ROLUL ARMATEI ROMANE IN EVUL MEDIU

Stanescu Vlad CristianCls a XII a C

Rolul armatei romane in Evul Mediu in Tarile Romane

In secolele XIV-XVII, statutul international al Tarilor Romane a depins in mare masura de raporturile dintre marile puteri vecine si de obiectivele politicii externe romanesti. Esentiale in raporturile internationale au fost relatiile dintre Tarile Romane si Poarta.

„Tarile Romane nu aveau resursele necesare unor actiuni ofensive de durata in teritoriul inamic. Strategia lor militara era in principal defensiva si urmarea sa impiedice Poarta sa instaureze la nord de Dunare regimul de pasalac. Toti voievozii romani, de la Mircea cel Batran si pana la Mihai Viteazul, au cautat sa evite bataliile cu turcii in camp deschis si au aplicat o tactica militara proprie.” Nicolae Densusianu)

Atitudinea boierimii a fost inconsecventa in aceasta perioada. În functie de obiectivele politicii Portii si de evolutia luptei pentru putere dintre domnitor si boierime, clasa conducatoare a adoptat fie solutia sprijinirii domnitorului atunci cand aparea pericolul transformarii Tarilor Romane in pasalac si pierderea privilegiilor sale, fie de indata ce aparea posibilitatea unei intelegeri cu Poarta, abandonarea luptei si recunoasterea suzeranitatii turcesti.

Tarile Romane nu se aflau pe directia strategica de inaintare spre centrul Europei, ci la marginea sa. La baza raporturilor romano-turcesti in epoca medievala s-au aflat Capitulatiile, care reprezentau diplome de privilegii acordate de sultanii otomani domnilor romani. Ele prevedeau respectarea autonomiei Tarilor Romane, care isi pastrau propriile institutii. Principele era un domn pamantean ales de boieri. În schimbul recunoasterii autonomiei, Tarile Romane plateau un tribut (haraci), care a reprezentat initial un fel de impozit, iar apoi, in forma sa clasica, rascumpararea pacii. Cu timpul, haraciul a crescut la sume foarte mari. Se adaugau numeroasele daruri cu prilejul reconfirmarii domniei si obligatiile constand in mari cantitati de cereale, turme de oi, lemn, ce se indreptau spre Constantinopol. În plus, Tarile Romane erau obligate sa sprijine Poarta pe timpul campaniilor militare cu soldati si salahori pentru intretinerea drumurilor si repararea cetatilor.

„Conflictele dintre romani si turci au inceput la 1388, in Dobrogea. Au urmat cele cu Tara Romaneasca in 1388 si 1391, Moldova in 1420, Transilvania in 1420- 1421. Marile confruntari militare, precum cea de la Rovine (17 mai 1395), Vaslui (10 ianuarie 1475), au fortat Poarta sa recunoasca relatiile politice de la nord de Dunare si, in ciuda catorva incercari de a instaura regimul de pasalac, sa accepte existenta politica a Tarilor Romane.”( R. Rosetti)

În Transilvania, ca şi în Ţara Românescă şi în Moldova, voievodul avea, printre atributele sale, şi pe acela dede comandant militar. Oastea chemată la luptă era alcătuită din trupe strânse de comitate, din steagurile marilor nobili şi ale episcopului Transilvaniei, din cetele boiereşti în Ţara Românească şi Moldova. Un rol important în Transilvania au avut, până în sec. al XVI-lea cnezii şi voievozii români, care au constituit o forţă militară importantă a armatei lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor. În Ţara Românească şi Moldova, alături de cetele boiereşti şi oastea domnească, depinzând direct de voievodul ţării, era chemată la luptă şi ţărănimea liberă, răzeşii şi moşenii, oastea târgoveţilor. Încecpând cu vremea lui Mircea ceel Bătrân, şi mai cu

seamă în timpul lui Ştefan cel Mare, ţăranii participă constant la oaste. În aceste vremuri, un loc important l-a avut oastea de călăreţi, dotată cu armamentul specific societăţii medievale. Nevoia de apărare a determinat construirea cetăţilor ded margine şi din interior, care constiuiau un adevărat sistem defensiv: Hotin, Cetatea Albă, Cetatea Neamţului, Suceava, Roman, etc.

Domnitorii romani au acordat tot cursul Evului Mediu o atentie deosebita organizarii militare. In caz de pericol major, la chemarea domnului se reunea Oastea cea Mare. Astfel au procedat Vlad Tepes si Stefan cel Mare. La aceasta se adauga ca forta militara cu rol operativ Oastea cea Mica sau Curtea, in care intrau cetele boierilor si garda domnului. Transformarile in domeniul strategiei si tehnicii militare in evul mediu nu au ocolit nici Tarile Romane. Astfel, Iancu de Hunedoara, Stefan cel Mare si Mihai Viteazul au folosit in campaniile lor mercenari, iar armele de foc au constituit o tehnica redutabila in confruntarile militare din secolele XIV-XVI in sud-estul Europei. Teritoriile erau aparate de fortificatiile ridicate la hotare, precum cetatile Turnu, Giurgiu, si Braile in Tara Romaneasca, Orhei, Soroca, Hotin, Neamt in Moltova, Timisoara, Oradea, Fagaras in Transilvania.