revista tehopolis, nr 1, 2008

IPS Teofan Savu - noul mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

„Este un cuvânt în Scriptură, în care Dumnezeu grăieşte prin gura unui profet: „Căile Mele nu sunt căile voastre; gândurile Mele nu sunt căile voastre”. Cred că sub egida acestui cuvânt din Scriptură s-au desfăşurat şi alegerile pentru Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Surprinderea mea a fost mare. Dau slavă lui Dumnezeu că mă cheamă la o altă slujire în Biseri-că. Mi se rupe inima pe de o parte că mă despart de poporul lui Dumnezeu din Oltenia, cu care zic eu că m-am identificat poate până la ultima picătură de sânge, iar pe de altă parte mă îndrept spre Iaşi, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, pentru că slujirea arhierească nu este altceva decât o prelungire a Liturghiei în timp şi spaţiu, dar aşa cum am simţit de-a lungul celor 8 ani cât am slujit la Craiova, cu ajutorul Sf. Nicodim de la Tismana, ocrotitorul Olteni-ei, tot aşa nădăjduiesc ca rugăci-unile Sf. Parascheva, ale Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, ale Sf. Ştefan cel Mare, ale Sf. Dosoftei, ale Sf. Varlaam şi ale tuturor sfin-ţilor care au odrăslit pe pământul Moldovei, mă vor sprijini să înde-plinesc slujirea la care am fost chemat acolo. De asemenea, am speranţa că voi primi ajutor din partea PF Părinte Patriarh Daniel, care amintea că această lucrare nu poate fi considerată altfel de-cât lucrarea Duhului Sfânt şi, în acelaşi timp, cred că celălalt mol-dav, şi anume PF Părinte Patriarh Teoctist, de care am fost atât de puternic duhovniceşte legat, a fost prezent în sala sinodală, as-tăzi, pentru că este mai prezent cineva plecat dintre noi decât sun-tem noi, unii în faţa altora, şi el, PF Părinte Patriarh Teoctist, care a păstorit atât la Craiova, cât şi la Iaşi, mă va ocroti, acolo sus, cu rugăciunile sale.”

BIOGRAFIE: IPS Teofan, pe numele de mirean Dumitru Savu, s-a născut la data de 19 octombrie 1959, în localitatea Corbi - judeţul Argeş, din pă-rinţii Constantin şi Teofana, într-o familie cu şapte copii, din care patru aveau să intre în monahism. A efectuat stagiul militar între 1979 - 1980, după care a intrat în monahism la Schitul Crasna - judeţul Prahova, în 1984, primind numele de Teofan. Din anul 2000, după trecerea la cele veşnice a IPS Nestor Vornicescu, a devenit arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei. În septem-brie 2007, după trecerea la cele veşnice a PF Patriarh Teoctist, IPS Mitropolit Teofan a fost desemnat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane candidat pentru scaunul de Patriarh, dar a re-nunţat după primul tur al alegerilor. Limbi străine cunoscute: fran-ceza, engleza şi italiana.

STUDII: - Şcoala generală de 8 ani, în localitatea natală; - Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Craiova (1974 - 1979); - Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1980 - 1984), cu teza de licenţă: „Voturile monahale in lumina desăvârşirii creştine”; - Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris (1986 - 1990), obţinând titlul de Doctor în Teologie cu lucrarea: „La divino-humanité du Christ et la deification de l'homme dans l'oevre du Saint Maximele Confesseur”, calificativul obţinut fiind summa cum laude.

SLUJIRI ÎN BISERICĂ: - monah în Schitul Crasna, Prahova, începând cu 1984, primind numele de Teofan; - ierodiacon şi ieromonah, începând din anul 1985; - duhovnic la Mânăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy en Othe, Franţa (1987 - 1990); - secretar al Cabinetului Patriarhal (1990 - 1991); - episcop vicar patriarhal (1991 - 2000); - secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane (1994 - 2000); - responsabil cu editura si tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (până în 1994); - reprezentant al vrednicului de pomenire Preafericitul Părinte Pa-triarh Teoctist pentru coordonarea activităţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti (1997 - 2000); - coordonator al Biroului de Pelerinaj al Patriarhiei Române (1999 - 2000); - membru în Comitetul Central al Conferinţei Bisericilor Europene din Geneva (1992 - 1997); - membru în Adunarea Generală a Comisiei Ecumenice Europene „Biserica şi Societatea”, Bruxelles (1995 - 1997); - locum-tenens de arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America şi Canada (2001); - locum-tenens de episcop al Episcopiei Severinului şi Strehaiei (1 noiembrie 2003 - 25 aprilie 2004); - preşedinte al Comisiei canonice, juridice şi pentru disciplină a Sfântului Sinod;

- arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei (2000 - 2008). ACTIVITATE PUBLICISTICĂ:

- autor de articole şi studii în reviste şi ziare din România şi străi-nătate, în domenii ca: teologie patristică, spiritualitate ortodoxă, ecumenism, analize ale fenomenului religios actual etc.; - coordonator al periodicului de limbă engleză al Sectorului pentru relaţii externe bisericeşti, „News Bulletin” (1997 - 2000); - preşedinte al colegiilor de redacţie al publicaţiilor: „Mitropolia Olteniei”, „Cetatea Creştină”, „Studii” (Centrul de Studii de Teolo-gie Aplicată al Arhiepiscopiei Craiovei).

EDITORIAL 3

†heopolis aprilie-mai 2008

Este al optspezecelealea an de acţiune intensă şi insistentă a ASCOR-ului nostru. Pentru cei care cunosc aceasta şi pentru cei care nu ştiu de existenţa acestui grup extins de tineri simpatici., ASCOR-ul este o asociaţie cu un scop foarte precis, cu o gamă largă de caractere, personalităţi, cu un mesaj ce se vrea a fi cunoscut, dedicat lui Hristos şi adresat tinerilor cetăţii Iaşului.

Gândul care ne vine atunci când dorim să explicăm de ce am denumit revista aceasta THEOPOLIS este că toţi suntem locuitori al unui oraş care, cu frumoasa şi distinsa istorie multiseculară, a fost şi este supravegheat de Dumnezeu. Nu aş dori să contrazic destinul acestui oraş considerat centru cultural şi spiritual, însă faptele rezultate din acţiunile noastre nu ne definesc ca fiind persoane fidele şi cunoscătoare ale trecutului românesc creştin, de care e bine să ţinem cont, trăgând foloase din greşelile trecutului uitat. Scopul acestei asociaţii de tineri este să promoveze spiritualitatea şi moralitatea creştină de sor-ginte Ortodoxă, cu predilecţie în mediul universitar. Ce este creştinismul sau ortodoxia? Poate vă întrebaţi ce rol mai are această asociaţie, în eforturile ei de a se manifesta şi a fi cunoscută. În interiorul grupului de tineri este bine cristalizată ideea unei comuniuni cu Hristos Dumnezeu-Omul, deşi a fi sincer, neduplicitar şi înţelept este foarte dificil, dar fiecare încearcă să devină - după modelele promovate de două milenii – OM. A fi creştin sau o persoană evlavioasă în mod formal sau din slavă deşartă este un sacrilegiu. Din afara ei, asociaţia pare că îşi pierde timpul în itinerariul nedefinit şi neinteresat către Dumnezeul supraveghetor „Care poate nu vrea Să coboare din absolutul nemărginit sau nu oferă nici libertatea, nici iubirea de care vorbesc toţi.”

Primul argument al necesităţii revistei se concretizează în faptul că noi încercăm să regăsim calea de a pătrunde tainele lumii acesteia. Cine este binele sau de ce răul ia chi-pul binelui? Pentru tinerii ortodocşi răspunsurile sunt ştiute. Spre surprinderea noastră, faptele sunt vizibile şi chiar lăudabile. Astăzi suntem pătrunşi până în adâncul minţii de valori şi modalităţi de vieţuire ieşite din normalul omenescului. Simplul fapt că iubirea firească faţă de cei din jur capătă o manieră crudă, nu de a-l ajuta să se ridice pe aproa-pele tău, ci de a-l înlocui şi detrona de pe drumul greu de afirmare existenţială, este trist. Tendinţa babilonică de constrângere materială pentru o viaţă mizerabilă de îmbogăţire egoistă este o altă problemă în aceeaşi ordine de idei. Încerc să nu învinovăţesc pe ni-meni de faptul că societatea se află în acest val hidos şi urât mirositor, pentru sărăcia oamenilor jefuiţi. Poate că în această revistă nu vom trata în adâncime aceste subiecte, însă dorim să tragem un semnal de alarmă, necesar pentru trezire.

Al doilea argument al demersului nostru pentru această revistă este acela că nu do-rim să stârnim nemulţumiri şi crispări, ci să prezentăm dorinţele şi frământările tinerilor căutători de pace şi stabilitate. Avem un mesaj uşor de rumegat şi cuvinte create sau modelate pentru cei care doresc o viaţă liniştită şi bună. Revista va încerca să-L prezinte pe Hristos Dumnezeu ca Tendinţă, Voinţă, Cale, Esenţă şi Model suprauman şi nemărgi-nit. Chiar dacă Hristos este ignorat, dorim cu sinceritate să aşternem pe hârtie trăirile şi sensibilitatea unor tineri, care tind spre o carieră în viaţă şi anume o carieră săpată în propriul suflet.

Şi un ultim argument în susţinerea acestei idei este deschiderea noastră sinceră spre voi. Dorim să spunem ceva care zideşte şi interesează. Dacă vom părea plictisitori şi ana-cronici, în afara realităţii sociale şi universale, vă rugăm să nu ne învinovăţiţi sau criticaţi, ci să nu mai continuaţi lecturarea acestor texte oferindu-i prietenului vostru o şansă des-chiderii şi iubirii noastre. Odată înscrişi în această asociaţie şi citind revista aceasta, spe-răm să fim mai buni şi să răspundem la provocările de azi cu curaj.

Cu dragoste, tinerii Ortodocşi

A R G U M E N T U M

DE LA ÎNAINTAŞI 4


Preot Cătălin Puiu

Născut în anul 1980, Părintele

Cătălin Puiu a fost preşedinte al ASCOR Iaşi între anii 2002-2004. Activ încă din anul 1998 în cadrul asociaţiei, tânărul părinte a fost mai întâi simplu voluntar, apoi coordonator al activităţilor cultu-rale. Printre realizările sale se numără iniţierea proiectelor „Dar din lumina Învierii” (aprilie 2002), respectiv „Dor de cântec româ-nesc” (decembrie 2003). A fost Coordonator de grup in cadrul proiectului „Global vilage”, Montpellier, iulie 2001 şi organi-zator al acţiunii „Tinerii şi bogăţiile Greciei”, Tesalonic, Muntele Athos, octombrie 2003.

În prezent, este preot paroh în parohia „Sfântul Ilie” din satul Slobozia, comuna Ciurea, însă este a rămas membru al ASCOR-ului în Departamentul Omnia Fides.

Despre ASCOR-ul de ieri

ASCOR-ul a fost şcoala formării mele ca persoană responsabilă faţă de oamenii pe care Dumnezeu a rânduit să-i întâlnesc în perioada studenţiei. A fost academia duhovnicească în care am învăţat să dăruiesc timp şi să primesc prietenie în Hristos. Asemănările sunt de fond, deosebirile de nuanţă în sensul că fiecare Comitet dă o nuanţă proprie paletei de activităţi proprii asociaţiei. Cred că şi astăzi sunt studenţi doritori să cunoască pe Dumnezeul Cel viu Care lucrează deopotrivă atât în Biserica Sa, cât şi în lumea aceas-ta atât de plină de sensuri. Sunt încă şi acei tineri ascoreni care explicitează într-o anumită măsură înţelegerea sensului duhovni-cesc al lumii (ca pregătire pentru viaţa veacului viitor) pentru cei-lalţi studenţi. ASCOR-ul rămâne permanent scânteia care aprinde sau întreţine flacăra credinţei în sufletul tânărului student şi-i oferă posibilitatea unei studenţii echilibrate din punct de vedere spiritual şi intelectual. Este călăuza care conduce pe student la Hristos şi-l învaţă să preţuiască tinereţea, să o înfrumuseţeze şi să o transfi-gureze în atmosfera de dragoste creştină a Bisericii. Este o şansă oferită fiecărui student de a-şi exersa credinţa printr-o prietenie sincera şi de a învăţa să privească lumea prin ochii lui Dumnezeu. Ascorenii de azi ar putea înţelege că Acelaşi Hristos, Care a lucrat cu fondatorii şi ostenitorii Ascor-ului din trecut lucrează şi cu ei în măsura în care se străduiesc să împlinească cu toată dăruirea sco-pul asociaţiei, căci este unul binecuvântat. Ascorenii trebuie să fie oameni ai timpului în care trăiesc pentru a înţelege modul în care tinerii Îl caută pe Dumnezeu şi a oferi sprijin constant şi răspuns sigur căutărilor lor. Şi nu uitaţi că mărturia creştină pe care o daţi lumii academice nu este neapărat una spectaculoasă, ci mai ales una constantă, neatinsa de extremele rigorismului sau ale laxismu-lui. Să nu uitaţi că nu sunteţi „epigoni”, ci oameni prin care Dum-nezeu lucrează în universitate pentru studenţii de atăzi şi de mâi-ne. „Premiile” se iau de obicei la sfârşitul mandatului... în ASCOR şi ... în lume. Mult succes! Aş putea spune că toată studenţia mea a fost marcată de ASCOR şi că am interpretat-o mereu prin ochii ascoreanului şi cred că aş fi avut o viaţă foarte seacă fără freamă-tul pe care ASCOR-ul l-a imprimat inimii mele. Am fost mereu im-presionat de atenţia pe care ascorenii mai vechi mi-o acordau şi de lipsa mustrării din partea lor atunci când greşeam. M-au acceptat aşa cum eram, fără să-mi propună un model gata fabricat, m-au aşteptat să cresc şi apoi m-au învăţat să lucrez responsabil pentru ASCOR. Toate conflictele reale sau imaginare au fost biruite de dragostea pentru ASCOR şi de dragostea din interiorul acestei aso-ciaţii alimentată mereu de Hristos. În concluzie, m-au impresionat oamenii pe care i-am întâlnit în ASCOR şi prospeţimea pe care aso-ciaţia o aduce fiecărei promoţii de tineri universitari.

Preot Cătălin Puiu

TEMA EDIȚIEI: RESPONSABILITATEA 5


Despre RESPONSABILITATE

Adesea auzim expresii legate de necesita-tea asumării responsabilităţii şi necesitatea res-ponsabilizării. Uneori aceste cuvinte ne lezează, alteori trec pe lângă noi fără să ne atingă, ca şi cum n-ar fi vorba de noi. Ai vrea câteodată să clarifici lucrurile, să ştii ce înseamnă un cuvânt şi cât este de grav atunci când te afli sub inci-denţa lui. În cazul nostru, cuvântul responsabil.

Problematica responsabilităţii decurge din modalitatea raportării la modele şi din înălţimea aspiraţiilor noastre. Dacă ne raportăm la ceilalţi – asemenea fariseului din Evanghelie – sau la o societate vătămată de păcat, cuvântul respon-sabilitate se relativizează foarte mult. Nu ni se pare foarte grav atunci când ne călcăm cuvân-tul, când întârziem în împlinirea lui sau când acţionăm fără să ne gândim la efectele asupra celorlalţi.

În cazul în care ne raportăm la Dumnezeu şi la cei care au fost modele de sfinţenie pentru noi, atunci s-ar putea să ne îndo-im de calitatea vieţii noastre şi de nobleţea caracterului nostru.

Cuvântul responsabilita-te provine din franceză - responsabilité - originea fiind însă e latină - responděre. Responsabilitatea comportă mai multe înţelesuri. Printre cele mai importante se numără: a da asigurări, a răspunde la o chema-re, a corespunde aşteptărilor.

Aşadar, putem înţelege faptul că omul res-ponsabil corespunde aşteptărilor, răspunde la o chemare, corespunde sarcinilor, este lucid asu-pra sarcinilor pe care şi le asumă, îşi cunoaşte puterile şi îşi împlineşte promisiunile.

Concluzionând putem spune că un duşman al responsabilităţii este slava deşartă, duhul care ne îndeamnă să părem ceea ce nu suntem. În virtutea acestui duh, care ne stăpâneşte, ne lăudăm cu ceea ce nu avem şi promitem ceea ce nu putem.

Un alt duşman al responsabilităţii este laşi-tatea, neasumarea a ceea ce am făcut şi ceea ce am fi putu face şi transferarea răspunderii pentru rău de la noi înşine către ceilalţi. Aceasta

reprezintă o foarte mare eroare, căci, practic se repetă păcatul lui Adam: „Nu sunt eu de vi-nă!”(„Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” Facere 3, 12). Grele învinuiri, grele comparaţii.

Dar – ne întrebăm la o anumită vârstă – fa-ţă de cine suntem responsabili? Ce trebuie să facem ca să fie bine?

Dacă analizăm lucrurile dintr-o perspectivă teologică, vedem că fiecare om poartă în sine întreaga umanitate după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae. Viaţa fiecăruia este legată organic de întreaga lume, căci fiecare om este lumea întreagă. Şi orice este necesar lumii tre-buie să se realizeze în omul concret. Libertatea, pacea, dreptatea, evitarea răului, negarea vio-lenţei, eliminarea urii, trebuie să devină ţeluri personale. Doar astfel vor putea fi mai apoi izbânzi ale întregii omeniri. Fiecare om, ca

membru al umanităţii, parti-cipă la răul sau la binele care există în jurul său. Atunci când le săvârşeşte el însuşi, îngreunează sau uşurează întreaga omenire. Omul este lumea, „mare în mic”. Poziţionându-se într-o relaţie

de încredere şi solidaritate cu lumea. Faptele noastre, bune sau rele, repercutează asupra întregii omeniri.

Răspundere, în virtutea vocaţiei noastre creştine, avem faţă de Dumnezeu (Tatăl nos-tru), faţă de noi înşine, faţă de semenii noştri şi faţă de creaţie, dar al lui Dumnezeu pentru noi. Modul cum ne raportăm la acestea ne arată responsabili sau mai puţin responsabili.

Se iscă firesc o altă întrebare: Cum deve-nim responsabili? Ei, asta e… Nu vă zic! Auzim cu toţii foarte des cuvântul lui Dumnezeu rostit la biserică, la conferinţe… Vă voi da totuşi un punct de plecare şi anume un gând al Sfântului Marcu Ascetul: „rugăciunea este izvorul tuturor bunătăţilor.” Mă gândesc că poate intra aici şi responsabilitatea… voi ce credeţi??? Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Iulian Marcu

„O, om, ce mari răspunderi ai De tot ce faci pe lume,

De tot ce spui prin scris sau grai, De pilda ce la alţii dai,

Căci ea mereu, spre iad sau rai, Pe mulţi o să-i îndrume.”

CUVÂNTUL CARE ZIDEŞTE 6


Draga mea Caterina, Multe cupluri fac greşeala să creadă că atunci când spun “da” în faţa preotului, toate sunt împlinite.

Consideră că, dacă urcă împreună treptele bisericii, au urcat şi scara care duce în al nouălea cer. Unii sociologi au dorit să redea această mentalitate în filmele de la Hollywood şi în televiziuni. Alţii

critică scriitorii romantici. Poate că sunt de vină şi autorii versurilor unor melodii mult ascultate. În acest moment însă, nu ne interesează să căutăm cauzele atât timp cât ne interesează să înţelegem

evenimentele. Căsnicia reuşită poate să fie „construită în cer”, însă în realitate seamănă mai mult cu jucăriile stricate pe care le armonizează cineva singur, când adăugând, când ridicând, când tăind, când egalând, când completând, până ajunge să dea naştere la ceva frumos care să-i ofere bucurie pentru totdeauna.

Dacă priveşti în dicţionar la cuvântul „fericire”, vei citi aceste explicaţii interesante: „fericirea este provocată de lentila a ceea ce consideră cineva bun. Satisfacţia înseamnă un fel de fericire paşnică în care rămâne cineva după împlinirea dorinţelor sale, chiar dacă nu s-au materializat toate speranţele sale.”

Acest lucru este valabil chiar şi pentru cuplurile cele mai fericite.

Căsnicia nu schimbă, ca prin farmec, omul nedesăvârşit în om desăvârşit. Fiecare om are lipsurile lui. Acest lucru sunt obligat să ţi-o spun - este valabil şi pentru Petre şi pentru tine. Ca să răspundă cineva la o astfel de provocare este o chestiune de maturitate. Fiecare dintre noi am fost cândva îndrăgostiţi de imaginea ideală a aceluia pe care l-am visat a fi partenerul desăvârşit de viaţă. Dacă fiecare dintre voi continuă să păstreze în minte acea imagine ideală pe care şi-a construit-o cu ajutorul fanteziei, atunci să se pregătească să trăiască adevărate deziluzii.

Îmi amintesc povestea unei tinere care s-a întors din luna de miere foarte răvăşită. A venit să-mi ceară sfatul şi tremura încă de nelinişte. Se căsătorise cu cineva mult mai în vârstă decât ea, care însă părea să fie un partener corect. Neliniştea tinerei femei se datora faptului că în prima seară, când s-au aflat singuri în aceeaşi cameră, şi-a văzut bărbatul că-şi scoate dantura falsă şi şi-o aşează într-un pahar. Desigur, se întrebase acest lucru, dar nu s-a întrebat niciodată ce se va întâmpla cu dantura falsă atunci când vor merge la culcare. El i-a cerut să micşoreze lumina. Dar acei dinţi îngrozitori care străluceau în pahar o răscoleau atât de tare, încât n-a fost în stare să-i ofere nici un pic de tandreţe soţului său.

Din fericire, cele mai multe dintre deziluziile care distrug idolii fanteziei noastre creează mai puţină repulsie decât exemplul anterior. Decepţii însă vor exista. De aceea, este foarte important să laşi copilăriile, care se potrivesc numai eroilor din visurile tale de puştoaică.

Dacă insişti însă, rişti să faci câteva greşeli grosolane. Vei pierde timp preţios şi multă energie încercând să-l transformi pe soţul tău în ceva ce n-a avut de gând niciodată să fie. Probabil că ţi se va întâmpla des să

CUVÂNTUL CARE ZIDEŞTE 7


insişti exagerat de mult asupra a ceea ce nu este şi să uiţi toate calităţile care constituie adevărata lui personalitate.

La fiecare persoană pe care am cunoscut-o bine constatăm că unele dintre dezavantajele sale constituie preţul pe care l-a plătit pentru dobândirea calităţilor pe care le are. Fiecare om simpatic nu este, pur şi simplu, suma calităţilor şi defectelor sale. Ceea ce-l face simpatic în ochii noştri este modul în care se îmbină aceste laturi pozitive şi negative.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru edificarea unei căsnicii. Într-o căsnicie adevărată, două persoane încearcă să îmbine trăsăturile caracteristice ale fiecăruia într-o unitate care să se potrivească amândurora. Participarea celor doi la o astfel de încercare constituie forţa interioară a unei căsnicii reuşite.

Să nu cazi victimă impresiilor exterioare. Nu suntem nici unul fără greşeală. Şi vai de tine dacă Petre ar constitui prima excepţie a acestei reguli. De altfel, băieţii au şi ei cusururile lor. Foarte tineri fiind, ajung să se căsătorească nepregătiţi.

Studiază cu onestitate părţile lui negative. Priveşte cu atenţie şi slăbiciunile tale, apoi caută să vezi cum se pot îmbina defectele voastre cu calităţile, astfel încât să obţineţi cele mai bune şi puternice rezultate.

Când te vei căsători, vei deveni mai sensibilă la decepţii şi supărări decât erai înainte. Însă, vei fi deja convinsă că merită acest efort căsnicia. Cred că ai ales corect. De altfel, numai după o astfel de alegere ai posibilitatea să simţi nemărginita fericire care decurge din unirea a două suflete.

Între hârtiile mele am păstrat compunerea unui băieţel de zece ani, pe care-l chema Teodor. Este o compunere pentru şcoală pe tema: „Ce este iubirea”. Există în ea trei lucruri în care, cu absolută siguranţă, se întrevede fericirea viitoare:

„Ce este iubirea? Iubirea este ceva care determină doi oameni să creadă că sunt fericiţi chiar şi atunci când nimeni altcineva nu crede. Este ceva care îi face să stea înghesuiţi pe o bancă chiar şi atunci când lângă ei există destul loc. Este ceva care îi face să nu scoată nici un cuvânt când eşti lângă ei şi să vorbească despre dragoste şi despre flori atunci când cred că ai plecat. Este tot ce ştiu despre dragoste, până voi creşte mai mare.”

Să nădăjduim că micul Teodor este unul dintre fericiţii care vor învăţa că iubirea devine desăvârşită atunci când vor găsi persoana potrivită, împreună cu care vor putea să trăiască sensul cuvântului „cresc”.

Să-i urăm aceasta lui Teodor. Dar şi Caterinei şi lui Petre, şi oricui se află în faţa invitaţiei de a transforma „dragostea şi florile” într-o realitate vie în căsnicia lui.

Cred că sunteţi amândoi suficient de maturi pentru vârsta voastră. Nu uita însă că maturitate înseamnă să ştii în care direcţie trebuie să te maturizezi mai mult.

Te-am auzit spunând că „eu şi Petre ne iubim la nebunie”. Dacă dragostea voastră este într-adevăr atât de mare, ea trebuie în mod necesar să depindă de cuvintele lui Teodor: „până voi creşte” - adică „până mă voi maturiza”.

Cele mai bune urări pentru dragostea care se maturizează continuu,

Tata (Charlie W. Sheed, Scrisori Caterinei – sfaturi unei tinere căsătorite, Editura Bizantină, Bucureşti)

PROBLEME CONTEMPORANE 8


Profesorul de Religie – bucurie şi cruce

Multe dintre discuţiile de la întâlnirile metodice ale profesorilor de Religie au ca laitmotiv nemulţumirea acestora faţă de calitatea elevilor la clasă. Profesorii se plâng spunând că

elevii sunt uneori greu de ţinut în frâu, de controlat, sunt indisciplinaţi şi gălăgioşi la ore şi nu sunt întotdeauna interesaţi de mesajul transmis. Alţii încă vorbesc de lipsa unei forme eficiente de notare care să îmbine strălucit dreptatea cu dragostea creştină...

Care să fie totuşi problema? Nu ştim să vorbim pe limba tinerilor? Atitudinea noastră nu e cea mai potrivită cumva? Le repugnă credinţa sau chiar viaţa morală? E o situaţie generalizată în învăţământul românesc actual? Putem deci generaliza şi în cazul altor discipline sau e o lipsă a noastră? E greu de răspuns la aceste întrebări...

Mă întreb unde şi când a fost Mântuitorul Hristos - Învăţătorul absolut - primit de toţi, iubit de toţi? Să ne amintim de episodul consumat după

scoaterea demonilor din cei doi nefericiţi şi trimiterea lor în turma de porci. Toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar locuitorii Gadarei, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor (Matei 8, 34). Dacă pe Hristos nu L-au primit din cauza unei turme de porci înecate, de ce găsim strigător la cer că tânărul liceean încorsetat de atâtea discipline şi teme pentru acasă găseşte la ora de religă să fie mai detaşat, mai puţin stresat, mai neatent?... Apoi, patimile lui nu sunt oare porcii din Evanghelie? Tânărul îşi iubeşte porcii, iar noi, mărturisind pe Hristos cel Viu, dorim să-i înecăm.

Discutam nu demult cu un coleg, profesor de Religie, despre situaţia stresantă a sfârşitului de semestru. Am ajuns amândoi la concluzia că dacă refuzi dorinţa elevilor de a-i lăsa să repete puţin (10 minute) înaintea unei teze importante îi poţi pierde pentru credinţă. Tânărul adolescent e vanitos, orgolios şi o astfel de respingere îl va îndepărta de Hristos şi Biserică. Profesorul de Religie nu-şi poate permite să aibă atitudini acerbe, înverşunate, căci riscă să primească din partea elevilor atitudini de repulsie faţă de Religie şi Biserică

1. De aceea e nevoie ca profesorul de Religie să aibă mult tact pedagogic şi mult entuziasm... Lipsa entuziasmului, spunea Dostoievski, este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsă de zel. De asemenea, profesorul de Religie trebuie să cunoască foarte bine învăţătura Bisericii şi cultura profană, dar şi mentalitatea tinerilor cărora li se adresează. Regretata Mama Sica (profesoara de Religie - Anastasia Popescu), vorbind despre discuţiile libere cu elevii pe diferite teme abordate prin prisma creştinismului, afirma printre altele: „Între noi au loc discuţii despre Yoga, new-age, S.F., rock (aici este mai dificil); trebuie lecturi multe pe tema aceasta pentru a le câştiga încrederea, nu trebuie explicaţii improvizate sau incorecte”2.

Am văzut personal elevi terorizaţi de unele discipline; învaţă la ele, iau note mari, dar nu le vor iubi nicicând. Responsabilitatea noastră e foarte mare, e una educativă, dar şi soteriologică (în perspectiva mântuirii). De modul în care profesorul de Religie, acest „sacerdot al catedrei, sacerdot laic”3, reuşeşte să-şi apropie clasele de elevi depinde formarea gustului pentru sacru, dezvoltarea sentimentului religios. Hristos nu are pe nimeni de pierdut, căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Matei 18, 11). Nici noi nu ne permitem să pierdem pe

nimeni. Nu e datoria noastră de a împărţi turma (clasa de elevi n.n.) în oi şi capre, în cei de-a dreapta şi cei de-a stânga... Nu avem de unde şti când se va afla fiecare pe drumul Damascului... Câţi dintre sfinţi au mers de mici cu evlavie la Sfânta Liturghie? Câţi din ei luau anaforă sau aghiasmă pe nemâncate dimineaţa? Vieţile Sfinţilor enumeră foarte mulţi mari păcătoşi care s-au pocăit! Te sâcâie elevul la ore? Să ai milă, nu înverşunare. Ţi se pare că-i pierdut? Pentru Hristos nu e! El face din desfrânaţi sfinţi, din tâlhari cuvioşi, din prigonitori apostoli. Aceasta nu e lucrarea noastră, ci a Lui, a Învăţătorului suprem. Se întâmplă, şi e omeneşte până la un anumit punct, să simţim uneori deznădejde. Marele teolog antiohian şi cel mai mare predicator pe care l-a avut Biserica de la Cincizecime până azi, Sfântul Ioan Gura de Aur, ne arată într-o Omilie a sa o astfel de situaţie limită. În general Sfântul se adresa auditoriului cu apelativul „iubiţilor” (nu ne-ar strica nici noua folosirea acestei formule, dacă nu o folosim, cel puţin să-i strigam pe elevi pe numele de botez n.n.). Însă în Omilia XLI la Facere (P.S.B. 22) începe cu totul altfel. „Preget şi şovăi dacă trebuie să vă mai tâlcuiesc sau nu astăzi Scriptura. Mă gândesc că vă învăţ in fiecare zi, vă îndemn şi vă întind aceasta duhovnicească masă şi totuşi mulţi din cei ce vin aici şi iau parte

PROBLEME CONTEMPORANE 9


la această învăţătură duhovnicească şi la masa cea înfricoşătoare şi cutremurătoare stau toata ziua în hipodrom şi n-au nici un câştig de pe urma strădaniei mele... Deci cu ce inimă să mai predic unor oameni care nu vor să câştige nimic din cuvintele mele? Şi nu e de mirare! Şi plugarul pregeta să mai arunce seminţele şi nu mai are nici o tragere de inimă să iasă cu plugul când vede că pământul rămâne tot neroditor, cu toată munca şi osteneala lui, şi nu-i răsplătit după vrednicia muncii sale...”4. Şi totuşi să nu deznădăjduim, căci nici Sfântul nu continuă în acelaşi duh întreaga Omilie! Spune mai departe marele Gură de Aur: „Chiar dacă, aruncând sămânţa cea duhovnicească

nu culeg rod din pricina trândăviei celor ce mă ascultă, totuşi răsplata mea e neştirbită. Eu semăn argintul ce mi s-a încredinţat, împlinesc porunca data de Stăpân, iar celor ce m-au ascultat li se va cere capitalul cu dobândă. Cu toate acestea nici eu nu mă gândesc că n-am nici o pagubă şi că am îndeplinit ce trebuia să fac, ci vreau ca şi voi să faceţi bună neguţătorie cu cele ce vă dau, ca să nu suferiţi pedeapsa ca şi cel ce a ascuns talantul..."5.

Dumnezeu e cu noi, şi dacă El e cu noi cine e împotriva noastră? Oricine va primi pruncul acesta (rog a se citi profesorul) în numele Meu, pe Mine Mă primeşte; iar oricine Mă va primi pe Mine,

primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Luca 9, 48). Poate unii găsesc de cuviinţă să ne catalogheze drept idealişti, nişte Don Quijote ce ne batem cu morile de vânt. Atâta ştiu că doar dragostea este cea care schimbă sufletele. Dacă elevul nu va vedea la noi dragoste, (dar nu orice fel de dragoste, nu făţarnică, ci una jertfelnică, o dragoste pentru toţi, nu numai pentru cei cu viaţă duhovnicească), nu vad să se schimbe lucrurile, să apară roadele prea repede. Dragostea toate le iartă, toate le crede, dragostea niciodată nu cade6. Iar Dumnezeul nostru este dragoste. Numai să avem şi noi dragoste şi să slujim, cu timp şi fără timp, lui Hristos şi tinerilor elevi pe care El ni i-a încredinţat.

Ştim că virtutea dragostei îl arde pe diavol - singurul duşman al nostru - căci despre el spune Scriptura că vine şi ia cuvântul din inima lor ca nu cumva crezând să se mântuiască (Luca 8, 12). Ce cuvânt înfricoşător!

Atunci când cuvintele noastre nu mai au putere, să vorbească cu putere însăşi viaţa noastră, faptele noastre. E greu, dar ce lucru dificil se săvârşeşte fără jertfa? Hristos a atenţionat pe toţi cei ce-L mărturisesc în faţa oamenilor: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33).

1 Aş putea spune că preoţii de mir (şi părinţii călugări, mai ales) se întâlnesc mai rar decât profesorii de Religie cu astfel de situaţii, pentru că, de obicei, slujitorii altarului predică sau ţin cateheze celor prezenţi în biserică, celor ce-L caută pe Dumnezeu, deci acelora care primesc mai uşor cuvântul. Se cuvine ca preotul şi profesorul de Religie să fie într-o împreună-lucrare. 2 Mama Sica, Cum să-i învăţăm pe copii religia, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, pp. 226-227. 3 Sintagmele sunt folosite de Pr. Dr. Eugen Jurcă în Experienţa duhovniceasca şi cultivarea puterilor sufleteşti, Editura Marineasa, 2001, p. 168 4 Sfântul Ioan Gura de Aur, Scrieri, partea a II- a, Omilii la Facere II, P.S.B. 22, E.I.B.M.B.O.R., 1989, p. 79 5 Idem, p. 80 6 Din Imnul iubirii al Sfântului Pavel, vezi I Corinteni 13

Laurenţiu Dumitru, Publicist şi profesor de Religie

POVESTIRI DIN PODUL VERDE 10


Poartă spre o nouă lume

La prima vedere, pasiunea pentru Iaşul vechi nu se confundă cu pasi-unea pentru isto-

rie, pentru clădiri şi străzi vechi, cu nume diferite, care ne însoţesc permanent paşii. Pentru ieşeni este mai mult o îmbrăţişare permanentă a trecu-tului cu prezentul. Aş merge până acolo încât aş îndrăzni să afirm: o proiecţie a vechiului în nou, o manifestare a autenticităţii ce s-a transformat în realitate. Vă invităm, cu acest prilej, la o plimbare imaginara în lumea de ieri ce va avea în prim plan Gara, o clădire somptuoasă şi veche, care a stat martoră a numeroase întâmplări, multe tris-te, dar şi unele fericite. Ea primeşte parcă pe călătorii ce vin şi pleacă neîncetat , succedându-se într-o multitudine de generaţii. Poate drumuri-le şi locurile sunt puntea în timp cu cei pe care am fi vrut sa îi cunoaştem, poate privind în această clipă un anumit loc, chiar şi clădirea gării, putem să deschidem în noi ochii spre trecut. Se spune că oamenii trec, dar locurile rămân. Une-ori, nici locurile nu mai sunt de recunoscut. Sun-tem oare norocoşi pentru că avem despre ce vorbi? Să observăm cum au evoluat lucrurile după punerea în funcţie a unei mari descoperiri a vremii, în Iaşul de acum mai bine de 100 de ani.

În anul 1868, „Curierul de Iassi” (ziar la care a lucrat şi Mihai Eminescu) anunţa venirea ingine-rului şef al liniei Suceava - Roman, Iulian Zaharievici, împreună cu alţi ingineri care au în-ceput lucrările pentru punerea în funcţiune a aşa-zisului drum de fier. După moda vremii, celor găzduiţi li se dădeau numele în jurnalele locale, în rubrica „Lista pasagerilor intraţi în oteluri”. Locui-torii oraşului erau încântaţi de această inovaţie şi vroiau să devină acţionari, pentru aceasta ama-netând chiar obiectele din casă. Pentru ieşeni era o mare realizare, un exemplu elocvent fiind transportul grânelor, considerat la momentul res-pectiv o problemă, mai ales în condiţiile în care în sudul ţării, pentru a-şi acoperi cheltuielile, preţul ajungea dublu. Ideea apăruse încă din 1842, când Mihalache Sturza îi dădu posibilitatea ingine-rului Marin din Cernăuţi să întindă o linie între Mihăileni şi Dunăre, pe valea Siretului. În 1846,

Costache Sturza, Alecu Rosseti Roşnovanu, Gri-gore Ghica, Vasile Alecsandri cer şi ei realizarea acesteia. Însa din cauza lipsei de fonduri, aceste planuri au rămas doar la stadiul de proiect, până când unele societăţi străine s-au oferit să acopere cheltuielile, banii urmând să fie apoi plătiţi, din încasări, de-a lungul a mai multor ani. Lucrările au început astfel încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, au fost oprite la 11 februarie 1866, pentru ca în 1868, Carol I să dea acel „Act de concesiune pentru construirea şi exploatarea căii ferate de la Suceava la Iaşi, Botoşani până la Roman”, ce va fi încheiat în mai.

Locul pentru viitoarea gară este ales a fi şe-sul mlăştinos al Bahluiului, în condiţiile în care oraşul se termina la Arcul Academiei, o construc-ţie ce unea clădirea Academiei Mihăilene (mo-mentan în acea zonă se găseşte blocul Tarom) cu Internatul (actualul Liceu Naţional). Pe 21 aprilie 1869, îi sunt prezentate lui Carol I planurile clădi-rii centrale, considerat pe atunci un adevărat pa-lat, cu o lungime de 133,8 m, cu 113 încăperi în stil veneţian, gotic, sursa de inspiraţie fiind chiar arhitectura Palatului Dogilor, de pe Canal Grande. Regiunea superioară a porţiunii centrale prezenta o lojă cu cinci ochiuri şi coloane de piatră, deasu-pra fiind trei ogive, pentru cea din mijloc stabilindu-se locul pentru un ceas. Presa vremii lasă ca mărturie faptul că această construcţie, începută cu materiale proaste, s-a crăpat chiar înainte de a fi terminată

POVESTIRI DIN PODUL VERDE 11


La data de 1 iunie 1870 a avut loc inaugura-rea, trenul fiind întâmpinat cu muzică şi voie bu-nă. Din nefericire, ziua se sfîrşi trist şi mult prea devreme, deoarece a fost făcută fără aprobare, iar constructorii, antreprenorii, inginerii şi amplo-iaţii veniţi de la Lemberg, Viena şi de pe toată linia au fost nevoiţi să doarmă în vagoane, nefiind făcute rezervări la hoteluri.

Vom face câţiva paşi importanţi în timp, în anul 1877, pentru a aminti câteva figuri impor-tante care au trecut prin gară. În şedinţa Adunării deputaţilor Mihail Kogălniceanu declarase inde-pendenţa, astfel că după 400 de ani, guvernul român putea să anuleze tributul către Turcia. În iunie sosea în gară înuşi ţarul Alexandru, întâm-pinat de corurile oraşului, îndrumate de Gavriil Musicescu, de mitropolitul Iosif Naniescu, care i-a primit cu Sfânta Evanghelie şi Crucea, semne ale liniştii şi păcii ce o aş-teptau de la el, şi de primul ministru Ion C. Brătianu şi precum şi de Mihail Kogălniceanu. Încă din 1871, când studenţii din străinăta-te au organizat sărbă-toarea lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu este notat ca un călă-tor ai cărui paşi au fost adesea mânaţi prin gara Iaşi.

Anul 1917 este un an deosebit pentru istoria ţării noastre. Guvernul a fost nevoit să se retragă la Iaşi, deoarece se zvonea că invadatorii vor trece Siretul şi vor ajunge în capitala Moldovei. În consecinţă, pe data de 15 august, când panica ajunsese foarte mare, pe linia de garaj se aflau „20 de vagoane încărcate cu bijuterii, bani şi alte valori ale Casei de Depuneri”, care urmau să fie protejate fiind duse în Rusia. Încă din februarie, au fost trimise din clădirea Vămii şi tezaurul Băn-cii Naţionale, bijuteriile reginei Maria, precum şi lucruri ce aparţineau mănăstirilor, tablouri din Pinacoteca naţională, pergamente, cărţi rare, Tezaurul de la Pietroasa (Cloşca cu puii de aur).

Greutăţile nu s-au oprit aici, şi în primăvara anului 1932, au loc inundaţii foarte puternice, mai mari ca cele din 1897, datorită temperaturilor

care ajungeau la +22 grade. În iunie va ploua 21 de zile, Bahluiul şi Nicolina ieşind din matcă. „Săptămâna CFR” relatează la data de 10 iulie că la ora 1400 apa depăşise peroanele, iar la ora 1600 aceasta era prin birourile staţiei mai înaltă de jumătate de metru. Gara fusese, practic, acoperi-tă de un lac cu marginile aproape de strada Arcu. Apa distrusese casele, ucisese animalele, Sandu Telejeanu relatând un caz disperat, în care un om înnebunise după ce copilul mort îi fusese luat de ape cu tot sicriu. Vizita regelui Carol al II-lea reu-şeşte să dea speranţă locuitorilor!

Este surprinzătoare onestitatea românilor, iar aceasta nu este nici pe departe o poveste, căci în 1944, când gara era să fie detonată, un bătrân rămas până în ultima clipa la datorie în cabina de la Ţigarete, ţipa printre linii: „Fraţilor! ne aruncă gara în aer !”. În strigătul lui, regăsesc faptul că

edificiul gării făcea parte din viaţa oameni-lor. În acele momente grele, doar isteţimea şefului de echipă a reuşit să salveze clădi-rea cât şi un tren de răniţi ce trebuia să vină în gară.

Am reuşit, poate, să vă aducem în aten-ţie doar unele momen-te, pe care le-am con-siderat mai importante,

căci s-ar fi putut scrie mai multe în alte condiţii de spaţiu şi timp. Bineînţeles că această poartă între Occident şi Orient, cum a fost considerată Gara o perioadă, a fost şi spaţiul unor întâmplări fericite, poate a multor întâlniri idilice. Poate mii şi mii de povesti au fost acolo întipărite, prin sim-pla atingere cu palma a unui zid, prin privirea ce a fost lăsată să poposească măcar un minut asu-pra lojei de sus. Pornind de la ideea că fiecare loc are o poveste nesfârşită, în a cărei imensă carte chiar acum se mai scrie poate o pagină, sper să fi trezit curiozitatea pentru locul care a rămas mar-tor al istoriei şi de ce nu, pentru istorie.

Lavinia Anti

CULTURAL 12


Cultura - ridicol sau necesitate Până în urmă cu un an, deşi ştiam de existenţa copiilor din Cen-

trele de Plasament, nu puteam spune prea multe lucruri despre ei. Nu intrasem încă într-un centru.

Credeam că sunt nişte copii ca oricare alţii a căror posibilităţi fi-nanciare erau reduse, ei fiind abandonaţi. Nu ştiam nimic despre su-fletul lor, despre preocupările lor.

Aveam apoi să aflu că într-adevăr sunt diferiţi de copiii care au crescut alături de părinţii lor şi asta prin faptul că au o sensibilitate aparte, au sufletele însetate de afecţiune, vor să se simtă importanţi pentru cineva.

Deşi există tendinţa de „uniformizare” din partea sistemului care doreşte să le ofere tuturor aceleaşi lucruri, deşi nevoile nu sunt ace-leaşi, se poate observa cu uşurinţă că toţi sunt deosebiţi, fiecare are un talent al său care ar trebui descoperit şi cultivat. Sunt copii care pictează bine, alţii care dansează, alţii care cânta sau povestesc fru-mos, care joacă fotbal sau care au o personalitate mai puternică, cu un spirit de lider înnăscut.

Important e că ei formează o echipă şi jocurile organizate în cadrul acesteia, fie că sunt spor-tive, literare, muzicale,le dau sentimentul de unitate şi de „familie”. Astfel, ei îşi descoperă mai uşor aptitudinile, iar prin jocuri şi povestiri moralizatoare, reuşesc să distingă binele de rău, vanitatea de sinceritate.

Uneori apare un uşor sentiment de ridicol atunci când le citeşti diverse cărţi sau le spui ghicitori sau îi implici în oricare altă activitate iscându-se o oarecare împotrivire din partea lor, un sentiment de re-voltă, şi-ţi spun întrebarea: „Pentru ce ne trebuie nouă să ştim lucru-rile astea?”. Poate chiar şovăie şi crezi că nu au auzit nimic, asta până peste câteva zile când întâmplător îi auzi vorbind între ei despre ceea ce au înţeles din povestea citită. Atunci ştii că nu a fost în zadar.

Mulţi dintre ei cunosc limbajul „de stradă” şi auzindu-i, te gân-deşti că poate „culturalizarea n-a prea ţinut”. Te contrazic tot ei atunci când se străduiesc din greu pentru vreo serbare sau pentru vreun joc nesoluţionat până atunci. Şi atunci ajungi la concluzia că, dacă presari dragoste în ideile pe care vrei să le transmiţi, aceştia le vor primi ca pe un dar. Cele de mai sus se regăsesc esenţializate în cuvintele apos-tolului Pavel din I Corinteni 13: „Şi dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credin-ţa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nimic nu sunt.” căci „dragostea nu piere niciodată”.

Andreea Cristinici

Calendar cultural românesc

Aprilie 2008

2 aprilie - 93 de ani de la naşterea lui Gică Petrescu (1915-2006),cântăreţ şi com-pozitor;

7 aprilie -77 de ani de la naş-terea lui Amza Pelea (1931-1983), actor român;

8 aprilie -97 de ani de la naş-terea lui Emil Cioran (1911-1995), eseist şi filosof, scriitor de limba franceză;

11 aprilie -64 de ani de la naşterea lui Ion Minulescu (1881-1944), poet, prozator şi dramaturg;

13 aprilie -122 de ani de la naşterea lui Nicolae Tonitza (1886-1940), pictor, grafician şi critic de artă român;

18 aprilie - Ziua mondială a radioamatorismului; Ziua in-ternaţională pentru conserva-rea monumentelor;

20 aprilie - Ziua Internaţio-nală a Presei Libere;

22 aprilie - 158 de ani de la naşterea poetei Veronica Micle (1850-1889); 114 ani de la naşterea lui Camil Petrescu (1894-1957), scriitor român; Ziua internaţională a cărţii;

26 aprilie - 45 de ani de la moartea lui Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg.

Elena Raicu

CULTURAL 13


Oaze de lumina… la Iaşi

Ateneul Tătăraşi • DARIO FO L′HISTOIRE DU TIGRE, mise en scene Valentin Duhamel, cu Jacques ScHuler - joi 3 aprilie, ora 19.00 - tea-tru în limba franceză prezentat de Compania teatrală din Franţa Plastina - pret bilet: 10 ron;

• AMICI LA ... FIVE O'CLOCK, operă într-un act de Leonard Dumitriu (prima audiţie absolu-tă). Libretul după schiţele „Amici” şi „Five o'clock" de I. L. Caragiale si O NOAPTE FURTU-NOASĂ, operă comică de Paul Constantinescu. Libretul de Paul Constantinescu, după co-media cu acelaşi titlu de I. L. Caragiale - Orchestra Operei - Conducerea muzi-cală: Leonard Dumitriu - Regia artistică: Eduard Sveatchevici - Scenogra-fia: Nicolae Mihailă - Pregatirea muzicală: Si-mona Gâdei, Adina Lupaşcu, Traian Hudumeac- Regia tehnică: Alin Nestian, Victor Apostol, miercuri 2 aprilie, ora 18.30.

Casa de cultură a studenţilor

• Festivalul Studenţesc de Folc-lor FLORI DE MĂR -3 - 6 mai;

• Spectacolul de balet în patru acte „Lacul lebedelor" susţinut de Teatrul „Balşoi" din Moscova - vineri 9 aprilie, ora 19.00 - Teatrul "Luceafărul"- Muzica: P.I. Ceaikovski - Libretul: V. Berghicev, V. Gheltser - Core-grafia clasică: M. Petipa, L. Ivanov - Regia: Yurii Grigorovici - preţ bilet: 100 lei;

^ Elena Raicu

Corina Chiriac >

Copilul ca viitor om cultural...

„Câţi dintre noi ştim însă să ne apreciem moştenirea culturală, ceea ce s-a format de veacuri pentru ca noi să fim mândri de ea? Mai mult, câţi dintre cei care cunosc, într-o măsură mai mică sau

mai mare, tradiţiile, obiceiurile, limba şi tot ceea ce constituie şi dă specificitate culturii reuşesc să facă şi pe alţii dornici de a se înfrupta

din frumuseţea culturii noastre româneşti?”

Cultura, cu un corp sonor ca toate celelalte, însă cu o încărcătu-ră imensă. În societatea contemporană, se vorbeşte mai tot timpul despre cultură, despre importanţa culturii în contextul integrării eu-ropene. Fiecare popor ale cultura lui, ceva specific care îl diferenţiază de altele. Câţi dintre noi ştim însă să ne apreciem moştenirea cultu-rală, ceea ce s-a format de veacuri pentru ca noi să fim mândri de ea? Mai mult, câţi dintre cei care cunosc, într-o măsură mai mică sau mai mare, tradiţiile, obiceiurile, limba şi tot ceea ce constituie şi dă specificitate culturii, reuşesc să facă şi pe alţii dornici de a se înfrup-

ta din frumuseţea culturii noastre româ-neşti? În acest context, problema res-ponsabilizării copiilor prin cultură nu este deloc uşor de rezolvat, mai ales când aceştia trăiesc într-un mediu rela-tiv izolat, privaţi de ceea ce înseamnă artă şi frumos. Nimeni nu devine conşti-ent de valoarea culturii sale dacă nu ia contact cu formele de manifestare ale acesteia. Din păcate, puţine persoane

sunt interesate de formarea bagajului cultural cu care aceşti copii se vor putea mândri într-o zi. Activitatea de voluntariat poate stimula interesul copiilor pentru cultura proprie, dar nu se poate spune dacă îi şi responsabilizează. Până la urmă, responsabilitatea nu este doar o problemă de morală ce ţine de caracterul fiecăruia, de modul în care mediul acţionează asupra personalităţii. Chiar dacă este drum lung până la a fi responsabili, prin eforturi de ambele părţi se poate ajunge la efecte palpabile. O simplă lecţie de istorie poate face dintr-un erou al neamului românesc un model demn de urmat prin sine însuşi. O simplă lecţie de religie ortodoxă le poate cultiva valori şi sentimente care să îi facă responsabili faţă de ei înşişi şi faţă de cei-lalţi. O simplă vizită la un muzeu îi poate face să realizeze că nu sunt cu nimic mai prejos decât alţi copii, că şi ei se pot bucura de o parte din cultură. Un simplu dans popular le poate trezi un talent adormit. Un simplu cântec le poate trezi sentimente înălţătoare ascunse sub umbra durităţii vieţii cotidiene. Omul nu devine responsabil decât atunci când se cunoaşte pe sine într-o anumită măsură, când are anumite valori pe care să le apere, iar prin cultură el poate deveni conştient de valoarea sa şi de valoarea lumii în care trăieşte.

CULTURAL 14


Casa de Cultură a Studenţilor Străini in noapte

„Un prilej de a parcurge în mod gradat sentimente dintre cele mai diverse de la bucurie până la tristeţe, la ură până la iubire. O piesă cu un subiect comun la prima vedere, o piesă care e altceva decât pare, aşa cum şi personajele au cu totul altă identitate decât cea enunţa-tă la început, o piesă care până la final convinge publicul”

„Străini în noapte” e laitmo-tivul după care se conturează gradat acţiunea piesei cu acelaşi nume. Scrisă de Eric Assous şi tradusă în limba română de Radu Beligan şi Liviu Dorneanu. În regia lui Radu Beligan, cu deco-rul asigurat de către Puiu Antemir, costumele de Irina Shrotter, muzica şi ilustraţia muzicală ale lui Ionuţ Stefănescu, având în distribuţie doi actori de excepţie ai teatrului românesc, Emilia Popescu şi Flo-rin Piersic, piesa Străini în noap-te relatează, cu o lejeritate ludi-că, drama unei fiice şi a unui tată care nu se cunosc, care, până la finalul piesei, sunt doi străini în noapte.

Datorită modalităţii inedite de prezentare a personajelor publicul este indus în eroare de fiecare dată. Cea care reuşeşte să mânuiască măştile atât de bine, încât să fie verosimilă atât

pentru public, dar mai ales pen-tru bărbatul la care a intrat în casa, Juliette, este pe rând tână-ră cuminte, jurnalistă, prietena soţiei, pentru ca, în final, să-şi dezvăluie adevărata identitate, aceea de propria fiică a lui Pierre. Aşadar toată aceasta dezlanţuire de imagini şi identi-tăţi false e doar un pretext pen-tru finalul adevărat al piesei. Şi dacă alte personaje se schimbă datorită unui şir de întâmplări întinse de-a lungul unei vieţi, aici, personajele de se schimbă doar într-o noapte, o noapte specială la finele căreia cei doi protagonişti îşi regăsesc propriul sine, propria identitate. Pierre îşi aminteşte ce înseamnă să spui te iubesc nu odată ci de o mie de ori, şi asta doar datorită faptului că-şi regăseşte copilul născut dintr-o mare iubire. Juliette înce-pe să trăiască acea copilărie pierdută prin singura dorinţă pe care i-o mărturiseşte tatălui ace-ea de a merge într-un parc de distracţii şi de a mânca îngheţa-tă de fragi. Acum e momentul în care Juliette îi spune pentru pri-ma dată, tata, acelui străin Pierre. Îmbrăţişarea de final, pe fundalul sonor al piesei Strangers in the night, e cea care marchează profunzimea piesei.

Întreaga noapte a fost din-colo de un sir de pretexte care să conducă la regăsirea iubirii dintre tată şi fiică, o modalitate prin care Juliette descoperă cine este tatăl ei cu adevărat, dacă este într-adevăr fericit în noua familie şi mai presus de toate un ritual al apropierii sufleteşti, al

descheierii sufletului amândurora Şi dacă nici Florin Piersic nu

se poate descheia la suflet, atunci cine putea fi mai potrivit pentru aceasta ipostază? Pentru fiica pornită cu dorinţa de răzbu-nare această noapte a fost moti-vul pentru a se descheia şi mai mult la suflet, pentru a spori fericirea din viaţa sa şi a tatălui ei. Nu ştiu în ce măsură Emilia Popescu şi Florin Piersic au mers către personajele pe care le-au interpretat, sau în ce măsură au adaptat personajele la propriul destin, ştiu doar că publicul a simţit acel catharsis, acea purifi-care prin artă, acel val de senti-mente ce vine din scenă către spectatori, care, la final, au oferit actorilor 5 minute de aplauze frenetice. Ce recunoştinţă poate fi mai valoroasă decât momente-le în care 1000 de oameni nu se mai opresc din aplauze? Atât pentru public cât şi pentru actori piesa Străini in noapte de Eric Assous a fost un prilej de a par-curge în mod gradat sentimente dintre cele mai diverse, de la bucurie până la tristeţe, la ură până la iubire. O piesă cu un subiect comun la prima vedere, o piesă care e altceva decât pare, aşa cum şi personajele au cu totul altă identitate decât cea enunţată la început, o piesă care până la final convinge publicul. Totul printr-o gradaţie ascenden-tă de întâmplări contradictorii folosite cu scopul de a schiţa suferinţa deopotrivă atât a tată-lui cât şi a fiicei. O piesă pe care vă invit să o vizionaţi cu toată încrederea.

CULTURAL 15


Ateneul Tătăraşi Şi cu violoncelul ce facem?

Plouă torenţial. O ploaie care nu se mai opreşte, o atmosferă bacoviană în care apa ameninţă să

inunde omenirea aceasta din ce în ce mai însingurată. Oamenii nu se opresc totuşi din goana lor zilnică spre nicăieri nici datorită ploii, nici pentru a asculta acordurile unui violoncel care cântă fără încetare mâ-nuit parcă de un supraom. Ploaia aducătoare de melancolii îl acompaniază parcă. Cei câţiva oameni care s-au întâlnit întâmplător în aceeaşi încăpere cu violoncelul, par a fi desensibilizaţi. Chiar dacă încearcă să înţeleagă şi să simtă muzica, nu reuşesc. Ei sunt cei care ne însoţesc pe parcursul piesei de la liniştea începutului la vacarmul final în care toţi îşi pierd răbdarea încercând să oprească printr-un zgomot mult mai puternic cântecul acelui violoncel. Reuşesc în final să-l gonească pe cel care dădea viaţă violoncelu-lui, dar rămân cu instrumentul. Singura care pare că e mai aproape de fiorul muzicii e doar Doamna cu voal, fără identitate ca şi celelalte personaje ale piesei, care, la final, rămâne cu violoncelul în braţe intr-o încremenire ciudată şi cu o întrebare obsesivă pe buze, pe care doar publicul o aude şi îngerii poate...: „Si cu violoncelul ce facem?” Acesta devine laitmotivul piesei.

În regia lui Octavian Jighirgiu, scenografia lui Gelu Rasca având în distribuţie pe Alexandru Spătarelu, Irina Scutariu, Vlad Volf, Ionuţ Dumitru şi Adrian Marele, piesa Şi cu violoncelul ce facem? aduce în faţa publicului problema desensibilizării omului contemporan, a însingurării şi a imposibilităţii de a se înălţa din aceasta contemporaneitate din ce in ce mai agasantă cu nimicurile ei materiale. Chiar regizorul afirmă: „Personajele prinse în vidul propriei existenţe au câte ceva din fiecare dintre noi. Evident că daca v-aş spune că acest specta- col este un manifest împo-triva letargiei spiritului probabil aţi strâmba din nas. Vă las să descoperiţi singuri ce este acest joc de-a exis-tenţa cu marionete deper- sonalizate.”

Piesa e un semnal de alarmă. Soluţia se află în fiecare dintre noi, pentru ca la urma urmei şi noi facem parte din această omenire care e pe cale sa se trans-forme într-o maşinărie de- sensibilizată, dacă va conti-nua să meargă pe acest drum al civilizaţiei înlăturând treptat orice formă de cultură sau posibilitate de înălţare spirituală.

Arta e un tărâm sacru în care, se pare, doar iniţiaţii au şansa să fie fericiţi, ceilalţi se sufocă datorită propriei limitări. Citatul prezent pe afişul spectacolului explică exact faptul că nu oricine are acces la acea înălţare prin artă: „Si Domnul a zis lui Moise: Coboară-te şi porunceşte poporului să nu dea buzna spre Domnul, ca să privească, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei.”

O montare dificil de vizionat, datorită absurdului care o domina dar care determina publicul să for-muleze întrebări esenţiale şi poate chiar să răspundă. Finalul te face să crezi că arta aceasta aparţine doar unei lumi superioare a îngerilor, şi acest lucru datorită unei idei regizorale de excepţie în care pe acordurile unei muzici divine parcă, ploaia inundă pereţii acelei încăperi, în care doar un alt supraom cân-tă la vioara de această dată şi Doamna cu voal rămâne în aceeaşi încremenire ,cu aceeaşi întrebare ob-sesivă pe buze „Şi cu violoncelul ce facem?” Celelalte două personaje îşi pierd conturul. Lumini tainice, aburi, o ploaie purificatoare parcă, doamna încremenită cu un violoncel în braţe şi o muzică îngerească. Finalul răspunde poate la întrebarea din titlu său adânceşte misterul întregului conflict al piesei, conflict între sacru şi profan la urma urmei.

Elena Raicu

CULTURAL 16


Povestea cărţilor...la Palatul Culturii „Poate că, într-un palat ca ăsta, cine ştie când, se vor fi întâmplat minuni, vor fi fost zâne şi prinţi care-au umblat pe scările astea, vor fi fost doamne şi domniţe, care inspiră la scrierea poveşti-lor.” (Silvia Kerim) Astfel a conturat scriitoarea Sil-via Kerim atmosfera de la Palatul Culturii, în dorinta de a atrage cât mai mulţi copii spre ea, spre “poveştile ei cu poveşti”, spre cărţile pe care tocmai le lansa la Iaşi,în cadrul Târgului naţional de carte Librex 2008, ediţia a XVI a. Povestea Librex 2008, a fost una adevărată de data aceasta, din care n-a lipsit nici lumina, nici întunericul, nici binele, nici răul. Totuţi ca în orice poveste, la final binele învinge răul. Tind să cred că în ciuda câtorva inadvertenţe, Librex 2008 a fost un succes. Palatul Culturii a găzduit 112 edituri şi 60 de lansări de carte. Fiecare editură a încercat sa-şi prezinte oferta cât mai elegant cu putinţă. Totuşi din lipsă de spaţiu sau din cauza numărului foarte mare de vizitatori,unele dintre edituri n-au reuşit sa-şi pună în valoare carţile,totul de-venind, în aparenţă cel puţin, doar o încercare de caştig mate-rial şi nu o artă a literaturii, a imaginii, a esteticii la urma ur-mei. “Poate că într-un palat ca ăsta, cine ştie când, se vor fi întâmplat minuni, vor fi fost zâne şi prinţi care-au umblat pe scările astea, vor fi fost doamne şi domnţe, care inspiră la scrierea poveşti-lor.” (Silvia Kerim)

De asemenea lansările de carte ce s-au desfăşurat în holul central al palatului au fost bruiate de muzica de la standuri şi de zgomotul paşilor celor care vizitau târgul. O banalizare a eveni-mentului în sine, sau o dorinţă exagerată ca publicul să participle la lansări? Orice ar fi fost, totuşi oamenii nu s-au oprit din plimba-rea lor printre cărţi. Acest lucru fie pentru că nu erau interesaţi de lansări, fie pentru că nu întelegeau că acolo în holul central se pe-trecea un lucru serios.

Sperăm ca la cea de-a XVII a ediţie organizatorii ne vor sur-prinde în mod placut cu noi idei de imagine, de prezentare a cărţi-lor noi şi a scriitorilor care au încercat să împrăştie din lumina lor şi în lume. Colecţia Cele şapte păcate de moarte şi Amintirea ca un parfum sunt doar două dintre lansările care s-au desfăşurat la Librex 2008

Cele şapte păcate de moarte

Colecţia Cele şapte păcate de moarte mi-a fost prezentată du-pă lansare, de către directorul Editurii Tipomoldova, domnul Aurel Ştefanachi, care a declarat: “Readucem omul pe gânduri, să se înţeleagă la un moment dat că prin faptul că trece, el poate fi iden-tificat în bine sau în rău cu toate aceste lucruri. Totul duce către o anumită cumpătare. Acest lucru nu e facut cu instrumente brutale ci, dimpotrivă cu instrumente de cultură, de sociologie, cu textul filozofic şi cu textul biblic. Cred că este o necesitate chiar, pentru cultura contemporană pentru că aceste cărţi au fost best-seller-uri atât în America cât şi în Anglia, şi noi credem că vom reuşi să de-monstrăm că şi în România vor deveni cunoscute. E nevoie de ast-fel de lucruri. Oamenii trebuie să se regăsească în aceste cărţi ilus-trative pentru fiecare «păcat» în parte.”

Chiar dacă prezentarea acestor şapte cărţi a fost una ludică, atractivă domnul Aurel Ştefanachi a ţinut sa sublinieze caracterul educativ al acestei colecţii şi profunzimea incontestabilă cu care sunt tratate aceste păcate ale umanităţii întregi.

Referitor la cea de-a doua lansare vă ofer spre lectură, mărtu-risirile luminoase ale scriitoarei Silvia Kerim, care a lansat la Editu-ra Carminis, Amintirea ca un parfum, o carte de interviuri şi O po-veste cu noua poveşti, o carte pentru copii.

Amintirile...hrană pentru suflet

„Eu am învăţat în viaţă, că… cu cât dai mai mult, cu atât pri-meşti mai mult. Dar sigur asta nu e o întâlnire nici cu Dumne-zeu nici cu norocul, dar aşa se întâmplă.

CULTURAL 17


Elena Raicu: Unii spun că din amintiri nu poţi trăi o viaţă, însă paradoxal amintirile acestea ne fac viaţa mai luminoasă. Ce înseamnă pentru dumneavoastră amintirile? Silvia Kerim: În-seamnă exact ce aţi spus. Înseamnă o hrană. De câte ori îmi este foarte greu în viaţă, mă întorc la copilărie, la anii de tinereţe, nu întotdeauna vic-torioşi, uneori cu multe încercări. Tatăl meu a murit când eu aveam 15 ani şi jumătate, l-am iubit foarte tare, era regele casei, şi când a dispă-rut a trebuit să mă întorc la amintirile când eram mică, mică de tot şi când mă lua de mână şi ne plimbam pe Calea Victoriei şi de fiecare îmi ofe-rea câte un cadou sau mă ducea la o cofetărie. E.R.: Iată că sub aceeaşi aripă protectoare a tre-cutului, a poveştilor de viaţă, a apărut şi această carte de interviuri, o adevărată bijuterie literară şi publicistică, cu un titlu absolut savuros din punctul meu de vedere, Amintirea ca un par-fum….Titlul acesta mă duce cu gândul la copilărie, la lucruri frumoase. De unde provine ideea unui astfel de titlu? S.K.: N-aş putea să vă spun. Aici nu există reţe-te. Dar pentru că vorbim de un titlu, eu pregă-tesc, o carte pentru copii şi voiam să ştiu dacă vă place titlul ăsta Crescătoria de îngeri… E.R.: Superb. S.K.: Vedeţi? Şi vă spun si, dacă vreţi, secretul. Crescătoria aceasta de îngeri va fi o culegere de mici proze, portrete ale unor animăluţe pe care le-am avut sau despre care am aflat câte ceva şi acolo în prefaţă, ca lumea să nu… una lume mai bigota, să nu se revolte, la ideea următoare: Si-gur noi îngerii îi vedem în general pictaţi pe pere-ţii unor biserici, sau în imaginarul nostru arată ca nişte copii albi, nu? zâmbitori, drăgălaşi şi cu aripi. Ei bine,nu. Pot fi şi aşa dar pot fi şi îngerii protectori de lângă casă. Eu salvez animalele din stradă şi ştiu câtă nevoie au de mine dar ştiu câtă nevoie am şi eu de ele. Eu vreau să ştiu de ele. Vreau să ştiu când ajung acasă dacă s-au simţit bine, dacă le e foame, dacă le e sete, îmi ţin trează dragostea pentru viaţă şi pentru natură. E.R.:Vă doresc mult succes cu această carte. Revenind la Amintirea ca un parfum… ,cum aţi comunicat cu cei pe care i-aţi avut interlocutori? Din lectură am observat că mulţi dintre ei vă sunt foarte buni prieteni. Un motiv în plus să vi se

destăinuie mai uşor nu-i aşa? S.K.:E adevărat. Îmi sunt prieteni adevăraţi şi n-am vrut să dispară din amintirea colectivă. Am vrut să rămână în această carte. Am vrut să ştiu că într-un fel sau altul,aceste destăinuri vor dăi-nui în timp. Iată mă laud, la lansarea de la UNITER Marin Moraru a spus ca această carte este o Biblie iar Dan Puric a zis că eu sunt o vrăji-toare, pentru că am reuşit să scot de la ei, ceea ce n-ar fi spus poate niciodată, şi că această car-te ar trebui să rămână în rafturi pentru ca gene-raţiile viitoare, să alfe despre marile comori cultu-rale pe care le are această ţară. E.R.:Amintirea ca un parfum… aduna în paginile sale 42 de poveşti de viaţă. Cum e să purtaţi în fiinţa dumneavoastră atâtea amintiri, ale altora la urma urmei? Cum vă simţiţi cu o astfel de bogaţie în suflet? S.K.: Nu sunt numai astea. Şi personalităţile care nu sunt în cartea aceasta, ele sunt cu mine şi din cauza lor, eu mă simt o bogătaşă. Şi , iată e un tip de bogăţie pe care nu ţi-l poate fura nimeni.

Sfârşit...

Povestea Librex 2008 s-a încheiat cu premii frumoase oferite celor care au oglindit cel mai bine strădania omului de a eterniza clipa prin cuvânt. Iată câteva dintre aceste premii: Marele Premiu Librex,pentru cel mai valoros program editorial-Editura Polirom Iaşi; Premiul Şaraga, pentru cea mai importantă ediţie critică-Editura Univers Enciclopedic,Bucureşti; Premiul Best Seller,pentru cartea de cultură cu cel mai mare succes în librării-Grupul Editorial Corint Bucureşti, pentru volumul Convorbiri cu Octavian Paler, de Daniel Cristea Enache; Premiul Theodor Pallady, pentru cartea de artă-Editura Noi Media Print, Bucureşti, pentru albumul de artă Horia Bernea şi Editura Semne,Bucureşti, pentru albumul de artă Gheorghe I. Anghel; Premiul Multimedia-Editura Casa Radio Bucureşti; Premiul Opera Omnia,pentru întreaga activitate ştiinţifică, misi-onară şi publicistică, Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române;

Elena Raicu

DESPRE NOI 18


CREDINȚĂ, TINEREȚE ŞI ENTUZIASM ÎN VIAȚA UNIVERSITARĂ IEŞEANĂ

ISTORIC La 14 iunie 1990 s‐a înființat la Bucureşti, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române, Asociația Studenților Creştini Ortodocşi Români, la inițiativa unor studenți şi doctoranzi la diferite facultăți.

Asociația Studenților Creştini Ortodocşi Români, Filiala Iaşi, s‐a înființat la 17 decembrie 1990 din inițiativa unui grup de studenți de la Universitatea „Al. I. Cuza” şi Universitatea Agronomică din Iaşi, cu sprijinul şi binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care este preşedintele de onoare al ASCOR, Filiala Iaşi.

PREZENTARE Asociația Studenților Creştini Ortodocşi Români este o organizație de tineret

nonguvernamentală (ONG), cu caracter creştin, apolitică şi non‐profit, cu filiale în toate centrele universitare din țară: Alba‐Iulia, Bacău, Cluj‐Napoca, Galați, Oradea, Sibiu, Timişoara etc.

ASCOR Filiala Iaşi are ocrotitori spirituali pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica şi pe Sfânta Cuvioasă Parascheva.

SCOP Să promoveze credința şi spiritualitatea ortodoxă în rândul tinerilor, cu prioritate în mediul

universitar.

OBIECTIVE

• Să încurajeze dialogului dintre credință şi cultură; • Să promoveze valorile moralei creştin‐ortodoxe; • Să implice tinerii în viața liturgică şi filantropică a Bisericii; • Să apere drepturile tinerilor şi să ajute la conştientizarea îndatoririlor pe care aceştia le au

față de Biserică, neam şi familie.

ACTIVITĂȚI CULTURAL‐RELIGIOASE

• Conferințe săptămânale pe teme de cultură şi spiritualitate creştină, cu invitați din rândul ierarhilor, profesorilor universitari, marilor duhovnici,

• Serii de conferințe în Postul Paştelui şi Crăciunului cu invitați din țară şi străinătate, • Conferințe interdisciplinare, în care ştiința este pusă în dialog constructiv cu arta şi teologia, • Colocvii, seminarii şi dezbateri duminicale, • Cursuri de limbi străine, în vacanța de vară, cu profesori din străinătate, • Înființarea unei bogate biblioteci care are cărți teologice şi de literatură creştină. ACTIVITĂȚI SOCIAL‐FILANTROPICE

• Implicarea copiilor instituționalizați în diverse activități educaționale şi recreative ca:

1. Pregătire şcolară suplimentară, 2. Programe şi concursuri de creație artistică, 3. Serbări cu cântece şi poezii, colinde de Crăciun.

• Antrenarea tinerilor din Penitenciarul Iaşi în activități artistice şi seminarii pe teme religios‐morale, proiect numit „Metanoia”,

• Activități săptămânale cu bătrânii din Căminul „Sfinții Împărați Constantin şi Elena

DESPRE NOI 19


ACTIVITĂȚI SPECIFICE

• Pelerinaje (excursii) la mănăstiri ortodoxe şi la obiective cu semnificație istorică şi culturală din țară şi străinătate,

• Tabere de muncă şi rugăciune la mănăstiri, • Tabere de asistență şi dezvoltare comunitară în satele defavorizate, • Concerte de colinde în Ajunul Crăciunului în căminele studențeşti, la spitale şi instituții de

cultură şi învățământ din Iaşi, • Sfințirea căminelor studențeşti la început de an universitar, • Întâlniri ecumenice şi seminarii cu tineri din alte organizați creştine din țară şi străinătate, • Activități sportive, picnicuri în duminici şi sărbători, • Primirea pelerinilor din țară ,care vin la hramul Sfintei Parascheva. PROGRAMUL DE RUGĂCIUNE

• Slujba Veceniei, a Paveceniței şi a Paraclisului Maicii Domnului, în fiecare vineri seara la

Biserica „Sf. Nicolae” Domnesc”, • Participarea la slujba de Priveghere de sâmbătă seara la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, • Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători la diferite mănăstiri şi biserici din Iaşi, unde corul

„Învierea” al ASCOR‐ului filiala Iaşi dă răspunsurile la strană. MEMBRI

• Poate deveni membru ASCOR orice tânăr creştin‐ortodox de cetățenie română, • Membrii titulari sunt studenți sau doctoranzi ai universităților ieşene, • În prezent ASCOR Filiala Iaşi are aproximativ 300 de membri de la diferite facultăți:

Filosofie, Economie şi Administrarea Afacerilor, Medicină, Teologie, Politehnică etc. RELAȚII CU ALTE ORGANIZAȚII

• ASCOR Filiala Iaşi este membră a Federației Mondiale a Tineretului Ortodox (SYNDESMOS),

precum şi a Federației Mondiale a Studenților Creştini (W.S.C.F.), • Colaborează cu Asociația „Nepsis” din Franța, Asociația „Eklessia” din Olanda,

„Comunitatea Taize” din Franța, „Asociația Studenților Evanghelişti” din Germania. COLABORATORI PRINCIPALI

• Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, • Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, • Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, • Institutul Cultural Misionar Trinitas, • Institutul Ecumenic „Sf. Nicolae”. INFORMAȚII

• Adresa: Asociația Studenților Creştini Ortodocşi Români, Filiala Iaşi, str. Cloşca, nr. 9, Iaşi,

România • Tel/Fax: 004 0232 213396 • Site: www.ascoris.ro • E‐mail: [email protected] • Cont: RO75BRDE240SV08198842400

LOCURI ŞI OAMENI 20


Dor de Sâmbăta

În luna iulie a anului 2005, fiind în vacanţă, am hotărât să merg la Mânăstirea Brâncoveanu din localitatea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. După un drum destul de lung şi cu câteva peripeţii, am ajuns, la ceas de seară, la marea lavră făgărăşeană.

Întreaga obşte se afla la privegherea de sâmbătă seara. Cu toată osteneala călătoriei, am reuşit să particip la aproape întreaga slujbă a utreniei şi cred că a fost una dintre cele mai frumoase slujbe la care am participat vreodată. Glasul blând al părinţilor ce cântau la strană era ca o mângâiere pentru mine, momentul culminant fiind după citirea Sfintei Evanghelii. Cu vocea lui parcă tânguitoare şi cu puternicul accent ardelenesc, avva Teofil a rostit Psalmul 50. Un fior puternic îmi cuprinsese inima gândindu-mă că mă voi putea întâlni cu bătrânul ale cărui conferinţe le ascultasem în nenumărate rânduri. Slujba şi-a urmat cursul normal şi, spre final, după împărţirea litiei, am ieşit în curtea mănăstiri. Era deja noapte şi aerul rece de munte m-a cuprins imediat. Fiecare monah îşi îndrepta paşii în tihnă spre chilia sa, iar părintele stareţ îl însoţea pe bătrânul Teofil spre chilia sa căutând sfat pentru cine ştie ce necaz. Imediat ce am coborât scările paraclisului, l-am întâlnit pe ieromonahul Matei care ştia de venirea mea. Cu chipul său blând, tânărul părinte m-a condus spre locul unde aveam să fiu cazat. Pe drum mi-a relatat câteva informaţii despre istoricul mânăstirii.

Aşezată în dreptul Marii Ferestre a Sâmbetei, Mânăstirea Brâncoveanu a fost ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714), în jurul anului 1696. Voievodul martir, înfiinţează aici o

„Şcoală de grămătici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă. În 1762 începe, în Transilvania, calvarul bisericilor şi al mânăstirilor ortodoxe, când generalul Bukow distruge mai mult de 150 de aşezăminte. Multă vreme însă, administraţia austro-ungară nu s-a atins de Mănăstirea Sâmbăta. Cu toate acestea , profitând de faptul că în 1782 s-a dispus desfiinţarea tuturor ordinelor călugăreşti, curtea de la Viena, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţele episcopului greco-catolic Grigorie Maior, a trimis în 1785, pe generalul Preiss, care a dărâmat mânăstirea brâncovenilor. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.

Cinstea de a deveni al doilea ctitor al

mânăstirii i-a revenit I.P.S. Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în anul 1926. Sfinţirea a fost făcută în anul 1946, după război. Mai jos de biserică, la circa 50 de metri, marele mitropolitul a reconstruit şi vechea clopotniţă a mânăstirii. Tot ca o lucrare de înnoire se înscrie şi renovarea şi extinderea

LOCURI ŞI OAMENI 21


altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbele religioase în aer liber.

Al treilea ctitor al Mânăstirii Sâmbăta de Sus este I.P.S. Antonie Plămădeală. Acesta a rezidit din temelie incinta mânăstirii, lucrare începută în anul 1985. Sub îndrumarea sa directă, s-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura din biserică, iar incinta, în stil brâncovenesc, a fost ridicată din temelie.

În prezent, obştea mânăstirii numără 40 de vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhim. Ilarion Urs.

După un somn reconfortant, a doua zi, am participat la Sfânta Liturghie, la care a luat parte un număr impresionant de pelerini din întreaga ţară, cuvântul de învăţătură fiind ţinut de părintele Teofil Pârâian.

În tradiţia monahală ortodoxă, bătrânii monahi îmbunătăţiţi du-hovniceşte, spre sfârşitul vieţii, adună în jurul lor ucenici cărora le lasă moştenire experienţa lor duhovnicească. Urmând această tradiţie, şi bătrâ-nul Teofil şi-a luat drept ucenic de chilie pe părin-tele Matei. Acesta, toată după-amiază, mi-a fost ghid prin mănăstire şi prin împrejurimi. Cu această ocazie, părintele mi-a povestit multe întâmplări despre părintele Arsenie Boca. Astfel am aflat istoria pietrei uriaşe din curtea mănăstirii, a iazului în formă de A, a numeroaselor decoraţiuni din curte, a izvorului din pădure, a peşterii din munte şi a altora, toate acestea având legătură, într-un fel sau altul, cu avva Arsenie. În timpul plimbării prin incinta mănăstirii, ne-am întâlnit cu una dintre fostele ucenice ale părintelui. Era o femeie gârbovită ce parcă transmitea prin chipul ei severitatea duhovnicului ei. Plină de evlavie, bătrâna i-a sărutat mâna ghidului meu şi apoi şi-a urmat drumul în tihnă spre camera unde era găzduită. După cum mi-a mărturisit părintele Matei, această femeie venea la Mănăstirea Brâncoveanu de aproximativ 70 de ani. Uimitoare statornicie!

După o plimbare de câteva ore, am fost condus la Academia de la Sâmbăta, unde eram cazat, dar nu înainte de a primi vestea că, a doua zi, urmează să merg în chilia părintelui Teofil pentru o binecuvântare şi un cuvânt de folos. Am adormit destul de greu, gândindu-mă la vizita ce urma să i-o fac bătrânului părinte.

În cea de a treia zi, m-am trezit dis-de-dimineaţă. Am mers la slujbă, după care, având acelaşi ospitalier însoţitor, am mers în trapeza mănăstirii, unde am luat micul dejun împreună. A urmat vizitarea muzeului, amenajat la standarde înalte prin grija vrednicului de pomenire I.P.S. Antonie Plămădeală, după care am vizitat biblioteca, unde se găsesc peste 70.000 de volume. Atât exponatele muzeului, cât şi cărţile din bibliotecă sunt în întregime donaţia mai sus pomenitului mitropolit.

După tot acest periplu cultural a urmat mome-ntul culminant al zilei – întâlnirea cu părintele Teofil Pârâian. Chilia sa se afla la parterul corpului sudic al mânăstirii, chiar sub bibliotecă. Am intrat cu mare sfială în acest loc. Am găsit un bătrân cu plete albe cu chipul plin de bucurie care, tehnoredacta o scrisoare

la maşina de scris, în ciuda neputinţei de ordin fizic, părintele fiind orb. Fiind prezentat de părintele Matei, mă apropii de avva Teofil pentru a lua o binecuvântare. Şi ce binecuvântare am primit! În loc de clasica blagoslovenie, bătrânul m-a strâns puternic în braţe. Nu vă închipuiţi câtă bucurie am simţit în acel moment! După acest emoţionant moment introductiv a urmat un cuvânt de folos. „Credinţa noastră nu este o credinţă care ne angajează faţă de nişte reguli”.

La aceste cuvinte gândind, am plecat de la Mânăstirea Brâncoveanu sperând într-o cât mai grabnică revenire.

Silviu-Lucian Cluci

MENS SANA IN CORPORE SANO 22


Percepţia durerii

Durerea este poate cel mai frecvent simptom cu care ne confruntăm, de la cea mai fragedă vâr-stă. Îl cunoaştem atât de bine, dar oare am încer-cat să-l înţelegem dar oare l-am înţeles întotdeau-na cum trebuie? Pentru înţelegerea acestuia, ştiin-ţa a dezvoltat o disciplină medicală aparte: algeolozia. Alan Busbaum defineşte durerea ca fiind „o afecţiune a sistemului nervos central care trebuie tratată agresiv indiferent de evoluţia bolii care a provocat-o”.

Medical, durerea este un simptom al mai mult de 10.000 de boli, şi conduce la 70 de milioane de consultaţii pe an în SUA, 50 de milioane în Franţa, 45 de milioane în Marea Britanie. În multe cazuri, durerea constituie o expresie a unei afecţiuni obi-ective, care este identificată de către medic, dar chiar şi atunci, durerea are şi o componenta sub-iectiva importanta. În primul rând, modul în care un individ resimte durerea este subiectiv, depen-dent de atitudinea bolnavului fata de durerea sa, şi însoţindu-se de fenomene psihice deosebite. Pu-tem deci spune că durerea are o expresie subiecti-vă, autoevaluarea pacientului devenind astfel cea mai corectă măsurătoare. Componenta subiectivă existentă în perceperea oricărei dureri bazate pe o boala reală, ne conduce la depăşirea graniţei între durerea fizică şi cea psihică. Durerea psihică ne situează în teritoriul bolilor psihice, în care trăirea psihică nu este în concordanţă cu realitatea încon-jurătoare. În cazul nostru percepţia dureroasă la nivelul corpului individului nu este explicabilă printr-o patologie obiectivabilă. şi atunci când nu obiectivezi o boală, nu poţi s-o tratezi. Aceste situ-aţii l-au făcut pe Voltaire să considere că: „Doctorii sunt nişte fiinţe nenorocite cărora li se cere zilnic să facă minuni”.

În alt registru, se situează „durerea morală”, starea de rău general, nelocalizat. Ea exprimă o trăire psihică datorată frustrării, culpabilităţii, dez-orientării existenţiale sau, uneori, o expresie a unei boli ascunse. Durerea morală nu este proiec-tată la nivelul corpului; uzual, resimţirea durerii la nivelul acestuia ne conduce paşii la un medic. Du-rerea morala ne conduce paşii la un preot. Şi, to-tuşi, şi intr-un caz şi în altul e posibil ca noi să ne îndreptăm greşit, de multe ori, atât durerea mora-lă, cât şi durerea somatică, ţinând de domeniul

psihiatriei: depresie, anxietate sau chiar fenomen psihotic. Eric Berne, în cartea sa Ce spui după «Bună ziua», apreciază ca 42% din oamenii cu probleme se adresează mai întâi unui cleric, nu unui psihiatru, şi aproape toţi ceilalţi se adresează medicului de familie. Se consideră că 5% din po-pulaţia Pământului suferă de depresie. În conti-nuare ne propunem să vă oferim o trecere în revis-tă a celor trei forme de durere identificate mai sus: durerea medicală, durerea psihica şi durerea mo-rala.

Durerea medicală

Clasificarea durerii este realizată în funcţie de calitate, severitate, durată şi localizare. Suportul anatomic al durerii are trei segmente:

1. de receptie, constituit din receptorii care poartă numele de nocireceptori sau de receptori noxici, existenţi la nivelul tuturor ţesuturilor orga-nismului uman;

2. de conducere, constituit din nervii senzitivi care conduc excitaţia, de la nivelul producerii ei spre centrii de percepţie;

3. de percepţie, acesta din urma, reprezentat de formaţiuni nervoase specifice din creierul uman (trunchiul cerebral, talamus, nucleii bazali, corte-xul somato-senzorial şi căile descendente). Durerea poate fi:

1. non-nociceptivă – durerea psihogenă sau neurogenă, care ia naştere la nivelul structurilor de percepţie, deci nu este determinată de un stimul nociceptiv;

2. nociceptivă – durerea din inflamaţie, care este determinată de un stimul nociceptiv.

Durerea medicală este o durere nociceptivă, excitaţia pornind de la nivelul receptorilor dureroşi.

Fiziologic sunt descrise 3 etape, corespunză-toare structurilor anatomice:

1. etapa periferică – diferiţi stimuli mecanici, termici, chimici conduc la leziuni la nivelul ţesuturi-lor, care determină eliberarea de substanţe care provoacă durere (algogene sau hiperalgenizante) ce determină stimularea receptorilor dureroşi su-perficiali şi profunzi. Dickenson în 1996 numeşte amalgamul de substanţe eliberate de ţesuturile lezate „supa inflamatorie”.



2. etapa transmiterii – excitaţia produsă de stimulii dureroşi este transmisă prin intermediul fibrelor nervoase către structurile centrale.

La nivelul talamusului percepţia dureroasă se transformă în senzaţie primară. Impulsurile se proiectează în cortex, în zona prefrontală, unde se transformă senzaţia în fenomen dureros conştient şi cu individualitate de manifestare.

În conducerea impulsului dureros de la ţesu-turi spre creier, un rol important îl joacă taurina (substanţă conţinută de băuturile energizante, dar care există în mod normal şi în organismul uman – o persoana de 70 kg conţine 7 grame de taurină). Excesul de taurina la nivelul sistemului nervos central este perturbarea învăţării.

3. etapa de integrare şi organizare a durerii – este complexă, realizându-se pe 3 planuri:

(a) constituit din reacţii instinctive (creşterea vi-gilentei, focalizarea atenţiei, reacţii motorii, dorinţa de scăpare, încetare, reduce-re), emoţii (emoţii pentru pre-zent şi viitorul imediat, expri-mate prin sentimentul de peri-col, inconfort şi frică) şi afecte (dorinţe de încetare, reducere sau scăpare care se confruntă cu ideea neplăcerii);

(b) reprezentat de senti-mente şi pulsiuni – pe baza cărora se dezvoltă comporta-mentele de blocare, îngrijora-rea pentru viitor, perceperea dificultăţii;

(c) integrarea la nivel de idee, raţiune şi voinţă – procesul de imaginaţie şi raţionamentele decurg către: desfăşurarea vieţii, ameninţarea libertăţii şi a sistemului de valori, stima faţă de sine. Pe termen scurt, această ame-ninţare indusă de durere înseamnă teama, anxie-tate(stare de nelinişte), enervare, iar pe termen lung, atât anxietate cât şi depresie.

Cea mai frecventă durere medicală este dure-rea viscerală (la nivelul organelor corpului). Este însoţita adesea de activitate vegetativă intensă, manifestată prin tulburări cardio-vasculare (bătăi rapide ale inimii, palpitaţii) şi circulatorii (paloare accentuată), digestive şi sudorale (transpiraţii reci). Particularităţile acestei dureri pot fi rezumate la următoarele: nu are localizare precisă şi proiec-ţia ei poate fi diferită în funcţie de organul lezat, este însoţită de reflexe vasomotorii şi vegetative intense. Stimulii care produc durere viscerală sunt: distensia şi contracţiile rapide şi intense ale intes-

tinelor, mărirea volumului unor organe şi distensia capsulelor acestora, inflamaţii, diminuarea irigaţiei sanguine a unui organ, tracţiunile mecanice ale mijloacelor de fixare ale organelor viscerale.

Durerea viscerala trebuie diferenţiată de dure-rea parietală (care este durere la nivelul peretelui unei cavităţi a organismului) şi de cea pseudoviscerală, evaluarea provenienţei acesteia fiind prima condiţie pentru un tratament corect.

Durerea viscerală este descrisă de pacienţi cu expresii diverse, variind în funcţie de imaginarul persoanei: „ca şi când” s-a „rupt”, „sfâşiat”, „m-a înjunghiat”, „m-a împuşcat”. În cazul existenţei unei experienţe dureroase anterioare, este frec-vent comparată cu aceasta, fixându-se eventuale termene de comparaţie.

Comportamentul determinat de durerea acută poate cuprinde: mormăituri, expresii faciale, gri-

mase, activitate motorie redu-să, poziţii corporale specifice, iritabilitate, acţiuni de reducere a durerii. Comportamentul subiecţilor variază pe de o parte în funcţie de intensitatea durerii resimţite (fiecare per-soană are propriul său prag dureros), pe de altă parte în funcţie de stoicismul său în faţa durerii. Un subiect poate fi calm datorită comportamentu-lui său stoic deşi acuză dureri

insuportabile, un altul acuză dureri exagerate fără a prezenta un comportament care ar trebui să însoţească o durere raportată cu un nivel ridicat. Trebuie evaluată persoana, nu durerea. Studiile arată totuşi, că sunt raportate niveluri mult mai mari de durere, apelându-se la memorie, decât au fost declarate la momentul respectiv. Soluţiile pen-tru durerile medicale sunt oferite de către medicii somaticieni.

Durerea psihică

„Nu-i de ajuns să mori ca să-L cunoşti pe Dumnezeu” (Anatole France)

Dacă durerea acută este mai degrabă întâlnită

în cauzele medicale, durerea psihică se manifestă mai degrabă cu caracter cronic, repetitiv. Intensi-tatea acesteia nu este atât de mare, însă este în-



soţită de comportamente exagerate de căutare de ajutor, fără comportamente obiective de înlăturare a durerii, iar în unele cazuri şi lipsită de răsunet afectiv al acesteia. Nu se poate obiectiva o cauză organică a acesteia, ea fiind expresia fie a unei patologii la nivel afectiv (depresie, anxietate), fie a unei patologii la nivel perceptiv şi cognitiv (halucinatie, delir, hiperestezie).

În decodarea mecanismelor de apariţie a du-rerilor psihice, mai ales celor din zona tulburărilor conversive şi tulburărilor de somatizare psihologii operează cu noţiunea de inconştient, descoperit pentru prima dată de Dostoievski, şi operaţionali-zat de Freud. Tratamentul eficient în aceste cazuri este cel psihiatric sau psihoterapeutic.

Durerea morală „Când sunt slab atunci sunt tare” (2 Corinteni

12,10)

Parţial suprapusă peste durerea psihică, dar având de obicei un caracter permanent, o intensi-tate redusa, destul de prost localizată, mai degra-bă generalizată. Descrisă frecvent cu termeni ge-nerali de „greutate”, „rău”, „apăsare”. Frecvent este expresia unor încălcări persistente a cerinţelor morale. Persoana care acuză durere morală poate avea o frustrare persistentă nedepăşită, o culpă nemărturisită, etc., care îl împiedică în mod esen-ţial să-şi caute şi să-şi găsească sensul existenţial. În faţa unui astfel de impas, în cele mai multe ca-zuri preotul este cel care oferă cele mai adecvate soluţii.

Din păcate, caracteristicile durerilor noastre nu sunt întotdeauna atât de clare. Mai frecvent ele sunt uneori înşelătoare. Astfel, o persoană poate acuza senzaţie persistentă de apăsare şi greutate în piept, însoţită de tristeţe şi descurajare. Şi to-tuşi, să nu aibă nici durere morală, nici durere psihică, ci pur şi simplu o cardiopatie ischemică silenţioasa. Nu sunt excluse nici mecanismele psiho-somatice de apariţie a unor boli medicale, cum teoriile existenţialiste recunosc în prezent depresia prin vid existenţial. Valabil este şi deter-minismul invers, în care bolile somatice conduc la patologie psihica şi neîmplinire spirituală, patologia psihica asociindu-se frecvent cu neîmplinirea spiri-tuala.

Biserica priveşte boala ca un răgaz oferit per-soanei pentru a cugeta, a se pocăi şi a se regăsi pe sine. Consideră ca aceasta este trimisă omului pentru a curaţi păcatele, iar în unele situaţii pentru a smeri mândria: „Fiind judecaţi de Domnul, sun-tem pedepsiţi, ca sa nu fim osândiţi împreună cu lumea” (1 Cor.11.32). Acest punct de vedere este valabil pentru anumite situaţii, şi oferă perspectiva terapeutică pentru durerile morale. Să nu uităm însă, ca în cazul durerilor medicale, în multe cazuri temporizarea tratamentului cauzei conduce la de-cesul imediat al persoanei. La fel ca în cazul dure-rilor psihice, continuarea existenţei tulburărilor psihopatologice va menţine individul departe de izbăvire. Atunci, la cine e bine să meargă persoana care suferă de durere?

La doctori?

„Doctorii prescriu medicamente despre care ştiu foarte puţin ca să vindece boli despre care ştiu şi mai puţin, ale unor fiinţe omeneşti despre care nu

ştiu nimic.’’ (Voltaire)

Medicii somaticieni au tratamente eficiente împotriva durerilor. Senzaţia dureroasă poate fi atenuată până la abolire cu numeroase substanţe, în diverse moduri şi pe căi diferite. În funcţie de rezultatele dorite şi de tipul, intensitatea şi circum-stanţele în care se produce durerea, se pot folosi anestezice generale sau locale, analgezice opioide, neopioide sau alte substanţe. Încă din anii ’70 s-au deosebit analgezicele „periferice”, substanţe ce acţionează prin blocarea impulsurilor nociceptive la periferie, de cele „centrale” care acţionează la ni-velul sistemului nervos central. Se observă faptul că unele analgezice „periferice” ca Paracetamolul, acţionează şi prin mecanism central, iar unele analgezice „centrale” îşi manifestă activitatea şi atunci când sunt administrate periferic.

Psihiatrii oferă medicaţie eficientă împotriva tulburărilor psihice.

Bolile psihice sunt tratate cu neuroleptice, tranchilizante şi antidepresive.

Şi totuşi, nu întotdeauna efectul acestora este mulţumitor, deoarece în multe dintre cazuri apare fenomenul de toleranţă şi dependenţă.

Toleranţa constă în necesitatea administrării unor doze progresiv mai mari pentru a obţine efec-tul iniţial; clinic se recunoaşte prin micşorarea du-



ratei analgeziei, bolnavii solicitând medicamente la intervale mai scurte. Dependenţa psihică apare datorită efectului euforizant, antianxios al opioidelor şi tranchilizantelor şi este relativ frec-vent când nu mai sunt folosite în scop terapeutic. Dependenţa fizică se dezvoltă în paralel cu toleran-ţa şi apare relativ independent de dependenţa psi-hica. La întreruperea administrării de substanţă medicamentoasă, persoana cu dependenţă mani-festă un sindrom de abstinenţă (sevraj), cu simp-tome caracteristice, care variază de la substanţă la substanţă. Multe persoane utilizează alcoolul în acelaşi scop şi cu aceleaşi rezultate. După depăşi-rea sindromului de abstinenţă, urmează o fază de consolidare a abstinenţei, după care există perioa-de lungi în care individul poate fi declarat absti-nent, dar dependenţa faţă de substanţă persistă, ea fiind vizibilă prin riscul mare de recădere la contacte chiar accidentale cu substanţa de dependenţă. Aceste perioade sunt de ordinul anilor de zile, după unii autori riscul nedis-părând total întreaga viata.

Indiferent care este sub-stanţa la care individul devi-ne dependent (analgezice, opiacee, alte droguri, tran-chilizante, alcool, etc.) şi indiferent de modul în care a ajuns dependent, ceea ce contează e faptul că aceasta îndepărtează individul de scopul fundamental al vieţii: găsirea sensului exis-tenţial.

„Ultimul lucru pe care il urmareste cineva intr-o carte este acela pe care ar trebui sa il spuna de la inceput” (B. Pascal)

La final, vom aduce în discuţie un alt tip de durere şi un alt tip de boală. Vom porni de la car-tea neurologului Oliver Sacks Omul care îşi con-fundă nevasta cu o pălărie’’. Primul caz este acela a unui profesor de muzică, care este investigat chiar de către autor. Încă de la prima vizită, doc-torul are impresia că pacientul îl priveşte cu ure-chile, dar ceea ce îi atrage atenţia în mod deose-bit, este că acesta nu reuşea să se încalţe, practic confundându-şi piciorul cu pantoful. Dr. P. nu reu-

şea să vadă o imagine ca pe un întreg, iar la pleca-re a apucat capul soţiei şi a încercat să-l ridice şi sa-l pună pe cap. Pacientul identifica cu uşurinţă imaginile abstracte, chiar şi feţele diferitelor per-sonaje dacă observa un element distinct, dar când televizorul era fără sonor nu reuşea nici măcar să distingă bărbaţii de femei. Nu recunoştea o mănu-şă şi o caracteriza astfel: cinci pungi ieşite în afa-ra. Desenele lui timpurii erau naturaliste, dar au evoluat spre abstract, devenind până la urmă doar linii haotice şi pete de culoare. Soţia îi caracteriza pictura ca artă nonfigurativă, neştiind că acesta evolua spre agnozie (pierderea capacităţii de recu-noaştere a celor văzute) profundă, în care simţul concretului şi a realităţii erau distruse.

Am vorbit, în cea mai mare parte a acestei prezentări, despre durerea fizică, despre receptori şi mediatori ai durerii, despre căi de conducere şi centre de integrare a acesteia. Am adus în discuţie modalităţile de exprimare , de măsurare şi de tratare. Am amintit despre durerea psihica şi durerea morală.

Întrebarea pe care ne-o punem la sfârşit, vine chiar din prezentarea subiectului unuia dintre cazurile lui Oliver Sacks: putem vorbi despre o formă superioară de durere, mai puternică şi mai enigmatică? Este neapărat

durerea psihica consecinţa unei afecţiuni fizice? Care sunt mecanismele durerii psihice? Care sunt mecanismele durerii morale? Este chiar atât de uşor să le deosebim una de alta? Ştim sigur că leacul nu este mai rău decât boala?

Nici unii dintre noi nu putem răspunde cu cer-titudine acestor întrebări, astfel că totul devine mai relativ şi atitudinea cea mai înţeleaptă este să participăm împreună la combaterea durerii. Să fim cu toleranţă unii faţă de alţii, neuitând în nici un caz, că singurul care este obligat la participare este cel căruia i-a fost data: pacientul. Pe el trebu-ie să-l întărim.

Lavinia Anti

PRIN FEREASTRA TEMNIȚEI 26


Maria din Putna În martie 1944, trupele ruseşti trec Nistrul, iar Armata Roşie ocupă nordul

Bucovinei. Sate întregi iau calea pribegiei. Rezistenţa în faţa puhoiului începe în Bucovina ca o mişcare de nesupunere la ocupaţie şi mai ales la barbaria acestei invazii.

Pătimirile unei familii de bucovineni au fost aşternute într-un jurnal al Mariei Cenuşă din Putna, o femeie de o inteligenţă ieşită din comun, o vitează care şi-a urmat bărbatul în munţi, în închisoare, în anchete, şi al cărei unic fiu s-a născut într-o celulă de temniţă.

„Veneau ruşii la greul pământului, era în anul 1944, toţi s-au ţinut de noi, am făcut colibe în creierul munţilor, dar într-o zi vine un pădurar, bun prieten cu soţul, şi spune: «Caută şi te ascunde în gură de şarpe, ferească Dumnezeu cum te caută ruşii». Zice soţul: «Dar ce au cu mine, nu ştiu. Am fost în Rusia, dar nu am făcut nici un rău. Mi-am dat seama că şi ei sunt oameni şi luptă pentru ţară din ordin, n-am furat nimic, nu mi-am bătut joc de nimeni, decât am fost şi eu tot din ordin trimis în Rusia». Aşa este războiul… trecem în altă creastă, ajungem între nişte stânci grozav de mari, ne aşezăm jos, fac un pic de foc, frigem nişte fleici de cerb, le mâncăm goale, şi nu mai facem nici pic de foc, nu ne mai culcăm de frică să nu ne găsească ruşii. După opt zile mă duc la ceilalţi şi întreb: «Ce se mai aude noi?» Îmi spun toţi că partea noastră de sat a ars toată; au dat ruşii foc. Vai de mine, mi-au ars casa toată cu toate mândreţile într-însa. Bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni îşi strigă în libertate bucuria şi încrederea în viaţă…” (Maria Cenuşă)

La împărţirea lumii, România fusese oferită pradă cuceritorilor Acţiunile de luptă ale partizanilor bucovineni contra armatei roşii invadatoare

au început în martie-aprilie 1944, sub coordonarea comandamentului militar româno-german.

Se organizează unităţi mobile dotate cu tehnică de luptă, care aveau misiuni de patrulare şi de protecţie. După 23 august 1944, foştii luptători încep să fie urmăriţi de NKVD. Pentru a-şi apăra viaţa şi libertatea, sate întregi fug în munţi şi se opun cu arma în mână abuzurilor comunizării forţate.

Rezistenţa armată va beneficia de prezenţa ţăranilor veniţi acasă de pe fronturile de est şi de vest, de experienţa militară a foştilor combatanţi, ofiţeri deblocaţi de grupul tot mai masiv al celor urmăriţi de tribunalele poporului pentru atitudini antisovietice.

„Eu sunt gravidă în luna a patra şi nu mai pot rezista la fugă; mă duc la sora mea în sat, ajung dimineaţa, şi la ora 10 sunt arestată. Mă duce la Rădăuţi; acolo e venită echipa fulger, mă ia la întrebări, unde-i soţul, dar eu foarte hotărâtă, dacă mor şi tot nu spun. Zic: păi nu ştiu; încep şi mă bat de mă usucă, şi eu tot aşa ţin tot timpul, că nu ştiu. După ce a văzut că după atâta bătaie zic numai nu ştiu, m-a băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau douăzeci de bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii. Toată ziua mă ţinea sub pază într-un wc, iar noaptea între bărbaţi tot în picioare, nimeni nu se culca; tot venea şi chema la anchetă de trei-patru ori pe noapte, mă duce la anchetă să spun unde e soţul; eu numai nu ştiu, nu ştiu. Până la şapte luni m-au tot bătut; după şapte luni de sarcină, nu m-au bătut, dar îşi băteau joc tare, mă puneau să rac ca vaca, să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt ca cocoşul, să zbier ca oaia, să nechez ca caii, să orăcăiesc ca broasca, dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului meu pe care l-am iubit aşa de mult…”

“„Domnule colonel, uitaţi-vă la munţii ăştia de jur împrejur, câţi copaci au, dar toţi sunt udaţi cu lacrimi de ale mele şi cu sudori” (Constantin Cenuşă, soţul Mariei Cenuşă)

PRIN FEREASTRA TEMNIȚEI 27


În jurnalul Mariei Cenuşă, adevărat Letopiseţ al suferinţei şi al rezistenţei, este evocat momentul în care Constantin Cenuşă s-a predat pentru ca familia lui să nu mai fie prigonită.

Iată cuvintele pe care le-a rostit autorităţii: „Domnule colonel, uitaţi-vă la munţii ăştia de jur împrejur, câţi copaci au, dar toţi sunt udaţi cu lacrimi de ale mele şi cu sudori; am fost aşa de prigonit că, dacă am luat de la cineva o mână de făină, fiind nemâncat de câteva zile, a trebuit să fug în vârful muntelui să fac foc acolo unde nu era apă. Dezbrăcam cămaşa şi o storceam de sudoare în căldarea de mămăligă şi făceam mămăliga şi o mâncam de multe ori goală.”

Grupul lui Constantin Cenuşă a fost acuzat de crimă de înaltă trădare şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Constantin Cenuşă iese din închisoare în anul 1964; este găsit spânzurat la câteva zile. Colegii de suferinţă ştiu că nu s-a sinucis.

„Pe ziua de 2 august încep durerile de naştere, nu spun nimic, dar eu tot între bărbaţi, dar erau dureri de moarte. Toţi strigă să mă duc la spital. Vine ofiţerul de serviciu, mă duce pe jos la spital, eu tare m-am ţinut să nu mă vait, dar până la spital am zis: „Ău, ău, ău, ău”. Abia pe ziua de 5 august nasc tare, tare greu. Mi-a dat biata moaşă nişte cârpe, ce-a putut de la spital, dar copilul bun şi sănătos, şi frumos tare,

mă duc înapoi, dar mă bagă tot între bărbaţi; dar nu aveam unde să-l scald. Dimineaţa, când ne scotea la program, îmi da voie să spăl cârpele la ciuşmea, dar cu apă rece, dar copilul dumnezeiesc de bun, când veneam de la program puneam o cârpă de-a lui udă în sân, şi o încălzeam pe subsori, şi-l ştergeam pe bietul şi bunul copil peste tot, şi era bine, şi creştea ca din apă.

După o lună mă ia la anchetă şi mă bate de mă găteşte, să spun unde e soţul. Eu tot spun că nu ştiu nimic de la evacuări, nu ştiu nimic de el, nici că-i viu, nici că-i mort.”

„Într-o zi mă duce şi mă întreabă: tu eşti bogată? Zic:- Da, sunt bogată în sărăcie.

‐ Dar de ce ai lăsat soţul să lupte contra noastră? ‐ Domnule, la mine nu cântă găina, cântă cocoşul. ‐ Dar tu ştii ce a făcut el?

Zic: Nu ştiu. Zice: Aici îţi vor rămâne oasele, dacă spuneai, erai acasă între copiii tăi, dar aşa, ai să putrezeşti în

celulă, însă noi suntem prea buni… Şi am spus dumnealor, eu când m-am cununat cu acest om nu mi-a pus nimeni ochelari de pânză să

nu-l văd. Când l-am văzut cu ochii, fără ochelari, mi-a fost tare drag, şi nu mi-a pus nimeni nici lanţuri, nici cătuşe pe mâini, să mă duc forţat la cununie, aşa că nu am putut să-l trădez, acesta e adevărut.”

Maria Cenuşă a avut mulţi prieteni: din închisoare pe Lena Costante şi Harry Brauner, din libertate pe Gheorghe Zamfir.

Maria a murit pe patul ei, în casa ei, în februarie 1991. Fiul i-a privegheat ultimele clipe. O stradă ar putea să-i poarte numele în Putna.

CUVINTE 28


Responsabilitatea în familie

Lumea contemporană este una a mutaţiilor şi transformări-lor, vechile valori şi forme tradi-ţionale fiind considerate ca de-păşite sau demodate, ajungând exemple izolate şi stinghere, în timp ce surogatele câştigă teren având ca fundament lărgirea exarcebată a noţiunii de liberta-te, care a ajuns să înglobeze în ea toate tendinţele.

Familia a reprezentat din-totdeauna centrul vieţii umane, şi nu pentru că am dorit-o noi oamenii, ci pentru că actul crea-ţiei a avut ca nimb întemeierea acesteia. Prin crearea ei Dumne-zeu a desăvârşit lumea, iar prin distrugerea ei de către oameni, Dumnezeu va pune capăt acestei lumi. Nu întâmplător, istoria iconomiei lui Dumnezeu în Ve-chiul Testament începe cu fami-lia în Rai, iar minunile Mântuito-rului cu Nunta din Cana Galileii. Originea familiei este divină, iar binecuvântarea ei perenă.

Pentru noi creştinii, familia este spaţiul unde creştem şi ne desăvârşim în credinţă, chip şi împlinire a iubirii treimice. Încăr-cată cu responsabilităţi dumne-zeieşti, familia contemporană a sucombat de multe ori sub pova-ra neîmplinirii lor.

Trebuie spus că a fi respon-sabil, a ţi se încredinţa o datorie de împlinit nu ţine în principiu de planul afectiv, ci res-ponsabilitatea revine fiecăruia ca un dat, în virtutea unor legi divi-ne şi umane, pe măsu-ra dorinţei rolului şi locului pe care vrei să-l ocupi în societate. Orice comuniune, în obştea cea umană este profund încărcată de responsabilităţi, adică îndatoriri ale membri-lor, unii faţă de alţii, iar familia, matricea

oricărei organizări umane cu atât mai mult.

Desigur, multe sunt respon-sabilităţile în cadrul familiei, dar m-aş opri asupra unui singur aspect, fundamental şi anume responsabilitatea femeii.

Ca şi în Rai, atacul asupra familiei s-a produs începând cu femeia – Eva (viaţă). Stricând diavolul viaţa – Eva, a omorât familia. Fericit formula un părin-te că Eva şi-a dat seama de gre-şeală atunci când s-a trezit cu „mortu-n casă”, adică în mo-mentul în care Cain l-a omorât pe Abel. Acum atacul este mult mai nimicitor. Femeia îşi omoară copilul nenăscut în însăşi trupul ei, însă desfigurarea familiei îmbracă şi o formă mai subtilă. De pe soclul pe care a urcat-o creştinismul, femeia a fost mu-tată de contemporaneitate pe eşafod, fiind „emancipată” prin decapitarea de bărbat şi încăr-cată cu responsabilităţi ce nu-i trebuiau şi pe care cu greu le poate împlini, şi doar prin renun-ţarea la cele naturale, fireşti, pe care Dumnezeu le-a sădit în ele. În consecinţă, femeia contempo-rană, egala bărbatului, ajunge să facă absolut orice, mai puţin să nască prunci („femeia se mântuie prin naşterea de prunci”), pe care să-i crească în tradiţia şi credinţa sa.

Pentru noi creştinii, submi-narea responsabilităţii adevărate a femeii este o adevărată dra-mă, ce loveşte în credinţa noas-

tră, prin slăbirea ei în rândul generaţiilor ce vin, dar şi prin efectul de bumerang pe care îl are asupra femeii însăşi. În acest sens, marele nostru teolog şi martir, Teodor M. Popescu avea o părere interesantă: fe-meia ar trebui, dacă nu din cre-dinţă şi fidelitate, măcar din inteligenţă să transmită credinţa creştină, singura care garantea-ză rolul ei şi egalitatea cu bărba-tul.

Am să închei cu un exemplu întâlnit în şcoală, pentru a vedea unde duce „feminismul” şi emanciparea sau mai curând secularizarea femeii. S-a întâm-plat ca una dintre profesoarele noastre să fie din Franţa. O fe-meie care s-a declarat ca fiind creştină ferventă şi practicantă, dar care, în numele libertăţii de conştiinţă, prost înţeleasă, după cum avea să realizeze mai târ-ziu, precum şi a emancipării, nu a dat nici o educaţie religioasă fiicei sale, singurul copil de alt-fel, urmând ca aceasta să facă singură alegerea atunci când va dori. Pentru faptul că mama nu i-a vorbit despre Dumnezeu şi Hristos, fata ei a ales altceva, pentru că în accepţiunea oricărui copil este important exemplul mamei – dacă ar fi fost ceva bun, mama mi-ar fi spus şi mi-ar fi dat. Profesoara noastră a reu-şit, ca prin comportamentul ei, să tragă vălul şi peste cunoaşte-rea lui Hristos în sufletul fetei sale şi peste faţa ei. O femeie

emancipată şi plină de libertate ca ea, a reu-şit să-şi întoarcă fata cu secole în urmă, dacă ar fi să număr în materie de drepturi ale femeii şi acum era profund dezamăgită. Preot Nicolae – Cătălin

Luchian

CUVINTE 29


n fiecare zi viaţa o ia de la început. În fiecare zi ne trezim, plecăm spre clădirile care ţin ascunse in ele calea spre ţelurile noastre mai mari sau

mai mici; plecăm la şcoală, la serviciu, la plimbare, la cumpărături…sau la biserică. În fiecare zi avem şansa de a învăţa această taină a vieţii. Oare ce ne transformă, aproape peste noapte din copii naivi si plini de bucurie în adulţii plini de griji şi responsabilităţi? Care este clipa care face să cadă puful copilăriei şi face să ne crească aripile respon-sabilităţii? Nu ştiu încă…Ştiu doar că există o serie de momente în viaţă care ne definesc. Acestea sunt momentele in care se dovedeşte calitatea noastră umană

Şi poate nu am învăţat încă ce înseamnă să fii părinte şi copilul tău să-ti ceară sfatul, iar tu să ai cele mai bune gânduri şi cuvinte pe care să le îm-părtăşeşti copilului tău, iar el să aleagă să te as-culte sau nu. Sau poate că nu am învăţat încă să-i vorbim celui care are nevoie de un cuvânt din ini-mă, care să-i ofere şansa de a o lua şi a doua zi de la capăt. Sau poate nu am învăţat că prietenilor trebuie să le spui întotdeauna ceea ce este greşit în comportamentul lor, „cu durere şi cu dragoste”, pentru îndreptarea lor şi a noastră. Sau poate că încă nu am învăţat că orice vorbă pe care o rostim este o graniţă: cuvintele fac diferenţa între impli-care si indiferenţă.

Am întâlnit odată un om. Ce-aţi zice dacă v-aş provoca la un exerciţiu de imaginaţie? Să admitem că acesta este începutul unui basm, iar voi sunteţi personajele principale. Oare care ar fi continuarea acestui basm? Aţi întâlnit vreodată un „om”? Prin ce v-a marcat existenţa? În viaţa voastră a jucat cineva acest rol? Ce calităţi avea această persoa-nă? Poate a fost un profesor care v-a îndrumat paşii spre o anumită meserie, poate a fost un o mamă care v-a ascultat întotdeauna gândurile şi v-a dat întotdeauna sfatul cel mai bun, poate a fost un tată care a muncit pentru ca voi sa ajungeţi acolo unde v-aţi dorit, sau un prieten cu care aţi împărţit prima deziluzie, prima bucurie sau primul eşec, poate a fost bătrânelul din faţa Mitropoliei căruia i-ai întins o mână, iar el a lăsat căldura din ochii-i albaştri să-ţi dea bucuria de care aveai ne-voie în acea zi, sau poate a fost necunoscutul din tramvai, din tren, din maxi-taxi care ţi-a povestit toate durerile unui suflet obosit şi căruia i-ai zâm-bit cu căldura şi i-ai spus ca o să fie bine,

„A fost odată un om…”

făcând să se risipească norii din sufletului său, fie şi numai pentru o secundă…Sau poate era un sfânt părinte care te-a sfătuit în momente de cumpăna ale existentei tale…

Cine e „omul” din viaţa ta? Te întreb pentru că şi eu, la rândul meu mi-am pus atâtea întrebări. Cine eşti tu? Eşti „omul din viaţa ta? Din viaţa alto-ra? Sau doar ceilalţi sunt oameni pentru tine? De câte ori te-ai oprit să asculţi cum cade lacrima unui prieten, sau unui străin? De câte ori ai ascul-tat sfatul unei mame sau al unui tată? De cate ori ai ascultat cu adevărat cuvintele unui părinte? De câte ori ţi-ai investit cuvintele cu destulă dragoste, cu destulă durere spre folosul celui de lângă tine? De câte ori ai spus mulţumesc intr-o zi? De câte ori ţi-ai cerut iertare? Nu trebuie să răspunzi cu glas tare, nu trebuie să răspunzi deloc, dacă nu vrei…Tu hotărăşti dacă eşti „omul” din viaţa ta sau din viaţa altora, sau dacă ceilalţi sunt „oamenii” din viaţa ta.

Cuvintele sunt şi ele instrumente ale sufletu-lui. Poţi scrie cu ele basme de neuitat, poţi intra în anonimat sau poţi îngroşa rândurile celor care pun indiferenţa şi propria persoană la loc de cinste. Un lucru este cert, că nimic din ceea ce facem sau ceea ce spunem nu rămâne fără ecou.

Şi fiindcă, în fiecare zi, viaţa o ia de la înce-put, am profitat şi am vorbit despre schimbare. E martie, întreaga lume se îmbarcă în altă haină. Să facem primăvară în sufletele noastre şi să nu ui-tăm că dacă noi nu facem ceva în acest sens ni-meni nu o s-o facă pentru noi.

Viaţa este o artă pe care o deprindem în timp, însa numai dacă vom fi atenţi vom reuşi să nu ratăm esenţa acestui mister numit viaţă. Poate ca ne-am împiedicat de multe ori, poate de multe ori nu am văzut ansamblul, poate de multe ori ne lăsăm prinşi de vârtejul cotidian şi uitam să dăm importanţă vieţii. Să ştiţi că viaţa o ia de la început în fiecare zi, însă noi suntem, în fiecare zi, cu o zi mai bătrâni. Poate că acum nu ne dăm seama prea mult de acest lucru, fiindcă suntem tineri şi cre-dem că avem timp pentru toate…Poate că avem şi totuşi…

Rozalia Şerban

î

SINAXAR 30


Sfântului şi Marele mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă

(23 aprilie) Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului

Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mus-trând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amă-giri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a

curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătă-mat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumneze-iescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăra-tului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capete-le afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi în-trebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute

de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune cre-zând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cu-nuna muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip ido-lesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

CHIPURI ATHONITE 31


Starețul Ambrozie

Luna noiembrie a fiecărui an este luna de prăznuire a doi mari sfinţi, ocrotitori de oraşe româneşti. Mai întâi, în a paisprezecea zi o prăznuim pe Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, iar în ziua a douăzeci şi noua pe Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului. Prăznuirea acestor doi sfinţi sunt însoţite de pelerinaje ample, la Iaşi venind anual aproximativ un milion de pelerini din toate colţurile ţării şi nu numai. Pentru noi moldovenii, Sfântul Dimitrie din Basarabi nu este foarte cunoscut.

Cu ajutorul bunului Dumnezeu, am mers de trei ori în pelerinaj la prăznuirea Sfântului Dimitrie. Fiecare dintre aceste drumuri a fost

însoţit de un dar de la sfântul din Dealul Mitropoliei. În toamna anului 2007, am avut binecuvântarea de a-l întâlni la hramul Sfântului Dimitrie pe sta-reţul Mănăstirii athonite Zografou, bătrânu Ambrozie. De origine bulgar, părintele conduce de mai mulţi ani

această mănăstire din Sfântul Munte. După ce întreaga noapte am călătorit cu

trenul din Iaşi spre Bucureşti, la prima oră am ajuns pe Dealul Patriarhiei. Prin rânduiala lui Dumnezeu şi prin mijlocire unui prieten bulgar am ajuns înainte de slujbă la chilia unde fusese cazat stareţul Ambrozie. Cu toată graba de a ajunge la slujbă, părintele a zăbovit preţ de câteva minute pentru a ne spune un cuvânt de folos. A fost primul „contact” avut cu un stareţ athonit.

Apoi am mers apoi împreună la Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhală, iar la final m-am închinat alături de delegaţia athonită la moaştele Sfântului Dimitrie. Era a treia oară

când părintele Ambrozie venea la sărbătoarea sfântului. După propria mărturie, stareţul are o evlavie deosebită pentru Sfântul Dimitrie întrucât şi el a fost bulgar (satul Basarabi e situat în Bulgaria la sud de Dunăre). Şi de fiecare dată când trece Dunărea se roagă pentru buna înţelegere dintre poporul român şi cel bulgar.

A doua zi, fiind duminică, delegaţia athonită a mers pentru a sluji Sfânta Liturghie la Mânăstirea Turnu din Târgşorul Vechi de lângă Ploieşti. Am avut bucuria de a fi şi eu prezent la aceasta slujba. S-a slujit în limba română şi în limba slavonă, iar Axionul a fost cântat de unul din părinţii athoniţi ce îl însoţeau pe stareţul Ambrozie. Slujba s-a încheiat cu un cuvânt rostit de stareţ. El a vorbit în special de câteva icoane făcătoare de minuni de la mănăstirea pe care o povăţuieşte.

Părintele şi-a continuat pelerinajul în

Oltenia, iar noi ne-am întors în dulcele Târg al Ieşilor, plini de bucuria întâlnirii cu acest om cu viaţă sfântă care prin simplitatea lui ne-a umplut inimile de binecuvântarea Grădinii Maicii Domnului, a Sfântului Munte Athos din Grecia.

Silviu-Lucian Cluci

PRINTRE RAFTURI 32


„Patimi şi virtuţi”- Cuviosul Paisie Aghioritul

Paisie Aghioritul este luptătorul şi strategul unei vieţi împlinite care şi-a manifestat roadele harismatice între patimile zdrobite şi virtuţile do-bândite. Al V-lea volum al vieţii lui mărturisitoare este intitulat „Patimi şi Virtuţi”, tradusă la editura Evanghelismos, la sfârşitul anului 2007, la Bucu-reşti, şi apărută în Grecia în 2006, carte ce străba-te amănunţit cele mai ascunse unghere ale inimii şi bucuria efortului de a călca propriul eu.

Pentru cei începător, i cartea este un abecedar iscusit de iniţiere în Ortodoxie, pe care o poate însuşi oricine dintre noi, iar pentru cei pe care îi preocupă despătimirea, este o antologie relaxantă şi simplă de sfaturi pragmatice pentru dezvoltarea personală sufletească. Pentru cei din categoria a treia, re-prezentată de cei dezinteresaţi de carte, aceste scrieri sunt comori de sugestii inteligente pentru o viaţă echilibrată şi plină de bună înţelegere cu cei din jur.

Ideea principală în această carte se concretizează în con-ştientizarea omului cu privire la mândria şi egoismul în care se dezvoltă societatea. Are cuvinte incisive în anihilarea patimilor şi sfaturi practice într-o victorie garantată, cu condiţia ca să se urmărească cu rigoare regulile luptei, care dupa expunerea părintelui este destul de serioasă şi fatală în cazul ignoranţei sau mai rău al indiferenţei. În ceea ce priveşte egoismul bine cunoscut şi promovat în lumea de azi, Părin-tele Paisie este foarte clar şi cu compătimire redi-recţionează stările sufleteşti ale omului contempo-ran spre un făgaş lipsit de irascibilitate şi concu-piscenţă:

„Logica vieţii duhovniceşti este să cercetezi cu ce anume îi îngreuiezi tu pe ceilalalţi şi nu cu ce te îngreuiază alţii pe tine, să vezi ce anume îl odih-neşte pe celălalt, iar nu cu ce te odihneşte pe tine”

Poate vă întrebaţi: ce este patima? Cuviosul Paisie spune: „ Eu văd patimile ca pe nişte puteri ale sufletului, Dumnezeu nu dă slăbiciuni, ci pu-teri”.

Viaţa noastră este un război cu noi înşine. Suntem inamici ai propriilor puteri, stăpânite de voinţa şi mintea pervertită spre rău. Omul, pentru a dobândi pacea, caută în tot ceea ce crede şi sim-te că-i poate oferi pacea, dar, în acelaşi timp e bine să ştie că mereu trebuie să fie în regim de luptă cu egoismul propriu. O nevoinţă cu un efort

minim , Cuviosul Paisie îl vede astfel: „Nevoinţa trebuie să se facă după cum urmează, să-i dai organismului tot ce are nevoie, anume somn, mâncare etc. Apoi să ţinteşti spre tăierea patimilor sufleteşti, poftele, egoismul, invidia şi celelalte. Şi apoi să te înfrânezi de la mân-care şi somn. Atunci va avea sens asceza trupească.”

În cuprinsul cărţii vom afla o împărţire în două unităţi, acestea fiind împărţite în capi-tole cu titluri sugestive. În pri-ma parte a cărţii citim: „Iubirea de sine şi urmările ei”, în par-tea a doua citim „Mândria, Co-mandamentul General al pati-milor”, „Consecinţele mândri-ei”. Un alt titlu sugestiv este: „Otrava invidiei” sau „Mânia

vrăjmaşul păcii lui Dumnezeu”. În această parte a cărţii părintele descoperă cele mai ascunse capca-ne ale patimilor şi le oferă rezolvare în măsura dorinţei noastre insistente de a lupta cu ele. Con-cret, cel care doreşte să schimbe ceva în caracte-rul sau firea lui şi crede că este o povară pentru celălalt, are o alternativă viabilă să se transforme în cineva mai bun. În a doua unitate a cărţii, în partea a IV-a citim: „Nobleţea, măreţia lui Dumne-zeu”, „Simplitatea şi curăţia” sau „Discernământul, cununa virtuţilor”. Dobândirea virtuţilor este un plan seducător şi plin de bucurii atunci când simţi, în ceaţă şi complicata luptă cu patimile,

PRINTRE RAFTURI 33


că Dumnezeu Se face apropiat prin dorinţa noastră de a ne apropia de El.

Oferim sufletelor liniştite şi rebele un dicţionar aparte care suscită toate mişcările interioare ale omului pentru a vedea altfel viaţa, şi anume din perspectiva ochiului dumnezeiesc sau a privirii îndepărtate de grijile şi împrăştierile lumii.

Sperăm că această noutate în viaţa noastră să ne avantajeze în itinerariul căutărilor noastre îngreuiat de neînţelegerea tainelor cereşti. Vlad Nedelcu _____________________________________________________

Sfaturile bătrânului Dionisie Bătrânul Dionisie Ignat era privit în Athos ca unul dintre ultimii

exponenţi ai „vechii şcoli” de viaţă duhovnicească din Sfântul Mun-te. Mulţi au constatat faptul că cea mai comună formulă de încura-jare dată tovarăşilor săi nevoitori este: „răbdare, răbdare şi iar răbdare”. Iată un scurt fragment din sfaturile sale duhovniceşti:

Părinţii spun că Îl iubim pe Dumnezeu prin împlinirea porunci-lor Lui şi prin dragostea faţă de aproapele nostru. Cum poate înce-pe cineva să facă aceasta?

La început, fugi de toate patimile. Dacă vrei să cultivi virtuţile trebuie să te smereşti.

Cum se face aceasta? Dacă cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte vir-

tuţi vor veni. Fără smerenie nu se poate dobândi nimic, ca şi o casă fără fundaţie. Când cineva este smerit, îi vede pe toţi ceilalţi ca sfinţi. Harul vine şi se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică armă a diavolilor împotriva noastră este să ne înalţe cugetul. A-l face pe om mândru este cea mai puternică armă a lor, şi încearcă să facă asta cu noi încă din tinereţe, căci ştiu că cel mândru nu va merge în cer. Domnul spune că cel necurat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor. Odată, când Sfântul Macarie cel Mare era afară, strângând ramuri de palmier prin deşert, un diavol l-a întâlnit şi i-a spus: „Am o mare amărăciune, căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce faci, fac şi eu: tu posteşti, eu nu mănânc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodată. Într-un singur lucru mă întreci în smerenie.”

Cum poate cineva să dobândească răbdare? Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerăbdători pentru că

suntem mândri. Dumnezeu încearcă să ne înveţe smerenia mai mult decât orice altceva.

Cum putem să ne întărim credinţa în faptul că Dumnezeu poartă de grijă tuturor?

Mai întâi, nu trebuie să ne încredem în noi înşine. Şi trebuie să avem răbdare atunci când vin ispitele. După aceasta, trebuie să lăsăm harul să lucreze.

Ce vreţi să spuneţi prin: „Trebuie să lăsăm harul să lucrez”? Când înţelegem că Dumnezeu este lângă noi. Dar pentru asta

trebuie să avem conştiinţa neputinţelor noastre. Cum ar trebui să ne rugăm? Cu perseverenţă. E foarte important. Cu ajutorul rugăciunii,

harul primit la Botez poate creşte. Sfinţii Părinţi spun că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm

„în prezenţa lui Dumnezeu”. Cum putem cultiva aceasta? Rugându-ne din tot sufletul şi cu multă atenţie.

Noutăţi editoriale

CRONICA A.S.C.O.R. 34


Copiii din centrele de plasament, participanţi la un proiect european

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) a participat la un schimb de experienţă, în Anglia cu zece copii din centrele de plasament în care asociaţia dezvoltă activităţi de voluntariat. „După o lună de muncă în care am adunat documentaţia necesară şi am făcut actele şi instruirea cu copiii, am reuşit să îi ducem pe doi copii de la centrul de plasament Ion Holban şi pe opt de la Primăverii într-un schimb de experienţă în Anglia. Au participat copii cu deficienţe fizice şi mintale. Copiii au fost însoţiţi de doi coordonatori ai ASCOR.”, a afirmat Cristina Panainte coordonator al Departamentului de Asistenţa Socială ASCOR, participant la proiect.

Timp de zece zile, între 8-18 februarie a.c., copiii din centrele de plasament au participat la diverse activităţi culturale, artistice şi fizice: au mers la ateliere de olărit, artă, pictură, au făcut sporturi extreme, au vizitat obiectivele turistice din Londra. „Mi-a plăcut, am aflat lucruri noi şi m-am simţit bine. Mâncarea nu mi-a plăcut, cred că România este o ţară mai frumoasă decât Anglia.”, a zis Maria Stănică, copil participant la proiect.

Copiii au avut probleme cu limba engleză, dar au făcut faţă cu bine activităţilor, ceea ce a făcut-o pe profesoara de teatru să afirme următoarele: „Românii sunt la fel ca România, mici, dar puternici”.

La acest proiect au fost 91 de participanţi din cinci ţări: Anglia, România, Lituania, Cehia, Ungaria. „Această activitate a fost una din care avem multe de învăţat, care ne-a deschis nu numai drumul

către ţările europene, dar şi către inimile copiilor cu care vom avea activităţi pe viitor, urmând exemplul celor desfăşurate în Anglia”, a spus Alexandra Trişi, coordonator al Departamentului de Relaţii externe al ASCOR-ului, participant la proiect.

În urma participării la proiect s-a decis ca peste doi ani să se desfăşoare, sub coordonarea ASCOR-ului, un schimb de experienţă între tinerii cu deficienţă din ţările europene.

Studenţi şi deţinuţi pe acelaşi teren

Pe terenul de sport din cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranţă din Iaşi a avut loc, pe 6 februarie a.c., la ora 10.30, un meci de fotbal între deţinuţii pe viaţă şi membrii Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR). „Încercăm să diversificăm activităţile pe care le facem cu deţinuţii. În acest mod, prin sport, ne apropiem mai mult de ei, îi motivăm, le oferim o alternativă pentru petrecerea timpului în penitenciar. Un deţinut trebuia să meargă la spital, dar a ales să rămână pentru a juca şi el în acest meci.”, a afirmat Cătălin Petrea, coordonatorul activităţilor pe care ASCOR-ul le desfăşoară în Penitenciar.

Scorul a fost de 7 la 5 pentru fotbaliştii penitenciarului. „Am fost de dimineaţă la sală şi m-am antrenat pentru acest meci. Nu pot să spun cine va câştiga, cu toţii cred, pentru că ne simţim bine şi este multă voie bună. Suntem încântaţi de această idee şi ne bucurăm că a fost aprobată de conducerea Penitenciarului”, a spus Vasile, deţinut pe viaţă.

Fotbaliştii amatori de la ASCOR sunt studenţi la diverse facultăţi care desfăşoară în fiecare zi de luni până vineri activităţi de integrare socială cu deţinuţii din penitenciar. Pe lângă aceste activităţi se fac cursuri de engleză, un atelier de litografii (icoane), simultane de şah.

„Îmi doream să joc fotbal pentru că şi deţinuţii îşi doreau acest lucru şi nu a fost un efort prea mare pentru a le face această bucurie. M-am simţit minunat. Jocul a fost solicitant, deţinuţii dovedind calităţi tehnice, o condiţie fizică de invidiat şi fairplay”, a zis cu entuziasm Nicolae Roşca, student la Facultatea de Teologie.

Cuprins

Argumentum 3

Cuvinte de la înaintaşi 4

Tema ediției: responsabilitatea 5, 28

Cuvântul care zideşte 6

Probleme contemporane:

Profesorul de religie – bucurie şi cruce 8

Amintiri din Podul Verde: Gara 10

Cultural 12

Locuri şi oameni: Dor de Sâmbăta 20

Mens sana in corpore sano: Durerea 22

Prin fereastra temniței: Maria Cenuşă 26

Sinaxar 30

Chipuri athonite: Starețul Ambrozie 31

Printre rafturi 32

Cronica ASCOR 34

_______________________________________________________________________________________________

Redacția

Editor: Vlad Nedelcu Redactor şef: Magdalena Ciubotaru Redactor cultural: Elena Raicu

Redactori: Lavinia Anti, Silviu‐Lucian Cluci Colaboratori: Rozalia Şerban, Laurențiu Dumitru, Pr. Catalin Puiu, Iulian Marcu,

Andreea Cristinici, Pr. Nicolae Cătălin Luchian Concepţia grafică: Irinel Cârlănaru şi Silviu‐Lucian Cluci

Corector: Alina Bosac, Spiridon E.

revista tehopolis, nr 1, 2008

Documents