1

O experienţă deosebităde Horia Muraru, cls. a VII-a

M-am întors acum puţin timp din Anglia și am multe să vă povestesc. Cred că plecarea mea la Newlands School a fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. Nu numai că am apucat să văd diferenţele și asemănările dintre sistemul de învăţământ britanic și cel românesc, dar, și mai important, am întâlnit acolo oameni foarte speciali.

Am stat în cameră cu un băiat de 16 ani pe nume Carlos, un german de origine columbiană, cu care am petrecut mult timp vorbind, făcând schimb de experienţă. Nu e ceva nou pentru mine, dar el mi-a confirmat încă o dată cât de important este cititul. Diferenţa ar fi că ei nu au o listă de lecturi obligatorii, ci pot să citească ce vor, dar minimum 20 de cărţi pe an. I-am explicat și eu cum este în România, la Little London, și chiar l-am învăţat puţină română până la momentul plecării. Eram, cu toţii, 12 copii străini la așa-zisul ,,internat’’, dintre care jumătate pakistanezi. Toți cei de acolo păreau de treabă. Au fost foarte prietenoși cu noi, ajutându-ne să ne integrăm rapid în grupul lor.

La școală a fost foarte, foarte frumos! Orele mi s-au părut destul de ușoare din cauza diferenţei dintre curriculum-ul ,,teoretic’’, românesc, și cel ,,practic’’, britanic. Deocamdată, din punct de vedere academic, în avantaj este sistemul românesc. Profesorii explicau foarte bine la lecţii, fiind, în același timp, prietenoși și glumeţi cu elevii lor. În fiecare zi, când mă întorceam de la școală, eram mai mult trist că s-au terminat orele decât mulţumit că am scăpat de lecţii.

Cât despre călătoriile din weekend… am mers la Londra în prima sâmbătă, iar duminică la Brighton, unde am fost la... ,,bâlci’. Nu am apucat să stăm foarte mult, căci începuse să plouă torenţial. Doar eram în Anglia, la ce ne puteam aștepta?

Trăgând linie, șederea în Anglia a fost o experienţă dragă mie și aș vrea neapărat să se mai repete. Puţin probabil la anul, căci nu cred ca voi avea timp de asta în clasa a VIII-a, dat fiind examenul de capacitate ce urmează, dar poate în liceu, cine știe?

Covorul magic de la „Cultural Celebration Day”

de Sara Muşetescu, cls. a III-a O

Astăzi am ieşit din-tr-o poveste minunată. Mă bucur că pot să v-o împărtăşesc şi vouă, prin această revistă. Povestea mea în-cepe aşa: era odată ca niciodată un covoraş mic şi neajutorat, de îţi venea să-i plângi de milă. Într-o zi, el a vrut o aventură, ca să nu mai râdă lumea de el. Rugăminţile i-au fost ascultate şi, într-o dimineaţă, a fost ales să împodobească standul României la un eveniment al şcolii Little London, denumit „Cultural Celebration Day”. Vă daţi seama ce bucuros a fost el! Îi venea să explodeze de fericire, dar s-a liniştit, pentru că era superb atârnat acolo sus, în spatele mamelor fru-mos îmbrăcate în costume tradiţionale româneşti, care serveau copiii cu sarmale, brânză, smântână şi mămăligă! Era şi un război de ţesut acolo, jos, iar covoraşul se întreba dacă nu cumva fusese țesut chiar de el. Ar fi vrut să-i mulțumească pentru că-l ajutase să vadă lumea aceasta atât de frumoasă... Uitân- du-se la toţi din jur cum se descurcă cu atâta mân-care, gălăgie, muzică şi dans, se simţea mândru că le poate ajuta pe doamnele acelea drăguţe şi pe copii. Era la înălţime! Standul a fost mult mai frumos cu el acolo!

Display-ul ”Joc și joacă”de Catinca Romcea, cls. a III-a O

Mare bucurie pe noi când ne-a spus Liana, învățătoarea noastră, să căutăm idei pentru display, pentru că îl vom face singuri. Ne-am străduit să le găsim pe cele mai bune, pentru că recompensa era funcția de șef de echipă! Noi l-am ales pe Tudor Segărceanu, care a propus să facem diverse jocuri, pe care să le jucăm în timpul pauzelor. Apoi i-am cerut Doinei ajutor și am făcut patru puzzle-uri, trei jocuri amuzante și o tablă de darts cu săgeți jucăușe. Dar am uitat să vă spun despre literele de la titlul display-ului! Ele au fost ideea lui Alex Umbreș și sunt la fel de drăguțe și jucăușe ca și săgețile.

Nu a fost deloc greu să facem singuri un display, pentru că am avut idei multe și bune și am pus mult suflet la lucru! Sper să ne mai lase și la anul!

REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ ŞCOLARĂ - IUNIE - 2013

Nr. 14

2

Ajutorul domnului Steinwayde Ana Caterina Ciuşcă, clasa a III-a O

Ştiaţi că pianul are viaţă? Dacă îl mângâi cu graţie şi delicateţe sună magic şi îţi încântă auzul şi sufletul. Dacă îi agresezi clapele, omuleţii din interiorul său scapă ciocănelul pe urechile tale, iar când îl calci pe picior, situaţia devine cu totul dramatică.

Domnul Steinway este cel mai elegant, preţios şi armonios personaj cunoscut de mine în viaţa mea de pianist.

Pe el şi pe omuleţii din palat îi întâlnesc în fiecare an la concursul „Friends of the piano”. Aceştia lucrează la marea fabrică de sunete magice a domnului Steinway. Ei au o mare şefă, pe doamna Pedală. Ea îi ajută pe omuleţi să dea mai multă culoare şi intensitate sunetelor. Doamna Pedală este cea mai dificilă, cu ea trebuie să te porţi cu mare grijă, căci altfel strică orice piesă.

Domnul Steinway mă impresionează cu fracul său alb şi negru şi cu coada lui cea lungă. Clapele sunt profesoarele ciocanelor. Ele spun exact ce să facă acestea, iar cel care cântă la pian este elevul cel mai bun al său. Să vă spun un secret: profesoarele mele preferate sunt Do, La şi Si. Ele sunt cele mai melodioase.

Am fost tare fericită să-l revăd şi în acest an pe elegantul şi preţiosul domn Steinway, pe data de 4 iunie, la Teatrul Act. Sunt onorată că faceţi parte din viaţa mea, domnule, şi vă mulţumesc pentru bunăvoinţa cu care m-aţi ajutat să iau premiul întâi la grupa trei ani de studiu! (Ceilalți doi câștigători din școala noastră sunt Eva Preoteasa, Locul I, și Ana Ilinca Segărceanu, Locul II)

Urma de șarpe pe lacde Natalia Maria Dan, cls. a III-a O

Comana... Mereu când voi spune acest cuvânt, îmi voi aduce aminte de păsările minunate care zburau în jurul nostru, de tiroliana de peste lac, de distracţia din bus şi din parcul de lângă mica deltă, de mănăstirea superbă şi plină de linişte şi căldură... Mereu, chiar mereu, nu contează dacă sunt la mall. În parc, la ora de pian, eu mereu vorbesc despre minunata ieşire a claselor a treia la Comana, un loc nu prea îndepărtat de Bucureşti, dar mult prea puţin vizitat de noi, cei care stăm în capitală.

A fost superb şi ne-a impresionat atât locul, cât şi activităţile pe care le-am realizat împreună. Am văzut lacul, delta, canalele, vegetaţia, păsările care zburau liniştite, peştii care săreau jucăuşi din apă, urma unui şarpe (cred că de sticlă, că aceştia sunt protejaţi de lege) pe mătasea broaştei de pe lac şi pădurea deasă şi răcoroasă, dar ne-am dat şi cu tiroliana şi ne-am plimbat cu căruţa câţiva kilometri.

Deşi mă gândesc mereu la ceea ce am văzut acolo, nu pot să nu-mi spun noaptea, înainte de a merge la culcare: „când am fost la Comana, cred că am reuşit să vedem aproximativ 2% din acea părticică de rai. Cred că, oricât de mic ar spune unii că este, are multe lucruri de explorat, în special acea mini-deltă a Neajlovului şi mai ales familiile de păsări de acolo”.Cu siguranţă este mai mult, de aceea cred că-i voi propune Lianei să mai mergem acolo şi să ne terminăm misiunea.

Un diamant în formareAna Caterina Ciușcă a reușit să acumuleze de-a lun-gul anului peste o mie de merite, adică peste o mie de glasuri care au felicitat-o pentru o temă excelent făcută, pentru o compunere, pentru niște probleme grele, pentru un proiect, o pictură, un text în engleză și multe altele. La assembly-ul copiilor (minunat organizat, cu profesori care au primit diplome de la elevii lor), Cate a fost recompensată cu singurul Certificat de diamant acordat în acest an de către școala noastră. Iată ce ne-a spus mica eroină ime-diat după eveniment: ”Mă simt cea mai fericită de pe lume. Este o mare realizare pentru mine. M-aș fi bucurat și dacă ar fi fost alt copil în locul meu, însă nu în acest fel. Nu a fost atât de greu, fiindcă îmi place să învăț lucruri noi și să aflu multe informații. Iubesc engleza și cred că la materia asta am primit cele mai multe merite, dar îmi plac și româna sau matematica. Am muncit mult, mereu am făcut tot ce mi s-a cerut ca fiind suplimentar, iar azi învățătoarea mea e foarte mulțumită. La anul voi încerca să fiu la fel de atentă cu toate. Diploma va ajunge în camera mea, probabil că într-o ramă.” (redacția)

AVENTURĂ

Paul

Val

asut

ean

- cla

sa a

VI-

a

“Căl

ător

ie im

agin

ară”

- Pe

tra

Busu

rca,

cla

sa a

II-a

A

3

Amsterdam si Uriașii – Jurnal de turneude Theodor Nicolae, cls. a III-a A

Sunt fericit și mândru că am fost selecționat să fac parte dintr-o echipă de fotbal de elită din România – O.G.A. Team (Asociatia George Ogăraru pentru Cultură și Sport) și cu această echipă am fost în primul meu turneu internațional, în Olanda. Turneul a fost organi-zat de Mihai Neșu Foundation în vederea strângerii de fonduri pentru copiii cu probleme. Alături de noi au participat douăsprezece echipe importante, cum ar fi Utrecht sau Volen-dam. Am cunoscut fotbaliști mari și persoane importante din fotbal, dar m-a impresionat întâlnirea cu Mihai Neșu. A venit să ne susțină și să ne ureze succes.

Spre Olanda am plecat cu autocarul. Drumul a durat 40 de ore. Fooooarte lung! Am vorbit, am jucat cărți, am dormit, am mâncat, am spus bancuri și tot nu mai ajungeam. În Olanda, ne-am cazat în campusul Kameryk, un loc foarte frumos, înconjurat de un lac mare cu multă verdeață și, foarte important, cu teren de fotbal cu iarbă numai al nostru. Aveam o singură problemă – mereu cădea mingea în lac și trebuia să o recuperăm.

Ziua de sâmbătă a fost super. Am ieșit la plimbare prin Amsterdam (Doamne ce de bici-clete au oamenii acolo!) și am vizitat stadionul Amsterdam Arena – aici joacă Ajax Am-sterdam - și campusul Ajax Experience. La stadion, mi-au plăcut vestiarele și cum fiecare jucător avea scaunul lui cu toate lucrurile frumos așezate. Gazonul era acoperit, deoarece tocmai urma un concert. În vestiare, am stat pe fotoliile fotbaliștilor și, de pe un televizor mare, ne-a vorbit Frank De Boer. Am aflat că numele lui AJAX vine de la un luptător care nu pierdea niciodată.

La Ajax Experience mi-a plăcut totul, toate simulatoarele de fotbal sau de tehnici, dar cel mai mult m-a atras poarta – când treceai prin ea se auzea sunetul scos de un stadion plin, exact ca atunci când intră marii fotbaliști. Seara, la Kameryk, am mai jucat un pic de fotbal. E interesant că la ei se întunecă foarte târziu în această perioadă. Am avut, așa, mai mult timp de fotbal.

Pe 1 iunie a urmat cel mai frumos cadou de ziua copilului – o zi întreagă numai cu meciuri. Am ajuns la stadion unde era foarte multă lume și multe echipe de copii de 12-13 ani. Eu am fost cel mai mic de la acest turneu. Oricum, echipa noastră era cea mai tânără de acolo. Toți erau URIAȘI, unii erau înalți cât tata. George Ogăraru, antrenorul nostru, ne-a încurajat și ne-a spus că are încredere în noi. Așa face mereu, e foarte tare

George! Am început bine cu o victorie. Al doilea meci a fost tot o victorie, ca și al treilea. Eram super fericiți. A fost amuzant că adversarii noștri erau atât de înalți: la unul din meciuri am avut un adversar căruia îi ajungeam până la brâu. În fotbal se zice „bagă umărul”, or în cazul ăsta trebuia să se zică „bagă șoldul”.

Am jucat în total șapte meciuri, am ajuns în semifinală și am ieșit pe locul 3. Am primit medalii și o cupă foarte mare. În poartă a stat Dimi care și-a făcut treaba minunat și a apărat trei penaltiuri. Sunt foarte mândru că am reușit să dau și eu un gol. Avem o echipă frumoasă și mi-am făcut prieteni noi. Abia aștept să ne reîntâlnim la antrenamente și să ne pregătim pentru alte turnee. Anul viitor am fost invitați să participăm din nou la acest turneu, dar vom merge cu avionul. Am ajuns acasă cu vreo douăzeci de vânătăi în plus, dar cu amintirea unei experiențe super. Fortza OGA Team!

Profesorii de la şcoala Newlands

de Radu Secoșan, cls. a VII-a

M-am aflat printre cei patru elevi - alături de Ho-ria Muraru, Adrian Buligoanea şi Alexandru Do-bre – care au plecat în luna mai la o şcoală din An-glia numită Newlands. Acolo, am participat la ore zilnic timp de două săptămâni. Profesorii englezi mi s-au părut extraordinari, mai ales câţiva dintre ei. Paul Robbinson, de exemplu, era un profesor de matematică trăsnit ce preda la ora de avansaţi (unde ajunsesem și eu) care ne-a ajutat foarte mult în înţelegerea materiei care, fiind în altă limbă, s-a dovedit stresantă.

Tim Robertson, profesorul de muzică şi istorie, era probabil cel mai prietenos cadru didactic de acolo. Fiind foarte amuzant, era apreciat de toată lumea. Sandra Etkin, profesoara de ICT şi Games (practic sport), ne-a ajutat să ne integrăm cu uşurinţă în rân-durile elevilor de acolo. A fost o plăcere să-i cunosc și să le fiu pentru câteva zile elev.

SPORT

4

Aventura englezăinterviu cu Ioana Dumitrescu, profesoară de engleză;

de Ioana Nicolaie, profesoară de română

Acum câteva săptămâni, tu și patru elevi de la Little London ați plecat într-un schimb de experiență în Anglia. Cum a apărut ideea unui parteneriat cu o instituție de învățământ britanică?

Ideea a fost a mea și a apărut pe fondul dorinței explicite de-a îmbina cât mai eficient curriculumul românesc cu cel britanic, de-a implementa structurile de-acolo într-o școală inovativă ca a noastră. M-am gândit, prin urmare, că ar putea

fi foarte interesant pentru copii să vadă cum funcționează o școală britanică. M-am bucurat că am fost susținută de colegii mei și am început pregătirile. Anul trecut, în martie, am vizitat împreună cu Andreia Mitrea mai multe școli din Anglia. Prima nu ne-a plăcut, dar la o vizită ulterioară, când am văzut mai multe școli, am ales două. Cea de la Newlands s-a arătat deschisă spre acest tip de colaborare. Elevii de-acolo n-o să vină să stea la noi, la ore, dar sunt interesați de un traseu cultural pe care l-ar putea face în România.

Prin urmare, într-o zi, tu, Alex, Horia, Radu și Adi v-ați urcat în avion. Nu ți-a fost puțin teamă?

Copiii noștri s-au dovedit independenți, atenți și disciplinați. În avion au fost cuminți, n-a trebuit să le atrag atenția, iar acolo au fost pozitivi și dornici să afle diferențele. S-au integrat foarte repede, în două, trei zile erau de-ai casei. Au locuit într-un internat cu supraveghere permanentă în care se aflau și alți copii străini. Le-a făcut foarte bine să stea printre elevii mai mari, să joace fotbal, dar și să vorbească pur și simplu cu ei.

Cum s-au descurcat în clasă? Nu li s-a părut prea greu?

Au fost lăudați. După doar două săptămâni de participare la ore li s-au făcut de către profesorii de acolo niște evaluări. Sigur că timpul a fost prea scurt ca să fie punctați cu excelent, dar au toți note foarte bune. Au fost aruncați în această experiență trebuind să se descurce foarte bine nu doar la capitolul cunoștințe, ci mai ales la transpunerea acestora în engleză. Ei au făcut-o și au fost apreciați pentru asta. Vreau, de aceea, să-i felicit pe colegii mei de engleză pentru cum lucrează cu acești copii. Înainte să plecăm, profesoara care se ocupa acolo cu disciplina mi-a spus că am niște copii deosebiți. Am fost foarte mândră.

Cum a fost pentru tine să fii în acea școală și să vezi cum lucrează profesorii din Marea Britanie?

Am predat în sistemul britanic zece ani și-mi sunt familiare metodele de lucru din Anglia. În școala aceasta mi-au plăcut cel mai mult căldura și deschiderea cu care erau tratați copiii. Și asta se vedea în toate materialele scrise de elevi – aveau și ei o revistă - sau în activitățile pe care le făceau. Am văzut niște exemple impresionante de predare în echipă – la noi nu se practică -, niște lecții de gătit, de sport, de arte sau de drama, adică niște excelente modele de lucru în echipă. Profesorul are prestigiu în comunitatea de care aparține.

Va continua parteneriatul cu această școală?

Toamna viitoare vor pleca alți copii. Profesorul care-i va însoți nu voi fi tot eu, fiindcă e important să vadă și alți colegi cum se lucrează acolo. Poate vom reuși să facem și niște activități comune pe zona extracurriculară. Newlands este, ca și noi, o școală foarte deschisă înspre arte. Spre finele lui iunie au competiții de school bands, cor, drama și alte lucruri deosebite. Managementul lor este foarte deschis, directoarea se implică foarte mult și în proiecte extracurriculare, iar cu noi a fost interesată și primitoare. Copiii au venit foarte încântați pentru că acolo li s-a părut că totul este mai puțin solicitant, mai lin și mai așezat. Activitățile de la ore au fost și stimulative intelectual, dar și plăcute. Toți au hotărât că acolo este puțin mai ușor, asta pentru că progresul elevului este altfel evaluat decât la noi.

INTERVIU“O

lum

e fa

ntas

tică”

- D

iana

Cră

ciun

, cla

sa a

II-a

alfa

“Cas

telu

l fer

mec

at”

- Pau

lian

Opr

escu

, cla

sa a

II-a

om

ega

5

Escapade to EnglandIn May, four of our students went to Newlands School in the

UK. The purpose of this adventure was to live, learn and spend 14 days with the students from one of the best schools there. The children were accompanied by Ioana Dumitrescu who chose this school after she visited other 6 and decided that Newlands was the best option. Our four boys had to keep a diary on daily activities, feelings and thoughts about the experience they went through. The following lines will make you part of their adventure. Enjoy it! Radu SecosanMay 7thFirst day – today was the first day of school. We met our classmates. We also had the pleasure of meeting some of the teachers. Today we had History, Science, Math, English and Art. We had prep time in the afternoon. After that, we played snooker. May 8thSecond day – Until now, it was better than I thought it would be. Our classmates are great, the teachers are nice, the classes are great and I started enjoying Math and Science. I also made some new friends. We had Math, Science, English, ICT, games and prep time. In the afternoon we played football. May 9thDay 3 – Today was an awesome day. We cooked Pavlovas (cake) and we had a great Geography class. Beside the regular classes, we had outdoor activities, which I totally enjoyed. May 10thThe first week of school here is over. It was probably the only week that I spent in school and I liked. My favorite class of all was Geography. I don’t usually like it, but the teacher made it very interesting. Also, this week I liked Math and History very much. May 11thToday we woke up really early, although it is Friday. After breakfast we took the train to Lon-don. We went to Buckingham Palace and watched the change of guards. After that we visited a couple of parks and saw the London Eye and Big Ben. After we returned to the boarding house we watched a movie. May 12thWe woke up quite late, at half past nine and chilled around the house for a while. After that we went to the sports hall where we played football. Later on, we took the train to Brighton where we bought sweets for our friends. We ate delicious doughnuts and rode a very cool rollercoaster. May 17thUnfortunately, today was the last day of school. I loved it here and I don’t want to leave. Many people asked us when we are coming back and I think about returning as a student. I would love to. All the kids were nice to me and they made me feel like home here. I hope I come back.

Alexandru DobreMay 7thToday was the first day of school and first class was Spanish. Since that was my first Spanish lesson ever, I was a total disaster. I really enjoyed drama because we played mime. I did not like the Geography lesson because of the teacher. In the afternoon, we played games.

May 8thDay two was quite boring. The only thing that I liked was the English class, because we had to draw a cover for a book. In math, we revised the frac-tions. We had two cooking class which I hated be-cause we did not actually cook. During prep, I wrote in my diary. May 11thWe went to London by train. We went to the park and walked along Thames. We’ve visited a famous monument of Napoleon Bonaparte and bought sou-venirs. I enjoyed the trip, although I thought it was too short. I would have liked to spend more time in London. May 17thThis is the last day in Newlands. One of the friends that I made here, Barry, wanted to come to Romania with me. We said Good bye to our friends and went to the boarding house to pack up. We had fun while we stayed here.

Adi BuligoaneaMay 7thToday I woke up early, at half past seven. I went to school and first class was Spanish, which was a disaster because I take French classes at Little Lon-don. At drama, I helped some of my peers with their

parts. We had free time, and after that music, where I played the guitar. I thought that math class was very easy. They do divisions, while at our school we talk about the Pythagorean Theorem. In the after-noon I played pool with a Romanian girl. May 8thWhat I liked most about this day was the fact that the English teacher would give student a candy if they said something great. I received one, too. Same thing happened in math, but this time we got choco-late. The cooking class was boring because all we talked about was eating healthy. I would have liked to cook something. May 14thI woke up early and did my daily routine. Our first class was Spanish. We learned about our body. It was funny because Spanish is almost like Roma-nian and I was fantastic. I also enjoyed drama class, where we had to come up with our own script for a film. I was the bad guy in my group. May 17thLast day of school. I will miss Newlands and I en-joyed this experience.

by Ileana Bighiu and Ioana Dumitrescu

NEWLANDS

6

Nisip, prieteni, pepeni roșiiCu toții simțim că vacanța este la doi pași, gata, gata să intre pe poarta școlii. Când o să

ne pomenim față în față cu ea nu vom fi luați prin surprindere, fiindcă ne vom fi cunoscut deja destul de bine. Iată cum își închipuie câțiva copii ai clasei a VI-a vacanța care-i așteaptă.

”Când mă gândesc la vacanță, îmi vine imediat în minte programul pe care deja mi l-au făcut părinții. Nu pot să nu fiu entuziasmată. Simt deja vântul cald care bate pe malul mării și aud valurile. Iar acasă, când va fi căldura mai mare, mă voi răcori cu apa din furtunul de udat grădina și voi mânca pepeni roșii, zemoși” Ana Catinca Florea

”În vacanță mi-ar plăcea să merg în Maldive. Am auzit că acolo e mai scump, dar că plajele sunt foarte curate.” Paul Valașutean

”Vacanța la care mă gândesc eu este cu mulți prieteni și cu apa răcoroasă a unei piscine. Mai este și cu copii care râd și mă însoțesc mai apoi în parc. Mi-ar plăcea să nu am prea multe teme, ba chiar să nu am teme deloc. Dacă voi pleca din țară, ar fi bine să ajung într-un loc cald și cu mult soare. Să am mereu ceva de făcut – nu-mi place să stau -, și să întârzie mult somnul, fiindcă mi se pare plictisitor. Foarte ciudat mă voi simți când vor mai rămâne doar câteva zile de vară.” Eva Paraschivoiu

”Vara, va fi, ca de obicei, extraordinară. La început voi aștepta plecarea din București, însă mă voi juca afară cu prietenii. Apoi, într-o dimineață, ne vom duce la mare. Abia aștept!” Rareș Enache

„Aș vrea să ajung în vara aceasta la bunicii mei, la munte. Dar oriunde mă voi afla, acasă sau la mare, voi fi bucuros că am atâta timp pentru mine. ” Alex Radu

”Vacanța ideală trebuie să fie călduroasă, cu multă plajă și cu multă înghețată. Mi-ar plăcea să fie în altă țară, Grecia sau Bulgaria. Aș sta tot timpul pe nisip, aș pleca doar dacă plouă.” Ștefan Nemțoi

”Vacanța perfectă ar fi la mare, pe țărm, sau în larg, plutind pe o barcă. Mi-ar plăcea să nu mai am deloc teme. Aș simți mai tare vara. ” Ana Constantinescu

material de Ioana Nicolaie

Scrisoarea care suntde Lara Stancu, cls. a VI-a

După primul an de gimnaziu, vacanța a trecut amețitor de repede. Am reușit să-mi fac totuși temele și am început să scriu o scrisoare. Era, desigur, tot pentru școală, scrisă ca un jurnal, cu sentimente, întâmplări, personaje. Am început-o foarte simplu: ”Dragă Școală, Toți am început școala... bine, binișor, de fapt, bine.” Ca în orice scrisoare am început cu data. Au urmat apoi zilele care-au trecut o dată cu paginile (puțin prea repede). Mi-a fost greu să-mi conving colegii că

m-am schimbat, că sunt o nouă Lara. De fapt, anul întreg a venit cu atâtea schimbări pentru mine. Au început să-mi placă mai mult unii colegi, am de-venit mai sociabilă și mi-am petrecut mai mult timp cu prietenii. Azi, de exemplu, am reușit performanța de a lua o notă mică la mate. Mi-am dat seama că nu mai pot avea, ca în clasa a V-a, doar note bune. Am încercat să fiu mereu tare și să nu las lucrurile să mă afecteze. E bine să vezi doar partea plină a paharu-lui. Sper că voi rămâne așa și anul viitor. An în care aș vrea să nu se schimbe colegii, profesorii să nu se schimbe nici ei și nici eu să nu mă mai schimb.

Ce-am înțeles din clasa a șasea

de Alexia Popescu, cls. a VI-a

La începutul anului am intrat într-o clădire nouă și am descoperit că și colegii mei erau puțin altfel decât înainte de vacanță. Crescuseră, gândeau și arătau altfel. Cu prietenii mei aveam să mă amuz, fiindcă urma să ne povestim atâtea. Abia așteptam să-i cunosc pe profesorii noi. Eram convinsă că orele vor fi mai grele și așa s-a întâmplat. Mi-am dat seama că o dată ce trec minutele, zilele și anii lucrurile devin mai dificile. Franceza, matematica, româna, engleza mi-au părut tot mai complicate. Am început și fizica, o materie deloc ușoară, iar la anul va urma chimia. Prin urmare, cred că anul acesta a fost mai greu chiar și decât mă așteptam.

ANCHETĂ

Cri

sti G

hine

a, c

lasa

a II

I-a

7

Zarulde Alexandru Dobre, cls. a VI-a

Într-o casă dintr-un cartier oarecare locuiau niște oameni obișnuiți. Cât era ziua de lungă aceștia jucau diferite jocuri cu zaruri. De peste trei generații de copii, se moștenise un zar aparte.

Un zar de culoare roșie, ușor transparent. De când a fost fab-ricat, acesta și-a dorit să fie folosit de marii jucători din Las Vegas, în cel mai mare casino de acolo, însă niciodată nu i-a fost îndeplinit visul.

Într-o noapte, pe când zarul numit Timmy stătea pe masa masivă de stejar, simți că parcă îi cresc mâini și picio-are. Și chiar așa era. După ce se văzu cu membre perfect funcționale, porni spre marele Las Vegas. Înainte de a pleca, își făcu „planul de evadare” din casă.

În a doua noapte, sări de pe masa care acum părea un fleac și porni la drum. Ajunse la pragul dormitorului. Se uită cu uimire ce distanță uriașă a parcurs. De fapt, nu era nici măcar un metru. Pe moment, Timmy uită de visul lui și își pierdu șirul gândurilor care consta în planuri de evadare. Se

rătăci în lumina lunii ce strălucea maiestuos pe cerul cu licurici. Dar acea liniște fu întreruptă deodată de o carte de joc. Era optul de treflă.

- Nu te supăra, dar ce cauți tu aici?

- Am plecat într-o călătorie către Las Vegas. Știi tu, locul acela magic din „cutia cu imagini ” a oamenilor.

- Ha, ha, ha! Ce glumă bună! Copile drag, locul acela nu există! E o minciună. Haide, vino să-ți fac cunoștință cu toată lumea. Toate cărțile de joc îl înconjurară suspicioase.

- Cine e el?

- El este Timmy și a plecat în căutarea Las Vegasului.

- Și eu am avut visul acesta cândva, spuse regele de caro.

- Și ce s-a întâmplat? întrebă Timmy.

- Am încercat și nimic nu a dat roade. Oamenii m-au pus înapoi în pachet de fiecare dată când doream să plec. Am aflat că este mai bine să stau aici cu tot poporul meu.

-Deci mai vrei să pleci, acum că ai noi prieteni? zise optul de treflă.

- Nu. Azi am aflat că prietenii sunt niște persoane speciale.

De atunci, Timmy trăiește cu cărțile de joc și o să mai trăiască mult timp de acum încolo.

Penarul nesfârşitde Robert Naumovici, cls. a VII-a

Era o dimineaţă normală de luni care începea cu o oră de matematică. La oră, profesorul ne-a pus să scoatem câte un echer. Şi, surprinzător, n-am avut niciunul la mine. N-am crezut că se va întâmpla cine ştie ce, dar, aproape fără să-mi dau seama, m-am pomenit cu un patru în cat-alog. Bineînțeles că de la acest patru mi s-a stricat toată ziua. Media mea părea compromisă, cum s-o aduc înapoi la nouă sau zece?

În seara aceea însă, mi-am dorit din tot sufletul ca ziua tocmai încheiată să se repete și, astfel, s-o pot schimba. În mod uimitor, dimineaţa următoare mi s-a părut foarte familiară. Dar de data aceasta mi s-a întâmplat ceva foarte

ciudat. Când am căutat în penar, acesta mi-a vorbit. Mi-a spus că mai bine nu caut în el că o să mă atragă înăuntru. Mi s-a părut o prostie până când am băgat mâna-n el ca să caut echerul. Hotărât lucru, era cam adânc, dar de ce să dau importanţă acestui detaliu minor?

Totuşi, vocea penarului a avut dreptate. Nu ştiu cum, dar am căzut în penar. Am aterizat pe o gumă de şters deosebit de moale. Mi se părea incredibil cum toate obiectele din penarul meu au fost mărite sau, mai degrabă, cum m-am micşorat eu. Dar cel mai interesant lucru de aflat în momentul acela era cum să ies din acea lume „penarică”. Vedeam în ju-rul meu tot felul de creioane şi de pixuri care vorbesc între ele, iar cerul era făcut din fermoarul penarului meu, Fishbone. Atunci mi-a picat fisa. Trebuia să încerc să ajung sus şi să ies prin deschizătura fer-moarului.

Dar oare cum să ajung sus? După ce-am întors întrebarea pe toate fețele, mi-a venit o idee. Am luat o bucată de bandă adezivă care mă bătea la cap să o las în pace, că de nu mă leagă, şi pastila de Nurofen pe care o ţin de câteva luni în penar. Le-am legat şi le-am aruncat peste „peretele” penarului. M-am cățărat repede pe bandă şi am ieşit. Când am ajuns deasupra, m-am pomenit într-un fel de gaură neagră care m-a azvârlit în lumea reală. M-am trezit pe bancă, dormind. Profesorul era lângă mine și-mi spunea că mai am încă o notă de patru.

MARATONUL POVEȘTILOR

Vlad

Pop

escu

8

O întâmplare de... sertarde Ana Constantinescu,

cls. a VI-a

Într-o dimineață oarecare, îmi torn obișnuita mea cană cu lapte. Iau o gură, dar parcă lipsește ceva... Aha! Adormită fiind, am uitat să pun o linguriță de cacao. Mă îndrept către sertarul cu tacâmuri, îl deschid și... și... n-o să vă vină să credeți! O grămadă de lingurițe mici, rotunjoare și lucioase încep să strige cam în același timp:

-Dulceață, dulceață! Ne dai dulceață? Dă-ne dulceaaață! Te rugăăăm!

-Ce dulceață, nicio dulceață! se enervează Mama Lingură. Toată ziua, numai dulciuri! Dulceață, înghețată, tort, frișcă, numai asta mâncați! O supă sau o ciorbă v-ar prinde foarte bine, ar fi foarte sănătoase!

-Supă?! Ciorbă?! Beah! Asta mănânci tu, dragă mamă, răspund în cor lingurițele gălăgioase.

-Știți... eu mă gândeam mai degrabă la o linguriță de cacao... mă trezesc răspunzând....

-Bine, fie, chiar și cacao, acceptă o linguriță cam posomorâtă! Orice, numai să scap de gustul ăsta de medicament.

Mă uit mai cu atenție și văd că e lingurița gradată de plastic cu care mama mi-a dat Nurofen aseară. Mă durea capul îngrozitor.

-Coană Lingurăăă! se aude din alt compartiment. Coană Lingură, n-ai mata niște Bulion? Că tocmai mă apucai să gătesc o ciorbă de fasole, da’ rămăsei fără bulion.

E vecina, Tușa Lingură de Lemn. Mai mare și mai grăsuță decât o lingură obișnuită, Tușa Lingură de Lemn e cam necioplită. Adică... e ea cioplită, da’ cam grosolan, nu are finețe. Vorbește tare și bârfește cam mult. Știe întâmplări din aproape toate sertarele, de la farfurii, de la pahare, chiar și din frigider. Începe rapid o poveste despre doi litri de lapte care s-au luat la bătaie pentru niște biscuiți, până au devenit lapte bătut. Lingurițele o ascultă cu gura căscată și se amuză teribil. Le place mult Tușa Lingură de Lemn cu poveștile ei. Așa necioplită cum e, e foarte cumsecade și o gospodină desăvârșită. Toată ziua gătește ceva, amestecă în câte o oală...

-Bună ziua, Tușă! apare și sora mai mare, lingurița cu coadă lungă. E adolescentă și, de ceva vreme, trăiește o poveste secretă de dragoste cu un cuțitaș tinerel, subțirel și foarte lucios. Părinții nu sunt de acord pentru că, după părerea lor, cuțitașul nu are nici un scop în viață. Nimeni nu știe la ce folosește! Lingurița cu coadă lungă a încercat să-i ia apărarea, cică ar fi poet, sau artist, sau cam așa ceva, dar în zadar.... Nimeni nu-l înțelege pe cuțitaș.

Verișoarele furculiță se bagă și ele în vorbă. Sunt cam înțepate, toți se tem puțin de ele. Cum le zici ceva, cum se înfig în tine. Dar fac parte din familie și trebuie acceptate așa cum sunt.

-Taca, taca, toată ziua, numai asta știți! Conversația se întrerupe și toate privirile se întorc spre Unchiul Tirbușon. E morocănos. A deschis aseară o sticlă de vin și nu și-a revenit încă. E amețit și-l doare și capul. Îi cam place băutura unchiului tirbușon, toată lumea știe asta.

-Bună dimineața, tuturor! răsună glasul puternic al tatălui, Marele Cuțit de Bucătărie. El este capul familiei, muncește toată ziua pentru ca ai lui să aibă ce pune pe masă. O linguriță zglobie se grăbește să-i amestece în cafea. Marele Cuțit de Bucătărie mulțumește, bea cafeaua și pleacă la lucru. Celelalte tacâmuri se pregătesc pentru micul dejun...

Doamne, cât o fi trecut de când stau cu cana de lapte în mână și mă uit în sertar? Mi-e teamă să nu întârzii la școală. Mai bine mă duc să mă spăl încă o dată pe față. În drum spre baie trec pe lângă Frigider și acesta mă salută cu răceală. Ce-o fi cu el?

-Nu-l lua în seamă, îmi spune Filtrul de Cafea, ce răspândește un miros foarte plăcut în bucătărie. Așa e el! Rece!

Hotărât lucru, aceasta n-a fost o dimineață obișnuită! Ce bine!

Distracție în naturăde Tudor Buligoanea, cls. a IV-a

Toată lumea știeCă joaca-i fericire,

Vara este un anotimp însoritCu timp deosebit.

Se bucură de vară înflorită:Copiii care o merită!

Ei la școală-au învățat,Timpul și l-au terminat

Și-acum, ce altceva să facăJoaca în nisip,

Este prima venităÎntr-o vară fericită.

Apoi, bătaia cu apă,Care face iarba leoarcă.Și desigur și mai tare,

Plaja de la mare.

MINIATURI“P

eisa

j rur

al”

- Mel

ania

Cio

cian

u, c

lasa

a V

-a

9

Lingura familieide Lavinia Zincă, cls. a VI-a

Într-o vară am fost plecată câteva zile la bunici. De obicei acolo mă joc şi mă distrez cu vechi prieteni. Dar într-o seară, nu știu ce mi-a venit şi am început să scotocesc printr-un dulap vechi cu sertare prăfuite. Acolo bunica ţinea multe „chestii” interesante. Dintre toate acestea am pus ochii pe o lingură. Era foarte tocită pe margini, părea făcută dintr-un metal greu şi necunoscut mie.

Am întors-o şi pe mânerul ei scria „Made in Chekoslovaquia”. Nici n-am terminat bine de citit, că am auzit un glas:

- Ne cunoaştem ? Nedumerită, m-am uitat împrejur. Nu era nimeni. Și până să-mi dau seama ce se întâmplă, glasul reveni cu o nouă întrebare:

- Vrei să afli povestea mea ?

Atunci am realizat că vorbele veneau de la obiectul pe care-l țineam în mână. Năucită că vorbesc cu o lingură, am răspuns automat:

- Să auzim ce ai de spus!

- Am intrat în familia ta, când lumea era devastată de al doilea război mondial. Aparţineam unui soldat din Cehoslovacia, iar când acesta a căzut pe câmpul de luptă străbunicul tău m-a „cules” din raniţa lui. Am petrecut cu străbunicul tău mult timp, nici acum nu-mi pot scoate din minte imaginile cutremurătoare ale bombardamentelor. În jurul nostru mureau oameni seceraţi de gloanţe sau de exploziile bombelor. Soarta a vrut ca sfârşitul războiului să ne găsească pe amândoi în viaţă. Aşa am ajuns în România. La întoarcerea de pe front, străbunicul tău m-a adus acasă la el. A fost un drum de-a dreptul cumplit. Era frig, îngheț și prin iarna grea credeam că n-o să mai ajungem. Am trecut însă cu bine și de această încercare.

Am fost apoi prietenă cu toată familia lui. Mă foloseau pe rând ca pe un premiu, ca pe un lucru de preţ, fiindcă îmi cunoșteau povestea. După cum ştii, străbunicul tău a avut trei copii. Unul dintre ei a devenit, în timp, bunica ta. Când aceasta a trebuit să plece din sat la studii, familia a hotărât că ea este cea care va trebui să mă poarte printre lucrurile ei şi să fie atentă să nu mă piardă.

Bunica ta m-a dus prin diferite locuri. După studii, a fost repartizată mai întâi în judeţul Harghita. Acolo am locuit amândouă la o familie de maghiari. Erau simpatici şi făceau nişte prăjituri nemaipomenite. Tot aici am cunoscut obiecte aduse din Ungaria. Nu ştiu de ce, dar n-am reuşit niciodată să învăţ limba maghiară. În schimb, am fost „utilizată” destul de des la consumarea gulaşului. Experienţa aceasta ne-a prins bine. Dar a venit vremea să plecăm mai departe. Am ajuns în judeţul Argeş. Aici am stat puţin timp. Familia care ne-a găzduit era la fel de primitoare, dar mereu foarte ocupată.

Aşa cum poate ştii, a venit şi anul 1959, când bunica ta s-a căsătorit cu bunicul. S-au retras în apropierea Bucureştiului, la 50 km distanţă, într-un mic orăşel din judeţul Ialomiţa. Am fost fericită alături de ei şi am plâns cu ei la evenimente triste. Bunicul tău m-a îndrăgit şi adoptat pe loc, ba chiar a devenit unicul meu utilizator. Asta până când s-a născut copilul lor, adică mama ta. Când aceasta a crescut a început să mă folosească din ce în ce mai mult. Era aproape o „bătălie” între ea şi bunicul, uneori fiind nevoie de intervenţia bunicii pentru a pune capăt disputei.

Pot să spun că am avut parte de tot felul de războaie în viaţa mea. Trebuie să îţi amintesc că am fost uitată o dată. Bunicii tăi şi-au cumpărat o casă şi au fost nevoiţi să se mute. Au strâns toate bagajele şi le-au dus în noua locuință. A doua zi, când erau la masă, mama ta şi-a amintit de mine. A început să plângă. M-au căutat, dar zadarnic. S-au întors după mine și au

auzit de departe strigătele mele de ajutor :

- Cum aţi putut să mă uitaţi aici?

- Iartă-ne, te rugăm! a spus mama ta. N-o să se mai întâmple niciodată!

Şi m-au luat cu ei în noua lor casă. Rolul meu nu s-a schimbat prea mult, eram la fel de des folosită, ceea ce mă bucura nespus. Când a venit vremea să plece mama ta de acasă, a fost un moment de cumpănă pentru mine. Mă iubeau toţi, iar eu trebuia să fac o alegere. Am decis să rămân cu bunicii, deoarece nu ştiam ce va veni. A urmat o perioadă de linişte când eram doar a bunicului. Zilele se scurgeau destul de repede. Momente majore au marcat apoi viaţa familiei şi implicit a mea: căsătoria mamei tale, apariţia ta şi, într-un târziu, dispariţia bunicii. Acest din urmă eveniment a fost foarte dureros. De aceea, am simţit nevoia să mă retrag din viaţa cotidiană. Timp îndelungat am stat în sertarul meu prăfuit gândindu-mă cu drag la toată viaţa petrecută alături de familia ta. Ce vei face cu mine de acum înainte este decizia ta. Tot ce pot să-ţi spun este că eu îmi doresc să rămân alături de voi, deoarece simt că fac parte din această familie şi cunosc atât de mult din istoria ei.

- Ai făcut şi vei face mereu parte din familie. Voi avea grijă să rămâi tot timpul alături de noi, i-am răspuns cu un glas tremurător.

ENIGMĂ

“Afr

ica”

- M

aia

Spir

idon

, cla

sa a

II-a

alfa

10

Fiindcă a venit primăvarade Melania Ciocianu, cls. a V-a

-Atenție! Toate florile sunt rugate să se prezinte alături de semințele lor în piața orașului! se aude de la televizor. Mama vine grăbită cu o expresie îngrijorată pe chip.

- Orice ai face, nu uita să găsești un loc cu cât mai multă lumină și cu cât mai multă apă, dar nu foarte vizibil. Așa vei fi în siguranță.

Mama continuă să îmi explice ce să fac, dar eu nu înțeleg nimic. Fiind doar o sămânță, tot ce știu este că mama și cu tata au fost singurii ghiocei din pădurea BĂNEASA de anul trecut. Eu sunt o sămânță de ghiocel de abia ajunsă pe lume…

- Haide, trebuie să te ducem la extrageri.- Extrageri?!- Ai chiulit atât de mult de la ora de istorie? Nici măcar nu știi cum se aleg care sunt

semințele care vor încolți primăvara aceasta?- Poate…- Nu mai este timp să îți explic, îți vor explica ei.- Care ei?- Președintele și cu primarul FLORITOPIEI. Acum grăbește-te, nu mai ai mult timp de

pierdut.După o jumătate de oră, ajungem în piață. Eu, încă confuză, mă așez în linie lângă prietena

mea cea mai bună, sămânța de lalea.- Hei, Lulu! Poate o să nimerim una lânga alta!- Ce să nimerim? Flora, nu știi cum funcționează toate astea?- Poți să îmi explici, te rog? întreb eu, ușor rușinată. - Păi, acum se trag la sorți ce semințe vor înflori toată primăvara. Se aleg câte 100 de

semințe din fiecare floare. - 100? Dar primăvara trecută au fost numai mama si tata…- Asta pentru că restul de 98 au nimerit într-o zonă poluată sau fară apă și nu au putut

înflori. Așa, lasă-mă să continuu. După ce s-au ales toate florile pentru această pădure, se împart pe momente. Tu, fiind un ghiocel, vei fi prima floare. Eu, fiind o lalea, voi înflori când tu vei fi deja fie moartă, fie înapoi aici, in Floritopia, alături de semințele tale. Și cine știe, poate o să ai și un soț…

- Nu te abate de la subiect!- Scuze, scuze. Deci, în cel mai bun caz, ne vedem aici, dacă nu pățim ceva.- Dar nu înțeleg! Chiar când am zis asta, primarul mă întrerupse, prezentându-l pe

președinte. Acesta ieși pe scenă cu un bol gigantic.Extragerea ghioceilor dură o veșnicie. După 2 ore, veni momentul să îl anunțe pe ultimul.- Cel de-al 100-lea ghiocel din această primăvară este… suspans… Flora! Oh, nu! Nu știu nimic despre asta… Primarul ne cheamă pe toate în primărie pentru a ne

spune mai multe:- Acum aveți ocazia să vă alegeți un loc pe hartă. Fiind ghiocei, nu aveți decât câteva zile

de îndurat.După ce am ales toate locul, ne-am dus într-o cămăruță la doar câțiva centimetri depărtare

de suprafață. Sentimentul pe care îl aveam în timp ce încolțeam era unul plăcut. După mult timp, am simțit lumina caldă a soarelui. Era așa bine! Acum nu mai eram o sămânță, ci o floare în toată splendoarea. Rădăcina mea, adânc înfiptă în pământ, recepționa orice mesaj de la președinte. Acesta mă anunța că anul acesta 27 dintre noi au înflorit. Ce trist! Esmeralda, verișoara mea, a murit datorită lipsei de apă.

După ce am mâncat de dimineață, m-am decis să observ mai bine unde mă aflam. Eram lângă un stejar bătrân, foarte aproape de un alt ghiocel, pe nume Tudor.

- Tudor, ce faci? am întrebat eu încântată. Acesta stătea întins la pământ. Am presupus că dormea, dar puțin mai încolo, doctorul florilor a apărut și l-a luat pe Tudor. Atunci am văzut rana imensă de pe ambele frunze și o petală. Și el fusese o victimă. După ce doctorul dispăru, am auzit un sunet puternic dinspre sud. Spre mine veneau niște labe de mutant. M-am panicat.

Trecuseră trei zile de când stăteam aici, nu mai aveam decât una în cel mai rău caz, nu puteam să mor acum! Laba gigantică făcu un pas uriaș până aproape de mine. Pe talpă avea scris cu litere mari cuvântul CONVERSE. Ce nume ciudat pentru un monstru. Apoi am văzut creatura mai bine, când s-a aplecat. Era chiar frumoasă! Avea pielea palidă, părul lung, castaniu, și niște ochi mari, ciocolatii, și care păreau… inocenți. Am văzut-o cum a întins mâna și a rupt ceva. Era un alt ghiocel. Unul pe care nu îl mai văzusem până acum. Se uita la el cu duioșie. Îi… plăcea! Apoi, ca printr-un vârtej, am simțit o durere insuportabilă și m-am trezit culcată la pământ, ca Tudor. Dar mutantul care mă călcase arăta altfel. Avea părul blond, scurt și foarte murdar. Avea ochii albaștri și foarte răi. CONVERSE (din câte am citit eu pe laba uneia dintre creaturi) se întristă când mă văzu, iar monstrul râse cu poftă. Doctorul veni și mă luă, așa, murdară și plină de dureri cum eram.

Tot ce văd acum este alb. Sunt întinsă pe un pat, plină de perfuzii și aparate. Mama, din câte am aflat, murise de bătrânețe ziua trecută. Ce trist! Am apăsat pe un buton ca să îl chem pe doctor.

- Ce s-a întâmplat mai exact, doctore?- Păi, când te-a călcat acea… acea…- Creatură?- Da, te-am luat și te-am adus aici. Ești singura

supraviețuitoare.

- Oh…Au trecut 3 luni de când am ieșit la suprafață.

Lulu nu a supraviețuit din păcate. Mi-am găsit de lucru la Academia de Instrucție a Mamelor Ghiocei, unde le povestesc elevelor mele flori cum să își sfătuiască semințele. Totul a revenit la normal, iar eu duc o viață superbă alături de semințele mele, Lulu si Esmeralda, numite după verișoara și prietena mea.

BASM

Eva

Para

schi

voiu

, cla

sa a

VI-

a

11

Un mic prinţ, o mare cartede Horia Muraru, cls. a VII-a

Cartea despre care am să vă povestesc nu a fost nici prima citită, nici prima imaginată, nici prima cumpărată sau primită, dar a fost prima carte foarte specială pentru mine. Aveam vreo 7 ani și mă aflam într-o vacanţă de schi, la Poiana Brașov, împreună cu mama. Eram doar noi, tata nu ne însoţea, fiind plecat la celălalt capăt al lumii, în Jamaica, unde

plajele au nisipul la fel de alb ca zăpada de la noi și sunt umbrite de cocotieri măcar la fel înalţi ca brazii noștri. Diferenţa ar fi că, în Jamaica, dacă îţi trece prin cap să scuturi bine un copac, te alegi cu nuci de cocos în loc de conuri de brad.

Nu știu cum i-a trecut mamei prin minte, dar bine a făcut când a luat cu noi o carte mică, plină de

ilustraţii, care se numea Micul Prinţ. Eram obișnuit, de ceva ani, cu lecturile de seară ale mamei. Încă de când eram foarte mic, de fapt de când mă știu, obișnuiam să o ascult citindu-mi seara, la culcare, tot felul de cărţi și cărticele. Dacă aţi fi auzit-o cum își modela vocea încercând să imite pe fiecare dintre muzicanţii din Bremen, v-aţi fi dorit să fiţi acolo, credeţi-mă!. După ce am învăţat să citesc bine, făceam cu rândul, citind fiecare câte o pagină cât mai cu intonaţie, încercând să ne impresionăm reciproc.

După o zi întreagă petrecută pe pârtie, la schi, obosit și cu obrajii îmbujoraţi, mă cuibăream în patul moale, cu obrazul lipit de mama, și așteptam cu nerăbdare să descopăr aventurile unui pici care își zicea Micul Prinţ. La vârsta aceea, când am citit cartea, oamenii mari mi s-au părut ciudaţi, chiar foarte, foarte ciudaţi. Cum să nu poţi trăi fără a conduce, fără a fi admirat, fără a avea bunuri materiale? De ce oamenii mari simt oare nevoia să se ascundă de propriile fapte, precum regele, care stăpânește tot și nimic, sau precum omul de afaceri, care-și numără bogaţia de stele, sau geograful, care-și trăiește pasiunea doar prin ochii celorlalţi. Îmi amintesc că există, undeva în carte, o frază care spune: ‘’Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.’’, și ăsta mi s-a părut un enunţ foarte plin de înţelepciune, mai ales dacă toţi adulţii pe care îmi imaginam că îi voi întâlni pe viitor urmau a fi precum cei din carte.

Adormeam în fiecare seară cu câte o întâmplare în minte, visând noapte de noapte că trăiesc aceleasi experienţe ca și prietenul meu prinţ. Asta, în ciuda englezilor zgomotoși și bine-dispuși, aflaţi și ei în vacanţă la ski și cazaţi in același hotel ca și noi, care nu se dădeau duși la culcare decât foarte târziu în noapte.

Pe măsură ce zilele treceau și povestea avansa, mă cuprindea o mare tristeţe gândindu-mă că atunci când voi crește, aș putea trăi într-o astfel de lume. Salvarea mea și a Micului Prinţ a venit spre finalul cărţii, când acesta se întâlnește cu vulpea, care-i dezvăluie un mare secret: ”Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor’’. Deși adulţii vor să stie totul exact, ei ar trebui să accepte că unele lucruri vin de nicăieri, așa cum credeau când erau copii. Vulpea îmblânzită de Micul Prinţ ne-a dat amândorura o lecţie despre prietenie: ‘’Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzește-mă!’’ Dragii mei, prietenia și iubirea sunt de nepreţuit și ele dau valoare oamenilor lângă care trăim. După ce călătorisem prin poveste câteva seri, alături de Micul Prinţ, finalul acesta mă intrista foarte tare, mă făcea chiar să plâng. Eram ‘’ îmblânzit’’ de Micul Prinţ, pe care mi l-aș fi dorit prieten pe viaţă.

Micul Prinţ a avut nevoie să pornească într-un fel de călătorie a vieţii lui, pentru a înţelege, la final, că tot ceea ce era important pentru el se găsea acasă. Probabil și noi, în viaţă, vom căuta esenţa ei, vom fi nemulţumiţi de ceea ce avem, până când vom înţelege cât de important este cuvântul „acasă”.

Eram puţin descumpănit și surprins de carte. Mama mi-a spus că ea este o lecţie pentru oamenii mari, veșnic grăbiţi si preocupaţi de lucruri superficiale, incapabili să vadă lucrurile cu adevărat importante, oameni care trebuie să înveţe din când în când să redevină copii.

De atunci, de la prima lectură, am mai citit-o de câteva ori, și am ajuns să o înţeleg din ce în ce mai bine. Nu cred ca o astfel de carte se poate povesti, poţi doar să spui ce simţi și ce ai înţeles când ai citit-o, pentru că de fiecare dată când o recitești, descoperi ceva nou. Eu nu i-am aflat încă toate înţelesurile și sunt convins că o să o mai recitesc de câteva ori până la bătraneţe și că o sa fiu uimit de fiecare dată.

Cartea asta poate fi citită la orice vârstă și în orice stare de spirit, și atunci când ești fericit, și atunci când ești trist, și atunci când iubești, și atunci când suferi, și atunci când ești singur, și atunci când ești înconjurat de prieteni, și atunci când viaţa ta e frumoasă, și atunci când e cel mai sumbru loc de pe lume. E o carte pentru copii mari și adulţi care trebuie să înveţe să redevină copii mari. E o carte pe care aș face-o cadou, cu drag, oricând, unui om drag…

ESEU“I

n co

smos

” - R

adu

Avra

m, c

lasa

a II

-a a

lfa

Alex

ia N

emes

, cla

sa a

II-a

del

ta

12

INTERVIUL NUMĂRULUI

© 2013 Little London

Redactori: Horia Muraru, Sara Mușetescu, Catinca Romcea, Ana Caterina Ciușcă, Natalia Dan, Theodor Nicolae, Radu Secoșan, Adrian Buligoanea, Alexandru Dobre, Lara Stancu, Alexia Popescu, Robert Naumovici, Ana Constantinescu, Tudor Buligoanea, Lavinia Zincă,

Melania Ciocianu, Ana Catinca Florea și Lucian Popescu.

Profesori coordonatori: Ioana Nicolaie, Florin Chitic, Ileana Bighiu și Liana Ilincescu.Profesori colaboratori: Ioana Dumitrescu, Cornelia Andone și Doina Roman.Desenul de pe coperta revistei: Petra Busurcă, cls. a II-a A.

Super Little London = ISSN 2284 – 8622 ISSN-L = 2284 – 8622 Tipãrit la Ubik com srl

Horia Roman Patapievici: „Seara noastră este o expresie a libertății”

interviu cu scriitorul Horia Roman Patapievici; de Ana Constantinescu, Ana Catinca Florea, cls. a VI-a

și Lucian Popescu, cls. a VII-a

16 mai, 2013, o zi de joi. La Palatul Cesianu s-a desfășurat cel mai important eveniment cultural, din acest an, al școlii noastre. Reputatul eseist Horia Roman Patapievici a venit în fața copiilor, părinților și profesorilor din comunitatea Little London ca să le povestească despre suflet. Despre ce înseamnă să-l ai – fiindcă te naști cu el – , să-l descoperi și să-l îngrijești sau să-l lași pur și simplu să se atrofieze. Despre cultură, filme și întâlnirile formatoare. Despre ce este – sau ar trebui să fie – cu adevărat important în viețile noastre. Imediat după conferință, câțiva copii, încă foarte emoționați, i-au luat un interviu. După ce-au oprit î n r e g i s t r a r e a , Horia Roman Patapievici le-a mai făcut un mic dar: lectura poemului “Astăzi ne despărțim” de Ștefan Augustin Doinaș.

Lucian: Care e prima carte care v-a impresionat?

Răspunsul este cu un ocoliș. Am o soră cu nouă ani mai mare decât mine pe care, la un moment dat, am întrebat-o: Când nu mă certam cu tine, atrăgând astfel pedepsele drastice ale părinților, ce făceam? Și ea mi-a zis: Devorai cărțile, citeai încontinuu! Dar eu nu-mi mai aminteam asta. Prin urmare, primele cărți care m-au fascinat au fost volume pentru copii. Cea de care-mi aduc aminte este “Cireșarii” de Constantin Chiriță. Am recitit de-atâtea ori cele cinci volume până s-au făcut ferfeniță. Îmi plăceau și cărțile science-fiction. Un erou de-al meu a fost și Robin Hood.

Ana: Când erați de vârsta noastră ați mai întâlnit vreun scriitor în afară de Ștefan Augustin Doinaș despre care ne-ați spus atâtea în această seară?

N-am întâlnit scriitori în carne și oase, dar am întâlnit, ca să zic așa, ”scriitori în carte”. La paisprezece ani am descoperit primul meu autor adevărat, unul italian, Cesare Pavese, cu un volum scurt, “Diavolul pe coline”. După aceea, am citit tot ce s-a tradus din el și jurnalul

său, “Il mestiere di vivere” (Meseria de-a trăi), mi-a schimbat viața. El a fost primul scriitor adevărat pe care l-am întâlnit, nu în lumea exterioară, ci în mintea mea, prin paginile scrise de el.

Lucian: Care-i legătura între fizică și literatură? Există vreuna?

Niciuna. La școală, mă descurcam bine la toate. Ceea ce-aș fi vrut să urmez era filologia clasică, greacă și latină. Tata s-a supărat îngrozitor. Ai înnebunit, ce-o să faci cu două limbi moarte? mi-a spus. Și, într-adevăr, pe atunci, nu prea aveai viitor. Crezi că ești vreun geniu, să ajungi vreun filosof mare? Nu, o să predai educație fizică în vreun sat uitat de lume!

a continuat. Atunci am hotărât să mă îndrept spre filosofie. Dar s-a întâmplat să întâlnesc un politruc care avea legătură cu această facultate – pe atunci filosofia era folosită politic – și m-a dezgustat. Și așa am ales fizica.

Catinca: Pe Ștefan Augustin Doinaș, despre care ne-ați povestit cum l-ați văzut prima oară, l-ați mai întâlnit după aceea? V-a recunoscut?

Nu și-a amintit de mine. I-am povestit, dar el nu mai știa nimic.

Mi-a spus că erau mai mulți scriitori care erau pur și simplu duși la colectivul de oameni ai muncii de la Fabrica de țevi, la colectivul de țărani din cine știe ce sat sau, cum s-a întâmplat, la colectivul de elevi ai Școlii 192 ca să le vorbească. Pentru el nu avea nicio însemnătate. Cum putea să mă recunoască? Totul era atât de artificial. Deosebirea uriașă între atunci și acum e că pe mine nu m-a obligat nimeni să vin la întâlnirea cu voi. V-am spus ceva ce mă preocupă și care cred că vă va folosi. Seara noastră de-acum este o expresie a libertății.