MODALITĂŢI DE IPOSTAZIERE A FEMINITĂŢII

ÎN LITERATURA INTERBELICĂ

rezumat

Alegerea unei teme pentru o lucrare de doctorat dintr-un câmp virtual infinit

de posibilităţi apare ca o provocare. Pornind de la premisa că această temă trebuie să

deschidă perspective multiple de abordare, pentru a răspunde unui criteriu al

complexităţii sau al interdisciplinarităţii, am optat pentru condiţia femeii în

literatură. Pentru a restrânge, totuşi, câmpul de investigaţii, am ales, sub îndrumarea

d-nei prof univ. dr. Elena Zaharia-Filipaş, coordonatoarea lucrării, o formulare mai

precisă: „MODALITĂŢI DE IPOSTAZIERE A FEMINITĂŢII ÎN

LITERATURA INTERBELICĂ“.O asemenea temă a necesitat un cadru teoretic

complex, valorificarea studiilor de specialitate din diverse domenii: teorie literară,

sociologie, critică literară, mitologie, psihanaliză, filosofie, stilistică. Această

perspectivă multidisciplinară mi-a oferit posibilitatea de a determina modul în care

se configurează, în textul literar, imaginea femeii, ca proiecţie imaginară sau ca

personaj, o „fiinţă de hârtie“, în viziunea lui Roland Barthes, care se naşte şi trăieşte

prin cuvânt, reflex ficţional al unor adevăruri existenţiale dificil de descifrat în

realitate.

Structura lucrării s-a axat pe conceptul de feminitate, care implică anumite

corespondenţe şi necesită clarificarea unor noţiuni din aceeaşi sferă

lexico-semantică: femeie, feminin, femeiesc, feminism . De altfel, aceste concepte

(ca de exemplu noţiunea de „feminin“, considerată construct cultural, nu dat

biologic, ca termenul „femeiesc“), au iscat numeroase controverse, cu iradieri de

semnificaţii în plan sociologic, politic, religios, filosofic, etc. Aşadar, având ca

punct de plecare aceste concepte, am configurat şi structura lucrării:

I INTRODUCERE: acest capitol conţine 1.Argumentul, o justificare a

alegerii acestei teme pentru importanţa şi complexitatea ei, cât şi pentru interesul pe

care îl poate incita şi ineditele corelaţii, corespondenţe şi revelaţii pe care le poate

aduce. De asemenea, în acest capitol, am circumscris sfera de semnificaţii a

conceptelor implicate, fără a-mi propune explicarea lor (de altfel, imposibilă în plan

concret, dată fiind pluralitatea de opinii, controverse, corelaţii pe care le presupun):

2. Determinări conceptuale: FEMININ, FEMINISM, FEMINITATE.

Pentru a deschide o anume perspectivă în abordarea fiecărui concept, l-am

inserat într-o formulare consacrată sau l-am proiectat în „oglinzile paralele“ ale

idealului şi realului:

2.1. Mitul „eternului feminin“ (am avut în vedere opiniile diferite ale unor

scriitori, filosofi, eseişti celebri: Simone de Beauvoir, Ortega y Gasset, Paul

Evdokimov, Sören Kierkegaard etc). Izvorul acestui mit îl constituie arhetipurile,

care presupun, în viziunea lui Jung, „încorporarea unor experienţe interioare sau

exterioare ale umanităţii, de-a lungul evoluţiei sale, revelate în anumite situaţii (trăiri

onirice, nevrotice, creaţii artistice)1. Ilustrarea acestor arhetipuri a avut, ca punct de

referinţă, imaginea Mamei (Magna Mater Deorum: Isis în Egipt, Istari Manu pe

malurile Eufratului, Astarteea în Ţara Canaanului, Gaia la greci). Însă cosmogonia

implică unirea principiului feminin cu cel masculin, numai astfel se ajunge la creaţie.

Aşadar, chiar şi aceste ipostaze mitice ale feminităţii se conturează prin raportare la

principiul masculin.

2.2. Ideea de feminitate: între adevăr şi mistificare

Valorificând concluziile subcapitolului anterior, am relevat semnificaţiile pe

care le implică ideea de feminitate, ca model ideal, reflectat şi în literatură, dar şi ca

reflex al unei realităţi existenţiale, cu tot ceea ce presupune ea (diversitate, pluralitate

de manifestări). Prima secvenţă a acestui subcapitol (Atributele feminităţii: între

tiparul frumuseţii ideale şi adevărul de dincolo de mască) se axează pe anumite

studii: Dominique Paquet, O istorie a eternului feminin, Gina Lombroso, L`Ame

de la femme, Denise Brahimi-Chapui et Lucile Kuentzman, Images de la femme,

Marcel Moreau, Celebrarea femeii, având drept scop evidenţierea unor trăsături

tipice atribuite, în general, feminităţii. Am determinat, astfel, anumite modele (tipare

ideale) ale feminităţii în diferite epoci, valorificând şi câteva picturi celebre.

1 Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gh Lăzărescu, Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti, 1995.

Cea de-a doua secvenţă (Reprezentări ale ideii de feminitate) reliefează

imaginea unor ipostaze feminine aureolate de mit şi legendă: Maria Magdalena,

Aspasia, Aliénor, Isolda, Heloïse, Semiramida, Ariadne, Şeherezada, valorificând, în

special, studiile: Femei celebre (Elena Văcărescu), Dumnezeul femeilor (Jean –

Noël Vuarnet), Iubirea şi Occidentul (Denis de Rougemont), Frica în Occident

(Jean Delumeau), Doamnele din veacul al XII-lea (Georges Duby).

2.3. Istoricul unei ideologii: feminismul

Acest subcapitol a vizat originea şi evoluţia feminismului, precum şi modul

în care această ideologie pune în discuţie ideea de feminitate, de fapt, toate

conceptele legate de condiţia şi rolul femeii în societate, cultură, viaţa intimă, etc.

Feminismul, ca mişcare socială, ca doctrină sau ideologie manifestată în plan politic,

social şi cultural, s-a cristalizat în secolul al XVIII-lea. Originea sa poate fi plasată,

însă, în Evul Mediu târziu, cu ecouri în Renaştere, prin fenomenul numit „Querelle

des femmes“(1400–1600), manifestat în jurul unei cărţi publicate de Christine de

Pisan, Cartea cetăţii doamnelor(1405). Etapele evoluţiei acestei doctrine sunt

ilustrate diferit, dar implică, în esenţă, feminismul modern (secolul al XVIII-lea),

feminismul contemporan şi postfeminismul sau ilustrează două direcţii: cea

raţionalistă şi cea romantică. Studiile pe care le-am valorificat sunt: Simone de

Beauvoir, Al doilea sex, Mihaela Miroiu, Gândul umbrei (Abordări feministe în

filosofia contemporană), Convenio (Despre natură, femei şi morală), volumul

colectiv Femei, cuvinte şi imagini. Perspective feministe – Adina Brădeanu, Otilia

Dragomir (coordonator), Daniela Rovenţa-Frumuşani, Romina Surugiu; Moira

Gatens, Feminism şi filosofie, Gloria Steinem, Revoluţia interioară, Ştefania

Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc (antologie de texte), Laura

Grünberg, (R)evoluţii în sociologia feministă, Alain Touraine, Lumea femeilor etc

II. IMAGINEA FEMEII ÎNTRE REALITATE ŞI FICŢIUNE – DIN

ANTICHITATE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA (SCURT ISTORIC)

Acest capitol are drept scop descoperirea unor puncte de reper în vederea

abordării temei propuse dintr-o perspectivă complexă: cea a culturii şi civilizaţiei

universale. În acest sens, am combinat viziunea diacronică cu lectura simultană, o

„tehnică a anacronismului deliberat“, cum o numea Adrian Marino, a cărei

perspectivă sintetică şi totalizatoare „face ca ansamblul relaţiilor literare de tipul

trecut/prezent să conveargă spre identitate şi spre nivelare…ca şi cum întreaga

literatură şi teoria literară din lumea întreagă ar fi fost scrise în zilele noastre“ 2.Am

determinat astfel „invarianţii“ sau „universalii literari“ ( în terminologia lui Adrian

Marino), care ilustrează, de-a lungul timpului, specificul ideii de feminitate sau

modalităţile de reprezentare a feminităţii în literatură.

Pornind de la arhetipuri, am reliefat modul în care ele capătă „întrupare“ în

personaje literare feminine sau în viziuni lirice. Pentru a determina ipostazele

feminine emblematice în literatura universală, am utilizat în special metoda

comparatistă. În acest punct al traseului investigativ, am avut în vedere două căi de

cercetare: lectura simultană (comparativă sincronică) şi metoda istoristă (având în

vedere succesiunea epocilor culturale).. Însă, pentru a înţelege mecanismul

configurării ideii de feminitate în literatură, am ilustrat modul în care a fost

percepută imaginea femeii în realitatea vieţii, de-a lungul timpului. Oricât de

complexă ar fi lumea ficţiunii şi cât de diferită de adevărul vieţii, izvorul plăsmuirii

rămâne realitatea… Am utilizat, în acest scop, metoda comparatistă, paralela şi

analogia dintr-o dublă perspectivă, vizând atât operele literare (abordate diacronic

sau prin lectura simultană), cât şi corespondenţa dintre condiţia femeii în plan

concret, real, într-o anume epocă, şi felul în care a fost reprezentată în artă

(literatură), modul în care realitatea poate influenţa viziunea artistică.

Având ca punct de plecare imaginea pe care femeia o are în societate, în funcţie

de felul în care viaţa, ideologia vremii, mentalităţile au modelat viziunea artistică

(implicând inconştientul colectiv), s-a constituit şi reflexul artistic al ideii de

feminitate. Am încercat, astfel, să stabilesc anumite modele şi structuri, sesizând

„ elementele stereotipe şi recurente (patterns) – capabile să orienteze, să ordoneze, să

structureze, sub un numitor comun, o multitudine de aspecte convergente“.3 Se pot

distinge astfel, având ca model arhetipurile, ipostaze feminine emblematice în

cultura lumii: fecioara, bacanta, curtezana (antichitate), donna angelicata (evul

2 Adrian Marino, Comparatism şi teoria literaturii, traducere de Mihai Ungureanu, Editura POLIROM, Iaşi, 1998, p.120.3 Id., p.142.

mediu), fecioara suavă predestinată nebuniei şi morţii (Renaştere, romantism),

femeia pasională şi nobila fecioară care îşi jertfeşte iubirea în numele onoarei (în

clasicism), aventuriera (un picaro feminin), în iluminism etc. Dar în toate epocile

întâlnim curtezana, căci pentru bărbaţi, imaginea seducătoarei, maestră în arta

plăcerii, este cea mai ispititoare, ca şi opusul ei, însă, fecioara, misterioasă şi parcă

de neatins, comparată de Sappho cu mărul roşu râvnit de toţi…

Dată fiind complexitatea câmpului de investigaţii pentru acest capitol, ne-am

propus limitarea la anumite texte „care confirmă preconceptul central şi care

legitimează inducţia universalistă…Textele au fost alese conform unor criterii de

„reprezentativitate“ tipică, de pertinenţă, de semnificare şi coerenţă, în interiorul

unui sistem şi al unui model“4 . În acest sens, am vizat opere în care se reflectă fie

imagini mitice ale personajului feminin: Bacantele, (Euripide), Medeea ( Seneca),

Fedra (Racine), fie reprezentări artistice ale unor arhetipuri sacre: fecioara, în

Antigona (Sofocle), în viziunea poetei Sappho; curtezana, în Epopeea lui

Ghilgameş, în lirica poeţilor latini (Catul, Ovidiu) şi la François Villon, donna

angelicata, în opera lui Dante, femeia–ispită sau femeia demonică în lirica

romantică. Am vizat, de asemenea, viziunea psihanalitică asupra personajului

feminin, prin complexul Ofeliei, valorificând atât opera shakespeariană (Hamlet),

cât şi studiul lui Gaston Bachelard5.

III. ARTA PORTRETULUI FEMININ ÎN PROZA INTERBELICĂ

(STUDIU ANALITIC)

Ca punct de plecare, criteriile fundamentale în selectarea operelor au fost

complexitatea viziunii asupra personajului feminin, diversitatea perspectivelor

narative, dar şi preferinţa, mai mult sau mai puţin explicită, faţă de anumite texte,

deoarece, în esenţă, receptarea literaturii are un caracter emoţional–subiectiv.

Demersul analitic s-a axat pe valorificarea unor texte de specialitate, având în

vedere integrarea portretului în sfera tehnicilor descriptive (asocieri, distincţii), roluri

specifice (funcţii), tipologie (fizic, psihologic sau moral, mixt, în corespondenţă cu

prosopografia şi etopeea), subordonarea faţă de conceptul de personaj (ceea ce

4 Adrian Marino, op.cit., p.182.5 Gaston Bachelard, Apa şi visele, traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1995, p.92–106.

deschide perspectiva către o altă interpretare, valorificând un studiu al lui Mihail

Bahtin: portretul ca „imagine cronotopică“ a personajului6).

De asemenea, am avut în vedere extinderea sferei conceptuale, prin proiectarea

sa într-un câmp mai larg de referinţe: portretul ca imagine a eului afectiv

(implicarea dimensiunii psihologice: trăiri, sentimente, emoţii), • portretul ca reflex

în oglinda conştiinţei Celuilalt (de pildă, în proza lui Gib Mihăescu) • portretul ca

imagine despre sine (Autoportret în fărâme: Hortensia Papadat-Bengescu) •

complexul bovaric (reflecţia de tip psihanalitic: Eul, Supraeul şi Sinele, în corelare

cu viziunea filosofică a lui Jules de Gaultier), la Hortensia Papadat-Bengescu,

subcap. Fantasma din oglindă. Am ilustrat aceste idei prin raportare la anumite

opere, relevante în acest sens. Astfel, ipostazierea feminităţii ca reflex în oglinda

conştiinţei Celuilalt implică alte dimensiuni ale interpretării: în primul rând, în plan

psihanalitic, prin corespondenţa dintre portret şi oglindă, se poate evidenţia

complexul narcisiac. În esenţă, pentru bărbat (inclusiv pentru personajul masculin),

femeia („Celălalt“, în concepţia scriitoarei Simone de Beauvoir) reprezintă, de multe

ori, o oglindă în care se reflectă Supraeul.

1. Imaginea femeii senzuale în proza lui Felix Aderca: 1916 ● Domnişoara

din strada Neptun ● Revolte ● Zeul iubirii ● Femeia cu carnea albă

Studiind opera lui Felix Aderca, am constatat un soi de panfeminism, întreaga sa

viziune creatoare fiind sub incidenţa ideii de feminitate, care marchează totul: de la

concret (marea, de pildă), la abstract (artele, războiul, jurnalismul). Iar acest

panfeminism este dominat de estetica senzualităţii, determinând, adeseori, inedite şi,

aparent, paradoxale asocieri. Mă refer, mai ales, la ciclul de nuvele Grădinării,

subintitulat Legume şi femei, în care, prin metafora inversă (care apare şi la Marcel

Proust, dar punând accentul pe un rafinament spiritualizat), se sugerează un fel de

regal al simţurilor. Pornind de la aceste corespondenţe, am analizat modalităţile de

ipostaziere a feminităţii în opera acestui scriitor, de la „mireasa multiplă“ din Zeul

iubirii, până la imaginea senzuală a ţigăncii care-l ţine prizonier pe domnul Aurel,

alter-ego declarat al autorului.

6 M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, traducere de Nicole Iliescu, Editura Univers, Bucureşti, 1982, cap.Formele timpului şi ale cronotopului în roman, p.293–490.

2. Ipostazierea feminităţii în viziunea lui Gib Mihăescu: între obsesie erotică şi

idealizare ( nuvele ● Femeia de ciocolată ● Braţul Andromedei ● Zilele şi nopţile

unui student întârziat ● Donna Alba ● Rusoaica).

Considerând ca dominantă a imaginarului artistic gibmihăescian nucleul

obsesional, am distins tendinţa de idealizare, dar şi de erotizare a percepţiei feminităţii,

implicând preeminenţa unor trăsături tipice (relevate şi în subcap. Ideea de feminitate:

înte adevăr şi mistificare): frumuseţe, putere de seducţie, mister. Abordând selectiv

nuvelistica lui Gib Mihăescu şi integral proza romanescă, am evidenţiat diversitatea

faţetelor poetretizării, de la tehnica fragmentarismului, la trucajul oglinzii, de la

percepţia mediată şi idealizată la dedublarea viziunii (trecut/prezent), uneori sub

semnul contrastului. Diversitatea ipostazelor feminine (fecioara, curtezana, adulterina,

femeia pasională sau demonică, soţia fidelă, bacanta, iubita ideală, femeia regală)

iradiază însă de la acelaşi complex obsesional, cu o puternică încărcătură de

senzualitate, vis, ideal şi iluzie.

3. Portretul unei scriitoare în oglinda timpului şi a creaţiei: Hortensiei

Papadat – Bengescu

Desigur că nu putea lipsi, dintr-un demers investigativ care vizează imaginea

personajului feminin, opera unei scriitoare, poate cea mai semnificativă dintre puţinele

creatoare valorizate de istoria literaturii române (cel puţin în ceea ce priveşte literatura

interbelică). De aceea am considerat ca semnificativă nu numai viziunea Hortensiei

Papadat-Bengescu despre ideea de feminitate, dar mai ales imaginea scriitoarei, aşa

cum se reflectă în conştiinţa contemporanilor, dar şi a posterităţii, modalităţi inedite de

ipostaziere a feminităţii creatoare, care transcende condiţia existenţei comune,

afirmându-se prin literatură, prin opera sa. Am urmărit, apoi, modul în care se percepe

ea însăşi (Autoportret în fărâme), cum se configurează imaginea sa din scrisori,

mărturisiri, interviuri. În final, selectând o operă semnificativă (Femeia în faţă

oglinzei), am căutat Fantasma din oglindă, acel alter-ego care reflectă chipul,

aspiraţiile, obsesiile autoarei, cea care, peste timp, în memoria capricioasă a urmaşilor,

devine „o veşnic tânără Hortensia Papadat-Bengescu, zeiţă dintr-o friză grecească“. De

aceea, în timp ce alte figuri feminine „au contururi vagi şi nu pot rivaliza cu proiecţiile

lor romaneşti, care le asigură revanşa, le aduc în prim-plan şi le dau o consistenţă, o

complexitate şi o frumuseţe mult peste cele ale personajului masculin“, marea doamnă

a literaturii române îşi depăşeşte condiţia, la confluenţa dintre viaţă şi creaţie, devenind

un prototip al feminităţii în această mică insulă de timp dintre cele mai mari războaie

pe care le-a avut omenirea7.

Astfel, această fascinantă incursiune în universul feminităţii, care a pornit de la

mit, a cumulat o suită întreagă de poveşti şi adevăruri, de imagini şi ipostaze, ajungând

să releve astfel faţete multiple ale femeii, cea care rămâne veşnic, între realitate şi

ficţiune, cel mai controversat şi incitant personaj din istoria vieţii şi din lumea artei.

7 Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2007, p.316; 329;320 .