Rezumatul tezei de doctorat-Câmpulung Muscel în epoca modernă (1821-1918)

INTRODUCERE

Despre oraşul Câmpulung Muscel s-a scris foarte mult şi, probabil, mulţi cercetători îşi vor mai

îndrepta cu interes şi pasiune preocupările ştiinţifice asupra acestei străvechi aşezări româneşti, în anii

care vor urma. De-a lungul timpului, oraşului i-au fost dedicate mai multe studii şi câteva monografii,

acestea din urmă cuprinzând întreaga sa istorie, plină de evenimente uneori dramatice, care l-au

particularizat în ansamblul oraşelor româneşti de la sud de Carpaţi.

Fiind cel mai vechi oraş dintre Carpaţi şi Dunăre şi unul dintre cele mai vechi centre urbane din întreg

spaţiul românesc, Câmpulungul a jucat un rol însemnat din punct de vedere politic, religios, administrativ

şi economic încă din Evul Mediu. Acesta este, cu siguranţă, unul dintre motivele pentru care, pornind de

la cronicarii români ai veacului al XVII-lea şi ajungând la personalităţi importante ale epocii

contemporane, nu există istoric al formării Ţării Româneşti care să nu amintească frumosul oraş de la

poalele masivului Păpuşa.

Cu toate că evoluţia sinuoasă a oraşului comportă unele similitudini cu cea a altor centre urbane

extracarpatice, statutul său special, de oraş cu largi privilegii de autoadministrare, până spre sfârşitul

epocii medievale, la care se adaugă minunata sa aşezare geografică, reprezintă faptele esenţiale care

transformă mica aşezare de sub munţi într-una cu desăvârşire inconfundabilă.

Zestrea urbanistică şi arhitectonică deosebită, condiţiile geo-climaterice favorizante şi tulburătoarele

sale peisaje, au fost factorii ce au determinat încă din secolul al XIX-lea transformarea Câmpulungului

din Muscel într-o zonă turistică de maximă atractivitate. Adăugăm la aceste elemente îndelungata şi

frământata sa istorie, importanţa evidentă ca nod comercial în relaţiile economice dintre Ţările Române,

profilul său demografic cu accente multietnice, dar şi multiconfesionale şi vom găsi argumentele pentru

pasiunea pe care istoricii din mai multe timpuri au dăruit-o pentru studiul trecutului acestui interesant

oraş. Conform precizărilor anterioare, trecutul în ansamblu al oraşului Câmpulung Muscel a constituit

obiectul de studiu pentru câteva monografii, unele dintre acestea extrem de valoroase, realizate cu multă

strădanie şi dăruire din partea neobosiţilor cercetători, dornici să-i descifreze tainele.

Se impune însă precizarea că nu există un studiu monografic al istoriei moderne a oraşului, care să

cuprindă strict perioada dintre Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi înfăptuirea statului naţional unitar,

aşadar epoca modernă, împrejurare care m-a determinat să încerc să alcătuiesc un astfel de studiu, care să

reliefeze momentele şi procesele cruciale ale devenirii comunităţii câmpulungene în această perioadă

istorică de mari transformări.

Am căutat să surprind în această lucrare evoluţia demografică a oraşului în diferite momente ale

secolului XIX şi începutul secolului XX, mentalităţile care guvernau obştea în perioada amintită,

elemente de viaţă cotidiană, ocupaţiile şi meşteşugurile practicate de orăşeni, funcţionarea instituţiilor

administrative şi juridice, arhitectura urbană, portul, tradiţiile ancestrale, precum şi să evidenţiez

patrimoniul cultural şi ştiinţific local surprinzător de bogat.

1

După cum va rezulta şi din paginile acestei lucrări, Câmpulungul, prima cetate de scaun a Ţării

Româneşti, a dăruit poporului român, de-a lungul veacurilor, numeroase personalităţi ale căror nume au

trecut de mult în nemurire.

Pentru a întocmi această lucrare, am folosit ca material de documentare o multitudine de studii, cărţi

şi articole despre trecutul oraşului Câmpulung Muscel, în diferite etape istorice, dar mai cu seamă epoca

modernă, precum şi multe documente originale aflate în Arhivele Statului din Bucureşti şi Piteşti. În

lucrările consultate, am descoperit adesea informaţii incomplete sau contradictorii, fapt ce mă determină

să cred că nici textul lucrării mele nu va fi ferit de inadvertenţe sau omisiuni, fiind susceptibil de a

reprezenta un punct de plecare pentru noi cercetări. Fac, de asemenea, precizarea, că am folosit şi un

număr considerabil de documente care au fost deja publicate, rod al muncii truditoare desfăşurate pe

parcursul mai multor decenii de câţiva importanţi cercetători, ale căror nume vor fi frecvent citate în

cuprinsul acestei lucrări. Modesta contribuţie pe care o aduc prin evocarea respectivelor documente este

interpretarea datelor prezentate de acestea, indiferent că este vorba despre conţinutul unor catagrafii,

hrisoave domneşti, acte de judecată sau contractuale. De asemenea, pentru a sistematiza acest volum

cuprinzător şi diversificat de informaţii ce există în legătură cu Câmpulungul, am încercat să evidenţiez

cronologic evenimentele cele mai importante din istoria modernă a oraşului, distribuindu-le pe

domeniile : istoric, administrativ-juridic, socio-economic, educativ şi cultural. În acest scop, am

considerat oportună structurarea lucrării pe următoarele capitole :

1. Consideraţii asupra genezei oraşului Câmpulung Muscel;

2. Administraţia, justiţia şi dezvoltarea urbanistică a Câmpulungului în perioada

1821-1918;

3. Viaţa economică şi socială a Câmpulungului în epoca modernă;

4. Învăţământul şi cultura în Câmpulungul modern;

5. Câmpulungul şi marile evenimente ale epocii moderne.

În primul capitol am căutat să reliefez principalele teorii în legătură cu geneza oraşului, datarea

începuturilor sale, chestiuni care constituie şi în zilele noastre subiect al unor controverse ştiinţifice,

întrucât sunt avansate, cu argumentări mai mult sau mai puţin fundamentate, cel puţin patru date

referitoare la apariţia oraşului Câmpulung Muscel în spaţiul viitoarei Ţări Româneşti. De asemenea, am

realizat o sumară încadrare geografică a aşezării şi am insistat pe caracterul special al privilegiilor

economice, juridice şi politice ale oraşului, pe constituirea localnicilor de aici într-o obşte moşnenească,

ce s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea multor voievozi români şi care a reuşit să reziste în timp

până la desfiinţarea ei samavolnică de către regimul comunist.

În această primă parte a lucrării am menţionat monografiile pe care s-a bazat cercetarea mea în

această primă etapă, monografii în legătură cu care doresc să mai fac unele precizări.

Prima monografie a oraşului Câmpulung Muscel a fost elaborată la jumătatea secolului al XIX-lea de

către un fiu al acestor frumoase locuri, scriitorul, istoricul şi revoluţionarul paşoptist Constantin D.

2

Aricescu (1823-1886). Valoarea acestei cărţi este deosebită, în faţa cititorilor înfăţişându-se o operă scrisă

cu retorica epocii romantice, de aceea, ea se situează mai degrabă la graniţa dintre istorie şi literatură. Ar

trebui spus că această operă nu trebuie analizată din perspectiva acurateţei informaţiei istorice, ea

neconstituind neapărat un document istoric, ci mai ales un document ce reliefează ideile şi spiritul acelor

timpuri.

Apărută la Bucureşti, în două volume (1855-1856,) la Imprimeria Ferdinand Om, Istoria

Câmpulungului. Prima rezidenţă a României constituia prima lucrare de istorie tipărită a lui C. D.

Aricescu, care publicase doar poezie până atunci. Materialul documentar foarte bogat era strâns de scriitor

deja de vreo doi ani, acesta precizând în Memorii că gândul alcătuirii acestei monografii îi venise pe

colina care domină Câmpulungul, Flămânda, „la finele lui aprilie 1854, când natura pare o mireasmă”.

Primul volum a fost dedicat lui Alexandru Ghica, fostul domnitor regulamentar, întors acum la Bucureşti,

unde aştepta sfârşitul conflictului cunoscut drept Războiul Crimeii, pentru a reveni pe tron.

Spre dezamăgirea autorului, niciunul dintre cele două volume ale acestei monografii nu s-a bucurat

la început de succesul scontat. O perioadă de timp, Aricescu a neglijat cercetările istorice, deoarece era

profund implicat în lupta pentru unire a Principatelor Române. După un veac şi jumătate de la apariţia

ediţiei princeps, Editura Ars Docendi a adus în faţa cititorilor o nouă ediţie, apărută în anul 2007, sub

îngrijirea muscelenilor Adrian Săvoiu şi Gheorghe Pârnuţă. Acesta din urmă, cunoscut ca un neobosit

cărturar căutător în arhive, este cel care a şi asigurat transcrierea cu litere latine a textului chirilic al

operei. În anul 1925, Constantin Rădulescu-Codin (1875-1926), muscelean născut în satul Zgripceşti,

comuna Beleţi-Negreşti, fost revizor şcolar al judeţului Muscel, dar şi un cunoscut folclorist şi iubitor al

istoriei Muscelului, tipărea la Editura Librăriei şi Magazinului Universal Ioan N. Staicu din Câmpulung o

nouă monografie a Câmpulungului, intitulată Câmpulungul Muscelului. Istoric şi legendar. Lucrarea este

însoţită de un supliment numit de autor Călăuza vizitatorului celor mai de seamă locuri şi monumente

istorice din oraş şi din împrejurimi şi cuprinde un număr însemnat de ilustraţii, o planşă cu planul

oraşului şi harta judeţului Muscel, realizată de câmpulungeanul Nicolae Patraulea.

Optsprezece ani mai târziu, în anul 1943, la Câmpulung va apărea o nouă lucrare despre trecutul

oraşului, Câmpulung Muscel-monografie istorică, al cărei autor a fost cunoscutul preot Ioan Răuţescu

(1892-1974). Tipărită la tipografia lui Gheorghe N. Vlădescu, această importantă lucrare monografică

este bazată pe o amplă documentare, însă abordarea evenimentelor este făcută mai ales din perspectivă

religioasă, istoricului Mănăstirii „Negru Vodă” fiindu-i rezervată o pondere substanţială. Se poate

preciza şi faptul că, din păcate, lucrarea nu conţine prea multe trimiteri la documentele cercetate, cu toate

că documentaţia este realmente temeinică.

În anul 1974, la Tipografia Universităţii din Bucureşti a fost realizată o nouă monografie, elaborată

de un colectiv coordonat de prof. dr. Gheorghe Pârnuţă (n. 1915), colectiv din care făceau parte prof. dr.

Ion Hurdubeţiu (1909-1995), dr. Flaminiu Mârţu (1913-1990), precum şi profesorii emeriţi Nicolae

Nicolaescu şi Ilie Stănculescu. Această monografie, intitulată Câmpulung, ieri şi azi, a fost analizată de

către istoricii Constantin Şerban şi Traian Udrea, care, într-o amplă recenzie apărută în anul 1975 în

Revista de Istorie, apreciau că „această monografie le depăşeşte pe toate cele anterioare, atât ca

3

informaţie documentară, cât şi ca interpretare istorică”. Coordonatorul monografiei din anul 1974, prof.

dr. Gheorghe Pârnuţă, unul dintre cei mai mari istorici ai învăţământului românesc, va face parte ulterior

din colectivul de redactare a unei noi monografii câmpulungene, alături de Constantin Ciotei şi Ion

Popescu-Argeşel. Apărută la Editura Expert din Bucureşti, în anul 2005, această recentă lucrare

monografică, intitulată chiar Monografia municipiului Câmpulung Muscel, are meritul de a aduce

evenimentele în prezent şi de a face o expunere detaliată a Câmpulungului în contemporaneitate.

În al doilea capitol al lucrării, referitor la administraţia, justiţia, organizarea urbanistică a

Câmpulungului modern, am încercat să evidenţiez modul în care funcţionau diversele instituţii

administrativ-juridice ale oraşului, măsurile edilitare instituite de cei care le conduceau, activitatea depusă

de aceştia în slujba locuitorilor câmpulungeni. Evenimentele esenţiale care au jalonat organizarea

administraţiei şi justiţiei în această perioadă au fost adoptarea Regulamentului Organic, precum şi câteva

legi promulgate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cele mai importante din această perspectivă

fiind Legea Comunală şi Legea de organizare judecătorească.

Pe baza cercetării în arhivele locale, am evidenţiat activitatea mai multor primari câmpulungeni,

succesiunea acestora rămânând totuşi incomplet clarificată, având în vedere insuficienţa fondului

arhivistic, multe dintre documentele perioadei fiind distruse de ocupantul german în timpul Primului

Război Mondial. Cu toată puţinătatea documentelor, s-a putut evidenţia faptul că, la cumpăna dintre

secole, Câmpulungul cunoştea o dezvoltare urbanistică şi arhitectonică fără precedent, devenind chiar un

loc către care se îndrepta atenţia multor români dornici de o vacanţă agreabilă, într-un cadru de o

frumuseţe desăvârşită.

Al treilea capitol a fost dedicat economiei şi vieţii sociale existente în Câmpulungul modern, cu

accent asupra meşteşugurilor profesate, a aşa-numitelor industrii casnice şi a caracteristicilor care

individualizau comunităţile profesionale. Evoluţia acestor comunităţi este urmărită în timp, fiind

surprinse şi transformările produse prin înfiriparea micii industrii câmpulungene asupra meşteşugarilor

tradiţionali. Am acordat, de asemenea, o atenţie specială organizării şi desfăşurării celebrului bâlci

câmpulungean, cunoscut în întreg spaţiul românesc drept „Sborul de la Sf. Ilie”.

Evoluţia învăţământului, atât a celui public, cât şi a celui privat, precum şi trecerea în revistă a

principalelor etape în dezvoltarea culturală a oraşului, au constituit obiectul expunerilor prezentate în al

patrulea capitol al lucrării, ce a fost structurat pe etapele 1832-1848, 1848-1864 şi 1864-1918.

Informaţiile furnizate de diferite monografii şcolare, de documentele şcolare publicate de istoricii

Gheorghe Pârnuţă şi Ştefan Trâmbaciu, precum şi documentele inedite, aflate în fondul arhivistic

naţional al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (MCIP), mi-au fost un real folos. În ceea ce

priveşte dezvoltarea culturală, aceasta a fost urmărită din perspectiva constituirii unor biblioteci publice şi

particulare, a presei muscelene, a teatrului iniţiat de Constantin D. Aricescu, dar şi a apariţiei unor

societăţi culturale, turistice, filantropice sau de înfrumuseţare a oraşului.

Nu în ultimul rând, am dorit să scot în evidenţă faptul că absolut toate marile evenimente ale istoriei

moderne româneşti s-au făcut simţite şi la Câmpulung, locuitorii acestuia fiind implicaţi activ în marile

zguduiri ale istoriei noastre, pornind de la 1821şi până la intrarea României în Primul Război Mondial.

4

De asemenea, în paginile celor cinci capitole, au fost inserate informaţii cu privire la marile

personalităţi istorice sau ale culturii naţionale, care şi-au realizat opera ştiinţifică sau artistică în climatul

spiritual efervescent al Câmpulungului acelor timpuri.

Am considerat utilă prezentarea, la finalul lucrării, a unor edificii importante ale Câmpulungului

modern, unele dintre acestea construite chiar în acea perioadă, precum şi a unor imagini de ansamblu ale

oraşului aflat la început de secol XX. Imaginile care încheie această lucrare reprezintă reproduceri ale

unora dintre cele mai frumoase vederi şi cărţi poştale care alcătuiesc monografia-album a

câmpulungeanului Gheorghe Chiţa, apărută în anul 2005 la Editura Ars Docendi.

Închei această scurtă introducere în problematica lucrării, cu speranţa de a-mi fi adus o modestă

contribuţie la particularizarea epocii moderne în contextul întregului trecut câmpulungean, prin încercarea

de a aduce în faţa cititorilor o splendidă lume astăzi dispărută, care nu trebuie însă aruncată în uitare.

I. CONSIDERAŢII ASUPRA GENEZEI ORAŞULUI

CÂMPULUNG MUSCEL

Începuturile oraşului Câmpulung Muscel sunt învăluite în legendă, iar despărţirea acesteia de adevărul

istoric pare a fi o misiune nu tocmai uşoară. Nicolae Iorga spunea că „aşa cum muşchiul intră în

crăpăturile stâncii, legenda pătrunde în fisurile adevărului istoric, şi dacă muşchiul macină piatra,

legenda sfârşeşte prin a măcina un pic din adevărul istoric. Şi, în fond, o legendă acceptată ajunge să

devină o jumătate de adevăr”.

Începând de la cronicarii veacului al XVII-lea, nu există istoric al începuturilor statului medieval

dintre Carpaţi şi Dunăre, care să nu pomenească numele Câmpulungului, considerat primul centru urban

atestat documentar în spaţiul românesc. Această atestare este datorată cunoscutei inscripţii de pe piatra

tombală a comitelui Laurenţiu de Campo Longo, conducător al oraşului de la sfârşitul secolului al XIII-

lea, inscripţie care se păstrează până în zilele noastre în aşezământul catolic al Bărăţiei. Inscripţia, ce

datează din anul 1300, a fost considerată până nu demult întâia dovadă certă referitoare la începuturile

aşezării1.

Totuşi, ca multe alte oraşe medievale din Ţara Românească, şi Câmpulungul s-a format

înainte de închegarea statului medieval2, reprezentând de la începuturi, o colectivitate privilegiată

şi, în bună parte, închisă. Oraşul îşi are sorgintea într-o veche aşezare sătească, ce a cunoscut o

dezvoltare economică deosebită, într-un răstimp relativ scurt, devenind un târg-oraş cunoscut,

evoluţia sa fiind datorată dezvoltării producţiei de mărfuri şi a schimburilor de produse şi, nu în

1 I. Hurdubeţiu, Fl. Mârţu, N. Nicolaescu, Gh. Pârnuţă, I. Stănculescu, Câmpulung Muscel, ieri şi azi, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1974, p. 17. (A se vedea şi Fl Mârţu, I. Hurdubeţiu, Câmpulungul Muscel medieval, în Studii şi articole de istorie, XI, Bucureşti, 1968, p. 30, nota 25).2 C. Şerban, Geneza oraşelor medievale româneşti, în Studii şi articole de istorie, XIV/1969, p. 66.

5

ultimul rând, unei situări geografice de excepţie, pe drumul comercial care lega Transilvania de

Ţara Românească 3. Ca multe dintre viitoarele oraşe din teritoriile româneşti extracarpatice,

Câmpulung-Muscel a trecut prin mai multe etape de dezvoltare, de la o aşezare rurală la una de

tip orăşenesc.

Având confirmate stăpânirile în mai multe rânduri de diverşi domnitori, moşnenii câmpulungeni au

deţinut cu siguranţă, până în secolul al XVIII-lea, o suprafaţă de pământ de 14.700 de pogoane4. Această

suprafaţă cuprindea vatra oraşului cu casele, prundul gârlei, grădinile şi livezile, islazul şi împrejurimile

oraşului, întinzându-se de la Muntele Lalu până la Grădiştea (azi Schitu Goleşti) şi din Bogăteşti până în

Albeşti. Vatra oraşului, cu casele, pământul din jur, aşa-numitele delniţe şi livezile au rămas în proprietate

individuală, în vreme ce munţii (Plaiul Frăcii, Plaiul lui Pătru, Jimbura-Colţii lui Andrei, Plaiul Voivoda,

Vârtopul, Modroghinul –Bătrâna, Boarteşul, Nedetul-Valea Barbului, Vârtopul lui Iepure5) au rămas în

proprietate comună, colectivă6. Înspre miazănoapte, în hotarul obştii câmpulungene intrau satele Voineştii

de Jos sau Vişoi, Valea Mare şi Ocheşti (Bughea de Jos), iar înspre apus, în satul Voineştii de Sus, trei

părţi ale moşiei erau în proprietatea Mănăstirii Câmpulung, iar o parte în proprietatea unui particular.

Moşia oraşului era folosită ca teren agricol de către moşneni, stăpânirea ei fiind împărţită într-un număr

de „bătrâni”, după sistemul satelor devălmaşe7.

La Câmpulung, dezvoltarea profilului urban incipient a fost accelerată şi prin stimularea activităţii

meşteşugăreşti de către meseriaşii veniţi din Transilvania, care încep să se aşeze aici în primele decenii

ale secolului al XIII-lea, deoarece găseau pe versantul sudic al Carpaţilor, la Câmpulung, o regiune

bogată, unde îşi puteau desface uşor produsele.

În general, se consideră că numele de „câmpulung” desemnează o comunitate de oameni situată într-

o „depresiune de formă alungită de pe cursul superior al unui râu care izvorăşte din munţi”. În cazul de

faţă, acest râu este Râul Târgului, iar vatra oraşului este într-adevăr aşezată într-o căldare ale cărei

margini sunt dealurile care o înconjoară. În ceea ce priveşte celălalt element toponimic, Muscel 8, acesta a

fost explicat de către cercetătorul Ion Chelcea ca provenind din latinescul „monticellus”, având o formă

apropiată în toate limbile romanice. Explicaţia nu este, însă, singulară.

Numele oraşului a fost însemnat în documente şi în cărţile vechi sub diferite forme. În Evul Mediu,

oraşele cu populaţie numeroasă, respectiv cu o viaţă economică bogată, au rămas consemnate în

documente cu denumiri în mai multe limbi. Astfel, pe lespedea tombală din anul 1300 a comitelui

Laurentius, aflată în Biserica catolică din oraş, Bărăţia, aşezarea este numită Longus Campus, pentru ca o

jumătate de secol mai târziu, în 1352, la moartea voievodului Basarab I, grafitul din Biserica Domnească

3 N. Iorga, Drumurile de comerţ creatoare ale statelor româneşti, Bucureşti, 1928, p. 14.4 Şt. Trâmbaciu, Istoricul obştii câmpulungenilor musceleni în Evul Mediu şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Semne, Bucureşti, 1997, p. 34.5 În zilele noastre, aceşti munţi se numesc Plaiul lui Pătru, Voievoda, Colţii lui Andrei, Bătrâna, Valea Barbului şi Boarcăşul. 6 Condica de acte a obştii moşnenilor câmpulungeni, p. 2.7 P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 157.8 Acest toponim este foarte vechi, fiind consemnat la 2 august 1510, când domnitorul Vlad cel Tânăr întăreşte proprietatea lui „Vişoslav şi lui Tatul să le fie lor de ocină la Buneştii de la Muşcel”, sat astăzi dispărut-cf. I. Nania, Cum este corect:Muşcel sau Muscel?, în Studii şi comunicări, Câmpulung Muscel, 1989, p. 248.

6

din Curtea de Argeş să menţioneze numele slavon al Câmpulungului, Dolgopole9. În acelaşi secol XIV,

oraşul mai este numit Langrowe, Langnaw, în acte germane10, dar şi Hosszumezo,în limba maghiară, de

către regele Sigismund de Luxemburg. Câmpulungul figurează pentru prima oară pe o hartă a lumii în

anul 1459, respectiv pe mapamondul întocmit de Fra Mauro Camaldolese11, fiind numit, din nou,

Campolongo.

La sfârşitul secolulului al XVI-lea, pe o hartă a Cosmografiei lui Sebastian Munster din Basel, oraşul

apare sub denumirea de Langenau12, dar şi Longenau13.În harta întocmită de cartograful Georg

Reichsdorfer în anul 1550, oraşul este menţionat sub numele de Campolongo-Langenau14. Sub numele de

Langenorw apare în harta lui Gerardes de Jode din anul 1548, ca şi în atlasul lui Gerard Mercator din anul

1595, precum şi pe o hartă a aceluiaşi cunoscut cartograf, din anul 160215. Denumirea de Campolongo

apare menţionată pe o hartă întocmită în anul 1720, şi-sub o formă uşor schimbată-Campo Lungo, în harta

lui Matheus Senter din anul 1757. Numele de Campolongo, dar şi Langenau, sunt întâlnite în harta

cartografului german Johann Georg Schreiber din 1745, iar în anul 1774, J.F.Schmidt foloseşte numele de

Kimpolongo. Acelaşi nume apare în lucrarea însoţită de hărţi a lui Anatole Demidoff, intitulată

„Călătorie în Rusia Meridională şi Crimeea prin Ungaria, Ţara Românească şi Moldova”, Paris 1854 16.

Din secolul al XVIII-lea s-a păstrat, în manuscris, cea mai veche descriere monografică a oraşului

Câmpulung Muscel. Este vorba despre „Cronica Franciscanilor” din anul 1764, alcătuită de Blasius

Kleiner, pe baza unor cronici ce aparţineau unor arhive ale mănăstirilor catolice17.

Preluând mitul „descălecatului”, istoriografia românească în perioada sa veche18, a acreditat ideea că

„fondatorul prin excelenţă al tuturor lucrurilor mari, pe cari amintirea poporului , transmisă din neam în

neam, le coboară până la începutul ţării ar fi Negru Vodă (Nicolae Iorga)19.

Bogdan Petriceicu Haşdeu considera că eroul tradiţiei populare, acest „enigmatic” Negru Vodă, ar fi în

realitate o personificare a dinastiei întemeietoare a Basarabilor, aplicând în acest caz echivalenţa dintre

Negru şi Basarab, şi considerând că Negru Vodă era, de fapt, Radu I Basarab. C. Filitti, într-o

comunicare la Academia Română, afirma că numele lui Negru Vodă a fost dat de popor lui Basarab

I, primul personaj istoric cert al Ţării Româneşti, dar şi fiului acestuia, Nicolae Alexandru. Istorici

precum Gr. Tocilescu, A.D.Xenopol, St. Nicolaescu sau At. Marienescu susţin că ar fi existat un

9 Grafitul din Biserica Domnească din Curtea de Argeş menţionează moartea la Câmpulung, în anul 1352, a domnitorului Basarab I.10 C. Karadja, Delegaţii din ţara noastră la Conciliul de la Constanţa în 1415, Bucureşti, 1927, extras din Analele Academiei Române; Mircea cel Bătrân a trimis la Constanza delegaţi ai Ţării Româneşti-cf. Istoria României, II, p. 382-Câmpulungul fiind desemnat sub acest nume.11 M. Popescu-Spineni, România în perioada cartografiei până la 1600, Bucureşti, 1938, p. 80.12 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, Bucureşti, 1925, p. 55.13 M. Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 136.14 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 43.15 Gh. Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, Documente şi inscripţii privind istoria oraşului Câmpulung, vol. I, Editura Semne, Bucureşti, 1999, p. 10-11.16 N. Leonăchescu, Asupra unor menţiuni ale Argeşului dintr-un depozit cartogragrafic german, în „Neagoe Basarab”, volum omagial, Bucureşti, 1972, p. 15.17 G. Georgescu, Câmpulung Muscel în Cronica Franciscanilor de la 1764, în Argesis, Studii şi comunicări, Seria Istorie, Tom IX, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 2000, p. 205.18 P. Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Interferenţe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 18.19 Apud C. Rădulescu-Codin, Câmpulung Muscel. Istoric şi legendar, însoţit de călăuza vizitatorului, Editura Librăriei şi Magazinului Universal Ioan N. Staicu, Câmpulung Muscel, 1925, p. 56.

7

personaj numit Negru Vodă, dar la începutul secolului al XII-lea, în vreme ce Nicolae Iorga şi

Dimitrie Onciul nu împărtăşesc această opinie. Numele lui Negru Vodă apare însă consemnat în

mai multe documente şi inscripţii referitoare la începuturile Câmpulungului, dar datele diferite la

care se pretinde că legendarul voievod ar fi întemeiat oraşul nu fac decât să întărească ideea de

confuzie din jurul acestui personaj.

Materialul documentar de care dispunem până în prezent impune însă constatarea că prima dată de

atestare a oraşului Câmpulung-Muscel este 1215, acest an rezultând din studierea a şase documente 20

referitoare la oraş (hrisovul voievodului Gheorghe Duca, ce cuprinde formularea „aşişderea şi orăşanii

să nu dea vamă, orice vor vinde, cum au fost iertaţi de răposatul Negru Voievod, când au fost leatul 6723

(1215)”, privilegiul încifrat în piatră pe aşa-numita Cruce a Jurământului, inscripţia din zidul caselor

arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet, două pisanii puse deasupra uşii bisericii Mănăstirii Câmpulung,

precum şi hrisovul lui Matei Basarab din 10 aprilie 1647).

Istoricul Constantin Şerban este de părere că formarea oraşului a avut loc înainte de marea

invazie tătaro-mongolă din anul 124121, iar Flaminiu Mârţu, istoric câmpulungean, consideră că

geneza oraşului a avut loc în prima jumătate a secolului al XIII-lea 22. Ştefan Trâmbaciu şi

Gheorghe Pârnuţă susţin anul 1215, ca an de atestare documentară a oraşului Câmpulung, „ aceasta

până la descoperirea unui alt document”23.

O ipoteză de lucru a fost reprezentată şi de faptul că oraşul ar fi fost întemeiat de către Cavalerii

Teutoni, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, printre susţinătorii acestei teorii aflându-se şi Nicolae

Iorga. În monografia sa, Constantin Rădulescu-Codin aprecia că pare extrem de plauzibilă ipoteza

întemeierii oraşului de către Cavalerii Teutoni, care, după plecarea lor din Palestina, „se retrăgeau prin

trecătoarea Banatului”24, fiind opriţi de regele Ungariei în anul 1212, acesta înţelegându-se cu ei să

stăvilească atacurile cumanilor în Ţara Bârsei.

Trebuie amintit şi faptul că în secolul al XII, dar mai ales în cel următor, presiunea maghiară asupra

teritoriilor locuite de români devenea din ce în ce mai constrângătoare, în scopul deposedării acestora de

bunuri, dar şi de domenii şi titluri. Nu poate fi exclusă ipoteza că asemenea presiuni trebuie să se fi

exercitat, în mod repetat, şi asupra unui posibil cneaz sau voievod român din Făgăraş, numit „Negru”,

care se vede astfel silit să-şi abandoneze domeniul strămoşesc în anul 1290, pentru a se refugia la sud de

Carpaţi. În privinţa numelui conducătorului român, care apare sub această formă din cele mai vechi

documente, probabil că era mai degrabă un pseudonim, inspirat din aspectul său fizic, deoarece un creştin

ortodox nu putea primi un asemenea nume prin taina sfântă a botezului. Acţiunea acestui voievod local

din Transilvania a fost interpretată de unii istorici drept un „descălecat”, adică întemeiere de ţară, de alţii

drept o migrare, o deplasare în scopul găsirii unor condiţii de viaţă mai bune sau, aşa cum am precizat

anterior, existenţa personajului respectiv este, pur şi simplu, negată.

20 Şt. Trâmbaciu, Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 50-51.21 C. Şerban, op. cit., p. 6.22 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 21.23 Şt. Trâmbaciu, Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 16.24 C. Rădulescu-Codin, op. cit., p. 57.

8

Este un lucru cunoscut faptul că adâncirea procesului de feudalizare în Transilvania, însoţită de

politica de prozelitism religios şi de marginalizare a boierimii locale româneşti a mărit curentul de

emigrări din Transilvania, în special din regiunile mărginaşe, la sud de Carpaţi25. Aşa-zisul „descălecat”

al lui Negru Vodă din Făgăraş ar putea fi o consecinţă a politicii de deznaţionalizare dusă de regatul

maghiar în Transilvania, cu scopul eliminării nobilimii româneşti ortodoxe, iar cei veniţi din Transilvania,

„ungurenii”, vor căpăta în mentalul colectiv aura unor cuceritori şi întemeietori de ţară.

O altă menţiune ce se referă la oraşul Câmpulung Muscel în relaţie cu Negru Vodă este legată de anul

1292, dată pe care o aminteşte cel mai vechi manuscris al cronicii Ţării Româneşti, descoperit în 1970, de

către Virgil Cândea, la Deir-es-Sir, lângă Beirut. Versiunea arabă a acestei cronici îi atribuie aceluiaşi

Negru Vodă construirea unei biserici la Câmpulung, în anul 129226. Cronica amintită a fost scrisă de

patriarhul Antiohiei, Macarie Zaim. Tot anul 1292, ca dată de apariţie a oraşului, este

menţionat şi în Pânza sau Ocolnica Oraşului, în documentele ce poartă numerele 6,

9, 12, 17, 18, 19 şi 2227.

Descoperirea inscripţiei de pe piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu28, care menţiona ca an al

morţii sale anul 130029, părea a dovedi falsitatea tradiţiei conform căreia Câmpulungul l-ar fi avut ca

întemeietor pe Negru Vodă. Existenţa unui comes30, conducător politic al saşilor câmpulungeni, sub

stăpânirea domnilor români, nu părea o ipoteză plauzibilă. În mod firesc, a început să capete teren ideea

că, la 1300, Câmpulungul nu făcea parte din Ţara Românească, ci era fie oraş liber săsesc, fie, mai

probabil, oraş autonom sub suzeranitatea regatului maghiar. Dar ştirea că Basarab Întemeietorul a murit în

anul 1352 la Câmpulung, descoperită în cuprinsul grafitului de la Biserica Domnească din Curtea de

Argeş, i-a făcut pe cercetătorii începuturilor oraşului să presupună faptul că, în perioada 1300-1352,

oraşul a intrat în stăpânirea domniei muntene, fie prin cucerire, fie prin acceptarea suzeranităţii domnului

de la Argeş31.

În anul 1330, Basarab I, victorios în faţa armatei maghiare conduse de regele Carol Robert de Anjou,

transformă Câmpulungul în scaunul domniei32, capitală a Ţării Româneşti independente şi construieşte

aici biserica cu rol de capelă a curţii domneşti, ce va deveni mai târziu, refăcută, Mănăstirea Negru Vodă.

Aici este prezumat a fi înmormântat voievodul, potrivit cuprinsului grafitului menţionat, care arată că: ”În

anul 6860, la Câmpulung a murit marele Basarab Voievod”, adică în anul 1352.

Oraşul Câmpulung pare să fi avut chiar şi după mutarea centrului politic-administrativ la Argeş calitatea de

reşedinţă domnească, însă cu caracter temporar, lucru perfect explicabil având în vedere că era perioada „domniilor

itinerante”, domnul plecând prin ţară pentru a-şi îndeplini prerogativele şi având mai multe reşedinţe domneşti.

25 Şt. Ştefănescu, Mişcări demografice în Ţările Române până în secolul XVII şi rolul lor în unitatea poporului român în unitate şi continuitate, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 194-195.26 V. Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1242-1664), în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în Studii, nr. 4/1970, p. 673- 692.27 D. A. N. I. C., Suluri 6 - documentele din 21 ianuarie 1600, 1 iunie 1627, 6 decembrie 1636, 3 mai 1646, 23 mai 1681 (A se vedea şi Şt. Trâmbaciu, Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 85-89, 92-93, 100-102, 111-113, 117-120, 127).28 P. Binder, Din nou despre Comes Laurencius de Longo Campo, în Studii şi cercetări de Istoria Artelor, tom 22, 1975, p. 15.29 „HIC SEPULTUS EST COMES LAURENCIUS DE LONGO CAMPO, PIEME (M)ORIAE +ANNO D(OMI)NNI MCCC”- „Aici este îngropat comitele Laurenţiu de Câmpulung, cel de pioasă amintire, în anul Domnului, 1300”.30 E. Lăzărescu, Despre piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu şi câteva probleme arheologice şi istorice în legătură cu ea, în Studii şi comunicări, vol. IV, Muzeul Câmpulung Muscel, 1957, p. 11-12.31 Ş. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Editura Corint, Bucureşti, 1999, p. 38.32 Fl. Mârţu, Localizarea primei capitale a Ţării Româneşti, în Studii şi comunicări, Muzeul Piteşti, Argeş, 1971, p. 181.

9

Absolut toate documentele analizate de cercetători dovedesc faptul că oraşul Câmpulung Muscel a

reprezentat o zonă aparte a ţării, în unele hrisoave menţionându-se chiar că orăşenii câmpulungeni „nu

sunt amestecaţi cu ţara”. Cel mai important privilegiu de care se bucurau locuitorii oraşului era acela că

moşnenii câmpulungeni puteau păstra neatinsă moşia alcătuită din munţii şi plaiurile pe care le stăpâneau

încă de la întemeierea Ţării Româneşti. Hrisoavele din Ocolnică precizează că nimeni, nici măcar

voievodul ţării, nu putea deţine delniţă în proprietatea câmpulungeană, care rămânea închisă străinilor,

doar orăşenii având voie să vândă şi să cumpere între ei.

Importanţa şi demnitatea oraşului sunt recunoscute de către domnitori şi prin acest fapt, anume că

locuitorii aveau drept de judecată, pricinile ivite între ei fiind soluţionate în interiorul comunităţii, de către

reprezentanţii lor aleşi. De la un voievod la altul, privilegiile acordate oraşului au fost înscrise în hrisoave

şi cărţi domneşti, iar uneori şi pe cruci de piatră33, cu intenţia ca ele să dureze de-a lungul timpului.

La toate aceste privilegii se adăugau multe altele, de natură economică, fapt ce întregeşte

tabloul unui oraş ce se bucura de o consideraţie recunoscută la sudul Carpaţilor. De altfel, Munţii

Carpaţi, aflaţi în vecinătatea oraşului, n-au fost niciodată un prag despărţitor - ci, dimpotrivă, ei au

reprezentat o adevărată coloană vertebrală a istoriei noastre, iar pentru câmpulungeni, o resursă

extraordinară de bogăţie.

II. ADMINISTRAŢIA, JUSTIŢIA ŞI DEZVOLTAREA URBANISTICĂ A

CÂMPULUNGULUI ÎNTRE ANII 1821-1918

Ca multe dintre viitoarele oraşe din teritoriile româneşti extracarpatice, Câmpulungul a trecut prin mai

multe etape de dezvoltare, de la o aşezare rurală la una de tip orăşenesc. Procesul s-a desfăşurat în paralel

cu formarea statelor medievale, având ca esenţă sporirea necontenită a producţiei şi a schimbului pe piaţa

locală, aşezarea trecând, aşa cum s-a arătat, prin fazele de sat, târg periodic şi oraş.34

Din punct de vedere administrativ, obştea câmpulungeană a fost condusă, între 1521 şi 1831, de un

judeţ, ajutat de doisprezece pârgari. Judeţul era ales anual de către obştea orăşenească 35, dintre orăşenii

avuţi, respectabili, ştiutori de carte şi cunoscători ai practicilor juridice. Regula cu caracter cutumiar făcea

ca judeţul să fie ales dintre cei mai de vază oameni ai oraşului, „cei mai oneşti şi drepţi”, în cadrul unei

ceremonii interesante şi destul de complicate, aşa cum povesteşte C. D. Aricescu, autorul celei dintâi

monografii a Câmpulungului. Domnitorul ţării era şi el anunţat de alegerea unui nou judeţ, prin

intermediul unei delegaţii câmpulungene, formată din pârgari, bătrâni ai oraşului, preoţi sau chiar noul

judeţ în persoană, ce venea la Bucureşti spre a fi confirmat. C.D. Aricescu menţionează faptul că, până la

începutul secolului al XVIII-lea, judeţul se alegea un an dintre ortodocşi, urmând ca în anul viitor catolicii

să aleagă pe unul dintre ei pentru a conduce oraşul 36. Totuşi, istoricul Flaminiu Mârţu semnala faptul că

33 D. Băjan, Monumentele Câmpulungului. Crucea Jurământului, Câmpulung Muscel, 1929, p. 12.34 I. Hurdubeţiu, Fl. Mârţu, N. Nicolaescu, Gh. Pârnuţă, I. Stănculescu, Câmpulung Muscel, ieri şi azi, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Câmpulung Muscel, 1974, p. 17.35 I. Răuţescu, Câmpulung Muscel-monografie istorică, Tipografia Gh. N. Vlădescu, Câmpulung Muscel, 1943, p. 143.36 C. D. Aricescu, Scrieri alese , ed. D. Simonescu şi P. Costinescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 341.

10

din cei 119 judeţi cunoscuţi, numai trei au fost cu certitudine catolici, Andrea, Laţcu şi Pătru Sasu 37, ceea

ce infirmă spusele lui Aricescu.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul judeţ, „judece”sau „sudeţ”, provine din verbul „suditi” = a

judeca, el fiind într-adevăr autoritatea supremă a oraşului. Însă în exercitarea atribuţiunilor sale, judeţul

nu hotăra singur, ci era ajutat de către cei 12 pârgari, ce reprezentau, de fapt, continuatorii bătrânilor

obştii de altădată. Se vede astfel că oraşul a perpetuat, ca principiu fundamental de organizare, esenţa

organizatorică a străvechii obşti săteşti, în care îşi avea sorgintea.

Judeţul intrat în funcţiune avea numeroase atribuţiuni:

* să păstreze hrisoavele domneşti cu privilegiile Câmpulungului şi pecetea oraşului, dar numai cu

ştirea pârgarilor, mai târziu şi a epistatului, precum şi a câte unui reprezentant al fiecărei mahalale, pentru

a evita abuzurile38;

* să reînnoiască la domnie, alături de pârgarii oraşului, actele vechi ale aşezării, cu scutirile, drepturile

şi libertăţile acordate de domnitorii din vechime;

* să judece pricinile ivite între orăşeni şi abaterile săvârşite de aceştia, împreună cu preoţii şi bătrânii

oraşului;

* să facă pace prin bună învoială între cei împricinaţi, pentru ca aceştia să nu meargă cu jalbă la

domnie;

* să repartizeze orăşenilor, în funcţie de averea fiecăruia, dările aşezate global (cisla), precum şi

locurile de muncă din ţarina oraşului; orăşenii erau împărţiţi astfel întrei grupe mari, fruntaşii plăteau

birul mare, mijlocaşii birul potrivit, iar codaşii, birul în cuantum mai mic;

* să trimită dările strânse la vistieria ţării; de asemenea, cei care stăteau pe moşia obştii erau datori cu

bani către aceasta, iar judeţul era răspunzător cu strângerea şi trimiterea la domnie şi a acestor dări;

* să strângă amenzile pentru casa oraşului, să facă măsurătorile necesare pentru stabilirea drepturilor de

proprietate, să păstreze integritatea moşiei oraşului şi a munţilor;

* să asigure liniştea publică, putând chiar să-i aresteze pe tulburători;

* să garanteze respectarea legilor ţării şi a „obiceiului pământului”;

* să vegheze ca străinii să nu aşeze în oraş, prin supravegherea vânzărilor şi cumpărărilor de locuri din

moşia obştii;

* să asigure curăţenia şi buna chivernisire a oraşului;

* să apere obştea, ca împuternicit al ei, în diferite procese sau împrejurări;

* să aplice sigiliul oraşului pe diferite acte ale orăşenilor, fie că erau acte de vânzare-cumpărare,

arendă, diată, schimb sau danie, acestea trebuind a fi semnate de judeţ, demonstrându-se astfel că

erau făcute cu ştirea sa. Pe lângă semnătura judeţului în funcţiune, actele respective trebuiau să fie

certificate şi cu sigiliul oraşului39.

Sigiliul oraşului Câmpulung reprezenta un scut, cu un corb spre dreapta având în stânga, sus, un crai

nou, deasupra cu o stea cu şase raze, tot sus în dreapta un soare asemeni unui punct, iar deasupra păsării,

37 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 71.38 Ibidem, p. 72.39 Şt. Trâmbaciu, Organizarea şi conducerea obştii moşnenilor câmpulungeni, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, vol. II, 1982, p. 120.

11

timbrând scutul şi separând începutul şi sfârşitul legendei, o semilună răsturnată şi încă o stea cu şase

raze40. Legenda41, în limba latină, era: Si (gillum)+Campo Longo+.

Pecetea oraşului era păstrată într-o cârpă groasă legată cu sfoară şi sigilată de pârgari (judeţul nu o

putea folosi decât în prezenţa acestora, pentru a „autentifica” biletele de drum ale orăşenilor, jalbele

acestora către autorităţi, cărţile de judecată, zapisele de arendare a munţilor, precum şi alte înscrisuri

importante).

Revenind la activitatea judeţului, trebuie precizat faptul că acesta primea, drept răsplată pentru munca

sa ce implica efort şi o seamă de responsabilităţi, a zecea parte din contribuţiile impuse orăşenilor şi din

amenzi, numite în acele timpuri „gloabe”. Judeţul în funcţiune sau aceia care fuseseră în trecut judeţi şi

se bucurau încă de autoritate, erau numiţi prin răvaşe domneşti sau prin porunca ispravnicilor judeţului

Muscel ca persoane oficiale care luau parte la hotărnicii.

Atunci când se producea o schimbare de domnie, pârgarii, alături de judeţ, erau şi ei preocupaţi să

obţină reconfirmarea vechilor privilegii ale oraşului. De altfel, o parte a privilegiilor importante ale

oraşului (scutirea de vama de pâine, dreptul la legi şi judecăţi proprii), erau nu numai reconfirmate prin

hrisoave, dar erau şi imortalizate prin încifrarea lor în piatră, în aşa-numitele „Cruci ale jurământului”,

documente juridice lapidare, extrem de rare în Ţara Românească.

Având în vedere că mai-marele oraşului se confrunta cu o mulţime de situaţii care trebuiau rezolvate,

în mod cu totul firesc, el trebuia să fie un bun cunoscător de pravile şi legi, iar comportarea sa să fie

ireproşabilă.

Câmpulungul a avut din cele mai vechi timpuri o cancelarie oficială orăşenească 42, iar aceasta era

înzestrată cu personalul şi cele necesare redactării şi întocmirii actelor.

În anul 1780, în urma reformei administrative şi judecătoreşti, găsim în oraş, alături de judeţ şi de

pârgari, o nouă autoritate administrativă, având şi unele atribuţiuni de ordin judecătoresc, epistasia.

Alexandru Ipsilanti (1774-1782) va numi un epistat43, care trebuia să limiteze eventualele abuzuri ale

judeţului. Practic, epistatul îl dublează ca autoritate pe judeţ, având în pază averea obştii, titlurile de

proprietate şi sigiliul.

În perioada 1821-1831 au fost aleşi judeţi ai Câmpulungului - serdar Dimitrie Aricescu (tatăl lui C. D.

Aricescu a fost primul judeţ cu rang boieresc), între 1822-1828, Nicolae Ştefănescu treti logofăt în 1829,

Dimitrie Chilişoiu în 1830 şi Ion Săulescu în 183144. Primul judeţ al Câmpulungului a fost Neacşu Lupu

(1521)45 – emitentul primei şi foarte cunoscutei scrisori în româneşte către judele Braşovului, Hans

Benkner46. Între ultimii judeţi ai oraşului s-a aflat Dumitru Aricescu, tatăl istoricului şi revoluţionarului

40 E. Vârtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, în Documente privind istoria României. Introducere, vol V, Bucureşti, 1956, p. 482-483.41 M. Dogaru, Sigiliile orăşeneşti din epoca modernă şi contemporană, Bucureşti, DGAS, 1978, p. 223.42 L. Lehr, Organizarea oraşelor în Ţara Românească între 1501-1650, în Studii, IX, 2- 3/1956, p.72.43 V. A. Urechia, Istoria românilor, tom I, seria 1744-1786, Bucureşti, 1889, p. 600.44 D. Băjan, Vechile aşezămine ale Câmpulungului, Documente de la Arhivele Statului, p. 61-65.45 Fl. Mârţu, Identitatea lui Neacşu din Câmpulung, în Argeş, nr. 12, 1972, p. 13-14. (A se vedea şi Fl. Mârţu, Cu privire la identificarea lui Neacşu, emitentul primei scrisori cunoscute în limba română, în Studii şi comunicări, V, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 1980, p. 245- 250).46 Idem, Problematica documentului din 1521 al lui Neacşu din Câmpulung, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1981, p. 31. (A se vedea şi C. Gheorghe, P. Gheor ghe, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, document informativ- militar de epocă, în Studii şi comunicări, Revista de Istorie a Muscelului, Editura Nummus, Bucureşti, 2003, p. 51-54).

12

paşoptist Constantin D. Aricescu. Vistiernicul Dumitru Aricescu a fost, după cum am menţionat, primul

judeţ cu rang boieresc al oraşului Câmpulung. Un alt judeţ cu rang de boierie a fost cel care i-a urmat, în

1829, lui Dumitrache Aricescu, treti logofăt Nicolae Ştefănescu. După acesta din urmă au mai fost în mod

cert doi judeţi fără titlu boieresc, Dumitru Chilişoiu (1830) şi Ion Săulescu ( 1831), aşa după cum afirmă

preotul Răuţescu. Ultimul judeţ a fost, după opinia cercetătorului Ion Şucu, Nicolae proin judeţ, de la 5

martie la 5 iulie 1831, acesta fiind cel care întocmeşte un raport de cercetare în pricina dintre popa Ion din

Măţău şi Manda Jumărasca din Suslăneşti, în legătură cu o livadă47.

Câmpulungul a fost singurul oraş din Principate care şi-a menţinut judeţul şi pârgarii până la

Regulamentul Organic. În ceea ce priveşte epistaţii numiţi între 1821-1831, aceştia au fost: Giuliano şi

Hristache Greceanu între 1821-1823, Dumitrache Urianu în 1823 şi Dumitrache Aricescu48 în 1829.

Din cele mai vechi timpuri, exista o altă dregătorie, de data aceasta de judeţ, Câmpulungul fiind

capitală a judeţului Muscel şi anume, isprăvnicatul. Dacă printre atribuţiile judeţului exista şi aceea de a-i

judeca pe orăşeni pentru diverse pricini, ispravnicii îi puteau judeca pe toţi locuitorii din judeţ şi pe

străinii de orice naţiune , aflaţi în trecere sau stabiliţi definitiv în Muscel. Ispravnicii erau numiţi câte doi

într-un judeţ (conform reformei administrative a lui Alexandru Ipsilanti), unul având atribuţii

administrative şi fiscale, iar celălalt având atribuţii judecătoreşti şi poliţieneşti 49. Ispravnicii erau aleşi

dintre boierii de diferite ranguri, nefăcându-se deosebire dacă erau de origine românească sau grecească50.

De la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi până la introducerea Regulamentului Organic în Ţara

Românească, la Câmpulung Muscel se cunosc următorii ispravnici de judeţ: Ilie Judecător (1822), Iacob

Prejbeanu (decembrie 1823- mai 1824), medelnicer Hristache Greceanu (mai 1824), Ion Perdicaru

(1824), Manolache S. şi Constantin Bălănescu (iunie 1825), Baldovin (1826), Baldovin şi Dumitrache

Urianu (februarie 1827), Iancu Ralet biv vel clucer (octombrie 1827), Ion Mavrodolu (ianuarie 1829),

Alecu Racoviţă şi Dumitru Fălcoianu (iunie 1830), Manolache Băbeanu şi Ion Drugănescu (martie –iunie

1831)51. După 1831, locul ispravnicilor va fi luat de o altă autoritate administrativă numită cârmuitor sau

ocârmuitor.

Administraţia locală se transformă fundamental după intrarea în vigoare a Regulamentului Organic.

Regulamentele Organice, intrate în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi 1 ianuarie 1832 în

Moldova52, au reprezentat primele acte fundamentale, cu caracter constituţional ale Principatele

Române53. Prevederile instituţionalizate prin Regulamentele Organice, printre care introducerea unui

regim de domnie constituţională, principiul separării puterilor în stat, uniformizarea şi modernizarea

administraţiei, au făcut ca, în decurs de puţini ani, Principatele Române să se integreze în lumea

47 I. Şucu, Colecţie de documente, Măţău.48 Gh. Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, Documente privind istoria oraşului Câmpulung Muscel, vol. IV (1821-1838), Editura Semne, Bucureşti, 2001, p. 187-188.49 Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 237.50 C. Neagoe, Organizarea administrativă şi militară a judeţului Muscel în veacul al XVIII-lea, în Argesis, Studii şi comunicări, Seria Istorie, Tom XIII, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 2004, p. 214.51 I. Răuţescu, op. cit., p. 157.52 N. Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 82.53 N. Lascu, Epoca regulamentară şi urbanismul. Câteva observaţii generale, Historia Urbana 1994/2, Tomul 2, p. 119.

13

europeană54. Odată cu punerea în aplicare a Regulamentului Organic au încetat şi dregătoriile de judeţ,

epistat şi ispravnic.

Prin statuarea principiului modern al separării puterilor în stat, puterea legislativă a fost încredinţată

unei adunări obşteşti55, prerogativele executive fiind exercitate de domnitor, alături de un sfat

administrativ extraordinar compus din şase membri şi un sfat administrativ alcătuit din trei membri 56.

Prevederile regulamentare impuneau, aşadar, despărţirea justiţiei de administraţie. Se creau în fiecare

judeţ tribunale de primă instanţă, divanuri judecătoreşti, de apel la Bucureşti, Craiova şi Iaşi şi o instanţă

supremă, Înaltul Divan57.

Sub noua legiuire ispravnicii s-au numit cârmuitori sau ocârmuitori. Ocârmuitorul era în reşedinţa

judeţului reprezentantul cu cel mai înalt grad al „guvernului”. Cum oraşul Câmpulung era reşedinţă a

judeţului Muscel, aici îşi exercita activitatea cârmuitorul (ocârmuitorul) unităţii administrativ-teritoriale,

fiind ales de către Domnul Ţării, din rândul a doi candidaţi, propuşi de Sfatul Administrativ. Cârmuitorii

(ocârmuitorii) judeţului aveau un mandat de trei ani, răstimp în care nu mai aveau decât atribuţii

administrative, deoarece se înfiinţaseră tribunalele. Ordinele ocârmuitorului erau trimise în întregul judeţ

prin administratorii de plăşi, cunoscuţi ca subocârmuitori.

Între atribuţiile de bază ale ocârmuirii vom întâlni principalele sarcini ale acestui organism de-a lungul

a trei decenii, printre altele, asigurarea bunei gospodăriri a bisericilor, alegerea învăţătorilor de la sate,

îngrijirea de bunul mers al şcolilor din judeţ şi al Şcolii Naţionale. De altfel, ocârmuitorul avea calitatea

de preşedinte al Comitetului de Inspecţie şi în dese rânduri vizita Şcoala Naţională, interesându-se cum îşi

făceau profesorii datoria, ce nevoi avea şcoala şi întomind ulterior rapoarte.

Cancelaria Ocârmuirii, aflată la Câmpulung, era compusă dintr-un sameş, un ajutor de sameş, iar

actele erau redactate de doi „scriitori”.

Iorgu Bibescu a fost primul cârmuitor (ocârmuitor) al judeţului Muscel. Rangul său de boierie era

acela de căminar58. Pe lista mai marilor judeţului din perioada 1831-1864 mai pot fi amintiţi: Manolache

Faca (1834), Alexandru Conduratu (1838-1839), Gheorghe Baldovin (1843 şi 1845), Manole Creţulescu

(1843), Ştefan Belu (1848-1849), Dimitrie Jianu, Ion Paleologu, Ion Bălăceanu, Iancu Moscu (1850)59.

În anul 1864 s-a înfiinţat Ministerul de Interne, în locul Ocârmuirii apărând instituţia Prefecturii, în

care erau numiţi oamenii de încredere ai partidelor politice de guvernământ60.

Revenind la noutăţile introduse de Regulamentul Organic, în ceea ce priveşte conducerea oraşelor,

acesta prevedea: „…au socotit să le dăruiască drepturile de a-şi chivernisi ale lor interesuri prin sfaturi

orăşeneşti, alcătuite din mădularii aleşi de înşişi locuitorii acelor oraşe”.61 Se creau astfel premisele

pentru ca Marea Vornicie (Dvornicie) a Ţării Româneşti să întocmească un Regulament orăşenesc, care

54 Ibidem.55 N. Isar, op. cit., p. 84.56 Istoria Românilor. Constituirea României moderne (1821-1878), vol. VII, tomul 1, coordonator acad. Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 86.57 Şt. Pascu, Istoria României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 33.58 I. Răuţescu, op. cit., p. 160.59 Gh. Pârnuţă, D. Panaitescu, Monografia judeţului Muscel, Editura Semne, Bucureşti, 2001, p. 63.60 N. Isar, op. cit., p. 262.61 I. Soare, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys,Râmnicu Vâlcea, 2000, p. 21.

14

va intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 183362. Oraşul era acum condus de un sfat compus din trei

deputaţi orăşeneşti, plus încă doi supleanţi, cei cinci fiind aleşi pentru un an, de staroştii tuturor

corporaţiilor. În oraşul Câmpulung existau atunci corporaţiile dogarilor, a olarilor, a matrapazilor, a

cărăuşilor, a morarilor, a tabacilor, a povarnagiilor, a lumânărarilor din ceară, a lumânărarilor din seu.

Preşedintele Sfatului orăşenesc se numea magistrat şi era ales de către Adunarea Obştească. Deşi se

numea magistrat, acesta nu avea nici o responsabilitate juridică, atribuţiile sale fiind cam aceleaşi cu ale

primarilor din timpurile noastre.

Primul magistrat al oraşului Câmpulung Muscel a fost pitarul Gheorghe Anghel 63. Numele acestuia

este foarte des întâlnit în actele de înfiinţare a Şcolii primare Nr. 1 şi în ale Obştii moşnenilor

câmpulungeni64.

După cum am precizat anterior, din partea orăşenilor magistratul avea ca ajutoare trei persoane care

reprezentau diferite meserii practicate de câmpulungeni în acel timp. Aceşti aleşi erau numiţi după 1832

şi „mădulările magistratului”sau „cileni”.

Ca organ executiv, magistratul se folosea de poliţaiul-maister (poliţmaistru), care era răspunzător

pentru ordinea din oraş şi aplica măsurile dispuse de Magistrat. Acest nou slujbaş este pomenit în acte

încă din 1832 şi, în conformitate cu prevederile regulamentare, avea un salariu lunar de 250 de lei65.

Legat de împărţirea oraşului administrativ-teritorială a oraşului, C. D. Aricescu susţine că, până la

domnia lui Matei Basarab, nu au fost cunoscute suburbiile oraşului66. În 1831 vatra propriu-zisă a aşezării

era alcătuită din „despărţirile” Scheiul, Popa Savu, Biserica Domnească, Şubeşti şi Sf. Gheorghe, precum

şi din mahalalele Curelari, Malu, Vişoi, Mărcuş, Bughea şi Bărbuşa. O evidenţă cu caracter general aflată

la Arhivele Statului Bucureşti indică existenţa în 1831 a unui număr 1.195 de case, 1041 de familii, 4.964

de locuitori, fiind vorba despre 2.513 bărbaţi şi 2.451 de femei67. în schimb, şase ani mai târziu, se

vorbeşte din nou de o populaţie de 4.500 de locuitori, datele demografice fiind consemnate statistic68.

Conform Regulamentului Organic, oraşul Câmpulung a fost împărţit pe culori sau văpsele69, numite şi

mahalale şi a fost întocmită Statistica oraşului (în anul 1832), de către magistratul Gheorghe Anghel, ca

urmare a ordinului primit de la Ocârmuirea judeţului Muscel pe data de 23 mai 1832. Această statistică

reprezintă unul dintre cele mai importante izvoare documentare din perioada primei jumătăţi a secolului

al XIX-lea şi a fost realizată ca urmare a măsurilor luate în timpul administraţiei ruseşti în Principatele

Române70.

În conformitate cu această statistică, în anul imediat aplicării Regulamentului Organic, oraşul

Câmpulung era compus din patru plăşi (vopsele): Vopseaua Neagră, Vopseaua Roşie, Vopseaua Albastră,

62 N. Isar, Principatele Române de la 1821 la 1848. Sub semnul renaşterii naţionale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 89.63 I.Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 148.64 D. Simonescu, Monografia primei şcoli publice din oraşul Câmpulung, Piteşti, 1970, p. 22.65 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 149.66 C. D. Aricescu, Scrieri alese, p. 345.67 C. Şerban, V. Şerban, Noi contribuţii privind populaţia oraşului Câmpulung Muscel (secolul al XVIII-prima jumătate a secolului al XIX-lea), în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1987, p. 193.68 Z. Carcalechi, Almanahul statului din Prinţipatul a toată Ţara Românească, p. 185.69 I. Rotărescu, Câmpulung Muscel. Monografie istorică, Câmpulung, 1943, p. 150.70 D. J. A. N. Argeş, Fond Primăria Câmpulung, dosar 1878/1832, fila 66.

15

Vopseaua Galbenă71. Mahalalele Popa Stoica, Popa Ene, Mărcuş şi Bărbuşa compuneau plasa desemnată

cu Vopseaua Neagră, aici aflându-se şi bisericile Şubeşti, Sf. Gheorghe, Fundeni şi Mănăstirea Negru

Vodă. Vopseaua Roşie era compusă din mahalalele Târgului, Marginea, Mărculeşti şi Popa Savu, cu

bisericile Domnească, Sf. Ilie, Sf. Vineri, Sf. Troiţă, Sf. Nicolae şi Popa Savu. Mahalalele Bradu, Marina,

Valea, Schei, Vişoi şi Bughea de Sus, alcătuiau Vopseaua Albastră, plasă în care erau situate şi câteva

biserici, precum Bradu, Valea, Marina, Sf. Nicolae de Sus şi Scheiul, în vreme ce mahalalele Curelari şi

Bughea de Jos erau reprezentate de Vopseaua Galbenă72. Conform catagrafiei din anul 1832,

Câmpulungul era alcătuit din 16 mahalale, în care erau construite 1195 de case 73.

Aceeaşi statistică arată că populaţia câmpulungeană era împărţită în trei clase: cea a boierilor, clasa de

mijloc şi cea bisericească. În total sunt înregistraţi 24 de boieri –capi de familie (4 în culoarea albastră, 17

în cea roşie, 3 în cea neagră şi niciunul în cea galbenă), 19 preoţi (12 în culoarea albastră, unul în cea

roşie, 3 în cea neagră, 3 în cea galbenă) şi 11 sudiţi (7 în culoarea albastră, 2 în cea roşie şi 2 în cea

neagră)74. Clasa de mijloc cuprindea cei mai mulţi locuitori, adică 3920 (1381 în Culoarea Neagră, 1327

în Culoarea Roşie, 699 în Culoarea Neagră şi 513 în Culoarea Galbenă)75.

Clasa de mijloc era, conform statisticii, cea mai bine reprezentată, fiind alcătuită din meseriaşi,

negustori, agricultori. Reprezentată pe plăşi, situaţia numerică a populaţiei aparţinătoare a clasei de mijloc

era următoarea: 305 bărbaţi, 370 femei, 373 băieţi, 333 fete în Culoarea Albastră; 319 bărbaţi, 390 femei,

310 băieţi, 308 fete în Culoarea Roşie; 160 bărbaţi, 185 femei, 187 băieţi, 167 fete în Culoarea Neagră;

116 bărbaţi, 133 femei, 121 băieţi şi 143 fete în Culoarea Galbenă76. Clasa de mijloc număra un total de

900 de bărbaţi, 1078 femei, 991 băieţi şi 951 de fete, adică 3920 de suflete (1892 de parte bărbătească şi

2029 de parte femeiască).

Rezultă, deci, că în oraşul Câmpulung existau, la 1832, 1041 de familii, compuse din 4964 de suflete

(2513 persoane de parte bărbătească şi 2451 persoane de parte femeiască)77. Datele statistice cuprind un

număr de 27 de rubrici, în care figurează: numărul casei, categoriile de negustori, boieri, preoţi şi

călugări, numele capului de familie, numărul de bărbaţi, femei, copii, slugi şi copiii acestora, ţigani, sudiţi

(locuitori aflaţi sub protecţia consulară a unei puteri străine), suma caselor, animale (precizându-se

numărul de cai, boi, vaci, oi, porci), precum şi numărul de construcţii existente în oraş. Astfel, toate

familiile aparţinătoare de Culoarea Albastră aveau 432 cai, 432 boi, 607 vaci, 1559 oi şi 365 de porci,

cele din Culoarea Roşie posedau 118 cai, 269 boi, 153 vaci, 162 oi şi 218 porci, cele din Culoarea Neagră

56 cai, 274 boi, 317 vaci, 287 oi şi 335 porci, pe când câmpulungenii locuitori ai Plasei Galbene deţineau

74 cai, 188 boi, 233 vaci, 341 oi şi 87 porci78. Din punctul de vedere menţionat, se pare că cei mai bogaţi

locuitori ai oraşului trăiau în Plasa Albastră. În total, cele 1041 de familii de câmpulungeni posedau, în

conformitate cu datele statistice din anul 1832, 6494 de animale (680 cai, 1163 boi, 1300 vaci, 2346 oi şi

71 D. A. N. I. C., Fond Vornicia din Lăuntru, dosar 2885/1831, fila 15.72 M. Gâlcă, Şt. Trâmbaciu, Oraşul Câmpulung oglindit în statistica din anul 1832, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1981, p. 67-69. 73 Ibidem, p. 67.74 Ibidem, p. 68.75 I. Cojocaru, Ţara Românească după statistica generală din 1832, în Studii şi articole de istorie, nr. VII, p. 158-159.76 M. Gâlcă, Şt. Trâmbaciu, op. cit., p. 67-68.77 Ibidem.78 Ibidem.

16

1005 porci), care fie că erau folosite la cărăuşie şi la munca în agricultură, fie reprezentau o sursă de

hrană pentru populaţie, precum şi de materie primă pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte.

După datele statistice înregistrate în Almanahul Statului elaborat în acel an, Câmpulungul avea o

populaţie de 4.500 de locuitori79.

În anul 1838 a fost întocmită o catagrafie extrem de importantă, cu un conţinut bogat, ilustrat de 24 de

rubrici, care prezintă date relevante privind situaţia social-economică a locuitorilor Câmpulungului,

ocupaţiile acestora, neamul (etnia), starea de sănătate, situaţia lor civilă, suprafeţele cultivate, birurile

plătite, numărul de vite şi de pomi fructiferi. De remarcat că locuitorii oraşului se regăsesc nominal, cu

vârstele precizate, starea civilă şi locul practicării meşteşugului lor.

În catagrafia din 1838, oraşul este împărţit în nouă mahalale: Scheiul80, Târgului81, Marginea82, Popa

Ene83, Mărcuş84, Bărbuşa85, Bughea de Sus86, Bughea de Jos87, Vişoi88.

În anul 1838, mahalalele Bărbuşa, Bughea de Jos, Bughea de Sus, Vişoi şi Mărcuş erau constituite din

satele care purtau acelaşi nume şi care erau situate la marginea oraşului. Celelalte patru mahalale formau

oraşul propriu-zis. Câmpulungul avea atunci 1494 de familii cu 6.278 de suflete, numărul cel mai mare de

familii fiind înregistrat, în ordine, în mahalalele Schei (275 familii cu 1001 de suflete), Târgului (253

familii cu 1298 de suflete), Bughea de Jos (230 familii cu 947 de suflete), Popa Ene (229 familii cu 969

de suflete), urmate de mahalalele Marginea (144 familii cu 605 de suflete), Vişoi (124 familii cu 475 de

suflete), Bughea de Sus (111 familii cu 404 suflete), Mărcuş (66 familii cu 323 suflete) şi, în fine,

Bărbuşa (62 de familii cu 256 suflete)89. Din punct de vedere al numărului de locuitori, cea mai populată

era mahalaua Târgului, care număra 1279 de suflete. Conform catagrafiei, cei mai mulţi proprietari,

funcţionari ai statului şi deţinători de titluri boiereşti locuiau în această parte a oraşului. Era vorba despre

12 boieri (3 logofeţi, 1 vistier, 1 serdar, 2 stolnici, 2 şetrari, 1 sluger, 1 postelnic, 1 clucer), 7 fii de boieri,

4 mazili, 24 de neamuri, 1 scriitor la vistierie, 1 pomojnic, 1 militar.

Repartiţia pe vârste a locuitorilor din Câmpulung la 1838 arată o adevărată explozie demografică în

perioada premergătoare acestui an. Astfel, numărul de copii cu vârste cuprinse între 8 şi 14 ani era de

975, în timp ce copii între 1 şi 7 ani erau 1613, cu 64, 3% mai mulţi. Pe de altă parte, se ştie că

mortalitatea infantilă era în acea vreme foarte mare, aşa că este de aşteptat ca o parte însemnată a copiilor

de până în 7 ani să nu atingă această vârstă. În privinţa numărului de membri ai unei familii se poate

remarca faptul că destul de puţine familii aveau peste 4 copii.

Media de vârstă a locuitorilor oraşului în acel an era de 51,9 ani, din totalul de 6.278 de locuitori,

numai 32 fiind mai în vârstă de 80 de ani (20 între 81-90 de ani, 9 între 91-100 de ani, 2 între 101-110 ani

79 Z. Carcalechi, Almanahul Statului…, p. 183.80 D. A. N. I. C., Fond Catagrafii 1838, partea I, 58, Câmpulung, filele 1 v-31 r.81 Ibidem, filele 31 v-68 r.82 Ibidem, filele 68 v-84 r.83 Ibidem, filele 86 v-109 r.84 Ibidem, filele 109 v-116 r.85 Ibidem, filele 116 v-122 r.86 Ibidem, filele 145 v-154 r.87 Ibidem, filele 122 r-144 v.88 Ibidem, filele 154 v-165 r.89 Sp. Cristocea, Şt. Trâmbaciu, Câmpulungul Muscelului reflectat în catagrafia din 1838, Editura Ordessos, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 2007,, p. 229.

17

şi unul între 111-120 ani, respectiv, de 111 ani90. Cei mai mulţi oameni în vârstă erau înregistraţi în

mahalaua Popa Ene, aici fiind chiar două persoane care împliniseră 105 ani, Nicolae unchiaş şi Radu

Gârbăcea. O altă rubrică a catagrafiei ne prezintă starea civilă a locuitorilor Câmpulungului acelui an.

Aflăm astfel că, dintre locuitorii oraşului, 76 de bărbaţi erau văduvi, iar 210 femei erau văduve, în total

286 de astfel de persoane, adică 4,55%. În acelaşi timp, din totalul persoanelor adulte, 246 sunt

înregistrate ca fiind necăsătorite, sub denumirile de „flăcău”, „holtei”, „neînsurat”„fată”, „nemăritată”.

Chiar şi femeia numită Dobra lui Mirică, de 100 de ani, din mahalaua Popa Ene, este consemnată ca

„fată”. De remarcat că în „despărţirile” Mărcuşului şi Bărbuşa, toţi locuitorii de peste 18 ani sunt fie

căsătoriţi, fie văduvi sau văduve. Parcurgând rubrica intitulată „Căsătoria” a catagrafiei, se poate constata

că sunt puţine cazuri de despărţire, persoanele respective fiind consemnate ca „lăsată de bărbat”,

„depărtată de bărbat”, „despărţit de nevastă”, „deosebit de nevastă”, „despărţită”, „despărţit”, cazurile

cele mai multe întâlnindu-se în mahalaua Târgului (23, adică 0,36% din totalul populaţiei). Ca şi în

analiza precedentă, mahalalele Mărcuşului, Bărbuşa, la care se adaugă Bughea de Sus, Bughea de Jos şi

Vişoi, nu cunosc nici măcar un caz de desfacere în fapt a căsătoriei, ceea ce denotă o cenzură extrem de

severă a societăţii din acel timp.

Conform datelor statistice oferite de catagrafia din anul 1838, în oraş erau 2608 pogoane şi 17 prăjini

lucrate, repartizarea lor pe mahalale fiind următoarea: 165,5 pogoane în Schei, 1688,5 pogoane în

Mahalaua Târgului, 166,5 pogoane în Mărcuş, 89 pogoane în Popa Ene, 48 pogoane în Marginea, 55,5

pogoane în Bărbuşa, 246 pogoane în Bughea de Jos, 123 pogoane în Bughea de Sus şi 29 pogoane în

Mahalaua Vişoi. Locuitorii din Mahalaua Târgului deţineau foarte mult în comparaţie cu ceilalţi,

aproximativ 2/3 din suprafaţa totală.

În ceea ce priveşte numărul de animale înregistrat în această catagrafie, acesta este următorul: 494 cai,

1734 boi, 1050 vaci, 1625 oi, 248 capre, 718 porci (râmători), 10 bivoli, adică 5879 de animale. Se

remarcă faptul că, în comparaţie cu anul 1832, deci cu numai şase ani înainte, numărul de animale a

scăzut cu 615, chiar dacă numărul de locuitori era mai mare cu 1069 decât cel din anul 1832

În anul 1840 a fost alcătuită o nouă catagrafie, de data aceasta din porunca Mitropolitului ţării, iar la

Câmpulung, situaţia a fost înregistrată de biserici. Astfel, acestea au raportat un număr de 741 de familii,

lucru probabil imposibil, pentru că, socotind, în medie, câte patru suflete de fiecare familie, ajungem la

concluzia că oraşul avea în acel an puţin peste 3.000 de locuitori.

În anul 1844, oraşul Câmpulung Muscel era împărţit în cinci mahalale, respectiv, Vişoi, care cuprindea

partea de nord-est a oraşului şi până în dreptul Tribunalului; Târgul, care cuprindea partea de sud-vest a

oraşului, Bughea, Malul şi Mărcuşul91.

Cu toate că în perioada amintită au fost numeroase fluctuaţii demografice, determinate de evenimente

istorice, precum Revoluţia de la 1848, la jumătatea secolului al XIX-lea, pentru Câmpulung-Muscel va

90 Ibidem, p. 12.91 I. Rotărescu, op. cit., p. 149.

18

începe o perioadă de stabilitate şi de sporire a populaţiei, ajungându-se ca în 1855 oraşul să aibă 8.979

locuitori, care locuiau în 1.526 de case92. Informaţia ne este oferită de C. D. Aricescu în lucrarea sa despre

Câmpulung, apărută chiar în acel an, cu precizarea că a luat în calcul şi suburbiile oraşului, care totalizau

691 de case, cu o populaţie de 2.764 de locuitori. După C. D. Aricescu, oraşul era împărţit în acel an în

următoarele cinci zone: mahalaua Vişoi, care alcătuia un singur cartier împreună cu Scheiul, până la

Calea Bradul; mahalaua Târgului, care cuprindea suburbiile Popa Savu, Sfântul Ilie, Biserica Domnească

şi Şubeşti, de la Calea Bradu până la capul străzii Pârgarilor sau până la Piuă; mahalaua Bughea,

cuprinzând Bughea de Sus şi Bughea de Jos, în marginile vechi, până la strada Curelari; mahalaua Malul,

care cuprindea vechile „despărţiri” Curelari, Ocheşti şi Malul; mahalaua Mărcuş, alcătuită din

„despărţirea” Bărbuşa până la Apa Sărată şi Vişoi, toată partea de sub dealul Măţăului şi Flămândei,

dincolo de Râul Târgului93.

În anul 1857 oraşul avea 6.300 de locuitori, dintre care numai 101 cu drept de vot, aşa după cum

rezultă din listele făcute pentru alegerea Divanului Ad-hoc94.

Din punct de vedere administrativ, prin legea comunală din 31 martie 1864, promulgată de domnitorul

Alexandru Ioan Cuza, se dă ţării o nouă aşezare administrativă. În conformitate cu Legea de organizare

comunală, s-au organizat comunele urbane şi comunele rurale, iar prin Legea pentru înfiinţarea

Consiliilor Judeţene, se stabilesc instituţiile de conducere la nivelul judeţelor: consilii judeţene alese, prin

voturile reprezentanţilor plăşilor, precum şi prefecturile, numirea conducerii acestora fiind făcută de

guvern95. În ierarhia administraţiei judeţene, primul loc va fi ocupat de prefect, care lua astfel locul

ocârmuitorului, iar conducerea oraşelor va fi exercitată de primari, care luau astfel locul magistraţilor.

Administraţia comunală era exercitată de organe cu caracter deliberativ, numite consilii comunale,

compuse din membri desemnaţi prin vot cenzitari şi primari, ca reprezentanţi ai puterii executive. În

oraşe, primarii erau numiţi de guvern, dintre primii trei consilieri, care întruniseră cel mai mare număr de

sufragii. Din Consiliul Comunal făceau parte cinci până la şaptesprezece membri, în funcţie de numărul

populaţiei. Consiliul Comunal avea printre atribuţiile sale: convocarea lunară a membrilor săi, în şedinţă

ordinară şi ori de câte ori era nevoie, convocarea fiind făcută de primar, la cererea a minim o treime din

numărul total de consilieri.

Primul primar cunoscut al oraşului Câmpulung Muscel a fost, probabil, Scarlat Angheleanu, conform

documentelor din anii 1864-1865. Întâiul document oficial care s-a păstrat având semnătura acestui

primar este o adresă către „Domnul Preşedinte al Onor. Comitet Permanent al Districtului”, cu ocazia

serbării aniversare de la 24 ianuarie 1865. În cursul anului 1865 au fost emise mai multe acte, printre care

figurează procese verbale privitoare la organizarea unor licitaţii (pentru arendarea veniturilor Mănăstirii

Flămânda96, pentru construirea unui pod „în răspântia de la D. Grigore Angheleanu în capului de

92 C.D.Aricescu, Istoria Câmpulungului…, p. 157.93 Ibidem, p. 43.94 C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Muscel, Bucureşti, 1893, p. 58.95 N. Isar, Istoria modernă…, p. 262.96 D. J. A. N. Argeş, Fond Prefectura Judeţului Muscel, dosar 26/1865, fila 153.

19

dinsusului târgului şi a unei podişti peste şanţ”97, pentru vânzarea rodului prunilor din ograda Bisericii

Flămânda98, pentru cumpărarea a opt stânjeni de lemne necesare încălzirii localului Poliţiei, douăzeci de

care cu fân pentru îndestularea cailor99), precum şi mai multe adrese către Preşedintele Comitetului

Permanent al Districtului.

În cursul anului 1867, apare menţionat ca primar un anume Istrate Rizeanu, după cum rezultă din

Adresa către Preşedintele Onoratului Comitet Permanent Districtual, din 15 august 1867100.

Din studierea mai multor documente din arhiva argeşeană, precum şi a monografiilor oraşului, poate fi

elaborată o listă a primarilor Câmpulungului de până la Primul Război Mondial, cu precizarea că lista este

susceptibilă a fi completată pe baza altor cercetări de arhivă. Anii trecuţi în dreptul numelor acestor

primari nu trebuie consideraţi ca întreaga durată a mandatului lor, fiind vorba doar de menţiunile

documentare întâlnite. Este vorba de: Scarlat Angheleanu (1864-1865), Anastase Piteşteanu (1867),

Nicolae Şerbănescu (1867), Ion Potoceanu (1867, 1870), Ion Iancu (1870-1873)101, căpitan Ştefănescu

(1884, 1893-1894)102, Istrate Rizeanu (1867, 1874, 1884-1893, iulie 1895-decembrie 1895)103, Costache

Nicolau (1878-1882, decedat la 18 mai 1902104),Grigore Andreescu (aprilie 1895-iunie 1895)105, Petre C.

Zamfirescu (1896-1897, 1898, 1904, 1908106, 1910107), Gheorghe Negulici (1900-1901),în timpul căruia s-

a construit Tribunalul Câmpulung, Diamandi Nicolau (1901-1902108), Dimitrie Micescu (1903-1904),

Alexandru Muşatescu (1905-1907109, 1911-1913110), în timpul căruia s-au desfăşurat importante lucrări

edilitare, Nae Costea (1910)111, Ion Grădişteanu (1913)112, Nae Negulici (1913, 1914)113, Vasile

Georgescu (martie-octombrie 1913-a decedat în timpul mandatului)114, Petre Gheorghiu115, iar în timpul

ocupaţiei germane (1916-1918), Emanoil Dumitriu116. O atenţie deosebită se cuvine a fi acordată

activităţii primarului Alexandru Muşatescu117care, chiar din timpul primului său mandat s-a dovedit a fi

97 Ibidem, fila 183.98 Ibidem, fila 189.99 Ibidem, fila 237.100 Ibidem, fila 496.101 I. Răuţescu, op. cit., p. 151.102 Ibidem.103 D. J. A. N. Argeş, Fond Primăria oraşului Câmpulung, dosar 11/1901, fila 103.104 C. Oprescu, Funcţiunile administrative şi rolul lor în evoluţia oraşului Câmpulung-Muscel, în Argesis, Studii şi comunicări, Seria Istorie, Tom XIII, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 2004, p. 593.105 Ibidem, p. 594.106 Ibidem.107 D. J. A. N..Argeş, Fond Primăria oraşului Câmpulung, dosar, 5/1910, fila 1.108 Ibidem, dosar 11/1901, fila 45 şi dosar 1/1902, fila 8.109 I. Răuţescu, op. cit., p. 151.110 C. Oprescu, op. cit., p. 594.111 Ibidem.112 Ibidem.113 Ibidem.114 D. J. A. N. Argeş, Fond Primăria oraşului Câmpulung, dosar 1/1913, fila 8.115 I. Răuţescu, op. cit., p. 151.116 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 23.117 Alexandru Muşatescu (1869-1947), eminent profesor de limba română, latină şi greacă, director al Gimnaziului „Dinicu Golescu”, primar al oraşului Câmpulung în două rânduri, prefect al judeţului Muscel, decan al Baroului de avocaţi şi senator în Parlamentul României, s-a născut în comuna Măţău (astăzi, Mioarele), lângă Câmpulung, a absolvit la Bucureşti Facultatea de Filologie şi Litere (1894) şi apoi Facultatea de Drept (1901), după care s-a înscris în baroul de avocaţi, pe care l-a condus în mai multe rânduri. Funcţionează ca profesor şi director la Gimnaziul „Dinicu Golescu” (1896-1902) şi Şcoala Normală”Carol I” (1904-1931, cu mai multe întreruperi); în 1929 este numit prefect de Muscel-cf. Şt. Trâmbaciu, M.Constantinescu, A. Gh. Pristavu, Personalităţi câmpulungene, sec.XIX-XX, Editura Universităţii din Piteşti, 2007, p. 63-65.

20

un foarte bun gospodar, conturând din punct de vedere arhitectural şi urbanistic viitorul centru civic al

Câmpulungului. Din păcate, lista completă şi succesiunea primarilor câmpulungeni nu pot fi probabil

cunoscute vreodată cu exactitate, deoarece Arhiva Primăriei Câmpulung a fost distrusă în mare parte de

către ocupantul german din Primul Război Mondial. Pentru perioada 1864- 1916 nu există decât 312

unităţi arhivistice, dintre care 13 din perioada 1864-1894, insuficiente pentru o bună cercetare a acestei

lungi perioade din istoria oraşului118.

Această istorie interesantă a vieţii unui mic oraş de provincie în secolul XIX poate fi însă mai bine

înţeleasă, dacă aruncăm o privire şi asupra modului în care era administrată justiţia, precum şi asupra

factorilor de decizie în acest sens. Până în anul 1831, orăşenii câmpulungeni au fost judecaţi, pentru

abaterile pe care le săvârşeau şi pentru diverse alte pricini, de către judeţul oraşului, ajutat de către pârgari

şi de bătrânii oraşului. Judecata era „stătătoare”, adică opozabilă chiar şi domniei. Hotărârile luate de

cei amintiţi erau luate ţinându-se seama de vechiul drept cutumiar sau „obiceiul pâmântului” la care, din

secolul al XVII-lea, se adăugaseră şi legiuiri scrise, numite pravile.

Această stare de lucruri a durat până la punerea în aplicare a Regulamentului Organic, când judeţii au

fost înlocuiţi de magistraţi, care nu mai aveau nici un fel de atribuţii de judecată. Pentru judecarea

neînţelegerilor dintre orăşeni sau dintre locuitorii unui judeţ, au fost înfiinţate judecătorii speciale,

alcătuite dintr-un prezident, doi judecători şi un grefier şi, de asemenea, tribunale judeţene, formate dintr-

un preşedinte, doi membri şi un procuror. Instanţele superioare, în materie civilă, erau secţia civilă a

Divanului judecătoresc din Bucureşti, în vârful piramidei ierarhice aflându-se Înaltul Divan Domnesc.

Primul preşedinte al Tribunalului din oraşul Câmpulung Muscel a fost Dumitrache Urianu, care

„pentru osârdia arătată în postul de preşedinte al Judecătoriei Muscel a fost ridicat la rangul de vel

stolnic”119. El îi avea ca ajutoare pe stolnicul Constantin Emanuil şi pe şetrarul Constantin Vlădescu. În

anul 1838, şetrarul Vlădescu este înlocuit cu serdarul Ilie Vlădoianu120. Acest complet de judecată a dat

hotărâri între 1831 şi 1839.

În anul 1865 a intrat în vigoare o nouă lege de organizare judecătorească 121, prin care se instituiau

judecătoriile de plasă sau de ocoale, în locul judecătoriilor de împăciuire de la sate, iar judecătoriile din

reşedinţele de judeţ au fost transformate în tribunale. Dintre preşedinţii de tribunal cunoscuţi în această

perioadă îi amintim pe: Ion P. Baştea, originar din Rucăr (1886-1889), Nicolae I. Sachelarie (1889-1905),

Constantin M. Oprescu (1906-1911), Ion Glogoveanu (1912) şi Nicolae Constantinescu (1913-1918)122.

Catagrafia efectuată în anul 1855 consemna la Câmpulung un număr de 6.215 persoane123, pentru ca în

anul Unirii Câmpulungul să înregistreze un număr de 8283 de locuitori124. Şi dinamica locuinţelor este cât

se poate de semnificativă: dacă la începutul secolului al XIX-lea în oraş existau 733 de locuinţe (anul

118 Îndrumător în Arhivele Centrale, vol. I, Bucureşti,, 1976, p. 158.119 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 149.120 D. A. N. I. C., Filiala Ilfov, Curtea de Apel, Secţia II, dosar100/1839, fila 35.121 N. Isar, Istoria modernă…, p. 262.122 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 65.123 C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Muscel, Bucureşti, 1893, p. 58.124 Annale statistice pentru cunoştinţa părţei muntene din România, 1860, p. 128-129.

21

1811)125, în 1855 sunt menţionate 1.256 de locuinţe, pentru ca peste cinci ani, numărul locuinţelor să se

ridice la 1.862126. Statistica din anul 1860 ne oferă informaţii semnificative cu privire la cădirile care

existau în oraşul Câmpulung. Astfel, în 1860, în oraş existau 126 de clădiri cu două caturi, 1.715 cu un

singur cat şi 21 de locuinţe aparţinând sărăcimii oraşului (bordeie). Deci, în anul 1860, oraşul Câmpulung

avea în total 3.512 case, în timp ce la Buzău se înregistrau numai 2.784, la Târgovişte 2.161, la Piteşti

1.889, iar la Slatina 1.383. În acelaşi an 1860, în oraş este consemnată existenţa unui număr de 24 de

clădiri publice (ale administraţiei, tribunal, Poliţie, lazareturi, spitale civile, magazii comunale), o şcoală,

o cazarmă şi douăzeci şi cinci de biserici127. În total, oraşul avea 3.512 clădiri128. Şi populaţia oraşului

cunoscuse o creştere semnificativă, de la 6.215 locuitori în anul 1855129, s-a ajuns la o populaţie de 9.890

de locuitori în 1872130 şi, mai târziu, de 10.000 (luându-se în consideraţie şi suburbiile: Schei, Vişoi,

Bughea, Malu şi Mărcuş) în anul 1892131. Cinci ani mai târziu, populaţia oraşului este consemnată ca fiind

de 11.244 de locuitori132, iar recensământul din anul 1899 va oferi informaţia că în acel an populaţia

Câmpulungului era de 13.439 de locuitori, dintre care 7.153 de bărbaţi şi 6.286 de femei. Conform datelor

statistice din anul 1908, nu se poate preciza numărul locuitorilor din acel an, în schimb, este prezentată

creşterea populaţiei pe cinci ani, cu 7.574 de locuitori, comparativ cu anul 1903133. În 1912, oraşul avea

17.868 de locuitori.

Odată cu această continuă dezvoltare a oraşului şi a populaţiei sale, s-a simţit nevoia adoptării de către

Consiliul Comunei Urbane a unor măsuri pentru o dezvoltare urbanistică organizată. Cercetând istoria

urbanismului în teritoriile româneşti, arhitectul Nicolae Lascu a ajuns la concluzia că primele încercări de

modernizare şi sistematizare134 a oraşului au fost luate încă din timpul în care oraşele erau condus de

Magistrat, adică din perioada aplicării Regulamentului Organic (1831). În documentele epocii apare des

formulată preocuparea pentru „înfrumuseţarea oraşului”, prin: pavarea străzilor, realizarea treptată a

trotuarelor, iluminatul public, alinierea caselor. Multe dintre documentele de acest fel din perioada

regulamentară se referă la Câmpulung şi judeţul Muscel.

Între anii 1831-1848 au fost introduse câteva principii urbanistice importante, precum limitarea

teritoriului urban, zonarea funcţională, regularizarea traseului străzilor existente, ierarhizarea reţelei

stradale, ideea de centru al localităţii. Aceste idei erau de o noutate absolută pentru Principatele Române.

Un regulament întocmit de către Magistrat prevedea că toate lucrările care urmau să fie efectuate de

către orăşeni sau de către conducerea oraşului trebuiau să aibă aprobarea prealabilă a Marii Vornicii135.

125 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 139.126 Annale…, p. 122-123.127 Ibidem.128 R. Vlad, Primele încercări de sistematizare a oraşului Câmpulung la mijlocul secolului al XIX-lea, în Studii şi comunicări, vol. III, Câmpulung Muscel, 1984, p. 160.129 C. D. Aricescu susţinea, în Istoria Câmpulungului…, că populaţia era în 1855 de 8.979 de locuitori, mult mai aproape de evoluţiile ulterioare.130 D. Frunzescu, Dicţionar topografic şi statistic al României, Bucureşti, 1872, p. XVI.131 C. Alessandrescu, op. cit., p. 59.132 Marele Dicţionar Geografic al României, vol. II, Bucureşti, 1897, p. 1484.133 Expunerea situaţiunii judeţului Muscel, Câmpulung, 1908, p. 1.134 M. Cardaş şi colectiv, Mic lexicon ilustrat al noţiunilor de sistematizare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1983, p. 283.135 T. Mavrodin, Unele aspecte privind sistematizarea şi înfrumuseţarea Câmpulungului, între 1832-1940, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1984, p 150.

22

La 8 septembrie 1836136, în prezenţa tuturor oamenilor de vază din oraş, a preoţilor şi a multor orăşeni

de rând, va fi sfinţit noul local al şcolii, a cărui construcţie începuse în anul 1832, în baza contractului

încheiat la 8 decembrie acelaşi an. Nu a trecut însă prea mult timp şi bucuria orăşenilor se va risipi,

deoarece asupra oraşului se va abate o nenorocire, cutremurul din noaptea de 12 noiembrie 1836, despre

care există o însemnare că în acea noapte „s-au tras singure clopotele de la biserici”137.Un alt cutremur

devastator va afecta oraşul la 11 ianuarie 1838 şi, probabil, în urma acestor seisme multe clădiri din oraş

se vor fi prăbuşit sau stricat, astfel că era nevoie de reparaţii sau de reconstruirea lor138.

Într-un raport adresat de către conducerea Sfatului Orăşenesc Vorniciei din Lăuntru la 10 decembrie

1836 se subliniază necesitatea mai multor lucrări de gospodărire şi sistematizare necesare oraşului:

pavarea cu piatră a drumurilor „cele mai de căpetenie, spre stârpirea noroaielor”,curăţarea şanţului

„care este folositor tuturor de obşte”, dar care trecea prin mijlocul oraşului şi nu era îngrijit, repararea a

şapte poduri din oraş, „luminarea Uliţei Mare a Târgului şi cea din dosul ei” cu felinare, construirea

unor caldarâmuri139.

În anul 1838 a fost făcut caldarâmul în piaţa dintre casa stolnicului Dimitrie Urianu şi casa Uţei

Chilişoaia, precum şi din piaţa de lângă casele serdarului Pavalache şi a lui Niţă Ciolan, adică 69 de

stânjeni de caldarâm, pentru care s-au plătit din cutia magistratului 639 de taleri şi 15 parale140.

În anul 1844 piaţa oraşului, care funcţionase din 1827141 pe terenul pe care în prezent se află Grădina

publică, a fost mutată în locul unde se găseşte şi astăzi142. Se poate preciza că actuala Grădină publică a

fost amenajată în anul 1890143, iar în 1895 aici au fost instalate 25 de felinare pentru iluminarea

acesteia144. În acelaşi an 1844, Câmpulungul va cunoaşte un eveniment memorabil, vizita domnitorului

Gheorghe Bibescu, plecat din Bucureşti la 20 august, pentru a vizita câteva locuri şi monumente istorice

importante din ţară. Venind dinspre Târgovişte, oraş pe care suita domnească îl părăsise la 25 august,

domnitorul s-a îndreptat către Câmpulung, călătorind de-a lungul unui peisaj un peisaj mirific 145. Aici,

conform relatării conţinute în corespondenţa scriitorului Simeon Marcovici, Bibescu a fost primit cu mult

fast de către notabilităţile oraşului, în frunte cu prezidentul magistratului, căpitanul Gheorghe

Rucăreanu146. Plecarea domnitorului din Câmpulung spre Piteşti a avut loc în dimineaţa zile de 28 august,

iar întreaga relatare a acestei vizite a fost publicată de scriitorul Marcovici în ziarul Vestitorul Românesc,

nr. 69, din 2 septembrie 1844147.

136 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Ţara Românească, dosar 4138/1836, fila 36.137 M. Mulţescu, Al. Mulţescu, Câmpulung Muscel. Cronică, în Argesis, Studii şi comunicări, Seria Istorie, tom XI, Muzeul Judeţean Piteşti, 2002, p. 470.138 Ibidem.139 D. A. N. I. C., Fond Vornicia din Lăuntru, dosar 7264/1836, fila 2.140 Ibidem., Fond Vornicia din Lăuntru, dosar 7264/1836, fila 36.141 Ibidem, Fond Isprăvnicatul Muscel, ms. 1396, fila 103, anaforaua din 1 ianuarie 1827.142 Ibidem, Fond Ministerul de Interne, Comunale, dosar 11/1844, fila 9.143 A. Căpuşan, Sistematizare urbană la Câmpulung la începutul veacului al XX-lea, în Studii şi comunicări, Câmpulung Muscel, 1987, p. 211.144 D. J. A. N. Argeş, Fond Primăria oraşului Câmpulung, dosar 1/1895, fila 146.145 N. Isar, Sub semnul romantismului. De la domnitorul Gheorghe Bibescu la scriitorul Simeon Marcovici, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 26.146 Ibidem, p. 65.147 N. Isar, Sub semnul romantismului…, p. 68.

23

Vizita oficială a unui domnitor la Câmpulung Muscel se va dovedi a nu fi singulară. Gheorghe Bibescu

a fost urmat de noul domnitor al Ţării Româneşti, numit prin Convenţia de la Balta Liman 148, Barbu

Ştirbey149, care-i era chiar frate domnitorului care-şi pierduse tronul în 1848.

Barbu Ştirbey a vizitat oraşul Câmpulung în 1851, cu scopul precis de a afla „gradul în care spiritul

administraţiei celei nouă a străbătut fiecare localitate”. Probabil ca urmare a vizitei sale în oraş au fost

luate măsuri de sistematizare şi înfrumuseţare a oraşului, cum a fost, de exemplu, aşezarea a 17 felinare

pentru iluminatul străzilor, în anul 1855150.

În anul 1868, Câmpulungul a fost vizitat pentru prima oară de domnitorul german al României, Carol

I, prilej cu care primarul oraşului a ţinut la 24 iulie un discurs în care arăta dorinţa locuitorilor de a fi

construită o şosea care să lege oraşul de vechea frontieră cu Transilvania (Giuvala, judeţul Braşov). Vizita

lui Carol I la Câmpulung nu a fost una singulară. Însoţit de doamna Elisabeta şi de alţi oficiali,

conducătorul statului român a venit în mica urbe şi în anul 1875, dar şi în anul 1891. În anul 1891, însoţit

de regina Elisabeta şi de principele moştenitor Ferdinand, regele Carol I a fost imortalizat într-o frumoasă

fotografie, pe terasa superbului Hotel Ştefănescu, devenit ulterior Hotelul Regal din Câmpulung Muscel.

Referitor la lucrările edilitare care se făceau în Câmpulung la sfârşitul secolului al XIX-lea, acestea

trebuiau să respecte Regulamentul întocmit de Municipalitate în anul 1871151. Acest regulament a fost

înlocuit cu un altul, în anul 1896, pe baza noului Regulament, oraşul fiind împărţit în patru circumscripţii,

din punct de vedere al construcţiilor. Clădirile din prima circumscripţie şi care erau situate la stradă

trebuiau să aibă, obligatoriu, două etaje, restul putând avea şi un singur cat.

Sfârşitul de veac XIX este caracterizat, din punct de vedere edilitar, de lucrări de înfrumuseţare a

oraşului, precum: alinieri de străzi, deschideri sau închideri de străzi, curăţirea locurilor publice şi

plantarea aici a unor flori şi arbuşti ornamentali, pavarea unor noi străzi, igienizarea unor locuri publice,

regularizarea mătcii apei râului, deschiderea de pieţe şi locuri de odihnă şi plimbare (grădini publice),

construirea unor noi localuri, stabilimente, canalizarea străzilor, întărirea malurilor râului, iluminatul

public şi construirea de noi poduri şi podeţe. Arhitectura construcţiilor câmpulungene capătă o tentă

romantică, deoarece pe faţadele caselor sunt aplicate ornamente neogotice de ipsos, iar partea de sus a

geamlâcurilor este împodobită cu lemn traforat152. De asemenea, este reorganizat comerţul câmpulungean,

prin reconstruirea a 18 gherete aparţinând Halelor de la Sf. Ilie şi modernizarea generală a acestora153,

lucrările fiind executate de antreprenorul Gheorghe Anastase.

Un document din 23 decembrie 1896 arată că la acea dată la Câmpulung se folosea iluminatul cu

„gaz-petroliu a 400 de lampe dupe stradele acestui oraş, din suburbii, terasă şi grădina publică”154.

148 I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-1900), Bucureşti, 1971, p. 325.149 N. Isar, Istoria modernă a românilor…, p. 206. 150 Gh. Pârnuţă, D. Panaitescu, op. cit., p. 64.151 D. J. A. N. Argeş, Fond Magistratul oraşului Câmpulung, dosar 1/1901, fila 59.152 M. Mulţescu, Al. Mulţescu, op. cit., p. 471.153 D. J. A. N. Argeş, Fond Primăria oraşului Câmpulung, dosar 21/1896, filele 80-84.154 Ibidem, dosar 22/1896, fila 26 verso.

24

La cumpăna dintre milenii, în micul orăşel de sub munţi se aflau şaptesprezece locaşuri de cult.

În secolul XIX existau şi există şi astăzi douăzeci şi una de cruci vechi, de o frumuseţe excepţională,

construite din piatră de Albeşti de către talentaţii meşteri cruceri, de-a lungul veacurilor XVII-XVIII.

Printre construcţiile cele mai importante apărute în Câmpulungul sfârşitului epocii moderne se află

numeroase vile, cu o valoare artistică şi arhitecturală de excepţie, ce se înscriu printre cele mai frumoase

realizări ale arhitecturii româneşti155: vila Golescu, vila Apostol şi Ilie Mirea, vila Mathei Drăghiceanu156,

vila Stătescu, vila Paul, vila Savel Rădulescu, vila Iorgulescu, vila Golescu, vila Grant, vila

Alimăneşteanu şi multe altele. De asemenea, apar construcţii monumentale, precum Şcoala Normală

„Carol I”(1895), un edificiu realizat după planurile arhitectului Socolescu, lucrările fiind conduse de

italianul Giovanni Batista Dreina, Tribunalul, Primăria veche (Hospelul Comunal), după proiectul

arhitectului Simionescu, Cazarma Pompierilor. O clădire importantă este şi cea a Hotelului Regal (astăzi,

Iezerul), care are în faţă remarcabilul Monument al Eroilor, operă a sculptorului Dimitrie Măţăuanu.

În faţa fostei Primării a oraşului se află monumentul de bronz al legendarului descălecător Negru

Vodă, operă a sculptorului Dimitrie D. Mirea157, ce a fost inaugurat în anul 1910. Acest monument fusese,

de fapt, realizat în anul 1898, fiind iniţial aşezat în capătul sudic al bulevardului. Pe plăcile care acoperă

soclul se află o emoţionantă inscripţie: „Înălţatu-s-au chipul lui Radu Negru Basarab, descălecătorul

Ţării Româneşti. Câmpulungul, primul scaun domnesc, salută chipul de bronz al urzitorului Ţării

Româneşti. Memoriei Luceafărului Basarabesc, admiratorii gloriei străbune îi închină acest monument”

În perioada la care ne referim, mai precis în intervalul 1893-1911, Primăria Câmpulung a adoptat mai

multe regulamente comunale158.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în oraşul Câmpulung Muscel au început să apară societăţi care

efectuau operaţiuni financiar-bancare. Prima dintre acestea a fost în 1892 societatea „Vulturul”, devenită

în anul 1910 Banca „Vulturul”, obiectul de activitate al acesteia fiind creditarea populaţiei şi persoanelor

juridice din Muscel. O altă instituţie de credit a luat fiinţă în anul 1905, şi anume o societate anonimă pe

acţiuni, respectiv, Banca Muscelului.

Se poate spune că în Câmpulung, în această perioadă, tradiţionalul lasă tot mai mult loc modernului,

perioada cuprinsă între Regulamentul Organic şi Primul Război Mondial fiind marcată de un extraordinar

bilanţ al realizărilor şi o înflorire a vieţii orăşeneşti în mica urbe de sub Carpaţi.

Construcţiile ridicate în Câmpulung Muscel la sfârşitul veacului XIX şi începutul veacului

XX, câteva dintre ele păstrate într-o stare destul de bună sau restaurate, dau oraşului acel farmec

aparte, inegalabil, acea atracţie inefabilă pe care o simte şi astăzi orice vizitator.

155 C. Jinga Oprescu, Monumente de arhitectură câmpulungeană, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1989, p. 195- 204.156 Idem, Valori memoriale, valori culturale în arhitectura rezidenţială din Câmpulung. Case ce au aparţinut lui Mathei Drăghiceanu, în Revista de Istorie a Muscelului, Muzeul Câmpulung Muscel, Editura Nummus, Bucureşti, 2001, p. 179-189. (A se vedea şi M. Ilie, Inginerul geolog Mathei Drăghiceanu (1844-1939), în Studii şi comunicări, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 1969, p. 91-96.157 O altă lucrare importantă a sculptorului D. D. Mirea (1864-1942), bustul marelui om politic Ion C. Brătianu, a fost expusă între 1904-1948 în Grădina Publică a oraşului.158 C. Oprescu, Activitatea edilitară…, p. 327-335.

25

26

III. VIAŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A CÂMPULUNGULUI

ÎN EPOCA MODERNĂ

Oraşul Câmpulung-Muscel, atestat documentar drept cel mai vechi oraş românesc, a trecut, ca multe

alte oraşe medievale din Ţările Române, prin etapele de sat, târg permanentizat, pentru a ajunge apoi la

stadiul orăşenesc. Evoluţia Câmpulungului către comunitatea orăşenească s-a datorat însă, cu precădere,

creşterii accentuate a procesului de producţie meşteşugărească, ce a condus mai târziu la obţinerea din

partea domniei a unor privilegii economice, juridice şi de autoadministrare a oraşului.

La Câmpulung, meşteşugurile au fost atestate documentar înainte de secolul al XV-lea, deoarece

oraşul avea caracter de târg, decurgând din organizarea anuală a unui târg vestit, unde negustorii locali şi

străini desfăceau mărfuri din producţia meşteşugărească deosebit de bogată. Aşadar, într-o primă etapă

meşteşugurile se încadrau în producţia de articole la comanda consumatorului1, pentru ca destul de

timpuriu să se facă trecerea la producţia pentru piaţă, în special datorită bâlciului Câmpulungului, cu

caracterul său de târg internaţional. Evident, cele mai căutate mărfuri erau cele simple, româneşti, produse

ale meşteşugurilor ţărăneşti, precum caşcavalurile, caşurile, oalele cu minunate ornamente, ii şi fote

pentru femei, cămăşi ţesute cu fir de borangic, piese textile de interior (plocade, procoveţe, ştergare,

chilimuri), sau instrumente muzicale (cobze, fluiere, cavale).

Despre tradiţionalul târg al Câmpulungului, scriitorul Alexandru Pelimon ne-a lăsat un viu şi pitoresc

tablou de epocă, descriind cu detalii savuroase mulţimea pestriţă care foia în jurul prăvăliilor, de unde

puteai cumpăra „surtucul de modă, mănuşi glase şi fracuri cu coadele lungi, şepci şi paltoane, dar şi

cojocul şi căciula de oaie a ţăranului, peşchirul sau marama cea albă”2.

Cunoscut în documente drept „Sborul”(„Zborul”) de la Sf. Ilie, târgul anual câmpulungean a avut un

rol deosebit în dezvoltarea comerţului în zonă3. Organizatorii eşalonau momentele desfăşurării târgului

începând cu târgul de vite (14 iulie), momentul cel mai important fiind atins în ziua de Sf. Ilie (20 iulie);

sfârşitul târgului era marcat de ziua Sf. Pantelimon (27 iulie). Acest târg, care a fost organizat aproape

fără întrerupere până în zilele noastre, îşi are originea în vremuri foarte îndepărtate, probabil la

„Descălicătoarea Ţării Româneşti”, fiind aşezat sus, în munţi, aşa după cum afirmă C. D. Aricescu,

citând un vechi zapis rucărean:”…am băut adălmaşul la zborul Sf. Ilie, aici sus, în Poiana Sf. Ilie”.4 După

opinia lui C. D. Aricescu, era vorba de locul numit Şaua Păpuşii din masivul Păpuşa, situat la altitudinea

de peste 2.000 de metri, fapt ce poate fi interpretat ca o dovadă de organizare a târgurilor în locuri

izolate, în acele timpuri de migraţii şi invazii străine.

Mai târziu, din secolul al XV-lea şi până la jumătatea secolului al XVII-lea, târgul anual a fost

organizat în vecinătatea bisericii Sf. Ilie5, pe locul în care se află în prezent piaţa oraşului.

În 1647, conform dispoziţiilor lui Matei Basarab, târgul s-a mutat lângă mănăstirea Câmpulung, pe

locul în care s-a construit între anii 1925 şi 1937 actualul sediu al Liceului „Dinicu Golescu” (unde va

1 Şt. Olteanu, Studierea producţiei meşteşugăreşti în secolele X-XVII, în Studii, XV, 4/1962, p. 87.2 Al. Pelimon, Impresiuni de călătorie în România, Imprimeria Naţională a lui Iosif Romanov et comp, Bucureşti, 1858, p. 30.3 Şt. Trâmbaciu, Câteva date privitoare la „zborul” de la Sf. Ilie din Câmpulung, în Studii şi comunicări, V, Câmpulung Muscel, 1989, p. 301-305.4 C. D. Aricescu, Istoria Câmpulungului. Prima rezidenţă a României, Imprimeria lui Ferdinand Om, vol. I, Bucureşti, 1855, p. 164.5 Şt. Trâmbaciu, op. cit., p. 302.

27

rămâne până în anul 1924). Printr-un hrisov datat 17 august 1824, domnitorul Grigore Dimitrie Ghica

întăreşte privilegiile din vechime ale mănăstirii Câmpulung, printre acestea aflându-se şi dreptul

mănăstirii de a lua vamă de la târgul situat lângă mănăstire.

Câmpulungul va rămâne şi în secolul al XIX-lea un centru comercial şi meşteşugăresc de mare

importanţă, în special datorită situării sale pe marea arteră de negoţ ce lega Ţara Românească cu vestita

cetate a Braşovului. Însă, odată cu ascensiunea relaţiile capitaliste de producţie, la începutul secolului al

XIX, importanţa târgului anual al oraşului, ca loc tradiţional de schimb se micşorează treptat,

accentuându-se rolul său cultural-folcloric şi ajungând chiar să fie dat în arendă6.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, veniturile târgului se ridicau, după aprecierile lui C. D. Aricescu,

la suma de aproximativ 2.000 de lei7. Nu există o situaţie a numărului de negustori care şi-au desfăcut

mărfurile aici, de-a lungul timpului. Cu siguranţă că au fost foarte numeroşi, dar, după cum reiese din mai

multe jalbe, aceştia produceau stricăciuni, iar şatrele lor reprezentau în permanenţă o potenţială sursă de

incendii.

În Evul Mediu, meşteşugarii Câmpulungului fuseseră organizaţi în frăţii şi bresle8, precum şi pe criterii

religioase, numele unor lăcaşuri religioase, precum Biserica Şubeşti sau Biserica Olarilor, fiind dovezi

peremptorii în acest sens. Şubarii aveau biserica patronală zisă Şubeşti, denumire eponimă care se

păstrează şi în zilele noastre. În acelaşi timp, olarii aveau Biserica Olarilor, patronată de Sf. Gheorghe,

adoptat ca patron hieratic nu numai de olarii câmpulungeni, ci şi de ceramişti din alte ţinuturi româneşti,

precum cei din Suceava9.

Dogarii aparţineau Mănăstirii Negru Vodă. O serie de preoţi erau la rândul lor, meşteşugari foarte

apreciaţi, îndeletnicindu-se cu olăritul, dogăria, cojocăria, morăritul. La începutul epocii moderne,

meşteşugarii vor fi organizaţi în bresle, ce aveau în frunte un staroste, iar după 1831, în corporaţii.

Regulamentul Organic a menţinut breslele sub formă de corporaţii, ca forme de organizare a producţiei

meşteşugăreşti. Niciun meşteşugar nu avea voie să practice vreo meserie fără să fi fost înscris în registrul

corporaţiei, fapt care-l obliga şi la plata unui impozit numit patenta (calculată în funcţie de venitul anual).

Meşteşugarii care lucrau în aceeaşi specialitate de producţie erau încă din Evul Mediu grupaţi pe uliţe

învecinate – şi aşa vor rămâne stabiliţi şi în epoca modernă10. Pentru a exemplifica, se poate face

precizarea că meşteşugarii olari erau stabiliţi în sud-vestul oraşului, cartier rămas în mentalul colectiv

drept ,,al olarilor” până în zilele noastre. Şubarii, bănarii şi cojocarii locuiau în partea de sud a oraşului,

în zona denumită Şubeşti, iar cartierul Tabaci era locul în care se afla un mare număr de brutării şi pive,

dar şi mori, darace, pentru prelucrarea lânei şi postavurilor ţărăneşti. Cartierul tăbăcarilor şi al pielarilor

era situat în partea de sud a oraşului, de-a lungul Râului Târgului, apropierea apei fiind o condiţie absolut

6 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 40.7 C. D. Aricescu, Istoria Câmpulungului. Prima rezidenţă a României, Imprimeria lzui Ferdinand Om, vol. I, Bucureşti, 1855, p. 165.8 Prima lovitură dată breslelor de tip medieval din Ţara Românească a fost dată de reforma domnitorului Alexandru Şuţu din anul 1820, reformă care le-a impus taxe şi sudiţilor, însă a permis intrarea acestora în bresle-cf. Gh. Diaconu, N. Coman, Dezvoltarea meseriilor şi industriei la Piteşti în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, în Studii şi comunicări, vol. V, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 1980, p. 364.9 Şt. Olteanu, Meşteşugurile în Moldova în secolul -XVII, în Studii de istorie medie, III, 5/1959, p. 28.10 V. Irimia, D. Rebedeu, L. Scarlat, Gh. Chiţa, I. Irimia, D. Brăgărea, V. Cordea, D. Lecca, K. Matei, Câmpulung Muscel, Editura Carminis, Câmpulung Muscel, 2004, p. 60.

28

necesară pentru operaţiile de fermentare în zăcători şi de tăbăcire propriu-zisă cu argăseală.

Câmpulungenii vorbesc şi astăzi despre strada Tabaci, cu toate că, oficial, aceasta se numeşte de mult

timp „Ion Luca Caragiale”. Existau în Câmpulung cartierul numit „Ţigănia”, cartier limitrof cu latura de

nord a fostei curţi domneşti (ulterior, Mănăstirea Negru Vodă), loc în care se aflau mulţi meşteri fierari,

potcovari, căldărari, calangii, dar şi zona numită „Câmpul crucerilor”, în partea de nord a oraşului, în

Schei11.

Meşteşugul olăritului era dezvoltat în Câmpulung şi în diferite localităţi apropiate încă din secolul al

XIV-lea, constituind, deseori, singurul mijloc de existenţă al multor familii din oraş. Olarii realizau foarte

multe vase ceramice smălţuite şi nesmălţuite de tip bizantin, dar şi ceramică decorată cu diferite motive.

Meşteşugarii olari aveau în apropiere dealuri (muscele), foarte bogate în materie primă pentru meseria

practicată de ei, respectiv, materii argiloase şi feruginoase sau marne (satul Bughea-Humele). Înflorirea

artei ceramice în oraşul Câmpulung a făcut ca, în afară de denumirea cartierului Olari, un important

monument de cult din zonă să capete numele de Sf. Gheorghe-Olari, acesta fiind considerat patronul

spiritual al breslei (ulterior, corporaţiei) olarilor locali (lăcaşul de cult este datat secolul al XIV-lea).

După statistica patentarilor din anul 1835, în Câmpulung existau 19 olari, care erau înscrişi în

registrul corporaţiei şi plăteau patenta (impusă din 1831, după aplicarea Regulamentului Organic).

Conform catagrafiei din anul 1838, în Câmpulung trăiau 15 olari12. Începând cu a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, se pare că oraşul Câmpulung îşi pierde încetul cu încetul tradiţia olăritului, chiar

dacă ea nu dispare, continuând să existe mai mult în localităţi apropiate, cum ar fi la Coşeşti, unde

întâlnim şi astăzi olari.

Cioplitul pietrei a ocupat un loc important în arta medievală şi modernă a oraşului Câmpulung, mai

ales că aceasta era o materie primă foarte răspândită în zonă. Tradiţia îndelungată a acestui meşteşug este

ilustrată de existenţa în oraş a multor cruci de piatră cu ornamente florale, precum şi de balustradele

scărilor interioare ale unor case somptuoase din Câmpulung. Pietrarii din oraş nu obişnuiau să copieze

motive florale preluate de la meşteşugari veniţi din Transilvania, ci dădeau întotdeauna o notă locală

lucrărilor executate de ei, imprimându-le, de asemenea, o notă tradiţională populară. Monumentele

crucilor de piatră din oraş aveau, în general, caracter de document privind organizarea locală a orăşenilor,

dar erau mai multe care, având caracter votiv, dovedeau dorinţa orăşenilor moşneni, meşteşugari sau

megieşi, de ctitorire, în lipsa posibilităţilor financiare de a construi biserici.

Centrul de activitate al meşterilor pietrari era în nord-vestul oraşului, în Schei, în zona numită „Câmpul

Crucerilor”. Materia primă folosită de ei era vestita piatră de Albeşti.

Derivat din pietrărit, la Câmpulung s-a dezvoltat, aşa cum am subliniat, meşteşugul sculpturii în piatră,

ridicat de meşterii respectivi la rangul de artă.. În zona din Schei în care locuiau pietrarii, îşi exercitau, de

asemenea, meseria de meşteri şiţarii, dogarii şi câţiva zugravi. Statistica patentarilor din anul 1835,

referitoare la Câmpulung, nu precizează însă numărul pietrarilor din oraş din acel an. Nici catagrafia din

anul 1838 nu evidenţiază existenţa în oraş a vreunui cioplitor în piatră sau sculptor, însă este posibil ca,

11 Ibidem, p. 61.12 Sp. Cristocea, Şt. Trâmbaciu, Câmpulungul Muscelului reflectat în catagrafia din 1838, Editura Ordessos, Muzeul Judeţean Piteşti, 2007, p. 17.

29

din cele 382 de persoane care figurează în statistică drept „muncitori”13, unele dintre acestea să practice,

de fapt, acest meşteşug. Cu siguranţă astfel de meşteri existau în oraş, din moment ce biserica mare din

incinta centrală a ansamblului Negru Vodă, construită, probabil, în timpul domniei lui Basarab I şi

refăcută din temelii de Matei Basarab, a fost reconstruită de meşterii locali în înfăţişarea pe care o are în

prezent. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ştim că la Câmpulung fuseseră aduşi meşteri pietrari italieni,

de către Mathei Drăghiceanu14, într-o perioada în care oraşul era dominat de o adevărată febră

urbanistică15. Astfel, în Câmpulungul anului 1860 existau 126 de clădiri cu două caturi şi 1.715 clădiri cu

un singur cat.

Existau la Câmpulung meşteri zugravi cu preocupări pentru lăcaşurile de cult, cu toate că meşteşugul

penelului lor va cunoaşte şi încercări timide de laicizare a picturii. Astfel, ei trec la realizarea

perspectivei, la pictarea unor personaje aflate în mişcare, la înfăţişarea realistă a chipurilor de sfinţi şi a

liniilor lor anatomice. Trebuie amintit în acest context „zograful” Antim Ghermano16, care foloseşte

orăşeni locali ca modele, pentru icoanele care i se comandaseră. La 1822 era menţionată „şcoala de

zugrăvie” a preotului Gheorghe Badea de pe uliţa Văii, în vecinătatea bisericii Marina, aici făcându-şi

ucenicia pictori importanţi, predecesori ai picturii moderne, precum: Ion Negulici, Iacovache

Constantinescu, Gheorghe Bălăceanu, Antim Ghermano, dar şi alţii17. În anul 1860, pictorul Tattarescu,

care făcuse studii de pictură la Roma, a zugrăvit paraclisul mănăstirii Câmpulung18, pentru 600 de

galbeni, după cum reiese din adresa trimisă de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice către egumenul

mănăstirii, la 10 august 1860. Mănăstirea Câmpulungului a fost una dintre cele 60 de biserici din

România zugrăvite de acest extrem de talentat pictor19.

Referitor la meşterii şiţari, aceştia confecţionau în special şiţă şi şindrilă, care se foloseau pentru

acoperirea caselor tradiţionale20. Cei mai mulţi dintre şiţari se aflau la Rucăr, aici fiind patria lemnului de

brad, esenţa de bază pentru confecţionarea şiţei şi şindrilei. Apariţia unor noi materiale pentru acoperişuri,

precum ţigla sau tabla şi, de asemenea posibilitatea de incendiu pe care o reprezintă acoperirea caselor cu

şiţă, au făcut ca numărul acestor meşteri să scadă treptat. Mai mult, în anul 1855, Magistratul oraşului a

decis interzicerea acoperirii caselor cu şiţă sau şindrilă, pentru a se evita pericolul cât se poate de real al

producerii unor incendii.

13 Sp. Cristocea, Şt. Trâmbaciu, op. cit., p. 16.14 Mathei Drăghiceanu (1844-1939), absolvent al Şcolii de Mine din Paris, a fost primul inginer de mine din România, iniţiatorul învăţământului minier din ţara noastră, membru fondator al Ateneului Român, a Societăţii Geografice Române, primul preşedinte al Ateneului popular din Câmpulung Muscel şi preşedinte pentru doi ani al Casei Obştii moşnenilor câmpulungeni. A întocmit prima hartă geologică a României şi prima lucrare despre seismele din România. Autor al multor lucrări ştiinţifice, a reprezentat o personalitate de prim rang a Câmpulungului modern-cf. V. N. Drăghiceanu, Mathei Drăghiceanu. O viaţă închinată binelui public, Bucureşti, Tipografia Gutenberg, f. a.15 C. Oprescu, Valori memoriale, valori culturale în arhitectura rezidenţială din Câmpulung. Case ce au aparţinut lui Mathei Drăghiceanu, în Revista de istorie a Muscelului, Studii şi comunicări, Editura Nummus, Bucureşti, 2001, p. 181.16 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 114.17 C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, op. cit., p. 181. (A se vedea şi Gh. I. Cantacuzino, Ş Dragomirescu, D. D. Iacob, C. Oprescu, op. cit., p. 3).18 Gh. Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, Documente privind Istoria oraşului Câmpulung Muscel, vol. V , (1839-1878), Editura Semne, 2001, p. 250.19 C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, op. cit., p. 197.20 P. H. Stahl, Case ţărăneşti în regiunea Câmpulungului, în Omagiu lui George Oprescu, cu prilejul împlinirii a 80 de ani, Editura Academiei, Bucureşti, 1961, p. 10.

30

Prelucrarea metalelor se făcea de către meşteşugarii fierari, care locuiau în cartierul învecinat cu

Mănăstirea Negru Vodă, cartier numit chiar ,,Ţigănia”, pe strada Fierarilor, existentă şi astăzi. Se poate

face precizarea că mănăstirea Negru Vodă se afla pe raza mahalalei Popa Ene, pe proprietatea căreia

locuiau, în anul 1838, 77 de familii de robi ţigani, majoritatea ocupându-se cu fierăria sau cu prelucrarea

metalelor preţioase. Toţi aceştia erau specializaţi în prelucrarea fierului, confecţionând unelte şi materiale

de uz casnic. De asemenea, poate fi amintit şi faptul că, în Bugetul de venituri şi cheltuieli ale oraşului,

întocmit în anul 1862, este precizată denumirea sugestivă de Podul Herarilor, aflat pe Râul Târgului, în

imediata vecinătate a cartierului „Ţigănia”21. Prelucrarea metalelor era un meşteşug foarte dezvoltat la

Câmpulung, metalele prelucrate fiind atât cele obişnuite, cât şi aurul şi argintul. Meşteşugul era destul de

diversificat, în Câmpulung întâlnindu-se meşteri fierari, potcovari, căldărari, rotari, lăcătuşi, cositori,

cercelari, giuvaiergii sau calangii. De remarcat că şi în Câmpulungul actual, numele de

familie ,,Calangiu” este destul de frecvent întâlnit, provenind din limba arabă, unde „calai” înseamnă

cositor. Fierarii erau, în general, ţigani, dar existau şi moşneni câmpulungeni care se ocupau cu

prelucrarea metalelor, având ca nume de familie Lăcătuşu.

În ceea ce priveşte orfevrăria, se poate menţiona faptul că existau la 1838 doar trei giuvaiergii (un

argintar şi doi aurari), care realizau podoabe şi accesorii pentru îmbrăcămintea orăşenească de lux: inele,

cercei, ace pentru păr, broşe, nasturi, toate acestea frecvent încrustate cu pietre preţioase sau perle.

Meşterii aurari erau, de obicei, ţigani şi erau mai mult cunoscuţi sub numele de zlătari. Meşterul argintar

pomenit la 1838 era un anume Toma, de origine sârbească şi locuia împreună cu familia sa în cartierul

Târgului. Unii fierari fuseseră robi ai mănăstirii Câmpulung şi, după eliberare22, se aşezaseră în oraş, unde

îşi practicau meşteşugul, împreună cu familiile lor.

După statistica patentarilor din 1835, în Câmpulung Corporaţia dogarilor număra 40 de membri.

Numele acestor meşteşugari vine de la doage, scândurile curbate care alcătuiesc un butoi, principalul lor

obiect de muncă fiind confecţionarea unor vase de lemn: doniţe (vase pentru apă mai înalte decât o

găleată, dar cu diametrul mai mic), putineie (vase cilindrice înalte în care se bătea laptele prins, pentru

obţinere untului, deosebit de gustos, şiştare (vase de lemn cu gura mai largă decât baza în care se prepară

brânzeturile), butoaie, copăi, butoaie, troane şi alte vase şi obiecte din lemn. În anul 1838, catagrafia ne

aminteşte existenţa unui număr de 52 de dogari, unul dintre aceştia, Nicolae al Mariei Stanciului, având

trei fii, toţi practicând aceeaşi meserie ca şi tatăl lor. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, printre

preoţi se aflau şi meşteşugari dogari. Este cazul preotului Ion Mărculescu, zis şi Popa Doagă, ce

confecţiona putini şi doage pentru butoaie, pe care le vindea în afara oraşului23, precum şi al amintitului

preot Ilie de la biserica Sf. Treime.

Secolul al XIX-lea a reprezentat perioada unui mare avânt al prelucrării lemnului, precum şi al

negoţului cu scânduri. Cei care practicau meseria tăierii scândurilor erau numiţi în catagrafia anului 1838

herăstrăiaşi. Documentele arată că în anul 1831 în oraş funcţionau 8 fierăstraie, în anul 1833, 10, iar în

21 D. A. N. I. C., Fond Ministerul de Interne, Comunale, dosar 75/1862, fila 8.22 Ţiganii mănăstireşti şi ai altor aşezăminte publice au fost eliberaţi din robie prin ofisul domnesc al lui Gheorghe Bibescu, nr. 144 din 21 februarie 1844.23 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 24.

31

anul 1834, 12 fierăstraie. Datele reies din situaţia fondurilor strânse în „cutia magistratului”, ca

embatic24. Mai mult ca sigur, numărul de fierăstraie era mai mare în acel timp, dar nu există situaţii decât

pentru cele care plăteau embatic. Mănăstirea Câmpulung avea un mare număr de fierăstraie de tăiat

scânduri, 26 în 1847, dintre care 4 pe apa Dâmboviţei, 4 pe apa Argeşelului, 2 pe apa Bratiei, 6 pe Râuşor

şi 10 pe Râul Târgului. Chiar şi un preot deţinea fierăstraie, ca şi alţi orăşeni, scândurile rezultate fiind

apoi vândute lui Ghinea şi Oprea Bucureşteanu, chiristigii din Bucureşti25. În 1847 este pomenit faptul că

prin oraş curgea „iazul fierăstraielor”, al cărui curs fusese deviat între anii 1815-182426. O dată cu secarea

canalului, au dispărut fierăstraiele din acea zonă, însă au rămas în număr apreciabil în jurul oraşului.

Meşteşugul morăritului se practica de foarte multă vreme în oraş, cu ajutorul morilor de apă fiind

măcinat porumbul, grâul şi meiul. De fapt, denumirea de moară era dată în acele timpuri nu numai

instalaţiilor care măcinau grâne, ci şi fabricilor de hârtie, de acţionat fierăstraiele, gaterelor, pivelor,

dârstelor sau morilor de ulei27. Statistica făcută la Câmpulung în anul 1832 consemnează existenţa a „21

de mori pă apă”28. Mai mult, catagrafia din anul 1838 aminteşte existenţa a 18 meşteşugari care se

ocupau cu morăritul. Câmpulungul fiind situat într-o zonă de munte, cu ape foarte repezi, amenajarea

morilor de apă nu constituia o problemă pentru localnici. Râul Târgului, care străbate în lung oraşului, pe

aproape toată întinderea sa, a fost amintit şi de istoricul C.C. Giurescu, în „Vechimea măiestriilor şi a

morii de apă”29. Existau mori care utilizau apa iazurilor deviate din Râul Târgului-spre 1900 vor deveni

foarte cunoscute morile lui Predoiu, respectiv, Poşoiu. Morile oraşului alimentau şi localităţile din

împrejurimi şi aveau o producţie de până la trei vagoane zilnic. Pe lângă mori, câmpulungenii aveau pe

apa Râului Târgului pive (care funcţionau mai mult toamna şi iarna) şi dârste (care funcţionau mai mult în

timpul verii)30. În anul 1855, în oraş erau 19 mori, cu un venit anual de 11.400 de lei, 7 dârste cu un venit

anual de 1.700 lei şi 8 pive cu un venit anual de 1.050 lei31. În anul 1860 pe teritoriul întregii Ţări

Româneşti existau 6.771 mori32. La sfârşitul secolului, numărul morilor Câmpulungului a scăzut la 17.

O îndeletnicire deosebit de profitabilă în Câmpulungul epocii moderne era confecţionarea de haine

groase de blană, lungi, căptuşite cu piei de animale, în special de miel sau oaie. Aceste haine se numeau

şube, iar meşteşugarii care le realizau, cu un simţ artistic desăvârşit, erau talentaţii şubari ai

Câmpulungului. În sud-vestul oraşului există şi astăzi biserica numită Şubeşti, ceea ce confirmă existenţa

de-a lungul timpului a meşterilor şubari în zonă. Biserica patronală Şubeşti are o pisanie din anul 1552 şi

una din 1779, ultima precizând că este vorba de o ctitorie colectivă. Existau, ca şi în cazul dogarilor,

preoţi care se ocupau cu meşteşugul confecţionării şubelor. Astfel, preotul Dumitrache Negulici, tatăl

pictorului revoluţionar paşoptist Ion Negulici, avea un atelier meşteşugăresc pentru confecţionarea

24 D. J. A. N. Argeş, Fond Magistratul oraşului Câmpulung, dosar 10/1831-1832, filele 8-12.25 Ibidem.26 Gh. I. Cantacuzino, Ş. Dragomirescu, D. D. Iacob, C. Oprescu, op. cit., p. 3.27 A. Smaranda, Morile de apă din Câmpulung în prima jumătate a secolului al XX-lea, în Revista de Istorie a Muscelului, Studii şi comunicări, Editura Nummus, Bucureşti, 2005, p. 185.28 D. J. A. N. Argeş, Fond Primăria oraşului Câmpulung, dosar 1878/1832, fila 67.29 C. C. Giurescu, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolul XV şi începutul secolului al XIX-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 127.30 I. Răuţescu, op. cit., p. 192.31 C. D. Aricescu, Istoria Câmpulungului. Prima rezidenţă a României, vol. II, Imprimeria lui Ferdinand Om, Bucureşti, 1856, p.159. 32 T. Pamfile, Industria casnică la români, Tipografia Cooperativă, Bucureşti, 1910, p. 178-179.

32

şubelor din blăni de oaie, motiv pentru care în comunitate era cunoscut mai ales sub numele de Popa

Oaie33. O altă faţă bisericească ce se ocupa cu această meserie, conform catagrafiei din anul 1840, era

Răducanu sin diacon Şubă 34.

Se pare că hainele de blană erau căutate de câmpulungeni, atâta vreme cât, cu ocazia Târgului de Sf.

Ilie din anul 1824, negustorii câmpulungeni, printre care Sterie, Brata Constantin, Petrache Nica, Ion

Necula, Chivu Măgăra, Andrei Gogu, Toma Popescu, Neculae Popa, Mihalcea postelnic, Gheorghe

Mârzoviceanu şi Ion Dimitriu, declarau că „toate hainele blănite şi altă blănărie” s-au vândut35.

Profilul meşteşugăresc dezvoltat al Câmpulungului medieval şi modern a imprimat orăşenilor o

puternică tradiţie profesională, astfel încât profesii prin natura lor singulară (de exemplu, preoţii) sunt

dublate de îndeletniciri pragmatice, cu funcţionalitate pentru piaţă (de exemplu, confecţionarea doagelor,

şubelor, legătoria de cărţi etc)36. De exemplu, preotul Ilie Stoica făcea doniţi şi le comercializa în Târgul

Moşilor din Bucureşti , Popa Iacov era un cunoscut legător de cărţi, preotul Mărculescu confecţiona

putini şi doage, în vreme ce preotului Petre Irimia i se zicea „Potcapieru”, cu referire directă la

meşteşugul practicat de acesta.

În ceea ce-i priveşte pe cojocari, aceştia erau grupaţi în special în mahalaua Marginea37, după cum

arată catagrafia din 1838, în acel an fiind înregistrat un număr de 38 de astfel de meşteşugari.

Meşteşugarii cojocari amintiţi în catagrafie sunt înregistraţi fie drept simpli cojocari, fie sub denumirea

de „cojocar gros”.

Câmpulungul a cunoscut o dezvoltare economică deosebită în special după anul 1829, când este

desfiinţat monopolul economic otoman asupra Ţărilor Române38. Tratatul de la Adrianopole din

septembrie 1829 a creat premisele unui progres economic39, bazat pe dezvoltarea meşteşugurilor şi a

comerţului cu diferite produse create de meşteşugari40, precum şi înfiriparea unui început de industrie41.

În acest nou context, oraşul Câmpulung devine un important centru economic al judeţului Muscel. În anul

încheierii Tratatului de la Adrianopole, este menţionată la Câmpulung existenţa chiar a unei fabrici de

sticlă, însă locul amplasării acesteia nu se cunoaşte.

Statisticile arată că, în secolul al XIX-lea, orăşenii se ocupau mai mult cu creşterea vitelor, dar şi cu

agricultura (cultivarea cartofilor, porumbului), pomicultura (pruni şi meri), viticultura, apicultura, chiar şi

sericicultura. Acest fapt derivă din aşezarea geografică a oraşului, situat într-o zonă de munte, fără prea

multe terenuri de cultură şi cu o climă mai rece. Pe de altă parte, în strânsă legătură cu practicarea

agriculturii şi a creşterii animalelor, s-au dezvoltat foarte mult activităţile meşteşugăreşti complementare

agriculturii şi păstoritului, deoarece tăbăcarii pregăteau pieile animalelor pentru a confecţiona articole de

33 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 25.34I. Răuţescu, op. cit., p. 197.35 D. A. N. I. C., Fond Mănăstirea Câmpulung, D.I. DCXXXXIX/124.36 I. Răuţescu, op. cit., p. 197.37 T. Mavrodin, Aspecte economice, sociale şi demografice ale Câmpulungului oglindite în catagrafia din anul 1838 (I), în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1982, p. 19.38 N. Isar, Principatele Române de la 1821 la 1848. Sub semnul Renaşterii Naţionale, EdituraUniversităţii din Bucureşti, 2004, p. 80.39 Idem, Istoria modernă a românilor, 1774/1784-1918, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 78-80.40 Idem, Din istoria politică a Principatelor Române. De la fanarioţi la domniile naţionale (1774-1829), Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 29441 Idem, Istoria modernă…, p. 115.

33

îmbrăcăminte, morarii măcinau cerealele pentru a fi mai apoi transformate în alimente consumabile,

lemnul era cărat din pădure şi transformat în scânduri etc.

Ca activitate complementară agriculturii, se mai poate aminti cărăuşia. Cărăuşii sau chirigiii se

ocupau cu transportul a diferite produse, folosind carele grele, ferecate, cu doi, patru sau şase boi ori

căruţele cu cai. Cei mai bogaţi chirigii aveau câte 3-4 care trase de câte 4 boi, alţi chirigii având câte 10-

20 de cai. Chirigiii erau angajaţi de negustori ca să transporte mărfuri către diferite destinaţii şi se bucurau

de unele privilegii. Corporaţia cărăuşilor număra în anul 1835 un număr de 8 membri, iar în anul 1838,

un număr de 12 membri. În acest ultim an, catagrafia menţionează şi un număr de 20 vizitii şi 4 surugii.

Pe la începutul secolului al XIX-lea, oraşul Câmpulung este menţionat cu poştă, având 16 cai de poştă.

Oamenii care călătoreau în zonă foloseau acest mijloc de transport, iar boierii se foloseau de trăsuri sau

sănii cu cai. Pentru aceste mijloace de transport erau necesari vizitiii. Dintr-o însemnare din epocă, aflăm

că diligenţa parcurgea în 1843 aproximativ patru zile pentru drumul de la Câmpulung până la Bucureşti42.

Mărfurile, aşa cum am precizat, erau transportate cu ajutorul cărăuşilor sau chirigiilor, care erau

organizaţi având capii sau vătăşeii lor. Acestora trebuiau să li se adreseze cei care doreau să transporte

orice fel de marfă. Surugiii făceau, în general, parte din personalul poştelor. Din anul 1850, la Câmpulung

se introduce serviciul de diligenţă, înzestrat cu trăsuri mai bune decât trăsurile braşovene pentru şase

persoane, trăsuri care fuseseră introduse cu nouă ani înainte.

În anul 1887 s-a pus în circulaţie calea ferată Câmpulung-Goleşti (pe timpul prefectului Dumitrache

Micescu), iar numărul de care şi de chirigii a scăzut simţitor, transportul mărfurilor fiind făcut de atunci

mai mult cu trenul marfar.

Pentru că mulţi câmpulungeni se ocupau cu creşterea vitelor43, negoţul cu acestea a luat amploare. Pe

de altă parte, mulţi negustori aduceau vite din alte părţi, pentru a le sacrifica aici. În catagrafia

zalhanalelor pe judeţe, există informaţia că, în anul 1844, locuitorul Ion Ciolan (care va face parte mai

târziu din Consiliul Comunal) a sacrificat 641 de boi, 1000 de capre, din acestea obţinând 22.380 ocale de

seu; în acelaşi an, Penciu Pavel din Câmpulung tăia 272 de boi şi 1159 de capre, din care a obţinut 10.081

ocale de seu44. În paralel cu tăierea vitelor, se vor dezvolta măcelăriile, precum şi cojocăria şi curelăria.

La jumătatea secolului al XIX-lea, în Câmpulung era un cartier numit Curelari, ce aparţinea de mahalaua

Malul şi de asemenea, existau 8 fabrici de piei cu un venit de 1950 lei. Situaţii referitoare la strângerea

embaticului în „cutia magistratului” arată că în 1831 în Câmpulung existau 10 scaune (măcelării), în

1833, la fel, iar în 1834, numărul măcelăriilor crescuse cu una 45. În catagrafia din 1837 sunt amintiţi 13

măcelari, pentru ca numai într-un an numărul acestora să se dubleze46. Acelaşi număr de măcelari ca în

1837 figurează şi în 1840, în catagrafia făcută de preoţii bisericilor din oraş. La începutul secolului al

XX-lea, numărul celor care se ocupau cu această îndeletnicire scăzuse foarte mult, până la 7, conform

statisticilor din 1903 şi 1904.

42 M. Mulţescu, Al. Mulţescu, Câmpulung Muscel. Cronică, în Argesis, Studii şi comunicări, Seria Istorie, tom XI, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 2002, p. 471.43 Statistica din anul 1832 consemnează existenţa în oraş a 1163 boi, 1.300 vaci, 2.346 oi şi 1.005 porci, iar catagrafia din 1838 înregistrează 1.684 boi, 1.100 vaci, 1.626 oi, 248 capre, 716 porci şi 10 bivoli.44 I. Răuţescu, op. cit., p. 126.45 D. J. A. N., Fond Magistratul oraşului Câmpulung, dosar 10/1831-1832, filele 8-12.46 Sp. Cristocea, Şt. Trâmbaciu, op. cit., p. 15-18.

34

Catagrafia din 1855 aminteşte fabrica de postav a unui orăşean numit Popovici–Brăila şi războaiele

surorilor Predoiu din Vişoi. În acel an existau în oraş dârstari, piuari, femei care ţeseau în război; erau

înregistrate 7 dârste cu un venit anual de 1700 lei, 8 pive cu un venit anual de 1050 lei.

În 1838, erau înregistrate nu mai puţin de 276 ocupaţii şi meserii practicate de câmpulungeni, statistica

reţinând numeroşi cojocari, croitori, morari, brutari, măcelari, dogari, olari, zidari, fierari, rotari, dulgheri,

cârciumari, rachieri, surugii, piuari, şiţari, grădinari, poleitori, bragagii, cercelari, simigii, turtari etc. Se

constată, ca şi în trecut, gruparea pe aceeaşi uliţă sau pe uliţe învecinate, a celor din aceeaşi specialitate de

producţie, fireşte, structuraţi pe bresle. Astfel, dogarii erau grupaţi în mahalalele Schei şi Bughea de Sus,

fierarii şi olarii în Popa Ene şi Marginea, rachierii în Mahalaua Târgului, măcelarii şi cojocarii în

Marginea, torcătoarele în Bughea de Jos şi în Bughea de Sus. Concret, în catagrafia din anul 1838, în

dreptul a 1815 locuitori- din totalul de 6.27847-este trecută meseria pe care aceştia o practicau. În privinţa

meşteşugarilor propriu-zişi, aceştia erau în număr de 378 şi anume: 146 torcătoare, 54 dogari, 49 brutari,

49 fierari (herari), 38 cojocari, 37 rachieri, 29 curelari, 28 lemnari, 27 cizmari, 27 croitori, 26 măcelari, 20

vizitii, 18 morari, 17 bucătari, 15 olari, 13 zidari, 13 cărăuşi, 12 ţesătoare, 9 dulgheri, 8 bărbieri, 7

pescari, 7 rotari, 6 boiangii, 5 dârstari, 5 tabaci, 5 lumânărari, 5 argintari, 4 dârvari, 4 zugravi, 4 surugii,

4 cusătorese, 3 fierăstrăiaşi, 3 grădinari, 2 piuari, 2 poleitori, 2 tâmplari, 2 tronari, 2 jimblari, 2 chelari, 2

şepcari, 2 simigii, 2 cafegii, 2 lăutari, 2 trăistari, 2 spălătorese, 1 cobzar, 1 viorar, 1 găitănar, 1 cităreş, 1

cercelar, 1 cofetar, 1 plăpumar, 1 spiţer, 1 povarnagiu, 1 bragagiu, 1 abagiu, 1 bumbăcar, 1 cărămidar, 1

vânător, 1 covrigar, 1 potcovar, 1 giuvaiergiu48. Trebuie amintit faptul că această enumerare nu-i cuprinde

pe negustori, în număr de 50 , pe cei 20 de precupeţi, 7 mămulari49, 5 băcani, 1 marchitan50, 1 braşovean51,

care se ocupau tot cu comerţul, pe cei 72 de ucenici şi pe toţi ceilalţi locuitori ai oraşului care fie că erau

agricultori, fie că se ocupau cu diferite îndeletniciri, ce nu pot fi socotite meşteşuguri. Vorbim aici de

preoţi (19), diverşi funcţionari (18), boierii hotarnici, numiţi şi „jurători” (2)52, poliţaiul (cel care se pare

că a şi întocmit catagrafia) sau profesorul oraşului (celebrul Dimitrie Jianu). Interesant este că apar 382 de

persoane înregistrate ca „muncitori”, fără a se preciza ce anume lucrau, 240 patentari, precum şi 283 de

slugi. Deloc surprinzător, în catagrafie apare şi un număr însemnat de locuitori care practicau cerşetoria

(17), ştiut fiind că în orice oraş existau destui oameni cu deficienţe fizice, care nu puteau munci şi care cu

timpul au fost numiţi „săraci”, „calici”, „vagabonzi”, „mişei”53. De altfel, până în secolul XX s-a

păstrat la Câmpulung denumirea de „Câmpul mişeilor”, desemnând periferia sud-vestică a oraşului54.

Fiind reşedinţă de judeţ, Câmpulungul era un centru administrativ cu instituţii juridice, şcolare,

poliţieneşti, sanitare, de aceea în catagrafie apar ocupaţii precum preşedinte de tribunal (1), procuror de

47 D. A. N. I. C., Catagrafie 54 (Muscel).48 Sp. Cristocea, Şt. Trâmbaciu, op. cit., p. 15-18.49 Mămular-negustor ambulant de mărunţişuri, care făcea şi cămătărie.50 Marchitan-negustor ambulant care vindea mărunţişuri.51 Aici, negustor care vindea mărfuri aduse de la Braşov , braşovenii.52 H.H.Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 138.53 Fl. Mârţu, Mişeii Câmpulungului medieval şi biserica Sf. Gheorghe Olari, în B.O.R., XC, nr. 3-4, 1972, p. 23.54 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 51.

35

tribunal (1), avocat (1), aprod (1), profesor (1), poliţai (1), doctor (1), spiţer (1), moaşă (1), hotarnic (1),

registrator (1), vătaf de aprozi (1), pomojnic (1), pomojnic de tribunal (1), ajutor subocârmuitor (1),

secretar de judeţ (1). Unele meserii au denumiri arhaice, de mult dispărute: pomojnicul reprezenta, de

exemplu, un funcţionar administrativ care conducea o plasă, un fel de ajutor de subprefect; polcovnicul

era comandant al unei formaţii militare de pază a ordinii publice (polc); vătăşelul reprezenta un

funcţionar inferior în administraţie, mai târziu un gardian de noapte; aprozii erau cei care păzeau intrările

şi sălile tribunalului, cilenii erau membri ai unui tribunal55.

În ceea ce-i priveşte pe negustori, datele statistice din 1838 arată că majoritatea se aflau în Mahalaua

Târgului, care era cea mai bogată dintre toate zonele oraşului. Dintre negustori, 82 la număr, unii făceau

comerţ cu scânduri, unii vindeau vite, peşte, piei de pisică, unii aveau negustorie ,,măruntă”, dispunând

de prăvălie proprie, iar ceilalţi luau odăi cu chirie. Existau 28 de ucenici de prăvălie, acest fapt fiind un

indiciu că negustoria era socotită de mulţi orăşeni o adevărată meserie. Câmpulungenii îşi dădeau copiii

să facă negustorie pe lângă un negustor.

Practicarea tradiţională a unor meserii în oraşul Câmpulung a dus, pe cale de consecinţă, la înflorirea

negoţului cu produsele realizate de meşteşugarii care, deseori, îşi ridicau meşteşugul la rang de artă.

Bunăoară, cartierul Şubeşti era numit aşa şi pentru aşezarea meşterilor şubari în zonă, dar şi pentru

negoţul cu şube practicat în zonă.

În perioada adoptării Regulamentului Organic cei mai de vază negustori ai Câmpulungului erau:

Constantin Aninoşanu, Gheorghe Merişanu, Bratu Constantin, Sterie Arseniu, Nicolae Nicolau, Gheorghe

Mârzovici, Nicolae Săvuicu, Niţă şi Nae Muşat, Nicolae Gheorghiu, Petrache Starostea, Ivan Sârbu şi Ilie

Rusescu56. La îndemnul lui Constantin Aninoşanu, aceşti negustori au zidit pe cheltuiala lor în 1831 o

biserică în mahalaua Mărcuşului cunoscută şi sub numele de Apa Sărată57. Negustorii amintiţi sunt

consemnaţi şi în catagrafia din anul 1838, iar dintre ei, se pare că cel mai bogat era Sterie Arseniu58.Sterie

(Sterică) Arseniu avea la Câmpulung casă şi loc de casă în valoare de 17.000 de florini, livezi şi vii în

apropierea oraşului, dar era căsătorit din 1810 la Braşov cu fiica negustorului macedonean Ion Hagi

Grecu, prin care s-a înrudit cu mai multe familii braşovene59. La Braşov avea mai multe proprietăţi,

respectiv trei case şi o livadă în cartierul Schei60.

Catagrafia întocmită în anul 184061 de către preoţii bisericilor din Câmpulung, la porunca

mitropolitului Neofit, arată că în acel an erau în oraş 53 de negustori, care erau şi nominalizaţi. De

remarcat că această catagrafie nu îi ia în calcul pe negustorii de confesiune catolică şi nici pe cârciumarii

din toate parohiile, de presupus a fi destul de numeroşi. Catagrafia cuprinde referiri importante şi la

meşteşugarii oraşului, care–la momentul respectiv–aveau următoarele meşteşuguri: 20 practicau

cizmăria, erau 4 croitori, 13 măcelari, 12 fierari, 12 lăutari, 11 brutari, un număr egal de cojocari, la fel şi

de lemnari şi olari, 10 cobzari, 9 zidari, 8 bărbieri, 7 dogari, 5 zugravi, 4 dulgheri, 4 tăbăcari, 3 morari, 3

55 R. Sin, Dicţionar de termeni socio-profesionali şi politico-militari din cronici, Editura Editgraph, Buzău, 2009, p. 18, 327- 328, 447.56 I. Răuţescu, op. cit., p. 186.57 Ibidem.58 D. Z. Furnică, Din trecutul românesc al Braşovului. Documente comerciale 1741-1860, Bucureşti, 1937, p. 186.59 L. Popa, M. Voicu, Documente privind legăturile negustorului braşovean Sterică Arseniu cu Câmpulungul în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung, 1981, p. 77-88.60 D. Z. Furnică, op. cit., p. 149-150. 61 I. Răuţescu, op. cit, p. 50.

36

lumânărari, 1 rotar, 1 piuar, 1 bragagiu, 1 tâmplar, 1 şepcar, 1 argintar, 1 boiangiu, 1 giuvaiergiu; erau, în

total, pomeniţi numai 156 de meşteşugari (la o populaţie de aproximativ 3.040 de suflete), numărul lor

fiind, cu siguranţă mult mare, raportându-ne la catagrafia oficială din anul 1838, aceasta fiind completă,

cuprinzând inclusiv numele locuitorilor din oraş.

În anul 1855, în Câmpulung sunt menţionaţi 40 de boieri de neam, 15 mazili, 469 de patentari şi 659

de ţărani62. După cum se poate observa, catagrafia înregistrează o pondere deosebită a meşteşugarilor:

erau înregistraţi 469 de meşteşugari care plăteau patentă, la o populaţie de 6.215 locuitori63, aşadar, la

fiecare al 14-lea locuitor câmpulungean, unul era meşteşugar, profesând un meşteşug tradiţional (olari,

lemnari, croitori, rotari, şiţari, tăbăcari, cojocari, lumânărari, dulgheri, dogari, măcelari, pietrari, piuari,

brutari, tâmplari) sau de dată mai recentă (mărgelari, şepcari, bragagii, işlicari, zalhanagii, lăutari,

cobzari, giuvaergii).

Un număr mare de meşteşugari este înregistrat la Câmpulung şi peste 8 ani, în catagrafia întocmită în

anul 1863 – statistica arată că la Câmpulung se practicau 29 de profesii, existând în oraş 312 meşteri, 95

calfe şi 117 ucenici, la o populaţie de aproximativ 8300 de suflete. Meşterii care se aflau la Câmpulung

în cel mai mare număr erau fierarii, 52, urmaţi de cizmari (43), dulgheri (30) , blănari(27), croitori (22),

zidari (21). Existau în oraş şi 15 chirigii pentru transportul mărfurilor 64. Câţiva ani mai târziu, este

menţionată în documente şi meseria de coşar, după cum rezultă dintr-o adresă a Primăriei, din 27 august

1870, referitoare la angajarea de către instituţie a coşarului Dumitru Drăghici65.

În anul 1903, în Câmpulung erau menţionaţi în statistica profesiunilor următorii meşteşugari: 33

tăbăcari, 20 pantofari, 14 croitori, 16 tâmplari, rotari şi dogari, 7 cojocari, 7 măcelari, 4 pălărieri, 4 zidari,

23 morari, 3 mecanici, 3 plăcintari, 16 povarnagii. Dintre meşteşugarii amintiţi, 8 erau străini. Datele

trebuie raportate la faptul că populaţia oraşului era în acel moment estimată la aproximativ 14.000 de

locuitori, având în vedere recensămintele anterioare, destul de recente: Câmpulungul avea în 1897 11.244

de locuitori66, iar în 1899, 13. 439 de locuitori67.

Statistica din 1903 aminteşte existenţa unor profesii mai deosebite, respectiv, practicarea medicinei (6

doctori), avocaturii (20 avocaţi), ingineriei (3 ingineri), farmaciei (2 farmacişti)68.

Referitor la medici şi farmacişti, existenţa lor în oraş data de mai multă vreme, trebuind făcute

următoarele precizări: după anul 1819, la Câmpulung practica medicina (în mod neoficial) 69 un anume

Iacob Dencovski, care era şi spiţer, fiindu-i recunoscute aceste calităţi prin acordarea postului de medic

public şi farmacist în anul 1833, de către Comitetul carantinelor70. Nu ştim însă dacă acest medic este cel

la care se referă Ducas în discuţia purtată în 1821 cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, căruia îi

spune că, bolnav fiind, „pleacă la Câmpulung pentru că acolo este doctor şi farmacie cu toate doctoriile

necesare”71. S-ar părea că această afirmaţie este contrazisă de următoarea împrejurare: în 1837,

62 G. I. Lahovary, C. I. Brătianu, Gr. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României, vol. II, Bucureşti, 1897, p. 490.63 C. D. Aricescu, Istoria Câmpulungului…, vol. I, p. 157.64 Analele statistice pe 1860-1863.65 D. J. A. N. Argeş, Fond Prefectura judeţului Muscel, dosar 1/1870, fila 705.66 G. I. Lahovary, C. I. Brătianu, Gr. Tocilescu, op. cit., p. 1484.67 C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, op. cit., p. 78.68 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 121.69 M. Constantinescu, Începuturi de organizare sanitară la Câmpulung şi în zona Muscelului, î Studii şi comunicări, Câmpulung Muscel, 1981, p. 52.70 I. Răuţescu, op. cit., p. 121.71 C. Tamaş, Informaţii documentare privind istoria şi cultura Câmpulungului Muscel în Arhivele Statului din judeţul Vâlcea, în

37

profesorul Dimitrie Jianu solicita Eforiei Şcoalelor un concediu de două săptămâni pentru a-şi trata

sănătatea la Bucureşti, căci „în acest orăşel spiţerie nu e, doctor nu e, de la care să mă pociu ajuta”72.

Conform unui raport din 8 aprilie 1826 al Isprăvnicatului Muscel, la Câmpulung mai lucra un medic,

pe lângă deja menţionatul Dencovski, şi anume Constantin Papadopulu, care se afla în litigiu cu unii

boieri ai oraşului pentru neplata de către aceştia a unor sume promise de bani 73. Mai târziu este amintit şi

un anume Nicolae Mavrolu, care, deşi nu avea vreo calificare medicală, ştia să prepare leacuri foarte bune

şi ieftine, căutate de orăşeni. Primul medic oficial al ocrugului Muscel şi Argeş, doctorul Vasile Ananici,

a fost numit în anul 1831, acesta practicând la o carantină înfiinţată în oraş în acel an. Vasile Ananici va

demisiona însă din acest post în 1832.

Odată cu punerea în practică a unor prevederi regulamentare, începând din anul 1832, în fiecare judeţ

al Ţării Româneşti trebuia numit numit câte un medic oficial, astfel că în 1833, la Câmpulung este

documentată funcţionarea doctorului Carol Sekeli, medic cu studii la Klausenburg, care coordona

activitatea sanitară a ocrugului IV, ce cuprindea judeţele Argeş şi Muscel. Deşi în alte documente nu

apare, în catagrafia anului 1838, figurează unicul doctor al oraşului, Gheorghe Metchi, care locuia în

mahalaua Târgului.

Doctorul muscelean Nicolae Kretzulescu, autorul primului tratat românesc de anatomie, originar dintr-

un sat vecin cu oraşul Câmpulung, organiza în 1841 şcoala de felceri, numele sub care chirurgii erau

cunoscuţi în acele timpuri. În anul 1859, la Câmpulung era numit medic al judeţului Muscel doctorul

Iacob Felix, cel care va deveni părintele igienisticii româneşti. În mai 1860, într-un raport către Direcţia

generală a serviciului sanitar, medicul recomandă apele cu virtuţi curative de la Bughea, mahala a

Câmpulungului, precum şi clima de aici74.

În anul 1862 exista în oraş şi un spiţer numit Ştefan Schwab, un subchirurg, George Blues, care lucra

la spitalul judeţean înfiinţat în oraş, precum şi medicul Fuss, care avea în grijă sănătatea elevelor de la

şcoala de fete75. Tot la jumătatea veacului al XIX-lea, este documentată existenţa în oraş a unei farmacii,

numită „Sfânta Treime”, apărută probabil în anul 1852 şi care aparţinea familiei Dumitriu. Mai târziu,

fiul proprietarului, Gabriel Dumitriu76, va transforma această farmacie într-un extrem de modernă, cu

interior şi dotări de excepţie, care va fi medaliată cu aur la Expoziţia ştiinţifică din anul 1906 şi cu argint

la cea din 1908. Farmacia Dumitriu, ridicată la jumătatea veacului XIX în aşa-zisul „Cap al

Bulevardului”, funcţionează şi în prezent, aparţinând descendenţilor acestei vechi familii din oraş.

Este de remarcat că, în ciuda începutului de modernizare a sistemului sanitar din oraş, locuitorii

acestuia nu aveau deloc încredere în doctorii amintiţi, astfel că în 1860 Serviciul sanitar se adresa

mitropolitului ţării, încercând ca popularizarea practicilor medicale prin intermediul preoţilor.

Ministerul Finanţelor a întocmit în anul 1904 o statistică a profesiunilor practicate în ţară, la

Câmpulung reieşind următoarea situaţie: în oraş 33 de persoane se ocupau cu tăbăcăria, 23 cu morăritul,

Studii şi comunicări, vol. II, Muzeul Câmpulung, 1982, p. 60.72 D. Simonescu, Viaţa literară şi culturală a Mănăstirii Câmpulung în trecut, Editura Librăriei şi Magazinului Universal Ioan N. Staicu, Câmpulung Muscel, 1926, p. 71.73 D. A. N. I. C., Fond Isprăvnicatul Muscel, ms. 1396, fila 168.74 M. Constantinescu, op. cit., p. 54.75 C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. P. Popescu Argeşel, op. cit., p. 241. 76 Profesorul Gabriel Dumitriu a fost una dintre personalităţile cele mai prestigioase ale Câmpulungului de început de secol XX. În anul 1908 acesta era un reputat dascăl ce preda igi ena la Gimnaziu şi, de asemenea, ştiinţele naturii la Liceul „Dinicu Golescu”. Prin întreaga sa activitate a contribuit enorm la educaţia sanitară a câmpulungenilor.

38

20 cu cizmăria, 20 cu avocatura, 16 locuitori erau tâmplari, 14 croitori, 7 cojocari, 7 măcelari, 6 doctori, 4

pălărieri, 4 zidari, 3 ingineri, 3 plăcintari, 3 mecanici, existând aşadar 161 de câmpulungeni care aveau o

profesie sau meşteşug. În statistică se arată şi existenţa a 54 de cârciumi, 16 poverne, 2 farmacii, o librărie

şi o tipografie77.

Din cele mai vechi timpuri, în oraş şi în împrejurimile acestuia s-a dezvoltat o industrie casnică

ţărănească, alcătuită dintr-o gamă largă de meşteşuguri tradiţionale, în care muscelenii s-au dovedit artişti

desăvârşiţi. Măiestria constructorilor dulgheri şi tâmplari musceleni, priceperea lor în a construi mori,

fierăstraie şi case, porţi sculptate şi biserici, constituie minunate dovezi ale artei populare din această zonă

a ţării78. Dacă bărbaţii din Muscel au fost şi au rămas neîntrecuţi în meşteşugurile prelucrării pietrei,

lemnului, varului, fierului, nici harnicele muscelence nu au rămas mai prejos. Dacă ne referim doar la

costumele populare şi la ţesăturile din care ele sunt făcute, la neîntrecutele plocade, chilimuri, zăvestre, la

maramele muscelene, nu putem să nu apreciem originalitatea , frumuseţea şi armonia culorilor,

desăvârşita lor potrivire şi asta în pofida faptului că ţesătoarele nu aveau studii sau uneori chiar nu ştiau

nici să deseneze.

Meşteşugul ţesutului era şi în epoca modernă o îndeletnicire practicată de multe femei câmpulungene,

chiar dacă presupunea şi presupune foarte multă muncă. Minunatele ţesătoare nu uitau să se îmbrace

frumos în zilele de sărbătoare, împreună cu familiile lor. Se spune că portul popular din zona Muscelului

este cel mai frumos din ţară, datorită originalităţii, bogăţiei de ornamente florale şi fanteziei elementelor

geometrice. Iorga spunea că portul acesta al femeilor muscelence „ţesut în arnici, în fluturi, în flori de fir

de argint şi de mătase pe fota roşie de aur, nu-şi poate afla perechea în cât ţinut locuieşte românimea79.”

Ar trebui menţionat că şi în prezent sunt continuate vechi tradiţii populare, precum fabricarea caşului

afumat, a brânzei de coşuleţ şi a ţuicii specifice muscelenilor, iar ciobanii merg şi în zilele noastre cu

turmele de oi la păscut. Chiar şi meşteşugul ţesutului s-a păstrat în zonă până în zilele noastre, dar nu în

oraş, ci în localităţi apropiate precum Nămăieşti, Berevoeşti, Aninoasa, Godeni, Bughea. Din păcate,

realizarea ţesăturilor tradiţionale care împodobeau interioarele caselor câmpulungene şi din împrejurimi,

precum şi a minunatelor costume populare a fost înlocuită treptat de cumpărarea unor produse industriale

care au invadat până şi universul satului românesc.

Pe la 1888 era în oraş un mare magazin de pălării, aparţinând unui proprietar numit Popescu, la fel de

cunoscut pe atunci cum va fi ulterior pălărierul Ion Măgeanu, originar din Mărginimea Sibiului. Înfiinţat

în anul 1905, celebrul magazin de pălării „La Măgeanu”, amintit de Tudor Muşatescu în „Titanic Vals”,

există şi astăzi la nr. 39 al bulevardului „Republicii” (mai cunoscut sub denumirea de bulevardul

„Pardon”) 80.

La Câmpulung trăia în 1888 un anume Alexandru Alexe, fabricant de lumânări, care avea chiar o mică

fabrică la care angajase mai mulţi meşteşugari lumânărari. Existenţa unor fabrici în Câmpulung nu

77 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Finanţelor, Statistica profesiunilor pe 1903-1904.78 Fl. Florescu, P. Stahl, P. Petrescu, Arta populară din zonele Argeş şi Muscel, Bucureşti, 1967, p. 10.79 N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1905, p. 221.80 Ultimul reprezentant al vestiţilor pălărieri câmpulungeni, Marcu Măgeanu, s-a stins din viaţă în anul 2005, la vârsta de 91 de ani.

39

constituia la acel moment o noutate, deoarece încă din catagrafia din anul 1832 este pomenită existenţa

unei fabrici de lumânări de seu şi de ceară şi cinci „lucrătoare de lână pă apă”81.

În anul 1888 la Câmpulung se înfiinţa o fabrică de hârtie, care avea 200 de lucrători, ajungând la

finele secolului la 250. Fabrica de hârtie era proprietatea unui anume Ştefan Ioanid, iar printre acţionarii

săi se aflau Paul Ioanid şi directorul Victor Socecu. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1898, în oraş

era şi o fabrică de var, aparţinându-i lui Nicolae Vălimăreanu şi care producea var gras, ciment, piatră

măcinată, ipsos, mozaicuri, asfalt, ceramică pentru industrie, carton gudronat, sulfură de calciu, sticlării şi

culori82. Varul produs aici fiind mai târziu obiectul unor reclame apărute în gazeta „Muscelul”. Gazeta

„Vocea Muscelului” făcea reclamă pentru „Atelierul de croitorie” condus de Franz Conrad şi pentru

tipografia lui Gheorghe Sârbu, ambele unităţi de producţie apărând la sfârşitul secolului XIX. În aceeaşi

perioadă apărea şi o tipografie devenită mai târziu vestită, tipografia lui Gheorghe N. Vlădescu, din strada

Bărăţiei nr. 3, unde au apărut mai multe cărţi de valoare, printre care monografia istorică a

Câmpulungului, scrisă de preotul Ioan Răuţescu.

Proprietarul Lupu Schwartz deţinea la sfârşitul secolului o fabrică de vopsele la Câmpulung, în

mahalaua Mărcuş, iar un alt proprietar, Johann Schuster, avea o fabrică de salam (consemnată din anul

1898)83. În acel an, documentele amintesc din nou de fabrica de hârtie a lui Ştefan Ioanid, valoarea ei

fiind acum estimată la circa un milion de lei. În anul 1902, a fost transformată în societate anonimă cu un

capital de 1.365.000 de lei (va mai funcţiona sub această formă timp de 30 de ani, după care se va

închide, instalaţiile sale fiind vândute unei alte societăţi84. La începutul secolului al XX-lea, oraşul

Câmpulung avea un număr însemnat de fabrici – pe lângă cele amintite anterior, existau două fabrici de

săpun, patru fabrici de lumânări de seu, o uzină electrică, trei maşini de lână, o fabrică de tăbăcărie, două

de tuburi de ciment, una de industria lemnului, una de prelucrat postav ţărănesc şi patru care produceau

limonadă şi apă gazoasă85. Acest lucru demonstrează, pe de o parte, avântul căpătat de industria locală

după aplicarea Legii de adoptare a tarifului vamal protecţionist, din anul 1886 şi a Legii de încurajare a

industriei naţionale, din anul 188786, iar pe de altă parte, transformarea multor meşteşugari în lucrători

salariaţi şi declinul, deocamdată nu foarte vizibil, al meşteşugurilor. Concret, la Câmpulung mai existau

în anul creării României mari: fabrica de hârtie despre care am scris anterior, fabrică la care lucrau acum

200 de muncitori bărbaţi şi 33 de muncitoare, fabrica de cherestea, fabrica de postav şi fabrica de putini 87.

De asemenea, în oraş mai funcţionau 11 mori, 40 de pive, 2 dârste şi 2 fierăstraie care erau alimentate cu

energia hidraulică furnizată de Râul Târgului. Morile aparţineau următorilor proprietari: Ion Uleia, Ion

Predoiu, M. Apostol, Ion Florea, Ioan Grigorescu, Gheorghe Negulici, Nae Cărnăţeanu, Gheorghe

81 M. Gâlcă, Şt. Trâmbaciu, Oraşul Câmpulung Muscel oglindit în statistica din anul 1832, în Studii şi comunicări, Câmpulung Muscel, 1981, p. 69.82 Idem, Contribuţii la cunoaşterea situaţiei economice şi meseriilor din oraşul Câmpulung Muscel între cele două războaie mondiale, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1982, p. 203.83 Ibidem, p. 192.84 Ibidem, p. 193.85 Ibidem, p. 196.86 V. Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice.1859-1947, 3. Monedă-Credit-Comerţ-Finanţe Publice, Bucureşti, 2000, p. 592.87 În timpul ocupaţiei militare germane, la Câmpulung au fost distruse Uzina electrică şi Casa de apă, 3 şcoli, 7 biserici şi 109 imobile, în afara daunelor produse prin confiscarea unui număr de 1.867 de animale aparţinând locuitorilor-cf. M. Gâlcă, op. cit., p. 202.

40

Câmpeanu şi Niţă Trufăşilă88. Fabrica de cherestea fusese înfiinţată în 1917 de armatele de ocupaţie şi a

devenit ulterior proprietatea Societăţii „Râul Târgului”, ce va fi lichidată în 193189.

Deşi Câmpulungul nu se putea lăuda la acel început de veac cu fabrici mari, cu sute sau mii de

lucrători, în schimb locuitorii săi puteau afirma cu mândrie că toată mica industrie de aici le aparţinea

exclusiv lor, câmpulungenilor.

Mai trebuie amintit un fapt extrem de important şi anume continuitatea practicării unor meşteşuguri

tradiţionale chiar şi în condiţiile vitrege ale ocupaţiei germane, lucru care reiese dintr-un tabel întocmit la

31 martie 1918 de către Poliţia câmpulungeană şi înaintat Primăriei oraşului. Tabelul consemnează

existenţa a 37 de meserii care constituiau ocupaţia de căpetenie a 274 de locuitori 90. Sunt înregistraţi: 14

morari, 20 fierari, 45 cizmari, 32 dulgheri, 9 cojocari, 12 brutari, 42 dogari, 2 boiangii, 14 lemnari, 20

fierari, 2 bărbieri, 3 ceasornicari, 2 cofetari, 2 electricieni, 2 covrigari, 9 şiţari, 2 plăpumari, 3 tipografi,

13 tâmplari, 2 tinichigii, 5 pietrari, 7 piuari, 2 rotari şi câte un frizer, montor, pălărier, tapiţer, vopsitor,

zugrav şi chiar un fochist (la băile Kretzulescu)91. Interesant este că în această statistică apar meserii care

nu existau, de pildă, la jumătatea secolului al XIX-lea şi constituiau o noutate chiar şi în Capitală

(tipografi, electricieni, montori).

Gama largă a profesiunilor la începutul secolului al XX-lea reliefează, de asemenea, dinamismul unei

noi stratificări a societăţii, în acord cu lărgirea pieţei şi accentuarea procesului de schimb.

IV. ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI CULTURA ÎN CÂMPULUNGUL

MODERN

a) Învăţământul

În dezvoltarea învăţământului în Ţara Românească, un rol deosebit de important l-a avut şcoala din

Câmpulung Muscel, ale cărei începuturi îndepărtate se pierd în negura timpului. Documentele medievale

demonstrează ştiinţa de carte în Câmpulung încă de la începuturile acestui oraş92. Aşezarea care a servit

drept primă reşedinţă a Ţării Româneşti a fost martoră a multor evenimente excepţionale în dezvoltarea

culturii noastre. Aici apărea primul document al limbii române, celebra scrisoare din 1521 a judeţului

câmpulungean Neacşu Lupu, către judele Braşovului, Hans Benkner, şi, de asemenea, vedea lumina

tiparului cea mai veche tipăritură din Ţara Românească în limba română („Învăţături peste toate zilelele”-

1642) 93.

Şcoala înfiinţată în timpul domniei lui Antonie Voievod în anul 1669 oferea învăţătură în limba

română, fapt ce rezultă chiar din hrisovul de întemeiere a şcolii. Prin acelaşi document se acordă şcolii

veniturile necesare întreţinerii, „den toată vama Rucărului şi Dragoslavele jumătate”, ca să fie pentru

88 M Gâlcă, op. cit., p. 204.89 Gh. I. Cantacuzino, Ş. Dragomirescu, D. D. Iacob, C. Oprescu, op. cit., p. 4.90 D. J. A. N. Argeş, Fond Primăria oraşului Câmpulung, dosar 15/1918, fila 112.91 Ibidem, filele 93-112.92 G. Georgescu, Primele scrieri în româneşte cu litere latine la Câmpulung, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, Câmpulung, 1989, p. 213.93 Gh. Pârnuţă, Câmpulung-Muscel, străveche vatră de cultură a Ţării Româneşti, Câmpulung, 1974, p. 28. (A se vedea şi D. Simonescu, D.Bogdan, Începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, Bucureşti, 1939, p. 15, precum şi D. Simonescu, Gh. Buluţă, Pagini din istoria cărţii româneşti, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1981, p. 49).

41

„plata dascălilor şi întreţinerea şcolarilor”94. Printr-un nou document, datat 28 martie 1670, domnitorul

muntean îl numeşte pe mitropolitul ţării ca „epitrop şi purtător de grijă” al şcolii95.

În urma războiului ruso-turc din 1828-1829 şi a încheierii păcii de la Adrianopol, se deschid noi

perspective pentru economia Ţărilor Române, iar acestea încep să intre în circuitul lumii capitaliste. 96 Se

simte din ce în ce mai mult nevoia unui învăţământ modern, în limba română, iar şcoala grecească începe

să fie în dezacord cu acele timpuri de profunde schimbări.

După adoptarea Regulamentului Organic în Ţara Românească, la 1 iulie 1831 97, s-au intensificat

preocupările pentru organizarea unor şcoli naţionale în oraşele care erau reşedinţe de judeţ, aşa după cum

era şi oraşul Câmpulung98.Un an mai târziu, era alcătuit „Regulamentul Şcoalelor”99, publicat în anul

1833, un document extrem de important pentru organizarea şi dezvoltarea şcolilor publice100.

Încă de la data de 5 septembrie 1831, Eforia Şcoalelor intervenea pe lângă Vornicia din Lăuntru pentru

a dispune la ocârmuirile judeţelor găsirea de localuri potrivite pentru şcolile ce urmau să fie înfiinţate în

cele mai importante oraşe ale Ţării Româneşti. În noiembrie 1831, Ocârmuirea din Muscel este solicitată

să găsească încăperile necesare pentru şcoală, printr-un ordin emis de Vornicia din Lăuntru, motiv pentru

care sfatul oraşului a fost convocat sub preşedinţia ocârmuitorului judeţului. Hotărârea luată a fost ca

şcoala să funcţioneze, pentru început, în „odăile egumeneşti” de la Mănăstirea Negru Vodă101.

În acelaşi an, Eforia Şcoalelor iniţia la Bucureşti, la Şcoala de la Sf. Sava, un curs de două luni pentru

orientarea viitorilor profesori în învăţătura metodului Lancaster.

Încă din 1831, Eforia ceruse profesorilor Şcolii Naţionale din Bucureşti să recomande dintre şcolarii

cei mai buni, candidaţi de institutori pentru judeţe. Profesorii Şcolii Naţionale şi anume: Eufrosin Poteca,

Simion Marcovici, Gheorghe Ioanid, Costache Moroiu, Ion Popp şi Gheorghe Popp recomandau Eforiei

pentru Argeş pe Nicolae Simonide, originar din Câmpulung-Muscel.

Cei dintâi candidaţi care au învăţat cursul întocmit şi metodul Lancaster au fost: Dimitrie Jianu 102,

Nicolae Simonide, Dionisie Erodiaconul şi Gheorghe Mălureanu, înscrişi la 1 noiembrie 1831. Se poate

observa, aşadar, faptul că printre candidaţii admişi s-a numărat şi primul profesor al Şcolii Naţionale

(publice) din Câmpulung, Dimitrie Jianu, cel care a predat aici timp de zece ani, de la deschiderea Şcolii

şi până în anul 1842.

Cu toate insistenţele autorităţilor, activitatea Şcolii Naţionale va începe în condiţii improprii, în două

„odăi egumeneşti” aflate la Mănăstirea Negru-Vodă, care erau şi foarte mici şi întunecoase. Magistratul

oraşului, pitarul Gheorghe Anghel, raporta că nu a găsit, deocamdată, un local mai potrivit pentru şcoală,

94 D. A. N. I. C., Fond Mănăstirea Câmpulung, Peceţi, 75.95 Ibidem, Fond Mănăstirea Cotroceni, pach. 89, doc. 2.96 Istoria Românilor, vol. VII, tom I, coord. acad. Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 87.97 Regulamentele Organice ale Moldovei şi Valahiei, ediţie P. Negulescu şi G. Alexianu, vol. I, Bucureşti, 1944, p. 129-130.98 N. Isar, Principatele Române de la 1821 la 1848. Sub semnul renaşterii naţionale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 90.99 Idem, Cultură naţională şi spirit european. De la Şcoala lui Gheorghe Lazăr la Universitatea din Bucureşti (1818-1864), Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 56.100 Idem, Principatele Române…, op. cit., p. 257.101 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 4138/1831, fila 2.102 Originar din Grojdibod, judeţul Romanaţi, Dimitrie Jianu a fost profesor al şcolii câmpulu gene timp de zece ani, între 1832 şi 1842, lăsând o amintire extraordinară în sufletele locui torilor acestui oraş. În timpul în care a fost dascăl la Câmpulung, Jianu a elaborat unul dintre cele mai bune abecedare din acel timp (Mentor), pe care l-a tipărit în 1836 la Sibiu. Împreună cu Nicolae Rudeanu, Profesorul Jianu a scris Cartea Sfântă, pe care a împărţit-o în toată ţara elevilor săraci. Despre fostul său dascăl din Câmpulung, C. D. Aricescu scria în Memoriile mele: ”Jianu a lăsat în Câmpulung amintiri neşterse; nu numai generaţiunea actuală, ci mul te generaţiuni vor pronunţa cu respect numele său venerabil”.

42

în afară de chiliile mănăstirii. În scurtă vreme, se va găsi, totuşi, soluţia mutării în „odăile domneşti” ale

mănăstirii, dar nici acestea nu erau corespunzătoare.

Şcoala câmpulungeană în perioada 1832-1848

Câmpulungul a fost printre primele reşedinţe de judeţ cărora li s-a repartizat un profesor, de către

Eforia Şcoalelor, pentru a preda la şcoala publică. Profesorul Dimitrie Jianu a fost numit la data de 1

februarie 1832, prezentându-se la post două zile mai târziu pentru deschiderea cursurilor103. Acest dascăl

remarcabil era fost elev al învăţatului Gheorghe Lazăr, care îi fusese profesor la vestita şcoală de la Sf.

Sava din Bucureşti.

În prima zi de şcoală, profesorul Jianu a avut 30 de elevi înscrişi. În mai puţin de două săptămâni

numărul acestora s-a dublat, astfel că profesorul a trebuit să facă eforturi stăruitoare pentru ca şcoala să

aibă un local propriu104. Însă boierii din oraş nu manifestau un interes deosebit pentru această problemă,

căci fiii lor învăţau la şcoala particulară grecească105.

Încă din anul 1832, când s-au deschis cursurile Şcolii Naţionale de la Câmpulung (la 14 martie),

autorităţile au hotărât construirea unui local de şcoală, dar, până la fixarea locului unde urma să se

clădească şcoala au trecut doi ani, din cauza neînţelegerilor ivite între boierii oraşului, pe de o parte, şi

deputaţii mahalalelor Schei, Vişoi şi Bughea, pe de altă parte. Până la urmă, partida deputaţilor a învins,

iar clădirea şcolii a fost începută pe locul din spatele caselor Eliat. O parte din terenul ales pentru

construcţia şcolii a fost donat de Smaranda Eliat, însă, terenul fiind insuficient, s-a mai luat sub formă de

embatic (arendare pe termen lung106), cu 2 oca de ceară pe an, un teren apropiat al bisericii Sf. Ilie. Şcoala

s-a construit foarte aproape de locul unde este astăzi Şcoala nr. 1, între strada Mihai Bravu şi strada

Lascăr Catargiu, loc în care, în 1836, erau două văi.

Peste o jumătate de secol, zona devenea centrul civic al Câmpulungului, localului de şcoală

adăugându-i-se Cercul Militar, Hospelul Comunal, Cazarma Pompierilor, băile comunale, iar apoi

Tribunalul şi Prefectura.

În anul de început al şcolii, în data de 23 iunie 1832, aceasta a fost vizitată de o mare personalitate,

generalul Pavel Kisseleff, preşedintele Divanurilor din cele două Principate româneşti.

În 1844, pentru că localul şcolii era prea neîncăpător, profesorul Ioan Brezoianu cerea adăugarea a

încă unei săli de clasă107. În timpul activităţii lui Brezoianu, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe

Bibescu, a făcut o vizită la şcoala din Câmpulung108, prilej cu care au fost ascultaţi mai mulţi elevi.

Domnitorul a dat fiecărui elev sârguincios câte trei galbeni109.

Şcoala Naţională din Câmpulung şi-a început activitatea, aşa cum am menţionat anterior, în martie

1832. Numărul iniţial de elevi ai şcolii a fost de 30, dar în numai o lună, acest număr s-a dublat 110. În

103 I. Hurdubeţiu, Fl. Mârţu, N. Nicolaescu, Gh. Pârnuţă, I.Stănculescu, Câmpulung Muscel, ieri şi azi, Tipografia Universităţii Bucureşti, Câmpulung Muscel, 1974, p. 151. 104 La 27 aprilie 1832, Dimitrie Jianu raportează Eforiei Şcoalelor că numărul elevilor este în continuă creştere, astfel fiind nevoit să nu mai primească pe nimeni - cf. D. Simonescu, op. cit., p. 15.105 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 152. (A se vedea şi I. Ionaşcu, Istoria Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1964, p. 19).106 R. Sin, Dicţionar de termeni socio-profesionali şi politico-militari din cronici, Editura Editgraph, Buzău, 2009, p. 178.107Ibidem, dosar 1778/1844, fila 61.108 N. Isar, Sub semnul romantismului. De la domnitorul Gheorghe Bibescu la scriitorul Simeon Marcovici, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 65-67.109 Învăţătorul satului, 1846, nr. 1, p. 13.110 I. Hurdubeţiu, Fl. Mârţu, N. Nicolaescu, Gh. Pârnuţă, I. Stănculescu, op. cit., p. 152.

43

aprilie 1832 numărul lor era de 62111, iar în mai erau deja 67 de şcolari. Dintre aceştia, 57% erau fii de

preoţi, negustori şi dregători; 27% erau fii de meseriaşi, 4% erau fii de plugari, 9% erau fii de văduve şi

3% erau fii de boieri112. După cum se poate constata, cei mai mulţi fii de boieri nu studiau la şcoala

publică, ci urmau şcoala grecească sau erau instruiţi acasă, cu profesori particulari. Nu peste mult timp

însă, şcoala publică a devenit un element de interes pentru toate categoriile sociale din oraş, astfel că vor

învăţa la un loc copii de boieri, meşteşugari şi agricultori. De asemenea, calităţile intelectuale ale elevilor

erau diferite, dintr-un raport al lui Dimitrie Jianu aflăm că aceştia erau „de diferite puteri”. Se lucra în

condiţii foarte grele, dar cu foarte mult entuziasm. „Învăţătura se face cu o prea mare neînlesnire, scria

Jianu, pentru că pe unii îi pun să scrie într-o odaie şi pe alţii într-alta să citească şi după urmare, să

alerg când într-o parte, când într-alta”113.

În ciuda acestor condiţii nefavorabile, numărul elevilor a devenit pe măsura trecerii timpului, din ce în

ce mai mare, aşa încât localul şcolii era neîncăpător la scurtă vreme de la inaugurare. În anul 1835, şcoala

avea un număr de 104 elevi, în 1843, 121 de elevi, în 1845, 163 de elevi, în 1846, 164 de elevi, iar în

1847 avea 170 de elevi114. Deja de şase ani, din 1841, Şcoala publică era frecventată şi de fete. Din anul

1840, erau acceptaţi la cursurile Şcolii publice şi copiii de ţigani, iar părinţii lor erau obligaţi să contribuie

la salariul profesorului cu doi lei de persoană.

În clasa I, şcolarii trebuiau să înveţe să citească şi să scrie, după metodul lancastric, cu ajutorul

monitorilor. După acelaşi metod, elevii din clasa a II-a trebuiau să înveţe să scrie dictando şi să citească

diferite paragrafe la alegerea profesorului. Tot în aceeaşi clasă trebuiau să înveţe cele patru operaţii

aritmetice şi să facă socoteli în gând, folosind numere simple. Metodul lancastric era folosit doar la

primele două clase. În clasa a treia, copiii urmau să înveţe catehismul ortodox, noţiuni de gramatica limbii

române, geografie, istorie, aritmetică, inclusiv operaţii cu fracţii. Cursul de geografie se împărţea în două

părţi deosebite: geografia fizică şi geografia matematică. Studiul istoriei se împărţea în patru epoci

principale, adică istoria sfântă, istoria grecilor şi a romanilor , istoria veacului de mijloc şi istoria veacului

nou şi urma să fie parcurs în clasele a III-a şi a IV-a. În fine, elevii din clasa a patra urmau să deprindă

noţiuni introductive de geometrie şi mecanică practică, istorie, reluau studiul gramaticii, dar urmau să fie

învăţaţi şi cântări bisericeşti, precum şi să deseneze.

Referitor la regulile de organizare a clasei şi a predării, trebuie aduse unele precizări: pentru clasele I

şi a II-a, predarea urma să fie făcută de un singur profesor, iar şcolarii trebuiau, evident, să înveţe în

aceeaşi sală de clasă, ce urma să fie organizată într-un anume mod. Astfel, sala de clasă era împărţită în

două, într-o jumătate aflându-se 12 bănci, în care stăteau elevii, precum şi 12 semicercuri; în cealaltă

jumătate fiind soba, scaunul învăţătorului, în apropierea uşii. Era obligatoriu ca băncile să fie mai scurte

decât lungimea sălii de clasă, pentru a se circula cu lejeritate pe lângă pereţi.

În conformitate cu Regulamentul de organizare al Şcolilor începătoare, fixat de Eforia Şcoalelor,

durata cursurilor era reglementată astfel: lecţiile se ţineau vara de la ora 8 până la ora 11 şi de la ora 3

după-amiaza până la ora 5 după-amiaza. Iarna, cursurile se ţineau de la ora 9 până la ora 12, iar după-

amiaza, de la ora 2 până la ora 4. Până în anul 1837, şcoala din Câmpulung a funcţionat în toate zilele

111 D. Simonescu, op. cit., p. 14.112 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 4138/1832, fila 26.113 Ibidem, dosar 4138/1832, fila 26.114 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 152.

44

săptămânii. La 8 ianuarie 1837, printr-un jurnal al Eforiei Şcoalelor, s-a hotărât ca joia să fie liberă, însă

numai în acele săptămâni în care nu va fi vreo sărbătoare. În Jurnal se arată că măsura amintită era

necesară, deoarece şcolarii şi profesorii erau „foarte împovăraţi” cu lecţiile, având nevoie de o „zi

slobodă pentru meditaţie”115. De la inaugurare, s-a creat obiceiul ca intrarea elevilor în clase şi ieşirea

acestora la terminarea cursurilor să fie marcată prin tragerea clopotelor din turnul Bărăţiei, responsabilii

bisericii angajându-se în acest sens la 31 iulie 1836, către Eforia Şcoalelor116.

Anul şcolar începea la 1 septembrie şi se termina la 30 iunie; urma examenul şi apoi vacanţă de vară,

până la 31 august. Cursurile erau împărţite în două semestre, după examenul public al semestrului I, de la

sfârşitul lunii februarie, urmând o vacanţă de o săptămână, după care se reluau cursurile, până la 30

iunie117. La întoarcerea din vacanţă, elevii trebuiau să prezinte „bileturi” de bună purtare, atât din partea

părinţilor, cât şi a preoţilor, neputând fi altfel reprimiţi la şcoală.

Începutul anului şcolar era întotdeauna în cadru oficial, oficialităţile oraşului fiind invitate să ţină un

discurs. De asemenea, în cuvântul de deschidere rostit de profesorul şcolii se sublinia folosul învăţăturii şi

beneficiile pe care le aduce şcoala.

În ceea ce priveşte programul unei zile de şcoală, acesta se desfăşura în felul următor: odată veniţi la

şcoală, elevii se aşezau imediat în bănci, după care urma lecţia de scriere cu durata de o oră; după aceasta,

elevii, împreună cu monitorul clasei, treceau la semicercuri, pentru a citi încă o oră. După ora de citire,

monitorii rămâneau să-şi ia şi ei lecţia, în vreme ce şcolarii obişnuiţi îşi terminaseră programul de

dimineaţă. Până la aplicarea Regulamentului Organic, nu s-a putut vorbi despre o metodă clară de

predare. O metodă mai veche de învăţare a mecanismului citirii era aceea a literizării şi slovenirii.

Aceasta însemna că dascălul scria literele pe hârtie sau pe tablă, şcolarul le învăţa pe de rost şi apoi se

trecea la „slovenire”118.

După aplicarea Regulamentului Organic, se va introduce în şcoli metoda lancasteriană, cunoscută şi

sub numele de „alilo-didactică” sau „mutuală”, primul care a folosit-o fiind D. Vilie. Metoda a fost

răspândită în toată Ţara Românească de elevii lui Ion Heliade Rădulescu de la Sf. Sava, printre care se

afla şi profesorul Dimitrie Jianu119 şi era socotită de Petrache Poenaru singura „economicoasă şi uşoară,

prin care statul putea pune şcoala la îndemâna poporului”120.

Tablele tipărite prezentau întâi vocalele, apoi consoanele, urmate de silabe şi cuvinte, formate din

silabele anterioare. Pentru lecţiile de scriere şi de citire existau reguli foarte stricte: şcolarii învăţau să

deseneze slovele întâi pe nisip, pe urmă pe piatră şi, în cele din urmă, pe hârtie. Ca exemple de scris se

foloseau modele inscripţionate în piatră sau aramă. Pentru a-i învăţa pe elevi să citească, profesorul se

folosea de table pe care erau scrise, cu litere mari, silabe, cuvinte, propoziţii şi fraze, tipărite şi lipite pe

mucava sau pe pânză. În afară de aceste table lancasteriene, după care era învăţată în special citirea în

semicercuri, începând cu anul 1838 s-au tipărit şi Manuale de silabism şi citit, pentru ca şcolarii să poată

115 Gh. Pârnuţă, Învăţământul în Muscel în secolele XVI-XIX, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 93.116 Gh. Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, op. cit., p. 92.117 V. A. Urechia, Istoria culturei naţionale. Istoria Şcoalelor, vol. II, 1892, p. 242.118 C. Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, 1890, p. 33.119 N. Isar, Cultură naţională şi spirit european…, p. 58.120 C. Moscu, Contribuţii la istoria pedagogiei româneşti, Bacău, 1943, p. 56.

45

repeta şi acasă. Un astfel de manual se încheia cu maxime morale şi religioase şi, de asemenea, cu „ tabla

pitagorică”121.

Vârsta la care copiii erau primiţi la şcoală era, conform Regulamentului Eforiei, de la minim şapte, la

maxim cincisprezece ani. Nu erau impuse condiţii legate de confesiune religioasă, dar se cerea ca viitorii

elevi să fie cunoscuţi ca având o purtare cuviincioasă.

În fiecare lună, profesorul alcătuia un catalog cu numele elevilor, o copie a acestui catalog, întărită de

unul din membrii Comitetului de inspecţie, fiind trimisă la Epitropie la începutul fiecărei luni şi, de

asemenea, un extras la sfârşitul fiecărui curs. În catalog erau înscrise următoarele date personale ale

elevilor: numele şi prenumele şcolarului, vârsta lui, locul naşterii, domiciliul, legea lui (confesiunea),

numele şi prenumele părinţilor sau tutorelui, profesia şi domiciliul acestora122.

Referitor la pedepsele pe care le primeau elevii care nu îndeplineau cerinţele şcolii, atât printr-o

purtare necuviincioasă, cât şi prin absentarea de la cursuri, se remarcă faptul că acestea erau date gradual,

începând cu mustrarea simplă, continuând cu mustrarea în faţa inspectorului şi apoi trecându-se la

pedepse mai drastice, precum şederea în genunchi în timpul mustrării, atârnarea cu chica în cui 123 sau

chiar pedepsirea cu 5-20 de lovituri de vargă. Se practica, de asemenea, bătaia cu biciul, cu linia sau cu un

smoc de nuiele deodată. Şcolarul pedepsit putea fi culcat pe bancă sau ţinut de altul în spate, spre a fi

bătut. Dacă nici în acest din urmă caz elevul vizat nu îşi îndrepta comportamentul, profesorul înştiinţa

printr-un raport Comitetul de inspecţie, cerând „dezlegarea” elevului de la şcoală124.

În legătură cu îndatoririle profesorului, de fapt, ale profesorilor în general, conform Regulamentului

adoptat de către Eforia Şcoalelor, trebuie specificat faptul că obligaţia principală a acestora era legată de

punctualitate, de asigurarea liniştii şi a bunei „orânduieli” în clasele lor, de achitare de obligaţiile de

predare cât mai bine cu putinţă. Un profesor care îşi făcea datoria era acela care: chema şcolarii după

catalog şi consemna absenţele zilnic; solicita elevilor răspunsuri, zilnic, referitoare la lecţia anterioară sau

îi punea pe aceştia să facă la şcoală un rezumat al celor învăţate, în scris; dicta o prescurtare a lecţiei noi

(plan de idei), elevii trebuind să scrie rezumatul pe foi pe care profesorul le verifica şi, eventual, corecta,

de două ori pe săptămână; verifica tot timpul cunoştinţele elevilor, prin întrebări, nu numai la examene;

trimitea în fiecare lună la Cancelaria Şcoalelor catalogul cu însemnările despre progresele şcolarilor sau

despre rămânerea în urmă a unora, precum şi despre purtarea pe care o aveau la şcoală elevii; îi forma pe

elevi în spiritul patriotismului, virtuţii, legii morale şi iubirii faţă de carte şi de şcoală125.

Profesorii care nu urmau aceste îndatoriri şi încercau să le ofere altfel de învăţături elevilor, care să

„smintească mintea şi să vateme inima” micilor şcolari, trebuiau să fie izgoniţi din şcoli, fără a mai avea

dreptul de a mai preda vreodată la vreo şcoală publică din ţară.

Dimpotrivă, profesorii merituoşi şi vrednici în formarea elevilor trebuiau să fie recompensaţi cu titluri

şi răsplătiri, să fie trataţi cu mult respect în societate şi să aibă situaţia financiară asigurată la bătrâneţe.

Dascălii care slujiseră cu devotament învăţământul timp de opt ani neîntrerupt, aveau dreptul la pensie pe

tot restul vieţii, valoarea pensiei fiind de o treime din ultimul salariu. Cei care aveau o vechime

121 Manual de silabism şi citit, Bucureşti, 1838. 122 V. A. Urechia, Istoria Şcoalelor…, p. 245.123 C. Erbiceanu, op. cit., p. 34.124 V. A. Urechia, Istoria Şcoalelor…, p. 246.125 Ibidem, p. 294.

46

neîntreruptă de şaisprezece ani ca profesori urmau să aibă o pensie egală cu două treimi din ultimul

salariu luat şi, în fine, acei profesori care îşi practicaseră bine meseria timp de douăzeci şi patru de ani,

aveau dreptul la o pensie egală cu salariul pe care îl primiseră ultima oară126.

Deşi elaborat acum mai bine de 170 de ani, Regulamentul Şcolar din anul 1833 cuprinde idei şi

principii, precum şi indicaţii metodice, care pot fi valabile şi astăzi127. Faptul că documentul insistă pe

ideea de importanţă a bunei-creşteri a copilului, pe faptul că scopul educaţiei este de a îmbogăţi mintea cu

ştiinţe folositoare, este un lucru care nu poate fi trecut cu vederea.

În legătură cu examenele pe care le dădeau şcolarii, se impun câteva precizări. Acestea se susţineau de

două ori pe an (la sfârşitul lunii februarie şi la începutul lunii iulie) şi erau publice. Examenul festiv era

susţinut în faţa tuturor autorităţilor oraşului. Sistemul de notare prevedea doar notele de 0,1, 2, 3 şi 4, însă

cu această ultimă notă se rămânea repetent. În afară de acest sistem de evaluare, se folosea şi evaluarea

prin litere, E-eminenţă mare şi e-eminenţă mică. Prin adresa Eforiei nr. 195 din 2 octombrie 1842 se cerea

profesorilor să noteze „cu slove”, adică cu „eminenţă”, cu „unu, două, trei”128. În catalogul trimis Eforiei

în acest an de către profesorul Brezoianu, întâlnim nota „eminent”, iar în 1846 notări cu „o, b, d, r”. În

ceea ce priveşte notele propriu-zise, din cele folosite pe atunci (1, 2, 3, 4), 3 era nota cea mai mică 129.

Şcolarul care primea nota 4 rămânea repetent. Cel care rămânea repetent de trei ori nu mai era primit la

şcoală. Şcolarii care învăţau foarte bine primeau diplome de atestare a cunoştinţelor lor130, premii

constând în manuale131 sau diverse alte cărţi132, iar profesorului i se aduceau mulţumiri publice, în scris,

de către conducătorii judeţului şi ai oraşului. Premiile care se acordau celor mai merituoşi dintre elevi

erau: „premiul I cu cunună”, „premiul I fără cunună” şi „premiul II”. Elevul care avea la toate obiectele

calificativul „eminent” obţinea premiul I cu cunună, în vreme ce pentru premiul I fără cunună, trebuia

obţinută majoritatea notelor „eminent”. Premiul II se acorda celui care avea mai multe note de 1.

Începând cu anul 1838, Şcoala Naţională din Câmpulung-Muscel a devenit şi şcoală normală, având

misiunea extrem de importantă de a pregăti pe viitorii conducători ai şcolilor din întregul judeţ Muscel.

Şcoala s-a închis în noiembrie 1848, ca de altfel şi şcolile săteşti, pe motiv că mulţi dintre profesori şi

învăţători luaseră parte activ la evenimentele revoluţionare.

Revoluţia de la 1848 şi şcoala câmpulungeană

Şcolile publice din Ţara Românească au fost închise în luna noiembrie a anului 1848. Unii dintre

profesorii şi învăţătorii musceleni au fost implicaţi în revoluţie, fiind ulterior arestaţi. Documentele anului

revoluţionar 1848 amintesc de misiunile periculoase pe care şi le-au asumat cu curaj oamenii şcolii în

timpul revoluţiei. De exemplu, profesorul Dimitrie Jianu a îndeplinit misiunea de prefect al revoluţiei la

Muscel, Ioan Brezoianu era menţionat ca fiind „propagant” al revoluţiei, iar un alt profesor

câmpulungean, Răducanu Burdeanu, fost custode al Bibliotecii Naţionale din Bucureşti, a fost numit

comisar de propagandă de către guvernul provizoriu de la Bucureşti. Profesorul Ioan Brezoianu a fost

126 Ibidem.127 N. Isar, Cultură naţională şi spirit european…, p. 79.128 V. A. Urechia, Istoria Şcoalelor…, p. 208.129 Idem, Istoria culturei naţionale. Istoria Şcoalelor, p. 236.130 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 5010/1839, fila 92 (cu ocazia examenului din acest an, Dimitrie Jianu a primit pentru şcoala sa un număr de 20 de atestate).131 I. Răuţescu, op. cit., p. 209.132 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar1238/1847, fila 90.

47

chemat în zilele revoluţiei urgent de către guvernul provizoriu, fiind „foarte trebuincios”. Un alt profesor

câmpulungean implicat în evenimentele paşoptiste a fost Ioan (Ipatie) D. Petrescu, dascăl care a fost, pe

rând, învăţător la Rucăr, revizor şcolar al plaiului Dâmboviţa, inspector şcolar al judeţului Muscel,

institutor la Câmpulung. Ioan Petrescu a avut foarte mult de suferit datorită implicării sale la revoluţie,

fiind arestat şi închis la Mănăstirea Văcăreşti. De asemenea, profesorul câmpulungean Scarlat Turnavitu,

devenit în 1856 membru al Comitetului de inspecţie în judeţul Argeş, a fost arestat şi anchetat la

Văcăreşti.

După revoluţia de la 1848 şcolile au rămas închise trei ani, în oraşele de reşedinţă, cum era şi

Câmpulungul- şi nouă ani, în mediul rural133. De altfel, cu ocazia evenimentelor de la 1848, localul şcolii

câmpulungene va rămâne dărăpănat din cauza oştirilor otomane cantonate aici.

Şcoala câmpulungeană în perioada 1850-1864

La 17 octombrie 1850, prin Ofisul domnesc al lui Barbu Ştirbey, se redeschid Şcolile Naţionale şi, tot

în aceeaşi zi, Eforia Şcoalelor aprobă o nouă Programă de învăţături pentru şcolile primare de la oraşe 134.

În vederea redeschiderii şcolilor, la 4 noiembrie 1850 a avut loc un concurs pentru ocuparea catedrelor de

la şcolile începătoare de la oraşe. Concursul a avut loc la Bucureşti şi a dus la numirea pentru şcoala

câmpulungeană a lui Barbu Marinescu pentru clasele I şi a II-a şi a lui Procopie Constantinescu pentru

clasa a III-a. După redeschiderea şcolii, aceasta va primi dreptul de a avea şi clasa a IV-a.

La redeschiderea şcolii din Câmpulung, în clasa I erau înmatriculaţi 18 elevi, în clasa a II-a, 12, iar în

clasa a III-a, 16 elevi. Este de remarcat faptul că, la această dată, în anul 1851, funcţionau în Câmpulung

şi şcoli particulare, care atrăgeau o parte a populaţiei şcolare. Desfiinţarea acestora a dus la creşterea

numărului elevilor de la şcoala publică, ajungându-se de la un total de 90 de elevi în anul 1852, la 152 de

elevi un an mai târziu. Dintre elevii care frecventau şcoala publică în anul 1852, 14 erau fii de plugari, 26

erau fii de meşteşugari, 6 fii de arendaşi, 11 fii de boieri, 3 fii de băcani, 3 fii de preoţi, , 2 fii de mazili şi

câte un fiu de avocat, profesor, cârciumar, văduvă, respectiv, chirigiu. În privinţa locului de provenienţă

al elevilor, se remarcă faptul că numai 18 dintre cei 90 de elevi erau de la sate, în mare parte fii de boieri

şi arendaşi135. În anul şcolar 1857-1858, şcoala publică din Câmpulung avea în patru clase 216 elevi,

dintre

aceştia 160 fiind înscrişi în clasa I. Numărul prea mare de elevi înscrişi într-o singură clasă a făcut ca doar

12 să fie suficient pregătiţi pentru a trece în clasa următoare136.

După două încercări nereuşite, din anii 1851-1853 şi 1855, majoritatea şcolilor săteşti muscelene au

fost redeschise în anul 1857, cu această ocazie, fiind reluate şi cursurile Şcolii Normale din Câmpulung137.

Şcoala câmpulungeană în perioada 1864-1918

Unirea Principatelor Române a constituit un punct de plecare pe linia unor remarcabile realizări în

toate domeniile, printre acestea numărându-se şi recunoaşterea dreptului la învăţătură, ce începe să fie

ridicată la rangul uneia dintre cele mai importante probleme de stat. În această perioadă se vor face

133 N. Isar, Istoria modernă a românilor, 1774/1784-1918, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 208.134 Gh. Pârnuţă, Şt. Trâmbaciu, op. cit., p. 185.135D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 1978/1851, fila 98 (lista cu numele elevilor).136 Ibidem, dosar 3831/1857, fila 161.137 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 153.

48

proiecte, se vor elabora programe pentru diferite şcoli, momentul cel mai important fiind acela al

adoptării Legii Instrucţiunii Publice din 7 decembrie 1864, la a cărei elaborare au participat cărturari de

vază, precum Petrache Poenaru, Vasile Boerescu, V.A.Urechia138. Învăţământul românesc va primit o

nouă organizare prin această lege, care, între altele, cuprindea obligativitatea şi gratuitatea învăţământului

primar, egalitatea şcolilor elementare de sat cu cele din oraşe, egalitatea ambelor sexe în privinţa

dreptului la învăţătură, precum şi tendinţa de laicizare a şcolii, în general139.

După 1864, Şcoala Normală (fostă Naţională) se transformă în Şcoala primară nr. 1 sau Şcoala de

băieţi nr. 1, însă câmpulungenii au continuat să o numească Şcoala Naţională Domnească. Se poate

afirma că şi după 1864 ea a rămas principala instituţie de învăţământ din oraş140, dăruind în continuare

absolvenţi valoroşi, care au dus mai departe numele Câmpulungului141.

Problema localului devine însă din nou extrem de presantă, institutorul Petre Constantinescu arătând în

1864 că şcoala a ajuns într-o stare deplorabilă, temeliile fiind slăbite şi ameninţând să se prăbuşească

peste elevi. Localul şcolii a rămas acelaşi, chiar dacă încă de la inaugurare, în 1836, se dovedise a fi

neîncăpător, singura modificare care i-a fost adusă fiind adăugarea, în 1871, a unei cancelarii şi a unei noi

săli de clasă.

În timpul Primului Război Mondial, şcoala şi-a închis cursurile, deoarece aici vor fi ţinute cursurile

Gimnaziului „Dinicu Golescu”, al cărui local fusese ocupat de germani.

În anul 1926, vechiul local al şcolii a fost dărâmat, pe locul acestuia fiind construită o clădire

impunătoare şi modernă, după planurile arhitectului Dimitrie Berechet. Pentru construirea noului local al

şcolii, s-a alcătuit un comitet de iniţiativă, avându-l ca preşedinte pe filantropul Oprea D. Iorgulescu, un

localnic foarte bogat. În semn de recunoştinţă pentru generoasa faptă, Comitetul şcolar câmpulungean a

hotârât ca filantropului să i se ridice un bust turnat în bronz, operă a sculptorului Constantin Baraschi. Din

anul 1929 această şcoală poartă chiar numele ctitorului său, respectiv, Şcoala Naţională Nr. 1 Oprea

Iorgulescu.

Aşa cum am precizat anterior, în anul 1869 la Câmpulung a luat fiinţă Şcoala primară nr. 2, care avea

un singur institutor, numit Iosif D. Popescu. Continuatoarea Şcolii primare nr. 2 poate fi considerată chiar

actuala Şcoală nr. 2, al cărei nou local a fost dat în folosinţă în anul 1960.

O nouă şcoală a luat fiinţă în Câmpulung Muscel, în mahalaua Scheiului, în anul 1896. Era vorba de

Şcoala nr. 3, o şcoală mixtă, la care funcţionau la începutul secolului XX învăţători precum Ion Calangiu

şi Vera Calangiu, Ion Chelcea, Theodor Georgescu şi Leontina Popescu142.

În ceea ce priveşte evoluţia Şcolii Normale câmpulungene, înfiinţată în 1838, se impun câteva

precizări. După adoptarea Legii Instrucţiunii Publice din anul 1864, pregătirea învăţătorilor pentru şcolile

săteşti în cadrul unor cursuri organizate în timpul verii, nu mai putea răspunde noilor cerinţe ale societăţii.

138 I. Popescu-Teiuşan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti, Bucureşti, 1963, p. 11.139 Ibidem, p. 12.140 A. Săvoiu, Câmpulung Muscel. Scrinul cu amintiri, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2005, p. 81.141 De-a lungul timpului, printre absolvenţii şcolii s-au aflat poetul C. D. Aricescu, doctorul Ion Nanu Muscel, poetul Dimitrie Nanu, medicul şi scriitorul George Ulieru, profesorul şi avoca tul Alexandru Muşatescu, arhitectul Dimitrie Ionescu Berechet, pictorul Ioan Negulici, poetul şi matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu).142 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 154.

49

La 17 octombrie 1867, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Gusti, înainta domnitorului

Carol I, în care arăta, în cuvinte emoţionante, necesitatea imperioasă a înfiinţării unei şcoli preparatoare

pentru învăţători, recrutaţi din fiecare judeţ, pentru că „nu vom avea şcoli bune săteşti decât cu

condiţiunea de a avea mai întâi învăţători capabili şi la înălţimea chemării lor.” În acest context, în care

spiritele luminate ale veacului susţineau ridicarea culturală a poporului prin dezvoltarea învăţământului,

domnitorul Carol I semna decretul nr. 1.570, prin care, la 22 noiembrie 1867 se înfiinţa Şcoala Normală

din Bucureşti, sub denumirea de Şcoala preparandală din Bucureşti sau Şcoala normală primară din

Bucureşti143. La 27 noiembrie 1868, directorul Gheorghe Radu Melidon144 înainta Ministerul Instrucţiunii

Publice un raport prin care solicita aşezarea şcolii sub patronatul religios al Sfântului Andrei, iar la 17

decembrie 1869 propunea ca şcoala să primească definitiv numele de Şcoala Normală „Carol I”.

Într-un raport din 1873, instituţia era denumită „Şcoala Normală Carol I”, iar sub titulatură erau

trecute cuvintele „Virtus romana rediviva” („Reînvierea virtuţilor strămoşeşti”)145. Sub acest nume va fi

cunoscută vreme de mai bine de şaptezeci de ani, iar după prăbuşirea comunismului, şi în prezent.

La sugestia domnitorului Carol I, demersurile strămutării Şcolii Normale de la Bucureşti la

Câmpulung au început din anul 1887146. Alegerea locului pentru şcoală a fost făcută de însuşi ministrul

Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza, însoţit de secretarul general Spiru Haret147, după mai

multe cercetări făcute pe Grui, Valea Româneştilor, Creţişoara, în apropierea oraşului. Planul construcţiei

şcolii a fost întocmit de către arhitectul Ion N. Socolescu (1856-1924) 148, diplomat în 1883 al Şcolii de

Arte Frumoase din Paris, primul director al Şcolii Superioare de Arhitectură, fondator al Societăţii

Arhitecţilor Români şi al primei reviste de specialitate din România, Analele Arhitecturii. Proiectul

monumentalei construcţii, în stil neoromânesc incipient, a fost considerat unul dintre cele mai frumoase

din Europa acelui timp, lucrările propriu-zise fiind coordonate de italianul Giovanni Batista Dreina149.

Piatra de temelie a Şcolii Normale câmpulungene a fost aşezată la 26 octombrie 1892, în prezenţa lui

Take Ionescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Alexandru Râmniceanu, prefectul judeţului

Muscel, Istrate Rizeanu, primarul oraşului în acel timp, Mihail Sachelarie, preşedintele Tribunalului,

Gheorghe Ionescu, revizor şcolar al judeţului şi a multor oficialităţi locale. Lucrările s-au terminat în

toamna anului 1895. În toamna anului 1896, şcoala şi-a deschis cursurile în noul local, alcătuit din 113

încăperi, un amfiteatru de foarte mari dimensiuni, suprafaţa de studiu fiind de 8.000 de metri pătraţi.

Construcţia localului a costat 12.000 de galbeni, sumă oferită de Carol I încă din 22 decembrie 1867,

pentru „clădirea unui edificiu propriu în care se va aşeza Institutul Pedagogic din Bucureşti, menit a da

învăţători comunelor rurale”150.

Clădirea a fost prima iluminată electric din oraşul Câmpulung, prima care a dispus de o centrală

proprie, tot aici realizându-se prima proiecţie cinematografică, în anul 1903.

143 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 3090/1867, fila 66.144 Acesta a fost primul director al Şcolii Normale, în etapa sa bucureşteană, între 1868-1881.145 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 3090/1867, filele 66-67.146 Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, M. Niculescu, Şcoala Normală „Carol I” (1867-199), Câmpulung, 1992, p. 30.147 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 5198/1890, fila 3.148 R. Tănăsoiu, Arhitectura construcţiilor şcolare. Pentru învăţământul primar şi mediu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979, p. 37.149 D. J. A. N. Argeş, Fond Şcoala Normală „Carol I”, dosar 1/1888-1889, fila 109.150 Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, M. Niculescu, op. cit., p. 15.

50

În etapa sa câmpulungeană, primul director al Şcolii Normale a fost Dimitrie Scurei (1895-1898), iar

printre primele cadre didactice s-au numărat dascăli de o valoare profesională de excepţie: Ştefan

Velovan, profesor de pedagogie şi director al Şcolii de aplicaţie, Lupu Antonescu, profesor de limba

română, Gheorghe Şapcaliu, profesor de română şi istorie, Constantin Zamfirescu, profesor de geografie,

Ion Nanu-Muscel ( numit profesor aici în 1895, devenit ulterior, profesor la Facultatea de Medicină din

Bucureşti), Petre Coculescu, care preda matematica, Toma Dicescu (doctor în filozofie la Leipzig),

eminentul profesor de geografie Ion Nicolaescu-Bugheanu, Alexandru Muşatescu, profesor de limba

română şi primarul de mai târziu al urbei, profesorul de ştiinţe fizico-naturale I. C. Ştefănescu 151, Ion

Popescu-Voiteşti, (doctor în geologie la Paris, ulterior profesor la Universitatea din Cluj), care a predat

aici între 1904-1908, Ion Gh. Marinescu (profesor al şcolii între 1909-1934, director şi ulterior director

general în minister), Ilarian Velculescu (doctor în filozofie la Leipzig, a condus instituţia din 1898 până în

1921, cu o întrerupere de trei ani) sau distinsul profesor de franceză Dimitrie Baciu152.

În anul 1894, prin Ordinul Nr. 583 al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice va lua naştere

gimnaziul Dinicu Golescu153, care va deveni una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din

oraş, dar şi din ţară. Înfiinţat în toamna anului 1894, a funcţionat ca gimnaziu până în anul 1917, când s-a

transformat în liceu154. Prin adresa nr. 18.579 din 11 octombrie 1891155, ministerul de resort solicita

Primăriei Câmpulung să-i înainteze planul clădirii în care se propunea funcţionarea viitorului gimnaziu,

precum şi precizarea sumei din bugetul local destinată întreţinerii clădirii. La 23 octombrie, este trimis

planul clădirii, întocmit de arhitectul oraşului Otto Ulbricht şi aprobat de Consiliul Tehnic Superior. În

adresă este menţionat faptul că partea nordică a localului va fi folosită pentru Şcoala primară nr. 2 de

Băieţi, iar partea sudică de gimnaziul real-umanist.

Piatra fundamentală a clădirii a fost pusă la 11 aprilie 1891156, pe terenul din faţa Mănăstirii „Negru

Vodă”, unde se aflase mai înainte o cazarmă de călăraşi. Inaugurarea cursurilor acestuia a avut loc la 16

octombrie 1894., în primul an gimnaziul funcţionând cu doar două clase, apoi cu trei, patru clase fiind

instituite abia în anul şcolar 1896-1897.

Primii directori al prestigioase instituţii de învăţământ au fost profesorul de matematică Nicolae Em.

Teohari (1894-1896), profesorul de matematică Paul Coculescu (1896), profesorul de limba română şi

latină Alexandru Muşatescu (1896-1901), profesorul de geografie Ion Nicolaescu-Bugheanu (1901-1902

şi 1910-1911), profesorul de matematică C. Zamfirescu (1903-1907), profesorul de latină şi franceză

Emanoil Dinescu (1907-1909), profesorul de română şi istorie Gheorghe Şapcaliu (1910), profesorul de

geografie Demetru Niţulescu (1911-1914 şi 1916-1919), profesorul de franceză şi română Dumitru Baciu

(1914-1916)157. În anii Primului Război Mondial, clădirea gimnaziului a fost transformată în cazarmă

germană, iar elevii au fost mutaţi la Şcoala primară nr. 1 de băieţi. La sfârşitul războiului, clădirea fiind

vandalizată, au început demersuri pentru construirea unui nou local de şcoală, în anul 1923 (astăzi, în

151 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 6 /1896, filele 7-8.152 I. Nicolaescu, Al. Bunescu, Gh. Pârnuţă, Monografia Şcolii Normale, Bucureşti, 1967, p. 15.153 D. J. A. N. Argeş, Fondul Liceului „Dinicu Golescu”, dosar 1/1894-1895, fila 56.154 Gh. Pârnuţă, I. Şucu, Liceul „Dinicu Golescu”, Câmpulung Muscel, 1974, p. 9.155 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 195/1891, fila 45.156 D. J. A. N. Argeş, Fond Liceul „Dinicu Golescu”, dosar 1/1885-1896, fila 16.157 Gh. Pârnuţă, I. Şucu, op. cit., p. 10.

51

vechea clădire a liceului se află Centrul Şcolar Special). Lucrările pentru noua construcţie vor dura însă

două decenii, astfel că inaugurarea de facto a avut loc abia la 15 noiembrie 1937.

La începutul secolului XX, pe lângă instituţiile de învăţământ menţionate, existau la Câmpulung şi

două gimnazii industriale, precum şi un gimnaziu comercial. Gimnaziul industrial de băieţi, cunoscut la

începuturi ca „Şcoala inferioară de meserii”, a luat fiinţă în anul 1902. Gimnaziul industrial de fete a fost

înfiinţat în anul 1905, ca şcoală profesională de gradul I cu secţii de croitorie, ţesătorie şi rufărie.

În fine, Gimnaziul comercial de băieţi de la Câmpulung şi-a început activitatea în anul 1911, în

clădirea Gimnaziului „Dinicu Golescu”. În anul următor şi-a mutat activitatea în clădirea pompierilor,

pentru ca din 1930 să aibă o clădire proprie.

Şcoli particulare la Câmpulung Muscel

Atât înainte de epoca Regulamentului Organic, cât şi după aceea, au existat în Câmpulung Muscel

şcoli organizate de dascăli particulari. Acesteau ofereau învăţături date în limba română, dar şi în franceză

şi germană, mai întâi cu predarea lecţiilor în familie şi apoi ca şcoli organizate.

Înainte de înfiinţarea Şcolii Naţionale din Câmpulung, dar şi în paralel cu activitatea acesteia, în oraş

a funcţionat o şcoală particulară grecească. Constantin D. Aricescu, autorul unei cunoscute monografii a

oraşului Câmpulung, îşi aminteşte de începutul studiilor sale, cu dascăli particulari greci şi continuate la

şcoala condusă de profesorul Dimitrie Jianu.

Mai târziu, dintr-un raport al lui Ioan Brezoianu întocmit în 1846, aflăm că în oraş funcţiona o şcoală

pentru limba franceză, condusă de o anume doamnă Lebrun şi de un domn Valcar , care dădea lecţii de

franceză, dar şi de germană158.

În anul 1847 este amintită şi o şcoală germană, bine organizată, dispunând chiar şi de un orar al

cursurilor ţinute, ceea ce nu constituia pe atunci un lucru obişnuit159. Această din urmă şcoală era condusă

de profesorul de limba germană Carol Kap.

Şcoala germană avea internat chiar la profesorul Kap acasă. În anul 1848 se arată că la şcoala germană

studiau 27 de elevi, fapt explicabil după închiderea şcolii publice. Dintre aceşti elevi, 15 erau fii de boieri,

2 erau fii de doctori, unul era fiu de învăţător, 6 erau fii de negustori, iar alţii doi erau unul fiu de

funcţionar, iar celălalt de meseriaş. Şcoala germană a lui Carol Kap avea în 1850 26 de elevi, dintre care

numai 14 figuraseră în registrele şcolii pentru anul 1848. Cei 26 de elevi urmau toate lecţiile la această

şcoală160.

Prin raportul nr. 3821 din 22 iulie 1850 al Ocârmuirii de Muscel se va solicita Eforiei Şcoalelor

desfiinţarea şcolii germane, pe motiv că profesorul Carol Kap, dobândind şi postul de „staroste”, nu îşi

mai îndeplineşte obligaţiile şi neglijează şcoala161. Acest raport este motivat şi prin existenţa în oraş la

acel moment a încă două şcoli particulare şi precizează că, prin desfiinţarea şcolii germane, „va înflori

şcoala românească”162. Existau profesori, precum Barbu Marinescu, Nicolae Şerbănescu sau Andrei

Stănescu, care conduceau activitatea unor şcoli particulare câmpulungene, ca de altfel şi preoţii

158 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 152.159 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 2221/1850, fila 1.160 Gh. Pârnuţă, Învăţământul în Muscel…, p. 110.161 Idem, Contribuţii la istoria…, p. 248.162 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 2221/1850, fila 101.

52

Dumitrescu şi Docsache. Una dintre şcolile particulare menţionate în raportul făcut în 1850 de către

cârmuitorul judeţului era cea condusă de Barbu Marinescu.

În anul şcolar 1849-1850, şcoala condusă de Barbu Marinescu avea un număr de 68 de elevi, în

contextul închiderii şcolii publice. Situaţia acestor elevi era următoarea: 16 dintre ei erau fii de

meşteşugari, 3 erau fii de plugari, 3 erau fii de funcţionari, unul de cărăuş, 6 erau fii de băcani şi de

cafegii, 7 erau fii de cârciumari, 5, de preoţi, 15, de negustori, existând şi un număr de 12 fii de boieri.

Elevii din această şcoală erau grupaţi în trei clase, la care predau doi profesori, Barbu Marinescu şi Ion

Spiroiu163. Dacă la cei 68 de elevi de la şcoala românească a lui Barbu Marinescu îi adăugăm pe cei 26 de

la şcoala germană a lui Karol Kap şi pe cei 8 elevi de la şcoala franceză deschisă de Eugenie Lebrun,

reiese că în anul şcolar 1849-1850 au continuat învăţătura la Câmpulung 102 elevi, băieţi şi fete164.

La 10 decembrie 1851, Mariţa Cătăneasca, „cusătoreasă” din Câmpulung, se adresează Eforiei

Şcoalelor din Ţara Românească, cu solicitarea de a i se da voie să deschidă un „mic pensionat de fete” în

oraş, pensionat la care fetele, în vârstă de 6-12 ani, să înveţe cusătura, menajul, precum şi „câteva

pricipuri de franţozeşte” catehism, aritmetică şi istorie sfântă165. Rezoluţia Eforiei a fost acordarea

permisiunii deschiderii pensionatului, dar „numai pentru lucru şi învăţătură elementară şi morală şi carte

în limba românească”166.

În mai 1853, Gheorghe Căciulă, cântăreţ la biserica Sfântul Nicolae din Câmpulung, solicită aprobarea

de a preda „învăţături bisericeşti” la şcoala sa, care era una privată.

În acelaşi an 1853, conform raportului institutorului Procopie Constantinescu, nu mai existau şcolile

particulare ale lui Karol Kap, Eugenie Lebrun, Barbu Marinescu şi Nicolae Şerbănescu-Cociu, probabil

datorită redeschiderii şcolii publice, în 1851. În schimb, mai aveau şcoli particulare preotul Nicolae

Diaconescu, cu 28 de şcolari, 16 fete şi 12 băieţi, preotul Dumitru Dumitrescu, cu 14 elevi, numai băieţi

şi Mariţa Cătăneasa167, cu 8 eleve preotul Docsache, cu 16 şcolari, 10 băieţi şi 6 fete168. Făcând referire la

aceste trei şcoli, institutorul şcolii publice din oraş raporta în anul 1854 că funcţionează „într-un mod cu

totul abătut”, neavând aprobarea Eforiei Şcoalelor169. În acest an documentele amintesc o altă şcoală în

care predarea se făcea în limbi străine şi anume, şcoala francezului Valcar. La 23 ianuarie 1854, mai mulţi

câmpulungeni solicitau Eforiei aprobare pentru şcoala lui Valcar, de „naţie franceză”, care preda limba

germană şi franceză, „atât de trebuincioase românului”170.

În anul 1855 mai existau ca şcoli particulare, şcoala lui Andrei Stănescu, cu 25 de şcolari, 11 băieţi şi

14 fete, şcoala condusă de diaconul Dumitru Ionescu, cu 30 de şcolari, numai băieţi, şcoala preotului

Nicolae Diaconescu, cu 56 de elevi, 30 de fete şi 26 de băieţi, precum şi şcoala lui Gheorghe Căciulă, cu

10 şcolari, toţi băieţi. În acest an, numărul total de elevi care frecventau la Câmpulung o şcoală, publică

163 Ibidem, dosar 2607/1849, fila 132.164 Gh. Pârnuţă, Învăţământul în Muscel… , p. 111.165 Ibidem, p. 168.166 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 152.167 Ibidem, dosar 1575/1853, fila 219.168 Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 250.169 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 1978/1851, fila 142.170 Gh. Pârnuţă, Învăţământul în limbi străine …, p. 168.

53

sau particulară, se ridica la aproape 380.

Un an mai târziu, funcţionau în Câmpulung trei şcoli particulare, şi anume: 1) şcoala preotului

Nicolae Diaconescu, frecventată de 28 de elevi, 16 fete şi 12 băieţi; 2) şcoala preotului Dimitrie

Dumitrescu, cu 14 elevi, toţi băieţi; 3) şcoala preotului Docsache, cu 16 elevi, dintre care 10 băieţi şi 6

fete171.

În anul 1860, locuitorii oraşului cereau aprobare de la Eforia Şcoalelor pentru înfiinţarea unui „institut

de fete”, clădirea fiind construită pe un loc viran unde astăzi se află Colegiul Naţional „Dinicu

Golescu”172. Şcoala nr. 1 de fete s-a constituit în anul 1861, prin hotărârea Eforiei Şcoalelor şi prin

contribuţia financiară a obştei moşnenilor câmpulungeni, având-o ca directoare pe Elena Cernovodeanu,

căsătorită Angheleanu, soţia viitorului primar al oraşului, Scarlat Angheleanu173. Programa acestei şcoli

cuprindea silabisirea, scrierea şi calculul matematic prevăzute a se realiza în clasa I, lectura, caligrafia şi

aritmetica, ce se predau în clasa a II-a, gramatica, aritmetica, desenul şi cunoştinţele uzuale, în clasa a III-

a. La toate clasele se preda religia174 şi muzica, de două ori pe săptămână, dar şi lucrul de mână, împărţit

astfel: clasele I şi a II-a, „festonuri, cusături de albituri şi împletituri”, iar la clasa a III-a, „recapitulare,

tapeturi şi croieli”175. Această şcoală a rămas cunoscută drept Şcoala de fete nr. 1.

Din catalogul unei alte şcoli de fete, cea condusă de Mariţa Cătăneasa reiese că în anul 1863, la

şcoala respectivă existau 8 eleve, în trei clase, acestea fiind notate la „ învăţătura de carte, lucrul de mână

şi purtarea”176. Unele dintre şcolăriţe mai învăţaseră şi cu alţi dascăli particulari, iar rezultatele lor erau

mai bune la învăţătură şi purtare decât cele practice.

O altă şcoală de fete, Şcoala de fete nr. 2 va lua fiinţă în anul 1869, funcţionând în casele lui Dionisie

Aninoşanu, egumenul mănăstirii Aninoasa. Prima directoare a acestei şcoli a fost Elisabeta Rădulescu,

fostă institutoare la şcoala condusă de Elena Cernovodeanu-Angheleanu.

b) Biblioteci, presă, teatru, alte instituţii culturale ale Câmpulungului

modern

O realizare importantă în domeniul culturii câmpulungene a fost constituirea unei importante biblioteci

pe lângă Şcoala Naţională a oraşului, bibliotecă ce va fi considerată a treia ca mărime din Ţara

Românească, după cele de la Bucureşti şi Craiova.

Începând din anul 1840, Vornicia din Lăuntru a adresat o circulară magistraturilor oraşelor, prin care

acestora li se solicita înfiinţarea de biblioteci şcolare. Încă de la început, Eforia a cerut profesorilor din

şcolile publice să elaboreze cataloage prin care să ţină evidenţa fondului de carte deţinut. Aceste

cataloage constituie adevărate documente referitoare la istoria bibliotecilor. La Şcoala Normală din

Câmpulung a existat unul dintre cele mai importante cataloage de acest fel, din prima jumătate a secolului

al XIX-lea, întocmit în anul 1848, de către profesorul Ioan Brezoianu177. Acesta a împărţit întregul fond

171 Ibidem, p. 113.172 Ibidem, dosar 345/1860, fila 1.173 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 153.174 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 359/1862, fila 9.175 Gh. Pârnuţă, Învăţământul în Muscel…, p. 251.176 Idem, Contribuţii la istoria…, p. 112.177 Gh. Pârnuţă, Învăţământul în Muscel…, p. 252.

54

de cărţi al bibliotecii în 18 materii, modelul acestei clasificări prezentându-l ulterior în lucrarea sa,

„Manual complet de învăţătură mutuală”, apărută în 1845. Ioan Brezoianu a fost ajutat în organizarea

bibliotecii de către fostul custode al Bibliotecii Naţionale, acum profesor al şcolii câmpulungene,

Răducanu Burdeanu178. În anul 1847, acesta din urmă a primit chiar conducerea bibliotecii din

Câmpulung179. La acel moment biblioteca Şcolii Normale era cea mai mare dintre bibliotecile existente în

Ţara Românească180, exceptând Biblioteca Naţională de la Colegiul Sf. Sava şi biblioteca Şcolii Centrale

din Craiova. Astfel, numărul cărţilor aflate în biblioteca din Câmpulung era în 1846 de 228 de tomuri 181,

în timp ce la Piteşti, de exemplu, se aflau 93 de volume, la Ploieşti 157, la Târgovişte 181, iar la Curtea de

Argeş doar 31 de volume182.

Aşa cum am subliniat în capitolul introductiv, Câmpulungul s-a numărat printre oraşele româneşti în

care s-a desfăşurat şi o bogată activitate tipografică, încă din secolul al XVII-lea. Activitatea tipografică

la Câmpulung va fi reluată în 1887, când localnicul Gheorghe T. Sârbu a cumpărat o tipografie de la un

anume Gheorghe Popescu din Piteşti. În tipografia lui Gheorghe T. Sârbu au fost tipărite gazetele „Vocea

Muscelului”(22 aprilie -13 octombrie 1888), „Drapelul Muscelului”(13 august 1888-1 aprilie 1891) şi

ziarul cu specific economic şi literar intitulat „Câmpulungul” (septembrie 1890-iunie 1891)183. Ele au fost

expresia intensei vieţi politice din acea vreme.

În anul 1898, Gheorghe N. Vlădescu preia conducerea tipografiei câmpulungene, prin căsătoria cu

Maria Gh. Sârbu, rămasă văduvă. Gheorghe N. Vlădescu şi, mai târziu, fiul său, vor transforma tipografia

într-una extrem de cunoscută în cultura românească, tipărind atât publicaţii politice, precum „Voinţa

Muscelului”(16 septembrie 1901-30 noiembrie 1903) sau „Viitorul Muscelului” (27 noiembrie 1905-10

aprilie 1908), cât şi numeroase cărţi, dintre care amintim: O seamă de cuvinte din Muscel(1901),

Monografia comunei Priboieni-Muscel(1904),Comorile poporului.Literatură,obiceiuri,credinţe(1906),

Muscelul nostru (1922), Câmpulungul Muscelului. Istoric şi legendar (1925), de Constantin Rădulescu-

Codin, Mănăstirea Aninoasa din judeţul Muscel (1933), Luptele din regiunea Bran şi Dragoslavele,(de

Ortlepp Fritz, traducere din limba germană de preot I. Răuţescu-1933), Dragoslavele-monografie (1937),

Câmpulung Muscel-monografie istorică (1943), lucrări ale preotului Ioan Răuţescu, Încercări istorico-

literare (1926), Viaţa literară şi culturală a mănăstirii Câmpulung în trecut (1926), de Dan Simionescu,

Crucea jurământului, studiu (1929), de Dumitru Băjan, Prin Câmpulung şi muscelele lui (1946), de

Theodor Ştefănescu, Vitrinele toamnei (1926), de Tudor Muşatescu, precum şi multe traduceri din

literatura universală184.

Vorbind despre teatrul câmpulungean, este de reţinut faptul că primele manifestări teatrale datează

chiar de la începutul epocii moderne. Adevăratele începuturi ale teatrului câmpulungean îi sunt însă

datorate lui Constantin D. Aricescu şi lui Scarlat Emanoil, acesta din urmă fiind fiul unui judecător185.

178 D. A. N. I. C., Fond MCIP, dosar 1316/1847, fila 3.179 Ibidem, dosar 1288/1847, fila 136.180 Gh. Pârnuţă, Primele biblioteci şcolare, în Studii şi cercetări de bibliologie, vol. III, 1959, p. 12.181 D. A. N. I. C., Fond MCIP,dosar 1286/1847, filele 3-6 (catalogul bibliotecii din Câmpulung).182 Ibidem, dosar 1978/1851, fila 41.183 S. Voinescu, Tipografia „Gh. N. Vlădescu” din Câmpulung şi prezenţa ei în cultura românească, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1984, p. 217.184 Ibidem, p. 191-192. (A se vedea şi Gh. Andreianu, Contribuţii la bibliografia oraşului Câmpulung Muscel şi a împrejurimilor sale, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1982, p. 263-266.185 Gh. Pârnuţă, Fl. Mârţu, O. Isbăşescu, Oameni din cetatea de scaun, Personalităţi şi figuri muscelene, Editura Vasile Cârlova,

55

Casa părintească a lui C.D. Aricescu a servit drept scenă pentru prima reprezentaţie186, cu piesa „Coconu

Panaiotache”, „boier ruginit, inamic al reformelor”187. Actorii erau fraţii Constantin şi Apostol Aricescu,

Scarlat Emanoil (care va deveni poliţai al urbei), domnişoarele Andriţoiu şi fraţii Rucăreanu188.

În perioada 1848-1849 activitatea teatrului a fost întreruptă datorită revoluţiei, mulţi dintre

protagoniştii acestui teatru fiind implicaţi în diferite acţiun, fiind vorba aici în primul rând C. D. Aricescu,

care - prin formaţia sa intelectuală, prin activitatea sa revoluţionară, socială şi literară - se va dovedi un

veritabil reprezentant al generaţiei paşoptiste. În etapa a doua a teatrului (1850-1857), acesta şi-a reluat

funcţionarea sub conducerea fraţilor Rucăreanu şi supravegherea lui C. D. Aricescu, până în 1853. Dintre

piesele scrise de C.D.Aricescu şi jucate la Câmpulung reluarea activităţii teatrului pot fi amintite „Neaga

rea” sau „Găina cântă nu cocoşul” (1852), „Boierul Vlăduţă” sau „Şi-a spart dracul opincile”(1857),

„Peţitorul”, „Trâmbiţa Unirii”(ambele reprezentate în 1857)189. Alături de aceste satire politice, autorul a

mai compus o dramă în trei acte, numită „Carbonarii”(1873), care a fost jucată şi pe scena Teatrului

Naţional din Bucureşti, precum şi alte piese cu caracter satiric, patriotic şi educativ, pentru a stimula

gustul publicului pentru teatru190. Între 1853 şi 1855 activitatea teatrului a suferit o nouă întrerupere,

actorii revenind pe scena teatrală după 1855, sub îndrumarea lui Ovid Rudeanu, cel pe care chiar C. D.

Aricescu îl considera „unul dintre cei mai călduroşi susţinători ai acestui teatru”191.

A treia etapă a teatrului din Câmpulung a fost cea de după 1870, când teatrul s-a redeschis sub

conducerea lui Ovidiu Rudeanu. În această ultimă etapă, au fost jucate la Câmpulung în 1888 trei piese

foarte frumoase, după cum aflăm din rândurile gazetei „Vocea Muscelului”. Era vorba despre: „Doctorul

şi moartea”, comedie în cinci acte, „Avocatul zăpăcit”, comedie în trei acte şi „Schimbarea

ministerială” sau „Frânele guvernului”, toate jucate în sala Apostol Niculescu de pe strada Negru

Vodă192.

O menţiune aparte poate fi făcută în legătură cu o altă instituţie reprezentativă a culturii

câmpulungene de sfârşit de veac. Este vorba despre „Ateneul”din Câmpulung, care a fost înfiinţat în anul

1890, din iniţiativa institutorului Emil Procopiu, cadru didactic la Şcoala primară nr. 2. Acestuia i se

atribuie şi fondarea Cercului didactic din Câmpulung, scopul acestuia fiind schimbul de informaţii cu

caracter ştiinţific şi didactic între dascălii din oraş.

V. CÂMPULUNGUL ŞI MARILE EVENIMENTE

ALE EPOCII MODERNE

Bucureşti, 1995, p. 159.186 A. Costaforu, Contribuţia lui Constantin D. Aricescu la dezvoltarea teatrului românesc, în Studii şi cercetări de istoria artei, nr. 1-2/1954, p. 227.187 Fl. Georgescu, C. D. Aricescu şi începuturile teatrului la Câmpulung Muscel, în Studii şi comunicări, Revista de istorie a Muscelului, Editura Hummus, Bucureşti, 2001, p. 138.188 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 163.189 C. D. Aricescu, op. cit., p. 176.190 Gh. Pârnuţă, Fl. Mârţu, O. Isbăşescu, op. cit., p. 159.191 Fl. Georgescu, op. cit., p. 139.192 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 164.

56

Începutul de secol XIX găsea Principatele dunărene cufundate într-o gravă criză politică, socială,

economică şi culturală1. Starea extrem de grea a Principatelor Române, în special sub ultimii domni

fanarioţi, a dus la declanşarea, în 1821, a mişcării conduse de Tudor Vladimirescu, care, pe parcursul

desfăşurării sale, s-a transformat într-o veritabilă revoluţie2. Având loc în condiţii interne şi externe

potrivnice, revoluţia a sfârşit prin a fi înfrântă, dar lupta românilor pentru readucerea Principatelor la

vechile lor drepturi s-a dovedit a nu fi in zadar, mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu fiind

considerată momentul de debut al istoriei noastre moderne şi începutul Renaşterii Naţionale la români.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a avut un caracter dublu, social şi politic-naţional, urmărind

desfiinţarea privilegiilor, dar şi a servituţilor personale, egalitatea în faţa legilor, înlăturarea fiscalităţii

excesive, reorganizarea politică, administrativă şi fiscală, dar şi câştigarea unei autonomii interne reale.

Printre măsurile luate la Câmpulung în timpul desfăşurării revoluţiei s-a numărat şi trimiterea unor cărţi

vechi şi a unor documente bisericeşti la Braşov, pentru a fi la adăpost în acele vremuri tulburi.

Câmpulungul a jucat un rol deosebit în desfăşurarea evenimentelor din 1821.

Evenimentele revoluţionare au luat o turnură tragică la sfârşitul primăverii anului 1821.Când şi-a dat

seama că interesele eteriştilor erau altele decât cele ale românilor, Tudor a intrat în tratative cu paşalele de

la Silistra şi Giurgiu3, pentru a-i asigura pe turci că „românii erau supuşi credincioşi ai sultanului şi că

ţara se răsculase nu în contra Porţii, ci în contra asupritorilor, ciocoilor şi grecilor” 4. Deoarece

tratativele cu turcii eşuaseră, Tudor -“îmbrăcat cu cămaşa morţii-, aşa cum el singur spunea, a luat

decizia retragerii în nordul Olteniei, motivându-şi retragerea astfel: “Eu trec peste Olt, cu toată adunarea

norodului, ca să mă întăresc în mănăstirile ce le-am umplut cu zaherele şi cu panduri şi nădăjduiesc să

mă ţin acolo multă vreme, ca în nişte cetăţi, până când îi voi sili pe turci să dea ţării drepturile şi

privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”5. Şi prinţul Alexandru Ipsilanti se

retrăgea la începutul lui aprilie6 la Târgovişte, după ce întâlnirea de la Colentina cu Tudor nu dăduse

roadele aşteptate de eterişti, iar ţarul Alexandru I dezavuase ambele mişcări revoluţionare.

La 14 mai 1821, însoţit de pandurii şi arnăuţii săi, Tudor a plecat spre Piteşti 7, însă în tabăra de la

Târgovişte se răspândi zvonul că era înţeles cu otomanii şi urma să cadă asupra Câmpulungului, spre a

distruge trupele eteriste de aici şi a zădărnici în acest fel orice posibilitate de scăpare spre munţi a oştirii

lui Ipsilanti.Aflat la Târgovişte, Ipsilanti a hotărât eliminarea lui Tudor, scop în care a existat mai întâi o

tentativă nereuşită a lui Nicolae Ipsilanti de a-l prinde înainte de Goleşti8. În cele din urmă, Tudor Vladi-

mirescu a fost luat prizonier din mijlocul taberei sale de la Goleşti de către Iordache Olimpiotul, iar în

drumul pe care a fost condus de eterişti a trecut prin Piteşti, pe la mănăstirea Vieroşi, prin Câmpulung

1 N. Isar, Din istoria politică a Principatelor Române. De la fanarioţi la domniile naţionale, 1774-1829, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 53.2 Idem, Istoria modernă a românilor, 1774/1784-1918, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 47.3 N. Isar, Din istoria politică a Principatelor…, p. 102.4 I. Ghica, Din vremea zaverei, în Scrisori către Vasile Alecsandri, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2003, p. 86-87.5 C. D. Aricescu, op. cit., p. 225. (A se vedea şi N. Isar, op. cit., p. 62).6 N. Râmniceanu, Izbucnirea şi urmările zaverei din Valahia până la pieirea celor doi condu cători ai ei, principele Alexandru Ipsilanti şi Tudor Vladimirescu, un umil necunoscut din judeţul Mehedinţi, în Izvoare narative interne privind revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, reeditate de: G. D. Iscru (cordonare), Natalia Trandafirescu, Marcel Ciucă şi Ilie Cristian, Craiova, 1987, p. 123.7 I. Corfus, Cronica meşteşugarului Ioan Dobrescu (1802-1830), în Studii şi articole de istorie (SAI), VIII, p. 353.8 G. D. Iscru, Revoluţia română de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1996, p. 182.

57

Muscel, Boteni şi Lăicăi, fiind în cele din urmă judecat formal la Târgovişte şi executat (în noaptea de

26/27 mai 1821)9.

Cu toate că există controverse privitoare la trecerea lui Tudor Vladimirescu prin Câmpulung 10, C. D.

Aricescu arată cum captivul a fost găzduit în noaptea de 22/23 mai 1821 în casa bunicului său dinspre

mamă, bogasierul Constantin Chiliaşul, martor ocular la dramaticele evenimente11.

Un fapt demn de remarcat este acela că lucrarea câmpulungeanului Constantin D. Aricescu, Istoria

revoluţiunii române de la 1821, dedicată marelui om de şcoală Petrache Poenaru, reprezintă în

istoriografia românească prima monografie asupra lui Tudor Vladimirescu şi a mişcării revoluţionare din

Ţara Românească în anul 182112. Lucrarea, publicată în 1874 la Craiova, în editura Gheorghe Chiţu şi Ion

Teodorian, este însoţită de o culegere de izvoare istorice, intitulată “Acte justificative la istoria

revoluţiunii române de la 1821“ 13, această documentaţie fiind folosită ulterior de mari istorici români,

care au întregit în scrierile lor tabloul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (V. A. Urechia, A. D. Xenopol,

dar şi alţii)14.

Oraşul Câmpulung Muscel va deveni un important centru revoluţionar, ideile revoluţiei de la 1848

găsind ecou în rândul multor câmpulungeni15. Câmpulungenii au privit cu încredere revoluţia de la 1848,

mai ales că ideile revoluţionare se răspândiseră deja în spaţiul muscelean, prin intermediul dascălilor

Dimitrie Jianu, Ioan Brezoianu, Răducanu Burdeanu, Ioan (Ipatie) D. Petrescu, dar şi a lui I. D. Negulici,

pictor, grafician, profesor, publicist, care va deveni unul dintre fruntaşii câmpulungeni ai revoluţiei16,

alături de C. D. Aricescu17. I. D. Negulici a fost, alături de Iancu Văcărescu, Mihail Kogălniceanu,

Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Alexandru Treboniu Laurian,

unul dintre membrii fondatori ai „Asociaţiei literare”, care era un fel de filială a „Frăţiei” şi al cărei scop

era pregătirea revoluţiei. Încă din 1843, anul constituirii „Frăţiei”, I. D. Negu-

lici participa la soarele literare, care erau ţinute, după cum preciza Nicolae Bălcescu, în fiecare miercuri 18.

Cu sprijinul „Asociaţiei literare”, au putut vedea lumina tiparului valoroasele lucrări ale dascălului

câmpulungean Ioan Brezoianu, Învăţătorul comunal şi Manualul complet de învăţătură mutuală, aceasta

din urmă fiind scrisă în 1845, în timpul în care profesorul preda la Câmpulung.

Dintre dascălii musceleni participanţi la revoluţia paşoptistă se disting Dimitrie Jianu, Ioan Brezoianu,

Răducanu Burdeanu, profesori ai Şcolii Naţionale din Câmpulung, dar şi Ioan D. Petrescu, Nicolae

9 N. Isar, Istoria modernă…, p. 62. (A se vedea şi N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 1895, p. 195).10 Trecerea lui Tudor Vladimirescu prin Câmpulung a fost confirmată şi de Ilie Fotino, în Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ypsilante în revoluţiunea de la 1821, supranumită şi Zavera, Bucureşti, 1874, p. 51- apud Gh. Pârnuţă şi Fl. Mârţu, în Câmpulung Muscel, ieri şi azi, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Câmpulung, 1974, p. 141.11 C. D. Aricescu, Memoriile mele, în Scrieri alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 34.12 V. Maciu, Activitatea istoriografică a lui C. D. Aricescu, Bucureşti, 1957, p. 159.13 L. Mihăilescu, C. D. Aricescu şi pasiunea pentru istorie, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung Muscel, 1982, p. 237.14 Magazin istoric, an X, nr. 3 (108), martie1976, p. 7.15 C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, Monografia municipiului Câmpulung Muscel, Editura Expert, Bucureşti, 2005, p. 255.16 Ioan D. Negulici (1812-1851) a fost una dintre figurile cele mai importante ale Revoluţiei de la 1848, atât la Câmpulung, dar şi în ansamblul mişcării revoluţionare. Cu toate că aparţinea unei familii înstărite din Câmpulung-tatăl său era preotul paroh al bisericii Şubeşti-după ce a urmat cursuri de pictură la Bucureşti şi Paris, a devenit unul dintre marii luptători pentru libertatea poporului român. Scrisorile lui Nicolae Bălcescu către Ion Ghica din anul 1846 ni-l înfăţişează pe pictorul câmpulungean alături de marii revoluţionari români, Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Cezar Bolliac, fraţii Goleşti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri sau Costache Negruzzi-cf. Gh. Pârnuţă, Fl. Mârţu, O. Isbăşescu, op. cit., p. 189-190.17 Gh. Pârnuţă, Revoluţia din 1848 şi şcoala câmpulungeană, în Învăţământul şi cultura în judeţele istorice Argeş şi Muscel, vol. I (sec. XIII-1864), Editura Hardiscom, Piteşti, 1996, p. 109.18 P. Constantinescu, Trei pictori români în revoluţia de la 1848, Bucureşti, 1948, p. 13.

58

Şerbănescu, fraţii Scarlat şi Ştefan Turnavitu, Nicolae Simonide sau Ioan D. Negulici, originari din

Câmpulung, care şi-au desfăşurat activitatea revoluţionară în alte judeţe. Acestora le vor fi încredinţate în

timpul desfăşurării revoluţiei paşoptiste însărcinări foarte dificile, de prefecţi ai revoluţiei: Dimitrie Jianu

în judeţul Muscel, Nicolae Simonide în judeţul Argeş, Scarlat Turnavitu la Râmnicu Sărat, Ioan D.

Negulici la Ploieşti19; alţi câmpulungeni vor fi desemnaţi spre a răspândi dezideratele revoluţiei în popor,

în calitate de comisari de propagandă ai Guvernului Provizoriu, fiind vorba de Ioan Brezoianu, Răducanu

Burdeanu, Alecu Dedu, Ioan Papiu, Ştefan Turnavitu în Muscel, Nicolae Şerbănescu-Cociu în Olt şi I. D.

Petrescu, respectiv, Dimitrie Chirculescu la Buzău, Dâmboviţa şi Vălenii de Munte20.

Un moment important în istoria oraşului îl va constitui trecerea prin Câmpulung a fostului domn al

Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, care abdicase la 13 iunie 184821 şi se îndrepta acum în exilul său

spre Braşov22.

În contextul în care devenise evident că trupe străine vor încerca să înăbuşe mişcarea revoluţionară a

românilor, la Câmpulung s-a petrecut un fapt măreţ, care a umplut de îmbărbătare inimile

câmpulungenilor patrioţi. La 6 iulie 1848, la Mănăstirea Câmpulung, era rostit Jurământul de a fi

credincios naţiei române şi Constituţiei,23 în turnul-clopotniţă al mănăstirii aflându-se până în zilele

noastre o placă ce cuprindea textul acestui jurământ. Importanţa acestui document este extraordinară: „Jur

în numele unui Dumnezeu şi pe această sfântă cruce că voi fi credincios naţiei Române, apărând-o din

toate puterile împotriva vericărui atac şi asuprire; jur că nu voi lucra niciodată în contra intereselor

naţiei şi că voi ţinea şi apăra acele 21 de punturi decretate de popol, conlucrând după putinţa-mi şi

jertfind viaţa mea chiar pentru dânsele şi pentru naţie”24 –se spunea în textul acestui jurământ semnat,

printre alţii, de C. D. Aricescu, Dumitru Jianu, Dimitrie Negulici, dar şi de administratorul districtului

Muscel, Ioan Paleologu şi Protopopul Nicolae Ghermănescu25.

O dată cu înăbuşirea revoluţiei a început şi prigoana împotriva revoluţionarilor, care au fost aspru

pedepsiţi pentru că luptaseră pentru o lume mai bună, pentru dreptate şi libertate26. Profesorii, învăţătorii

şi bibliotecarii câmpulungeni vor fi şi ei urmăriţi pentru activitatea lor revoluţionară, unii dintre aceştia

fiind arestaţi şi osândiţi la temniţă în închisoarea de la mănăstirea Văcăreşti27. În ceea ce-l priveşte pe

tânărul Constantin Aricescu, mergând la 30 august 1849 să-şi viziteze nişte amici care erau închişi în

arestul Colţei „de boieri şi de ruşi”, acesta a aflat de existenţa unui imn slugarnic adresat generalului

ţarist Duhamel, lucru care l-a revoltat peste poate. Hotărât să demaşte protectoratul perfid al ţarului

Nicolae I, patriotul câmpulungean a scris un contra-imn, intitulat „Blestemul României contra

apăsătorilor ei”, pe care intenţiona să-l dea spre publicare unor ziare franceze. Pentru poezia sa, Aricescu

19 Pictorul câmpulungean, care era un prieten apropiat al lui Bălcescu, Heliade Rădulescu şi al Goleştilor, a fost numit administrator al judeţului Prahova la 13 iunie 1848-cf. D. Grigorescu, Trei pictori de la 1848, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 179.20 Gh. Pârnuţă, Învăţământul în Muscel în sec. XVI-XIX, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1972, p. 243.21 N. Isar, Istoria modernă…, p. 135.22 Gheorghe Bibescu şi soţia lui, Mariţica Văcărescu, au plecat mai apoi la Viena, după care se vor stabili pentru mulţi ani la Paris; încercarea de a redeveni domn al Ţării Româneşti în ianuarie 1859 neizbutind, cei doi vor rămâne în capitala Franţei, unde fostul domnitor a murit într-un tragic accident de trăsură, cu capul zdrobit de gratiile gardului de la Tuilleries- cf. C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. II, Editura Chişinău Universitas, 1991, p. 591.23 C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, op. cit., p. 278.24 Monitorul român, 1848, nr. 14 (26 august); (A se vedea şi Anul 1848…, vol. III, p. 255).25 N. Coman, op. cit., p. 320.26 Ibidem, p. 85.27 Gh. Pârnuţă, Învăţământul în Muscel…, p. 246.

59

a fost exilat la Snagov, unde a stat zece luni28, pe care le-a descris cu sarcasm şi, uneori, cu umor,

comparând câteodată exilul său cu cel al lui Napoleon pe insula Sf. Elena. Arestat în ianuarie 1850, C.

D.Aricescu a fost eliberat de autorităţi la 6 decembrie 1850.Va „recidiva” însă în 1863, când - în urma

publicării odei „La Grecia” – autorităţile îi reproşează că ar fi propagat ideea de nesupunere în armată şi

ar avea o atitudine opoziţionistă, motive pentru care a fost întemniţat alte cinci luni.

După 1848, spiritul revoluţionar al intelectualilor câmpulungeni participanţi la acele măreţe întâmplări

istorice nu se va pierde, el fiind dus mai departe de generaţiile următoare, care se vor implica cu dăruire

în importantele evenimente care vor urma în cursul epocii moderne.

Astfel, în lupta pentru Unirea Principatelor Române, se constată documentar existenţa la Câmpulung

Muscel a unui Comitet al Unirii încă din august 1857, acesta fiind compus din „şase boieri, şapte

negustori, nouă meseriaşi şi patru preoţi”29. Acest comitet se înfiinţase ca urmare a proiectatelor alegeri

pentru Divanul Ad-hoc din Ţara Românească, fiind coordonat pe plan local chiar de Constantin D.

Aricescu30. C. D. Aricescu va fi ales deputat al Divanului Ad-hoc, fiind singurul reprezentant al

Câmpulungului în acest organism cu caracter reprezentativ, iar mai târziu va fi deputat în timpul domniei

lui Cuza, domnul Unirii.

Urmărind istoria modernă a oraşului Câmpulung Muscel, constatăm că nu există aproape nici un

moment important al acestei epoci, în care câmpulungenii să nu-şi fi adus partea lor de contribuţie, prin

angajare social-politică, prin ataşament intelectual, prin acţiuni concrete şi acte culturale de anvergură

naţională.

În aprilie 1877, odată cu mobilizarea armatei române în contextul declanşării războiului ruso-turc,

Batalionul 2 Muscel, care era comandat de maiorul Giurescu, a plecat spre Craiova şi apoi la Calafat.

Aici, soldaţii au construit redutele „Independenţa” şi „Mircea”, au construit un sistem de tranşee, în

scopul respingerii unei eventuale ocupări a Vidinului de către turci31. După ce Armata Română a trecut

Dunărea, primul dintre câmpulungeni care a făcut o incursiune în tabăra inamicului a fost sublocotenentul

Costache Spiroiu32, împreună cu alţi doisprezece viteji soldaţi, datorită acestei grele misiuni,

sublocotenentul fiind ulterior decorat cu „Steaua României”33.

În septembrie 1877, batalionul maiorului Giurescu se afla la Orăşani, în faţa Vidinului. În epistola

adresată de aici soţiei, parcă simţind că sfârşitul îi este aproape, maiorul o ruga să aibă grijă de cei trei

copii ai lor34. Maiorul se va remarca în luptele pentru ocuparea cetăţii Rahova. Asaltul asupra Rahovei a

început în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1877, dimineaţă în care maiorul, ieşind la raport, a cerut să fie

trecut cu batalionul său în linia întâi şi el să înceapă atacul. Reduta va fi cucerită, dar maiorul cădea eroic

la datorie, alături de o parte din soldaţii săi şi de câinele care îl urmase credincios pe câmpul de luptă 35. În

28 C. D. Aricescu, Procesul şi esilul meu la Snagov, Tipografia Jurnalului Naţional, Bucureşti, 1859, p. 5-25.29 Idem, Scrieri alese, ed. D. Simionescu şi P. Costinescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 247.30 Fl. Mârţu, Aspecte ale luptei pentru Unire, din anii 1857-1858 în jud. Muscel, în Studii şi articole de Istorie, VI, Bucureşti, 1964, p. 325.31 N. Adăniloaie, Contribuţia muscelenilor la susţinerea Războiului de Independenţă, în Studii şi comunicări, Muzeul Câmpulung, 1982, p. 174.32 Constantin Spiroiu (1847-1895) a fost unul dintre eroii Războiului de Independenţă, a fost decorat cu ordinul „Steaua României” în 1877, „Virtutea militară” în 1878, ordinul rusesc „Sf. Stanislav” în 1878, ordinul „Coroana României” în 1895-cf. C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, op. cit., p. 529.33 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 146.34 V. Mocanu, Maiorul Dimitrie Giurescu, Bucureşti, 1967, p. 5.35 Documente privind istoria României. Războiul pentru Independenţă, vol. VII, documentul din 10 noiembrie 1877.

60

semn de cinstire a amintirii acestui viteaz luptător, în curtea Regimentului 30 Dorobanţi s-a ridicat în

anul 189836 un frumos monument de bronz, la iniţiativa colonelului Scarlat Geanolu.

Toate acestea demonstrează încă o dată caracterul naţional şi popular al Războiului de Independenţă,

sprijinul pe care acesta l-a aflat printre oamenii de rând, animaţi de simţăminte înalte şi făuritori de

istorie.

Dar adevăratul, Marele Război urma să înceapă mai târziu, el devenind pentru România un război al

reîntregirii naţionale, care urma să-i aducă pe românii din provinciile istorice în graniţele aceleiaşi patrii.

După ce România a declarat război Austro-Ungariei, Regimentul 30 Infanterie Muscel, care avea

garnizoana la Câmpulung, a pornit în marş către vechiul punct de vamă de la Giuvala, la frontiera cu

Transilvania, spre a lua trupele austro-ungare prin surprindere. Trebuie făcută precizarea că, în perioada

1914-1916, Regimentul 30 Muscel făcuse parte din „Gruparea de acoperire Bran”, creată în vederea

respingerii unor eventuale incursiuni ale armatelor austro-ungare, dar şi în perspectiva participării la

război alături de Antanta37. Trupele Grupării Bran au trecut în Transilvania în în conformitate cu ordinul

Corpului 2 armată nr. 1729 din 13 august 1916, trebuind să treacă frontiera în seara zilei următoare38.

În acea primă noapte a războiului dus de români a căzut locotenent colonelul Poenaru Bordea,

comandantul Regimentului, care devenea primul erou în teribila încleştare a românilor cu armatele

inamice39.

Pentru a împiedica ocuparea Câmpulungului de trupe inamice, a fost întărită poziţia armatei române,

zona de pătrundere spre Câmpulung fiind apărată de două divizii: Divizia 22 infanterie 40, comandată de

generalul de brigadă Aristide Razu şi Divizia 12 infanterie, comandată de generalul de brigadă Traian

Găiseanu. Cele două divizii, care împreună formau Grupul Nămăieşti, au fost puse sub comanda

generalului Traian Găiseanu şi totalizau 31 de batalioane de infanterie, cu 42 de mitraliere, 2 escadroane

de cavalerie, 31 de baterii de artilerie, 3 companii de pionieri41. Grupul Nămăieşti avea misiunea de a opri

înaintarea inamicului în trecătoarea Bran-Câmpulung şi revărsarea ulterioară a trupelor sale spre sudul

ţării. Desfăşurată, aşadar, în intervalul 25 septembrie/8 octombrie-10/23 noiembrie 1916, bătălia din zona

Bran-Dragoslavele-Câmpulung avea o importanţă strategică. Din păcate, în ultima perioadă, frontul se

lărgise foarte mult, românii fiind siliţi să apere cu forţe insuficiente o arie imensă care ţinea din valea

Argeşelului, până la muntele Leaota, peste patru văi (Bratia, Râul Târgului, Argeşelul şi Dâmboviţa)42.

Insistentele atacuri ale inamicului înspre Lereşti, Albeşti şi Cândeşti au eşuat, astfel că duşmanul nu

poate decât să recunoască eroismul şi vitejia românilor. „Ei se apără cu deznădejde. Pentru fiecare metru

de pământ, din preţioasele lor plaiuri, luptă cu o îndărătnicie surprinzătoare…Sunt oameni iscusiţi şi

compensează educaţia lor militară insuficientă, printr-o agerime intelectuală şi o facilitate de adaptare

miraculoasă”43.

36 Acest bust a fost realizat în anul 1897 şi este creaţia sculptorului Dimitrie D. Mirea şi a arhitectului Alexandru Săvulescu.37 C. Ţucă, D. Pintilie, Gruparea de acoperire „Bran” 1914-1916, în Studii şi comunicări, Câmpulung Muscel, 1981, p. 153.38 Ibidem, p. 158.39 C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, op. cit., p. 288.40 Din Divizia 12 făcea parte şi Batalionul 1, alcătuit numai din musceleni şi comandat de maiorul Grigore Grecescu, care va fi ulterior decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”.41 I. Răuţescu, Câmpulung Muscel-monografie istorică, Tipografia Gh. N. Vlădescu, Câmpulung Muscel, 1943, p. 6142 I. Hurdubeţiu şi colectiv, op. cit., p. 174.43 C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1922, p. 332.

61

La 28 octombrie 1916 trupele Puterilor Centrale intrau în ofensivă generală pe toate trecătorile.

Generalului Morgen îi fusese transmis ordinul să ocupe oraşul Câmpulung cu orice preţ. Confruntările au

avut loc în zona Lereşti-Cândeşti, atacul inamic fiind susţinut de un puternic bombardament cu artilerie

grea şi proiectile asfixiante. Timp de cinci zile românii au opus o rezistenţă nemaiîntâlnită, ceea ce l-a

făcut pe Iulius Weiss, confesorul Diviziei a 12-a bavareze, să descrie situaţia în felul următor:

”Multă însemnătate dădură românii oraşului Câmpulung, al cărui nume se vede deseori trecut în

comunicatele lor de război…Armata lor de aici avea misiunea să închidă trecătoarea şi pătrunderea în

Muntenia, pe valea Dâmboviţei. Era bine apărat de bateriile româneşti şi de tranşeele infanteriei,

presărate în toţi munţii din împrejurimi…Aici era un teren cu totul neprielnic pentru lupte, căci, în toate

direcţiile, se aflau munţi înalţi, prăpăstii, stânci şi văi adânci. Înălţimile: Clăbucetul, Măgura, Mateiaşul

şi Vârful Măgurii stau înaintea Câmpulungului ca nişte santinele naturale făcute din piatră. Noi nu le

vom uita niciodată”44.

Generalul Morgen solicita chiar, la 4 noiembrie 1916, să înceteze ostilităţile aici şi să se retragă la

Bran, întrucât lupta părea lipsită de speranţă. Nu va primi însă acordul lui Erich von Falkenhayn,

comandantul Armatei a 9-a germane. La 17 noiembrie, grupul de armate române din sectorul Nămăieşti a

trecut la contraofensivă între Argeşel şi Bratia, recucerind satele Cândeşti, Albeşti şi Lereşti şi luând 400

de prizonieri. Trupele româneşti din regiunea Câmpulungului înscriau, astfel, o memorabilă victorie.

Făcând bilanţul lunii octombrie, se poate spune că armata noastră, cu toate lipsurile materiale şi în

experienţă de război, îşi făcuse în chip strălucit datoria, reţinându-l pe inamic pe linia Carpaţilor un timp

mult mai îndelungat decât s-ar fi aşteptat comandamentul german45. Rezistenţa militară a românilor a

împiedicat deschiderea „porţilor de invazie spre inima Argeşului sau Târgului, spre Piteşti”46.

Din nefericire, în noiembrie trupele duşmane au reuşit să străpungă frontul nostru de peste Jiu, fapt ce

a obligat forţele române la retrageri succesive47. Acum înspre Câmpulung înaintau trupele grupului Krafft.

Noua situaţie îl va determina pe generalul Alexandru Averescu să dea ordinul părăsirii poziţiilor de luptă,

nu înainte de a exprima, prin ordin, mulţumirile şi aprecierea sa pentru bravii soldaţi de aici: „Îmi fac o

adevărată datorie de a exprima, prin ordin, ofiţerilor şi trupelor din Grupul Nămăieşti desăvârşitele mele

mulţumiri pentru vitejia desfăşurată”48.

Este de reţinut că numai Regimentul 70 infanterie, alcătuit din musceleni, dăduse 168 de lupte în

zonă49, iar jertfele ostaşilor români fuseseră numeroase. Mai târziu, după ce rănile războiului s-au mai

închis şi durerile s-au mai tămăduit, osemintele tuturor vitejilor soldaţi căzuţi în luptele din zona

Muscelului au fost exhumate şi mutate, spre cinstire şi aducere-aminte, într-un mausoleu ce a fost

construit pe muntele Mateiaş. La 16/19 noiembrie 1916, Batalionul II din Regimentul 26 intra în

Câmpulung fără luptă, dar şi fără glorie. Grupul român primise ordinul de retragere spre Târgovişte, iar în

Câmpulung începea o grea perioadă de ocupaţie străină.

44 I. Răuţescu, op. cit., p. 34.45 Istoria Românilor, vol. VII, tom II, coord. acad. Gh. Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 426.46 Istoricul Regimentului 32 Mircea de la înfiinţare până în anul 1933, Bucureşti, 1933, p. 42.? D. Pintilie , C. Ţucă, Schiţă monografică…, p. 20.47 Istoria Românilor, op. cit., p. 428.48 C. Ciotei, Gh. Pârnuţă, I. Popescu Argeşel, op. cit., p. 294.49 Din Regimentul 70 infanterie făcea parte şi preotul câmpulungean Gheorghe Stoian. Alţi preoţi- Gheorghe Moisescu, din Regimentul 39 infanterie-cf. Const. Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1919, Bucureşti, 1921, p. 52-54 şi 57.

62

Faptele vitejeşti de arme ale Regimentului 30 nu se opreau însă aici. În eroicele încleştări ale verii

anului 1917, numele Regimentului 30 Muscel este pomenit deseori în epopeea eroică scrisă de Armata

Română. Însuşi generalul Averescu cita pe armată prin ordinul de zi nr. 194 următoarele: „Mulţumesc

bravului Regiment nr. 30 pentru că şi în luptele din zilele de 17, 18, 19, 20 şi 21 august a dat iarăşi probă

de soliditate în rezistenţă şi vitejie în atac”50.

Faptele săvârşite de bravii musceleni au făcut ca drapelul regimentului lor să fie decorat la 1

septembrie 1917 cu ordinul „Mihai Viteazul” şi „Virtutea militară de aur”…”ca un simbol pentru

sângele vostru vărsat cu atâta vitejie şi pentru gloria voastră nepieritoare ce aţi câştigat în marile bătălii

la care aţi luat parte”51.

Câmpulungenii se dovediseră şi de această dată demni de eroicul lor trecut, de impresionanta lor

istorie, ajungând ei înşişi printre făuritorii visului istoric românesc - crearea unei patrii a tuturor

românilor.

50 D. Pintilie , C. Ţucă, Schiţă monografică…, p. 200.51 Ibidem.

63