1

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE LITERE

TEZĂ DE DOCTORAT

FANTASTICUL

(CU REFERIRE SPECIALĂ LA DIMENSIUNEA

EUROPEANĂ)

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: DOCTORAND:

Profesor univ. dr. Tiutiuca Dumitru Galeş Narcisa

CONSTANŢA

2010

  2

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. FANTASTICUL – REPERE CONCEPTUALE

I. 1. Fantasticul –creuzet al neliniştilor şi întrebărilor veacului al XIX-lea

I. 2. Conceptul de fantastic

I. 3. Discursul modern asupra fantasticului

Charles Nodier

Pierre-Georges Castex

Roger Caillois

Tzvetan Todorov

Marcel Schneider

Louis Vax

Marcel Brion

Jean-Luc Steinmetz

Sigmund Freud

Howard Philipps Lovecraft

Ion Biberi

Adrian Marino

Segiu Pavel Dan

I. 4. Fantasticul, între frontiere mişcătoare

CAPITOLUL II. Fantasticul, o „maşinărie textuală”

II. 1. O „poveste” scurtă şi concentrată despre revelaţii

II. 2. O „piesă” în două acte

II. 3. O schemă actanţială simplă, în esenţă

II. 4. O experienţă împărtăşită

II. 5. Un inventariu tematic modulabil şi extensibil

II. 6. O „reţetă” cu adjuvanţi, fermenţi şi substituţi

II. 7. Un creuzet de tehnici şi procedee narative

Asimilarea viziunilor

Mediatizarea prin imagine

  3

Sugestie /vs/ Prezenţă

Comunicarea emoţiei

II. 8. Ilustrare canonică: Guy de Maupassant, Horla (1886 şi 1887)

CAPITOLUL III. TIPOSTRUCTURI ŞI IDENTITATE DIACRONICĂ

III. 1. Fantasticul în literatura engleză a secolului al XIX-lea

Fantasticul de inspiraţie gotică: Mary Shelley, Frankenstein şi Robert Louis

(Balfour) Stevenson, Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde (1886)

Fantasticul tradiţionalist-novator: Joseph Sheridan le Fanu, Carmilla (1872)

Fantasticul estetico-alegoric: Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey (1891)

Fantasticul straniu: Henry James, O coardă prea întinsă (1898)

III. 2. Fantasticul la ora romantismului german

Basmul alegoric: Adalbert von Chamisso, Extraordinara poveste a lui Peter

Schemihl sau Omul care şi-a pierdut umbra (1814)

Fantasticul romantico-realist: E. T. A. Hoffmann, Elixirele diavolului

(1815-1816) şi Omul cu nisipul (1816)

Fantasticul feeric: Wilhelm Hauff, Povestea mâinii tăiate (1820)

III. 3. Fantasticul în Franţa secolului al XIX-lea

Fantasticul « clasic » : Prosper Mérimée, Venus din Ille (1837) şi Djuman

(1873)

Fantasticul « realist » şi fantasticul oniric : Gérard de Nerval (Mâna

fermecată, 1832) şi (Fiicele focului, 1854)

Fantasticul filozofic şi ocultist: Honoré de Balzac, Pielea de şagri (1831) şi

Louis Lambert (1832)

Fantasticul interior: Guy de Maupassant, Povestiri fantastice

Fantastic şi erotism: Théophile Gautier, Ibricul de cafea (1831), Moarta

îndrăgostită (1836) şi Arria Marcella (1852)

III. 4. Fantasticul rus în secolul al XIX-lea

Fantasticul psihologic: A.S. Puşkin, Dama de pică (1833)

Fantasticul „banalităţii”: Nicolai Vasilievici Gogol, Nasul (1835),

Însemnările unui nebun (1835), Mantaua (1843) şi Portretul (1835)

Fantasticul absurd şi grotesc: F. M. Dostoievski şi: Dublul (1840)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

  4

REZUMAT

Moştenire a literaturii europene a secolului al XVIII-lea, dar cu rădăcini ce urcă,

ramificându-se, în negurile timpurilor, fantasticul se afirmă şi se dezvoltă în secolul al XIX-

lea, când cunoaşte, pentru o bună perioadă de timp, un succes considerabil. Într-un context

marcat de idelogii în schimbare, antrenate de numeroase descoperiri şi cuceriri în toate

manifestările activităţii umane, fantasticul vine să arate limitele şi faliile cunoaşterii,

accentuând un fenomen oarecum paradoxal, dar nu mai puţin adevărat: orice lumină care are

pretenţia de a alunga obscuritatea pune şi mai mult în evidenţă profunzimea tenebrelor

rămase.

Studiul nostru, intitulat FANTASTICUL (CU REFERIRE SPECIALĂ LA

DIMENSIUNEA EUROPEANĂ) îşi propune să surprindă diferitele ocurenţe ale acestui mod

de expresie literară, aşa cum se manifestă în spaţiul literaturii europene circumscrise secolului

al XIX-lea, demersul analitic fiind dublat de o inerentă perspectivă teoretică asupra

conceptului.

CAPITOLUL I. FANTASTICUL – REPERE CONCEPTUALE

I. 1. Fantasticul –creuzet al neliniştilor şi întrebărilor veacului al XIX-lea

Punctul de plecare al cercetării iniţiate l-a constituit plasarea fantasticului în contextul

complex şi adesea contradictoriu al secolului al XIX-lea, marcat de schimbări şi descoperiri

revoluţionare în toate sectoarele activităţii umane (biologia, fizica şi astronomia, psihiatria,

psihologia, psihanaliza, filozofia etc). Literatura fantastică se va complăcea în acest spaţiu

ambiguu, scriitorii arondaţi noului gen sau care doar „cochetează cu acesta transpunând, în

această perioadă, surpriza omului modern în faţa perspectivei existenţei unor alte realităţi,

ascunse şi până atunci nebănuite. Fantasticul îşi află, astfel, fundamentele în domeniul

ştiinţific, atâta timp cât însăşi istoria sa este inseparabilă de cea a ştiinţei.

Creaţiile propriu-zis fantastice sunt rezultatul unui lent proces de decantare a acestor

influenţe venind din domenii diverse, proces ce nu se desăvârşeşte decât în zorii resurecţiei

romantice, când povestirea fantastică se autonomizează, afirmându-se ca una din

componentele programatice ale curentului.

  5

I. 2. Conceptul de fantastic

Referirea la etimologie constituie un reper de mare ajutor în procesul orientării în câmpul

stufos al ideilor literare. Abordarea diacronică a conceptului de fantastic revelează, astfel,

multiplele accepţiuni şi conotaţii cu care acesta se investeşte de-a lungul evoluţiei sale. Dintre

acestea, semnalăm cu precădere: „ireal”, „imaginar” (sensuri atribuite, la origini, termenului

latinesc “fantasticus”; cuvântul va fi concurat, în Evul mediu, de alţi termeni cu sens

asemănător); „posedat”, „produs al spiritului alienat” (Renaştere), “imaginar”, “aparent”,

« bizar », « neverosimil », « extravagant », « care se află în afara realităţii » (secolul al XVII-

lea), „capriciu”, „frivolitate”, „himeric”, lucru „care nu există decât în imaginaţie” şi „care nu

are decât aparenţa unei făpturi corporale” (secolul al XIX-lea).

În perioada romantică, fantasticul, ca şi termen de sine-stătător, nu exista; nevoiţi să

găsească un termen diferit de cel de « fantezie », cu sensul prea precis, romanticii decid în

cele din urmă să-l utilizeze pe cel de « fantastic “. Ei vedeau în această expresie literară un

mijloc privilegiat de exprimare, un instrument ce le servea propriilor demersuri; la nivel

teoretic, fantasticul permitea reabilitarea prozei şi refuzul regulilor, în timp ce la nivel

tematic, crea imaginea eroului care, deşi izolat de o lume ce nu-l înţelege, este capabil să intre

în contact cu o realitate supra-reală, net superioară acesteia.

I. 3. Discursul modern asupra fantasticului

În epoca modernă, conceptul de fantastic a cunoscut numeroase nuanţări şi fundamentări

teoretice, constituind, în câmpul cercetărilor literare şi estetice, obiectul unei atenţii susţinute.

În special în ultimele decenii constatăm o proliferare remarcabilă a exegezelor, de la cele

preocupate de constituirea unei teorii referitoare la manifestarea fantasticului în literatură sau

în artă, până la consemnări mai mult sau mai puţin întâmplătoare care, de cele mai multe ori,

nu pot rezista tentaţiei unei definiţii. Acest interes teoretic şi critic s-a soldat cu un număr

substanţial de demersuri ce au adus, fiecare, elemente importante atât pentru înţelegerea, cât

şi pentru interpretarea literaturii şi artei fantastice, precum şi a specificităţii acestora în raport

cu alte fenomene literare sau artistice.

Privită în ansamblu, exegeza critică relevă astfel o diversitate de puncte de vedere, de

presupoziţii, de perspective de tratare şi de metode utilizate, tendinţele oscilând –ca în multe

alte sectoare ale teoriei şi esteticii literare- între formulări restrictive şi consideraţii de

  6

maximă amplitudine. Ideea comună, invarianta ce se întâlneşte în abordările unor teoreticieni

şi istorici literari ce au abordat fenomenul -desigur cu unele nuanţe şi diferenţieri-, precum

Pierre-Georges Castex, Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Marcel Schneider, Howard Philipps

Lovecraft, Adrian Marino, Sergiu Pavel Dan etc este cea de ruptură, fantasticul sprijinindu-

se, în esenţă, pe conflictul dintre o ordine raţional-explicabilă a lumii şi o altă ordine,

surprinzătoare, inadmisibilă, inexplicabilă şi incompatibilă cu prima.

I. 4. Fantasticul, între frontiere mişcătoare

Fantasticul relaţionează cu modalităţi de expresie limitrofe şi cu care prezintă afinităţi

inerente -literatura feerică şi cea miraculoasă, literatura S.F şi literatura horror, proza poetică

şi cea de analiză psihologică,- fapt ce zădărniceşte tentaţia delimitărilor tranşante şi imuabile.

Literatura fantastică se dovedeşte, astfel, a fi una de frontieră, atâta vreme cât nu există un

fantastic „pur”, decantat de orice elemente reziduale şi situat în afara oricăror influenţe.

CAPITOLUL II. FANTASTICUL, O „MAŞINĂRIE TEXTUALĂ”

Fantasticul este o ingenioasă maşinărie textuală susceptibilă să dea un nume şi un chip

inexprimabilului, bulversând punctele de reper ale realităţii tangibile, în egală măsură în care

eludează graniţele dintre vis şi realitate, dintre lumea aparenţelor şi universul ambiguu şi

fascinant al unei „suprarealităţi” ce se sustrage unei abordări empirice riguroase. Ca şi

modalitate literară, el privilegiază, încă de la emergenţa sa în câmpul literar al epocii

romantice, un caz particular de povestire chemată, în plan narativ, să redea o experienţă a

limitelor –atât ale raţiunii, cât şi ale limbajului,- derivată din ceea ce Jean Bellemin-Noël

numea „o retorică a indicibilului”. Această retorică, al cărei scop este acela de a impune

„imposibilul”, este perceptibilă în mod special în cadrul creaţiilor de dimensiuni reduse –

nuvele sau mini-romane- arondate secolului al XIX-lea literar. În majoritatea lor, aceste

creaţii sunt fondate, de regulă, pe un subiect cu axă de interes scurtă şi pe o acţiune rapidă,

strânsă, cerând o compoziţie riguroasă.

Specificul naraţiunii fantastice rezidă, astfel, într-o „retorică a ambiguităţii” şi nu atât în

„mecanismul subtil al reacţiilor intelectuale şi afective ale cititorului”, după cum afirma

Tzvetan Todorov. Pe lângă o tematică specifică, există o serie de caracteristici importante

ale acestui tip de discurs:

  7

-privilegierea textelor scurte (povestiri sau nuvele) ce permit menţinerea tensiunii

dramatice şi a unor scheme actanţiale simple redând, în esenţă, povestea unei revelaţii;

-exigenţa de verosimil şi de realism, cu o aparenţă necesar mimetică, „efectul de real”

sugerat de text fiind necesar pentru a se realiza contrastul dintre reprezentarea „tradiţională”,

obiectivă, a lumii şi dezordinea instaurată de fantastic;

-privilegierea unei multitudini de forme literare, mergând de la scrisori, jurnale sau

povestiri orale la dialoguri şi anecdote citate în cursul unei conversaţii etc.

-practicarea naraţiunii la persoana I, ce permite identificarea receptorului cu

naratorul protagonist, la care se adaugă -deşi în cazuri mai puţin frecvente- naraţiunea la

persoana a III-a, situaţie în care efectul fantastic al povestirii se sprijină pe aparenţa sa de

neutralitate şi de obiectivitate;

-utilizarea a numeroşi agenţi şi factori buni conducători de supranatural, capabili

să favorizeze conjunctural insinuarea şi manevrarea acestuia, precum zugrăvirea

predilectă a edificiilor izolate şi tenebroase, invocarea consumului băuturilor alcoolice sau

drogurilor de către cei ce experimentează supranormalul, excesele meteorologice,

recurgerea la oniric şi nu în ultimul rând accidentele şi dereglările nervilor sau ale minţii.

-asimilarea viziunilor, procedeu ce rezidă în identificarea şi asimilarea naratorului cu

protagonistul povestirii, urmând nuanţe ce se raportează jocului viziunii cu şi a viziunii din

afară, ceea ce face ca existenţa eroului să fie dublă: literară şi afirmată ca şi reală;

-mediatizarea prin imagine, ce constă în descrierea literară a unei opere plastice,

procedeul devenind simptomul unei concepţii vizuale a fantasticului;

-tehnica sugestiei („tatonarea” insolitului şi „comunicarea” acestuia prin metafore şi

comparaţii cognitive ce jalonează naraţiunea, întreţinând şi potenţând suspansul) şi, la polul

opus, cea a exhibării excesive şi hiperrealiste a „monştrilor” fantastici;

-comunicarea emoţiei, prin figuri, tehnici şi procedee precum: hiperbola şi

oximoronul, metaforele şi comparaţiile, exclamaţiile, interogaţiile şi interjecţiile, punctele de

suspensie, caracterele italice şi majusculele, modalizarea enunţurilor, retroacţiunea şi

anticiparea evenimentelor, distanţarea, suspendarea surprizei, realizarea unui pseudo-

fantastic etc.

Dintre creaţiile arondate fantasticului, nuvela Horla scrisă de autorul francez Guy de

Maupassant, şi care constituie un exemplu de povestire clasică dintre cele mai reuşite ale

genului, este un exemplu dintre cele mai relevante pentru modul în care ambiguitatea

esenţială fantasticului pătrunde în planul naraţiunii. Strategia narativă adoptată de

Maupassant pune în mişcare tehnici şi procedee precum: întrepătrunderea rupturii cu

  8

continuitatea, fenomen redat prin inserarea mărcilor invizibilului în vizibil, savanta dozare a

informaţiilor, ce face posibilă, simultan, o explicaţie naturală şi una care se sustrage raţiunii,

exploatarea temei nebuniei, utilizarea naraţiunii la persoana I şi a modalizatorilor,

introducerea unui martor « suspect » al evenimentului fantastic, multiplicarea faptelor

insolite etc.

CAPITOLUL III. TIPOSTRUCTURI ŞI IDENTITATE DIACRONICĂ

Fantasticul îşi cunoaşte perioada de glorie în secolul al XIX-lea, când sunt scrise şi

publicate principalele sale capodopere literare. Cu câteva excepţii romaneşti, genul predilect

al fantasticului cultivat în această perioadă rămâne proza scurtă, marii fantaşti ai secolului

preferând în mod constant această dimensiune epică, deoarece concentrarea narativă pare a se

acorda mai bine cu menţinerea suspansului şi cu redarea atmosferei tipice genului.

III. 1. Fantasticul în literatura engleză a secolului al XIX-lea

În spaţiul literaturii engleze, fantasticul modern se impune în aria literaturii spre

sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia romanului gotic englez sau „romanul

ororilor şi misterelor”, ce a avut rolul unui ferment, pregătind terenul pentru literatura

ulterioară. Apariţia acestui tip de literatură a fost una din manifestările reacţiei care luase

naştere împotriva modelelor romaneşti realiste, pe atunci dominante; atraşi de întâmplările

neobişnuite, învăluite într-o atmosferă de mister, romancierii ce aparţin noului curent renunţă

la zugrăvirea vieţii contemporane cotidiene. Clişee recurente ale acestui tip de creaţie s-au

dezvoltat în creaţia romanticilor, care au continuat şi au adâncit latura sa social-critică

incipientă. Pe lângă inserarea în text a temelor şi motivelor din registrul anxiogen, ce vor fi

preluate de fantasticul propriu-zis, creaţiile literaturii gotice schiţează deja ambiguitatea

considerată, mai târziu, ca fiind caracteristică genului.

În Anglia victoriană, fantasticul se dezvoltă în marginea a câtorva mari tendinţe

literare şi anume romanul romantic, romanul istoric, romanul realist şi estetismul

decadent, momentul conştientizării genului şi al impunerii sale definitive ca formulă artistică

dominantă constituindu-l romantismul.

Distingem, în acest spaţiu literar, un fantastic aflat în siajul romanului gotic,

reprezentat în special de două lucrări de referinţă ale genului: Frankenstein sau Prometeul

modern (1818) de Mary Shelley, una dintre cele mai originale şi mai complexe scrieri ale

  9

secolului, precum şi celebra nuvelă a lui Robert Louis Stevenson, Ciudatul caz al

doctorului Jekyll şi al domnului Hyde (1886).

O altă posibilă tipologie vizează fantasticul tradiţionalist-novator, cu ilustrare în

Carmilla (1872) scriitorului irlandez Joseph Sheridan Le Fanu, povestire care, exploatând

fascinantul mit al vampirului, deschide drumul romanului de mai târziu al americanului Bram

Stoker, Dracula (1896). Le Fanu păstrează elemente consacrate ale literaturii vampirismului,

cărora le aduce însă modificări ce ar putea părea foarte îndrăzneţe în contextul Angliei

victoriene, reticent faţă de anumite abordări şi orientări literare.

La aceste clasificări se poate adăuga categoria fantasticului estetico-alegoric,

incluzând Portretul lui Dorian Grey (1891), cea mai importantă operă a lui Oscar Wilde.

Romanul constituie o ilustrare fidelă şi pregnantă a principiilor estetice ale autorului,

abordând, într-o formă alegorică, teme precum condiţia artei şi rolul artistului în căutarea

rafinamentului şi a frumosului.

Nu în ultimul rând, există un fantastic straniu, reprezentat cu precădere de lucrarea

autorului anglo-american Henry James, O coardă prea întinsă (1898). Printr-o scriitură fină

şi detaliată, care potenţează în mod subtil resursele spaimei difuze, James redă cu

minuţiozitate sinuozităţile gândirii şi ale trăirilor unui personaj a cărui poveste ambiguă se

derulează pe fondul unei atmosfere apăsătoare, ce menţine lucrurile într-un permanent şi

dureros suspans.

III. 2. Fantasticul la ora romantismului german

Fantasticul german se afirmă în plină perioadă romantică, articulându-se pe formula

basmului cult (märchen), prezentă la aproape toţi reprezentanţii de marcă ai curentului.

Distingem, în primul rând, categoria basmului alegoric, cu Extraordinara poveste a lui

Peter Schemihl sau Omul care şi-a vândut umbra (1814) de Adelbert von Chamisso.

Alegoria ascunsă în substanţa basmului scoate la iveală o serie de semnificaţii şi de idei

umaniste, îmbinând umorul şi fiorul romantic cu realismul cel mai îndrăzneţ.

Un alt tip de fantastic, cel romantico-realist, este reprezentat cu succes de E. T. A.

Hoffmann, prin lucrări precum Elixirele diavolului (1815-1816) şi Omul cu nisipul (1816).

Opera celebrului autor îmbină, în mod natural şi armonios, teme şi motive majore ale

romantismului cu cele ce ţin de reflectarea fidelă a realului, prefigurând « realismul » poetic

afirmat în literatura germană câteva decenii mai târziu.

  10

Nu în ultimul rând, putem vorbi de un fantastic feeric, reprezentat de mereu tânărul

Wilhelm Hauff, ale cărui poveşti basme parcurg drumul de la basm la „istorisirea”

fantastică. Povestea mâinii tăiate, publicată de autor în anul 1820, ilustrează foarte bine

teoria autorului despre evenimente neprevăzute şi surprinzătoare, ce se produc în contexte

guvernate de legi naturale.

III. 3. Fantasticul în Franţa secolului al XIX-lea

Şi în Franţa, fantasticul începe prin a fi sinonim cu romantismul însuşi, autodefinindu-

se ca o revoluţie a spiritului, pentru a evolua, ulterior, spre formule îmbogăţite cu influenţe

venind din diferite orientări. O primă posibilă tipologie este cea a fantasticului „clasic”,

regrupând texte ale lui Prosper Mérimée: Vénus din Ille (1837), considerată a fi o adevărată

capodoperă a genului şi Djuman (1873). Construite cu o rigoare aproape matematică,

nuvelele respective confruntă cititorul cu o permanentă oscilare între două interpretări

posibile ale faptelor evocate, una naturală, ţinând de ordinea firească a lucrurilor, cealaltă

supranaturală, calificată drept imposibilă şi amestecă, într-o dozare savantă, realul şi

miraculosul.

Când nu se cantonează în zona unui fantastic „realist” nuanţat cu elemente magice

(Mâna fermecată, 1832), creaţiile în proză ale lui Gérard de Nerval se orientează spre

spaţiul fantasticului oniric, prezentându-se ca un pasaj de trecere de la reverie la obsesie şi

introducând cititorul într-un univers mitic ale cărui nuanţe merg de la fantasticul imaginat la

fantasticul trăit (Fiicele focului, 1854).

Demersul clasificărilor evidenţiază, de asemenea, un fantastic filozofic şi ocultist,

identificabil la Honoré de Balzac. Cu toate că cea mai mare parte a operei sale este

circumscrisă realismului, autorul Comediei Umane nu a încetat să creadă în existenţa unor

interferenţe între lumea vizibilă şi universul ascuns vederii, scriind lucrări nuanţate într-o

lumină mistică, în centrul cărora se află personaje în căutarea Absolutului, indiferent de ce

formă ar lua acesta - Pielea de şagri (1831) şi Louis Lambert (1832) sunt doar două exemple

de scrieri ce fac parte din această categorie.

Odată cu Guy de Maupassant, literatura franceză asistă la afirmarea unui fantastic

interior: Depăşind tradiţia romanului gotic, dominată de caracterul obiectiv şi exterior al

apariţiilor fantastice, autorul afirmă, în Povestirile sale fantastice (Horla, El?, Spaima, Un

nebun? etc), o nouă problematică a genului şi anume cea a raportului individului cu el însuşi,

ficţiunea aducând la suprafaţă angoasele, spaimele şi obsesiile secrete ale sufletului omenesc.

  11

La toate acestea vine să se adauge un fantastic impregnat de erotism, specific scrierilor

lui Théophile Gautier. Texte precum Ibricul de cafea (1831), Moarta îndrăgostită (1836) şi

Arria Marcella (1852) ilustrează o temă ce traversează întrega operă a autorului, cea a iubirii

retrospective care refuză moartea, în acest refuz aflându-şi sursa o altă temă obsesivă a

universului său fantastic, şi anume aceea a femeii ce se întoarce dincolo de mormânt,

dragostea învingând barierele timpului şi ale nefiinţei.

III. 4. Fantasticul rus în secolul al XIX-lea

În Rusia, literatura fantastică din perioada romantismului se racordează la filonul

fantastic euopean, mergând cu precădere pe linia prelucrării influenţelor şi a afirmării

specificului naţional. Distingem un fantastic psihologic, categorie în care se plasează nuvela

lui A. S. Puşkin, Dama de pică (1834), cea mai celebră dintre lucrările în proză ale autorului.

Textul amestecă descrierea realistă cu elemente de fantastic subtil, urmărind, în esenţă,

evoluţia unui caz psihologic.

Alături de un fantastic ce combină elemente ale romantismului german cu cele preluate

din folclorul rus se afirmă, odată cu N. V. Gogol, un fantastic al „banalităţii”, definit prin

inserarea insolitului (de natură grotescă, absurdă sau supranaturală) în existenţa unor

personaje comune, prinse în mecanismul infailibil al rutinei aplatizante şi uniformizatoare.

Decelăm, de asemenea, prezenţa unui fantastic absurd şi grotesc: microromanul

Dublul (1846) lui Dostoievski se situează la limita fluă dintre fantastic, burlesc şi grotesc,

împingând realitatea într-un cadru labirintic, generator de disconfort şi de vertij. Autorul

utilizează, în demersul său, toate resursele grotescului, pentru a reda, în mod caricatural, atât

aparenţa fizică a protagoniştilor şi limbajul acestora, cât şi opacitatea imaginilor. Gogol este

un continuator al “liniei dialogale” în dezvoltarea prozei artistice europene, creând un nou

gen de roman : romanul polifonic, ce constituie un pas uriaş atât în evoluţia romanului şi în

cea a tuturor genurilor care evoluează în orbita lui, cât şi în evoluţia gândirii artistice a

omenirii.

Literatura fantastică este chemată să construiască pasarele –uneori strâmte şi poate prea

înalte- între lumea cotidiană, care îşi revendică -pe bună dreptate sau nu- pretenţia de

normalitate şi cea a unei zone crepusculare, unde nimic nu este cu adevărat ceea ce pare a fi

şi totul sfidează principiile logicii general admise. De dată recentă sau îndepărtată, operele

arondate fantasticului nu încetează să-şi fascineze constant-numeroşii cititorii, contrar

  12

predicţiilor ce nu au ezitat, încă de la naşterea acestui tip de literatură, să-i anunţe un sfârşit

prematur. Dincolo de fascinantele –şi uneori înspăimântătoarele- apariţiile puse în scenă şi de

etalarea unui summum de procedee şi tehnici narative specifice, farmecul creaţiilor fantastice

rezidă îndeosebi în aceea că, departe de a oferi răspunsuri, suscită alte şi alte întrebări, rămase

să-şi aşteapte dezlegarea.

  13

BIBLIOGRAFIE

OPERE BELESTRISTICE

-de Balzac, Honoré, La Peau de Chagrin, Paris, Librairie Générale Française, 1984.

-de Balzac, Honoré, Louis Lambert. Les Proscrits. Jésus-Christ en Flandre, Paris,

Gallimard, 1968.

-von Chamisso, Adalbert, Extraordinara poveste a lui Peter Schemihl, Ed. de Stat

pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956.

-Dostoievski, F. M., Omul dedublat. Poem petersurghez, Ed. Moldova, Iaşi, 1998.

-Dostoievski, F. M., Opere, vol. I, Bucureşti, 1966.

-Gogol, N. V., Povestiri din Petersburg, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

-Hauff, Wilhelm, Basme, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1981.

-Hauff, Wilhelm, Fantezii din pivniţele primăriei oraşului Bremen, Ed. Univers,

Bucureşti, 1989.

-Hoffmann, Ernst Theordor Amadeus, Elixirele diavolului, Prefaţă de Ion Biberi, Ed.

Minerva, Bucureşti, 1970.

-James, Henry, O coardă prea întinsă, Ed. Edinter, s. l., 1991.

-Matheson, Richard, Je suis une légende, Eds. Denoël, Paris, 2001 (pentru traducerea

în limba franceză).

-de Maupassant, Guy, Les Horlas. Dosar critic de Roger Bozzetto şi Alain Chareyre-

Méjan, Ed. Babel, s. l., 1995.

-de Maupassant, Guy, Opere, EPLU, Bucureşti, 1966.

-de Nerval, Gérard, Fiicele focului. Aurélia. Traducere de Gellu Naum şi Irina

Bădescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1974.

-Le Fanu, Joseph Sheridan, Carmilla, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1997.

-Puşkin, A. S., Dama de pică, Ed. Univers, Bucureşti, 1991.

-Shelley, Mary, Frankenstein sau Prometeul modern, Casa de Editură Excelsior Multi

Press, Bucureşti, 1991.

-Stevenson, Robert Louis, Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde, Ed.

Spot, Bucureşti, 1991.

-Stevenson, Robert Louis, Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde,

Traducere de Carmen Chirculescu. Prefaţă de Ion Hobana, Ed. Minerva, Bucureşti, 2004.

  14

-Wilde, Oscar, Portretul lui Dorian Grey, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.

BIBLIOGRAFIE TEORETICĂ ŞI CRITICĂ

-Albérès, R. M. Istoria romanului modern, EPLU, Bucureşti, 1968.

-Amis, Kingsley L’univers de la S.F., Petite Bibliothèque Payot, Paris, 1960.

-Aramă, Horia, Motivul călătoriei în literatura fantastică a secolului 19, Coordonator

ştiinţific, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1988

(teză de doctorat).

-Bahtin, Mihail, Problemele poeticii lui Dostoievski, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

-Balotă, Nicolae, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 2001.

-Bancquart, Marie-Claire, Maupassant, conteur fantastique, Paris, A.G. Nizet, 1966.

-Bădărău, George, Fantasticul în literatură, Institutul European, Iaşi, 2003.

-Beck, Beatrix (et alii), Balzac, Paris, Hachette, 1971.

-Béguin, Albert, Sufletul romantic şi visul, Ed. Univers, Bucureşti, 1998.

-Bessière, Irène, Le récit fantastique-La poétique de l’incertain, Librairie Larousse,

Paris, 1974.

-Beşteliu, Marin, Realismul literaturii fantastice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1975.

-Biberi, Ion, Eseuri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

-Bozzetto, Roger, L’Obscur objet d’un savoir, Aix-en-Provence, Presses Universitaires

de Provence, 1992.

-Bozzetto, Roger, Chareyre-Méhan, Guy de Maupassant. Les Horlas, Récits et dossier

critique, Eds. Actes-Sus, s. l., 1995.

-Bremond, Claude, Logica povestirii, Ed. Univers, Bucureşti, 1981.

-Brion, Marcel, Arta fantastică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970.

-Caillois, Roger, Fantastique. Soixante récits de terreur, Club français du livre, Paris,

1968.

-Caillois, Roger, Images, images..., Club francais du livre, Paris, 1986.

-Caillois, Roger, În inima fantasticului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971.

-Caillois, Roger, Eseuri despre imaginaţie (cap. „De la feerie la science fiction), Ed.

Univers, Bucureşti, 1975.

-Cap-Bun, Marina, Între absurd şi fantastic- Incursiuni în apele mirajului, Ed. Paralela

45, Piteşti, 2001.

  15

-Castex, P. G., Le conte fantastique en France de Nodier à Maupassant, Ed. José Corti,

Paris, 1951.

-Călin, Vera, Romantismul, Ed. Univers, Bucureşti, 1975.

-Cristea, Valeriu, Tânărul Dostoievski, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971.

-Curtius, E. R., Balzac, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1974.

-Dan, Sergiu Pavel, Proza fantastică românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.

-Dan, Sergiu Pavel, Povestirile în ramă. Ipostaze universale şi româneşti ale unei

structuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003.

-Dan, Sergiu Pavel, Feţele fantasticului. Delimitări, claisficări şi analize, Editura

Paralela 45, Piteşti, 2005.

-Fabre, Jean, Le miroir de sorcière. Essai sur la littérature fantastique, Hatier, Paris,

1992.

-Finné, Jacques La littérature fantastique, Essai sur l'organisation surnaturelle,

Éditions de l'Université de Bruxelles, 1980.

-Fotache, Daniela, Romanul gotic între arhaitate şi modernism, Editura Fundaţiei

Universitare „Dunărea de Jos” din Galaţi, 2008.

-Foucault, Michel, Histoire de la folie, Paris, Gallimard, 1972.

-Freud, Sigmund, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 1994.

-Genette, Gérard Figures III, Eds. Du Seuil, Paris, 1972.

-Gheorghe, Mirela, Voyage à travers le XIX-ème siècle littéraire, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2005.

-Gregori, Ilina, Povestirea fantastică, Ed. du Style, Bucureşti, 1996.

-Grivel, Charles, Fantastique-fiction, P. U. F., Paris, 1992.

-Iamandi, Petru, S. F. –gen literar, (teză de doctorat), Constanţa, 2003.

-Ianoşi, Ion, Dostoievski. Tragedia subteranei. Poveste cu doi necunoscuţi, Ed. Teora,

Bucureşti, 2000.

-Jacquemin, G., La littérature fantastique, Bruxelles, Eds. Labor, 1974.

-King, Stephen, Anatomie de l’horreur, Tome 1-2, Eds. Du Rocher, Paris, 1995.

-Kovacs, Albert, Poetica lui Dostoievski, Bucureşti, 1987.

-Lanoux, Armand, Bel-Ami sau viaţa lui Guy de Maupassant, Ed. Univers, Bucureşti,

1975.

-Lovecraft, H.P., Epouvante et surnaturel en littérature, Charles Bourgeois, Paris,

1969.

-Malrieu, Joël, Le fantastique, Hachette, Paris, 1991.

  16

-Manolescu, Florin, Literatura S.F., Ed. Univers, Bucureşti, 1980.

-Marigny, Jean, Sang pour sang. Le réveil des vampires, Gallimard, Paris, 1992.

-Marigny, Jean, Le vampire dans la littérature du XX-ème siècle, Champion, Paris,

2003.

-Mellier, Denis, La littérature fantastique, Eds. Du Seuil, Paris, 2000.

-Mica, Alexandru, Trilogia fantasticului romantic, Ed. Miron, Bucureşti, 2003.

-Mica, Alexandru, Fantasticul introspectiv şi fantasticul voalat ca sursă de cunoaştere

(Gogol, Poe, Dickens), Ed. Romcor, Bucureşti, 1993.

-Milea, Doiniţa, Confluenţe culturale şi configuraţii literare. Despre metamorfozele

imaginarului în spaţiul literar, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005.

-Milea, Doiniţa Forme ale ficţiunii narrative, Ed. Alma, Galaţi, 2002.

-Milner, Max Le diable dans la littérature française de Cazotte à Baudelaire, José

Corti, Paris, 1960.

-Mi1ner, Max La fantasmagorie, essai sur l’optique fantastique, PUF, Paris, 1982.

-Nabokov, Vladimir, Cursuri de literatură, Ed. Thalia, Bucureşti, 2004.

-Nabokov, Vladimir, Littérature II - Gogol, Tourguéniev, Dostoïevski, Tolstoï,

Tchekhov, Gorki, Fayard, 1985.

-Nicolescu, Tatiana, A. S. Puşkin, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978.

-Nodier, Charles, De quelques phénomènes du sommeil, Le Castor Astral, Paris, 1996.

-Olteanu, Tudor, Morfologia romanului european în secolul al XIX-lea, Ed. Univers,

Bucureşti, 1977.

-Picon, Gaëtan, Balzac par lui-même, Paris, Seuil, 1956.

-Ponnau, Gwenhaël, La folie dans la littérature fantastique, Eds. de C. N. R. S., Paris,

1987.

-Pouillon, Jean, Temps et roman, Gallimard, Paris, 1946.

-Rachmül, Françoise, Le Horla et autres contes cruels et fantastiques, Éds. Hatier,

Paris, 1992.

-Radian, Sandra, Maupassant între realism şi fantastic, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979.

-Raicu, Lucian, Gogol sau fantasticul banalităţii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,

1974.

-Raymond, François, Compère, Daniel, Les Maîtres du fantastique en littérature, Eds.

Bordas, Paris, 1994.

-Răducea, Ioan, Fantasticul în proza românească actuală (Teză de doctorat),

Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004.

  17

-Rieben, P. A., Délires romantiques: Musset, Nodier, Gautier, Hugo, Eds. José Corti,

Paris, 1989.

-Sainte-Beuve, Portraits contemporains, Paris, 1989.

-Schaeffer, Alain, Le peau de Chagrin, Paris, PUF, 1996.

-Schneider, Marcel, Histoire de la littérature fantastique en France, Fayard, Paris,

1985.

-Steinmetz, Jean-Luc La littérature fantastique, PUF, Collection « Que sais-je », Paris,

1990.

-Şklovski, Victor, Despre proză, Vol. II, Ed. Univers, Bucureşti, 1976.

-van Tieghem, Paul, Literatură comparată, EPLU, Bucureşti, 1966.

-Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Ed. Univers, Bucureşti, 1973.

-Todorov, Tzvetan, Les genres du discours. Paris, Seuil, 1978.

-Vax, Louis, L’art et la littérature fantastiques, P.U.F., Paris, 1960.

-Vax, Louis, Les chefs d’oeuvre de la littérature fantastique, PUF, Paris, 1979.

-Vultur, Ioan, Naraţiune şi imaginar, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987.

ANTOLOGII şi ISTORII LITERARE

-Caillois, Roger, Anthologie du fantastique, Club français du livre, Paris, 1958.

-Castex, P.-G., Contes fantastiques, Paris, Garnier, 1983.

-***Du fantastique à la S. F. américaine, Anthologie A. F. E. A., Etudes anglaises,

Librairie didier, Paris, 1973.

-Ion, Angela (coord), Histoire de la littérature française, Vol. II, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1982.

-Lagarde, A, Michard, S, Le XIX-ème siècle. Anthologie et histoire littéraire, Eds.

Bordas, Paris, 1985.

-Mavrodin Irina, Proză fantastică franceză, Vol. I-III, Bucureşti, Minerva, 1980.

-Piquemal, Michel, Petite anthologie du fantastique, SEDRAP, Paris, 1995.

-Vax, Louis, Les chefs-d’oeuvre de la littérature fantastique, PUF, Paris, 1979.

  18

DICŢIONARE

-Anghelescu, Mircea (coord.), Dicţionar de termeni literari, Ed. Garamond, Bucureşti,

1996.

-***Dicţionar de terminologie literară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

-***Dictionnaire des auteurs de la littérature française, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti,

1993.

-***Dictionnaire du littéraire, P.U.F., Paris, 2002.

-***Grand dictionnaire universel du XIX-ème siècle, Eds. Larousse, Paris, 1985.

-, Adrian, Dicţionar de idei literare, I, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973.

-***Scriitori francezi, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

ARTICOLE, STUDII şi NOTE INTRODUCTIVE

-Biberi, Ion, « Prefaţă” la Hoffmann, Elixirele diavolului, Traducere de I. Cassian

Mătăsaru, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970

-Grigorescu, Dan, “Prefaţă” la Portretul lui Dorian Grey, Editura pentru literatură,

Bucureşti, 1967.

-Gane, Tamara, „Prefaţă” la F. M. Dostoiesvki, Opere, vol. I, Bucureşti, 1966.

-Hobana, Ion, « Prefaţă » la Robert Louis Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekyll

şi al domnului Hyde, Ed. Minerva, Bucureşti, 2004.

-Lăzărescu, Mariana, „Prefaţă” la Wilhelm Hauff, Fantezii din pivniţele primăriei

oraşului Bremen, Ed. Univers, Bucureşti, 1989.

-Lévy, Maurice, “Du fantastique”, în Du fantastique à la S. F. américaine, Association

française d’études américaines, Librairie Didier, Paris, 1973.

-Margul-Sperber, Alfred, „Prefaţă” la Adalbert von Chamisso, Extraordinara poveste

a lui Peter Schemihl, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956.

-Mavrodin, Irina, « Prefaţă » la Elixirul de viaţă lungă. Proză fantastică franceză, Ed.

Minerva, Bucureşti, 1982.

-Philippide, Alexandru, « Însemnări despre fantastic », în Viaţa românească, nr. 2,

1970.

-le Rebeller, Annie, “Cosmologie du fantastique”, în Du fantastique à la S. F.

américaine, Anthologie A. F. E. A., Etudes anglaises, Librairie didier, Paris, 1973.

  19

-de Sacy, Samuel, “Les Univers de Balzac”, în Balzac, de Beatrix Beck, Jules Bertaut,

Jean-Louis Bory, Paris, Hachette, 1971.

-Shelley, Mary, “Introducere la ediţia din 1831”, în Frankenstein sau Prometeul

modern, Casa de editură Excelsior Multi Press, Bucureşti, 1991.

ARTICOLE DE PE SITE-URI INTERNE

-***“Suferinţele dedublării”, la http://recitirea.blogspot.com/2007/05/suferintele

dedublrii.html

-Place-Verghnes, Floriane, University of Durham, Le strip-tease textuel, selon Guy de

Maupassant et Barbey d’Aurevilly, reprodus pe www.dur.ac.uk

-Sargent, S. Stansfeld, Studii fundamentale ale marilor psihologi. Incursiune în istoria

psihologiei, la http://www.psihologiaonline.ro/download/carti/C004_StudiiPsi.pdf

-Scanu, Ada Myriam, La perception visuelle dans Arria Marcella, Souvenir de Pompeï,

la http://www.rilune.org/dese/tesinepdf/Scanu/SCANU_analyse%20textuelle.pdf

-Zăstroiu, Ana Importanţa elementului narativ in proza fantastic, pp. 1-2, în

http://iit.iit.tuiasi.ro/philippide/asociatia/asociatia_admin/upload/III_2_Zastroiu.pdf

  20