revista de dreptul muncii ii sociale nr.4/2008 pag 1 · revista de dreptul muncii şi dreptul...

Revista de dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale Nr.4/2008 Pag 1


CUPRINS

I. ARTICOLE

Dreptul muncii Costel Gîlcă - Condiţiile de reprezentativitate ale sindicatelor la nivel de unitate Dreptul securităţii sociale trad. Costel Gîlcă - Analiza pilonului II de pensii - planuri de pensii private

II. RESTITUTIO IN INTEGRUM

Primele documente româneşti care stabilesc de un sistem (incipient) de asigurare socială (IV)

1. Ştire despre înfiinţarea asociaţiei profesionale a muncitorilor din Turnu-Severin 2. Chemare către muncitorii din Timişoara în vederea organizării 3. Articol despre necesitatea creării unei asociaţii de ajutor de boală la Arad 4. Relatare despre adunarea constitutivă a filialei locale din Arad a casei generale de ajutor muncitoresc

în caz de boală şi invaliditate 5. Relatare despre înfiinţarea filialei din Arad a casei generale de ajutor muncitoresc în caz de boală şi

invaliditate 6. Relatare despre adunarea muncitorească organizată la Lugoj în vederea creării filialei Casei generale

de ajutor muncitoresc în caz de boală şi invaliditate 7. Relatare despre adunarea generală a asociaţiei profesionale de ajutor reciproc a muncitorilor din Arad 8. Statutul asociaţiei profesionale de ajutor reciproc a tipografilor şi turnătorilor de matriţe din Arad 9. Statutul asociaţiei profesionale de ajutor reciproc a calfelor de zidari din Sibiu

III. DREPT INTERN Jurisprudenţă A. Dreptul muncii RECURSURI ÎN INTERESUL LEGII PROMOVATE

1. Recurs în interesul legii. Salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea. Plata drepturilor salariale, reprezentând indemnizaţia lunară de 10% din salariul brut

2. Recurs în interesul legii. Salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti. Acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar

3. Recurs în interesul legii. Drepturile salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici din cadrul instanţelor şi parchetelor

MODIFICAREA UNILATERALĂ A SALARIULUI 1. Schimbarea sistemului de plată a salariilor 2. Lipsa câştigului suplimentar. Dezechilibru în planul forţei de muncă. 3. Forţă majoră. Inadmisibilitate.


DELEGARE 1. Delegarea salariaţilor în perioada de preaviz. Nelegalitatea. 2. Delegare pentru formare profesională. Plata diurnei. Admisibilitate

DETAŞARE 1. Acordarea drepturilor salariale în cazul detaşării. 2. Detaşare magistrat intr-o funcţie de demnitate publică. Drepturi salariale 3. Modificarea funcţiei şi a salariului după încetarea acesteia. Renunţare la drepturi. Nelegalitate

B. Dreptul securităţii sociale I. CONTRACTUL DE ASIGURARE

1. Calitate de asigurat. Pensionari de invaliditate gradul II. Cumulul pensiei. Consilieri comunali. 2. Calitate de asigurat. Pensionari de invaliditate gradul II. Cumulul pensiei. Consilieri comunali. 3. Contract de asigurare conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 19/2000. Contestaţie împotriva deciziei de

restituire a impozitului reţinut. II. CONTRIBUŢIA DE ASIGURĂRI SOCIALE

1. Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul asiguraţilor. salariul mediu brut.

2. Plafonarea punctajului de pensie. Determinarea punctajului pentru pensiile anterior stabilite 3. Garanţie materială. Restituire, plata contribuţiilor de asigurări sociale 4. Neplata contribuţiei de asigurări sociale. Imputaţie. Prescrierea dreptului de emitere a deciziei. Aplicarea

Legii nr. 19/2001

B. Decizii ale Curţii Constituţionale Dreptul muncii

1. Decizia nr. 1.230 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 şi art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii

2. Decizia nr. 1.231 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii

3. Decizia nr. 1.236 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 din Codul de procedură civilă, ale art. 21 din Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii şi ale art. 14 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă

Dreptul securităţii sociale Pensii

1. Decizia nr. 1.229 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

2. Decizia nr. 1.233 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I pct. 1 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat

3. Decizia nr. 46 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat

4. Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2008 referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a


Guvernului nr. 77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare

Alte drepturi de asigurări sociale

1. Decizia nr. 1.134 din 27 noiembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

2. Decizia nr. 55 din 31 ianuarie 2008 privind excepţia de neconstituţionalitate a Hotărârii Guvernului nr. 677/2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti

3. Decizia nr. 43 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2006 pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniu

Legislaţie Apariţii legislative în perioada 15 – 28 februarie 2008

Dreptul muncii 1. Hotărârea Guvernului nr. 144/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de calcul al contribuţiei

de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale 2. Hotărârea Guvernului privind stabilirea numărului de autorizaţii de muncă ce pot fi eliberate străinilor în

anul 2008 3. Decizia Guvernului nr. 36/2008 privind numirea Comisiei de disciplină pentru înalţii funcţionari publici 4. Ordinul nr. 61/208 al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse privind stabilirea cuantumului taxei

pentru acreditarea furnizorilor de servicii specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă pentru anul 2008

Dreptul securităţii sociale

1. Legea nr. 14/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2007 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare

2. Hotărârea Guvernului nr. 11/2008 pentru aprobarea Normei nr. 5/2008 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă în sistemul pensiilor facultative

3. Hotărârea Guvernului nr. 10/2008 pentru aprobarea Normei nr. 4/2008 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă în sistemul pensiilor administrate privat

4. Ordonanţa de urgenţă nr. 14/2008 pentru acordarea unui ajutor suplimentar familiilor şi persoanelor singure cu venituri reduse, care utilizează gaze naturale pentru încălzirea locuinţei

5. Ordinul nr. 57/2008 al preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a prevederilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1.408 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii şi ale Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 574 din 21 martie 1972 care stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1.408 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii, în domeniul prestaţiilor de şomaj

6. Ordinul nr. 92/2008 al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări


sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001

7. Hotărârea nr. 149/2008 pentru modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002

8. Decizia nr. 36/2008 a preşedintelui Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale privind comisionul şi tarifele care se percep de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi de către casele teritoriale de pensii la efectuarea unor operaţiuni care nu sunt legate de stabilirea şi de plata pensiilor din sistemul public de pensii

9. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii.

10. Ordinul comun al Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi al Ministerului Sănătăţii Publice nr. 762/1.992 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap.

IV. DREPT EUROPEAN Jurisprudenţă Office national des pensions / Emilienne Jonkman (C-231/06 - C-232/06) Legislaţie Directiva 2004/113/CE A Consiliului din 13 decembrie 2004 de aplicare a principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii

V. DREPT INTERNAŢIONAL Organizaţia Internaţională a Muncii C185 Convention sur les pièces d'identité des gens de mer (révisée), 2003 Jurisprudenţa altor state

Marea Britanie 1. Race discrimination: Inferring discrimination / Comparison 2. Claim in time 3. Practice and procedure: Restricted reporting order Franţa

1. Contrat de travail, durée déterminée 2. Contrat de travail, exécution 3. Contrat de travail, rupture

Capitolul I. Articole


I. ARTICOLE Dreptul muncii Condiţiile de reprezentativitate ale sindicatelor la nivel de unitate Drd. Costel Gîlcă Problema condiţiilor obţinerii reprezentativităţii la nivel de unitate a organizaţiilor sindicale a constituit obiect de controversă atât în doctrină cât şi în practica judiciară. Prin Recursul în interesul legii promovat de Procurorul general al României, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a statuat definitiv cu privire la interpretarea art. 17 alin.1 lit.c şi ale art. 18 alin.3 teza finală din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, referitor la condiţiile necesare pentru dobândirea reprezentativităţii de către organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate.

Conform art. 17 „(1) La negocierea contractelor colective de muncă la nivel naţional, de ramură şi de unitate participă organizaţiile sindicale care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:

[…] c) la nivel de unitate: - au statut legal de organizaţie sindicală; - numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puţin o treime din numărul salariaţilor unităţii. Art. 18. […] (3) Organizaţiile sindicale din unitate sunt reprezentative, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la

art. 17 alin. (1) lit. c), precum şi dacă sunt afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă. Având în vedere formularea acestor texte, în practica judiciară şi în literatura juridică s-a pus problema

dacă îndeplinirea criteriilor prevăzute expres de lege şi afilierea la o organizaţie sindicală reprezentativă sunt condiţii cumulative sau alternative pentru dobândirea reprezentativităţii de către organizaţiile sindicale din unitate.

În sensul că aceste condiţii sunt cumulative, într-o opinie1, în literatura juridică de specialitate s-a arătat: „Cea de a treia condiţie de reprezentativitate a sindicatelor de la nivelul angajatorilor afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă a fost considerată2, pe bună dreptate, neoportună şi inechitabilă, deoarece este posibil ca. La nivelul unităţii să existe in sindicat fa care au aderat majoritatea salariaţilor acesteia, dar care să nu fie „afiliat” la vreo altă organizaţie sindicală reprezentativă ori nu. Este aberantă această condiţie şi pentru faptul că nici o lege nu impune o astfel de „afiliere’’3. Ba, dimpotrivă, obligativitatea afilierii pentru dobândirea reprezentativităţii nu constituie decât o îngrădire a libertăţii sindicale (colective), o posibilitate de manifestare a „dictaturii sindicale”4. Evident că nu este vorba de două modalităţi, alternative, de dobândire a reprezentativităţii, ci de încă o condiţie, care se adaugă celor două prevăzute de art. 17 alin. 1 lit. c).

Într-o altă opinie5, conform căreia aceste condiţii sunt alternativă, s-a considerat că „Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a Dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 130/1996 şi prin Decizia nr. 68/20006 prin care a respins excepţia ridicată, a constatat că prin aceste dispoziţii legiuitorul a stabilit că „sindicatele din unităţi pot dobândi reprezentativitatea şi prin afilierea la o organizaţie

1 Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ed. a II a, Universul juridic, 2007, p. 331 2 Şerban Beligrădeanu, Legislaţia muncii comentată, vol. XXV (voi. 3/1997), Lumina Lex, 1997, p. 167. 3 Curtea Constituţională prin Decizia nr. 68 din 18 aprilie 2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 19 iulie 2000), a statuat că art. 18 alin (3) din Legea nr. 130/1996 este constituţional. 4 A se vedea Alexandru Ţiclea, în legătură cu reprezentativitatea sindicatelor la nivelul unităţii, în „Dreptul” nr. 2/2001, p. 104-107. 5 Al. Athanasiu, Luminiţa Dima, Dreptul muncii, ed. All. Beck, 2005, p. 280. 6 M.Of. nr. 335 din 19 iulie 2000



sindicală reprezentativă”. Autorul excepţiei a criticat textul atacat arătând că „pe această cale într-o unitate poate fi constituit un număr mare de sindicate cu foarte puţini membri, dar care vor putea participa la negocierea contractului colectiv de muncă, fiind considerate reprezentative doar prin simplul fapt că sunt afiliate unei organizaţii sindicale reprezentative la nivel superior”.

Curtea a apreciat că „textul nu încalcă normele constituţionale şi nu este contrar principiilor Legii fundamentale. Constituţia reglementează activitatea sindicatelor în cadrul principiilor generale, stabilind prin art. 9 că „Sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la pararea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale salariaţilor”. Prin aceste norme constituţionale nu se reglementează modalităţile concrete în care sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor salariaţilor şi nici condiţiile în care acestea îi reprezintă pe salariaţi. În prima teză a art. 9 din Constituţie se stabileşte că sindicatele îşi desfăşoară activitatea „în condiţiile legii”. În consecinţă, Curtea a constatat că „stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească sindicatele pentru a putea participa la negocierea contractului colectiv de muncă este atributul exclusiv al legiuitorului, această reglementare făcând obiectul Legii nr. 130/1996, potrivit prevederilor constituţionale”.

De altfel şi într-o decizie anterioară, Decizia nr. 161/19997 prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) Ut. C) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 130/1996, Curtea Constituţională a reţinut că prin dispoziţiile art. 18 alin. (3) „legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca sindicatele din unităţi să dobândească reprezentativitatea şi prin afilierea la o organizaţie sindicală reprezentativă”.

În concluzie, organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate sunt reprezentative atât în cazul în care îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate prevăzute expres de lege, cât şi în situaţia în care sunt doar afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă.

În fine, într-o altă opinie8 se arată că teoriei condiţiilor cumulative i se pot aduce următoarele obiecţii: „- dacă nu ar fi posibilă dobândirea reprezentativităţii de către o organizaţie sindicală la nivel de unitate

prin afilierea la o organizaţie sindicală reprezentativă (federaţie, confederaţie), dispoziţia din art. 18 alin. 3 teza a doua nu ar mai fi fost introdusă în Legea nr. 130/1996, prin modificarea făcută de Legea nr. 143/1997, deoarece ea ar îngreuna obţinerea reprezentativităţii;

-apoi, noua condiţie de obţinere a reprezentativităţii, dacă ar fi o condiţie cumulativă, ar fi trebuit să fi fost introdusă în art. 17 alin. lit. c), unde sunt stabilite condiţiile de reprezentativitate, şi nu în art. 18, în care se fac precizări în legătură cu reprezentativitatea sindicatelor constituite de la niveluri superioare pentru sindicate organizate la nivel inferior (cele de Ia nivel naţional la nivel de ramură, cele de la nivel de ramură la nivel de grupuri de unităţi);

- interpretarea textului art. 18 alin. 3 „ [...] dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 17 alin. 1 lit. c) precum şi (s.n) dacă sunt afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă’* lasă să se înţeleagă că sunt două modalităţi de dobândire a reprezentativităţii, deoarece se foloseşte sintagma „precum şi”. De altfel, în textele Codului muncii se mai foloseşte sintagma „precum şi”, când se face referire la două situaţii. De exemplu, art. 223 alin. 2 din Codul muncii, referindu-se la protecţia reprezentanţilor sindicali prevede: „pe toată durata exercitării mandatului, precum şi pe perioada de doi ani de la încetarea acestuia [...]”, rezultând că sunt avute în vedere două situaţii;

- poate fi luată în considerare ipoteza că legiuitorul a vrut să urmeze exemplul reglementării din legislaţia franceză, în care, prin Legea nr 82-915 din 28 octombrie 1982 s-a introdus în art. L 423-2 din Cod du travail un nou alineat (2), cu următorul conţinut: „Fiecare sindicat afiliat la o organizaţie reprezentativă la nivel naţional este considerat reprezentativ în întreprindere pentru punerea în aplicare a prezentului capitol9.

- mai trebuie luat în considerare şi art. 41 alin. 1 din Legea nr. 54/2003, care prevede posibilitatea asocierii sindicatelor şi nu obligaţia de a face acest lucru; dacă art. 18 alin. 3 ar fi adăugat încă o condiţie la cele două cerute de art. 17 alin. 1 lit. c) din aceeaşi lege, consecinţa ar fi că sindicatul constituit la nivel de unitate nu ar fi reprezentativ dacă nu s-ar afilia la o organizaţie sindicală reprezentativă, deşi ar îndeplini criteriul numărului de membri şi al Statutului legal de organizaţie sindicală,

Credem că legiuitorul a recurs la soluţia acordării reprezentativităţii sindicatului constituit la nivel de unitate atunci când acesta este afiliat la o organizaţie sindicală reprezentativă, chiar dacă întruneşte numărul 7 M. Of. nr. 335 din 19 iulie 2000. 8 O. Ţinca, Dreptul muncii – relaţiile colective, ed. Lumina Lex, 2004, pp. 49-51. 9 Capitolul III – „Compoziţie şi alegeri”, din titlul III „Delegarea personalului”.



de salariaţi stabilit de art. 17 alin. 1 lit. c), pentru asigura un interlocutor valabil, în afara reprezentanţilor aleşi ai salariaţilor, pentru angajator”.

Nici în practica judiciară nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea

dispoziţiilor art. 17 alin.1 lit.c şi ale art. 18 alin.3 teza finală din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, referitor la condiţiile necesare pentru dobândirea reprezentativităţii de către organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate. Unele instanţe de judecată au apreciat că organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate sunt reprezentative atunci când întrunesc, cumulativ, condiţiile statuate la art. 17 alin.1 lit.c din Legea nr. 130/1996 şi la art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ. Astfel, se cere ca acestea să aibă statut legal de organizaţii sindicale, numărul de membri ai sindicatului să reprezinte cel puţin o treime din numărul salariaţilor unităţii şi să fie afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă. S-a arătat că această soluţie rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 18 alin.3 din Legea nr. 130/1996 republicată, deoarece sintagma „precum şi”, conţinută de acest text stabileşte un raport copulativ, inducând în frază o enumerare, iar nu o alternanţă. Aşadar, a fost considerată ca fiind evidentă intenţia legiuitorului de a adăuga şi condiţia afilierii la o organizaţie sindicală reprezentativă, celor deja statuate prin art. 17 alin.1 lit.c din Legea nr. 130/1996 republicată.

Alte instanţe de judecată au considerat ca fiind necesară şi suficientă, pentru dobândirea reprezentativităţii unei organizaţii sindicale constituită la nivel de unitate, fie îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 17 alin.1 lit.c din Legea nr. 130/1996 republicată, fie a celor cuprinse în art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ. În acest sens, s-a considerat că o organizaţie sindicală din unitate poate fi reprezentativă, fie atunci când are statut legal de organizaţie sindicală şi numărul membrilor acesteia reprezintă cel puţin o treime din numărul salariaţilor din unitate, fie atunci când este afiliată la o organizaţie sindicală reprezentativă. Aceste instanţe au considerat că utilizarea de către legiuitor a sintagmei „precum şi”, conţinută de art. 18 alin.3 nu semnifică necesitatea, pentru dobândirea reprezentativităţii sindicale, de a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 17 alin.1 lit.c şi condiţia afilierii la o organizaţie sindicală reprezentativă, ci are în vedere condiţii alternative. Ca atare, s-a apreciat că cerinţa prevăzută de art. 17 alin.1 lit.c din Legea nr. 130/1996, vizând numărul minim de membri ai organizaţiei sindicale constituite la nivel de unitate, poate fi înlocuită cu cerinţa prevăzută de art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ, respectiv, cu afilierea organizaţiei sindicale la o altă organizaţie reprezentativă. În recursul în interesul legii înaintat de Procurorul general al României s-a apreciat că această ultimă interpretare este corectă, susţinându-se că în conformitate cu prevederile art. 236 alin.1 din Codul muncii, ale art. 1 alin.1 şi art. 14 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, pe de altă parte. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, salariaţii sunt reprezentaţi de către organizaţiile sindicale legal constituite şi reprezentative. Numai în unităţile în care nu este constituit un sindicat reprezentativ, salariaţii îşi aleg reprezentanţii la negociere. Pentru ca o organizaţie sindicală să fie reprezentativă la nivelul unităţii, potrivit art. 17 alin.1 lit.c din Legea nr. 130/1996 republicată, trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii: - să aibă statut legal de organizaţie sindicală şi - numărul membrilor săi să reprezinte cel puţin o treime din numărul salariaţilor unităţii. Urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 143/1997, la art. 18 din Legea nr. 130/1996, s-a introdus un nou alineat, respectiv, alineatul 3, conform căruia, „organizaţiile sindicale din unitate sunt reprezentative, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 17 alin.1 lit.c, precum şi dacă sunt afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă”.



Din interpretarea logico-gramaticală şi sistematică a dispoziţiilor legale, anterior menţionate, se constată că această nouă condiţie, respectiv, aceea a afilierii la o organizaţie sindicală reprezentativă, nu este suplimentară celor două prevăzute de art. 17 alin.1 lit.c din lege ci, o condiţie alternativă. Astfel, conjuncţia „precum” are sensul de „aşa cum”, „după cum” sau „ca şi”, „tot astfel cum”, iar construcţia „precum şi”, are evident înţelesul de alternativă la cele expuse în contextul propoziţiei. De altfel, dacă legiuitorul ar fi dorit ca această ultimă condiţie să fie îndeplinită cumulativ cu primele două, nu ar fi inclus în text conjuncţia „precum şi” ci, ar fi folosit doar conjuncţia copulativă „şi”. Această soluţie decurge şi din topografia textului legal, precum şi din procedeele de tehnică legislativă utilizate de legiuitor în redactarea art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 130/1996, republicată. În acest sens, se observă că dacă s-ar fi dorit ca cele trei condiţii să fie cumulative, ele ar fi fost introduse în cadrul aceluiaşi articol al legii sau chiar în acelaşi paragraf. Pe de altă parte, în ipoteza în care condiţiile prevăzute de cele două norme legale ar fi cumulative, s-ar putea ajunge la situaţia paradoxală prin care o organizaţie sindicală din cadrul unei întreprinderi care include în rândurile ei toţi salariaţii acelei unităţi (sau marea lor majoritate), dar nu este afiliată la o federaţie sau confederaţie reprezentativă, să nu fie reprezentativă la nivelul acelei unităţi. De altfel, nici nu s-ar putea susţine această teză întrucât, în acest mod s-ar crea, pentru sindicate, o situaţie în afara prevederilor constituţionale, prin aceea că organizaţiile sindicale (chiar şi cele majoritare într-o unitate) ar fi obligate să se afilieze, în vederea dobândirii reprezentativităţii la nivelul unităţii, la organizaţii superioare reprezentative. Or, potrivit dispoziţiilor art. 40 din Constituţie, dreptul de asociere este şi trebuie să rămână o facultate, şi nu o obligaţie a persoanelor. Este adevărat că pentru dobândirea reprezentativităţii, organizaţiile sindicale trebuie să respecte prevederile legale, dar, un astfel de sens dat legii, privitor la dobândirea reprezentativităţii, prin considerarea celor trei condiţii ca fiind cumulative, încalcă, astfel cum s-a arătat, principiile constituţionale, în condiţiile în care, conform legislaţiei actuale negocierea colectivă la nivelul unităţii este obligatorie. Aceasta, deoarece ar obliga orice sindicat, oricât de mare, chiar şi un sindicat din care fac parte toţi salariaţii unităţii, să se afilieze, ori, în caz contrar, să nu poată negocia contractul colectiv de muncă la nivelul acelei unităţi. Tot astfel, Legea sindicatelor nr. 54/2003 stabileşte, ca principiu, libertatea de asociere a sindicatelor, prevăzând în art. 41 că: „Organizaţiile sindicale legal constituite se pot asocia după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau după criteriul teritorial”. Totodată, în art. 50 din acelaşi act normativ, se statuează că: „Organizaţiile sindicale se pot afilia la organizaţiile sindicale similare internaţionale”. Rezultă deci, că nicio dispoziţie legală sau constituţională nu impune obligativitatea sindicatului de a se afilia la o organizaţie sindicală, afilierea fiind doar o posibilitate conferită de lege. Pe de altă parte, se observă că Legea nr. 130/1996, republicată, a fost modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 9/2004 aprobată prin Legea nr. 218/2004.

Această modificare a constat în introducerea, în cuprinsul art. 26 alin.2 din lege, a punctului c), prin care se precizează :„contractele colective de muncă vor fi înregistrate (deci vor putea produce efecte, n.n) fără semnătura tuturor reprezentanţilor părţilor dacă: c) reprezentanţii părţilor la negociere care nu au semnat contractul colectiv de muncă reprezintă sub o treime din numărul total al salariaţilor unităţii (…)”. În raport de această normă legală, se constată că, în ipoteza în care, prevederile referitoare la reprezentare din art. 17 alin.1 pct. c) şi cele din art. 18 alin.3 din Legea nr. 130/1996, republicată ar fi cumulative, nu s-ar mai putea discuta despre situaţia prevăzută în art. 26 alin.2 pct.c, respectiv, nesemnarea contractului colectiv de către reprezentanţii a mai puţin de o treime din numărul total al salariaţilor. Aceasta, deoarece, prin cumulul condiţiilor de reprezentativitate prevăzute de art. 17 alin.1 pct.c şi art. 18 alin.3 din lege, treimea necesară ar fi întrunită. În recursul în interesul legii înaintat de procurorul general al României s+a apreciat că modificarea introdusă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 9/2004 nu-şi are raţiunea decât în situaţia în care, la nivelul unei unităţi, pot exista şi sindicate reprezentative cu un număr de membri sub o treime din numărul de salariaţi ai angajatorului respectiv. Or, intenţia evidentă a legiuitorului a fost aceea de a se evita blocarea negocierilor la nivelul unităţilor prin opoziţia unei mici părţi a salariaţilor reprezentaţi la negocieri conform legii.



De altfel, s-a considerat că legiuitorul a recurs la soluţia acordării reprezentativităţii sindicatului constituit la nivel de unitate atunci când acesta este afiliat la o organizaţie sindicală reprezentativă, chiar dacă nu întruneşte numărul de salariaţi stabilit de art. 17 alin.1 lit.c, pentru a asigura un interlocutor valabil la negocierile colective cu angajatorul. Soluţia legislativă adoptată decurge din instituţia transferului de reprezentativitate, statuată prin art. 18 alin.1 şi 2 din Legea nr. 130/1996, republicată, în baza cărora salariaţii pot fi reprezentaţi la negocierea şi încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sau la nivelul grupurilor de unităţi şi de organizaţiile sindicale de tip federativ care nu îndeplinesc criteriile de reprezentativitate prevăzute expres de lege, dar care sunt afiliate la organizaţiile sindicale de tip confederativ care îndeplinesc criteriile de reprezentativitate la nivel naţional, iar organizaţiile sindicale reprezentative la nivelul ramurilor de activitate sunt reprezentative şi la nivelul grupurilor de unităţi în care au organizaţii sindicale proprii. În consecinţă, salariaţii pot fi reprezentaţi în negocierea colectivă la nivel de ramură sau la nivel de grup de unităţi, atât de organizaţiile sindicale federative care îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate prevăzute expres de lege, cât şi de cele care sunt reprezentative doar în urma transferului de reprezentativitate. Tot astfel, organizaţiile sindicale constituite la nivel de unitate sunt reprezentative şi participă la negocierea contractului colectiv de muncă, atât în cazul în care îndeplinesc condiţiile de reprezentativitate expres prevăzute de lege (art. 17 alin.1 lit.c), cât şi în situaţia în care sunt doar afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă. Prin urmare, aceste condiţii sunt prevăzute de lege cu caracter alternativ, iar nu cumulativ. De altfel, această soluţie a fost adoptată şi de Curtea Constituţională a României care, în jurisprudenţa sa în materie, a statuat faptul că, „legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca sindicatele din unităţi să dobândească reprezentativitatea şi prin afilierea la o organizaţie sindicală reprezentativă”. Prin decizia nr.7 din 21 ianuarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 64/2007 Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a statuat că: „organizaţiile sindicale din unitate sunt reprezentative dacă îndeplinesc în mod alternativ, fie condiţiile prevăzute de art. 17 alin.1 lit.c din Legea nr. 130/1996, republicată, privind contractul colectiv de muncă, respectiv, să aibă statul legal de organizaţie sindicală şi numărul de membri ai sindicatului să reprezinte cel puţin o treime din numărul salariaţilor unităţii, fie condiţia prevăzută de art. 18 alin.3 teza finală, din lege, în sensul de a fi afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă”.



Dreptul securităţii sociale Analiza pilonului II de pensii - Planuri de pensii private10

trad. Costel Gîlcă

În cele mai multe ţări primele scheme de pensii au fost cele publice şi ocupaţionale – organizate de

guvern pentru asigurarea militarilor şi a angajaţilor civili. În ţările cu venituri mici, aceştia reprezintă încă singurele grupuri asigurate. În ţările industrializate, chiar dacă salariaţii îşi păstrează superioritatea beneficiilor, conceptul pensiilor legate de locul de muncă s-a extins în două direcţii: cel public, prin care erau asiguraţi toţi lucrătorii din sectorul formal, şi cel suplimentar, prin planuri ocupaţionale care erau stabilite de mulţi angajatori privaţi. Astăzi, planurile ocupaţionale acoperă o treime din lucrătorii Europei de vest, însă foarte puţini în ţările în curs de dezvoltare şi în ţările în tranziţie.

Spre deosebire de sistemul public de pensii (capitolul I) şi planurile de economisire personale (capitolul III), schemele ocupaţionale sunt finanţate de angajatori, de regulă voluntar sau ca urmare a unor contracte colective. Marele avantaj îl constituie faptul că ele pot fi lansate cu o minimă intervenţie guvernamentală şi cu costuri administrative relativ scăzute, iar contribuţiile lor nu pot fi văzute ca taxe pe care trebuie să le evite.

Câmpul lor de aplicare este inegal, beneficiile nu sunt întotdeauna demne de încredere, ele diferă semnificativ de la un angajator la altul şi adesea nu sunt transferabile. Aceste ultime caracteristici fac distincţia dintre pensiile ocupaţionale şi alte scheme de pensii.

Atât schemele ocupaţionale, cât şi planurile personale de economii, permit salariaţilor care câştigă mai mult în perioada activă să acumuleze drepturi de pensie mai mari. Ţările trebuie să decidă care este cel mai bun complement al sistemului redistributiv, care să furnizeze un plafon înalt al pensiei.

1. Scurt istoric Una din primele pensii ocupaţionale a fost organizată în S.U.A. în 1776 (anul independenţei), furnizând

o sumă pentru tot restul vieţii soldaţilor răniţi în timpul luptelor revoluţionare cu Anglia. Dar la începutul secolului al XIX-lea, sectorul public al lucrătorilor civili în America, Marea Britanie, precum şi în alte ţări, a început să primească pensii fie de la angajatorii lor, fie de la guvern.

În ceea ce priveşte sectorul privat, angajatorii plăteau o sumă globală la pensionarea salariaţilor pe criterii discreţionare – recompensă pentru serviciul lor îndelungat la acelaşi angajator sau pentru performanţele în acel serviciu – încurajând menţinerea lucrătorilor cu abilităţi profesionale deosebite, aceasta cu mult înaintea înfiinţării schemelor formele de pensii. Aceste practici se pot întâlni încă în firmele de familie în ţările în curs de dezvoltare.

Schemele formale de pensii devin populare în multe ţări industrializate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolul al XX-lea, ca instrument de administrare a personalului în marile companii. Oferta a condus la amânări de plăţi, a determinat frauda şi delapidarea realizată de funcţionarii din bănci, căi ferate, companii petroliere şi a introdus loialitatea în rândul lucrătorilor cu acces la informaţii confidenţiale. În aceste situaţii, planurile de pensii au condus la creşterea competitivităţii. Unii lucrători preferau pensiile în locul creşterii veniturilor, deoarece acestea se adresau unor grupuri care aveau limitat accesul la anuităţi pe piaţă.

Angajatorii acordau pensiile ca beneficii discreţionare, nu ca drepturi ale angajaţilor. Multe planuri aveau beneficii definite, îndreptate însă spre managementul de vârf şi de mijloc, şi erau pierdute de lucrătorii care părăseau compania înainte de pensionare. Acestea, dincolo de motive care ţin de eficienţa acordării pensiilor în locul acordării unor salarii, au determinat angajatorii să ofere pensii pentru că ei plăteau mai târziu sau poate niciodată. Înaintea celui de-al II-lea război mondial, aceste planuri au avut puţine probleme financiare, datorită câmpului lor de aplicare limitat, beneficiilor modeste, numărului mic de pensionari şi creşterii rapide a industriei.

10 Averting the old age crisis: publicies to protect the old and promote growth - A world Bank policy research report, Oxford University Press, 1994



Creşterea ratei veniturilor din impozite şi schimbarea regulilor impozitării în decadele imediat următoare celui de-a II-lea război mondial încurajează expansiunea planurilor de pensii şi crearea unor fonduri separate pentru acestea. Multe ţări contribuie la finanţare pensiilor ocupaţionale prin deduceri fiscale şi amânarea impozitării veniturilor investite. Datorită acestor impozite avantajoase, atât lucrătorii, cât şi angajatorii consideră planurile ocupaţionale ca cele mai bune substitute pentru creşterea veniturilor.

Astăzi, aproximativ 1 pensionar din 4 primeşte pensii ocupaţionale şi mai mult de 1/3 din lucrătorii din ţările Europei de Vest sunt asiguraţi prin planuri de pensii ocupaţionale. Aceste planuri câştigă în importanţă, dar de asemenea cresc şi problemele, precum şi necesitatea de a fi reglementate. Deşi sistemul de securitate socială public este mult mai mare decât pensiile ocupaţionale pentru lucrătorii cu venituri scăzute, pensiile ocupaţionale au o importanţă mult mai mare pentru salariaţii din ţările industrializate. De altfel acestea sunt extrem de bine legiferate.

În ţările în curs de dezvoltare şi în cele în tranziţie, orientarea spre pensii ocupaţionale este încă la început. În cele mai multe cazuri, angajatorul finanţează planurile pensiilor care asigură lucrătorii din domeniul public, sectorul privat fiind la început de drum.

2. Cum funcţionează planurile ocupaţionale Indiferent dacă sunt finanţate de un singur angajator sau de mai mulţi angajatori, schemele pensiilor

ocupaţionale pot avea beneficii definite, contribuţii definite, finanţate total sau parţial, şi cu un impact economic care variază în consecinţă.

a. Unul sau mai mulţi angajatori Schemele de pensii ocupaţionale pot fi organizate la nivel de ramură sau la nivel de angajator.

Schemele la nivel de ramură facilitează transferabilitatea beneficiilor. Schemele la nivel de angajator, predominante în ţările anglo-americane, sunt utilizate în sectoarele cu o înaltă rată a mobilităţii. Planurile ocupaţionale în ţările în curs de dezvoltare tind a fi organizate de un singur angajator, asigurând funcţionarii, lucrătorii din instituţiile financiare şi din marile companii. Pentru ambele tipuri, costurile administrative tind a fi scăzute, fiind simple extensii ale deja existentului sistem de contribuţii plătite pe statul de funcţii.

b. Beneficii definite sau contribuţii definite Beneficiile definite ale planurilor ocupaţionale furnizează anuităţi bazate pe formule specifice ca în

schemele pensiilor publice. De regulă beneficiul depinde de vechimea şi de salariul lucrătorului. Uneori lucrătorii trebuie să contribuie la acest plan ocupaţional cu un procent din salariul lor, angajatorul fiind cel care face diferenţa. Angajatorul păstrează dreptul de a-şi concedia salariatul, de a termina planurile şi de a converti beneficiile în contribuţii. Foarte important, beneficiile sunt dobândite (ca proprietate) şi portabile (spre un alt plan) după o anumită vechime în serviciu; dacă lucrătorul părăseşte compania sau este concediat înainte de dobândirea acestor drepturi, el pierde dreptul de a primi beneficiile pensiei. Chiar şi cei care şi-au îndeplinit obligaţiile pot pierde, în anumite condiţii, beneficiile lor.

Angajatorul suportă riscul investiţiei, dar lucrătorii suportă riscul insolvabilităţii angajatorului, precum şi mobilitatea locului de muncă. Lucrătorii suportă de asemenea şi riscurile ca salariile lor mici să crească în următorii ani, ca şi reducerea pensiei lor, precum şi riscul ca inflaţia să evolueze beneficiile lor după pensionare, indexarea beneficiilor fiind foarte rară.

Planurile cu beneficii definite pot fi finanţate sau pot funcţiona pe principiul pay-as-you-go. Planurile pay-as-you-go sunt autoadministrate, în timp ce planurile prin finanţare, organizate în special de companiile mici, sunt adesea administrate de companiile de asigurări. Planurile de asigurări ale funcţionarilor publici şi ale personalului militar sunt organizate pe principiul pay-as-you-go. Schemele pensiilor ocupaţionale private obligatorii în Franţa sunt organizate pe principiul pay-as-you-go. Multe companii germane utilizează sistemul ,,book reserve’’, sistem în care pensiile obligatorii apar ca debite în registru companiei, deductibile, dar utilizate în interior ca şi când ar fi plasate în adevărate depozite.



Cu câteva excepţii majore, cele mai multe scheme cu beneficii definite, în sectorul privat din ţările industrializate, sunt puternic finanţate. Dispoziţiile fiscale adesea încurajează finanţările, iar reglementările impun adesea aceste deduceri fiscale. Într-o economie mondială competitivă, cu o îmbătrânire a forţei de muncă, riscul de a da faliment al amenajării unor scheme de finanţare a pensiilor ocupaţionale pe sistemul pays-as-you-go este substanţial. Finanţarea reduce acest risc, însă creşte costul sistemului de pensii pentru angajator.

Lucrătorul sau angajatorul pot contribui la planurile cu contribuţii definite, iar la pensionare lucrătorul va primi o sumă globală sau anuităţi în funcţie de contribuţiile sale, la care se adaugă cota din profitul investiţiei. Planurile cu contribuţii definite sunt finanţate în întregime şi uşor de integrat în planul naţional obligatoriu de economisire. Adesea, el este administrat de companii de asigurare sau de alte instituţii financiare. Uneori, lucrătorii au de ales cu privire la modalitatea de investiţie a contribuţiilor lor, dar de regulă alegerea este limitată la a alege fondul de investiţii precizat de angajator.

3. Impactul economic Spre deosebire de sistemul public de pensii, sistemul pensiilor ocupaţionale, când este bazat pe

principiul finanţării, are importante implicaţii pozitive asupra operaţiunilor pieţei de capital. Impactul asupra pieţei muncii, redistribuirii veniturilor şi finanţelor publice este mult mai ambiguu şi problematic.

4. Impactul asupra pieţelor de capital a) Economiile pe termen lung şi acumularea de capital Actualele reglementări în cele mai multe ţări din Europa de Vest impun ca schemele pensiilor

ocupaţionale să fie finanţate în întregime. Astfel de planuri pot conduce la creşterea economiilor, chiar dacă familiile renunţă la economisiri personale sau chiar dacă se împrumută pentru a compensa scăderea pensiei economisite.

Studiile efectuate în S.U.A. indică faptul că fiecare dolar economisit în cadrul pensiei ocupaţionale reduce economiile individuale cu 60 de cenţi, astfel încât economiile private cresc cu 40 de cenţi. Aceste estimări sunt fundamentate pe faptul că schemele de finanţare incită economii relativ moderate în statele fără sisteme de pensii şi mult mai substanţiale în schemele pay-as-you-go.

Dincolo de creşterea a economiei pe termen lung, planurile ocupaţionale concentrează aceste economii într-un număr mic de instituţii investitoare. În ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie, acumularea capitalului prin planurile ocupaţionale este mult mai mică, datorită atât asiguraţilor – mult mai puţini, cât şi datorită faptului că acestea tind a fi nefinanţate.

b) Alocarea capitalului Fondurile de pensii ocupaţionale în ţările Europei de Vest au devenit o sursă importantă de capital pe

termen lung în economiile lor. Spre deosebire de rezervele sistemului public de pensii, aceste fonduri pot fi investite relativ liber fără intervenţia politicului. Ca rezultat, cele mai multe investiţii s-au realizat în active private, inclusiv participări la capitalul social, cu o rată a rentabilităţii mult mai mare decât în administrarea fondurilor şi rezervelor pensiilor publice.

Marea Britanie se află în frunte: fondurile de pensii investesc cel puţin 2/3 din rezervele sale în acţiuni şi jumătate în participări la capitalurile sociale ale întreprinderilor private interne, dar şi internaţionale. Mişcarea spre capitaluri sociale a fost generată de rata înaltă a inflaţiei, de variaţia boom-ului pieţelor de acţiuni în decursul ultimelor decade, la care se adaugă absenţa interdicţiilor legale privind investiţiile. Deşi participarea la capitalurile sociale este foarte mică în ţările europene, sectorul privat al securităţii şi împrumuturilor rămâne însă destul de ridicat în cea mai mare parte a Europei în ceea ce priveşte activele fondurilor de pensii.

În planurile cu beneficii definite, angajatorii aleg între administrarea investiţiilor şi suportarea riscului investiţiilor, chiar dacă este vorba să acopere variaţii mici. Ei îşi asumă totuşi atât riscul, cât şi profitul. Planurile ocupaţionale cu contribuţii definite – în care angajatorul alege administrarea investiţiei (sau limitează alegerea



lucrătorului), iar lucrătorul îşi asumă riscul investiţiei – ridică potenţiale probleme autorităţii, cu privire la deciziile de distorsionare a capitalului alocat. Angajatorii pot alege raportul risc-randament în mod diferit decât doresc lucrătorii. Deşi se pot aştepta deosebiri majore în performanţele investiţiilor planurilor cu beneficii definite şi contribuţii definite, datele disponibile demonstrează totuşi diferenţe mici.

Oricum ar fi, planuri de pensii ocupaţionale cu beneficii definite sau cu contribuţii definite au o mai mare libertate de investiţii decât schemele administrate public.

5. Impactul asupra pieţei muncii Planurile ocupaţionale, în special planurile cu beneficii definite, care limitează investiţiile şi

portabilitatea şi încurajează pensionarea înainte de vârsta standard de pensionare, au un potenţial efect important asupra participării forţei de muncă, a formării profesionale şi mobilităţii – şi totuşi cu eficacitate pe piaţa forţei de muncă.

6. Dobândire şi portabilitate Când abilităţile cerute pentru o anumită funcţie sunt extrem de importante, schemele de compensare

care să atragă stabilitatea lucrătorilor şi să descurajeze mobilitatea acestora permit angajatorului a recupera costurile (ascunse) cu formarea profesională şi a mări productivitatea muncii, având astfel un important rol economic. Programele de salarizare care cresc pe măsura trecerii timpului şi contracte de muncă pe termen lung pot servi acestor scopuri. Dar contractele colective de muncă sau alţi factori legali ori culturali uneori previn folosirea unor astfel de contracte.

Planurile de pensii ocupaţionale în Europa de Vest au cunoscut istoric şi perioade restrictive de investiţii şi nici o provizie pentru portabilitate. Lucrătorii care îşi schimbă slujba înainte de dobândirea drepturilor îşi pierd toate drepturile la pensie acumulare până în acel moment. Calculele prestaţiilor în schemele de pensii ocupaţionale tinere au în vedere faptul că puţini lucrători vor fi vreodată calificaţi pentru a primi o pensie ocupaţională întreagă şi că vor îndeplini toate condiţiile pentru obţinerea pensiei. Angajatorii pot avea iniţiative perverse de a concedia lucrătorii, chiar înainte de dobândirea dreptului la pensie. Multe scheme în ţările în curs de dezvoltare impun condiţii de dobândire a drepturilor pe termen lung.

Deşi termenul lung de dobândire a dreptului la pensie poate încuraja angajatorul să furnizeze lucrătorului programe de formare profesională, care poate fi evaluabilă, există trei mari dezavantaje.

- în primul rând, lucrătorii nu înţeleg detaliile programului de pensii, în mod particular, data naşterii dreptului şi portabilitatea;

- în al doilea rând, neportabilitatea pensiei poate să împiedice relocarea forţei de muncă chiar atunci când această relocare ar fi eficientă, spre exemplu atunci când condiţiile economice se schimbă brusc;

- în al treilea rând, unii lucrători care şi-au pierdut slujbele la vârste înaintate, cu puţin timp înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru a primi pensie, pot să sufere de sărăcie şi deci să devină o sarcină grea pentru programele de asistenţă socială.

Ca răspuns la aceste critici, multe ţări industrializate au reglementat perioadele de timp necesare pentru dobândirea pensiilor, precum şi obligaţia de prezervare şi portabilitate a drepturilor la pensie. Dar chiar dacă aceste reglementări sunt efective, mobilitatea forţei de muncă în eşalonul de mijloc rămâne încă descurajantă datorită formulelor implementate. Schemele bazate pe contribuţii definite au marele avantaj că sunt portabile şi nu descurajează mobilitatea.

În ţările în curs de dezvoltare şi în ţările cu economiile în tranziţie, în care legiuitorul nu impune dobândirea dreptului, unde piaţa muncii este imperfectă, unde nesiguranţa privind viitorul este mare şi unde există restructurări masive, efectele negative asupra mobilităţii şi eficienţei pot fi majore dacă planurile ocupaţionale se dezvoltă. Aceste ţări au nevoie să aleagă între încurajarea angajatorilor să investească în lucrătorii pe care îi au deja versus evitarea lucrătorilor neexperimentaţi şi ineficienţa barierelor de relocare a lucrătorilor în schimbările rapide ale mediului economic.

7. Vârsta de pensionare



În ţările Europei de Vest, rata participării vârstnicilor la forţa de muncă a scăzut în ultimele decade, iar planurile pensiilor private au contribuit la această schimbare. În cele mai multe planuri ocupaţionale, valoarea pensiei mari încetează să crească după ce lucrătorii ating un anumit prag al vârstei, de exemplu 60 ori 65 ani, încurajând astfel lucrătorii să se pensioneze. Uneori schemele de pensionări încurajează în mod special pensionarea mai înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani. Aceste iniţiative de pensionare sunt adesea fundamentate pe ideea scăderii productivităţii lucrătorilor vârstnici, în special a acelora al căror salariu creşte odată cu vechimea. Deşi angajatorii ar putea prefera să păstreze lucrătorii care sunt productivi şi să-i lase pe alţii să plece, le este interzis să facă aceste distincţii fie de sindicate, fie de lege, fie de diverşi factori culturali. Dacă totuşi doresc, companiile pot să folosească planurile de pensii pentru a încuraja lucrătorii să plece, deoarece, ca grup, veniturile lor depăşesc productivitatea lor.

Schemele de pensionări anticipate sunt de asemenea utilizate şi pentru concedieri, când compania îşi reduce personalul. Aceste politici au redus costul curent al producţiei, crescând însă costurile pe termen lung al pensiilor. Când lucrătorii se pensionează anticipat (parţial), costul total al forţei de muncă al companiei (pensionari şi lucrători) poate să crească – dar în mod ascuns. Costul este trecut schemei de pensii. Eventual, planul de pensie nu poate fi capabil să plătească beneficiile promise. Guvernul poate fi lăsat cu debit, dacă subsidiile publice sau garanţiile o impun, iar forţa de muncă a ţării declină. Dacă tinerii lucrători sunt concediaţi în defavoarea celor vârstnici, aceasta ar putea fi dureros pe termen scurt – dar pe termen lung aceştia îşi vor găsi noi slujbe şi îşi vor continua lucrul, iar de aici şi veniturile naţionale vor creşte. Pensionările anticipate (parţial) trebuie introduse cu precauţie extremă şi cu planuri de finanţare a pensiilor adiţionale care să asigure că aceştia nu vor fi trecuţi în totalitate pe costurile sociale.

8. Efectele fiscale Schemele de pensii ocupaţionale pot reduce cheltuielile bugetare şi nivelul impozitelor. Acesta trebuie

să fie cel mai important efect fiscal, deşi unul dintre cele mai dificile de cuantificat. Pe de altă parte, acesta dezvoltă cheltuielile curente legate de impozite. Când garanţiile guvernamentale sunt importante, planurile ocupaţionale pot avea costuri viitoare majore şi pentru guvern.

Multe ţări permit lucrătorilor şi angajatorilor să-şi deducă contribuţiile pentru fondurile pensiilor ocupaţionale din veniturile lor supuse impozitării şi să excepteze veniturile investite de la impozitare, dar tratează pensiile ca orice alt venit supus impozitării (tax deferral). Reducerea impozitului este în special importantă pentru lucrătorii cu venituri mari în ţările cu sistem de impozitare progresiv. Astfel aceşti lucrători pot intra într-o categorie de impozitare mult mai mică. Se estimează că cheltuielile de impozit se ridică la 20-40% din cheltuielile sistemului public de pensii în unele ţări din Uniunea Europeană, 1% din PIB în SUA şi 3% din PIB în Marea Britanie. Aceste date pot fi supraevaluate, deoarece nu este luat în considerare faptul că beneficiile sunt adesea impozitate mult mai uşor decât alte surse de venituri. În sistemele imature, impozitele se recuperează mai târziu, când lucrătorii se pensionează şi primesc beneficiile pensiilor. Dar compensarea pentru aceste scutiri, în perioada interimară, trebuie oricum realizată prin creşterea impozitelor şi scăderea cheltuielilor guvernamentale.

Având în vedere impactul bugetar negativ, unele guverne au limitat deductibilitatea contribuţiilor la sistemele pensiilor ocupaţionale. Tratamentul de impozit preferenţial pentru schemele pensiilor ocupaţionale poate să justifice importanţa încurajării oamenilor să economisească pentru anii bătrâneţii mai mult decât să se bazeze pe transferurile publice sau pe binefacerile private. Scutirea de impozit este o altă cale de a recunoaşte că parte a beneficiilor economiilor pe termen lung este o simplă compensare a inflaţiei.

Scutirea de taxe este cel mai puţin important beneficiu în ţările în curs de dezvoltare, în comparaţie cu neimpozitarea altor forme de venituri investite.

Aplicarea acestui impozit întăreşte capacitatea statelor în curs de dezvoltare şi a economiilor în tranziţie de a dezvolta un nou sistem de impozitare, politicienii trebuind să analizeze rolul schemelor pensiilor ocupaţionale, precum şi modalităţile de utilizare a taxelor astfel obţinute. Este neclar de ce pensiile ocupaţionale trebuie să primească cel mai bun tratament de impozitare, în comparaţie cu economiile personale pe termen lung sau cu planurile de pensii. Unii economişti văd încurajarea acumulării de capital mai degrabă ca un consum decât ca un venit supus impozitării şi deci toate economiile ar putea fi scutite de impozit. Alţii consideră că mai degrabă beneficiile investiţiilor ar trebui să fie impozitate.

Capitolul II . Restitutio in integrum


II. RESTITUTIO IN INTEGRUM Primele documente româneşti care stabilesc de un sistem (incipient) de asigurare socială (IV) [ŞTIRE DESPRE ÎNFIINŢAREA ASOCIAŢIEI PROFESIONALE A MUNCITORILOR DIN TURNU-SEVERIN]

Turnu-Severin. Ne face plăcere să-i anunţăm pe tovarăşii noştri că în localitate a luat fiinţă o asociaţie de educaţie muncitorească. Adunarea de constituire a avut loc la 1 martie [1875], cu care ocazie s-au alăturat asociaţiei 150 de persoane. Aceasta nu e o cifră prea mare; dar, dacă ne gândim că fiecare, având încredere în cauza noastră dreaptă, face faţă cu toate forţele sarcinilor sale şi consideră drept o îndatorire să contribuie cu sacrificii la răspândirea luminii într-o ţară unde mai domneşte încă o beznă ca în Egipt, unde clasa stăpânitoare despoaie bietul popor, noi suntem convinşi că trebuie să dăm dovadă de foarte multă energie şi perseverenţă dacă vrem ca situaţia să se îmbunătăţească. Iată componenţa comitetului: preşedinte Wittner, locţiitori Hlavatschka şi Tlänger, notari Wolf şi Haich, casier Menrad, controlori Nemetzky şi Berberich, membri ai comitetului Kraus, Schissler, Schaid, Urbanits, Cvansera şi Wattne. „MUNKÁS HETI KRÓNIKA” (CRONICA SĂPTĂMÂNALĂ A MUNCITORILOR) DIN 25 APRILIE 1875 (trad. din limba maghiară) [CHEMARE CĂTRE MUNCITORII DIN TIMIŞOARA ÎN VEDEREA ORGANIZĂRII] CĂTRE MUNCITORII DIN TIMIŞOARA!

Fraţilor! În nici un oraş din Ungaria muncitorii nu refuză să participe la mişcările sociale în atare măsură ca tocmai la voi; nimeni ca noi nu a fost atât de nepăsător faţă de cele mai importante probleme vitale ale noastre! Începe să încolţească în noi ideea că poziţia voastră socială e foarte rentabilă, că la voi dorita egalitate de drepturi a devenit o realitate, încât acum nu mai aveţi nimic de dorit. Ştim că lucrurile nu stau astfel şi că starea voastră socială e la fel de rea, dacă nu mai rea, ca aiurea. Patronii voştri nu sunt cu nimic mai buni ca ai noştri şi, la fel ca noi aici, voi sunteţi acolo victimele exploatatorilor. Treziţi-vă, aşadar, să aveţi voinţă, sfătuiţi-vă frăţeşte cum să vă apăraţi interesele. nu veţi fi singuri în strădaniile voastre, căci nici noi nu vă vom refuza sprijinul nostru. Uniţi-vă, aşadar, spre a putea rupe cătuşele de fier ale actualului sistem de salarizare, pentru ca astfel putem obţine contravaloarea deplină a muncii depuse! Aşadar, ridicaţi-vă, lozinca noastră să fie: libertatea muncii, drepturi egale! „MUNKÁS HETI KRÓNIKA” (CRONICA SĂPTĂMÂNALĂ A MUNCITORILOR) DIN 17 MAI 1874 (trad. din limba maghiară) [ARTICOL DESPRE NECESITATEA CREĂRII UNEI ASOCIAŢII DE AJUTOR DE BOALĂ L ARAD]

Arad, 30 mai. Fiind obişnuit mai mult cu cercul muncitorilor, am ocazia să văd care le sunt interesele în problema vieţii de asociaţie. Astfel, ori de câte ori este vorba despre acest subiect, de fiecare dată apare câte o idee nouă. Astfel s-a pus şi problema dacă ar fi bine să se înfiinţeze în localitate o asociaţie e ajutor în ca de boală. Dar ce folos de intenţia noastră, se face auzit cineva, de vreme ce „constituţionalii” au dres-o în aşa fel, încât porunca ministrului poate nimici străduinţele în această direcţie. De nenumărate ori am constatat că



statutele înaintate zac ani de zile sus între∗; câţi muncitori ar putea în acest timp să-şi câştige experienţă şi să se educe ca cetăţeni onorabili. Nu există legi care să interzică constituirea de asociaţii şi totuşi un singur om îndrăzneşte în această privinţă să dispună după bunul său plac de mii de oameni. Şi cum se face că tolerăm atare maniere despotice? Când se înaintează statute pentru casa de ajutor în caz de boală, suntem întrebaţi dacă există un număr suficient de membri şi se obiectează că cutare sau cutare punct e antistatal şi ele sunt trimise înapoi. Iată, aşadar, libertatea maghiară.

Totuşi, ce să facem pentru a putea înfiinţa o asociaţie de ajutor în caz de boală. Căci, dacă ne gândim la situaţia de astăzi, poate muri o întreagă generaţie până ce se va înfiinţa o asociaţie pe baze umaniste.

Eu sunt de părere ca muncitorii din localitate, pentru orice eventualitate în caz de boală, să se înscrie în filiala locală a Casei generale de ajutor în caz de boală şi invaliditate, căci, după cum am văzut mai sus, e imposibil a se înfiinţa o asociaţie aparte care să fie de această natură.

Mai departe, muncitorii ar trebui să intre provizoriu în asociaţia locală de educaţie muncitorească. Trebuie aici să menţionez că statutele acestei asociaţii au fost până acum de patru ori trimise înapoi fără a fi sancţionate. Aici ei îşi vor cunoaşte nu numai semenii, dar vor câştiga şi experienţa neapărat necesară spre a putea ocupa locul ce li se cuvine în societate.

Aşadar, ridicaţi-vă muncitori şi mici meseriaşi! Căutaţi să vă apăraţi şi să vă dezvoltaţi interesele spirituale şi materiale. Prima doleanţă se poate obţine prin unire, iar celelalte prin cultură. „MUNKÁS HETI KRÓNIKA” (CRONICA SĂPTĂMÂNALĂ A MUNCITORILOR) DIN 7 IUNIE 1874 (trad. din limba maghiară) [RELATARE DESPRE ADUNAREA CONSTITUTIVĂ A FILIALEI LOCALE DIN ARAD A CASEI GENERALE DE AJUTOR MUNCITORESC ÎN CAZ DE BOALĂ ŞI INVALIDITATE]

Arad, 24 august. Azi s-a ţinut adunarea constitutivă a filialei locale a Casei generale de ajutor muncitoresc în caz de boală şi invaliditate, având următoarea ordine de zi: 1. Raportul casei de la data de 1 martie până la 26 iulie 1874; 2. Alegerea comitetului filialei; 3. Gazeta „Munkás Heti Krónika”; 4. Eventuale propuneri şi interpelări.

După deschiderea adunării de către delegat, sunt aleşi ca preşedinte Nyerges, ca notar Schrodt. Delegatul Schrodt dă raportul în prima problemă de pe ordinea de zi. În această privinţă, în perioada 1

martie – 26 iulie s-au înregistrat următoarele încasări şi cheltuieli: încasări 203 forinţi, cheltuieli 71 forinţi şi 11 creiţari, excedentul fiind de 131 forinţi şi 89 creiţari. Din această sumă, centralei i s-au trimis 116 forinţi şi 89 creiţari; situaţia casei e de 15 forinţi.

În comitet sunt aleşi următorii membri: preşedinte Konderth János, notar Nyerges Bálint, controlor Richter János, membri ai comitetului Cseh Sándor, Dávid Antal, Durfik Miklós, Schink Antal, Telesch Frigyes, Vass Gusztáv.

Delegatul dă citire instrucţiunilor primite şi programului de funcţionare a comitetului filialei. La punctul al treilea al ordinii de zi, preşedintele însuşi prezintă o dare de seamă în limba maghiară.

După ce s-a referit la principiul şi intenţiile gazetei „Munkás Heti Krónika”, el şi-a continuat astfel expunerea: Dacă muncitorii ar şti să aprecieze şi să stimeze după merit această gazetă, dacă ar citi-o asiduu şi cu atenţie, el e convins că din rândul muncitorilor ar dispărea toate fricţiunile personale şi ar lua sfârşit duşmănia ce se arată zilnic printre ei, căci ar învăţa din „Munkás Heti Krónika” să-şi cunoască situaţia de clasă. De aici urmează că fiecare muncitor ar trebui să se aboneze la această gazetă şi să o citească; această gazetă nu ar trebui să lipsească din nici o casă, din nici un atelier. Dacă vrem să facem o organizare comună, dacă vrem să ne dăm seama neînfrumuseţat de situaţia noastră, avem neapărată nevoie de această gazetă; căci o putem utiliza pentru dezvoltarea ideilor noastre ca armă împotriva celor ce ne exploatează, cu ea putem apărea în public dacă avem dorinţe şi revendicări îndreptăţite pe care vrem să le obţinem şi, în sfârşit, cu ajutorul ei putem zăgăzui neobrăzatele abuzuri ale exploatatorilor.

∗ [Indescifrabil în text.]



Schrodt vorbeşte în limba germană, în acelaşi sens, încheindu-şi astfel cuvântarea: „Muncitori! Să ne străduim cu toţii să difuzăm gazeta «Munkás Heti Krónika», căci prin aceasta se câştigă partidului adepţi şi se aduc bune servicii cauzei. Iar de partid şi de sprijin avem nevoie până când va dăinui situaţia neclară de astăzi”.

Punctul al 4-lea de pe ordinea de zi nu se discută, cei de faţă neavând nici propuneri, nici interpelări de făcut.

Adunarea s-a desfăşurat în ordine şi linişte, nu aşa cum au fost până acum adunările muncitoreşti. Următoarea şedinţă de comitet va avea loc la 5 septembrie, orele 6 seara.

SCHRODT „MUNKÁS HETI KRÓNIKA” (CRONICA SĂPTĂMÂNALĂ A MUNCITORILOR) DIN 30 AUGUST 1874 (trad. din limba maghiară) [RELATARE DESPRE ÎNFIINŢAREA FILIALEI DIN ARAD A CASEI GENERALE DE AJUTOR MUNCITORESC ÎN CAZ DE BOALĂ ŞI INVALIDITATE]

Arad. Cea dintâi festivitate constitutivă a asociaţiei filiale a Casei generale de ajutor muncitoresc n caz de boală şi invaliditate a avut loc la 24 ianuarie 1845 în localul de dans „Hamedli”; ea poate fi considerată ca reuşită. Festivitatea a fost deschisă la orele 7 seara în sunetele însufleţitoare ale „Marsiliezei”, cântată cu destulă înfocare de prima orchestră naţională a lui Kis Józsi. Cununa de oaspeţi adunaţi în sălile restaurantului (de unde nu lipsea nici sexul frumos) s-a adunat în sala de dans. Balconul dădea prilej unei splendide perspective, căci, privind în jos, omul vedea sala decorată cu cele mai frumoase doamne. Cuvântarea de salut, întocmită de preşedintele filialei din cele mai alese, recitările şi telegramele de salut sosite fură primite cu cel mai mare entuziasm, împestriţând ora de pauză. Spre cea mai mare satisfacţie a amatorilor de dans, festivitatea a luat sfârşit la ora 5 ½ dimineaţa. Câştigul petru biletele dinainte vândute e de 44 forinţi; la casă s-au mai vândut bilete în valoare de 14 forinţi şi 40 creiţari; colecta organizată de orchestră în pauză pentru asociaţie s-a soldat cu 3 forinţi şi 60 creiţari. Au mai donat d-l Hartmann 2 frt, d-l Hamedi 1 frt, d-l Schrodt Károly 1 frt, d-l Liebermann 40 creiţari, d-l Kiss Józsi 2 frt. În total s-au încasat 68 frţi şi 50 creiţari; cheltuielie sunt de 49 frţi 69 cr.; rămân 18 frţi 91 creiţari venit net. „MUNKÁS HETI KRÓNIKA” (CRONICA SĂPTĂMÂNALĂ A MUNCITORILOR) DIN 14 FEBRUAREI 1875 (trad. din limba maghiară) [RELATARE DESPRE ADUNAREA MUNCITOREASCĂ ORGANIZATĂ LA LUGOJ ÎN VEDERA CREĂRII FILIALEI CASEI GENERALE DE AJUTOR MUNCITORES ÎN CAZ DE BOALĂ ŞI INVALIDITATE]

Lugoj. Duminică s-a ţinut o adunare liberă a pantofarilor, la care au participat 200 de persoane. La ordinea de zi au fost:

1. Înfiinţarea filialei casei generale de ajutor muncitoresc în caz de boală şi invaliditate. 2. Propuneri. 3. Alegerea unui comitet format din 10 persoane. Preşedinte a fost ales Tregele Mátyás, iar notar Schmidt Nándor. preşedintele deschide adunarea la orele 7 seara, enumerând avantajele casei generale muncitoreşti din Budapesta în caz de boală şi invaliditate; la aceasta se hotărăşte a se adresa biroului central cererea ca să uşureze afilierea îndreptându-şi aici toate dispoziţiunile. Apoi a fost ales comitetul format din 10 persoane, format din următorii: Schmidt Nándor, Belczer Lörincz, Kratochwil Emil, Buzsits Illés, Piringer Miklós, Tregele Mátyás, Gräbner Pál, Kovács Sándor, Samuel Jakab, Ocsenfelder Péter.

SCHMIDT NÁNDOR, notar



„MUNKÁS HETI KRÓNIKA” (CRONICA SĂPTĂMÂNALĂ A MUNCITORILOR) DIN 7 MARTIE 1875 (trad. din limba maghiară) [RELATARE DESPRE ADUNAREA GENERALĂ A ASOCIAŢIEI PROFESIONALE DE AJUTOR RECIPROC A MUNCITORILOR DIN ARAD]

Arad. În ziua de 2 februarie s-a ţinut în localitate o adunare muncitorească deschisă, cu următoarea ordine de zi: 1) avantajele casei generale de ajutor muncitoresc în caz de boală şi invaliditate faţă de casele de ajutor de boală din fabrici; 2) care sunt drepturile şi îndatoririle poporului muncitor în stat; 3) care sunt cauzele actualei situaţii nefaste a poporului muncitor şi condiţiile de bază ale îmbunătăţirii ei.

Sellman A., în calitate de cunoscător, deschide adunarea după-amiază la orele 1. Ca preşedinte a fost ales Zapf, ca notar Dávid.

La primul punct de pe ordinea de zi se ridică reprezentantul Casei generale de ajutor muncitoresc în caz de boală şi invaliditate, care prezintă în amănunt avantajele acesteia faţă de casele de ajutor de boală din fabrici, bazate numai pe exploatarea muncitorilor, iar dacă se iveşte situaţia că un muncitor sau altul din fabrică e incapabil de lucru, adică în urma muncii excesive a devenit invalid, acest muncitor e pur şi simplu concediat din fabrică şi pierde banii ce i-a plătit în fabrică de-a lungul a mulţi ani. În acest sens a mai vorbit Csetey în limba maghiară, chemându-i pe cei de faţă să intre în Casa generală de ajutor muncitoresc în caz de boală şi invaliditate, deoarece numai ea asigură cele mai mari avantaje muncitorilor.

La cel de-al doilea punct de pe ordinea de zi, ia cuvântul Schrodt, subliniind îndatoririle ce revin poporului muncitor faţă de stat şi respingând cuvintele rostite o dată de fostul ministru de interne, conform cărora muncitorii ar fi necopţi pentru exercitarea drepturilor politice. Propunem să se accepte proiectul de hotărâre, adoptat de asemenea la Budapesta în sălile restaurantului „Ujvilág” în 24 decembrie 1874.

La punctul al treilea al ordinii de zi ia cuvântul din nou Schrodt, arătând că, dacă statul ar fi împiedicat supraproducţia, acum nu ar exista atâţia muncitori fără lucru. După aceasta propune să se aprobe un proiect de hotărâre.

Ambele proiecte de hotărâre au fost adoptate în unanimitate. Schrodt a fost ales corespondent.

DÁVID ANTAL, notar „MUNKÁS HETI KRÓNIKA” (CRONICA SĂPTĂMÂNALĂ A MUNCITORILOR) DIN 21 MARTIE 1875 (trad. din limba maghiară) [STATUTUL ASOCIAŢIEI PROFESIONALE DE AJUTOR RECIPROC A TIPOGRAFILOR ŞI TURNĂTORILOR DE MATRIŢE DIN ARAD] 1. DENUMIREA, SCOPUL ŞI REŞEDINŢA ASOCIAŢIEI

§ 1. Tipografii şi turnătorii de matriţe din Arad au înfiinţat o Casă generală de ajutor în caz de boală şi călătorie, având statutul de mai jos şi purtând denumirea după cum urmează: „Asociaţia generală de ajutor în caz de boală şi călătorie”.

§ 2. Scopul asociaţiei este: a) să acorde ajutor de călătorie (viaticum) celor aflaţi în trecere, care au fost membri ai unor asociaţii

asemănătoare dacă aceştia nu primesc de lucru; b) să acorde asistenţa medicală şi ajutor bănesc de boală membrilor bolnavi. § 3. Reşedinţa asociaţiei se află la Arad.

2. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE MEMBRILOR



§ 4. Fiecare tipograf sau matriţer angajat la Arad (conform § 4 al statutului tipografilor din Pesta-Buda,

Ungaria centrală) este obligat să se prezinte la această casă şi, imediat după intrarea într-un loc de muncă, să se anunţe la casierul întreprinderii spre a fi primit în casa de ajutor.

§ 5. Cei ce nu sunt tipografi, dar şi-au câştigat merite deosebite în cadrul asociaţiei, pot fi aleşi de adunare ca membri onorifici, renunţând însă la orice fel de pretenţii de ajutor din partea asociaţiei.

§ 6. Taxa săptămânală este de 20 cr., putând fi mărită sau redusă de adunarea generală potrivit împrejurărilor.

§ 7. Taxa de înscriere e de 2 forinţi. Ea e plătită de toţi membrii care au mai făcut parte din asociaţie, dar, părăsind-o, au rămas pe loc, precum şi de colegii noi sosiţi care nu au fost membri ai asociaţiei similare din ultimul lor loc de muncă; de asemenea de cei proaspăt promovaţi în muncă.

§ 8. Ucenicii ce urmează a fi promovaţi achită în contul casei ca taxă de promovare 5 forinţi, iar ca taxă de înscriere 2 forinţi; după plata taxei săptămânale, ei sunt admişi ca membri ordinari.

Cei proaspăt promovaţi, precum şi membrii recent intraţi, au dreptul să primească ajutor de boală după patru săptămâni de cotizare regulată.

Membrii care pleacă mai departe primesc o adeverinţă purtând ştampila asociaţiei. § 9. Contribuţiile ce urmează a fi plătite de membri se achită săptămânal casierului întreprinderii, care

este dator a le livra tot săptămânal casierului asociaţiei. Casierul întreprinderii trebuie să aibă grijă ca nimeni să nu aibă restanţe.

3. AJUTORUL DE BOALĂ

§ 10. În cazul în care un membru se îmbolnăveşte, devenind incapabil de lucru, el va primi ajutor săptămânal de 6 forinţi. Bolile cu durată mai scurtă de o săptămână nu se iau în considerare. Dacă un membru este bolnav timp de câteva zile, aceasta fiind precedată de o boală cu durată de una sau mai multe săptămâni, respectivul poate cere suma de 85 creiţari pe zi.

§ 11. În cazul în care medicul asociaţiei recomandă ca indispensabilă schimbarea aerului sau băile, durata ajutorului poate fi de cel mult zece săptămâni, jumătate din sumă achitându-se imediat la plecare, iar cealaltă jumătate la timpul său. Colegii bolnavi care doresc să schimbe aerul sau să plece la băi sunt obligaţi să înştiinţeze despre aceasta casierul asociaţiei, prezentând o adeverinţă medicală autentică. La cererea comitetului, medicul asociaţiei este obligat să constate în scris dacă bolnavul are într-adevăr nevoie de schimbarea aerului sau de băi, dat fiind că ajutorul poate fi cerut numai în acest caz. Dacă bolnavul pleacă înainte de această aprobare, îşi pierde orice drept de ajutorare.

§ 12. Toţi membri bolnavi să se adreseze imediat medicului asociaţiei şi să urmeze sfaturile acestuia; membrii bolnavi au însă dreptul de a fi trataţi şi de alţi medici cu diplomă. În asemenea cazuri e nevoie ca, săptămânal, la preluarea banilor de ajutor de boală să se anexeze chitanţei adeverinţa medicului curant; de asemenea casierul întreprinderii sau al asociaţiei are dreptul să ceară şi sfatul medicului asociaţiei, pentru ca nu cumva casa să fie păgubită prin vreo boală psihică. Boala să fie anunţată a doua zi casierului întreprinderii.

§ 13. Casierul întreprinderii este dator să viziteze pe membrii bolnavi.

(Lipsă până la § 17) § 17. Fiecare tipograf sau matriţer ce trece prin Arad şi care poate dovedi că în ultimul său loc de muncă

a fost membru al asociaţiei de ajutor de boală sau călătorie de acolo primeşte ajutor de 1 forint, 50 cr. Dacă respectivul se reîntoarce în termen mai scurt de o jumătate de an, nu poate cere ajutor de călătorie.



[STATUTUL ASOCIAŢIEI PROFESIONALE DE AJUTOR RECIPROC A CALFELOR DE ZIDARI DIN SIBIU] PARAGRAFELE CASEI DE BOLNAVI ŞI DE ÎNMORMÂNTARE A CALFELOR DE ZIDARI DIN SIBIU

I Calfele Cooperativei locale a zidarilor înfiinţează prin contribuţiile fiecăreia aflate în Sibiu o Casă a

bolnavilor şi de înmormântare, având drept scop să ajute calfele bolnave şi, în caz de deces, să contribuie la cheltuielile de înmormântare. În acest scop, fiecare calfă în activitate va depune la casă câte 1. fr. 36, în valută austriacă, drept taxă de organizare.

II În afară de aceasta, fiecare calfă va depune trimestrial o cotizaţie de 0,60 coroane. III Fiecare calfă care-şi plăteşte punctual cotizaţia are în caz de boală dreptul la un ajutor zilnic de 45 gr.,

care se va plăti fie lui direct, fie spitalului unde va fi internat. Fiecare calfă este însă obligat să anunţe ziua îmbolnăvirii sale calfei celei mai în vârstă (de la locul său

de muncă). IV De asemenea acea calfă care lucrează în deplasare (la ţară) urmează să certifice printr-un buletin

medical ziua îmbolnăvirii lui şi durata tratamentului. V Dacă o calfă care şi-a plătit regulat contribuţia şi cotizaţia decedează, primeşte de la Casa de ajutor o

sumă de 40 fr. pentru cheltuielile de înmormântare. Din această sumă se vor reţine însă eventualele restanţe a plăţilor decedatului.

VI Pentru tratamentul şi întreţinerea în cazul unor astfel de boli pe care calfa le-a contractat de pe urma

unui mod condamnabil de viaţă, în caz de boli venerice sau de automutilare premeditată, nu i se cuvine respectivului nici un fel de ajutor.

VII Deoarece această casă este destinată exclusiv ajutorării calfelor, este de la sine înţeles că pentru

îngrijirea membrilor familiei calfei, cât şi pentru înmormântarea lor, nu se va plăti nici o sumă. Fiecare calfă care locuieşte şi lucrează în oraş este obligat să însoţească cortegiul funebru până la locul de veci al calfei decedate, de asemenea şi în cazul decesului soţiei.

Cine, fără a putea face dovada unor motive temeinice de absentare, nu ia parte la funeralii va fi amendat cu suma de 60 gr. depusă la casă.

VIII Fiecare calfă este obligată să plătească cotizaţia trimestrială de 60 gr. până în prima duminică de la ziua

de întâi a lunii respective. Membrul care nu se conformează acestei obligaţii până la finele lunii a patra plăteşte o amendă de 60 gr. Dacă totuşi continuă să nu plătească, pierde în tot acest răstimp orice drept la ajutor, ca şi calitatea de membru, până nu-şi achită complet datoria. Calfele care lucrează în deplasare sunt de asemenea obligate să achite punctual contribuţia fiecărui trimestru, în caz contrar fiind pasibile de plata amenzii de 60 gr.

IX



Servitorul societăţii va invita membrii să participe în ziua şi ora stabilită la întrunirile trimestriale sau la înmormântări, având grije să nu fie nimeni omis. Dacă respectivul nu se prezintă, va fi amendat cu 60 gr., iar dacă vina e a servitorului, va suporta el amenda.

Dacă un membru este ocupat, dar plăteşte contribuţia cuvenită fără a participa personal la întruniri sau înmormântări, va fi scutit de amendă.

X Pentru serviciul prestat la invitaţiile de înmormântare, servitorul va primi o indemnizaţie egală cu simbria

pe o jumătate zi; în schimb, pentru convocările la întrunirile trimestriale nu va căpăta nici o plată. XI Dacă o calfă ce iese din muncă este în restanţă cu plata cotizaţiei, meşterul la care lucrează se obligă să

reţină suma corespunzătoare din drepturile calfei şi să o verse la casa societăţii. XII Deoarece experienţa a dovedit că taxele datorate de unii membri destul de numeroşi nu se achită la

timp, confreria se va adresa pentru restanţele ivite breslei cu lista restanţierilor, ca breasla să încaseze sumele datorate prin reţineri de către meşterii calfelor din simbriile lor.

XIII Administrarea finanţelor va fi condusă de trei membri sub controlul breslei în mod independent, având ca

preşedinte calfa cea mai vârstnică, ceilalţi doi fiind casierul şi controlorul, toţi trei aleşi de totalitatea membrilor prin majoritate absolută de voturi.

Durata gestiunii este de doi ani, după care cei aleşi îşi vor depune mandatul; totuşi sunt din nou eligibili. În fiecare an, şi anume în prima duminică după anul nou, gestiunea va fi supusă spre verificare adunării

membrilor. Breasla îşi exercită dreptul de control superior printr-un decan al calfelor ce urmează a fi ales, dar numai

cu vot consultativ. XIV Dacă un membru va fi bolnav timp de mai mult de un an, după scurgerea acestui interval încetează orice

ajutor de boală; totuşi, în caz de deces, rămâne valabilă o cotă de 40% din cheltuielile de înmormântare. XV Fiecare calfă de zidar este obligată să se prezinte la adunare exact la ora stabilită, dar dacă întârzie fără

motiv temeinic o jumătate de oră va plăti o amendă de 10 gr. XVI Dacă vreun membru se poartă necuviincios în orele de lucru sau în locuri publice, vinovatul va fi

pedepsit la hotărârea adunării trimestriale cu o amendă de 0,50 până la 2 fr, care va intra în fondul casei de ajutor de boală.

Împotriva sentinţei adunării trimestriale se poate face apel la inspectorul breslei. XVII Munca servitorului o îndeplineşte calfa cea mai tânără. XVIII Adunarea anuală se va ţine în prima duminică după anul nou, cele trimestriale în duminicile de după 1

mai, 1 august şi 1 octombrie. Hotărârile luate sunt valabile dacă au fost votate de mai mult din jumătatea membrilor prezenţi. Alegerea comitetului se face conform paragrafului XIII.



XIX La alegerile anuale de comitet se vor alege în acelaşi timp trei supleanţi pentru aceeaşi durată, care, în

cazul că un titular nu-şi mai poate exercita mandatul, va lua locul celui absent, putând fi definitivaţi, în care caz se va alege un nou supleant.

XX Eventualele deficite vor fi acoperite prin contribuţia membrilor asociaţiei. XXI Faţă de autorităţi sau de terţi, societatea va fi reprezentată de către calfa cea mai vârstnică. XXII Pentru modificarea statutelor este nevoie de votul a 2/3 din totalitatea membrilor, dizolvarea asociaţiei

însă va fi hotărâtă de toţi membrii aflaţi la Sibiu, în care caz averea eventual existentă se va destina unei opere de binefacere sau unui fond de educare, conform hotărârii membrilor, luată cu majoritate absolută.

Sibiu, 11 decembrie 1870 KARL ZAY, calfă vârstnică, JOHAN DINNER, GEORG ROTH, secretar Nr. 9056 Parafat de Ministerul regal maghiar al Afacerilor Interne. Budapesta, 1870, decembrie 25 (ss) Indescifrabil ARHIVA NAŢIONALĂ BUDAPESTA, DOC. 9056/1870 (trad. din limba maghiară)

Capitolul III . Drept intern


III. DREPT INTERN Jurisprudenţă

Dreptul muncii 1. Recurs în interesul legii. Salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea. Plata drepturilor salariale, reprezentând indemnizaţia lunară de 10% din salariul brut În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, şi ale art.3 alin.8 din Ordonanţa Guvernului nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, referitor la posibilitatea acordării indemnizaţiei lunare de 10% din salariul de bază tuturor grefierilor din cadrul instanţelor şi parchetelor. I. Astfel, unele instanţe au admis acţiunile formulate de reclamanţi, grefieri în cadrul instanţelor şi parchetelor şi au obligat angajatorii pârâţi la plata drepturilor salariale, reprezentând indemnizaţia lunară de 10% din salariul brut, actualizată cu indicele de inflaţiei la data plăţii efective, considerând că aceasta trebuie acordată tuturor grefierilor din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţele au reţinut că art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, republicată, prevedea că: "Grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală şi executare civilă, a actelor comisiei pentru cetăţenie, precum şi cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizaţie lunară de 10% din salariul brut calculat în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activităţi. De aceeaşi indemnizaţie beneficiază şi conducătorii de carte funciară". Prevederile legale citate mai sus au fost reanalizate de legiuitor, iar prin art.3 alin.8 din Ordonanţa Guvernului nr.8/2007, s-a statuat că: "Grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a actelor de executare penală şi executare civilă, beneficiază de o indemnizaţie lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activităţi". Comparând cele două texte de lege, se observă că legiuitorul a scos din sfera persoanelor indemnizate suplimentar, pe grefierii care lucrează la comisia pentru cetăţenie, cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii şi conducătorii de carte funciară, ceea ce înseamnă că normele mai sus menţionate nu cuprind criterii certe şi obiective, de departajare a muncii grefierilor, care să stea la baza acordării indemnizaţiei respective. De asemenea, conform dispoziţiilor art.38 alin.2, art.42 alin.2 şi art.48 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, personalul auxiliar este repartizat pe secţii şi compartimente de activitate de către preşedintele instanţei, potrivit nevoilor acestora, iar în cadrul secţiei, de către preşedintele secţiei, pe baza ordinelor de serviciu, în raport cu pregătirea profesională şi cu experienţa fiecăruia, având atribuţii stabilite prin fişa postului, de unde rezultă că, trecerea personalului auxiliar pe unul din posturile enumerate de art.19 alin.3 din Legea nr. 50/1996, respectiv art.3 alin.8 din Ordonanţa Guvernului nr.8/2007, nu impune condiţia existenţei unui examen sau concurs. Prin urmare, încadrarea pe un anumit post este lăsată, exclusiv, la aprecierea preşedintelui instanţei. Ca atare, s-a reţinut că, în lipsa unei justificări rezonabile şi obiective, diferenţa de tratament juridic între situaţii similare şi comparabile constituie o evidentă discriminare, în sensul art.2 alin.1 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Complexitatea atribuţiilor de serviciu, responsabilităţile pe care le implică activităţile desfăşurate de grefierii beneficiari ai sporului de 10% nu pot fi reţinute ca reprezentând criterii obiective care să explice



distincţia salarială, iar diferenţa de tratament nu urmăreşte un scop legitim, raportul de proporţionalitate între scop şi mijloace fiind lipsit de importanţă, câtă vreme există disproporţionalitate între interesul general (organizarea judiciară) şi interesul individual (dreptul grefierilor la un salariu egal). Ca atare, devin incidente prevederile art.20 din Constituţia României în baza cărora sunt aplicabile prioritar dispoziţiile art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, s-a apreciat că între grefierii enumeraţi limitativ de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, republicată, respectiv, art.3 alin.8 din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 şi ceilalţi grefieri din cadrul instanţelor şi parchetelor a fost creată o diferenţă de tratament juridic, evident discriminatorie, cu impact asupra unui element fundamental al contractului individual de muncă, respectiv salariul, astfel încât obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei lunare de 10% şi pentru personalul care desfăşoară alte activităţi decât cele enumerate în textele invocate, reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. (Anexa I) II. Alte instanţe au respins acţiunile reclamanţilor considerând că dispoziţiile art.19 alin.3 din Legea nr. 50/1996 şi ale art.8 din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 referitoare la acordarea, unei anumite categorii de grefieri, a indemnizaţiei lunare în cuantum de 10% din salariul brut, nu sunt aplicabile tuturor grefierilor din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, deoarece aceştia nu au nici responsabilităţile, complexitatea atribuţiilor de serviciu şi nici volumul de muncă specific grefierilor delegaţi cu punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, ori cu procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, pentru care legea prevede expres acest spor lunar. S-a arătat că o astfel de salarizare diferenţiată nu contravine principiului acordării unor drepturi salariale egale pentru muncă egală, instituit prin art.5 alin.1 şi 2 şi art.6 alin.3 din Codul muncii, astfel încât neaplicarea indemnizaţiei lunare de 10% din salariul de bază pentru întregul personal auxiliar nu are un caracter discriminatoriu, în sensul art.2 din Ordonanţa Guvernului nr.137/2000, republicată. Pe de altă parte, s-a învederat că unul din principiile de bază ale sistemului de salarizare constă în diferenţierea salariilor în raport de nivelul studiilor, funcţia îndeplinită, cantitatea şi calitatea muncii, precum şi condiţiile de muncă, iar în cadrul fiecărei funcţii sau meserii, salarizarea se diferenţiază în raport de treapta profesională sau gradul profesional, de gradaţia, respectiv, clasa de salarizare, astfel încât, este firesc ca rezultatul muncii, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, să determine o anumită salarizare. Conform art. 155 din Codul Muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Adaosurile şi sporurile la salariu formează partea variabilă a salariului, şi se acordă în raport cu performanţele individuale ale fiecărui salariat (rezultatele obţinute în muncă), pentru timpul în care munca este prestată în anumite condiţii deosebite sau speciale, pentru compensarea, pe această cale a efortului depus în plus sau a riscului ridicat pe care îl presupune activitatea prestată. Astfel, prin fişa postului şi ordin de serviciu se stabilesc atribuţiile personalului repartizat pe secţii şi compartimente de activitate, ulterior fiind întocmit un raport de activitate, aprobat şi confirmat de superiorul ierarhic, iar în baza acestuia se completează pontajul lunar şi se realizează plata, în funcţie de timpul efectiv lucrat în activitatea respectivă. De altfel, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, grefierii delegaţi la compartimentele specificate de lege au atribuţii speciale, întocmesc evidenţe şi completează registre specifice, astfel încât, apare justificată diferenţierea salarială pentru munca astfel prestată. (Anexa II) Apreciez că acest din urmă punct de vedere este în conformitate cu litera şi spiritul legii. Prin Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, s-a stabilit un sistem unic de salarizare a magistraţilor şi a personalului din instanţele judecătoreşti şi parchete, ţinându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiţiei ca putere de stat, de pregătirea şi competenţa profesională. Principiile de salarizare a personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete au fost instituite prin art.18-19 din acest act normativ, prevăzându-se că salariile de bază pentru această categorie, se stabilesc între limitele minimă-maximă, pe grade şi trepte profesionale, în funcţie de pregătirea profesională, de vechimea în specialitate şi de nivelul instanţei sau al parchetului.



Acestui salariu de bază i se aplica un spor de fidelitate, în raport cu vechimea efectivă în funcţia auxiliară de specialitate, şi o majorare, în raport de nivelul instanţei sau al parchetului, iar în cazul grefierilor care îndeplineau anumite atribuţii, expres şi limitativ prevăzute de art.19 alin.3, li se acorda o indemnizaţie de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activităţi. Legea nr.50/1996, republicată, a fost abrogată prin art.30 lit.a) din Ordonanţa Guvernului nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, care instituie, începând cu data intrării sale în vigoare (3.02.2007), un sistem unic de salarizare, aplicabil exclusiv personalului auxiliar. Potrivit art.3 alin.1 din acest act normativ, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau al parchetului. Totodată, potrivit art.3 alin.8 din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei: "Grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a actelor de executare penală şi executare civilă, beneficiază de o indemnizaţie lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activităţi". Aceste dispoziţii legale, conţinând o enumerare limitativă, sunt aplicabile doar acelor categorii de grefieri, indicate în ipoteza normei juridice, fără ca drepturile salariale, constând în indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază, să poată fi recunoscute şi acordate tuturor grefierilor din cadrul instanţelor şi parchetelor. Prin urmare, în prezent, de indemnizaţia lunară de 10% beneficiază doar următoarele categorii: a) Grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului; b) Grefierii care participă la efectuarea actelor de executare penală; c) Grefierii care participă la efectuarea actelor de executare civilă. Ca atare, legiuitorul a instituit un criteriu unic, obiectiv, pentru determinarea beneficiarilor acestui drept salarial suplimentar, constând, exclusiv, în natura activităţii prestate, fără ca prin aceasta să se poată reţine o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art.16 alin.1 din Legea fundamentală. În plus, se constată că, atât în vechea, cât şi în actuala reglementare, indemnizaţia lunară se acordă în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activităţi, ceea ce constituie un alt criteriu obiectiv, determinant în operaţiunea de stabilire a cuantumului indemnizaţiei. Totodată, potrivit dispoziţiilor art.38 alin.2, art.42 alin.2 şi art.48 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 958 din 28.10.2005, repartizarea personalului auxiliar de specialitate pe secţii şi compartimente se stabileşte prin ordin de serviciu al preşedintelui instanţei, în raport cu pregătirea profesională şi cu experienţa fiecăruia. De altfel, nu poate fi ignorată împrejurarea că acei grefieri, care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a actelor de executare penală şi executare civilă, desfăşoară activităţi administrativ-judiciare ce implică operaţiuni specifice şi complexe, care necesită performanţe profesionale superioare, ce concură la creşterea eficienţei activităţii instanţei judecătoreşti. Totodată, prin dispoziţiile art.60 alin.1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.17/2006, s-a arătat că, "Pentru activitatea desfăşurată, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanţei sau parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi cu alte criterii prevăzute de lege". Prin urmare, stabilirea, prin legea specială de salarizare, a unor sporuri salariale sau a altor indemnizaţii, avându-se în vedere specificul activităţilor prestate, sub aspectul complexităţii şi responsabilităţii atribuţiilor ce sunt aferente funcţiei deţinute, este permisă de legea-cadru, fără ca din această împrejurare să se poată deduce existenţa unei discriminări. De altfel, sistemul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu se caracterizează printr-o uniformitate salarială, existând



diferenţieri ale salariilor de bază în funcţie de coeficienţii de multiplicare, gradele şi treptele profesionale, funcţia deţinută, nivelul studiilor, vechimea în specialitate, precum şi nivelul instanţei sau al parchetului. Or, numai legiuitorul poate aprecia şi stabili dacă şi în ce măsură, sporurile sau alte indemnizaţii se acordă unor anumite categorii de salariaţi, singura condiţie fiind aceea ca, de aceste sporuri, să beneficieze toţi salariaţii care se află în situaţii identice, sub toate aspectele. Dacă legiuitorul ar fi dorit acordarea indemnizaţiei de 10% din salariul de bază, tuturor grefierilor din cadrul instanţelor şi parchetelor, ar fi prevăzut, în mod expres, o atare posibilitate. Principiul egalităţii de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii raţionale şi obiective. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, legată de aplicarea garanţiei instituită de art.14 din Convenţie, a subliniat că, o diferenţă de tratament are natură discriminatorie, doar dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil, de proporţionalitate, între mijloacele folosite şi scopul urmărit. De asemenea, Curtea a statuat că statele dispun de o anumită marjă de apreciere, pentru a determina dacă, şi în ce măsură, diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit, iar autorităţile naţionale competente rămân libere să aleagă măsurile pe care le socotesc potrivite pentru atingerea unui scop legitim, existând, aşadar, o marjă de apreciere a statelor, în materie (Moldovan şi alţii împotriva României, Hotărâre din 12.07.2005; Cazul "Lingvistica Belgiană", Hotărâre din 9.02.1967; Marckx contra Belgiei, Hotărâre din 23.11.1983; Rassmunssen contra Danemarcei, Hotărâre din 28.11.1984, Cameră, seria A, nr.87). În acest sens, scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea dispoziţiilor legale, anterior evocate, este legitim şi constă în remunerarea corespunzătoare a personalului auxiliar de specialitate care desfăşoară anumite activităţi în cadrul unor compartimente ale instanţelor, ce presupun o complexitate, respectiv o responsabilitate deosebită a atribuţiunilor de serviciu. Totodată, mijloacele folosite, constând în aplicarea unor sporuri salariale, se bazează pe criterii obiective şi rezonabile şi sunt proporţionale cu acest scop. De asemenea, nu se poate vorbi de un tratament preferenţial ori de o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, întrucât nu ne aflăm "în situaţii analoage sau comparabile", astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Consider că, în materie de salarizare, existenţa unor situaţii analoage sau comparabile trebuie analizată, nu numai din prisma calităţii de personal auxiliar, întrucât criteriul este mult prea general, ci faţă de atribuţiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefieri, care sunt diferenţiate, atât din punct de vedere al funcţiei, cât şi din punct de vedere al reglementărilor privind organizarea judiciară, cu incidenţă în ceea ce priveşte cerinţele necesare pentru ocuparea unei anumite funcţii, conţinutul concret al atribuţiilor de serviciu şi complexitatea acestora. Pe de altă parte, sporul în discuţie este acordat în funcţie de îndeplinirea unor criterii certe şi obiective, a căror reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Numai legiuitorul poate aprecia şi stabili dacă, şi în ce măsură, sporurile şi adaosurile se acordă anumitor categorii de salariaţi, singura condiţie, care trebuie respectată, fiind aceea ca de acest spor să beneficieze toţi salariaţii care se află în situaţii identice, sub toate aspectele. Dacă legiuitorul ar fi dorit acordarea sporului, aflat în discuţie, tuturor grefierilor din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, ar fi prevăzut, în mod expres, o atare posibilitate. În lipsa unor prevederi legale, în acest sens, nu se poate reţine că a fost încălcat principiul egalităţii şi cel al discriminării, atâta timp cât au fost reglementate raporturi juridice diferite. Totodată, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situaţii deosebite, nu contravine principiul constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece art.16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni, în ceea ce priveşte recunoaşterea, în favoarea acestora, a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic. Ca atare, se justifică nu numai existenţa unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui, deoarece respectarea principiului constituţional nu presupune o uniformitate, respectiv o egalitate de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni, în comparaţie cu alta. (în acest sens,



indic decizia nr.25 din 23.02.1999 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 136 din 1.04.1999). Pe de altă parte, adoptarea soluţiei contrare, ar presupune o aplicare extensivă a dispoziţiilor legale incidente, cu ignorarea principiului de interpretare a normei juridice "exceptio est strictissimae interpretationis". Având în vedere cele expuse, consider că prevederile legale, aplicabile unei anumite categorii de grefieri nu se pot extinde şi asupra celorlalţi grefieri care nu fac parte din categoriile expres şi limitativ prevăzute de lege, astfel încât indemnizaţia de 10% din salariul de bază se poate acorda, exclusiv grefierilor menţionaţi de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 republicată (pentru perioada în care acest act normativ a fost în vigoare), respectiv celor indicaţi de art.3 alin.8 din Ordonanţa Guvernului nr.8/2007. Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.19 alin.3 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, şi ale art.3 alin.8 din Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, în sensul că indemnizaţia lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri, expres şi limitativ prevăzute de normele mai sus menţionate. 2. Recurs în interesul legii. Salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti. Acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, şi a dispoziţiilor art.I pct.42 din Ordonanţa Guvernului nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, aprobată prin Legea nr.334/2001, referitor la posibilitatea acordării sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, după abrogarea dispoziţiilor legale care reglementau acest drept. I. Astfel, unele instanţe au admis acţiunile formulate de reclamanţii – magistraţi şi personal auxiliar de specialitate şi au dispus plata drepturilor salariale solicitate, reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% raportat la salariul de bază brut lunar. În acest sens, instanţele au reţinut că art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, prevede că pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar. Deşi acest text de lege a fost abrogat, prin adoptarea art.I pct.42 al Ordonanţei Guvernului nr.83/2000, această operaţiune juridică, nu-şi poate produce efectele juridice, deoarece, pe calea unei ordonanţe, act inferior din punct de vedere juridic unei legi, nu se poate abroga o prevedere reglementată de un act juridic adoptat de către Parlamentul României. Această operaţiune juridică de abrogare a unei legi printr-o ordonanţă este în contradicţie cu dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, noţiunea de supremaţie juridică a legii constă în faptul că norma stabilită de ea, trebuie să corespundă celor cuprinse în Constituţia României şi toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea, fiindu-i subordonate din punct de vedere al eficacităţii juridice. Totodată, în cauză, prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 sunt încălcate şi prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, deoarece măsura



adoptată prin ordonanţă nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o, aducând atingere însăşi existenţei dreptului, iar reclamanţii au fost lipsiţi de acest "bun", fără a se justifica o cauză de utilitate publică. La data stabilirii acestui drept s-au avut în vedere condiţiile în care magistraţii îşi desfăşoară activitatea, caracterizate prin risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar acestea există şi astăzi în aceeaşi formă. (Anexa I) II. Alte instanţe de judecată, dimpotrivă, au respins cererile reclamanţilor magistraţi şi personal auxiliar de specialitate, privind acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică cu motivarea că, prin dispoziţiile art.I pct.42 din Ordonanţa Guvernului nr.83/2000 au fost abrogate expres prevederile art.47 din Legea nr.50/1996, care reglementau acest drept. Totodată, s-a reţinut că dispoziţiile art.115 din Constituţia României reglementează competenţa legislativă delegată Guvernului de a interveni prin ordonanţe simple, în baza unei legi speciale de abilitare, în materii care nu fac obiectul legilor organice, iar Legea nr.50/1996, nu face parte din această categorie deoarece, nu reglementează domeniile rezervate legilor organice, legiuitorul putând să instituie anumite sporuri la drepturile salariale, care pot fi modificate, anulate sau suspendate, iar dacă situaţia juridică o impune, aceste aspecte se pot aduce la îndeplinire şi pe calea ordonanţelor de urgenţă. (Anexa II) Apreciez ultimul punct de vedere ca fiind în litera şi spiritul legii. În conformitate cu prevederile art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată: „Pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii, precum şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar”. Această normă legală şi-a produs efectele până la data de 1 octombrie 2000, când a intrat în vigoare Ordonanţa Guvernului nr.83 din 29 august 2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, şi care, a abrogat expres prevederile art.47 din Legea nr.50/1996. Astfel, prin dispoziţiile art.I pct.42 din Ordonanţa de Guvern nr.83/2000, se statuează că "Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.563 din 18 noiembrie 1999, se modifică şi se completează după cum urmează: (…) 42. Articolul 47 se abrogă". Această normă legală nu comportă un risc de interpretare, stabilind in claris că pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii, precum şi personalul auxiliar de specialitate nu mai beneficiază, începând cu data de 1 octombrie 2000, data intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr.83/2000, de un spor în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar. Pe de altă parte, Ordonanţa de Guvern nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, a fost adoptată în temeiul prevederilor art.107 alin.1 şi 3 din Constituţia României în vigoare la acea dată şi ale art.1 lit.q pct.1 din Legea nr.125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, fiind aprobată prin Legea nr.334/2001. În literatura de specialitate, s-a statuat că potrivit normelor constituţionale, ordonanţele sunt acte ce conţin norme cu putere de lege şi, ca atare, este neîntemeiată susţinerea instanţelor în sensul că, Ordonanţa de Guvern nr.83/2000 este un act juridic inferior prin care nu se poate abroga o dispoziţie din legea ordinară. Totodată, în conformitate cu prevederile art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată: "Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din Ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament". Or, în speţă, Ordonanţa de Guvern nr.83/2000 nu este o ordonanţă respinsă prin lege de către Parlament ci, dimpotrivă este o ordonanţă aprobată de Parlament prin Legea nr.334 din 6 iulie 2001.



În acest context, este evident că voinţa legiuitorului, expres şi ferm exprimată în cuprinsul Ordonanţei de Guvern nr.83/2000 a fost în sensul abrogării textului de lege prin care magistraţilor şi personalului auxiliar din instanţe şi parchete li se acorda un spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din venitul brut lunar. Pe de altă parte, a susţine că Ordonanţa Guvernului nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, nu produce efecte juridice înseamnă a-i lipsi pe magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate de majorarea salarială semnificativă acordată de acest act normativ. De altfel, prin Ordonanţa Guvernului nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare pentru magistraţi şi pentru celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă, sistem total diferit de vechea reglementare în care salariile se stabileau pe funcţii, în raport cu nivelul instanţelor şi al parchetelor şi cu vechimea în magistratură. Ulterior, prin art.50 alin.2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată prin Legea nr.347 din 10.07.2003, s-a abrogat art.11, precum şi celelalte dispoziţii referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr.50/1996, cu modificările şi completările ulterioare, fără însă a se introduce dispoziţii exprese cu privire la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Totodată, prin art.41 lit.a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr.45/2007, s-a abrogat Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.177/2002. Noul act normativ a înlocuit în totalitate prevederile referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor din Legea nr.50/1996, fără a face însă, referire şi fără a dispune cu privire la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. De altfel, în expunerea de motive a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.27/2006, au fost prezentate avantajele unui sistem unitar de retribuire prin care s-a limitat acordarea de sporuri, numai la cele justificate prin vechimea în magistratură, prin condiţiile de muncă vătămătoare, precum şi la cel cuvenit prin titlurile ştiinţifice. Reglementarea unei indemnizaţii majorate care să reflecte în mod judicios diferenţierile pe nivel ierarhic şi corespunzător funcţiilor deţinute, a constituit unul dintre obiectivele urmărite prin adoptarea acestui act normativ. Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune concluzia că dreptul la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică prevăzut în favoarea magistraţilor şi a personalului auxiliar de specialitate, prin art.47 din Legea nr.50/1996, şi-a produs efectele până la data de 1 octombrie 2000, când, urmare abrogării exprese prin Ordonanţa Guvernului nr.83/2000, acest drept a încetat să mai existe, nemaiputând să fie pretins şi nici acordat. De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea instanţelor în sensul că sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică constituie un "bun" în sensul art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în conformitate cu această normă legală: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor". Pentru a fi în prezenţa unui "bun" în sensul Convenţiei, acesta trebuie să existe, să fie actual. Ori, în cazul sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, atâta timp cât el a fost abrogat, acesta nu mai subzistă, "a murit" prin intrarea în vigoare a normei legale de abrogare, nefiind deci, un "bun actual" în sensul Convenţiei. Pe de altă parte, nu există nici acea "speranţă legitimă" cu valoare patrimonială care, aşa cum a statuat Curtea Europeană în Cauza Pine Valley Development contra Irlanda şi Cauza Păduraru contra



România, pentru a intra sub protecţia oferită de art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie, fie să se întemeieze pe o prevedere legală, fie să aibă o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, o jurisprudenţă clară, concordantă a instanţelor naţionale. Ori, în cauză, sporul de risc şi suprasolicitare nu decurge dintr-o prevedere legală ci, dintr-o dispoziţie legală abrogată care deci, nu mai există, şi nici nu derivă dintr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor naţionale. De altfel, în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale s-a stabilit că sporurile, adaosurile şi alte drepturi salariale suplimentare nu reprezintă drepturi fundamentale, astfel încât instituirea şi diminuarea acestora, acordarea într-o anumită perioadă de timp, modificarea lor ori încetarea acordării, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, ca şi a altor condiţii şi criterii de acordare ţin de competenţa şi de opţiunea exclusivă a legiuitorului (decizia nr.728 din 24.10.2006 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.990 din 12.12.2006), respectiv că, stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului, iar modificarea reglementărilor în această materie nu înseamnă restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale (decizia nr.706 din 11.09.2007 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.714 din 23.10.2007). Împrejurarea că persistă condiţiile de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu poate conduce la aplicabilitatea unui text legal abrogat, atâta timp cât, în actuala reglementare nu mai există o dispoziţie legală care să prevadă acordarea în favoarea magistraţilor şi a personalului auxiliar de specialitate a unui spor pentru munca desfăşurată în aceste condiţii. Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art.329 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti şi a dispoziţiilor art.I pct.42 din Ordonanţa Guvernului nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996, aprobată prin Legea nr.334/2001, în sensul că, judecătorii, procurorii şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor nu mai beneficiază, începând cu data de 1 octombrie 2000, de sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar. 3. Recurs în interesul legii. Drepturile salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici din cadrul instanţelor şi parchetelor

În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.40 şi art.41 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pe anul 2005, aprobată prin Legea nr.76/2005, art.42 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată prin Legea nr.417/2006 şi art.41 din Ordonanţa Guvernului nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007, referitor la posibilitatea funcţionarilor publici din cadrul instanţelor şi parchetelor, de a beneficia, începând cu data de 1 ianuarie 2005, de anumite drepturi băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate.

I. Astfel, unele instanţe de judecată au respins acţiunile reclamanţilor, funcţionari publici din cadrul instanţelor şi parchetelor, prin care solicitau obligarea pârâţilor la plata unor drepturi băneşti stabilite în favoarea personalului auxiliar de specialitate. Aceste instanţe au reţinut că, începând cu anul 2005, drepturile salariale cuvenite funcţionarilor publici au fost reglementate de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004, care prevede în art.1 alin.2 că sistemul de salarizare al funcţionarilor publici are în vedere crearea premiselor pentru implementarea, în anul 2006, a sistemului unitar de salarizare a funcţionarilor publici, crearea unei ierarhizări a sistemului de



salarizare pe categorii, clase, grade profesionale şi salarizarea în raport cu activitatea depusă, cu importanţa şi complexitatea atribuţiilor şi responsabilităţilor prevăzute în fişa postului.

Totodată, articolul 4 din acelaşi act normativ prevede că salariul de bază se stabileşte în funcţie de nivelul studiilor necesare exercitării funcţiei publice, precum şi în raport cu categoria sau gradul profesional al funcţiei publice şi în raport cu nivelul la care se plasează activitatea, central sau local.

Astfel, s-a reţinut că, deşi art.40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004 prevede că funcţionarii publici beneficiază de sporurile sau alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, această dispoziţie legală trebuie coroborată cu prevederile art.41, potrivit cu care dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004 se completează cu prevederile Legii nr.188/1999, republicată, şi cu dispoziţiile actelor normative speciale care reglementează salarizarea şi alte drepturi pentru personalul bugetar.

Or, conform art. 31 alin.3 din Legea nr.188/1999, republicată, salarizarea funcţionarilor publici trebuie să respecte principiul sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, astfel încât, reclamanţii nu pot beneficia de drepturile salariale prevăzute în legislaţia specifică judecătorilor şi procurorilor sau a personalului auxiliar de specialitate.

Deoarece atribuţiile funcţionarilor publici sunt complet diferite de acelea ale personalului auxiliar de specialitate, nu poate fi vorba de o echivalare a sistemului de salarizare prevăzut de lege pentru celelalte categorii de personal din sistemul judiciar, cu cel al funcţionarilor publici.

Interpretarea sistematică a dispoziţiilor cuprinse în art.40 şi art.41 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004 nu permite a se considera că funcţionarii publici de la instanţele judecătoreşti sau parchete beneficiază de drepturile salariale prevăzute de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul acestor instituţii, ci numai de acele drepturi salariale şi sporuri ce rezultă din actele normative speciale ce reglementează salarizarea personalului bugetar. (Anexa I)

II. Alte instanţe de judecată au apreciat că, în aplicarea prevederilor art.40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, funcţionarii publici sunt îndreptăţiţi să beneficieze de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, ceea ce justifică admiterea acţiunilor privind cererile cu acest obiect.

S-a reţinut că, acest text de lege are caracter obligatoriu şi vine în completarea drepturilor generale stabilite pentru toate categoriile de funcţionari publici, în considerarea unui tratament nediscriminatoriu în condiţiile aceluiaşi loc de muncă.

Interpretarea corectă a dispoziţiilor art.40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004 este aceea de a se conferi funcţionarilor publici dreptul de a beneficia de sporurile, cât şi de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiilor publice în care îşi desfăşoară activitatea. (Anexa II) III. Într-o altă opinie, acţiunile reclamanţilor – funcţionari publici au fost admise numai în parte, acestora fiindu-le acordate doar acele sporuri sau drepturi băneşti care sunt prevăzute exclusiv în legislaţia care reglementează salarizarea personalului auxiliar din instanţe şi parchete şi care nu se regăsesc în legislaţia specifică funcţionarilor publici. În motivarea acestui punct de vedere s-a reţinut că, în măsura în care legislaţia care reglementează drepturile salariale ale funcţionarilor publici prevede sporuri sau drepturi care au acelaşi conţinut cu cele prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, acestea nu le vor putea fi acordate decât o singură dată, respectiv, în temeiul legislaţiei care reglementează drepturile salariale ale funcţionarilor publici şi nu în temeiul legislaţiei specifice autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, deoarece, în caz contrar, s-ar realiza o discriminare pozitivă, în sensul că funcţionarilor publici le-ar fi acordate mai multe drepturi decât personalului auxiliar care funcţionează în cadrul acelei autorităţi, ceea ce este inadmisibil. (Anexa III)

Apreciez primul punct de vedere ca fiind în conformitate cu litera şi spiritul legii.



În conformitate cu dispoziţiile art.40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată prin Legea nr. 76/2005: "Funcţionarii publici beneficiază de sporurile sau alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea." Totodată, potrivit art.41 din acelaşi act normativ: "Prezenta ordonanţă de urgenţă se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile actelor normative speciale care reglementează salarizarea şi alte drepturi pentru personalul bugetar". Din coroborarea acestor texte legale rezultă că funcţionarii publici, în speţă, funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor, beneficiază, sub aspectul drepturilor salariale, de dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv, de cele cuprinse în actele normative specifice autorităţii sau instituţiei publice şi, care se referă, nu la o anumită categorie de personal (cum este personalul auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor) ci, la personalul bugetar, în general, din cadrul acelor instituţii publice. În acest sens, prin art. 31 alin.3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată se statuează că: "Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici". Această normă legală consacră deci, principiul sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, indiferent de autoritatea, instituţia publică sau unitatea bugetară în care îşi desfăşoară activitatea. În acest context, funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor nu pot fi salarizaţi diferit de funcţionarii publici din celelalte instituţii bugetare. Această concluzie decurge şi din interpretarea dispoziţiilor art.1 alin.2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004, conform cărora: "Sistemul de salarizare a funcţionarilor publici are în vedere următoarele: a) crearea premiselor pentru implementarea din anul 2006 a sistemului unitar de salarizare a funcţionarilor publici; b) crearea unei ierarhizări a sistemului de salarizare pe categorii, clase, grade profesionale; c) salarizarea în raport cu activitatea depusă, cu importanţa şi complexitatea atribuţiilor şi responsabilităţilor prevăzute în fişa postului". Chiar dacă îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţelor şi parchetelor, atribuţiile funcţionarilor publici din cadrul acestor instituţii sunt total diferite de cele ale personalului auxiliar de specialitate. Drepturile salariale ale personalului auxiliar din cadrul instanţelor şi parchetelor nu pot fi extinse şi altor categorii de persoane atâta timp cât, art.3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, modificat prin art. I pct.3 din Legea nr. 17/2006, precizează expres categoriile de personal care se încadrează în această noţiune. Astfel, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi grefieri informaticieni. Dacă legiuitorul ar fi avut intenţia ca funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi al parchetelor să fie asimilaţi personalului auxiliar de specialitate şi salarizaţi întocmai, ar fi prevăzut expres aceasta în cuprinsul Legii nr. 567/2004, astfel cum a procedat cu informaticienii. Salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor ţine seama, potrivit art. 59 din Legea nr. 567/2004 de "locul şi rolul acestuia în desfăşurarea activităţii de justiţie, de răspunderea şi complexitatea fiecărei funcţii, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru persoanele care sunt încadrate în instituţiile publice". De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.3 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete sunt stabilite pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau al parchetului. Este de necontestat faptul că atribuţiile, condiţiile de angajare şi specificul muncii personalului auxiliar din instanţe şi parchete sunt total diferite de cele ale funcţionarilor publici astfel încât, aceştia din urmă nu pot



beneficia de aceleaşi sporuri sau drepturi salariale prevăzute expres de lege pentru alte categorii de personal din sistemul judiciar. Art.40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004, ale cărui prevederi au fost preluate, succesiv, prin art.42 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 şi art.41 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, face trimitere la sporuri sau alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică instituţiei publice în care funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea, deci la drepturi specifice acelei instituţii publice, de care ar beneficia întregul personal al instituţiei. Prin urmare, actele normative care reglementează drepturile unei anumite categorii de personal din cadrul instituţiei nu îndeplinesc cerinţa de a constitui "legislaţie specifică autorităţii sau instituţiei publice". Fiind de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţiile acestora devin incidente numai cu privire la categoriile de personal expres prevăzute, şi nu asupra întregului personal al instituţiei, astfel încât nu pot fi extinse, în lipsa unei dispoziţii exprese a legii, la alte categorii de personal din cadrul instituţiei. Pe de altă parte, salarizarea funcţionarilor publici a fost reglementată succesiv prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006, aprobată prin Legea nr. 417/2006, Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007, iar salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea a fost reglementată de Legea nr. 50/1996 şi, ulterior, de Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007. Prin promovarea a două categorii de acte normative distincte, este evidentă voinţa legiuitorului, de a stabili sistemul de salarizare pe categorii de personal, avându-se în vedere criterii diferite de apreciere. De altfel, din cuprinsul actelor normative care reglementează salarizarea personalului auxiliar din instanţe şi parchete rezultă că o serie de drepturi salariale, sporuri şi prime, precum salariul de merit lunar, sporul de vechime în muncă, sporul pentru orele prestate peste durata normală a timpului de lucru, indemnizaţia pentru concediul de odihnă, premiul anual la sfârşitul anului calendaristic, etc., sunt prevăzute şi de legislaţia care reglementează salarizarea funcţionarilor publici, astfel încât, aceştia din urmă beneficiază deja de ele, fiind inadmisibil să le mai fie acordate încă o dată, în baza legislaţiei specifice autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea. În consecinţă, finalitatea urmărită de legiuitor prin dispoziţiile art.40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 şi art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, nu poate fi echivalarea sau completarea sistemelor de salarizare prevăzute de lege pentru celelalte categorii de personal din sistemul judiciar, cu cel al funcţionarilor publici. Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii, prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.40 şi art.41 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pe anul 2005, aprobată prin Legea nr. 76/2005, art. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată prin Legea nr.417/2006 şi art.41 din Ordonanţa Guvernului nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor public, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007, în sensul că, funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor, nu beneficiază de drepturile băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea.



MODIFICAREA UNILATERALĂ A SALARIULUI Schimbarea sistemului de plată a salariilor

C. muncii, art. 41

Schimbarea modalităţii de acordare a salariilor prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al societăţii, fără acordul salariaţilor reprezintă o încălcare a dispoziţiile art. 41 alin.3 lit.e Codul muncii şi nu produce efecte asupra salariilor, astfel cum au fost negociate şi prevăzute în CIM-uri şi CCM.

(Curtea de Apel Ploieşti, decizia civilă nr. 608 din 19 iulie2006, portal.just.ro) Reclamanţii CG, CV şi DS au chemat în judecată civilă pe pârâta SC MUNTENIA SA Filipeştii de Pădure, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să le plătească diferenţa de salariu dintre cel cuvenit şi cel încasat efectiv pe perioada iulie-decembrie 2003. În motivarea acţiunii, s-a arătat că în perioada iulie-decembrie 2003 unitatea pârâtă a efectuat reţineri din salariul care li se cuvenea fără a avea un temei legal, că acelaşi procedeu a fost folosit şi în cazul altor salariaţi. Acţiunile fiecărui reclamant au fost înregistrate separat, iar instanţa a dispus conexarea în baza dispoziţiile art.164 C.pr.civ. În conformitate cu art. 115 C.pr.civ. pârâta a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătând că prin Hotărârea AGA 3/2003 s-a dispus corelarea salariilor cu producţia marfă realizată. După administrarea probatoriilor Tribunalul Prahova prin sentinţa nr. 349/2006 a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 619,92 RON pentru CG, 300,18 RON pentru DS şi 333,41 RON pentru CV cu titlu de diferenţe drepturi salariale pe perioada iulie-decembrie 2003 şi 550 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de AC, în perioada iulie-decembrie 2003 sistemul de salarizare utilizat de unitatea intimată a fost în regie, astfel cum rezultă din decizia nr. 182/2003 a conducerii unităţii, ipoteză în care reclamanţilor li s-au reţinut în mod nejustificat sumele de 619,92 RON pentru CG, 300,18 RON pentru DS şi 333,41 RON pentru CV din salariul cuvenit, în sumă netă. Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat recurs, criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală în sensul că în realitate reclamantul ca şi ceilalţi salariaţi nu a fost plătită în regie aşa cum greşit reţine tribunalul, ci în raport cu producţia marfă realizată, astfel cum rezultă din hotărârea AGA nr. 3/2003 şi decizia nr. 182/2003. Mai mult decât atât deşi nivelul producţiei marfă a fost de 40-45% din producţia stabilită prin bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat de AGA, salariile personalului au fost achitate la nivelul a cel puţin 75% din salariul tarifar şi ca urmare acţiunea reclamantului trebuia respinsă. Examinând soluţia în raport de probatoriul administrat în cauză, criticile formulate de recurentă şi temeiurile de casare prevăzută de art. 304 şi 3041 C.pr.civ., Curtea constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, aşa după cum se va arăta în continuare:



Prin hotărârea nr. 3/2003 a Adunării Generale a Acţionarilor din unitatea recurentă s-a stabilit la punctul 4 corelarea salariilor cu producţia marfă realizată, ţinând cont de bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs, iar prin decizia nr. 182/2003 emisă ulterior de directorul general al societăţii recurente s-a dispus ca personalul direct productiv să fie retribuit începând cu data emiterii deciziei şi anume 31 iulie 2003 conform salariului tarifar brut de încadrare şi volumului de produse predate la magaziile de produse finite. Modul de redactare al acestei decizii confirmă situaţia reţinută în raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond că unitatea a decis pentru personalul productiv ca plata salariilor să fie făcută în regie şi nu în acord aşa cum se pretinde prin motivele de recurs pentru că dacă această situaţie ar fi fost reală reclamantul şi ceilalţi salariaţi ai unităţii ar fi primit numai un procent de 40-45% din salariu şi nu de 75% aşa cum recunoaşte pârâta prin motivele de recurs. Că este aşa, rezultă şi din art.1 al deciziei sus menţionate aflată în dosarul de fond, care prevede că începând cu data emiterii acesteia se suspendă emiterea de bonuri de manoperă pe termen nelimitat ori pentru a se putea face plăţi în acord este necesară stabilirea volumului de muncă prestat de fiecare salariat, caz în care emiterea de bonuri de manoperă nu putea fi sistată. Aşa fiind, recursul se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins ca atare. Lipsa câştigului suplimentar. Dezechilibru în planul forţei de muncă.

C. muncii, art. 41

Modificarea contractului individual de muncă nu se poate face decât prin acordul părţilor. Faptul că salariatul nu ar câştiga nimic la salariu prin numirea în postul avut anterior modificării contractului individual de muncă sau că prin anularea deciziei şi trecerea salariatului pe postul avut anterior, ar crea un dezechilibru în planul forţei de muncă nu dă dreptul angajatorului să modifice unilateral contractul individual de muncă al salariatului.

(Curtea de Apel Craiova - Secţia Conflicte de muncă, Decizia nr.2966 din 15 septembrie 2006, portal.just.ro)

Prin contestaţia formulată contestatorul M.C. s-a solicitat anularea deciziei nr.201/1072/2005 emisă de intimată şi menţinerea sa în funcţia de mecanic instructor. în motivarea contestaţiei a arătat că prin decizia respectivă s-a dispus trecerea sa din funcţia de mecanic - instructor în funcţia de mecanic. Prin sentinţa civilă nr.36/2006 instanţa a admis contestaţia şi a anulat decizia reţinând că la data de 01 septembrie 2005 între intimată şi contestator s-a încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă prin care contestatorul era numit în funcţia de mecanic - instructor. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs intimata susţinând, pe de o parte că în conformitate cu planul forţei de muncă numărul de posturi de mecanic - instructor a fost totdeauna de trei ,iar prin hotărârea instanţei de fond s-ar crea un dezechilibru între numărul de mecanici necesari şi cei existenţi, iar pe de altă parte a arătat că prin trecerea contestatorului în funcţia de mecanic instructor acesta nu a câştigat nimic la salariu. Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 2966 din 15 septembrie 2006 a respins ca nefondat recursul. Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că potrivit art. 41 alin. 1 Codul muncii contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor. Potrivit alin.2 al aceluiaşi articol - modificarea unilaterală a



contractului de muncă este permisă cu titlu de excepţie doar în cazurile prevăzute de cod şi anume prin delegare sau detaşare. În speţă, prin decizia atacată s-a produs modificarea contractului de muncă al contestatorului sub aspectul felului muncii fără acordul acestuia, astfel că decizia respectivă nu este legală. Susţinerile intimatei în sensul că s-ar crea un dezechilibru în planul forţei de muncă prin reangajarea lui în funcţia de mecanic - instructor sau că acesta nu ar câştiga nimic la salariu nu au relevanţă în raport de prevederile exprese ale art. 41 Codul muncii, nefiind vorba de o delegare sau detaşare.

Forţă majoră. Inadmisibilitate.

C. muncii, art. 41 al. 1. Potrivit dispoziţiilor art. 41 al. 1 din Codul muncii modificarea contractului individual de muncă se

poate face numai cu acordul părţilor. Prin excepţie, modificarea unilaterală a contractului de muncă de către unitate poate avea loc numai în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul muncii. Singurul caz în care este admisibilă modificarea contractului de muncă în privinţa salariului este acela al sancţionării disciplinare pe perioadă determinată. Forţa majoră poate duce la modificarea contractului de muncă în mod unilateral de către unitate numai cu caracter temporar, numai sub aspectul locului şi felului muncii nu şi în privinţa salariului.

(Curtea de Apel Alba Iulia - secţia litigii de muncă

decizia nr.1628 din 23 decembrie 2004, portal.just.ro) Prin sentinţa civilă nr. 205/2004, pronunţată de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. 981/2004, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea V.S. împotriva intimatei S.C. T.S. S.A. Instanţa a dispus anularea deciziei nr. 38/2004 emisă de intimată şi a obligat-o pe aceasta să plătească contestatoarei diferenţele salariale cuvenite pe perioada 01 ianuarie 2004 şi până la încetarea contractului de muncă. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că prin decizia nr. 38/2 februarie 2004 intimatul a modificat în mod unilateral salariul reclamantei stabilindu-l la suma de 6.500.000 lei pe lună, în loc de 12.225.237 lei pe lună, cât era anterior emiterii deciziei contestate. Instanţa a arătat că decizia contestată este nelegală deoarece potrivit art. 41 din Codul muncii orice modificare a clauzelor contractului individual de muncă poate fi făcută numai cu acordul părţilor şi în speţă un astfel de acord nu a existat. Ca o consecinţă a anulării deciziei contestate instanţa a obligat-o pe intimată să plătească contestatoarei diferenţa dintre salariul pe care l-a încasat în baza deciziei 38/2004 şi cel pe care ar fi trebuit să-l încaseze potrivit contractului de muncă. Împotriva acestei soluţii a declarat recurs intimata în contestaţie solicitând modificarea ei în sensul respingerii contestaţiei. În dezvoltarea motivelor de recurs intimata în contestaţie a susţinut că soluţia instanţei de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a legii. intimatul în contestaţie a susţinut că tribunalul a dat o interpretare eronată



dispoziţiile art. 41 al. 2 şi 3 din Codul muncii. De asemenea s-a arătat că în cauza este prezent motivul de casare prevăzută de 403 pct. 10 c.pr. civ. În acest sens recurenta arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra apărării formulate, în sensul că reducerea salariului reclamantei a fost determinată de un caz de forţă majoră. Deliberând asupra recursului, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, Curtea reţine următoarele: Prin decizia nr. 38 emisă de intimată la 2 februarie 2004 s-a modificat unilateral de către unitate salariul contestatoarei. Criticile recurentei cu privire la interpretarea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 41 şi 48 din Codul muncii sunt nefondate. Art. 41 alin.1 din Codul muncii prevede ca normă de principiu faptul că modificarea contractului individual de muncă se poate face numai cu acordul părţilor. Alin. 2 al aceluiaşi articol arată că prin excepţie modificarea contractului de muncă se poate face în mod unilateral de către unitate numai în cauzele şi condiţiile Codului muncii. Potrivit dispoziţiilor Codului muncii singurul caz în care este admisibilă modificarea contractului de muncă în privinţa salariului este acela al sancţiunii disciplinare pe o perioadă determinată. În speţă, corect instanţa a reţinut că măsura modificării salariului nu numai că a avut loc în lipsa unei sancţiuni disciplinare, dar a fost dispusă şi pe o perioadă nedeterminată. Forţa majoră ca temei al modificării contractului individual de muncă nu poate fi invocată în speţă de recurent. Art. 48 din Codul muncii prevede expres că în situaţii de forţă majoră angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii nu şi salariul. SECŢIUNEA V DELEGARE Delegarea salariaţilor în perioada de preaviz. Nelegalitatea.

C. muncii, art. 43 C. muncii, art. 79 alin. 7

Având în vedere dispoziţiile art. 74 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006 nr. 2001/2005 (aplicabil conform art. 3 alin. 1 lit. „a” pentru toţi salariaţii încadraţi la unităţile din ţară, indiferent de forma de capital social – privat sau de stat), angajatorul nu poate dispune delegarea în perioada de preaviz.

(Curtea de Apel Iaşi - Munca şi asigurări sociale, Decizia nr. 142 din 20 februarie 2007, portal.just.ro)

Reclamantul H.C.M. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „A.” S.R.L. solicitând anularea deciziei prin care s-a dispus delegarea sa la o agenţie din altă localitate a societăţii pârâte.



A motivat reclamantul că la data emiterii decizie de delegare contestată exista deja, în opinia sa, o încetare a contractului individual de muncă prin demisie, demisie înaintată cu respectarea preavizului legal de 15 zile prevăzut de art. 79(1) alin. 4 din Codul muncii. Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1934/06 septembrie 2006 a admis contestaţia reţinând în esenţă că întrucât contractul individual de muncă încetase prin demisie, iar împlinirea termenului de preaviz se produsese la o dată anterioară emiterii deciziei angajatorului, aceasta din urmă este nelegală. Recursul pârâtei este nefondat. Contestatorul H.C. a fost reintegrat pe postul de agent turism la Agenţia Iaşi-Gară începând cu data de 11 martie 2006, conform Deciziei nr. 614.426/11 martie 2006 a S.C. „A.” S.R.L. Decizia a fost comunicată prin fax Agenţiei Iaşi la data de 14 martie 2006. Ulterior, prin Decizia nr. 615.059/15 martie 2006 emisă de S.C. „A.” S.R.L., H.C. a fost delegat începând cu data de 17 martie 2006 la Agenţia Sibiu. Decizia a fost comunicată intimatului la data de 20 martie 2006. Însă, prin cererea adresată prin fax societăţii la data de 16 martie 2006, H.C .a solicitat aprobarea demisiei începând cu data de 01 aprilie 2006, cu respectarea termenului de preaviz de 15 zile calendaristice prevăzut de art. 79 alin. 4 Codul muncii. În atare condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 74 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006 nr. 2001/2005 (aplicabil conform art. 3 alin. 1 lit. „a” pentru toţi salariaţii încadraţi la unităţile din ţară, indiferent de forma de capital social – privat sau de stat), angajatorul nu mai putea dispune delegarea în perioada de preaviz. Curtea a considerat că greşit susţine recurenta că în cauză au operat dispoziţiile art. 73 alin. 3 din Codul muncii, motivând suspendarea contractului individual de muncă fie datorită absenţelor nemotivate, fie ca urmare a concediului pentru incapacitate de muncă conform art. 50 lit. b) Codul muncii. Ori, în speţă, nu s-a făcut dovada condiţiilor stabilite pentru suspendarea contractului individual de muncă în situaţia absenţelor nemotivate, conform art. 51 alin. 2 Codul muncii, iar dispoziţiile art. 50 lit. „b” Codul muncii nu sunt aplicabile, salariatul nebeneficiind de concediu pentru incapacitate temporară de muncă. Adeverinţele medicale depuse nu echivalează cu certificatul medical de concediu pentru incapacitate temporară de muncă, ci doar justificând absenţele de la serviciu. Ca urmare, preavizul acordat de salariat unităţii nu a fost suspendat şi s-a împlinit la data de 31 martie 2006 (fiind vorba de 15 zile calendaristice, şi nu lucrătoare). Delegare pentru formare profesională. Plata diurnei. Admisibilitate

C. muncii, art. 43 C. muncii, art. 45 Codul Muncii, art. 134 C. muncii, art. 189 lit. c) C. muncii, art. 193 Nu sunt îndeplinite cerinţele art. 43 din Codul Muncii privind delegarea salariatului pentru a

efectua lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă în situaţia în care este vorba de pregătire şi luarea la cunoştinţă a atribuţiilor ce urma a fi exercitate de reclamant în funcţie, ulterior la întoarcerea în ţară.



Dispoziţiile legale privind acordarea de sporuri salariale pentru neacordarea unei zile libere pentru sărbători legale nu sunt aplicabile peroanelor care participă la o modalitate de perfecţionare profesională.

Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 134 din Codul Muncii, în situaţia în care salariatul nu a desfăşurat o activitate pentru angajator fiind plecat din ţară pentru şcolarizare şi pregătire pentru funcţia pe care urma să o desfăşoare la întoarcere.

Nu este întemeiată acţiunea privind plata orelor suplimentare şi a diurnei de către angajator

pentru perioada în care angajatul urmează cursurile unei pregătirii profesionale iniţiată de acesta din urmă.

În lipsa unor reglementări clare materializate printr-un înscris, care să ateste raporturile dintre

părţi sub aspectul duratei, formării profesionale, inclusiv a obligaţiilor contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul şi a modalităţilor de suportare a cheltuielilor profesionale, se aplică dispoziţiile art. 193 din Codul Muncii.

Dovada prejudiciului moral suferit de recurent, este, prin derogare de la regula generală instituită

în dreptul muncii, în sarcina reclamantului.

(Curtea de Apel Braşov - Secţia Conflicte de Muncă Decizia nr.24 din 20 ianuarie 2006, portal.just.ro )

Prin sentinţa civilă nr. 404/2005 a Tribunalului Braşov, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta pentru: 1. plata orelor suplimentare în cuantum de 21.428.571 ROL pentru perioada 19 octombrie 2004 - 14 decembrie 2004. 2. plata sumei de 3.571.428 ROL pentru activitatea prestată în 1 decembrie 2004 3. plata diurnei în cuantum de 52.872.050 lei ROL . 4. daune morale în cuantum de 25.000 euro. A fost respinsă cererea formulată de pârâtă privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că: Reclamantul a avut calitatea de salariat în cadrul pârâtei, în baza contractului individual de muncă 4745 din 19 octombrie 2004 .Raporturile de muncă dintre cele două părţi au încetat la data de 22 martie 2005 aşa cum se afirmă în cererea de chemare în judecată la solicitarea reclamantului. În primul petit din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.428.571 ROL reprezentând orele suplimentare prestate în intervalul 19 octombrie 2004 - 14 decembrie 2004 . Perioada 19.10 .2004 - 14 decembrie 2004 nu reprezintă o delegare a reclamantului la alt loc de muncă în vederea desfăşurării activităţii pentru care a fost angajat, ci reprezintă o perioadă de pregătire profesională pentru munca pe care reclamantul urma să o desfăşoare în ţară după întoarcerea din Cehia. Perioada de pregătire a reprezentat perioada în care reclamantul a fost şcolarizat şi a luat cunoştinţă de atribuţiile ce-i revin unui director de magazin şi anume de supraveghere, control şi coordonare, stagiul presupunea cunoaşterea de către acesta, în detaliu, a tuturor activităţilor desfăşurate de magazinele pârâtei. Înscrisurile depuse la dosar de pârâtă relevă faptul că încă de la angajare, respectiv plecarea reclamantului în



Cehia, acesta a luat cunoştinţă de stagiul de pregătire şi activităţile ce urmau a le desfăşura. Stagiul de pregătire urmat de reclamant în Cehia se încadrează în prevederile dispoziţiilor art. 189 lit. c din Codul Muncii care prevede că: " Formarea profesională a salariaţilor se poate realiza prin următoarele forme: stagii de practică şi specializare în străinătate". In cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 43 din Codul Muncii privind delegarea salariatului pentru a efectua lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă în speţă fiind vorba de pregătire şi luarea la cunoştinţă a atribuţiilor ce urma a fi exercitate de reclamant în funcţie, ulterior la întoarcerea în ţară. Pentru aceste considerente : Instanţa a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce priveşte delegarea acestuia şi plata orelor suplimentare de către pârâtă ca fiind nefondate. În petitul doi din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.571.428 ROL reprezentând plata zilei de 1 decembrie 2004 pentru care nu s-a acordat zi liberă. Dispoziţiile legale privind acordarea de sporuri salariale pentru neacordarea unei zile libere pentru sărbători legale nu sunt aplicabile peroanelor care participă la o modalitate de perfecţionare profesională. La data de 1 decembrie 2004 reclamantul nu îşi îndeplinea sarcinile de serviciu întrucât participa la un stagiu de pregătire şi în această situaţie pârâta nu avea obligaţia de a-i plăti un spor de salarizare pentru ziua în discuţie . Prin urmare reclamantului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 134 din Codul Muncii, acesta nu a desfăşurat o activitate pentru angajator fiind plecat din ţară pentru şcolarizare şi pregătire pentru funcţia pe care urma să o desfăşoare la întoarcere. Mai mult cursurile de pregătire profesională s-au desfăşurat pe teritoriul altui stat care nu are prevăzută ca sărbătoare legală nelucrătoare ziua de 1 decembrie. Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 52.872.050 ROL valoare netă reprezentând diferenţă diurnă faţă de diurna acordată. În susţinerea acestui petit reclamantul a depus un mod de calcul al pretenţiilor solicitate în conformitate cu Hotărârea 741/14 mai 2004. Instanţa a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce priveşte HG nr. 518/1995 temei legal invocat de acesta în ceea ce priveşte acordarea unei diurne superioare ca şi cuantum nefiind aplicabil, societatea în cauză fiind cu capital privat. Dispoziţiile art. 16 HG 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar nu sunt aplicabile iar art. 17 din acelaşi act normativ are un caracter orientativ pentru societăţile cu capital privat din care face parte şi pârâta în cauză. În consecinţă pârâta avea obligaţia legală sau convenţională de a plăti reclamantului diurnă într-un anumit cuantum pentru deplasarea acestuia în străinătate, situaţie în care nu poate fi vorba despre diferenţă de diurnă neacordată. În cauză nu s-a făcut nici dovada că între pârâţi s-ar fi semnat acte adiţionale la contractul de muncă, în care să se prevadă pe perioada şcolarizării în străinătate plata unei diurne mai mari decât cea acordată. Pârâta a depus la dosar probe care atestă faptul că i-a fost acordat reclamantului diurnă, motiv pentru care instanţa a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat. În petitul 4 din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 25.000 EUR pentru prejudiciul cauzat de angajator ca urmare a trimiterii lui în Republica Cehă fără viză legală



peste perioada prevăzută de legislaţia în vigoare. Reclamantul mai arată faptul că pentru încălcarea legislaţiei pentru străini cu privire la şederea pe teritoriul altui stat a fost anchetat, amprentat, sancţionat, lipsit de libertate şi i s-a aplicat pe paşaport “Ordin de părăsire de către Poliţia pentru Străini” din Praga. Instanţa a mai reţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu suferit din culpa societăţii. Necunoaşterea legii nu poate fi folosită în susţinerea cererii privind acordarea de daune morale. Instanţa a înlăturat apărările reclamantului, în ceea ce priveşte obţinerea de vize pentru şedere peste termenul legal de 30 de zile, prevăzut de HG nr. 605/1995 de către pârâtă, având în vedere faptul că există un act normativ care trebuie cunoscut de fiecare cetăţean român care părăseşte teritoriul ţării acesta şi nu poate invoca necunoaşterea acesteia întrucât "nemo censetur în gnorae legem". Chiar în motivarea acţiunii reclamantul menţionează termenul pentru care trebuia să părăsească teritoriul ţării în vederea pregătirii pentru postul pe care urmează să-l ocupe. Mai mult decât atât nu s-a făcut dovada faptului că s-ar fi solicitat în scris angajatorului obţinerea acelei vize pentru studii, iar angajatorul să fi refuzat efectuarea demersurilor legale obţinerii ei. Reclamantul nu a dovedit conform art. 1169 Cod civil că imaginea publică i-a fost afectată. Din declaraţia martorilor audiaţi rezultă că participanţii la stagiu de pregătire în Cehia s-au prezentat la Poliţie unde s-a desfăşurat procedura standard privind identificarea şi luarea de declaraţii persoanelor în cauză. Amenda care a fost aplicată salariaţilor aflaţi la pregătire a fost achitată de angajator care a urmărit să protejeze imaginea salariaţilor angajaţi la societatea intimată. Mai mult între reclamantă şi pârâtă au existat raporturi de natură contractuală şi nu delictuală astfel încât se poate aprecia că fapta culpabilă a pârâtei nu a creat reclamantei un prejudiciu ce trebuie integral acoperit, motiv pentru care instanţa a respins acest capăt de cerere. În temeiul art. 274 şi următorul Cod procedură civilă a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurentul reclamant criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod eronat instanţa a apreciat că activitatea preponderent fizică desfăşurată de reclamant reprezenta "pregătirea profesională" şi nu muncă în favoarea societăţii intimate, cum a fost în realitate. În considerarea greşelii de judecată prezentată mai sus stă şi faptul că instanţa a respins pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte plata zilei de 1 decembrie 2004 pentru care nu s-a acordat zi liberă. În ceea ce priveşte obligaţia convenţională, se mai arată în cuprinsul motivelor de recurs că dreptul la diurnă se stabileşte prin contractul colectiv de muncă, la nivel de unitate însă în lipsa acestuia, unitatea trebuia să procedeze la aplicarea legii. Referitor la respingerea capătului de cerere de chemare în judecată privind acordarea daunelor morale, instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită, nefiind legal şi moral ca angajatorul să fie exonerat de orice răspundere atunci când îşi trimite în mod ilicit salariaţii la muncă în străinătate . Din probele administrate în cauză rezultă că imaginea publică a recurentului a fost afectată întrucât a fost supus unui tratament asemenea infractorilor, expunându-se pericolului de a nu mai intra pe teritoriul Uniunii Europene, fără vreo vină. Examinând sentinţa atacată instanţa apreciază că recursul este neîntemeiat urmând în consecinţă să fie respins şi sentinţa primei instanţe menţinută ca legală şi temeinică în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente: Prima instanţă în mod corect a apreciat faptul că în speţă nu este vorba de „o detaşare” în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 45 din Codul Muncii, ci ne aflăm în situaţia „perfecţionării” profesionale iniţiată de salariat, dat fiind lipsa unui înscris care să dovedească situaţia formării profesionale din iniţiativa angajatorului. Prin urmare obligaţiile părţilor precum şi drepturile acestora, nu pot fi stabilite cu exactitate în lipsa unui asemenea înscris. Astfel în mod corect prima instanţă a procedat la respingerea capetelor de cerere, privind plata orelor suplimentare, diurna şi plata zilei de 1 decembrie 2004 . În ceea ce priveşte înscrisul intitulat act adiţional la



contractul de muncă, acesta vizează numai clauza contractuală privind salarizarea şi nu perfecţionarea profesională. Aşadar în lipsa unor reglementări clare materializate printr-un înscris, care să ateste raporturile dintre părţi sub aspectul duratei, formării profesionale, inclusiv a obligaţiilor contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul şi a modalităţilor de suportare a cheltuielilor profesionale, prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 193 din Codul Muncii. Prin urmare criticile din recurs ce vizează modul de soluţionare al acestor capete de cerere, sunt nefondate pentru toate considerentele ce au fost expuse mai sus şi în consecinţă vor fi respinse. Referitor la acordarea daunelor morale şi acestea în mod corect au fost respinse de prima instanţă . Dovada prejudiciului moral suferit de recurent, este, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, în sarcina reclamantului. Modul de soluţionare al capetelor de cerere principale influenţează acordarea daunelor morale tocmai pentru argumentele care s-au expus mai înainte şi anume lipsa vinovăţiei angajatorului ca urmare a neasumării vreunor obligaţii de către acesta din urmă, în situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 189 lit. "c "raportat la art. 18 din Codul Muncii. DETAŞARE Acordarea drepturilor salariale în cazul detaşării. C. muncii, art. 47, alin. 1 Drepturile cuvenite salariatului detaşat se acorda de angajatorul la care s-a dispus angajarea. (Decizia civilă nr 664/R din 9 mai 2006, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale)

Prin sentinţa civilă nr. 5158 din 12 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti. Secţia a Vlll-a civila conflicte de

muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta E.T.V., în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiei nr. 404 din 17 martie 2005, reclamanta E.T.V., referent în cadrul Serviciului Spaţii de Locuit şi spaţiu cu altă destinaţie, a fost detaşată la Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, pe o perioadă de 6 luni.

În perioada 1-13 aprilie 2005, reclamanta nu s-a prezentat la instituţia la care a fost detaşată, aşa cum rezultă din foaia colectivă de prezentă, întocmită de Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi adeverinţa depusă la dosarul de fond. Împrejurare faţă de care nu i se cuvin drepturile salariale solicitate.

Faptul că s-a prezentat în perioada respectivă la Direcţia Impozite şi Taxe Locale sector 5, nu poate constitui un motiv pentru a fi retribuită, având în vedere că detaşarea la această instituţie încetase prin emiterea Dispoziţiei nr. 404 din 17 martie 2005 şi potrivit căreia noul loc de muncă unde a fost detaşată era Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti.

În termenul legal de 10 zile a declarat recurs E.T.V. Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea constată criticile neîntemeiate, iar recursul nefondat pentru

următoarele considerente: Aşa cum corect a reţinut tribunalul potrivit dispoziţiei nr. 404 din 17 martie 2005 recurenta reclamanta a fost

detaşată la Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti pe o perioadă de G luni începând cu data de 14 martie 2005.



În conformitate cu dispoziţiile art. 47 alin. (1) C. muncii, drepturile cuvenite salariatului detaşat se acordă de angajatorul la care s-a dispus detaşarea.

Ca atare, pe perioada detaşării, respectiv începând cu 14 martie 2005. recurenta reclamantă avea obligaţia să se prezinte la Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti iar plata drepturilor salariale să fie efectuată de această instituţie.

Aşa cum rezultă din referatul întocmit de Comisia de disciplină la 20 mai 2005, precum şi din susţinerile recurentei în faţa instanţei de recurs, aceasta a avut cunoştinţa de dispoziţia nr 404 din 17 martie 2005 Insă a continuat să se prezinte la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale sector 5.

Faptul că s-a prezentat în continuare la acest loc de muncă, deşi avea cunoştinţă de faptul ca fusese detaşată la o altă instituţie, n-o îndreptăţeşte la acordarea drepturilor salariale din partea recurentei pârâte, întrucât aşa cum s-a mai arătat, potrivit art. 47 alin. (1) C. muncii, pe perioada detaşării drepturile salariale se acorda de angajatorul la care s-a dispus detaşarea.

Cum detaşarea s-a dispus începând cu 14 martie 2005, iar perioada reclamata se afla în interiorul acesteia, în mod corect Tribunalul a respins acţiunea.

Faţa de cele reţinute, apreciind ca nu exista nici un motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. care sa atragă modificarea sau casarea sentinţei recurate şi nici motive de ordine publica prevăzute de art. 300 din acelaşi cod, curtea în baza art. 312 alin. 1 C proc. civ. a respins recursul ca nefondat.

Detaşare magistrat intr-o funcţie de demnitate publică. Drepturi salariale

C. muncii, art. 45 Legea nr. 92/1992, art. 96 Legea nr. 50/1996 Având în vedere faptul că reclamanta este doar detaşată în funcţia de demnitate publică, acesteia îi

sunt aplicabile atât prevederile legale referitoare la personalul detaşat cât şi cele ale art. 96 din Legea nr. 92/1992 republicată care prevăd faptul că atunci când salariul şi celelalte drepturi băneşti prevăzute pentru funcţia în care este detaşat magistratul sunt inferioare celor de care acesta beneficiază în calitatea sa de magistrat el îşi păstrează salariul şi celelalte drepturi băneşti ale funcţiei de magistrat pe care o deţine.

Întrucât prin detaşarea într-o funcţie publică reclamanta nu şi-a pierdut calitatea de magistrat iar

conform Legii nr. 50/1996 aplicabilă în speţă personalul detaşat îşi păstrează funcţia, gradul sau treapta profesională şi salariul avute anterior şi având în vedere şi faptul că, începând cu 1 ianuarie 2003 indemnizaţiile magistraţilor au crescut comparativ cu anul 2002, drepturile salariale ale acesteia au devenit superioare celor pentru funcţia în care a fost detaşată, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de drepturile salariale cuvenite în calitate de magistrat potrivit art. 96 din Legea nr. 92/1992

(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 864/2004 , în R.R.D.M. nr. 4/2004) Prin sentinţa civilă nr. 1770/30.04.2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia a Vlll-a pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta V. S. B., în contradictoriu cu pârâta A.N.P.C.A.. A obligat pârâta să plătească reclamantei diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite pentru funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cele efective încasate aferent anului 2003 şi plata primei anuale aferente anului 2003.

A respins cererile privind plata celui de al 13-lea salariul pentru anii 2001 şi 2002, ca neîntemeiate.



Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, iar prin decizia nr. 327/22.06.2001 a fost numită în funcţia de Subsecretar de Stat la A.N.P.C.A. începând cu 25 iunie 2001. Prin Ordinul 1419/C/9.07.2001 Ministrul Justiţiei a dispus detaşarea reclamantei pe o perioadă de 3 ani în funcţia de Subsecretar de Stat la A.N.P.C.A. cu păstrarea statutului de magistrat şi beneficierea de toate drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat. La 1.09.2001 reclamanta a fost promovată în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie iar prin Ordinul MJ. nr. 1077/ 10.08.2001 i s-a stabilit indemnizaţia de încadrare lunară, sporul de vechime efectivă şi sporul pentru condiţii deosebite de muncă.

Având în vedere faptul că reclamanta este doar detaşată în funcţia de demnitate publică, acesteia îi sunt aplicabile atât prevederile legale referitoare la personalul detaşat cât şi cele ale art. 96 din Legea nr. 92/1992 republicată care prevăd faptul că atunci când salariul şi celelalte drepturi băneşti prevăzute pentru funcţia în care este detaşat magistratul sunt inferioare celor de care acesta beneficiază în calitatea sa de magistrat el îşi păstrează salariul şi celelalte drepturi băneşti ale funcţiei de magistrat pe care o deţine.

Întrucât prin detaşarea într-o funcţie publică reclamanta nu şi-a pierdut calitatea de magistrat iar conform Legii nr. 50/1996 aplicabilă în speţă personalul detaşat îşi păstrează funcţia, gradul sau treapta profesională şi salariul avute anterior şi având în vedere şi faptul că, începând cu 1 ianuarie 2003 indemnizaţiile magistraţilor au crescut comparativ cu anul 2002, drepturile salariale ale acesteia au devenit superioare celor pentru funcţia în care a fost detaşată, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de drepturile salariale cuvenite în calitate de magistrat potrivit art. 96 din Legea nr. 92/1992. Referitor la ce de al 13-lea salariu aferent anilor 2001 şi 2002 s-a reţinut că, până la sfârşitul anului 2002, reclamanta a încasat indemnizaţia lunară cuvenită pentru funcţiile de demnitate publică care potrivit art. 20 din Legea nr. 154/1998 este unica formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei, neprevăzându-se şi acordarea celui de-al 13-lea salariu.

Prima anuală i se cuvine începând cu 2003 când reclamanta a optat pentru indemnizaţia şi drepturile băneşti mai favorabile, în condiţiile art. 96 din Legea nr. 92/1992.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurenta A.N.P.C.A. Potrivit art. 43 din Legea nr. 50/1996 în cazul în care detaşarea sau trecerea temporară într-o altă muncă

se face într-o funcţie la care este stabilit un salariu de bază mai mare, persoana respectivă are dreptul la acest salariu precum şi la celelalte drepturi cuvenite potrivit acestei funcţii.

Numirea în funcţia de demnitate publică poate fi privită ca o trecere temporară în altă muncă, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile art. 43 din actul normativ mai sus menţionat iar persoana în cauză îşi păstrează calitatea de magistrat, salarizarea realizându-se însă în conformitate cu Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar pentru cel care ocupă o funcţie de demnitate publică.

Coroborând dispoziţiile art. 19 al Legii nr. 1541 1998 cu cele ale art. 20 alin. 1 şi art. 28 lit. a ale aceleiaşi legi rezultă că, atunci când se pune problema drepturilor salariale cuvenite demnitarilor sunt incidente prevederile Legii nr. 154/1998.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate precum şi din oficiu potrivit art. 304/1 C.pr.civ., Curtea apreciază că recursul nu este fondat.

În mod corect instanţa de fond a apreciat că în speţă îşi au incidenţă dispoziţiile legale privind personalul detaşat prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 543/1995 republicată precum şi cele ale art. 43 din Legea nr. 50 din 21 iunie 1996 republicată care prevăd faptul că, atunci când detaşarea sau trecerea temporară într-o altă muncă se face într-o funcţie la care este stabilit un salariu de bază mai mare, persoana respectivă are dreptul la acest salariu, precum şi la celelalte drepturi cuvenite potrivit acestei funcţii.

Nu poate fi reţinut motivul invocat de recurentă precum că, potrivit art. 28 lit. a din Legea nr. 154/ 1998, reclamantei, în calitatea sa de demnitarii sunt aplicabile doar prevederile acestei legi, atât timp cât, potrivit art. 96 alin. ultim din Legea nr. 1992 republicată, pe perioada detaşării judecătorii şi procurorii îşi păstrează statutul de magistraţi şi beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat care se coroborează cu prevederile art. 43 alin. 3 din Legea nr. 50/1996 care prevăd că, pe durata delegării, detaşării sau trecerii temporare într-o altă muncă în interes de serviciu, persoana în cauză îşi păstrează funcţia, gradul sau treapta profesională şi salariul avute anterior.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177 din 6 decembrie 2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2003 salariile magistraţilor au crescut



comparativ cu anul 2002, astfel încât reclamanta, în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi beneficiat de o indemnizaţie mai mare decât cea prevăzută pentru funcţia de Subsecretar de Stat.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C.pr.civ., se va respinge recursul ca nefondat. Modificarea funcţiei şi a salariului după încetarea acesteia. Renunţare la drepturi. Nelegalitate C. muncii (Legea nr. 10/1972), art. 66-68 C. muncii (Legea nr. 53/2003), art. 42-47

Detaşarea nu se poate dispune în cadrul aceleiaşi unităţi, ci pentru a lua această măsură este necesară solicitarea expresă din partea altei unităţi decât cea la care este angajat salariatul.

Reorganizarea angajatorului nu justifică modificarea unilaterală a contractului individual de muncă în sensul trecerii salariatului pe o funcţie inferioară şi diminuării salariului, în cazul detaşării salariatului, la epuizarea acesteia, se impune revenirea pe postul deţinut anterior. Faptul că pe acest post a fost angajată nelegal o altă persoană în baza unui contract de muncă încheiat pe durată nedeterminată nu poate fi de natură să aducă atingere drepturilor celui detaşat.

Sporul de conducere, ca element constitutiv al salariului precizat în contractul individual de muncă, nu poate fi diminuat în mod unilateral de către angajator în condiţiile în care nu este antrenată răspunderea salariatului. Chiar şi în situaţia în care salariatul a semnat actele adiţionale prin care i s-a redus sporul de conducere, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 38 C. muncii în sensul că salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice asemenea tranzacţie fiind lovită de nulitate. Prin urmare, clauzele din aceste acte adiţionale privind diminuarea sporului sunt lovite de nulitate, în acest caz, urmează a se considera că în realitate clauzele respective nu au existat fiind înlocuite de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile. (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a Civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 1474/R/2005, în S. Panaite, Contractul individual de muncă, ed. Hamangiu, 2006)

Prin sentinţa civilă nr. 4789 pronunţată la data de 5.11.2004 în dosarul nr. 2387/LM/2004 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a Vll-a civilă conflicte de muncă şi litigii de muncă s-a admis acţiunea principală precizată şi întregită formulată de contestatorul Z. G. în contradictoriu cu intimata A.R.S.T.A. (R.). S-a dispus anularea deciziei nr. 107/27.02.2004 emisă de intimată. S-a dispus revenirea contestatorului în funcţia de Şef Serviciu în vestiţii, din cadrul Direcţiei Logistice. A fost obligată intimata la plata către contestator a drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale aferente funcţiei de Şef Serviciu şi cele efectiv plătite, de la 1 martie 2004 şi până la repunerea în funcţie, sumă ce va fi indexată în funcţie de indicele inflaţiei. S-a respins excepţia prescrierii dreptului contestatorului de a solicita plata diferenţei dintre sporul de 35% şi cel acordat de 25%. S-a admis în parte acţiunea conexată formulată de reclamantul Z.G. în contradictoriu cu pârâta A.R.S.T.A. (R.). S-a constatat nulitatea clauzei referitoare la acordarea sporului de 25%, menţionată în actele adiţionale la contractul individual de muncă din 19.06.2001, 23.10.2001/1.03.2002 şi 1.03.2003.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că: Din anul 1995, reclamantul-contestator a deţinut funcţia de Şef Serviciu în vestiţii în cadrul Direcţiei Tehnice

- Administraţia Centrală R. SA. În anul 1996 au început lucrările de constituire a CDZ Bucureşti, iar pentru finalizarea acestora, prin

Hotărârea Consiliului de Administraţie al R. SA din 05.01.2000 s-a hotărât înfiinţarea Direcţiei Managementului Proiectului CDZ Bucureşti (DMPC).



Această direcţie a fost înfiinţată temporar, până la recepţia lucrărilor de construcţie la CDZ Bucureşti, recepţie realizată în ianuarie 2004.

S-a apreciat că, în baza Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al D.M.P.C. pct. A4, personalul care îşi va desfăşura activitatea aici se asigură prin detaşări din Administraţia Centrală R. şi/sau subunităţi, iar posturile aferente personalului detaşat din Administraţia Centrală R. şi/sau subunităţi se blochează, urmând ca după încetarea activităţii D.M.P.C, personalul detaşat să revină şi să fie reîncadrat pe funcţia deţinută la data detaşării.

Această direcţie are în componenţă două servicii: Serviciul Derulare în vestiţii şi Serviciul Proiect CDZ Bucureşti.

Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din 25.01.2000, contestatorul-reclamant este eliberat din funcţia de Şef Serviciu 5 în vestiţii din Direcţia de Management a Resurselor Tehnice din cadrul Administraţiei Centrale şi se numeşte în funcţia de Şef Serviciu Derulare în vestiţii în Direcţia Managementul Proiectului CDZ Bucureşti (D.M.P.C), începând cu 1.03.2000, iar drepturile salariale sunt echivalente cu cele prevăzute în contractul colectiv de muncă 2000-2001 pentru funcţia pe care a deţinut-o până la această numire.

Emiterea Deciziei nr. 51/29.02.2000 a avut loc, conform art. 41 alin. (1) din noul C. muncii şi art. 66-68 C. muncii vechi (Legea nr. 10/1972), ca o modificare a contractului individual de muncă al reclamantului -contestator, prin acordul părţilor, prin detaşarea acestuia, până la finalizarea construcţiei CDZ Bucureşti, în funcţia de Şef Serviciu Derulare în vestiţii - s-a schimbat locul muncii, menţinându-se neschimbate celelalte drepturi ale contestatorului.

S-a apreciat incidenţa în cauză a art. 67 alin. (1) C. muncii vechi, pe perioada detaşării salariatul având dreptul la păstrarea funcţiei într-un dublu sens - la unitatea cedentă (Administraţia Centrală R.) care nu poate încadra o altă persoană pe postul celui detaşat, decât în mod temporar, fiind obligată să-l reprimească pe titular la încetarea detaşării, la unitatea cesionară (D.M.P.C.) unde încadrarea trebuie să se facă pe aceeaşi funcţie sau, în mod excepţional, pe una similară, cu respectarea calificării profesionale a salariatului.

De altfel, şi noul Cod al muncii - art. 47 prevede obligaţia angajatorului de a-i păstra postul şi salariul avut persoanei detaşate.

În speţa de faţă, a considerat prima instanţă, operează o detaşare atipică, pentru că ambii angajatori fac parte din aceeaşi unitate, dar au Regulamente de organizare şi funcţionare separate, organe de conducere separate, sens în care se aplică şi în acest caz dispoziţiile legale prevăzute de Codul muncii privind detaşarea.

În 2001, prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 13/22.10.2001, se reorganizează noul obiectiv D.M.P.C. şi se înfiinţează Direcţia în vestiţii, care preia Serviciul Derulare în vestiţii, al cărui şef era contestatorul, conform Deciziei nr. 423/23.10.2001, pentru 90 zile, ulterior prelungită prin Decizia nr. 115/11.03.2002 pentru încă 60 zile.

Reorganizarea dispusă prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 13/22.10.2001 nu a avut nici un efect asupra situaţiei contestatorului, păstrându-i-se în cadrul noii Direcţii în vestiţii locul de muncă, funcţia, domeniul de activitate.

Prin emiterea Deciziei nr. 115/01.03.2002, pârâta prelungeşte detaşarea reclamantului, începută la 1.03.2000, deoarece obiectivul CDZ Bucureşti nu se finalizase.

Prin Decizia nr. 167/02.04.2002 a R. se definitivează contestatorul-reclamant în funcţia de Şef Serviciu Derulare în vestiţii din cadrul Administraţiei Centrale, post pe care a fost detaşat, până la terminarea lucrărilor CDZ Bucureşti.

Ulterior, prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al pârâtei nr. 1/19.01.2004, se decide o nouă reorganizare a Administraţiei Centrale, a Direcţiei în vestiţii care se va numi Direcţia Logistică, va primi în cadrul ei şi Serviciul Logistică din structura Direcţiei Tehnice şi în concluzie va cuprinde: Serviciul în vestiţii, Serviciul Logistică, Serviciul Reparaţii Clădiri; această hotărâre, la punctul 6 mai prevede că încadrarea salariaţilor se va face pe funcţii similare celor deţinute în prezent.

A considerat instanţa de fond că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 66-68 vechiul Cod al muncii şi art. 42 pct. 2 din noul Cod al muncii, reclamantul-contestator ar fi trebuit să se reîntoarcă pe funcţia de Şef Serviciu în vestiţii, dar aceasta nu s-a realizat, deoarece, în mod greşit, prin decizia contestată nr. 107/27.02.2004, acesta este numit ca inginer I la Serviciul Reparaţii Clădiri.



Prin emiterea acestei decizii, arată prima instanţă, pârâta intimată a modificat în mod unilateral contractul individual de muncă al reclamantului-contestator, fără a avea consimţământul salariatului, iară a se afla în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 48 care să justifice o atare măsură.

În ipoteza susţinută de pârâtă, aceea a unei reorganizări, Serviciul în vestiţii există practic în cadrul Direcţiei Logistice, iar contestatorul trebuie să revină în urma epuizării motivelor detaşării (finalizarea construirii obiectivului CDZ Bucureşti), pe acest post, cu păstrarea drepturilor salariale câştigate.

Acest aspect susţine instanţa fondului este stipulat de art. 66-68 vechiul Cod al muncii, art. 42-47 C. muncii (Legea nr. 53/2003), Regulamentul de organizare şi funcţionare al D.M.P.C, contractul colectiv de muncă - art. 147.

În aceste condiţii se apreciază că în mod ilegal, un alt salariat a fost încadrat pe postul de Şef Serviciu în vestiţii pe perioadă nedeterminată, deoarece, în respectarea tuturor actelor normative menţionate mai sus, pârâta avea obligaţia să-l încadreze pe dl. B.I. pe aceeaşi perioadă de timp determinată până la terminarea construirii şi recepţia obiectivului CDZ Bucureşti. De altfel, până la un moment dat pârâta şi-a respectat obligaţiile, încadrând pe această funcţie persoane pentru perioade determinate (conform deciziei nr. 418/23.10.2001 şi nr. 72/9.13.2000).

Decizia nr. 93/19.02.2002 de definitivare pe postul de Şef Serviciu în vestiţii a d-lui B.I. a fost statuată abuziv şi încălcând drepturile reclamantului-contestator Z.G., recunoscute şi asumate de pârâtă prin toate actele adoptate anterior (hotărâri ale Consiliului de Administraţie, Regulamente de Organizare şi Funcţionare, contractul colectiv de muncă, Codul muncii), considerente avute în vedere la aprecierea Deciziei nr. 107/2004 ca fiind netemeinică şi nelegală; prin adoptarea acesteia a avut loc în fond o modificare unilaterală şi ilegală a contractului individual de muncă al reclamantului-contestator Z.G., fiind trecut de pe o funcţie de conducere pe o funcţie de execuţie, cu diminuarea salariului, schimbarea locului muncii şi felului muncii.

Prin măsura dispusă au fost afectate negativ drepturile salariatului Z.G., în sensul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 100 din contractul colectiv de muncă 2004-2005; concret, nu a fost urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 87-89 din acest contract colectiv de muncă, stabilită a fi urmată pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare şi aplicabilă şi oricăror situaţii care, deşi nu sunt considerate disciplinare, afectează negativ drepturile de orice natură ale salariatului.

Dacă s-ar fi prevăzut adoptarea Deciziei nr. 107/2004 ca o măsură disciplinară, de „retrogradare" a reclamantului, aceasta este lovită de nulitate absolută, pentru nerespectarea procedurii prealabile, necomunicarea deciziei conform art. 96 pct. 2 al contractului colectiv de muncă în 5 zile calendaristice de la emitere.

Dacă a fost luată ca o măsură de „reorganizare" a pârâtei, atunci Decizia nr. 107/2004 este nelegală şi netemeinică deoarece modifică unilateral contractul individual de muncă al reclamantului-contestator. Tribunalul, apreciind că este o măsură ilegală, abuzivă a pârâtei a dispus anularea deciziei şi repunerea în drepturi a contestatorului, în sensul reîncadrării pe postul de Şef Serviciu în vestiţii din cadrul Administraţiei Centrale R. - Direcţia Logistică şi a obligat, conform art. 78 C. muncii, la plata diferenţei de salariu pentru funcţia de şef serviciu în vestiţii şi cea de inginer I, începând cu 1 martie 2004 şi până la repunerea în funcţie, sumă ce urmează să fie indexată în raport de indicele de inflaţie.

În privinţa pretenţiilor reclamantului-contestator formulate în acţiunea conexă - număr dosar 7126/LM/2004 - respectiv să se constate nulitatea clauzei din actele adiţionale la contractul individual de muncă prin care s-a stabilit un spor de conducere diminuat de la 35% la 25% începând cu data de 19 iunie 2001 şi să fie obligată pârâta la achitarea acestor sume, indexate cu indicele de inflaţie, pentru perioada 19 iunie 2001 - 2 martie 2004, Tribunalul le-a apreciat ca fiind întemeiate, în raport de următoarele aspecte:

Conform contractului individual de muncă al reclamantului-contestator, acesta, ca Şef Serviciu în vestiţii, avea un spor de conducere de 35%. în urma detaşării ca Şef Serviciu Derulare în vestiţii, i s-au păstrat aceleaşi drepturi salariale, până la 19 iunie 2001, când, în mod nejustificat, cu încălcarea art. 42 pct. 1 C. muncii nou, 66-68 C. muncii vechi, Regulamentul de Organizare şi Funcţionare DMPC, contractul colectiv de muncă al unităţii şi hotărârile Consiliului de Administraţie al pârâtei, i s-a diminuat sporul de conducere de la 35% la 25%, fără a se invoca un motiv legal.

Nu a fost reţinută apărarea pârâtei cum că reclamantul a semnat actele adiţionale invocate şi prin care i s-a redus sporul de conducere, fără a se justifica măsura, întrucât conform art. 38 C. muncii, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacţie fiind lovită de nulitate.



Conform contractului individual de muncă al reclamantului, care este legea părţilor, pârâta era obligată să-i acorde reclamantului un spor de 35% şi pentru funcţia de Şef Derulare în vestiţii. Din actele adiţionale invocate - 19 iunie 2004, 23 octombrie 2001, 1 martie 2002, 1 martie 2003, nu rezultă că a fost luată această măsură ca o sancţiune şi cum nu se pot tranzacţiona drepturile deja câştigate, s-a constatat că, clauzele din aceste acte adiţionale ca fiind lovite de nulitate, s-a considerat că în realitate nu au existat, urmând a se aplica clauza din contractul individual de muncă determină doar înlăturarea acesteia, fiind înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile - respectiv clauza privind sporul de conducere din contractul individual de muncă al reclamantului, acesta având dreptul la despăgubiri egale cu diferenţa de spor de la 25 la 35% pe perioada solicitată 19 iunie 2001 - l martie 2004, indexată.

S-a apreciat totodată incidenţa art. 283 lit. d) C. muncii, în cauză constatarea nulităţii unui contract individual de muncă sau a unei clauze din actele adiţionale la contractul individual de muncă putând fi cerută de părţi pe toată perioada de timp în care contractul este în fiinţă, neaplicându-se în speţa de faţă art. 166 C. muncii şi nici art. 3-9 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, astfel că excepţia prescrierii dreptului reclamantului de a mai solicita aceste sume a fost respinsă de Tribunal, apreciind-o ca neîntemeiată, pârâta-intimată urmând a fi obligată la achitarea diferenţei de spor de conducere de 10% pe perioada solicitată de reclamantul-contestator.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs intimata criticând-o ca nelegală şi netemeinică. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate şi a

apărărilor formulate prin întâmpinare, cât şi în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază recursul nefondat pentru aspectele ce vor fi înfăţişate.

Interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii poate provoca casarea hotărârii judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o atare interpretare ar determina schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în general, ne aflăm în prezenţa unei schimbări a naturii actului juridic dedus judecăţii, atunci când un act este calificat de aşa manieră, încât este alterată în mod substanţial natura sa, situaţie neincidentă în speţa dedusă judecăţii.

Prima instanţă a analizat actul juridic dedus judecăţii, decizia contestată, respectiv Decizia nr. 107/2004, ca o consecinţă a reorganizării, analizând Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/19 ianuarie 2004, în raport cu celelalte hotărâri ale aceluiaşi Consiliu şi ROF al AMPC, prin aplicarea dispoziţiilor art. 66-68 C. muncii vechi şi ale art. 42-47 C. muncii nou şi raportat la acestea a apreciat decizia contestată ca nelegală şi netemeinică.

Astfel, Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2004, în baza căruia s-a realizat reorganizarea recurentei şi s-a emis decizia contestată nu justifică măsura dispusă de recurentă de trecere a contestatorului pe o funcţie inferioară, de inginer I şi diminuarea salarului acestuia, contravenind practic pct. 6 din hotărârea susmenţionată ce stipulează că încadrarea salariaţilor se va face pe funcţii similare celor deţinute în prezent, în raport cu încălcarea acestor dispoziţii, corect a statuat prima instanţă nelegală şi netemeinică decizia contestată, deoarece în procesul reorganizării Serviciului în vestiţii există în cadrul noii Direcţii Logistice, astfel că la epuizarea detaşării contestatorului se impune revenirea pe postul deţinut anterior, cu păstrarea drepturilor salariale câştigate.

De altfel, recurenta potrivit organigramelor ulterioare restructurării angajează definitiv pe postul contestatorului pe domnul B.I. - prin Decizia nr. 93/19 februarie 2002 - post liber în cadrul Serviciului în vestiţii ce funcţionează în compartimentul Direcţiei Logistice, conform art. 6 al Hotărârii Consiliului de Administraţie R. SA nr. l din 19.01.2004, în condiţiile în care angajarea acestuia nu putea opera decât pe perioadă determinată până la terminarea lucrărilor C.D.Z., considerente în raport cu care, de asemenea decizia de reorganizare este nelegală şi netemeinică.

Nu pot fi reţinute însă susţinerile primei instanţe în sensul că decizia contestată ar fi o decizie de retrogradare, încălcându-se astfel prevederile art. 5 C. muncii, ea fiind aşa cum s-a arătat o decizie de reorganizare, menţiune în serată în chiar cuprinsul ei, emisă cu încălcarea punctului 6 din Hotărârea A.G.A., anularea operând pentru acest aspect. În aceste condiţii, nu se impunea parcurgerea procedurii prealabile impusă de art. 87-89 C. muncii, încadrarea sa pe o funcţie inferioară şi diminuarea salariului neavând caracterul unei retrogradări, anularea deciziei este consecinţa nerespectării dispoziţiilor Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 1/2004, ce impunea obligatoriu încadrarea salariaţilor pe funcţii similare.



Împrejurarea că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat ferm cu privire la natura deciziei contestate, respectiv măsura disciplinară de retrogradare, este de natură a aprecia că s-ar fi schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestei decizii, măsura anulării ei de prima instanţă fiind dispusă legal pentru considerentele înfăţişate (nerespectarea condiţiei neîncadrării pe funcţie similară cu cea avută anterior detaşării a contestatorului).

Nu poate fi reţinută nici apărarea recurentei, precum că prima instanţă ar fi schimbat natura şi înţelesul neîndoielnic al deciziilor invocate de contestator în apărare, în sensul că în corect ar fi apreciat că decizia de trecere temporară a contestatorului din funcţia Şef Serviciu investigaţii în funcţia de Şef Serviciu Derulare în vestiţii nu ar fi o decizie de detaşare, operând trecerea contestatorului de la o direcţie la alta, în cadrul aceleiaşi unităţi şi nu de la un angajator la altul.

Este adevărat că potrivit art. 45 C. muncii actual, detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă din dispoziţia angajatorului la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. Specificul detaşării presupune în toate cazurile: trimiterea temporară la un alt angajator pentru executarea unor servicii ale acestuia; cel detaşat să facă parte pe durata detaşării din colectivul de muncă al noului angajator, subordonându-se acestuia; detaşarea modifică locul de muncă prin schimbarea angajatorului; contractul individual de muncă încheiat iniţial cu angajatorul de origine subzistă şi în timpul detaşării, el se suspendă pe această perioadă. Rezultă din cele de mai sus că detaşarea nu se poate dispune în cadrul aceleiaşi unităţi, ci pentru a lua această măsură este necesară solicitarea expresă din partea altei unităţi decât cea la care este angajat salariatul. Or, condiţiile sus-menţionate nu sunt îndeplinite în cauza de faţă.

Dar, cum corect a statuat prima instanţă, în cauză a operat o detaşare atipică stabilită de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei Managementul Proiectului Centrului de Dirijare a Zborurilor Bucureşti. Această detaşare a fost impusă de lucrările de construcţii ale recurentei la obiectivul de în vestiţii Centrul de Dirijare a Zborurilor Bucureşti, obiectiv pentru care prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din 25.01.2000, s-a dispus înfiinţarea Direcţiei Managementului Proiectului Centrului de Dirijare a Zborurilor Bucureşti, direcţie cu caracter provizoriu până la recepţia lucrărilor de construcţii. De altfel, însăşi recurenta prin propriile documente emise, califică mutarea contestatorului de la o direcţie la alta ca fiind detaşare, respectiv în Regulamentul de organizare a D.M.P.C. aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din 25.01.2000; Decizia nr. 155/1.03.2002 emisă în baza art. 66 C. muncii (vechi); întâmpinarea pârâtei formulată în dosarul conexat 15573/2004 - în care se menţionează că reclamantul ar fi fost detaşat, în conformitate cu dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 10/1972, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, înscrisurile emise de recurentă confirmă că plata salariului nu s-a realizat din fondul de salarii ale recurentei, ci din fonduri alocate investiţiei, ce nu vor afecta fondul de salarii ale acestuia (Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a D.M.P.C. - cap. A4).

Împrejurarea că în cauză ar fi operat o detaşare este statuată de documentul iniţial al acţiunii, ce numeşte mutarea contestatorului detaşare stabilind condiţiile şi elementele detaşării în Regulamentul de organizare şi funcţionare D.M.P.C. şi anume: personalul se asigură prin detaşare; cheltuielile cu acest personal nu afectează fondul de salarii R. SA; posturile personalului detaşat se blochează; personalul detaşat va reveni şi va fi reîncadrat pe funcţia deţinută la data detaşării.

Aşa cum s-a mai arătat, în cauză nu a operat o retrogradare prin trecerea contestatorului pe o funcţie inferioară, cu diminuarea salariului, prima instanţă aplicând greşit dispoziţiile art. 264 lit. c) C. muncii privind retrogradarea ca sancţiune disciplinară.

În cauză este incidentă într-adevăr situaţia unei reorganizări a societăţii, nefiind necesară parcurgerea cercetării prealabile, nici consultarea contestatorului. Operând o concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, se impunea ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi serioasă, condiţie neîndeplinită în cauză.

Recurenta nesocoteşte că prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2000 s-a desfiinţat doar postul pe care a fost numit temporar în 2000 - Şef Serviciu Derulare investiţii şi nu postul său stabil al cărui titular era - Şef Serviciu în vestiţii, conform Deciziei nr. 72/2000 şi Deciziei nr. 5/2000.

Mai mult, pe acest post a fost angajat definitiv domnul B.L, prin Decizia nr. 92/19 februarie 2002, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 ale Hotărârii Consiliului de Administraţie R. nr. 1/19.02.2004, considerente ce



atrag nelegalitatea şi netemeinicia deciziei contestate, corect statuând prima instanţă şi cu privire la acest aspect.

Prima instanţă a interpretat corect proba cu înscrisuri administrată în cauză, concluziile sale asupra acestora regăsindu-se în considerentele sentinţei atacate, în virtutea rolului său activ instanţa de fond nu putea constata folosirea improprie a noţiunii de detaşare uzitată de recurentă în R.O.F. - D.M.P.C, aceasta neputând schimba termenul de detaşare folosit de recurentă în toate documentele emise până în anul 2004.

Neîntemeiată este şi critica sentinţei recurate referitoare la reţinerea de prima instanţă a realizării recepţiei lucrărilor obiectivului în ianuarie 2004, aceasta contravenind conţinutului în date al procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 14436/19.11.2001, dată la care s-ar fi realizat recepţionarea obiectivului şi desfiinţarea Serviciului Derulare investiţii C.D.Z.

În realitate sentinţa civilă face referire la recepţia lucrărilor de construcţii, nu la recepţia terminării lucrărilor, ce reprezintă o etapă intermediară a recepţiei finale, realizată cum corect a apreciat instanţa fondului în ianuarie 2004, ca o consecinţă a H.C.A. nr. 1/2004 de desfiinţare a Serviciului Derulare investiţii, serviciu ce avea ca obiectiv realizarea şi punerea în funcţiune la termenul contractual a obiectivului de în vestiţii C.D.Z. Bucureşti, conform menţiunilor din fişa postului.

Afirmaţia recurentei pârâte că D.M.P.C. s-ar fi desfiinţat în anul 2001 este contrazisă de înscrisuri emise de aceasta H.C.A. nr. 13/22.10.2001; Nota D.D.R. nr. 230/23.10.2001 înscrisuri care stabilesc că D.M.P.C. se reorganizează, nu se desfiinţează păstrând două servicii înfiinţate provizoriu în 2000. Practic, la serviciile sus-menţionate ale D.M.P.C. s-a adăugat Serviciul investiţii şi s-a schimbat denumirea în Direcţia investiţii.

Referitor la ultimul motiv de recurs, Curtea constată că recurenta nu a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 7.01.2005 pronunţată în acest dosar şi prin care se admite cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în sentinţa civilă recurată, în sensul de a obliga pârâta la plata diferenţei sporului de conducere de 10% pe perioada 19 iunie 2001 - martie 2004, conform minutei de la data pronunţării.

În acest context, motivul de recurs pe acest aspect nu poate fi primit, încheierea nefiind comunicată şi putând fi recurată la momentul soluţionării prezentei cereri. Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.



Dreptul securităţii sociale Jurisprudenţă privind Pensia pentru limită de vârsta. I. CONTRACTUL DE ASIGURARE Calitate de asigurat. Pensionari de invaliditate gradul II. Cumulul pensiei. Consilieri comunali.

Legea nr.19/2000, art.5 alin.(1) pct.II Numai instanţa judecătorească poate să stabilească dacă pot fi asimilaţi persoanelor asigurate consilierii

locali beneficiari ai unei pensii anticipate, anticipate parţial sau de invaliditate de gradul II, aceasta fiind singura competentă să interpreteze dispoziţiile legale criticate, în special, precum şi celelalte dispoziţii ale Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 338/2004 (M.Of. nr. 946 din 15 oct. 2004) Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.5 alin.(1) pct.II din Legea nr.19/2000

privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii arată că din anul 2001 sunt pensionari de

invaliditate gradul II. Între timp au fost aleşi consilieri în cadrul consiliului comunal, iar Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, prin decizie, a dispus încetarea plăţii pensiei, considerând că aceştia au dobândit calitatea de asigurat prin efectul legii, în sensul prevederilor art.5 alin.(1) pct.II din Legea nr.19/2000. Or, includerea în categoria asiguraţilor, prevăzută de acest text de lege a consilierilor comunali, constituie "o gravă eroare de interpretare a legii", deoarece calitatea de consilier comunal nu poate fi asimilată cu celelalte funcţii elective sau cu cea a persoanelor numite în cadrul autorităţilor executive, legislative ori judecătoreşti. Consilierul comunal nu are o activitate permanentă şi nu realizează venituri nici la nivelul salariului minim pe economie. Prin urmare, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art.16 alin.(1) şi art.47 alin.(2) din Constituţie, republicată, care privesc egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la pensie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art.5 alin.(1) pct.II din Legea nr.19/2000 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr.282/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.708 din 5 august 2004, Curtea Constituţională respingând excepţia ca fiind neîntemeiată. Cu acel prilej s-a reţinut că "art.5 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prevede persoanele care au calitatea de asigurat, în mod obligatoriu, prin efectul legii, în sistemul public de pensii. Calitatea de asigurat înseamnă şi vocaţia la dreptul la pensie şi la alte drepturi de asigurări sociale, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile de vârstă, de stagiu de cotizare şi celelalte criterii prevăzute de lege. Totodată, această calitate presupune şi obligaţia de a plăti contribuţia legală (cotizaţia) la fondul de asigurări sociale. Aşadar, Curtea reţine că acest text de lege nu reglementează înscrierea la pensie, plata acesteia ori încetarea plăţii, aşa cum în mod eronat susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate.

În cauza de faţă autorii excepţiei contestă încetarea plăţii pensiei, încetare care s-a dispus de către casa de pensii, pentru motivul că aceasta nu poate fi cumulată cu veniturile realizate din altă sursă. Or, Curtea reţine că situaţiile în care se permite cumulul pensiei cu alte venituri sunt prevăzute limitativ de dispoziţiile art.94 din aceeaşi lege, în sensul că «Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective:

a) copiii urmaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării, până la vârstele prevăzute la art.66 Ut. a) şi b);

b) nevăzătorii; c) pensionarii pentru limită de vârstă.»



Pe de altă parte, Curtea constată că, dacă un consilier, membru al unui consiliu local, desfăşoară sau nu o activitate profesională, dacă, în raport şi cu veniturile realizate, trebuie considerat ca fiind asigurat în mod obligatoriu prin efectul legii şi dacă poate cumula pensia cu veniturile realizate din această activitate constituie chestiuni de fapt, precum şi probleme de interpretare şi aplicare a legii. Interpretarea conţinutului unor norme juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii, aparţine instanţelor judecătoreşti. Aşadar, Curtea constată că, în cauza în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, numai instanţa judecătorească poate să stabilească dacă pot fi asimilaţi persoanelor asigurate consilierii locali beneficiari ai unei pensii anticipate, anticipate parţial sau de invaliditate de gradul II, aceasta fiind singura competentă să interpreteze dispoziţiile legale criticate, în special, precum şi celelalte dispoziţii ale Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

Soluţia adoptată în decizia sus-menţionată, ca şi considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie. Calitate de asigurat. Pensionari de invaliditate gradul II. Cumulul pensiei. Consilieri comunali.

Legea nr.19/2000, art.5 alin.(1) pct.II

Numai instanţa judecătorească poate să stabilească dacă pot fi asimilaţi persoanelor asigurate consilierii locali beneficiari ai unei pensii anticipate, anticipate parţial sau de invaliditate de gradul II, aceasta fiind singura competentă să interpreteze dispoziţiile legale criticate, în special, precum şi celelalte dispoziţii ale Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. Curtea Constituţională, Decizia nr. 282/2004 (M.Of. nr. 708 din 5 aug. 2004) Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.5 alin.(1) pct.II din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că din anul 2001 sunt pensionari de invaliditate gradul II. Între timp au fost aleşi consilieri în cadrul unor consilii comunale. Ulterior, printr-o decizie a Casei Judeţene de Pensii Caraş-Severin, s-a dispus încetarea plăţii pensiei, apreciindu-se că autorii excepţiei au calitatea de asigurat prin efectul legii, în sensul prevederilor art.5 alin.(1) pct.II din Legea nr.19/2000. În opinia autorilor excepţiei, includerea în categoria asiguraţilor, prevăzută de textul de lege criticat, a consilierilor comunali constituie "o gravă eroare de interpretare a legii", deoarece calitatea de consilier comunal nu poate fi asimilată cu celelalte funcţii elective sau cu cea a persoanelor numite în cadrul autorităţilor executive legislative ori judecătoreşti. Consilierul comunal nu are o activitate permanentă şi nu realizează venituri nici la nivelul salariului minim pe economie. Astfel, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art.16 alin.(1) şi art.47 alin.(2) din Constituţie, republicată, care privesc egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la pensie.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele: Art.5 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prevede persoanele care au

calitatea de asigurat, în mod obligatoriu, prin efectul legii, în sistemul public de pensii. Calitatea de asigurat înseamnă şi vocaţia la dreptul la pensie şi la alte drepturi de asigurări sociale, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile de vârstă, de stagiu de cotizare şi celelalte criterii prevăzute de lege. Totodată, această calitate



presupune şi obligaţia de a plăti contribuţia legală (cotizaţia) la fondul de asigurări sociale. Aşadar, Curtea reţine că acest text de lege nu reglementează înscrierea la pensie, plata acesteia ori încetarea plăţii, aşa cum în mod eronat susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate.

În cauza de faţă autorii excepţiei contestă încetarea plăţii pensiei, încetare care s-a dispus de către casa de pensii pentru motivul că aceasta nu poate fi cumulată cu veniturile realizate din altă sursă. Or, Curtea reţine că situaţiile în care se permite cumulul pensiei cu alte venituri sunt prevăzute limitativ de dispoziţiile art.94 din aceeaşi lege, în sensul că: "Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective:

a) copiii urmaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării, până la vârstele prevăzute la art.68 Ut. a) şi b);

b) nevăzătorii; c) pensionarii pentru limită de vârstă." Pe de altă parte, Curtea constată că problemele dacă un consilier la un consiliu local desfăşoară sau nu o

activitate profesională, dacă, în raport şi cu veniturile realizate, trebuie considerat ca fiind asigurat în mod obligatoriu prin efectul legii şi dacă poate cumula pensia cu veniturile realizate din această activitate constituie chestiuni de fapt, precum şi probleme de interpretare şi aplicare a legii. Interpretarea conţinutului unor norme juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii, aparţine instanţelor judecătoreşti. Aşadar, Curtea constată că, în cauza în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, numai instanţa judecătorească poate să stabilească dacă pot fi asimilaţi persoanelor asigurate consilierii locali beneficiari ai unei pensii anticipate, anticipate parţial sau de invaliditate de gradul II, aceasta fiind singura competentă să interpreteze dispoziţiile legale criticate, în special, precum şi celelalte dispoziţii ale Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în general. Contract de asigurare conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 19/2000. Contestaţie împotriva deciziei de restituire a impozitului reţinut.

Legea nr. 19/2000, art. 5 alin. (2)

Art. 5 lit. a) din Ordinul nr. 7/19 iulie 2001 nu scuteşte de la impozitare indemnizaţiile pentru

incapacitate temporară de muncă de maternitate pentru concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, care sunt venituri salariale.

(Curtea de Apel Braşov, Decizia civilă nr. 139/R din 15 iunie 2004, în C.P.J.C, 2003-2004) Prin contestaţia înregistrată la data de 8 decembrie 2003, contestatoarea Z.A., în contradictoriu cu

C.J.P. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată intimata la restituirea impozitului pe venit, reţinut asupra indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani, pe perioada 1 februarie 2002 – 31 august 2003.

Prin sentinţa civilă nr. 158 din 26 februarie 2004, Tribunalul Braşov a admis contestaţia formulată de contestatoarea Z.A. în contradictoriu cu C.J.P. A obligat pe intimată să remită contestatoarei suma de 30.985.060 lei impozit pe venit calculat şi reţinut nelegal din indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani, aferent perioadei decembrie 2002 – august 2003.

Prin considerente, instanţa de fond a reţinut că: în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 – privind sistemul public de pensii şi alte drepturi sociale, contestatoarea a încheiat cu intimata un contract de asigurare socială (nr. 405/1 mai 2002), beneficiind în acest context de prevederile art. 98 ale aceluiaşi act normativ, privind încasarea unor prestaţii de asigurări sociale, reprezentând indemnizaţii pentru creşterea copilului până la 2 ani, aferentă unui venit asigurat de 14.000.000 lei.



Din actele depuse în cauză rezultă că pentru a beneficia de prestaţii sociale, contestatoare a încheiat în mod individual şi voluntar acest contract, îndeplinindu-şi obligaţia achitării contribuţiei, nu din venituri salariale, ci din bugetul familiei, aceasta nefăcând parte din persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) ca fiind asigurate obligatoriu prin efectul legii şi care desfăşoară activităţi în baza unui contract individual de muncă.

Aceste indemnizaţii au fost achitate din bugetul asigurărilor sociale tocmai ca urmare a încheierii contractului de asigurări sociale ce are o natură juridică diferită de cea a contractului de muncă, motiv pentru care aceste venituri „de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale ca urmare a stării de materialitate (în cazul în speţă) nu pot fi considerate sau asimilate veniturilor de natură salarială.

Art. 5 lit. a) din Ordinul nr. 7/19 iulie 2001 nu scuteşte de la impozitare indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă de maternitate pentru concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, care sunt venituri salariale.

Sentinţa a fost menţinută respingându-se recursul.

II. Contribuţia de asigurări sociale Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul asiguraţilor. salariul mediu brut. Legea nr. 19/2000art. 23 alin. (4)

Pentru asiguraţii care realizează lunar salarii individuale brute sub plafonul a de 5 ori salariul

mediu brut, contribuţia individuală de asigurări sociale se calculează la salariul individual brut realizat în fiecare lună, iar în cazul depăşirii acestui plafon, contribuţia se calculează numai la nivelul plafonului. Totodată, aceste dispoziţii legale au relevanţă şi la stabilirea pensiei, prin înmulţirea punctajului mediu anual al asiguratului cu valoarea unui punct de pensie, având în vedere că, potrivit art.78 alin.(1) din Legea nr.19/2000, punctajul anual se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună, calculat prin raportarea salariului brut lunar individual care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale la salariul mediu brut lunar din luna respectivă. Între prevederile art.23 şi cele ale art.78 din lege există, într-adevăr, diferenţe, întrucât contribuţia individuală de asigurări sociale se calculează pe baza salariului mediu brut anual, iar punctajul lunar, pe baza salariului mediu brut din luna respectivă. Aceasta, însă, nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, a cărei soluţionare aparţine competenţei instanţei judecătoreşti.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 607/2007 (M.Of. nr. 593 din 28 aug. 2007 Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.23 alin.(4) din Legea nr.19/2000. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat,

stabilind că salariul mediu brut, care se utilizează ca bază de calcul la stabilirea punctajului lunar şi anual, este cel utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea anuală a acestui buget, are caracter discriminatoriu, dezavantajând persoanele care în timpul activităţii au realizat venituri mai mari, având în vedere că salariul mediu brut este mai mic decât cel realizat şi, astfel, persoanele respective niciodată nu pot obţine 5 puncte. Consideră că art.78 alin.(1) din aceeaşi lege stabileşte în mod corect modul de calcul al punctajului lunar şi anual, situaţie în care dispoziţiile art.23 alin.(4) din Legea nr.19/2000 intră în contradicţie cu art.78 alin.(1).

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată următoarele:



Art.23 alin.(4) din Legea nr.19/2000, criticat ca fiind neconstituţional, defineşte, prin trimitere la art.5 alin.(3), salariul mediu brut, care constituie, conform alin.(1) şi (2) ale art.23 din aceeaşi lege, baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul asiguraţilor. Alin.(3) al art.23 prevede că baza de calcul nu poate depăşi plafonul a de 5 ori salariul mediu brut.

Din analiza acestor reglementări, Curtea observă că, pentru asiguraţii care realizează lunar salarii individuale brute sub plafonul a de 5 ori salariul mediu brut, contribuţia individuală de asigurări sociale se calculează la salariul individual brut realizat în fiecare lună, iar în cazul depăşirii acestui plafon, contribuţia se calculează numai la nivelul plafonului. Totodată, aceste dispoziţii legale au relevanţă şi la stabilirea pensiei, prin înmulţirea punctajului mediu anual al asiguratului cu valoarea unui punct de pensie, având în vedere că, potrivit art.78 alin.(1) din Legea nr.19/2000, punctajul anual se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună, calculat prin raportarea salariului brut lunar individual care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale la salariul mediu brut lunar din luna respectivă. Între prevederile art.23 şi cele ale art.78 din lege există, într-adevăr, diferenţe, întrucât contribuţia individuală de asigurări sociale se calculează pe baza salariului mediu brut anual, iar punctajul lunar, pe baza salariului mediu brut din luna respectivă. Aceasta, însă, nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, a cărei soluţionare aparţine competenţei instanţei judecătoreşti.

În consecinţă, dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate vizează doar modul de calcul al pensiei, care, potrivit art.47 alin.(2) din Constituţie, se stabileşte prin lege, fără să aducă vreo atingere dreptului fundamental la pensie. Aceste dispoziţii legale dau expresie prevederilor constituţionale menţionate, fără să creeze privilegii sau discriminări, determinând doar diferenţieri rezonabile între drepturile de pensie ale persoanelor aflate în situaţii diferite în raport cu veniturile realizate în timpul activităţii şi cu contribuţiile individuale de asigurări sociale.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că nu este încălcat nici art.20 din Constituţie, deoarece nu există neconcordanţe între tratatele internaţionale privind drepturile omului, menţionate de autorul excepţiei, şi prevederile legale criticate. Plafonarea punctajului de pensie. Determinarea punctajului pentru pensiile anterior stabilite Legea nr. 19/2000, art. 23 alin. (3), art. 62 alin. (1) şi alin. (7) lit. c), art. 76, 77, 78, 87, art. 164 alin. (1) şi ale art. 169

Plafonarea punctajului de pensie, precum şi a cuantumului pensiei se aplică tuturor categoriilor de cetăţeni înscrişi în sistemul public de pensii, fiind impusă de limitele fondurilor financiare existente pentru plata pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale.

Referitor la pretinsa încălcare a art.15 alin.(2) din Constituţie, republicată, Curtea reţine că formula

redacţională a textelor de lege deduse controlului de constituţionalitate nu oferă temei unei atare critici, întrucât nu conţine în sine nici o dispoziţie cu caracter retroactiv şi nici nu rezultă din vreunul din textele criticate că acestea ar urmări să producă efecte retroactive, textele urmând a-şi găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 (la un an de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României).

Determinarea punctajului pentru pensiile anterior stabilite s-a prevăzut ca o măsură în vederea

recalculării şi recorelării, în viitor, a tuturor pensiilor, urmărindu-se prin aceasta înlăturarea discrepanţelor inerente între cei pensionaţi sub imperiul legii anterioare şi cei pensionaţi după intrarea în vigoare a noii reglementări, pentru motive de echitate şi de protecţie socială. În cadrul acestor operaţiuni, alineatul (7) ai art.180 elimină posibilitatea diminuării unor drepturi stabilite pe baza



legislaţiei anterioare, prevăzând că "În situaţia în care cuantumul pensiilor, stabilit conform alin.(6), este mai mic decât cel stabilit în baza legislaţiei anterioare, se păstrează în plată cuantumul avantajos".

Nu reprezintă un drept constituţional contestarea pe cale administrativă a hotărârilor ori a

măsurilor luate de autorităţile administraţiei publice, ci, dimpotrivă, potrivit art.21 alin.(4) din Constituţie, republicată "jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite". Astfel, conform alineatului (2) al art.126 din Legea fundamentală, stabilirea regulilor de procedură intră în atribuţiile legiuitorului, care poate să instituie în considerarea unor situaţii deosebite şi dacă consideră necesar o procedură administrativă prealabilă, fără a fi obligat să o prevadă în toate cazurile. Persoanele nemulţumite de deciziile luate de casele de pensii, precum şi cele nemulţumite de deciziile comisiilor de expertiză medicală pot contesta aceste decizii direct în justiţie, asigurându-se astfel soluţionarea operativă a litigiilor de această natură, fără verigi intermediare.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 301/2004 (M.Of. nr. 785 din 26 aug. 2004) Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 23 alin.(3), art.62 alin.(1) şi alin.(7) lit.c), art.76, 77, 78, 87, art.164 alin.(1) şi ale art.169 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare,

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, în esenţă pentru că prevăd un mecanism de stabilire a pensiei care este nerealist, abuziv, netransparent, incomplet şi imposibil de realizat corect în practică, încălcând principiul solidarităţii sociale. De asemenea, apreciază că aceste dispoziţii încalcă principiul neretroactivităţii legii, deoarece impun ca la determinarea punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a legii, să se utilizeze salariile brute sau nete, după caz, cum au fost înregistrate în cartea de muncă. Dispoziţiile de lege criticate discriminează, prin mecanismul de calcul pe care îl instituie, cea mai mare parte din numărul pensionarilor faţă de categoriile de cetăţeni privilegiate, cu salarii mari, ale căror pensii se stabilesc neplafonat, numai în funcţie de salariul brut realizat în ultima lună de activitate, iar prin impunerea unui plafon al bazei de calcul la maximum 3 salarii medii pe economie şi la maximum 3 puncte într-un an calendaristic, discriminează pensionarii prin limitarea neconstituţională a obligaţiilor şi drepturilor corelative ale cetăţenilor. Textele de lege exclud posibilitatea contestării deciziei de pensionare pe cale administrativă, obligându-i pe cei pensionaţi şi care sunt nedreptăţiţi să se adreseze justiţiei, ceea ce implică eforturi financiare deosebite. De asemenea, dispoziţiile art.62 alin.(1) şi alin (7) lit.c) din Legea nr.19/2000 sunt contradictorii şi abuzive, lăsând la latitudinea comisiilor de expertiză medicală să decidă când un pensionar de invaliditate devine nerevizuibil medical.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu conţin în sine nici o reglementare care să creeze o inegalitate pe criterii de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, toate dispoziţiile Legii nr.19/2000 aplicându-se fără nici o discriminare tuturor persoanelor care se pensionează pe baza acestor reglementări legale. Prevederea altor condiţii de înscriere la pensie şi a altor criterii de calculare a pensiei, în alte legi speciale, pentru anumite categorii de cetăţeni, aflate în situaţii distincte ce sunt determinate de natura profesiei şi a funcţiilor lor, nu dau caracter discriminatoriu prevederilor Legii nr.19/2000.

Plafonarea punctajului de pensie, precum şi a cuantumului pensiei se aplică tuturor categoriilor de cetăţeni înscrişi în sistemul public de pensii, fiind impusă de limitele fondurilor financiare existente pentru plata pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale.

Referitor la pretinsa încălcare a art.15 alin.(2) din Constituţie, republicată, Curtea reţine că formula redacţională a textelor de lege deduse controlului de constituţionalitate nu oferă temei unei atare critici, întrucât nu conţine în sine nici o dispoziţie cu caracter retroactiv şi nici nu rezultă din vreunul din textele criticate că acestea ar urmări să producă efecte retroactive, textele urmând a-şi găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 (la un an de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României).



Determinarea punctajului pentru pensiile anterior stabilite s-a prevăzut ca o măsură în vederea recalculării şi recorelării, în viitor, a tuturor pensiilor, urmărindu-se prin aceasta înlăturarea discrepanţelor inerente între cei pensionaţi sub imperiul legii anterioare şi cei pensionaţi după intrarea în vigoare a noii reglementări, pentru motive de echitate şi de protecţie socială. În cadrul acestor operaţiuni, alineatul (7) ai art.180 elimină posibilitatea diminuării unor drepturi stabilite pe baza legislaţiei anterioare, prevăzând că "În situaţia în care cuantumul pensiilor, stabilit conform alin.(6), este mai mic decât cel stabilit în baza legislaţiei anterioare, se păstrează în plată cuantumul avantajos".

De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia textele de lege criticate îi obligă pe cei pensionaţi să se adreseze justiţiei, excluzând posibilitatea contestării deciziei de pensionare pe cale administrativă. Curtea observă că nu reprezintă un drept constituţional contestarea pe cale administrativă a hotărârilor ori a măsurilor luate de autorităţile administraţiei publice, ci, dimpotrivă, potrivit art.21 alin.(4) din Constituţie, republicată "jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite". Astfel, conform alineatului (2) al art.126 din Legea fundamentală, stabilirea regulilor de procedură intră în atribuţiile legiuitorului, care poate să instituie în considerarea unor situaţii deosebite şi dacă consideră necesar o procedură administrativă prealabilă, fără a fi obligat să o prevadă în toate cazurile. Persoanele nemulţumite de deciziile luate de casele de pensii, precum şi cele nemulţumite de deciziile comisiilor de expertiză medicală pot contesta aceste decizii direct în justiţie, asigurându-se astfel soluţionarea operativă a litigiilor de această natură, fără verigi intermediare.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate înfrâng prevederile art.47 din Constituţie, republicată, Curtea observă că un stat de drept, democratic şi social are obligaţia de a asigura cetăţenilor condiţiile necesare pentru un trai decent şi de a lua măsurile necesare în vederea creării unui cadru corespunzător pentru creşterea calităţii vieţii, aspecte ce se realizează, printre altele, şi prin garantarea dreptului la pensie. Astfel, Curtea observă că prin Legea nr.19/2000 dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, dispoziţiile de lege criticate dând astfel expresie prevederilor constituţionale menţionate. De asemenea, Curtea reţine că prevederile art.56 din Constituţie, republicată, referitoare la contribuţiile financiare nu au incidenţă în cauză.

Asupra dispoziţiilor art.77 alin.(1) şi a celor ale art.164 alin.(1) din Legea nr.19/2000, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr.125 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.377 din 29 aprilie 2004, respectiv Decizia nr.94 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.301 din 8 mai 2002, statuând că aceste dispoziţii sunt constituţionale.

Garanţie materială. Restituire, plata contribuţiilor de asigurări sociale

Legea nr. 19/2000

Din menţiunile înscrise de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti în carnetul de

muncă al reclamantului rezultă că pârâta nu a virat contribuţiile legale către fondul asigurărilor sociale n perioada 01.06.2001 - 01.09.2004 deşi aceasta era o obligaţie expres asumată de pârâtă prin contractul individual de muncă.

(Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VIi-a Civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi

asigurări sociale, decizia civilă nr. 1444R/2005 în RRDM nr. 2/2006) Prin sentinţa civilă nr. 234/2004 pronunţată de către Tribunalul Giurgiu, s-a admis cererea formulată de

către reclamantul 0.I. împotriva pârâtei SC "R.I.H." SA Bucureşti; s-a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 60.000.000 lei, reprezentând garanţia materială reţinută în perioada 1996-2002; s-a obligat pârâta să plătească bugetului de stat contribuţiile legale privind fondul de şomaj şi CAS pe perioada 01.06.2001-01.09.2002.



Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantului angajat în funcţia de şofer al pârâtei, i s-a reţinut pe perioada 1996-2002 din diurnă de către pârâtă suma de 50 USD, cu titlu de garanţie materială, acesta având calitatea de gestionar de fapt, în cursele de transport internaţional, încredinţându-i-se diverse sume de bani şi valori, în timp, acumulându-se suma de 60.000.000, ce se cuvine a fi restituită acestuia, având în vedere că raporturile de muncă cu unitatea pârâtă au încetat, iar respectiva garanţie materială nu a fost niciodată utilizată pentru a acoperi eventualele pagube cauzate de angajat.

S-a ţinut seama că pârâta nu a înţeles să răspundă la interogatoriu şi nici la adresele efectuate de instanţă pentru a lămuri aspecte concrete ale cauzei.

S-a apreciat ca întemeiat şi cel de-al doilea capăt de cerere, întrucât din menţiunile înscrise de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti în carnetul de muncă al reclamantului rezultă că pârâta nu a virat contribuţiile legale către fondul asigurărilor sociale de sănătate în perioada 01.06.2001 - 01.09.2004 deşi aceasta era o obligaţie expres asumată de pârâtă prin contractul individual de muncă.

Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs de către pârâtă, care a criticat-o pentru nelegalitate întrucât instanţa de fond a încălcat legea, ignorând că aceasta nu a fost citată la termenul la care s-au făcut propuneri de probe şi că a răspuns la interogatoriu, conform actelor dosarului.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentă, care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041/1 C. pr. civ., Curtea reţine următoarele:

Prima instanţă a judecat cauza cu respectarea dispoziţiilor art. 85 C. pr. civ., referitoare la citare, din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosarul cauzei, rezultând că pârâta recurentă a fost înştiinţată cu privire la termenele de judecată din 29.06.2004, 13.07.2004 şi 7.09.2004, fiind reprezentată de avocatul P.l. la termenul de judecată din 7.09. 2004, când a primit termen în cunoştinţă, în conformitate cu prevederile art. 153 alin. 1 C. pr. civ., pentru termenele ulterioare.

Aşadar, Curtea nu poate reţine că pârâta nu a fost legal citată la termenul când s-au făcut propuneri de probe, fiind nefondată prima critică adusă de recurentă hotărârii atacate, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Referitor la cea de a doua critică adusă hotărârii atacate, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. pr. Civ., Curtea reţine că prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor mijloacelor de apărare hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, aplicând corect prevederile art. 225 C. pr. civ., faţă de împrejurarea că pârâta, fără motive temeinice, nu a răspuns la interogatoriul propus de către reclamant şi comunicat la termenul din 29.06.2004.

Susţinerea recurentei-pârâte referitoare la interogatoriu este evident greşită, la dosarul instanţei de fond nefiind ataşat răspunsul său la interogatoriul propus de reclamantul-intimat.

Referitor la copiile de pe paşaport deduse de către reclamant, Curtea reţine că pârâta nu s-a înscris în fals astfel încât, până la probe contra, fac dovada deplină.

În privinţa celorlalte critici aduse hotărârii atacate, Curtea constată că prima instanţă a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii apreciind judicios că cererea reclamantului este întemeiată, de vreme ce pârâta nu a probat faptul că a restituit reclamantului garanţia materială la data încetării raporturilor de muncă dintre părţi, lipsa răspunsului acesteia la interogatoriu putând fi socotit drept o mărturisire deplină.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 C. pr. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Neplata contribuţiei de asigurări sociale. Imputaţie. Prescrierea dreptului de emitere a deciziei. Aplicarea Legii nr. 19/2001

Legea nr. 19/2000, art. 5 (V)

Din interpretarea logică a art. 5 (V) din Legea nr. 19/2000 rezultă că, se impune întrunirea

cumulativă a două condiţii şi anume să realizeze prin cumul venituri brute egale cu cel puţin trei salarii medii şi să se încadreze în două sau mai multe din situaţiile prevăzute la art. IV. Ori, lecturând pct. IV la art. 5 din Legea nr. 19/2000, rezultă că contestatorul nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute expres şi limitativ de acest text de lege.



(Curtea de Apel Braşov, Decizia civilă nr. 316/R din 14 martie 2003, în C.P.J, 2003-2004) Prin sentinţa civilă nr. 17/M din 01 ianuarie 2003 Tribunalul Braşov a admis excepţia tardivităţii stabilirii

răspunderii materiale pentru sumele imputate aferente perioadei 1 aprilie 2001 – 28 iunie 2001, invocată din oficiu.

A admis contestaţia formulată de contestatorul S.A.I. în contradictoriu cu intimata Universitatea „Transilvania” Braşov:

A anulat decizia de imputare nr. 6219 din 2 august 2002 emisă de intimată în sarcina contestatorului pentru suma de 626.981 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că contestatorul a avut în cursul anului 2001, raporturi de muncă cu intimata, în calitate de cadru didactic, pe baza unui contract de muncă cumulat, încheiat pe o perioadă de timp determinată, respectiv 5 martie 2001 până la 8 iulie 2001 şi o perioadă de o săptămână din luna septembrie.

În urma controlului efectuat de organele de control financiar din cadrul Direcţiei de Control Financiar Braşov, finalizat cu întocmirea raportului de control intermediar din 28 iunie 2002, s-a constatat că un număr de angajaţi cu contract de muncă în cumul nu au plătit corespunzător noii reglementări a Legii nr. 19/2000, cota de contribuţie de asigurări sociale, încasând prin neplata acestora, sume de bani în mod necuvenit.

Sumele astfel încasate de contestatori, datorită neaplicării dispoziţiilor Legii nr. 19/2000, vizează perioada 1 aprilie 2001 – 8 iulie 2001.

Urmare acestui control, s-a emis în sarcina contestatorului decizia de imputare nr. 6219 din 2 august 2002 pentru suma de 626.981 lei, întrucât unitatea intimată a achitat cu dispoziţia de plată nr. 1471/2002 suma globală ce o datora către Casa de Pensii Braşov.

Potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. (1) C. muncii, răspunderea materială pentru paguba cauzată unităţii poate fi stabilită în cel mult un an de la data primirii sumelor în discuţie. Acest termen de 1 an este unul de decădere şi nu de prescripţie şi curge de la data de când persoana în cauză a beneficiat de sumele sau serviciile datorate.

Prin urmare, constatarea pagubei s-a realizat de organul de control la data de 28 iunie 2002 şi vizează suma care a fost încasată încă din 1 aprilie 2001.

Aşadar, în cauză constatarea pagubei s-a realizat cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de dispoziţiile art. 108 alin. (1) C. muncii.

Faţă de aceste dispoziţii, instanţa a admis excepţia tardivităţii stabilirii răspunderii materiale, pentru sumele aferente perioadei 1 aprilie – 28 iunie 2001. Rămâne însă în discuţie legalitatea şi temeinicia imputaţiei pentru restul de 15 zile din luna iulie şi septembrie.

Pentru sumele aferente perioadei 28 iunie – 8 iulie 2001 şi celor 5 zile din cursul lunii septembrie, decizia de imputare este netemeinică şi nelegală.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 (V) din Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, că sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic echivalente cu cel puţin trei salarii medii brute pe economie şi care se regăsesc în două sau mai multe din situaţiile prevăzute la pct. IV.

Din interpretarea logică a textului susmenţionat rezultă că, se impune întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume să realizeze prin cumul venituri brute egale cu cel puţin trei salarii medii şi să se încadreze în două sau mai multe din situaţiile prevăzute la art. IV.

Ori, lecturând pct. IV la art. 5 din Legea nr. 19/2000, rezultă că contestatorul nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute expres şi limitativ de acest text de lege.

Potrivit clauzelor contractuale, activitatea desfăşurată de contestator este în cumul cu activitatea principală desfăşurată de acesta în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov unde are carte de muncă şi unde plăteşte contribuţia de asigurări sociale, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 2.

Prin urmare, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) pct. V, iar aplicabilitatea acestuia de unitate intimată ca urmare a controlului Curţii de Conturi, este nejustificată.

Recursul declarat de intimată a fost respins şi sentinţa menţinută.



Decizii ale Curţii Constituţionale Dreptul muncii 1. DECIZIA Nr.1.230 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.77 şi art.78 alin.(2) din Legea nr.53/2003 - Codul muncii

Publicată în Monitorul Oficial nr.119 din 14.02.2008

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.77 şi art.78 alin.(2) din

Legea nr.53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Rio Bucovina" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr.38.040/3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, reprezentat de Raluca Păşcuţ, şi partea Mihaela Gorodin. Având cuvântul, reprezentantul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia, arătând că textele de lege

criticate încalcă accesul liber la justiţie şi aduc atingere dreptului de proprietate al angajatorului. Partea Mihaela Gorodin solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate,

considerând că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 iulie 2007, pronunţată în Dosarul nr.38.040/3/2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.77 şi art.78 alin.(2) din Legea nr.53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Rio Bucovina" - S.R.L. din Bucureşti cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate de Mihaela Gorodin împotriva deciziei de concediere emise de autorul excepţiei.

În motivarea excepţiei autorul acesteia susţine, în esenţă, că art.77 din Codul muncii este contrar prevederilor art.21 alin.(1) şi (2) din Constituţie, întrucât îngrădeşte dreptul angajatorului de a invoca în apărarea poziţiei sale şi a intereselor sale legitime şi alte motive decât cele enumerate în decizia de concediere. De asemenea, consideră că art.78 alin.(2) din Codul muncii, referitor la obligarea, prin hotărârea instanţei de judecată, ca angajatorul să pună la dispoziţia angajatului concediat funcţia deţinută anterior, aduce atingere dreptului de proprietate privată şi principiului libertăţii economice, precum şi prevederilor art.57 din Constituţie referitoare la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că posibilitatea invocării de către angajator a unor noi motive, altele decât cele cuprinse în decizia de concediere, ar încălca principiul judecării cu prioritate a litigiilor de muncă. De asemenea, arată că repunerea părţilor în situaţia anterioară reprezintă finalitatea judecăţii pentru salariat, iar dacă acesta nu şi-ar primi drepturile băneşti, ca şi cum măsura nelegală a concedierii nu ar fi existat, atunci judecata ar fi lipsită de finalitate.

În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatul Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Astfel, arată că art.77 din Codul muncii reprezintă norme de procedură în deplină concordanţă cu prevederile art.126 alin.(2) din Constituţie, conform cărora stabilirea procedurii de judecată intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, precum şi cu art.41 alin.(1) şi (2) din Constituţie, care consacră exercitarea neîngrădită a dreptului la muncă şi protecţia socială a salariaţilor. De asemenea, arată că fără dispoziţiile art.78 alin.(2) din Codul muncii nu s-ar



asigura repararea prejudiciului salariatului constând în atingerea exerciţiului dreptului la muncă şi nici stabilitatea raporturilor juridice de muncă, în considerarea specificităţii acestora. În sfârşit, arată că libertatea economică nu poate constitui fundament al încălcării dispoziţiilor legale ce reglementează concedierea personalului.

Avocatul Poporului, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, arată că textele de lege criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

- Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

- Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art.77 şi art.78 alin.(2) din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 5 februarie 2003, dispoziţii potrivit cărora:

- Art.77: "În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.";

- Art.78 alin.(2): "La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere."

Autorul excepţiei consideră că aceste texte de lege sunt contrare următoarelor dispoziţii constituţionale: art.21 alin.(1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, art.44 privind dreptul de proprietate privată, art.45 privind libertatea economică şi art.57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele de lege criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate.

Astfel, prin Decizia nr.378 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.936 din 13 octombrie 2004, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.77 din Codul muncii, reţinând că "acestea constituie norme de procedură, determinând limitele examinării legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere, respectiv mijloacele procedurale pe care le pot folosi părţile în dovedirea susţinerilor lor.

Aceste dispoziţii legale se află însă în deplină concordanţă cu prevederile art.126 alin.(2) din Constituţie, republicată, conform cărora stabilirea procedurii de judecată intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Astfel, în cazul conflictelor de muncă, determinate de concedierea angajaţilor, instanţa judecătorească va examina legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere în raport cu motivele de fapt şi de drept precizate de angajator în acea decizie, faţă de care salariatul şi-a pregătit şi formulat apărările. Ca atare, orice alte motive de fapt şi de drept invocate ulterior nu pot influenţa legalitatea şi temeinicia deciziei contestate, care se raportează la momentul emiterii deciziei."

Prin Decizia nr.269 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525 din 21 iunie 2005, Curtea, respingând excepţia de neconstituţionalitate a art.78 alin.(2) din Codul muncii, a statuat că "repunerea părţilor în situaţia anterioară nu lezează în niciun mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept care trebuie exercitat cu respectarea conţinutului şi limitelor sale, stabilite de lege. Fără posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara şi nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor la muncă.

În ceea ce priveşte art.45 din Constituţie, acesta garantează accesul liber al oricărei persoane la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii. Curtea reţine însă că aceste prevederi constituţionale nu îl îndreptăţesc pe angajator, proprietar al unei firme, să acţioneze în mod arbitrar, nesocotind dispoziţiile legale referitoare la organizarea şi funcţionarea firmei respective, inclusiv cele referitoare la angajarea şi concedierea personalului.

Pentru aceleaşi argumente, nu poate fi reţinută nici critica autorului excepţiei privind încălcarea prevederilor art.57 din Constituţie, referitoare la obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu



bună-credinţă, fără încălcarea drepturilor şi a libertăţilor altora." Întrucât în cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii

Constituţionale, soluţiile şi considerentele acestor decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, al art.1-3, al

art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.77 şi art.78 alin.(2) din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Rio Bucovina" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr.38.040/3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 2007.

2. DECIZIA Nr.1.231 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.268 alin.(2) lit.c) din Legea nr.53/2003 - Codul muncii


Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.268 alin.(2) lit.c) din Legea

nr.53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Port Bazinul Nou" - S.A. din Galaţi în Dosarul nr.3.362/121/2007 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate,

considerând că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.


Prin Decizia nr.666/R din 10 iulie 2007, pronunţată în Dosarul nr.3.362/121/2007, Curtea de Apei Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.268 alin.(2) lit.c) din Legea nr.53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Port Bazinul Nou" - S.A. din Galaţi cu prilejui soluţionării recursului formulat de această societate împotriva încheierii din 25 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Galaţi în Dosarul nr.3.362/121/2007, încheiere prin care această instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art.268 alin.(2) lit.c) din Codul muncii.

În motivarea excepţiei autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat încalcă dreptul la un proces echitabil şi libertatea economică. În acest sens, arată că regimul restrictiv prevăzut pentru luarea măsurilor disciplinare, însoţit de răsturnarea sarcinii probei, lezează libertatea economică şi provoacă un dezechilibru în poziţia şi drepturile părţilor din litigiu, în favoarea salariatului.

Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, fără a se pronunţa asupra temeiniciei acesteia.

În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.



Guvernul, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, arată că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional, întrucât nu conţine prevederi contrare dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.


CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie şi ale art.1 alin.(1), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art.268 alin.(2) lit.c) din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 5 februarie 2003, dispoziţii potrivit cărora, "Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: [...] c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art.267 alin.(3), nu a fost efectuată cercetarea;".

Autorul excepţiei consideră că acest text de lege este contrar următoarelor dispoziţii constituţionale: art.16 alin.(1) privind egalitatea cetăţenilor în drepturi, art.21 alin.(3) privind dreptul la un proces echitabil şi art.45 privind libertatea economică. De asemenea, invocă şi prevederile art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege criticat a mai fost supus controlului de constituţionalitate în raport cu aceleaşi critici şi aceleaşi texte constituţionale ca şi în prezenta cauză.

Astfel, prin Decizia nr.383 din 7 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.792 din 31 august 2005, Curtea a respins ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate ale art.268 din Codul muncii în raport cu prevederile art.21 alin.(3) şi art.45 din Constituţie, reţinând că "obligaţia angajatorului, prevăzută de art.268 din Codul muncii, de a înscrie, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite date în decizia prin care dispune aplicarea unei sancţiuni disciplinare nu are nicio legătură cu dreptul oricărei persoane de a avea acces liber la o activitate economică, la libera iniţiativă şi de exercitare a acestora. Potrivit prevederilor art.45 din Constituţie, acest drept fundamental poate fi exercitat în condiţiile legii. Aşadar, persoana care accede la o activitate economică pe baza liberei sale iniţiative şi utilizează forţă de muncă salariată are obligaţia să respecte reglementările legale referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă".

De asemenea, Curtea a reţinut că "Întocmirea şi comunicarea deciziei de sancţionare disciplinară sunt operaţiuni anterioare desfăşurării procesului pentru soluţionarea litigiului. Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.21 alin.(3) din Constituţie, se realizează prin posibilitatea asigurată tuturor părţilor procesului de a se folosi de toate regulile şi garanţiile procesuale în vederea apărării şi realizării intereselor lor legitime, ceea ce nu are nicio legătură cu cerinţele legale privind forma şi conţinutul actelor de dispoziţie ale angajatorului".

În ceea ce priveşte critica art.268 alin.(2) din Codul muncii în raport cu prevederile art.16 alin.(1) din Constituţie, Curtea a statuat prin Decizia nr.319 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.292 din 3 mai 2007, că "textul de lege criticat se înscrie printre cele care au ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă. În acelaşi timp, sunt menite să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă.

Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului".



Întrucât în cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, soluţiile şi considerentele acestor decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.268 alin.(2) lit.c) din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Port Bazinul Nou" - S.A. din Galaţi în Dosarul nr.3.362/121/2007 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.


3. DECIZIA Nr.1.236 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.28 din Codul de procedură civilă, ale art.21 din Legea nr.108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii şi ale art.14 din Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă


Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.28 din Codul de procedură

civilă, ale art.21 din Legea nr.108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii şi ale art.14 din Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Agenţia de Pază Professional Style" - S.R.L. din Drobeta-Turnu Severin în Dosarul nr.1.060/101/2006 al Tribunalului Mehedinţi - Secţia comercială şi de contencios administrativ.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Cauza este în stare de judecată. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.28 din Codul de procedură civilă, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii criticate, pune concluzii de respingere a excepţiei ca inadmisibilă, deoarece nu este motivată.


Prin Încheierea din 25 septembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr.1.060/101/2006, Tribunalul Mehedinţi - Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.28 din Codul de procedură civilă, ale art.21 din Legea nr.108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii şi ale art.14 din Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Agenţia de Pază Professional Style" - S.R.L. din Drobeta-Turnu Severin într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei împotriva unui proces-verbal de constatare a contravenţiei.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale atacate sunt neconstituţionale, întrucât prin posibilitatea pe care o are instanţa de judecată de a respinge ca inadmisibilă o cerere de recuzare a tuturor magistraţilor de la o instanţă se încalcă dreptul la un proces echitabil. Totodată, consideră că aplicarea sancţiunilor de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Mehedinţi este neconstituţională.



Tribunalul Mehedinţi - Secţia comercială şi de contencios administrativ apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege atacate nu sunt contrare Constituţiei.

Potrivit dispoziţiilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că dispoziţiile criticate nu aduc atingere dreptului persoanei de a beneficia de un proces echitabil, legiuitorul putând institui reguli speciale de procedură, în considerarea unor situaţii deosebite.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.28 din Codul de procedură civilă, ale art.21 din Legea nr.108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.740 din 10 octombrie 2002, şi ale art.14 din Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 20 martie 2007, având următorul conţinut:

- Art.28 din Codul de procedură civilă: "1. Nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore, curator, consiliu judiciar sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale, când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.

2. Nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia. 21. Cererile de recuzare a instanţelor ierarhic superioare formulate la instanţa care soluţionează litigiul

sunt inadmisibile. 3. Pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător."; - Art.21 din Legea nr.108/1999: "Refuzul unui angajator, persoană fizică sau juridică, de a aduce la

îndeplinire măsurile obligatorii, dispuse de inspectorul de muncă, la termenele stabilite de acesta, în limitele şi cu respectarea prevederilor art.6 şi 19, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 30.000.000 lei la 100.000.000 lei.";

- Art.14 din Legea nr.130/1999: "În aplicarea prezentei legi Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca organe de specialitate ale Guvernului, pot emite norme metodologice care vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Excepţia de neconstituţionalitate este raportată la prevederile art.16, 20, 21, 24, 30, 51, 53 şi 126 din Constituţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: I. Cu privire la dispoziţiile art.21 din Legea nr.108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii

şi ale art.14 din Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aplicarea unor sancţiuni în baza acestor legi este "un act neconstituţional", fără a specifica în ce sens dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale invocate.

Curtea reţine, pe de-o parte, că, potrivit art.10 alin.(2) din Legea nr.47/1992, sesizările Curţii Constituţionale trebuie motivate, iar, pe de alt parte, că aplicarea legii intră în competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale.

Având în vedere aceste argumente, Curtea urmează să respingă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.21 din Legea nr.108/1999 şi ale art.14 din Legea nr.130/1999, astfel cum a fost formulată.



II. Referitor la dispoziţiile art.28 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că s-a pronunţat asupra constituţionalităţii acestora în numeroase cauze. De exemplu, prin Decizia nr.197/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.271 din 24 aprilie 2007, s-a statuat că instituţia recuzării în procesele judiciare se justifică prin imperativul asigurării unei judecăţi imparţiale, în care părţile să fie protejate de eventuala părtinire a judecătorului, cauzată de legătura de rudenie sau afinitate cu una dintre părţi, interesul personal pe care îl are în soluţionarea cauzei deduse judecăţii sau alte asemenea împrejurări, expres prevăzute de lege. Recuzarea nu poate fi, în consecinţă, decât individuală, şi nu colectivă, şi nici nu poate conduce în sistemul nostru juridic la împiedicarea tuturor judecătorilor unei instanţe de a judeca procesele cu care au fost învestiţi în condiţiile legii. Totodată, prin reglementarea criticată, legiuitorul nu a înţeles să restrângă accesul liber la justiţie sau dreptul la apărare, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării, în condiţii optime, a acestor drepturi constituţionale. De asemenea, Curtea a reţinut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A. d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,


1. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.21 din Legea nr.108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii şi ale art.14 din Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Agenţia de Pază Professional Style" - S.R.L. din Drobeta-Turnu Severin în Dosarul nr.1.060/101/2006 al Tribunalului Mehedinţi - Secţia comercială şi de contencios administrativ.

2. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.28 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.




Dreptul securităţii sociale Pensii 1. DECIZIA Nr.1.229 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.77 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale


Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.77 din Legea nr.19/2000

privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, excepţie ridicată de Lucian Burcă şi Domnica Burcă în Dosarul nr.653/110/2006 (nr.vechi 5.744/2006) al Tribunalului Bacău - Secţia civilă.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, Lucian Burcă, şi partea Casa Judeţeană de Pensii Bacău, reprezentată de consilier juridic Valerica Matasel. Lipseşte autorul excepţiei, Domnica Burcă, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Având cuvântul, Lucian Burcă solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că art.77 din Legea nr.19/2000, prin faptul că nu prevede o reducere a stagiului de cotizare şi pentru persoanele care se încadrează în ipoteza art.42 din aceeaşi lege, anulează de fapt beneficiul instituit de acest din urmă articol. Astfel, în opinia sa, se creează o discriminare a persoanelor care au lucrat în condiţii deosebite de muncă faţă de cele care au lucrat în condiţii speciale de muncă şi care beneficiază atât de reducerea limitei de vârstă pentru pensionare, cât şi de reducerea stagiului de cotizare.

Reprezentantul Casei Judeţene de Pensii Bacău solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care arată că tratamentul juridic diferenţiat instituit de textul de lege criticat este justificat de situaţia diferită în care se găsesc categoriile de persoane vizate şi între care nu se poate pune semn de egalitate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că situaţia diferită în care se află categoriile de persoane la care se referă art.77 din Legea nr.19/2000 justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de acesta. De asemenea, arată că, în realitate, autorul excepţiei solicită o modificare sau o completare a textului de lege criticat, fapt pentru care excepţia de neconstituţionalitate apare ca fiind inadmisibilă.


Prin Încheierea din 4 iulie 2007, pronunţată în Dosarul nr.653/110/2006 (nr.format vechi 5.744/2006), Tribunalul Bacău - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.77 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Excepţia a fost ridicată de Domnica Burcă şi Lucian Burcă cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de pensionare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat este discriminatoriu, întrucât prevede luarea în calcul a unui stagiu redus doar pentru persoanele care se încadrează în ipoteza art.43, art.44 şi art.47 din Legea nr.19/2000, iar nu şi pentru persoanele prevăzute la art.42 din aceeaşi lege şi care, în opina sa, se află în aceeaşi situaţie.

Tribunalul Bacău - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care arată că tratamentul juridic diferit instituit pentru anumite categorii de persoane nu reprezintă nici privilegii, nici discriminări, ci se justifică obiectiv şi rezonabil prin situaţia diferită în care se află acele categorii de cetăţeni.

În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatul Poporului,



pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia ridicată. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că

stabilirea diferenţiată a condiţiilor de pensionare reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului. Avocatul Poporului arată că textul de lege criticat este constituţional întrucât nu instituie privilegii sau

discriminări între persoane aflate în situaţii identice. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctul lor de vedere asupra

excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:


Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art.77 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000, astfel cum a fost modificată prin art.I pct.34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.49/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.161 din 30 martie 2001, aprobată prin Legea nr.338/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 25 iunie 2002.

Textul de lege criticat are următoarea redactare: Art.77: "(1) Punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin împărţirea

numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr.3.

(2) În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art.43 şi 47, la stabilirea punctajului mediu anual conform alin.(1) se iau în considerare stagiile de cotizare prevăzute la aceste articole.

(3) În situaţiile prevăzute la art.44, la stabilirea punctajului mediu anual al asiguraţilor conform alin.(1) se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare prevăzute în anexele nr.4 şi 5.

(4) La calcularea punctajului mediu anual, a punctajului anual şi a numărului de puncte realizat în fiecare lună se utilizează cinci zecimale."

În opinia autorilor excepţiei, textul de lege criticat este contrar prevederilor art.16 alin.(1) din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că art.77 alin.(1) din Legea nr.19/2000 prevede, ca regulă generală, calcularea punctajului mediu anual prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare prevăzut de lege.

În mod excepţional, potrivit alin.(2) şi (3) ale aceluiaşi articol, pentru anumite categorii de persoane, respectiv cele prevăzute la art.43, 44 şi 47 din Legea nr.19/2000, la stabilirea punctajului mediu anual se iau în considerare stagiile de cotizare reduse pe care legea le prevede ca beneficiu pentru că aceste persoane şi-au desfăşurat activitatea în anumite condiţii speciale, precum în unităţile miniere în subteran, prin expunerea la radiaţii, în aviaţia civilă sau având un handicap preexistent calităţii de asigurat.

Autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de faptul că legea nu prevede aceeaşi soluţie şi pentru persoanele care se încadrează în ipoteza art.42 din Legea nr.19/2000, respectiv cele care şi-au desfăşurat activitatea total sau parţial în condiţii deosebite de muncă.

Faţă de acestea, Curtea reţine că legiuitorul a înţeles să stabilească condiţii diferenţiate privind acordarea dreptului la pensie, având în vedere situaţia obiectiv diferită în care se găsesc diverşii titulari ai acestui drept. Astfel, potrivit art.42 din Legea nr.19/2000, persoanele care au desfăşurat activitatea în condiţii deosebite de muncă se bucură de beneficiul reducerii vârstei standard de pensionare doar în măsura în care au realizat stagiul complet de cotizare. Spre deosebire de aceştia, persoanele ce se încadrează în situaţia reglementată de art.43, 44 şi 47 din Legea nr.19/2000 se bucură şi de reducerea stagiului de cotizare, alături de reducerea vârstelor standard de pensionare, fapt ce justifică şi tratamentul diferenţiat instituit de art.77 din aceeaşi lege.

Potrivit art.47 alin.(2) din Constituţie, cetăţenii au dreptul la pensie şi la alte forme de asigurări sociale



stabilite de lege. Prin urmare, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul, condiţiile şi limitele exercitării dreptului la pensie, putând, de asemenea, ca în considerarea unor situaţii speciale să instituie reglementări specifice, în deplin acord cu principiul constituţional al egalităţii în drepturi care nu presupune omogenitate, ci justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat în cazul unor situaţii diferite. În situaţia de faţă, situaţiile diferite sunt determinate de condiţiile diferenţiate în care şi-au desfăşurat activitatea diversele categorii de persoane care solicită acordarea dreptului la pensie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.77 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, excepţie ridicată de Lucian Burcă şi Domnica Burcă în Dosarul nr.653/110/2006 (nr.vechi 5.744/2006) al Tribunalului Bacău - Secţia civilă.


2. DECIZIA Nr.1.233 din 20 decembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I pct.1 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat


Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.164 alin.(3) din Legea

nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, excepţie ridicată de Rodica Camelia Luca în Dosarul nr.15.730/99/2006 al Tribunalului Iaşi - Secţia civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate,

considerând că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.


Prin Încheierea din 14 februarie 2007, pronunţată în Dosarul nr.15.730/99/2006, Tribunalul Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Excepţia a fost ridicată de Rodica Camelia Luca cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de recalculare a pensiei.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 prin care se arată că pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 1992 sporul de vechime în muncă se calculează automat, potrivit dispoziţiilor art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000, nefiind necesară dovedirea acestuia prin adeverinţă, are efecte retroactive, întrucât determină luarea în calcul a unor procente de vechime în muncă diferite de cele obţinute în realitate, potrivit reglementărilor în vigoare pe perioada când a desfăşurat munca. De asemenea, consideră că este încălcat şi art.41 alin.(2) din Constituţie privind dreptul salariaţilor la măsuri de securitate socială.



Tribunalul Iaşi - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, aspectele invocate de autorul excepţiei vizând, de fapt, modul de aplicare a legii ce revine competenţei instanţei de judecată, iar nu instanţei de contencios constituţional. De asemenea, arată că prevederile art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000 nu produc efecte retroactive, ci se aplică fără discriminări de la data intrării sale în vigoare, de esenţa legii criticate fiind tocmai asigurarea respectării principiului protecţiei sociale.

În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată, în primul rând, că autorul excepţiei critică, de fapt, cap. I pct.1 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005. Acest text de lege nu este neconstituţional, întrucât, deşi vizează trecutul, efectele sale se produc numai pentru viitor, iar eventuala diminuare a punctajului mediu anual nu afectează cuantumul pensiilor anterior stabilite, care se menţine în plată în continuare. Totodată, modificarea condiţiilor de exercitare a dreptului la pensie nu poate avea nici ea semnificaţia încălcării principiului constituţional al neretroactivităţii legii, de vreme ce, în temeiul art.47 alin.(2) din Constituţie, condiţiile de exercitare a dreptului la pensie se stabilesc prin lege. Astfel, aparţine competenţei libere şi exclusive a legiuitorului stabilirea acestor condiţii. În sfârşit, arată că art.41 alin.(2) din Constituţie nu are incidenţă în cauză.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional. În acest sens, arată că prevederile art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000 nu produc efecte retroactive, aplicându-se doar după data intrării lor în vigoare. De asemenea, consideră că autorul excepţiei nu ridică probleme de constituţionalitate, ci doar de interpretare şi aplicare a legii. În sfârşit, consideră că art.41 alin.(2) din Constituţie nu are incidenţă în cauză.


CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:


Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000, aşa cum a fost modificată prin articolul unic pct.40 din Legea nr.338/2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.49/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 25 iunie 2002, dispoziţii potrivit cărora "La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin.(1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent, care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare. Sporul de vechime care se utilizează la stabilirea punctajelor anuale este următorul:

a) perioada 1 martie 1970-7 septembrie 1983: 3% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 5-10 ani; 5% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 10-15 ani; 7% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 15-20 de ani; 10% pentru o vechime în muncă totală de peste 20 de ani; b) perioada 1 septembrie 1983-7 aprilie 1992: 3% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 3-5 ani; 6% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 5-10 ani; 9% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 10-15 ani; 12% pentru o vechime în muncă totală cuprinsă între 15-20 de ani;



15% pentru o vechime în muncă totală de peste 20 de ani." Curtea constată că, deşi autorul excepţiei se referă la prevederile art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000,

din motivarea excepţiei reiese că, în realitate, critica de neconstituţionalitate este îndreptată împotriva dispoziţiilor cap. I pct.1 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.119 din 7 februarie 2005, dispoziţii potrivit cărora, "Pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 1992, sporul de vechime în muncă se calculează automat, potrivit prevederilor art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000, şi în consecinţă nu este necesară dovedirea acestuia prin adeverinţe".

Autorul excepţiei consideră că acest text de lege este contrar dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.15 alin.(2), care consacră neretroactivitatea legii civile, şi în art.41 alin.(2), care se referă la dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege criticat a fost conceput să vină în sprijinul persoanelor care, anterior datei de 1 aprilie 1992, au obţinut un spor pentru vechime în muncă, spor ce nu poate fi dovedit cu însemnări în carnetul de muncă sau adeverinţă. Prin urmare, nu mai este necesară dovedirea existenţei acestui spor prin adeverinţe care, în cele mai multe cazuri, sunt imposibil de procurat, procedându-se la calcularea automată, potrivit dispoziţiilor art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000.

Aşa fiind, Curtea constată că acest text de lege are în vedere doar ipoteza când nu se poate face dovada drepturilor obţinute, astfel că nu pot fi reţinute criticile invocate de autorul excepţiei care vizează, în realitate, aspecte de aplicare a legii ce ţin de competenţa instanţei de judecată, iar nu a instanţei de contencios constituţional.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A. d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, cu majoritate,


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I pct.1 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, excepţie ridicată de Rodica Camelia Luca în Dosarul nr.15.730/99/2006 al Tribunalului Iaşi - Secţia civilă.


OPINIE SEPARATĂ Prin critica adusă textului de lege, autorul excepţiei consideră că dispoziţiile cap. I pct.1 din anexa la

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.119 din 7 februarie 2005, contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.15 alin.(2), care consacră neretroactivitatea legii civile, şi în art.41 alin.(2), care se referă la dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială.

În decizia sa Curtea Constituţională cu majoritate de voturi respinge excepţia de neconstituţionalitate formulată de autor, arătând că criticile invocate de autorul excepţiei vizează, în realitate, aspecte de aplicare a legii.

Curtea Constituţională constată, în mod corect, că textul de lege din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005, textul criticat de autorul excepţiei, a fost conceput pentru a veni în sprijinul persoanelor care, anterior datei de 1 aprilie 1992, au beneficiat de un spor de vechime în muncă.

Într-adevăr, textul de lege criticat prevede că "pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 1992, sporul de vechime se calculează automat, potrivit prevederilor art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000, şi In consecinţă nu este necesară dovedirea acestuia prin adeverinţe".



Din acest text reiese, în mod evident, intenţia legiuitorului de a veni în sprijinul persoanelor care solicită pensionarea, stabilind că "sporul de vechime se calculează automat" şi că "nu este necesară" prezentarea unei adeverinţe pentru a dovedi existenţa sporului de vechime.

Pentru determinarea punctajelor anuale de pensie, legiuitorul stabileşte în art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale procentele sporurilor de vechime care se utilizează pentru diferite perioade, acestea fiind cele care "se calculează automat".

Constatăm că procentele prevăzute în art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000 corespund procentelor cuprinse în art.66 alin.(1) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr.57/1974, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr.133-134 din 1 noiembrie 1974 şi republicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr.59-60 din 23 iulie 1980.

Art.66 (1) Personalul din toate sectoarele de activitate beneficiază, în raport cu vechimea neîntreruptă în aceeaşi

unitate, de un spor la retribuţie, după cum urmează:

Tranşe de vechime neîntreruptă Cotele din retribuţia tarifară între 5-10 ani 3%

de la 10-15 ani 5% de la 15-20 ani 7%

peste 20 ani 10% Trebuie să avem în vedere, însă, şi prevederile art.66 alin.(2) din aceeaşi lege, care pentru anumite

categorii de personal stabilesc alte tranşe de vechime neîntreruptă şi alte procente, mai mari, de spor de vechime neîntreruptă.

Art.66 (2) Pentru personalul unităţilor din industria minieră, pentru muncitorii, mecanicii de locomotivă şi

personalul operativ din unităţile de exploatare a căilor ferate subordonate Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, a căror activitate este direct legată de siguranţa circulaţiei, precum şi pentru docheri, conducători de utilaje portuare şi operatori de dană, sporul se calculează în următoarele cote:

Cotele din retribuţia tarifară

Tranşe de vechime neîntreruptă Pentru personalul din unităţile din industria minieră, care lucrează la

suprafaţă

Pentru personalul din celelalte unităţi prevăzute în acest

alineat între 1-5 ani 2% 3%

de la 5-10 ani 3% 5% de la 10-15 ani 5% 7% de la 15-20 ani 7% 9%

peste 20 ani 10% 12% În aceste condiţii interpretarea textului de lege criticat, în sensul că nu vor fi acceptate adeverinţe prin

care se dovedeşte că o persoană a beneficiat, conform legii în vigoare la data respectivă, de un spor de vechime mai mare decât cel "calculat automat", ar însemna discriminare pentru cei care au făcut parte din categoria persoanelor prevăzute la art.66 alin.(2) din Legea nr.57/1974 şi ar însemna anularea efectelor produse de această lege, printr-o reglementare ulterioară.

Faţă de cele de mai sus, considerăm că sintagma "se calculează automat" trebuie interpretată în sensul că, în condiţii normale, nu este nevoie de adeverinţă, dar în cazul în care printr-o adeverinţă se dovedeşte că sporul de vechime a fost mai mare decât cel "calculat automat", aceste adeverinţe trebuie să fie luate în considerare la calculul punctului de pensie.

În caz contrar prevederile cap. I pct.1 din anexa la Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, coroborate



cu prevederile art.164 alin.(3) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, ar avea efecte retroactive, anulând efectele produse, în perioada cât au fost în vigoare, de prevederile art.66 alin.(2) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr.57/1974, şi astfel ar contraveni prevederilor art.15 alin.(2) din Constituţie.

Judecător, Judecător, Judecător, Ion Predescu Augustin Zegrean Puskás Valentin Zoltán 3. DECIZIA Nr.46 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat


Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, excepţie ridicată de Vasile Nicola în Dosarul nr.1.650/30/C/2006 al Tribunalului Timiş - Secţia civilă.

La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepţiei, lipsind partea Casa Judeţeană de Pensii Timiş, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei. Acesta învederează aspecte legate de modalitatea de calcul a pensiei şi solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, considerând că actul normativ criticat nu are caracter retroactiv, ci se aplică doar de la intrarea sa în vigoare.


Prin Încheierea din 29 iunie 2007, pronunţată în Dosarul nr.1.650/30/C/2006, Tribunalul Timiş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, excepţie ridicată de Vasile Nicola într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea unei contestaţii cu privire la stabilirea drepturilor de pensie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 sunt neconstituţionale, întrucât afectează drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală. Se arată că ordonanţa criticată dispune, prin art.4 alin.(2), cu privire la totalitatea drepturilor băneşti câştigate sub imperiul legilor anterioare datei ieşirii sale la pensie, fiind contrară dispoziţiilor art.15 alin.(1) şi (2) din Constituţie.

Tribunalul Timiş - Secţia civilă apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât "legiuitorul are competenţa exclusivă de a modifica şi completa legislaţia în materie şi de a stabili data de la care operează recalcularea".

Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, amintind cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr.127/2007, în sensul că "legiuitorul este în drept să stabilească şi să



modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condiţiile şi criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul şi cuantumul acestora, cu respectarea condiţiei ca aceste noi reglementări să fie aplicate de la intrarea legii în vigoare, pentru viitor, condiţie pe care ordonanţa de urgenţă a Guvernului o îndeplineşte".

Avocatul Poporului apreciază că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 sunt constituţionale, precizând că "prin acest act normativ se urmăreşte eliminarea discrepanţelor existente între cuantumurile pensiilor şi stabilirea tuturor drepturilor după aceeaşi lege, aceeaşi metodologie, potrivit aceloraşi principii, indiferent de data pensionării şi indiferent de legislaţia sub incidenţa căreia persoana în cauză s-a pensionat".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.119 din 7 februarie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr.78/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.301 din 11 aprilie 2005.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, ordonanţa criticată contravine prevederilor constituţionale ale art.15 alin.(1) şi (2) care consacră principiul universalităţii drepturilor şi obligaţiilor şi cel al neretroactivităţii legii, cu unele excepţii, precum şi celor ale art.115 alin.(6) teza a treia care prevăd că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu poate reţine critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art.115 alin.(6) teza a treia din Legea fundamentală, întrucât prin reglementările cuprinse în actul normativ ce constituie obiect al excepţiei nu sunt afectate drepturi şi libertăţi consacrate la nivel constituţional.

În plus, observă că, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2005, în ansamblul său, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin numeroase decizii, sub aspectul susţinerilor referitoare la caracterul retroactiv al reglementării, constatând constituţionalitatea acestora, pentru motivele acolo reţinute. Dintre acestea pot fi amintite deciziile nr.352 din 3 aprilie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.330 din 16 mai 2007), nr.127 din 15 februarie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.195 din 21 martie 2007) şi nr.120 din 15 februarie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.204 din 26 martie 2007).

Întrucât în susţinerea prezentei excepţii nu au fost aduse elemente noi, care să justifice modificarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, soluţiile pronunţate prin deciziile enumerate mai sus şi argumentele pe care acestea s-au întemeiat îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,


Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, excepţie ridicată de Vasile Nicola în Dosarul nr.1.650/30/C/2006 al Tribunalului Timiş - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2008.



4. DECIZIA Nr.39 din 30 ianuarie 2008 referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare


Curtea Constituţională a fost sesizată de Preşedintele României, în temeiul dispoziţiilor art.146 lit.a) din

Constituţia României, republicată, şi ale art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare.

La sesizări au fost anexate, în copie, Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Sesizările au fost trimise Curţii Constituţionale prin Adresa nr.139 din 8 ianuarie 2008 şi formează obiectul Dosarului nr.20 A/2008.

Sesizările de neconstituţionalitate au ca obiect dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi ale Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare.

În motivarea sesizărilor de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, următoarele: A. Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi "ordonanţa în sine" contravin prevederilor constituţionale ale art.16 alin.(2), art.107 alin.(1) teza întâi şi art.119. În acest sens, se arată că, în temeiul art.4 lit.d) pct.2 din Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi al art.8 şi 30 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "Guvernul trebuia să supună avizării C.S.A.T. proiectul ordonanţei aprobate de legea criticată, deoarece Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este o instituţie cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale". Avizul C.S.A.T. era obligatoriu şi trebuia să fie prealabil emiterii ordonanţei, motiv pentru care lipsa lui reprezintă un viciu de neconstituţionalitate. În continuare, se apreciază că neconstituţionalitatea ordonanţei se transferă legii de aprobare, care însă nu poate fi acoperită de aprobarea Parlamentului.

B. Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare şi "ordonanţa în sine" contravin prevederilor constituţionale ale art.1 b alin.(Z), art.107 alin.(1) teza întâi, art.115 alin.(4) şi art.119. În acest sens, se arată că, potrivit art.4 lit.d) pct.6 din Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, proiectele de acte normative emise de Guvern referitoare la "alocaţiile bugetare destinate ministerelor şi serviciilor cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale" se avizează de C.S.A.T. Avizul este obligatoriu şi prealabil emiterii actului normativ. De asemenea, se apreciază că problemele reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.77/2007, deci "pe calea excepţională a delegării legislative, nu se



justifică", acestea putând fi soluţionate "pe calea legiferării normale". În fine, se consideră că Guvernul s-a pus pe sine mai presus de lege, subminând instituţia C.S.A.T, ceea ce pune în pericol securitatea naţională.

În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.

Guvernul susţine că sesizările de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. În acest sens, arată că autorul sesizărilor nu indică nicio dispoziţie din cuprinsul legilor sau ordonanţelor care să fie în contradicţie cu prevederi sau principii constituţionale, astfel încât controlul de constituţionalitate este, în fapt, lipsit de obiect.

Consideră că autorul sesizărilor pretinde doar că neconstituţionalitatea este generată de nerespectarea unor proceduri prevăzute de lege cu prilejul elaborării ordonanţelor, proceduri care presupun solicitarea şi emiterea avizului C.S.A.T. În faza elaborării şi definitivării proiectelor de acte normative. În legătură cu acest aspect, Guvernul arată că nu există nicio prevedere constituţională în sensul condiţionării emiterii anumitor ordonanţe de urgenţă numai după obţinerea avizului C.S.A.T. Apreciază că acest aviz este unul facultativ, deoarece nici Legea nr.415/2002 nu precizează natura acestuia. De aceea, Guvernul a considerat că nu este necesară solicitarea avizului C.S.A.T, cu atât mai mult cu cât ordonanţele de urgenţă criticate au fost supuse aprobării Parlamentului, organ ce are dreptul de control asupra C.S.A.T.

Cât priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.77/2007, arată că se impunea "adoptarea unor măsuri privind schemele profesionale de securitate socială şi pentru a înlătura impactul social deosebit de grav determinat de blocarea sistemului de pensii specific militar".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

CURTEA, examinând sesizările de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legilor criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.a) din Constituţie şi ale art.1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să soluţioneze sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României.

Obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Prevederile constituţionale considerate ca fiind încălcate prin dispoziţiile criticate sunt următoarele: - Art.16 alin.(2): "Nimeni nu este mai presus de lege."; - Art.107 alin.(1) teza întâi: "Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor

acestuia, respectând atribuţiile ce le revin."; - Art.115 alin.(4): "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror

reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora."; - Art.119: "Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc

apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii."

Acest ultim text constituţional invocat în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor supuse controlului Curţii consacră o autoritate a administraţiei publice, autonomă faţă de Guvern, prezidată de Preşedintele României şi supusă controlului parlamentar, a cărei menire este, potrivit art.1 din Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, "organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională".

Prin criticile formulate sunt vizate doar aspecte ce ţin de constituţionalitate extrinsecă, autorul sesizărilor criticând procedurile de elaborare şi emitere a ordonanţelor de urgenţă aprobate prin legile supuse controlului Curţii, în principal, faptul că pentru proiectele acestor ordonanţe nu a fost solicitat avizul C.S.A.T.

În legătură cu acest aspect, Curtea reţine că Guvernul avea obligaţia legală de a solicita avizul C.S.A.T. În acest sens sunt dispoziţiile art.8 alin.(1) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru



elaborarea actelor normative, potrivit cărora "În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării", şi dispoziţiile art.30 alin.(3) din aceeaşi lege, care stipulează că "Forma finală a instrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative trebuie să cuprindă referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curţii de Conturi sau Consiliului Economic şi Social".

Din analiza prevederilor art.119 din Constituţie, a reglementării art.4 lit.d) din Legea nr.415/2002 şi a dispoziţiilor de lege susmenţionate, nu rezultă însă obligativitatea obţinerii vreunui aviz. Niciun text constituţional nu se referă la avizarea actelor normative iniţiate sau emise de Guvern, în sensul condiţionării emiterii acestora numai după obţinerea vreunui aviz. Dacă Guvernul a solicitat sau nu avizul C.S.A.T., dacă acesta a fost obţinut ori nu, acestea nu sunt veritabile probleme de constituţionalitate. Ar fi vorba despre neconstituţionalitate numai în situaţia în care actele normative criticate sau procedura lor de adoptare ar veni în contradicţie cu texte ori principii constituţionale.

Trecând la examinarea criticii referitoare la înfrângerea, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.77/2007, a exigenţelor prevăzute de art.115 alin.(4) din Constituţie în materie de delegare legislativă, Curtea reţine din preambulul ordonanţei raţiunea şi utilitatea acesteia, precum şi existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată, în condiţiile asumării de către România, ca stat membru al Uniunii Europene, a obligaţiei de a transpune acquis-ul comunitar, implicit de a asigura respectarea principiului egalităţii de şanse în cadrul schemelor ocupaţionale de securitate socială, inclusiv în ceea ce priveşte sistemul pensiilor militare de stat.

În sfârşit, prevederile constituţionale ale art.16 alin.(2) şi ale art.107 alin.(1) teza întâi nu pot fi reţinute ca având relevanţă pentru soluţionarea sesizărilor de neconstituţionalitate.

În consecinţă, Curtea constată că actele normative supuse controlului sunt constituţionale. Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al

art.11 alin.(1) lit.A. a), al art.15 alin.(1) şi al art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,


1. Constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative este constituţională.

2. Constată că Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare este constituţională.

Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterea a avut loc la data de 30 ianuarie 2008 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte,

Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Ninosu, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.



Alte drepturi de asigurări sociale 1. DECIZIA Nr.1.134 din 27 noiembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.57 alin.(6) lit.b) din Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap


Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.57 alin.(6) lit.b) din Legea

nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, excepţie ridicată de Magyara Robert în Dosarul nr.12.845/3/2007 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 noiembrie 2007 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la data de 27 noiembrie 2007.


Prin Încheierea din 14 mai 2007, pronunţată în Dosarul nr.12.845/3/2007, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.57 alin.(6) lit.b) din Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Excepţia a fost ridicată de Magyara Robert cu prilejul soluţionării unei acţiuni având ca obiect drepturi băneşti cuvenite în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.

În motivarea excepţiei autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat, potrivit căruia persoanele cu handicap care sunt reţinute sau condamnate definitiv la o pedeapsă privativă de libertate nu pot beneficia de prestaţiile prevăzute la art.57 alin.(4) din Legea nr.448/2006, este contrar dispoziţiilor art.50 şi art.16 alin.(2) raportat la art.1 alin.(5) din Constituţie, în acest sens, arată că are nevoie de o serie de bunuri pe care administraţia penitenciarului nu i le poate oferi, iar indemnizaţia lunară ce i s-ar cuveni în calitate de persoană cu handicap accentuat ar fi în măsură să satisfacă nevoile sale pe durata cât se află în penitenciar.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că excluderea anumitor categorii de la beneficiul prestaţiei sociale conferite de dispoziţiile art.57 alin.(4) din Legea nr.448/2006 are la bază două consideraţii, respectiv faptul că persoanele cu handicap se află fie în îngrijirea şi protecţia unui asistent personal profesionist, fie în instituţii în care se asigură întreţinerea completă, asigurându-se astfel protecţia specială de care trebuie să se bucure această categorie de persoane. În ceea ce priveşte textul de lege criticat, consideră că acesta se referă la cea de-a doua ipoteză, astfel că persoanele arestate, reţinute ori aflate în detenţie sunt protejate potrivit art.50 din Constituţie.

În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că textul de lege criticat este constituţional, fiind reglementat în considerarea unei situaţii speciale, anume aceea că în perioada arestului, reţinerii sau detenţiei, persoana cu handicap beneficiază de întreţinere completă în centrele de detenţie. În acelaşi timp, arată că autorul excepţiei critică de fapt o omisiune legislativă, urmărind completarea art.57 alin.(6) lit.b) din Legea nr.448/2006, fapt pentru care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt neconstituţionale. În acest sens, arată că excluderea persoanelor private de libertate de la beneficiul bugetului personal complementar lunar şi de la indemnizaţia lunară nu se justifică în mod obiectiv şi rezonabil în raport de situaţia celorlalte persoane cu



handicap, care, deşi nu beneficiază de buget personal complementar lunar şi de indemnizaţia lunară, beneficiază de o protecţie specială din partea statului.


CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie şi ale art.1 alin.(1), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.57 alin.(6) lit.b) din Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.006 din 18 decembrie 2006, aşa cum a fost modificată prin art.I pct.13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.14/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.187 din 19 martie 2007, aprobată prin Legea nr.275/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.700 din 17 octombrie 2007.

Textul de lege criticat are următoarea redactare: - Art.57 alin.(6) lit.b): "Nu pot beneficia de prevederile alin.(4): […] (b) persoanele cu handicap care sunt reţinute, arestate sau condamnate definitiv la o pedeapsă privativă

de libertate, pe perioada reţinerii, arestării ori a detenţiei;". Autorul excepţiei consideră că acest text de lege este contrar următoarelor prevederi constituţionale:

art.50 privind protecţia persoanelor cu handicap, art.16 alin.(2) care prevede că "Nimeni nu este mai presus de lege" şi art.1 alin.(5) potrivit căruia "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că art.50 din Constituţie consacră dreptul persoanelor cu handicap de a se bucura de o protecţie specială, sens în care statul trebuie să asigure realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii. Prin urmare, această normă constituţională se referă la obligaţia statului de a asigura egalitatea de şanse a persoanei cu handicap în raport cu restul comunităţii, fără a interzice ca, în vederea unor situaţii speciale, să fie instituite mijloace specifice de protecţie pentru diferitele categorii de persoane cu handicap, în deplin acord cu principiul egalităţii în drepturi consacrat de art.16 alin.(1) din Constituţie. Astfel, potrivit acestui din urmă text constituţional, situaţii obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

În situaţia textului de lege criticat, Curtea constată că excepţia instituită de legiuitor are în vedere faptul că, în perioada arestării, deţinerii ori reţinerii, statul va acorda un regim special persoanelor cu handicap, astfel că prestaţiile sociale de care ar urma să beneficieze aceste persoane, potrivit art.57 alin.(4) din Legea nr.448/2006, se regăsesc, în fapt, în măsurile speciale prin care administraţia penitenciarelor sau a locurilor de arest asigură protecţia persoanelor cu handicap.

De altfel, Curtea observă că persoanele prevăzute la art.57 alin.(6) lit.b) din Legea nr.448/2006 nu sunt singurele categorii de persoane exceptate de la indemnizaţiile prevăzute de alin.(4) al aceluiaşi articol, în aceeaşi situaţie găsindu-se şi adulţii cu handicap îngrijiţi şi protejaţi în centre rezidenţiale publice, cu excepţia centrului de tip respira şi adulţii cu handicap grav sau accentuat care realizează venituri, aflaţi în îngrijirea şi protecţia asistentului personal profesionist.

În sensul celor arătate, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi prin Decizia nr.605 din 19 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.593 din 28 august 2007, când a statuat că art.57 alin.(6) lit.b) din Legea nr.448/2006 nu este contrar prevederilor art.50 şi art.16 alin.(1) din Constituţie.

În ceea ce priveşte conformitatea dintre textul de lege criticat şi dispoziţiile art.16 alin.(2) şi art.1 alin.(5) din Constituţie, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,




Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.57 alin.(6) lit.b) din Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, excepţie ridicată de Magyara Robert în Dosarul nr.12.845/3/2007 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2007.

2. DECIZIA Nr.55 din 31 ianuarie 2008 privind excepţia de neconstituţionalitate a Hotărârii Guvernului nr.677/2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti


Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Hotărârii Guvernului nr.677/2003 privind

condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti, excepţie ridicată în Dosarul nr.7.891/105/2005 (număr în format vechi 7.894/2005) al Tribunalului Prahova - Secţia civilă.

La apelul nominal răspunde Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, prin reprezentanţii legali: Ana Maria Florea şi, respectiv, Zbârlea Gheorghe, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr.1.570D/2007 şi nr.1.571 D/2007, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate identică, ridicată în dosarele nr.7.894/105/2005 (număr în format vechi 7.897/2005) şi nr.7.890/105/2005 (număr în format vechi 7.893/2005) ale Tribunalului Prahova - Secţia civilă.

La apelul nominal se constată că sunt prezente aceleaşi părţi ca şi în cazul Dosarului nr.1.569D/2007, procedura de citare fiind legal îndeplinită faţă de părţile lipsă.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr.1.570D/2007 şi nr.1.571 D/2007 la Dosarul nr.1.569D/2007, având în vedere faptul că sunt îndeplinite cerinţele conexării prevăzute de art.53 alin.(5) din Legea nr.47/1992.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării, întrucât dosarele au acelaşi obiect. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a dosarelor menţionate, în temeiul dispoziţiilor art.53 alin.(5)

din Legea nr.47/1992, dispune conexarea dosarelor nr.1.570D/2007 şi nr.1.571 D/2007 la Dosarul nr.1.569D/2007, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentanţii legali ai Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi ai Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi

Autorităţii Judecătoreşti pun concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă.

Luând cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, în acelaşi sens,

CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin Încheierile din 21 septembrie 2007, pronunţate în dosarele nr.7.891/105/2005 (număr în format vechi 7.894/2005), nr.7.894/105/2005 (număr în format vechi 7.897/2005), nr.7.890/105/2005 (număr în format vechi 7.893/2005), Tribunalul Prahova - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de



neconstituţionalitate a Hotărârii Guvernului nr.677/2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti.

Excepţia a fost ridicată de: Ştefania Gheorghe, Liviu Constantin Stanimir, Paul Mihail Spânu, Constantin Toader, Nicolae Dan Damian, Florentin Cojanu, Cristian Constantin Coman, Aurelian Preda, Florin Petre, Dănuţ Toma, Vasile Gheorghe, Ilie Valentin Ivănescu, Ştefan Valentin Beznea, Iişoara Manolache, Alexandru Manolache, Nicolae Constantin, Florian Tută, Gabriel Ion Ciulac, Dumitru Marian Fofircă, Alexandru Vrânceanu, Vasile Gârbea, Vasile Miclea, Ovidiu Nicolae Ciobanu, Gabriel Balea şi Ovidiu Badea, Gheorghe Tudose, Fănică Chelba, Daniel Bobeică, Victor Cristian Andreescu, Nicolae Mădălin Dumitrache, Georgian Costin Anton, Gabriel Dan Pândele, Costinel Şindrilaru, Iulian Tănase, Cristian Horaţiu Grigore, Ion Baciu, Ion Lapte, Angelo Neacşu, Constantin Burduşei, Fiorin Burlan, Cristian Petronel Achim, Elena Marcu, Constantin Radu, Constantin Cătălin Ene, Ionel Minea, Nicolae Tudor, Ion Băncilă, Adrian Ionuţ Opriş, Florian Nicolae, Viorel Toma, Cătălin Viorel Stanciu, Gheorghe Stoian, Nicolae Toma, Dumitru Răduiescu, Mihai Muc, Gheorghe Dinu, Marian Gerea, Mihail Poenaru, Lucian Spătaru, Florian Marius Niţu, Florica Schiau, Valentin Adrian Panait şi Vasile Mirel Furtună în cauze având ca obiect soluţionarea unor litigii de muncă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că Hotărârea Guvernului nr.677/2003 contravine dispoziţiile art.26 alin.(1), art.33 alin.(1), art.41 alin.(2) şi art.53 din Constituţie, întrucât prevederile hotărârii menţionate restrâng dreptul acordat poliţiştilor prin Legea nr.80/1995 şi Legea nr.360/2002.

Tribunalul Prahova - Secţia civilă consideră că Hotărârea Guvernului nr.677/2003 este neconstituţională în integralitatea sa, fiind contrară dispoziţiilor constituţionale invocate în motivarea excepţiei.

Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că hotărârile Guvernului nu pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.47/1992, reţine următoarele:


Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie Hotărârea Guvernului nr.677/2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.432 din 19 iunie 2003.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art.29 alin.(1) şi (6) din Legea nr.47/1992, potrivit cărora: "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare [...].

(6) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.(1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.[...]"

Aşa fiind, Curtea constată, totodată, că Tribunalul Prahova - Secţia civilă trebuia să aplice aceste dispoziţii şi, fără a mai sesiza Curtea Constituţională, să respingă, printr-o încheiere motivată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Hotărârii Guvernului nr.677/2003, întrucât acest act normativ nu face parte din categoria actelor prevăzute de art.146 lit.d) din Constituţie, text potrivit căruia Curtea Constituţională "hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial".

Întrucât instanţa nu s-a conformat dispoziţiilor art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, iar instanţa de contencios constituţional a fost totuşi sesizată, Curtea urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate ca



fiind inadmisibilă. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum

şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,


Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a Hotărârii Guvernului nr.677/2003 privind condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi protezelor pentru poliţişti, excepţie ridicată de Ştefania Gheorghe, Liviu Constantin Stanimir, Paul Mihail Spânu, Constantin Toader, Nicolae Dan Damian, Florentin Cojanu, Cristian Constantin Coman, Aurelian Preda, Florin Petre, Dănuţ Toma, Vasile Gheorghe, Ilie Valentin Ivănescu, Ştefan Valentin Beznea, Iişoara Manolache, Alexandru Manolache, Nicolae Constantin, Florian Tută, Gabriel Ion Ciulac, Dumitru Marian Fofircă, Alexandru Vrânceanu, Vasile Gârbea, Vasile Miclea, Ovidiu Nicolae Ciobanu, Gabriel Balea şi Ovidiu Badea, Gheorghe Tudose, Fănică Chelba, Daniel Bobeică, Victor Cristian Andreescu, Nicolae Mădălin Dumitrache, Georgian Costin Anton, Gabriel Dan Pândele, Costinel Şindrilaru, Iulian Tănase, Cristian Horaţiu Grigore, Ion Baciu, Ion Lapte, Angelo Neacşu, Constantin Burduşei, Florin Burlan, Cristian Petronel Achim, Elena Marcu, Constantin Radu, Constantin Cătălin Ene, Ionel Minea, Nicolae Tudor, Ion Băncilă, Adrian Ionuţ Opriş, Florian Nicolae, Viorel Toma, Cătălin Viorel Stanciu, Gheorghe Stoian, Nicolae Toma, Dumitru Rădulescu, Mihai Muc, Gheorghe Dinu, Marian Gerea, Mihail Poenaru, Lucian Spătaru, Florian Marius Niţu, Florica Schiau, Valentin Adrian Panait şi Vasile Mirel Furtună în dosarele nr.7.891/105/2005 (număr în format vechi 7.894/2005), nr.7.894/105/2005 (număr în format vechi 7.897/2005) şi nr.7.890/105/2005 (număr în format vechi 7.893/2005) ale Tribunalului Prahova - Secţia civilă.


3. DECIZIA Nr.43 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/2006 pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal


Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art.VI din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr.88/2006 pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal, excepţie ridicată de Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ şi Federaţia Sindicatelor din Învăţământ "Spiru Haret" în Dosarul nr.444/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepţiei, doamnele Ioana Voicu şi Liliana-Elena Glinţă, consilieri juridici cu delegaţii la dosar, lipsă fiind partea Guvernul României, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentanţilor autorilor excepţiei. Aceştia solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate pentru motivele arătate în notele scrise depuse la dosarul cauzei.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât aceasta constituie, în speţă, însăşi cauza acţiunii introduse în contencios administrativ.




Prin Încheierea din 24 mai 2007, pronunţată în Dosarul nr.444/2/2007, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/2006 pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal, excepţie ridicată de Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ şi Federaţia Sindicatelor din Învăţământ "Spiru Haret" într-un litigiu de contencios administrativ având ca obiect anularea ordonanţei amintite.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că, prin adoptarea măsurii reglementate de dispoziţiile legale criticate, au fost încălcate prevederile art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, în sensul că Guvernul avea obligaţia de a respecta atât Constituţia, cât şi Legea nr.84/1995 - lege organică -, care prevede că "în România învăţământul constituie prioritate maximă". Totodată, se critică faptul că Guvernul a extins delegarea legislativă dincolo de limitele constituţionale, iar motivarea urgenţei suspendării aplicării art.170 alin.(11) din Legea nr.84/1995 este generică şi lipsită de substanţă. În plus, titlul actului contestat - "pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal" - nu are nicio legătură cu prevederea cuprinsă în art.VI, întrucât art.170 alin.(11) din Legea învăţământului nr.84/1995 nu reglementează drepturi sociale sau cheltuieli de personal, ci procentul din profitul intern brut alocat învăţământului de stat.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile art.VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/2006 nu încalcă prevederile din Constituţie invocate de autorii excepţiei.

Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/2006 a fost emisă în baza dispoziţiilor art.115 alin.(4) din Constituţie, iar nu în baza unei legi speciale de abilitare, astfel încât criticile cu privire la depăşirea delegării legislative de către Guvern şi la încălcarea prevederilor art.108 alin.(3) şi art.115 alin.(1) din Legea fundamentală nu sunt întemeiate. Preambulul ordonanţei de urgenţă criticate a prevăzut că măsurile propuse prin dispoziţiile sale "vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată", acestea fiind necesare în vederea respectării angajamentelor Guvernului României asumate prin programul de guvernare cu privire la integrarea în Uniunea Europeană.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile criticate, referitoare la suspendarea pe o perioadă definită a alocării unui procent de 6% din produsul intern brut pentru finanţarea învăţământului de stat, nu încalcă principiul constituţional potrivit căruia, "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Consideră că nici critica de neconstituţionalitate a prevederilor art.VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/2006 faţă de art.115 alin.(4) din Constituţie nu poate fi primită, prin referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art.VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/2006 pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.941 din 21 noiembrie 2006.



Textul criticat are următoarea redactare: Art.VI: "Aplicarea prevederilor alineatului (11) al articolului 170 din Legea învăţământului nr.84/1995,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se suspendă până la data de 31 decembrie 2007." Alin.(11) al art.170 din Legea învăţământului nr.84/1995, la care face referire art.VI din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr.88/2006, prevede că "pentru finanţarea învăţământului de stat din fonduri publice se asigură anual o creştere a alocaţiilor bugetare până la minimum 6% din produsul intern brut în anul 2007".

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziţii constituţionale: art.1 alin.(5), care instituie obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art.108 alin.(3), potrivit căruia ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta, art.115 alin.(1), care permite Parlamentului să adopte legi speciale de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, şi art.115 alin.(4), potrivit căruia Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost formulată în cuprinsul cererii de anulare, pe calea contenciosului administrativ, a aceloraşi prevederi care fac şi obiectul excepţiei. Fiind ridicată în temeiul art.9 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, excepţia este inadmisibilă. Aceasta este soluţia care rezultă din considerentele Deciziei nr.660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525 din 2 august 2007, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art.9 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca acţiunea introdusă la instanţa de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă. Cu acel prilej, Curtea a reţinut, printre altele, că, "atunci când obiectul acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului ori a unor dispoziţii din aceasta, excepţia de neconstituţionalitate este transformată într-o veritabilă acţiune directă, pierzându-şi astfel natura sa de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii".

Or, în cauza de faţă, obiectul acţiunii principale, întemeiată pe prevederile art.9 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, introdusă la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, îl constituie însăşi anularea prevederilor art.VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.88/2006 ca urmare a caracterului pretins neconstituţional al acestora.

Pe de altă parte, prin Legea nr.262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, la art.9 - "Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului", s-a introdus alin.(5), potrivit căruia "Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,


Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.VI din Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr.88/2006 pentru modificarea şi completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum şi unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal, excepţie ridicată de Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ şi Federaţia Sindicatelor din Învăţământ "Spiru Haret" în Dosarul nr.444/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.




Legislaţie A. Apariţii legislative în luna februarie 2008 Dreptul muncii

1. Hotărâre nr. 144/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de calcul al contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 124 din 18/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 18 februarie 2008 Text: Art. 1. - Se aprobă Normele metodologice de calcul al contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Hotărârea Guvernului nr. 176/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de calcul al contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 28 februarie 2007, se abrogă.

Norma metodologică de calcul al contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale Text:

CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1. - În sensul prezentelor norme metodologice, termenii de mai jos au următoarele semnificaţii: a) clasa de risc reprezintă gradul de risc de accidentare în muncă şi de îmbolnăvire profesională; b) tariful de risc reprezintă procentul aplicat asupra bazei lunare de calcul a contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale; c) baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale este cea prevăzută la art. 101 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare; d) contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale reprezintă exprimarea valorică a tarifului de risc; e) perioada de referinţă reprezintă anul 2005. CAPITOLUL II Stabilirea claselor de risc Art. 2. - Clasele de risc se stabilesc pe categorii de activităţi ale economiei naţionale, potrivit Ordinului preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională CAEN. Art. 3. - (1) Clasele de risc se determină pe baza a 4 indici de frecvenţă:



a) I1 - indicele care reprezintă frecvenţa de accidentare, respectiv numărul de accidentaţi ce revin la 1.000 de salariaţi; b) I2 - indicele care reprezintă frecvenţa accidentelor de muncă soldate cu invaliditate şi/sau deces, respectiv numărul de accidentaţi cu invaliditate şi/sau deces, ce revin la 1.000 de salariaţi; c) I3 - indicele care reprezintă frecvenţa îmbolnăvirilor profesionale, respectiv numărul de cazuri noi de îmbolnăviri profesionale, ce revin la 1.000 de salariaţi; d) I4 - indicele care reprezintă frecvenţa salariaţilor care lucrează în condiţii de muncă speciale şi deosebite, la 1.000 de salariaţi. (2) Numărul accidentaţilor luaţi în considerare la determinarea indicilor I1 şi I2 este dat de numărul formularelor pentru înregistrarea accidentelor de muncă respective - FIAM. (3) Numărul cazurilor noi de îmbolnăviri profesionale este dat de numărul fişelor de declarare a bolilor profesionale înregistrate în perioada de referinţă - BP2. (4) Indicii de frecvenţă prevăzuţi la alin. (1) se calculează pe baza datelor statistice din perioada de referinţă. Art. 4. - (1) Fiecărui indice de frecvenţă prevăzut la art. 3 alin. (1) îi corespunde o clasă de risc. Pe baza claselor de risc corespunzătoare celor 4 indici de frecvenţă se determină, ca medie aritmetică, clasa de risc aferentă sectorului de activitate, potrivit anexei nr. 1. Formula de calcul a clasei de risc, denumită în continuare CR, este următoarea: CR = (CR1 + CR2 + CR3 + CR4):4, unde: CR1 - clasa de risc aferentă indicelui de frecvenţă I1; CR2 - clasa de risc aferentă indicelui de frecvenţă I2; CR3 - clasa de risc aferentă indicelui de frecvenţă I3; CR4 - clasa de risc aferentă indicelui de frecvenţă I4. (2) Clasa de risc aferentă fiecărui indice de frecvenţă se stabileşte pe baza mediei indicilor de frecvenţă respectivi din perioada de referinţă. (3) Clasele de risc aferente indicilor de frecvenţă au valori cuprinse între 1 şi 20, pentru fiecare dintre cei 4 indici. Intervalele dintre valorile celor 4 indici de frecvenţă ce stau la baza determinării claselor de risc corespund intervalelor dintre termenii unei progresii, potrivit grilei prevăzute în anexa nr. 2. CAPITOLUL III Stabilirea tarifului de risc Art. 5. - (1) Fiecărei clase de risc îi corespunde un tarif de risc, conform grilei prevăzute în anexa nr. 3. (2) Tariful de risc, respectiv cota de contribuţie, are valoarea cuprinsă între 0,4 şi 2%, aplicată asupra bazei lunare de calcul. (3) Tariful minim de risc corespunde clasei de risc 1, iar tariful maxim de risc corespunde clasei de risc 20. (4) Tariful de risc este stabilit la nivel de sector de activitate - clasă CAEN şi este prevăzut în anexa nr. 4. Art. 6. - Angajatorii care îşi modifică activitatea principală, implicit codul CAEN aferent, vor plăti cota de contribuţie aferentă noului tarif de risc începând cu luna următoare schimbării activităţii principale, în baza declaraţiei pe propria răspundere depuse. CAPITOLUL IV Stabilirea contribuţiei de asigurare Art. 7. - Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată lunar de angajatori, denumită în continuare C, se determină după următoarea formulă:



TR x BC C = --------------- 100 unde: TR - tariful de risc aferent sectorului de activitate din care face parte angajatorul; BC - baza lunară de calcul corespunzătoare lunii anterioare perioadei de plată a contribuţiei. Art. 8. - Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de angajatori se calculează în conformitate cu prevederile art. 3, 4, 5 şi 7, pe baza datelor statistice din perioada de referinţă, aferente sectorului de activitate - clasei CAEN din care aceştia fac parte. CAPITOLUL V Dispoziţii finale Art. 9. - (1) Unităţile şi instituţiile realizează încadrarea activităţilor în clasa CAEN corespunzătoare, potrivit actualizării Clasificării activităţilor din economia naţională, aprobată prin Ordinul preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 337/2007. (2) În cadrul Clasificării activităţilor din economia naţională, actualizată potrivit alin. (1), unităţile şi instituţiile identifică, în funcţie de specificul activităţii principale desfăşurate, codul CAEN aferent. Art. 10. - Termenul de declarare şi de plată a contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale. Art. 11. - (1) În cazul în care plata contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale nu s-a efectuat până la termenul prevăzut la art. 10, cheltuielile pentru prestaţiile şi serviciile de asigurare prevăzute de lege şi efectuate de asigurător se recuperează de la angajator. (2) Recuperarea sumelor prevăzute la alin. (1) se va face de către asigurător, conform prevederilor legale, după stabilirea caracterului de muncă al accidentului, respectiv caracterului profesional al bolii, şi primirea documentelor justificative de plată de la prestatorii de servicii. Art. 12. - Anexele nr. 1-4 fac parte integrantă din prezentele norme metodologice.

2. Hotărârea nr. 150/2008 privind stabilirea numărului de autorizaţii de muncă ce pot fi eliberate străinilor în anul 2008. Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 126 din 18/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 18 februarie 2008 Text: Art. 1. - Prezenta hotărâre stabileşte un număr de 10.000 de autorizaţii de muncă noi ce vor fi eliberate în anul 2008 străinilor care doresc să se încadreze în muncă sau să presteze muncă în România în baza deciziei de detaşare a unui angajator persoană juridică străină, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României. Art. 2. - (1) Numărul de autorizaţii de muncă prevăzut la art. 1 reprezintă autorizaţiile de muncă ce vor fi eliberate cetăţenilor străini în condiţiile prevăzute de lege. (2) Autorizaţiile de muncă prevăzute în acorduri, convenţii sau înţelegeri bilaterale încheiate de România cu alte state nu sunt incluse în numărul autorizaţiilor de muncă prevăzut la art. 1.



Art. 3. - Autorizaţiile de muncă ce vor fi eliberate în anul 2008, precum şi autorizaţiile de muncă eliberate anterior intrării în vigoare a prezentei hotărâri pot fi prelungite în condiţiile prevăzute de lege. Art. 4. - În funcţie de cerinţele pieţei muncii, Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse poate elabora programe speciale vizând facilitarea sau restrângerea, după caz, a accesului anumitor categorii profesionale de străini. Art. 5. - În situaţia în care numărul cererilor pentru eliberarea de noi autorizaţii de muncă este mai mare decât numărul stabilit la art. 1, acesta poate fi suplimentat prin hotărâre a Guvernului, în baza unui memoriu justificativ, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. 3. Decizia Primului-ministru nr. 36/2008 privind numirea Comisiei de disciplină pentru înalţii funcţionari publici. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 138 din 22/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 22 februarie 2008 Text: Art. 1. - Pe data intrării în vigoare a prezentei decizii se numeşte Comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici, având componenţa prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta decizie. Art. 2. - Secretariatul tehnic al Comisiei de disciplină se asigură de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Desemnarea persoanelor care asigură secretariatul tehnic se face prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Art. 3. - Pe data intrării în vigoare a prezentei decizii se abrogă Decizia primului-ministru nr. 10/2007 privind modificarea componenţei Comisiei de disciplină pentru înalţii funcţionari publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2007. 4. Ordinul nr. 61/2008 al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse privind stabilirea cuantumului taxei pentru acreditarea furnizorilor de servicii specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă pentru anul 2008. Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 141 din 25/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 25 februarie 2008 Text: Art. 1. - Cuantumul taxei pentru acreditarea furnizorilor de servicii specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă se stabileşte, pentru anul 2008, la valoarea de 240,00 lei. Art. 2. - Taxa se achită pentru fiecare serviciu prestat. Art. 3. - Sumele încasate din taxa prevăzută la art. 1 se fac venit la bugetul asigurărilor pentru şomaj. Art. 4. - Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin. Dreptul securităţii sociale 1. Legea nr. 14/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 127 din 19/02/2008



Actul a intrat in vigoare la data de 22 februarie 2008 Text: Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77 din 28 iunie 2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, precum şi pentru modificarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 29 iunie 2007, cu următoarele modificări şi completări: 1. La articolul I, înaintea punctului 1 se introduce un nou punct, cu următorul cuprins: "La articolul 9, alineatul (5) va avea următorul cuprins: «(5) Prevederile alin. (1)-(3) sunt aplicabile, după caz, şi cadrelor militare trecute în rezervă/retragere până la data intrării în vigoare a prezentei legi.»" 2. La articolul I punctul 2, articolul 15 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 15. - Cadrele militare care la data trecerii în rezervă nu îndeplinesc condiţiile de acordare a unei pensii, dar au o vechime efectivă ca militar de cel puţin 15 ani, beneficiază de pensie militară de stat la împlinirea vârstei de 55 de ani, proporţional cu numărul anilor de serviciu militar." 3. La articolul I punctul 5, articolul 201 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 201. - Pentru cadrele militare care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare prevăzute la art. 15, la acordarea pensiei militare de stat se va respecta principiul potrivit căruia deschiderea dreptului la pensie se efectuează mai întâi de ultimul sistem în care cel în cauză a fost asigurat." 4. La articolul I punctul 7, articolul 24 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 24. - (1) Cadrele militare care au o vechime în serviciu mai mare de 25 de ani beneficiază, pentru fiecare an în plus, de un spor la pensie de 2% din baza de calcul folosită la stabilirea/actualizarea pensiei. (2) Prevederile alin. (1) se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru pensiile militare aflate în plată la această dată, la prima actualizare, conform art. 48 alin. (1) lit. a)." 5. La articolul I punctul 9, alineatul (1) al articolului 39 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 39. - (1) Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei de 55 de ani, dacă a avut cel puţin 15 ani de căsătorie cu persoana decedată şi nu realizează venituri lunare provenite dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici decât jumătate din salariul mediu brut pe economie." 6. La articolul I, după punctul 9 se introduc trei noi puncte, punctele 91-93, cu următorul cuprins: "91. La articolul 48 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins: «a) ori de câte ori se majorează solda de grad şi/sau solda funcţiei maxime/salariul de bază al funcţiei îndeplinite/ indemnizaţia lunară ale cadrelor militare în activitate, potrivit gradului militar şi funcţiei maxime avute la data trecerii în rezervă, în raport cu procentul de stabilire a pensiei în condiţiile prevăzute la art. 22 - 25, 33 şi art. 78 alin. (1). Cadrele militare pot opta pentru baza de calcul cea mai avantajoasă luată în considerare la calculul pensiei;». 92. Articolul 63 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 63. - (1) Deciziile de pensie ale pensionarilor militari rechemaţi în rândul cadrelor militare în activitate sau încadraţi în instituţii ale sistemului de apărare, ordine publică şi securitate naţională ca funcţionari publici cu statut special cu grad profesional se revocă. (2) Prevederile alin. (1) se aplică din ziua în care militarul s-a prezentat la unitatea/instituţia în care a fost încadrat.



(3) Unitatea/instituţia şi militarii rechemaţi în rândul cadrelor militare în activitate sau încadraţi ca funcţionari publici cu statut special cu grad profesional pot cere oricând pensionarea în condiţiile prezentei legi. (4) La o nouă trecere în rezervă/încetare a raporturilor de muncă, vechimea care se ia în considerare la stabilirea pensiei militare de stat este cea stabilită la pensionarea anterioară, la care se adaugă timpul servit după rechemarea în rândul cadrelor militare în activitate, respectiv, timpul lucrat în calitate de funcţionar public cu statut special cu grad profesional. (5) În baza de calcul al pensiei se iau soldele prevăzute la art. 21.» 93. La articolul 78, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 78. - (1) Pentru cadrele militare care au contribuit la fondul de pensie suplimentară se acordă la stabilirea sau la actualizarea pensiei, în condiţiile art. 22-24 şi ale art. 48 alin. (1), un spor procentual de: a) 3% pentru o vechime a contribuţiei între 5-15 ani; b) 6% pentru o vechime a contribuţiei între 15-25 ani; c) 9% pentru o vechime a contribuţiei peste 25 de ani.»" 2. Hotărârea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 11/2008 pentru aprobarea Normei nr. 5/2008 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă în sistemul pensiilor facultative. Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 137 din 21/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 21 februarie 2008 Text: Art. 1. - Se aprobă Norma nr. 5/2008 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă în sistemul pensiilor facultative, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Art. 2. - Prezenta hotărâre şi norma menţionată la art. 1 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe site-ul Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (www.csspp.ro). Art. 3. - Departamentul autorizare-reglementare împreună cu Secretariatul tehnic şi cu directorul general vor urmări ducerea la îndeplinire a prevederilor prezentei hotărâri. ANEXĂ NORMA Nr. 5/2008 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă în sistemul pensiilor facultative CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1. - Prezenta normă reglementează obligaţiile de raportare şi transmitere de informaţii ale administratorilor de fonduri de pensii facultative, ale depozitarilor activelor fondurilor de pensii facultative, precum şi ale agenţilor de marketing persoane juridice, care desfăşoară activitate de marketing al prospectelor schemelor de pensii facultative, denumite în continuare entităţi raportoare. Art. 2. - (1) Vor transmite raportări şi informaţii către Comisie şi către participanţii la fondurile de pensii facultative administratorii care îşi desfăşoară activitatea în sistemul de pensii facultative reglementat, supravegheat şi controlat de Comisie, precum şi cei care au fost autorizaţi, avizaţi sau supuşi unei proceduri similare în vederea funcţionării ca administratori de scheme de pensii facultative într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European şi care administrează fonduri de pensii facultative cu participanţi din România.



(2) Vor transmite raportări şi informaţii către Comisie depozitarii care au fost avizaţi de Comisie în vederea desfăşurării activităţii de depozitare a activelor fondurilor de pensii facultative, precum şi cei care au fost autorizaţi, avizaţi sau supuşi unei proceduri similare într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, pentru fondurile de pensii facultative autorizate în România. (3) Vor transmite raportări şi informaţii către Comisie agenţii de marketing persoane juridice, care au fost autorizaţi/avizaţi de Comisie să desfăşoare activitate de marketing al prospectelor schemelor de pensii facultative. Art. 3. - Termenii şi expresiile utilizaţi/utilizate în prezenta normă au semnificaţiile prevăzute la art. 2 din Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările şi completările ulterioare. CAPITOLUL II Obligaţiile entităţilor raportoare Art. 4. - (1) Entităţile raportoare trebuie să respecte, pe toată durata funcţionării, obligaţiile de raportare şi transmitere de informaţii către Comisie şi către participant, după caz, stabilite prin legislaţia în vigoare şi prin prezenta normă. (2) La solicitarea Comisiei şi în termenele stabilite de aceasta, entităţile raportoare vor transmite orice informaţii şi documente privind activitatea lor. Art. 5. - Informaţiile transmise de entităţile raportoare trebuie să fie reale, corecte şi complete. Art. 6. - (1) Pentru fiecare fond de pensii facultative administrat, administratorul va transmite Comisiei toate informaţiile stabilite prin legislaţia în vigoare şi prin prezenta normă, în format electronic, sub semnătura electronică a reprezentantului legal. (2) Depozitarul va transmite Comisiei toate informaţiile stabilite prin legislaţia în vigoare şi prin prezenta normă, în format electronic, sub semnătura electronică a persoanei cu funcţie de conducere din cadrul structurii organizatorice a depozitarului, mandatată să reprezinte depozitarul în relaţia cu Comisia. (3) Agentul de marketing persoană juridică va transmite Comisiei toate informaţiile stabilite prin legislaţia în vigoare şi prin prezenta normă, în format electronic, sub semnătura electronică a reprezentantului legal. (4) La solicitarea Comisiei, entităţile raportoare vor transmite informaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (3) pe suport hârtie, cu ştampila şi sub semnătura reprezentantului legal, respectiv a persoanei mandatate să reprezinte depozitarul în relaţia cu Comisia. Art. 7. - Comisia poate solicita administratorului sau depozitarului orice documente pe care le consideră necesare în legătură cu terţii, în situaţia în care administratorul sau depozitarul transferă atribuţii acestora. Art. 8. - Toate informaţiile vor fi transmise în limba română. CAPITOLUL III Informaţii privind activitatea entităţilor raportoare Art. 9. - Administratorul va transmite Comisiei anual, pentru activitatea proprie şi pentru fiecare fond de pensii facultative administrat, raportările contabile al căror conţinut este întocmit în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu normele Comisiei privind reglementările contabile aplicabile entităţilor reglementate, autorizate, supravegheate şi controlate de Comisie. Art. 10. - Administratorul va transmite Comisiei semestrial, pentru activitatea proprie şi pentru fiecare fond de pensii facultative administrat, raportările contabile prevăzute de normele Comisiei privind sistemul de raportare contabilă la 30 iunie a entităţilor autorizate, reglementate şi supravegheate de Comisie. Art. 11. - Raportările contabile anuale şi semestriale depuse la Comisie vor fi însoţite de dovada depunerii la Ministerul Economiei şi Finanţelor, după caz.



Art. 12. - Administratorul va transmite Comisiei trimestrial, în cel mult 10 zile lucrătoare de la data încheierii trimestrului, valoarea ratei de rentabilitate a fondului de pensii facultative, întocmită în conformitate cu anexa nr. 5. Art. 13. - (1) Administratorul va transmite Comisiei lunar, până la data de 25 a lunii următoare, pentru activitatea proprie de administrare de fonduri de pensii facultative: a) balanţa de verificare analitică, cod 14-6-30/a, întocmită în conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu Nomenclatorul din 14 decembrie 2004, emis de Ministerul Finanţelor Publice; b) situaţia privind taxa de administrare, prevăzută în anexa nr. 9; c) începând cu data de 1 ianuarie 2009, situaţia privind comisioanele plătite agenţilor de marketing persoane juridice, prevăzută în anexa nr. 7. (2) Administratorul va transmite Comisiei lunar, până la data de 25 a lunii următoare, pentru fondul de pensii: a) balanţa de verificare analitică, cod 14-6-30/a, întocmită în conformitate cu Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu Nomenclatorul din 14 decembrie 2004, emis de Ministerul Finanţelor Publice, având soldurile lunare ale conturilor de venituri şi cheltuieli închise; b) situaţia detaliată a investiţiilor, întocmită conform anexei nr. 4; c) informaţii despre participanţii la fondul de pensii facultative, conform anexei nr. 1 - secţiunile A şi C. (3) Administratorul va transmite Comisiei, până în ultima zi lucrătoare a fiecărui an, calculul provizionului tehnic valabil pentru anul următor. (4) Depozitarul va transmite Comisiei, în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, valoarea provizionului tehnic existent. Evaluarea provizionului tehnic se va face pe baza aceloraşi principii care stau la baza evaluării activului net al fondului de pensii. (5) Începând cu data de 1 ianuarie 2009, agenţii de marketing persoane juridice vor transmite Comisiei lunar, până la data de 25 a lunii următoare, situaţia privind taxa de funcţionare, prevăzută în anexa nr. 8. Art. 14. - (1) Administratorul transmite săptămânal Comisiei informaţii despre participanţii la fondul de pensii facultative, conform anexei nr. 1 - secţiunea B, în a doua zi lucrătoare a săptămânii următoare celei pentru care se face raportarea. (2) Administratorul transmite săptămânal Comisiei situaţia activelor şi a obligaţiilor fondului de pensii facultative, întocmită conform anexei nr. 2, pentru fiecare zi lucrătoare a săptămânii, în a doua zi lucrătoare a săptămânii următoare celei pentru care se face raportarea. Art. 15. - (1) Administratorul va transmite zilnic Comisiei informaţii despre valoarea activului total, valoarea activului net, valoarea unitară a activului net şi numărul de unităţi de fond, conform anexei nr. 3. (2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) se transmit în ziua lucrătoare următoare celei pentru care se face raportarea. Art. 16. - (1) Depozitarul va transmite zilnic Comisiei informaţii despre valoarea activului total, valoarea activului net, valoarea unitară a activului net şi numărul de unităţi de fond, conform anexei nr. 3. (2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) se transmit în ziua lucrătoare următoare celei pentru care se face raportarea. Art. 17. - (1) Administratorul va comunica Comisiei numele şi prenumele, funcţia şi datele de contact pentru persoana/persoanele desemnată/desemnate cu: a) transmiterea către Comisie a raportărilor prevăzute de legislaţia în vigoare şi de prezenta normă; b) responsabilităţi privind activitatea operaţională, de investiţii, de audit intern şi de contabilitate; c) responsabilităţi în aplicarea prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare.



(2) Agenţii de marketing persoane juridice vor comunica Comisiei numele şi prenumele, funcţia şi datele de contact pentru persoana/persoanele desemnată/desemnate cu transmiterea către Comisie a raportărilor prevăzute de legislaţia în vigoare şi de prezenta normă. (3) Orice decizie de modificare a informaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) va fi comunicată Comisiei cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de data punerii în aplicare a acesteia sau, după caz, în vederea avizării. CAPITOLUL IV Obligaţii de informare către participanţi Art. 18. - (1) Administratorul transmite în scris, gratuit, fiecărui participant, la ultima adresă de corespondenţă comunicată, informaţiile prevăzute în anexa nr. 10, până la data de 15 aprilie a fiecărui an. (2) La cererea participanţilor sau a beneficiarilor acestora, administratorul pune la dispoziţia acestora în mod gratuit informaţiile prevăzute la art. 103 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 204/2006, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Cuantumul tarifului pentru informaţiile prevăzute la art. 103 alin. (5) din Legea nr. 204/2006, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate depăşi costul efectiv al punerii la dispoziţie a informaţiilor. Art. 19. - (1) Administratorul trebuie să publice pe pagina proprie de web raportările anuale şi semestriale prevăzute la art. 11, în termen de 5 zile de la transmiterea lor la Comisie. (2) Administratorul trebuie să publice trimestrial pe pagina proprie de web valoarea ratei de rentabilitate a fondului/fondurilor de pensii facultative administrat/administrate, în termen de 5 zile calendaristice de la transmiterea acesteia la Comisie. (3) Pentru fiecare fond de pensii facultative administrat, administratorul trebuie să publice lunar pe pagina proprie de web situaţia detaliată a investiţiilor, prevăzută în anexa nr. 4, în termen de 5 zile calendaristice de la transmiterea acesteia la Comisie. (4) Pentru fiecare fond de pensii administrat, administratorul trebuie să publice săptămânal pe pagina proprie de web, în fiecare zi de marţi până la ora 15,00, elementele prevăzute în anexa nr. 3, respectiv: valoarea activului total, valoarea activului net, valoarea unitară a activului net şi numărul de unităţi de fond, precum şi numărul de participanţi pentru ultima zi lucrătoare a săptămânii încheiate. CAPITOLUL V Dispoziţii finale Art. 20. - Administratorul va asigura Comisiei accesul la sistemul informatic de gestiune a operaţiunilor fondului de pensii în locaţia administratorului. Art. 21. - (1) Entităţile raportoare, după caz, vor fi responsabile pentru prejudiciile create prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor lor de raportare şi transparenţă. (2) Transmiterea raportărilor către Comisie se va efectua până la ora 15,00 a zilei de raportare. Art. 22. - Nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în prezenta normă se sancţionează în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, respectiv art. 38 lit. c), art. 120 alin. (1), art. 121 alin. (1) lit. j) şi k), art. 122 şi art. 1221 din Legea nr. 204/2006, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 23. - Anexele nr. 1-10 fac parte integrantă din prezenta normă. Art. 24. - La data intrării în vigoare a prezentei norme se abrogă Norma nr. 15/2007 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă, aprobată prin Hotărârea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 38/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 20 iulie 2007, precum şi orice alte dispoziţii contrare.



3. Hotărârea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 10/2008 pentru aprobarea Normei nr. 4/2008 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă în sistemul pensiilor administrate privat. Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 139 din 22/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 22 februarie 2008 Text: Art. 1. - Se aprobă Norma nr. 4/2008 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă în sistemul pensiilor administrate privat, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Art. 2. - Prezenta hotărâre şi norma menţionată la art. 1 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe site-ul Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (www.csspp.ro). Art. 3. - Departamentul autorizare-reglementare împreună cu Secretariatul tehnic şi cu directorul general vor urmări ducerea la îndeplinire a prevederilor prezentei hotărâri. ANEXĂ NORMA Nr. 4/2008 privind obligaţiile de raportare şi transparenţă în sistemul pensiilor administrate privat. CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1. - Prezenta normă reglementează obligaţiile de raportare şi transmitere de informaţii ale administratorilor de fonduri de pensii administrate privat, ale depozitarilor activelor fondurilor de pensii administrate privat, precum şi ale agenţilor de marketing persoane juridice, care desfăşoară activitate de marketing al fondurilor de pensii administrate privat, denumite în continuare entităţi raportoare. Art. 2. - (1) Vor transmite raportări şi informaţii către Comisie şi către participanţii la fondurile de pensii administrate privat administratorii care îşi desfăşoară activitatea în sistemul de pensii administrate privat reglementat, supravegheat şi controlat de Comisie, precum şi cei care au fost autorizaţi, avizaţi sau supuşi unei proceduri similare în vederea funcţionării ca administratori de scheme de pensii administrate privat într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European şi care administrează fonduri de pensii administrate privat cu participanţi din România. (2) Vor transmite raportări şi informaţii către Comisie depozitarii care au fost avizaţi de Comisie în vederea desfăşurării activităţii de depozitare a activelor fondurilor de pensii administrate privat, precum şi cei care au fost autorizaţi, avizaţi sau supuşi unei proceduri similare într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, pentru fondurile de pensii administrate privat autorizate în România. (3) Vor transmite raportări şi informaţii către Comisie agenţii de marketing persoane juridice, brokeri de pensii sau intermediari, care au fost autorizaţi/avizaţi de către Comisie să desfăşoare activitate de marketing al fondurilor de pensii administrate privat. Art. 3. - Termenii şi expresiile utilizate în prezenta normă au semnificaţia prevăzută la art. 2 din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. CAPITOLUL II Obligaţiile entităţilor raportoare



Art. 4. - (1) Entităţile raportoare trebuie să respecte, pe toată durata funcţionării, obligaţiile de raportare şi transmitere de informaţii către Comisie şi către participant, după caz, stabilite prin legislaţia în vigoare şi prin prezenta normă. (2) La solicitarea Comisiei şi în termenele stabilite de aceasta, entităţile raportoare vor transmite orice informaţii şi documente privind activitatea lor. Art. 5. - Informaţiile transmise de către entităţile raportoare trebuie să fie reale, corecte şi complete. Art. 6. - (1) Administratorul va transmite Comisiei toate informaţiile stabilite prin legislaţia în vigoare şi prin prezenta normă, în format electronic, sub semnătura electronică a reprezentantului legal. (2) Depozitarul va transmite Comisiei toate informaţiile stabilite prin legislaţia în vigoare şi prin prezenta normă, în format electronic, sub semnătura electronică a persoanei cu funcţie de conducere din cadrul structurii organizatorice a depozitarului, mandatată să reprezinte depozitarul în relaţia cu Comisia. (3) Agentul de marketing persoană juridică, broker de pensii sau intermediar, va transmite Comisiei toate informaţiile stabilite prin legislaţia în vigoare şi prin prezenta normă, în format electronic, sub semnătura electronică a reprezentantului legal. (4) La solicitarea Comisiei, entităţile raportoare vor transmite informaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (3) pe suport hârtie, cu ştampila şi sub semnătura reprezentantului legal, respectiv a persoanei mandatate să reprezinte depozitarul în relaţia cu Comisia. Art. 7. - Comisia poate solicita administratorului sau depozitarului orice documente pe care le consideră necesare în legătură cu terţii, în situaţia în care administratorul sau depozitarul transferă atribuţii acestora. Art. 8. - Toate informaţiile vor fi transmise în limba română. CAPITOLUL III Informaţii privind activitatea entităţilor raportoare Art. 9. - Administratorul va transmite Comisiei anual, pentru activitatea proprie şi pentru fondul de pensii administrat privat, raportările contabile al căror conţinut este întocmit în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu normele Comisiei privind reglementările contabile aplicabile entităţilor reglementate, autorizate, supravegheate şi controlate de Comisie. Art. 10. - Administratorul va transmite Comisiei semestrial, pentru activitatea proprie şi pentru fondul de pensii administrat privat, raportările contabile prevăzute de normele Comisiei privind sistemul de raportare contabilă la 30 iunie a entităţilor autorizate, reglementate şi supravegheate de Comisie. Art. 11. - Raportările contabile anuale şi semestriale depuse la Comisie vor fi însoţite de dovada depunerii la Ministerul Economiei şi Finanţelor, după caz. Art. 12. - Administratorul va transmite Comisiei trimestrial, în cel mult 10 zile lucrătoare de la data încheierii trimestrul, valoarea ratei de rentabilitate a fondului de pensii administrat privat, întocmită în conformitate cu anexa nr. 5. Art. 13. - (1) Administratorul va transmite Comisiei lunar, până la data de 25 a lunii următoare, pentru activitatea proprie de administrare a fondului de pensii administrat privat: a) balanţa de verificare analitică, cod 14-6-30/a, întocmită în conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu Nomenclatorul din 14 decembrie 2004, emis de către Ministerul Finanţelor Publice; b) situaţia privind taxa de funcţionare prevăzută în anexa nr. 9; c) situaţia privind comisioanele plătite agenţilor de marketing persoane juridice, brokeri de pensii sau intermediari, prevăzută în anexa nr. 7. (2) Administratorul va transmite Comisiei lunar, până la data de 25 a lunii următoare, pentru fondul de pensii administrat privat: a) balanţa de verificare analitică cod 14-6-30/a, întocmită în conformitate cu Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu Nomenclatorul din 14 decembrie 2004, emis de către Ministerul Finanţelor Publice, având soldurile lunare ale conturilor de venituri şi cheltuieli închise; b) situaţia detaliată a investiţiilor, întocmită conform anexei nr. 4;



c) informaţii despre participanţii la fondul de pensii administrat privat, conform anexei nr. 1 - secţiunile A şi C. (3) Administratorul va transmite Comisiei, până în ultima zi lucrătoare a fiecărui an, calculul provizionului tehnic valabil pentru anul următor. (4) Depozitarul va transmite Comisiei, în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, valoarea provizionului tehnic existent. Evaluarea provizionului tehnic se va face pe baza aceloraşi principii care stau la baza evaluării activului net al fondului de pensii. (5) Depozitarul va transmite Comisiei lunar, până la data de 25 a lunii următoare, situaţia privind taxa de funcţionare prevăzută în anexa nr. 10. (6) Agenţii de marketing persoane juridice, brokeri de pensii sau intermediari, vor transmite Comisiei lunar, până la data de 25 a lunii următoare, situaţia privind taxa de funcţionare prevăzută în anexa nr. 8. Art. 14. - (1) Administratorul transmite săptămânal Comisiei informaţii despre participanţii la fondul de pensii administrat privat, conform anexei nr. 1 - secţiunea B, în a doua zi lucrătoare a săptămânii următoare celei pentru care se face raportarea. (2) Administratorul transmite săptămânal Comisiei situaţia activelor şi a obligaţiilor fondului de pensii administrat privat, întocmită conform anexei nr. 2, pentru fiecare zi lucrătoare a săptămânii, în a doua zi lucrătoare a săptămânii următoare celei pentru care se face raportarea. Art. 15. - (1) Administratorul va transmite zilnic Comisiei informaţii despre valoarea activului total, valoarea activului net, valoarea unitară a activului net şi numărul de unităţi de fond, conform anexei nr. 3. (2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) se transmit în ziua lucrătoare următoare celei pentru care se face raportarea. Art. 16. - (1) Depozitarul va transmite zilnic Comisiei informaţii despre valoarea activului total, valoarea activului net, valoarea unitară a activului net şi numărul de unităţi de fond, conform anexei nr. 3. (2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) se transmit în ziua lucrătoare următoare celei pentru care se face raportarea. Art. 17. - (1) Administratorul va comunica Comisiei numele şi prenumele, funcţia şi datele de contact pentru persoana/persoanele desemnată/desemnate cu: a) transmiterea către Comisie a raportărilor prevăzute de legislaţia în vigoare şi de prezenta normă; b) responsabilităţi privind activitatea operaţională, de investiţii, de audit intern şi de contabilitate; c) responsabilităţi în aplicarea prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Agenţii de marketing persoane juridice vor comunica Comisiei numele şi prenumele, funcţia şi datele de contact pentru persoana/persoanele desemnată/desemnate cu transmiterea către Comisie a raportărilor prevăzute de legislaţia în vigoare şi de prezenta normă. (3) Orice decizie de modificare a informaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) va fi comunicată Comisiei cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de data punerii în aplicare a acesteia sau, după caz, în vederea avizării. CAPITOLUL IV Obligaţii de informare către participanţi Art. 18. - (1) Administratorul transmite în scris, gratuit, fiecărui participant, la ultima adresă de corespondenţă comunicată, informaţiile prevăzute în anexa nr. 11, până la data de 15 aprilie a fiecărui an. (2) La cererea participanţilor sau a beneficiarilor acestora, administratorul pune la dispoziţia acestora, în mod gratuit, informaţiile prevăzute la art. 113 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Cuantumul tarifului pentru informaţiile prevăzute la art. 113 alin. (5) din Legea nr. 411/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate depăşi costul efectiv al punerii la dispoziţie a informaţiilor. Art. 19. - (1) Administratorul trebuie să publice pe pagina proprie de web raportările anuale şi semestriale prevăzute la art. 11, în termen de 5 zile de la transmiterea lor la Comisie. (2) Administratorul trebuie să publice trimestrial pe pagina proprie de web valoarea ratei de rentabilitate a fondului de pensii administrat privat, în termen de 5 zile calendaristice de la transmiterea acesteia la Comisie.



(3) Pentru fondul de pensii administrat privat, administratorul trebuie să publice lunar pe pagina proprie de web situaţia detaliată a investiţiilor prevăzută în anexa nr. 4, în termen de 5 zile calendaristice de la transmiterea acesteia la Comisie. (4) Pentru fondul de pensii administrat privat, administratorul trebuie să publice săptămânal pe pagina proprie de web, în fiecare zi de marţi până la ora 15,00, elementele prevăzute în anexa nr. 3, respectiv: valoarea activului total, valoarea activului net, valoarea unitară a activului net şi numărul de unităţi de fond, precum şi numărul de participanţi pentru ultima zi lucrătoare a săptămânii încheiate. CAPITOLUL V Dispoziţii finale Art. 20. - Administratorul va asigura Comisiei accesul la sistemul informatic de gestiune a operaţiunilor fondului de pensii în locaţia administratorului. Art. 21. - (1) Entităţile raportoare, după caz, vor fi responsabile pentru prejudiciile create prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor lor de raportare şi transparenţă. (2) Transmiterea raportărilor către Comisie se va efectua până la ora 15,00 a zilei de raportare. Art. 22. - Nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în prezenta normă se sancţionează în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, respectiv art. 16, art. 81 alin. (1) lit. c), art. 127 alin. (1), art. 140 alin. (1), art. 141 alin. (1) lit. c), f) şi g), art. 141 alin. (2)-(11), art. 142 şi 143 din Legea nr. 411/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 23. - Anexele nr. 1-11 fac parte integrantă din prezenta normă. 4. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2008 pentru acordarea unui ajutor suplimentar familiilor şi persoanelor singure cu venituri reduse, care utilizează gaze naturale pentru încălzirea locuinţei. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 147 din 27/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 27 februarie 2008 Text: Art. 1. - (1) Se constituie Fondul social pentru acordarea unui ajutor suplimentar familiilor şi persoanelor singure care utilizează gaze naturale pentru încălzirea locuinţei şi sunt beneficiare ale ajutorului pentru încălzirea locuinţei în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003 privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice, aprobată prin Legea nr. 245/2003, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare Fondul social. (2) Sursa de constituire a Fondului social este sponsorizarea ce va fi acordată de producătorii interni şi distribuitorii de gaze naturale, care contribuie benevol la constituirea acestui fond, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 2. - (1) Pe bază de protocol încheiat între Guvern şi producătorii interni şi distribuitorii de gaze naturale care doresc să contribuie la fond, Fondul social se colectează şi se distribuie în cursul anului 2008, exclusiv cu această destinaţie. (2) Sumele cu care vor sponsoriza şi vor contribui la Fondul social producătorii interni şi distribuitorii de gaze naturale sunt, de regulă, sume obţinute din majorarea de preţ la gazele naturale în cursul anului 2008. (3) Sumele prevăzute la alin. (1) sunt cheltuieli cu deductibilitate limitată pentru respectivele societăţi, prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.



Art. 3. - Colectarea sumelor se realizează lunar prin virarea în contul de venituri ale bugetului de stat, numărul 37.01.01 "Donaţii şi sponsorizări", deschis la Trezoreria Statului, pe baza protocoalelor încheiate potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă. Art. 4. - Ajutoarele suplimentare prevăzute la art. 1 alin. (1) se acordă de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, prin direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, denumite în continuare direcţii teritoriale. Art. 5. - (1) În anul 2008 se majorează veniturile bugetului de stat la capitolul "Transferuri voluntare, altele decât subvenţiile", subcapitolul "Donaţii şi sponsorizări", precum şi cheltuielile prevăzute în bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse la capitolul "Asigurări şi asistenţă socială", subcapitolul "Prevenirea excluderii sociale", titlul "Asistenţă socială", cu sumele obţinute din sponsorizare. (2) Se autorizează Ministerul Economiei şi Finanţelor să introducă modificările corespunzătoare în volumul şi în structura bugetului de stat, precum şi în cele ale bugetului Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. Art. 6. - Acordarea ajutorului suplimentar prevăzut la art. 1 alin. (1) se realizează pentru perioada februarie-martie 2008 şi noiembrie-decembrie 2008, după cum urmează: a) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează până la 155 lei li se acordă lunar o sumă de 100 lei; b) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează între 155,1 lei şi 210 lei li se acordă lunar o sumă de 70 lei; c) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează între 210,1 lei şi 260 lei li se acordă lunar o sumă de 60 lei; d) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează între 260,1 lei şi 310 lei li se acordă lunar o sumă de 45 lei; e) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează între 310,1 lei şi 355 lei li se acordă lunar o sumă de 30 lei; f) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează între 355,1 lei şi 425 lei li se acordă lunar o sumă de 25 lei; g) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează între 425,1 lei şi 480 lei li se acordă lunar o sumă de 20 lei; h) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează între 480,1 lei şi 540 lei li se acordă lunar o sumă de 15 lei; i) familiilor şi persoanelor singure al căror venit net mediu lunar pe membru de familie, respectiv al persoanei singure, se situează între 540,1 lei şi 615 lei li se acordă lunar o sumă de 10 lei. Art. 7. - (1) Stabilirea dreptului la ajutorul suplimentar se face prin decizie a directorului executiv al direcţiei teritoriale în a cărei rază teritorială locuieşte beneficiarul ajutorului pentru încălzirea locuinţei acordat în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003, aprobată prin Legea nr. 245/2003, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Decizia prevăzută la alin. (1) se emite lunar, pentru fiecare beneficiar, în baza situaţiei centralizatoare transmise de primari, prevăzută în anexa nr. 4b) la Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.350/2006, pentru lunile februarie-martie 2008 şi noiembrie-decembrie 2008. Decizia se comunică beneficiarului în termen de 30 de zile de la data emiterii. (3) În vederea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), situaţia centralizatoare transmisă de primari, prevăzută în anexa nr. 4b) la Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 5/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.350/2006, se transmite de primari direcţiilor teritoriale şi în format electronic.



Art. 8. - (1) Plata ajutorului suplimentar se asigură lunar, la domiciliul titularului, prin mandat poştal sau în cont curent personal ori în cont de card, deschis de titularul ajutorului pentru încălzirea locuinţei. (2) Plata ajutorului suplimentar în cont curent personal ori în cont de card se face la cererea scrisă a titularului ajutorului pentru încălzirea locuinţei, adresată direcţiei teritoriale, însoţită de copia de pe extrasul de cont. Art. 9. - (1) În vederea efectuării plăţii ajutorului suplimentar pe bază de mandat poştal, Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse încheie convenţie cu Compania Naţională "Poşta Română" -S.A., prin care se stabilesc procedurile de plată la domiciliul beneficiarilor şi tarifele pentru serviciile prestate, dar tariful poştal nu poate fi mai mare de 1% din drepturile achitate în condiţiile legii. (2) În cazul achitării ajutorului suplimentar în cont curent personal sau în cont de card, direcţiile teritoriale efectuează plata prin unităţile bancare, pe bază de borderou, cu plata unui comision bancar. (3) Comisionul bancar prevăzut la alin. (2) nu poate fi mai mare de 0,1% din drepturile achitate şi se stabileşte prin negociere, la nivel teritorial, între direcţiile teritoriale şi unităţile bancare. Art. 10. - În situaţia în care la plata ajutorului suplimentar prin mandat poştal se înregistrează mandate returnate, sumele aferente vor fi reordonanţate din oficiu în luna următoare. Dacă în termen de 3 luni de la prima reordonanţare sumele nu au fost ridicate de beneficiar, dreptul încetează. Art. 11. - (1) Sumele pentru plata ajutorului suplimentar, precum şi pentru cheltuielile cu transmiterea drepturilor şi orice alte cheltuieli administrative se asigură din Fondul social. (2) Pentru plata ajutorului suplimentar, direcţiile teritoriale solicită Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, până cel târziu la data de 20 a fiecărei luni, creditele bugetare corespunzătoare, odată cu cele pentru ajutoarele pentru încălzirea locuinţei. (3) Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse transmite Ministerului Economiei şi Finanţelor documentaţia pentru deschiderea de credite bugetare. (4) În baza creditelor bugetare deschise de Ministerul Economiei şi Finanţelor, direcţiile teritoriale efectuează plata sumelor cu titlu de ajutoare suplimentare. Art. 12. - Pe baza situaţiilor prevăzute la art. 7, direcţiile teritoriale întocmesc un raport statistic la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, pe care îl transmit Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse până la data de 28 a fiecărei luni, potrivit modelului care va fi aprobat prin instrucţiunile de aplicare. Art. 13. - Ajutorul suplimentar este o formă de sprijin cu destinaţie specială acordată din bugetul de stat, nu se ia în considerare la stabilirea altor drepturi şi obligaţii şi se supune executării silite numai pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit cu acest titlu. Art. 14. - (1) Sumele încasate necuvenit cu titlu de ajutor suplimentar se recuperează, potrivit legii, de la persoanele care le-au încasat, pe baza deciziei directorului executiv al direcţiei teritoriale şi, după caz, prin angajamentul de plată scris al persoanei care le-a încasat necuvenit. (2) Decizia de recuperare a sumelor încasate necuvenit se comunică celui obligat la plată în termen de 15 zile de la emitere şi constituie titlu executoriu de la data comunicării. Art. 15. - Gradul de colectare a sumelor prognozate, conform algoritmului prevăzut de prezenta ordonanţă de urgenţă, va determina în mod corespunzător ajustarea proporţională a ajutoarelor suplimentare aferente lunilor noiembrie-decembrie 2008. Art. 16. - În aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi Ministerul Economiei şi Finanţelor pot emite precizări sau instrucţiuni care se aprobă prin ordin comun.

5.Ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă nr. 57/2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a prevederilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1.408 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor



independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii şi ale Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 574 din 21 martie 1972 care stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1.408 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii, în domeniul prestaţiilor de şomaj. Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 136 din 21/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 21 februarie 2008 Text: Art. 1. - Se aprobă Instrucţiunile de aplicare a prevederilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1.408 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii şi ale Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 574 din 21 martie 1972 care stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1.408 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii, în domeniul prestaţiilor de şomaj, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin. Art. 2. - Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin. Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. ANEXĂ INSTRUCŢIUNI de aplicare a prevederilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1.408 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii şi ale Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 574 din 21 martie 1972 care stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1.408 din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii, în domeniul prestaţiilor de şomaj SECŢIUNEA 1 Dispoziţii comune Totalizarea perioadelor de asigurare Art. 1. - (1) În aplicarea art. 67 paragrafele 1, 2, 3 şi 4 din Regulamentul (CEE) nr. 1.408/71, denumit în continuare Regulament, şi a art. 80 paragrafele 1, 2 şi 3 din Regulamentul (CEE) nr. 574/72, denumit în continuare Regulament de aplicare, lucrătorul migrant care şi-a pierdut locul de muncă şi solicită acordarea indemnizaţiei de şomaj în România se adresează instituţiei competente în materie de şomaj din România, respectiv agenţiei judeţene pentru ocuparea forţei de muncă sau a municipiului Bucureşti, denumită în continuare agenţie teritorială, în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau, după caz, reşedinţa. (2) În vederea deschiderii dreptului la indemnizaţia de şomaj în România, agenţia teritorială atestă perioadele de asigurare prin verificarea îndeplinirii condiţiei privind stagiul minim de cotizare în sistemul asigurărilor pentru şomaj, precum şi a celorlalte condiţii prevăzute de legislaţia în materie de şomaj din România. (3) Dacă perioada de asigurare realizată în România nu este suficientă pentru deschiderea dreptului la indemnizaţia de şomaj, agenţia teritorială aplică principiul totalizării, valorificând şi perioadele de asigurare



realizate în alt stat membru ca şi cum ar fi perioade de asigurare realizate potrivit legislaţiei în materie de şomaj din România. (4) În vederea stabilirii perioadei pentru care se acordă indemnizaţia de şomaj, agenţia teritorială aplică principiul totalizării, valorificând şi perioadele de asigurare realizate în alt stat membru ca şi cum ar fi perioade de asigurare realizate potrivit legislaţiei în materie de şomaj din România. (5) Principiul totalizării perioadelor de asigurare în sistemul asigurărilor pentru şomaj realizate în România şi în alt stat membru se aplică dacă lucrătorul migrant a realizat înaintea solicitării indemnizaţiei de şomaj ultima dată perioade de asigurare în România şi în măsura în care perioadele de asigurare nu se suprapun. (6) În cazul în care condiţia prevăzută la alin. (5) nu este îndeplinită, iar lucrătorului în cauză nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 71 paragraful 1 lit. a) ii) sau lit. b) ii) din Regulament, agenţia teritorială respinge cererea pentru acordarea indemnizaţiei de şomaj. (7) În situaţia în care lucrătorului în cauză îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 71 paragraful 1 lit. a) ii) sau lit. b) ii) din Regulament, agenţia teritorială poate aplica principiul totalizării perioadelor de asigurare în sistemul asigurărilor pentru şomaj realizate în România şi în alt stat membru, în măsura în care aceste perioade de asigurare nu se suprapun, fără a exista condiţia realizării ultima dată, înaintea solicitării indemnizaţiei de şomaj, de perioade de asigurare în România. (8) În situaţia în care perioadele de asigurare se suprapun, precum şi în scopul totalizării perioadelor de asigurare se aplică regulile generale referitoare la totalizarea perioadelor prevăzute de Regulament şi de Regulamentul de aplicare. Certificarea perioadelor de asigurare Art. 2. - (1) Perioada de asigurare în sistemul asigurărilor pentru şomaj realizată în România este certificată conform documentelor prevăzute în acest sens de legislaţia în materie de şomaj din România. (2) Perioada de asigurare realizată în oricare alt stat membru este certificată pe baza formularului E 301 emis de instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru în care lucrătorul în cauză şi-a exercitat activitatea profesională precedentă. (3) Formularul E 301 este prezentat agenţiei teritoriale de către lucrătorul migrant care solicită indemnizaţia de şomaj. (4) Dacă lucrătorul migrant nu prezintă formularul E 301, agenţia teritorială solicită formularul instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care lucrătorul migrant şi-a exercitat activitatea profesională precedentă. În această situaţie, solicitarea lucrătorului migrant se soluţionează la primirea formularului E 301 din partea instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru respectiv. (5) Solicitarea formularului E 301 se face de către agenţia teritorială sau prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în calitate de organism de legătură. Art. 3. - (1) Lucrătorul migrant care a fost supus sistemului de asigurări de şomaj din România şi care solicită acordarea indemnizaţiei de şomaj în alt stat membru prezintă instituţiei competente din statul membru respectiv formularul E 301, care certifică perioada de asigurare realizată în România potrivit legislaţiei în materie de şomaj din România. (2) Formularul E 301 este emis de instituţia competentă în materie de şomaj din România, respectiv de agenţia teritorială, la solicitarea lucrătorului în cauză. Formularul este înmânat personal lucrătorului sau expediat prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa indicată de acesta. (3) Dacă lucrătorul migrant nu prezintă formularul E 301, instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru în care lucrătorul solicită acordarea indemnizaţiei de şomaj poate solicita formularul agenţiei teritoriale. (4) Solicitarea formularului E 301 se face la agenţia teritorială sau prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în calitate de organism de legătură.



Art. 4. - (1) În aplicarea art. 68 paragraful 2 din Regulament şi a art. 82 paragrafele 1, 2 şi 3 din Regulamentul de aplicare, dacă un lucrător ai cărui membri de familie îşi au domiciliul sau reşedinţa în România solicită deschiderea dreptului la indemnizaţie de şomaj în baza legislaţiei unui alt stat membru, legislaţie conform căreia cuantumul indemnizaţiei diferă în funcţie de numărul membrilor de familie aflaţi în întreţinere, agenţia teritorială poate elibera formularul E 302. (2) Formularul E 302 atestă faptul că membrii de familie ai lucrătorului care au domiciliul sau reşedinţa în România nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau nu sunt luaţi în considerare la calculul indemnizaţiei de şomaj de care beneficiază altă persoană, în baza legislaţiei în materie de şomaj din România. (3) Formularul E 302 este valabil pentru o perioadă de 12 luni de la data eliberării şi poate fi reînnoit pentru o perioadă de alte 12 luni. (4) Dacă agenţia teritorială nu este în măsură să ateste cele prevăzute la alin. (2), solicitantul dă o declaraţie pe propria răspundere, completând formularul în acest sens la prezentarea sa la instituţia competentă a statului membru în care solicită acordarea indemnizaţiei de şomaj. Perioada de acordare a dreptului la indemnizaţia de şomaj Art. 5. - (1) Indemnizaţia de şomaj se acordă potrivit legislaţiei în materie de şomaj din România, pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare realizat, respectiv perioadele de asigurare totalizate conform art. 1 alin. (4). (2) Dacă lucrătorul migrant a beneficiat de indemnizaţie de şomaj conform legislaţiei statului membru pe teritoriul căruia şi-a exercitat ultima activitate profesională, perioada de acordare a indemnizaţiei de şomaj stabilită conform legislaţiei în materie de şomaj din România ca urmare a deschiderii dreptului la indemnizaţie de şomaj în baza aceleiaşi activităţi profesionale se diminuează corespunzător cu perioada de indemnizare din statul membru respectiv, menţionată la pct. 7 din formularul E 301, la care se adaugă, după caz, perioada menţionată la pct. 8 din formularul E 301. (3) Odată cu deschiderea dreptului la indemnizaţia de şomaj potrivit legislaţiei în materie de şomaj din România, lucrătorul migrant are drepturile şi obligaţiile stabilite potrivit acestei legislaţii. Calculul prestaţiilor Art. 6. - (1) Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă acordată lunar şi în mod diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare, astfel cum este prevăzut în legislaţia în materie de şomaj din România. (2) În aplicarea art. 68 paragraful 1 din Regulament şi a art. 81 din Regulamentul de aplicare, întrucât legislaţia în materie de şomaj din România prevede luarea în considerare, pentru aplicarea cotei procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare, a mediei salariului de bază lunar brut, astfel cum este definit în acest sens potrivit acestei legislaţii, pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, la determinarea sumei calculate prin aplicarea cotei procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare în vederea stabilirii cuantumului indemnizaţiei de şomaj se va proceda astfel: a) dacă persoana care solicită indemnizaţia de şomaj a desfăşurat o activitate profesională pe teritoriul României pentru o perioadă egală sau mai mare de 4 săptămâni, se ia în considerare media salariului de bază lunar brut, astfel cum este definit în acest sens potrivit legislaţiei în materie de şomaj din România, pe ultimele luni în care a realizat stagiu de cotizare pe teritoriul României, dar nu mai mult de ultimele 12 luni de stagiu de cotizare; b) dacă persoana care solicită indemnizaţia de şomaj a desfăşurat o activitate profesională pe teritoriul României pentru o perioadă mai mică de 4 săptămâni sau solicită indemnizaţie de şomaj în baza art. 71 paragraful 1 lit. b) ii) din Regulament, se ia în considerare exclusiv salariul de bază lunar brut care corespunde în România unui loc de muncă echivalent sau omolog celui pe care persoana l-a exercitat ultima dată pe teritoriul unui alt stat membru, stabilit conform contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional potrivit legislaţiei din România. Natura ultimei activităţi profesionale exercitate pe teritoriul altui stat membru, precum şi ramura economică în care a fost exercitată această activitate profesională sunt menţionate în formularul E 301,



emis de instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru în care persoana respectivă şi-a exercitat ultima dată activitatea profesională; c) dacă persoana care are domiciliul sau reşedinţa în România solicită acordarea indemnizaţiei de şomaj în baza art. 71 paragraful 1 lit. a) ii) din Regulament, se ia în considerare media salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni în care a realizat perioade de asigurare. (3) Pentru determinarea mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni în care a realizat perioade de asigurare, prevăzută la alin. (2) lit. c), se va avea în vedere, după caz: a) salariul de bază lunar brut, pe lunile care, potrivit legislaţiei în materie de şomaj din statul membru în care şi-a desfăşurat ultima activitate profesională, sunt considerate perioade de asigurare. Rata de conversie a salariului din moneda unui alt stat membru în moneda naţională este stabilită în baza prevederilor art. 107 din Regulamentul de aplicare şi a Deciziei nr. 140 din 17 octombrie 1989 a Comisiei Administrative pentru Securitatea Socială a Lucrătorilor Migranţi, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. C 94 din 12 aprilie 1990; b) salariul de bază lunar brut, astfel cum este definit în acest sens potrivit legislaţiei în materie de şomaj din România, pe lunile în care a realizat stagiu de cotizare pe teritoriul României. (4) Indemnizaţia de şomaj se acordă pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare, potrivit dispoziţiilor legislaţiei în materie de şomaj din România. SECŢIUNEA a 2-a Şomeri care se deplasează într-un stat membru,altul decât statul competent Condiţii şi limite de menţinere a dreptului la prestaţii Art. 7. - (1) În aplicarea art. 69 paragraful 1 din Regulament şi a art. 83 paragrafele 1, 2 şi 3 din Regulamentul de aplicare, şomerul care beneficiază de indemnizaţie de şomaj conform legislaţiei în materie de şomaj din România şi care în perioada în care se află în plata indemnizaţiei de şomaj doreşte să se deplaseze pe teritoriul unui alt stat membru pentru a căuta un loc de muncă şi să-şi menţină plata indemnizaţiei de şomaj solicită autorizarea agenţiei teritoriale în acest sens, prin depunerea unei cereri. (2) Agenţia teritorială autorizează plecarea şomerului, dacă acesta rămâne la dispoziţia sa cel puţin 4 săptămâni de la deschiderea dreptului la indemnizaţia de şomaj conform legislaţiei în materie de şomaj din România, prin eliberarea formularului E 303, exemplarele 0-5, precum şi a unei informări cu privire la obligaţiile care revin şomerului ca urmare a obţinerii acestei autorizări. Exemplarul 303/0 se păstrează la dosarul şomerului, iar exemplarele 1-5 sunt înmânate acestuia. (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), agenţia teritorială poate autoriza plecarea şomerului înainte de termenul de cel puţin 4 săptămâni în următoarele cazuri: a) meseria în care este calificat şomerul este solicitată pe piaţa forţei de muncă din statul membru în care îşi caută un loc de muncă. Această situaţie se poate verifica prin consultarea reţelei EURES cu privire la ofertele de locuri de muncă vacante din alte state membre; b) şomerul îşi însoţeşte soţul/soţia, care a acceptat un loc de muncă în alt stat membru. Această situaţie se verifică prin documentele depuse de persoană. (4) Pentru a putea beneficia de prevederile art. 69 paragraful 1 din Regulament, şomerii prevăzuţi la alin. (1) sunt obligaţi să solicite şi să obţină autorizaţia prevăzută la alin. (2) de la agenţia teritorială, înainte de plecarea din România. (5) Persoanelor prevăzute la alin. (1) care nu solicită autorizarea agenţiei teritoriale prevăzută la alin. (2) sau care nu au obţinut această autorizare, respectiv au obţinut autorizarea, dar nu s-au înscris în evidenţa instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care s-au deplasat ca solicitanţi ai unui loc de muncă, pentru menţinerea dreptului la plata indemnizaţiei de şomaj, în termen de cel mult 3 luni de la data la care au



obţinut autorizarea sau, după caz, până la data la care expiră dreptul la indemnizaţia de şomaj ca urmare a expirării perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, le sunt incidente prevederile legislaţiei în materie de şomaj din România. Art. 8. - (1) Plata indemnizaţiei de şomaj pentru şomerii prevăzuţi la art. 7 alin. (1) se suspendă de către agenţia teritorială la data la care aceştia au obţinut autorizarea prevăzută la art. 7 alin. (2). (2) Data obţinerii autorizării este data la care agenţia teritorială autorizează plecarea şomerilor prevăzuţi la art. 7 alin. (1) prin eliberarea formularului E 303, evidenţiată în cuprinsul acestui formular. (3) Pentru menţinerea dreptului la plata indemnizaţiei de şomaj de la data la care a obţinut autorizarea agenţiei teritoriale, şomerul prevăzut la art. 7 alin. (1) are obligaţia ca, în termen de 7 zile de la această dată, să se înscrie ca solicitant al unui loc de muncă în evidenţa instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care se deplasează, în baza autorizaţiei obţinute de la agenţia teritorială. (4) Repunerea în plata indemnizaţiei de şomaj în statul membru pentru care s-a acordat autorizarea exportului prestaţiei, după suspendarea în condiţiile alin. (1), se face astfel: a) de la data obţinerii autorizaţiei agenţiei teritoriale, în situaţia în care şomerul prevăzut la art. 7 alin. (1) se înscrie în evidenţa instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care se deplasează ca solicitant al unui loc de muncă în termenul prevăzut la alin. (3). Plata se face în condiţiile art. 9 alin. (2); b) de la data înscrierii şomerului ca solicitant al unui loc de muncă în statul membru în care se deplasează, în situaţia în care şomerul prevăzut la art. 7 alin. (1) se înscrie în evidenţa instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care se deplasează ca solicitant al unui loc de muncă după expirarea termenului prevăzut la alin. (3), dar nu mai târziu de data la care expiră dreptul la indemnizaţie de şomaj ca urmare a expirării perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, respectiv, după caz, nu mai târziu de cel mult 3 luni de la data la care au obţinut autorizarea agenţiei teritoriale. Plata se face în condiţiile art. 9 alin. (2). (5) Perioada de suspendare cuprinsă între data la care şomerul prevăzut la art. 7 alin. (1) a obţinut autorizarea agenţiei teritoriale şi data prevăzută la alin. (4) lit. b) face parte din perioada de acordare a indemnizaţiei de şomaj prevăzută de legislaţia în materie de şomaj din România. (6) Încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj pentru şomerii prevăzuţi la art. 7 alin. (1) are loc: a) astfel cum prevede legislaţia în materie de şomaj din România; b) la data expirării termenelor prevăzute la alin. (4) lit. b), în situaţia în care nu s-au înscris în evidenţa instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care s-au deplasat ca solicitanţi ai unui loc de muncă până la expirarea termenelor respective, pentru menţinerea dreptului la plata indemnizaţiei de şomaj; c) la data la care expiră termenul de 3 luni de la data la care au obţinut autorizarea agenţiei teritoriale, în situaţia prevăzută la art. 11. (7) Dreptul la plata indemnizaţiei de şomaj în statul membru în care s-a deplasat şomerul se menţine, în condiţiile prevăzute de legislaţia în materie de şomaj din România şi de prevederile art. 6 paragraful 1 din Regulament, pentru o perioadă de maximum 3 luni de la data la care şomerul a obţinut autorizarea agenţiei teritoriale, cu condiţia ca în această perioadă plata indemnizaţiei de şomaj să nu înceteze astfel cum este prevăzut în legislaţia în materie de şomaj din România. (8) Pentru înscrierea ca solicitant al unui loc de muncă şi pentru a beneficia de menţinerea dreptului la plata indemnizaţiei de şomaj, şomerul este obligat să prezinte formularul E 303 eliberat de agenţia teritorială instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care s-a deplasat pentru a-şi căuta un loc de muncă. În situaţia în care în legislaţia în materie de şomaj a statului membru respectiv se prevede că, pentru înscrierea ca solicitant al unui loc de muncă şi/sau pentru a beneficia de menţinerea dreptului la plata indemnizaţiei de şomaj, este necesară prezentarea şi a altor documente, se vor prezenta şi documentele respective. (9) Dacă şomerul nu prezintă formularul E 303, instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru în care s-a deplasat acesta poate solicita formularul agenţiei teritoriale.



(10) În situaţia prevăzută la alin. (9), agenţia teritorială eliberează instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru care a solicitat formularul un formular E 303 identic cu cel eliberat şomerului anterior plecării sale din România. În situaţia în care un astfel de formular nu a fost eliberat şomerului anterior plecării sale din România, agenţia teritorială comunică instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru care a solicitat formularul imposibilitatea aplicării pentru şomerul în cauză a prevederilor regulamentului cu privire la menţinerea dreptului la plata indemnizaţiei de şomaj ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de aplicare a acestor prevederi, astfel cum sunt prevăzute în regulament. (11) În perioada în care şomerul beneficiază de menţinerea dreptului la plata indemnizaţiei de şomaj în statul membru în care se înregistrează ca solicitant al unui loc de muncă în baza autorizaţiei obţinute de la agenţia teritorială, acesta este asigurat în sistemul asigurărilor sociale de stat şi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru asiguraţii acestor sisteme. (12) Contribuţia pentru asigurările sociale de stat şi contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi se virează caselor de asigurări respective de către agenţiile teritoriale la primirea formularului E 303/2, prin care instituţia competentă din statul membru în care şomerul îşi caută un loc de muncă confirmă că şomerul este plătit de această instituţie. Art. 9. - (1) Instituţia competentă a statului membru în care se deplasează şomerul prevăzut la art. 7 alin. (1) informează agenţia teritorială cu privire la data înregistrării şomerului şi data de începere a plăţii indemnizaţiei de şomaj prin completarea şi expedierea formularului E 303/2. (2) Indemnizaţia de şomaj este acordată, în condiţiile art. 8, de instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru în care se deplasează şomerul prevăzut la art. 7 alin. (1), în numele agenţiei teritoriale şi pe cheltuiala acesteia. (3) Cuantumul indemnizaţiei de şomaj plătite de instituţia competentă de la locul în care şomerul îşi caută un loc de muncă, prevăzută la alin. (2), este cuantumul stabilit de agenţia teritorială, plata fiind efectuată în funcţie de modalităţile prevăzute de legislaţia în materie de şomaj a statului membru de destinaţie. (4) Modificarea cuantumului indemnizaţiei de şomaj, astfel cum este prevăzut în legislaţia în materie de şomaj din România, se comunică instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care s-a deplasat şomerul prevăzut la art. 7 alin. (1). Art. 10. - (1) Şomerul are obligaţia de a se supune controlului organizat de instituţia competentă a statului membru în care îşi caută un loc de muncă. (2) Agenţia teritorială informează instituţia competentă a statului membru în care şomerul îşi caută un loc de muncă cu privire la faptele ce pot determina suspendarea, respectiv repunerea în plată după suspendare sau încetarea plăţii indemnizaţiei potrivit legislaţiei în materie de şomaj din România. Până la actualizarea conţinutului formularelor, informaţiile menţionate se pot furniza instituţiei competente a statului membru în care şomerul se deplasează odată cu formularul E 303. (3) Instituţia competentă a statului membru în care şomerul îşi caută un loc de muncă efectuează controlul şi, după caz, sistează plata indemnizaţiei de şomaj ca urmare a faptelor care pot determina suspendarea sau încetarea plăţii indemnizaţiei şi informează agenţia teritorială. Agenţia teritorială va comunica instituţiei din statul membru în care şomerul îşi caută un loc de muncă, direct ori prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, decizia finală privind suspendarea/încetarea sau reluarea plăţii indemnizaţiei de şomaj. Art. 11. - (1) În aplicarea art. 69 paragraful 2 din Regulament, agenţia teritorială reia plata indemnizaţiei de şomaj conform legislaţiei în materie de şomaj din România, respectiv prevederilor legale privind repunerea în plată după suspendare, cu excepţia suspendării pentru neprezentare la agenţia teritorială, dacă şomerul se întoarce în România înainte de expirarea perioadei de 3 luni de la data obţinerii autorizaţiei din partea agenţiei teritoriale şi prezintă formularul E 303/5 completat de instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru în care şomerul şi-a căutat un loc de muncă.



(2) În situaţia în care şomerul în cauză nu se întoarce în România înainte de expirarea perioadei menţionate la alin. (1), agenţia teritorială dispune încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj la data prevăzută la art. 8 alin. (6) lit. c). (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), agenţia teritorială repune şomerul în plata indemnizaţiei de şomaj conform legislaţiei în materie de şomaj din România, respectiv prevederilor legale privind repunerea în plată după suspendare, cu excepţia suspendării pentru neprezentare la agenţia teritorială, în situaţia în care acesta se întoarce după expirarea perioadei menţionate la alin. (1), dacă la data prezentării sale la agenţia teritorială probează cu acte justificative că nu şi-a îndeplinit această obligaţie din următoarele motive: a) îmbolnăvire; b) decesul soţului, soţiei sau al rudelor până la gradul al doilea inclusiv; c) căsătorie; d) naşterea unui copil; e) forţă majoră. Art. 12. - (1) În aplicarea art. 69 paragraful 3 din Regulament, agenţia teritorială autorizează menţinerea dreptului la indemnizaţia de şomaj conform legislaţiei în materie de şomaj din România o singură dată între două perioade de angajare. (2) Perioada pentru care plata indemnizaţiei de şomaj s-a realizat de către un alt stat membru în numele agenţiei teritoriale şi pe cheltuiala acesteia face parte din perioada de acordare a indemnizaţiei de şomaj prevăzută de legislaţia în materie de şomaj din România. Art. 13. - (1) În aplicarea art. 69 paragraful 1 din Regulament şi a art. 83 paragrafele 1, 2 şi 3 din Regulamentul de aplicare, şomerul indemnizat în baza legislaţiei în materie de şomaj a unui alt stat membru, care vine în România pentru a-şi căuta un loc de muncă şi doreşte să-şi menţină dreptul la indemnizaţia de şomaj stabilită în baza legislaţiei acestui stat membru, trebuie să se înregistreze în evidenţa agenţiei teritoriale ca solicitant de loc de muncă. (2) Înregistrarea în evidenţa agenţiei teritoriale ca solicitant de loc de muncă se face la agenţia teritorială în a cărei rază teritorială îşi exercită dreptul de rezidenţă, astfel cum prevede legislaţia din România. (3) În situaţia în care şomerul nu prezintă documentele prevăzute de legislaţia în materie de şomaj din România pentru înregistrarea în evidenţa agenţiei teritoriale ca persoană în căutarea unui loc de muncă, cu excepţia actului de identitate naţional/pasaportului, înregistrarea în evidenţa agenţiei teritoriale ca persoană în căutarea unui loc de muncă se face pe baza actului de identitate naţional/paşaportului şi a unei declaraţii pe propria răspundere din partea şomerului, certificată prin semnatură de către funcţionarul din cadrul agenţiei teritoriale, din care să rezulte toate datele atestate prin documentele pe care nu le prezintă. (4) Şomerii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază gratuit şi în aceleaşi condiţii de serviciile de mediere a muncii oferite de agenţia teritorială cetăţenilor români înregistraţi în evidenţa acesteia ca persoane în cautarea unui loc de muncă. (5) În vederea menţinerii dreptului la plata indemnizaţiei de şomaj stabilită în baza legislaţiei statului membru, şomerul prevăzut la alin. (1), înregistrat în evidenţă ca solicitant de loc de muncă, prezintă agenţiei teritoriale formularul E 303, exemplarele 1-5, completat şi eliberat de instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru în care i s-a stabilit dreptul la indemnizaţie. (6) Dacă şomerul prevăzut la alin. (1) nu prezintă formularul E 303, agenţia teritorială poate solicita formularul instituţiei competente în materie de şomaj din statul membru în care i s-a stabilit dreptul la indemnizaţie. (7) Agenţia teritorială verifică îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 69 paragraful 1 lit. b) din Regulament şi dispune punerea în plată a şomerului în cauză, astfel cum se prevede în cuprinsul Regulamentului. Plăţile astfel efectuate se vor suporta din bugetul de cheltuieli al agenţiei teritoriale, capitolul "Asigurări sociale".



(8) În perioada în care şomerul prevăzut la alin. (1) beneficiază de menţinerea dreptului la indemnizaţie de şomaj în România, agenţia teritorială nu reţine contribuţii pentru asigurările sociale de stat şi asigurările sociale de sănătate. Plata acestor contribuţii rămâne în sarcina instituţiei competente a statului membru în care i s-a stabilit dreptul la indemnizaţie. Art. 14. - (1) Agenţia teritorială informează instituţia competentă a statului membru la a cărui legislaţie este supus şomerul cu privire la data la care acesta s-a înscris ca solicitant al unui loc de muncă şi data de începere a plăţii indemnizaţiei de şomaj, prin completarea şi expedierea formularului E 303/2. (2) Indemnizaţia de şomaj este acordată de agenţia teritorială în numele şi pe cheltuiala instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru la a cărui legislaţie este supus şomerul. (3) Cuantumul indemnizaţiei de şomaj care se plăteşte de agenţia teritorială este cuantumul stabilit, respectiv, după caz, modificat de instituţia competentă a statului membru la a cărui legislaţie este supus şomerul, iar plata se efectuează în funcţie de modalităţile prevăzute de legislaţia română. (4) Cuantumul indemnizaţiei este stabilit în lei, utilizându-se rata de conversie comunicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, aplicabilă în luna în care şomerul se înregistrează la agenţia teritorială cu formularul E 303. Art. 15. - (1) În perioada în care beneficiază de menţinerea dreptului la indemnizaţia de şomaj în România, şomerul se supune controlului organizat de agenţia teritorială conform legislaţiei în materie de şomaj din România. (2) Instituţia competentă a statului membru în care s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj poate informa agenţia teritorială cu privire la faptele ce determină suspendarea, respectiv repunerea în plată după suspendare, sau încetarea plăţii indemnizaţiei potrivit legislaţiei în materie de şomaj din statul membru respectiv. (3) Agenţia teritorială informează, direct sau prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, instituţia competentă a statului membru la a cărui legislaţie este supus şomerul cu privire la suspendarea plăţii indemnizaţiei. (4) Agenţia teritorială dispune repunerea în plată după suspendarea plăţii indemnizaţiei de şomaj la indicaţia instituţiei competente a statului membru la a cărui legislaţie este supus şomerul. Acordarea de prestaţii şi de rambursări Art. 16. - Indemnizaţiile acordate în baza art. 69 paragraful 1 din Regulament fac obiectul rambursărilor între agenţiile teritoriale şi instituţiile competente în materie de şomaj din alte state membre. Art. 17. - (1) În aplicarea art. 70 paragraful 1 din Regulament, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă este responsabilă pentru gestionarea creanţelor sau debitelor care se constituie în funcţie de numărul de formulare E 303 emise către instituţiile competente în materie de şomaj din alte state membre ori primite de la acestea. (2) Rambursarea se face conform art. 97 paragraful 1 şi art. 102 paragraful 3 din Regulamentul de aplicare, pe baza documentelor justificative, respectiv formularul E 303/4 sau, dacă este cazul, conform art. 97, paragraful 2 şi art. 102 paragraful 5 din Regulamentul de aplicare. (3) Rata de conversie într-o monedă naţională a sumelor exprimate într-o altă monedă naţională se calculează conform dispoziţiilor art. 107 din Regulamentul de aplicare. (4) La sfârşitul perioadei menţionate la rubrica 4 a formularului E 303, în baza căruia au fost efectuate plăţi în numele şi pe cheltuiala unei instituţii dintr-un alt stat membru, agenţiile teritoriale vor transmite Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, până la data de 15 a lunii următoare lunii în care se încheie plăţile, formularele E 303/4 completate şi verificate. SECŢIUNEA a 3-a



Şomeri care pe durata exercitării ultimei activităţi profesionale îşi aveau domiciliul sau reşedinţa într-un stat membru, altul decât statul competent Art. 18. - (1) În aplicarea art. 71 paragraful 1 lit. a) ii) din Regulament, calitatea de lucrător frontalier, în sensul definiţiei prevăzute la art. 1 lit. b) din Regulament, se stabileşte pe baza declaraţiei pe propria răspundere a persoanei. (2) Lucrătorul frontalier aflat în şomaj complet care, pe durata exercitării ultimei sale activităţi într-un stat membru, îşi avea domiciliul sau reşedinţa în România, solicită acordarea indemnizaţiei de şomaj conform legislaţiei în materie de şomaj din România, chiar dacă nu a realizat ultima dată perioade de asigurare în România. (3) În vederea deschiderii dreptului la indemnizaţia de şomaj în România, lucrătorul frontalier prezintă agenţiei teritoriale formularul E 301 eliberat de instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru în care acesta şi-a exercitat ultima activitate profesională. (4) Dacă lucrătorul frontalier nu prezintă formularul E 301, agenţia teritorială solicită formularul instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru în care lucrătorul şi-a exercitat ultima activitate profesională, direct sau prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în calitate de organism de legătură. În această situaţie, solicitarea lucrătorului frontalier se soluţionează la primirea formularului E 301 din partea instituţiei competente în materie de şomaj a statului membru. (5) Agenţia teritorială verifică dacă perioada de asigurare realizată în calitate de lucrător frontalier în statul membru în care şi-a exercitat ultima activitate profesională corespunde stagiului minim de cotizare, precum şi celelalte condiţii prevăzute de legislaţia în materie de şomaj din România, pentru deschiderea dreptului la indemnizaţia de şomaj. (6) În vederea îndeplinirii condiţiei privind stagiul minim de cotizare prevăzut de legislaţia în materie de şomaj din România, precum şi în vederea stabilirii perioadei pentru care se acordă indemnizaţia de şomaj, agenţia teritorială aplică principiul totalizării perioadelor de asigurare în condiţiile art. 1 alin. (7) şi (8). (7) Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este calculat conform art. 6 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (3). (8) Indemnizaţia de şomaj se acordă, pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare, potrivit dispoziţiilor legislaţiei în materie de şomaj din România. (9) Indemnizaţia de şomaj este acordată de agenţia teritorială şi pe cheltuiala acesteia. Art. 19. - (1) În aplicarea art. 71 paragraful 1 lit. b) ii) din Regulament şi a art. 84 paragraful 1 din Regulamentul de aplicare, o persoană, alta decât un lucrător frontalier, aflată în şomaj complet, care pe durata exercitării ultimei activităţi profesionale îşi avea domiciliul sau reşedinţa în România, poate beneficia de indemnizaţie de şomaj în baza legislaţiei în materie de şomaj din România, dacă se întoarce în statul de domiciliu sau reşedinţă şi se înscrie în evidenţa agenţiei teritoriale ca persoană în căutarea unui loc de muncă. (2) Dispoziţiile art. 71 paragraful 1 lit. b) ii) din Regulament sunt aplicabile în principal categoriilor de lucrători stabilite prin Decizia nr. 160 din 28 noiembrie 1995 a Comisiei Administrative pentru Securitatea Socială a Lucrătorilor Migranţi, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. L 049 din 28 februarie 1996, respectiv: a) lucrători sezonieri, conform definiţiei prevăzute la art. 1 lit. c) din Regulament; b) persoane care îşi exercită activitatea la bordul unei nave sub pavilionul unui stat membru al Spaţiului Economic European, prevăzute la art. 13 alin. (2) lit. c) din Regulament; c) personal rulant şi navigant din transporturile internaţionale, prevăzut la art. 14 alin. (2) lit. a) din Regulament;



d) lucrători care nu fac parte din personalul rulant şi navigant din transporturile internaţionale şi care îşi exercită în mod normal activitatea pe teritoriul mai multor state membre, prevăzuţi la art. 14 alin. (2) lit. b) din Regulament; e) lucrători care îşi desfăşoară activitatea într-o întreprindere frontalieră, prevăzuţi la art. 14 alin. (3) din Regulament, atunci când îşi au domiciliul sau reşedinţa în cursul exercitării ultimului lor loc de muncă într-un alt stat membru decât statul competent; f) membri ai personalului de serviciu din misiunile diplomatice şi consulare şi personal auxiliar privat în serviciul agenţilor aflaţi la post în cadrul acestor misiuni, prevăzuţi la art. 16 alin. (2) din Regulament; g) lucrători cărora li se aplică un acord derogatoriu, prevăzut la art. 17 din Regulament, atunci când îşi au reşedinţa în cursul exercitării ultimului loc de muncă într-un alt stat membru decât statul competent. (3) În vederea deschiderii dreptului la indemnizaţia de şomaj în România, lucrătorul prevăzut la art. 71 paragraful 1 lit. b) ii) din Regulament prezintă agenţiei teritoriale formularul E 301, eliberat de instituţia competentă în materie de şomaj a statului membru pe teritoriul căruia şi-a exercitat ultima activitate profesională. (4) Agenţia teritorială poate solicita instituţiei competente informaţii legate de orice alte drepturi acordate persoanei aflate în şomaj conform legislaţiei pe care o aplică această instituţie. (5) Cuantumul indemnizaţiei de şomaj se stabileşte potrivit art. 6 alin. (1) şi alin. (2) lit. b). (6) Condiţiile de deschidere şi de menţinere a dreptului, perioada de acordare se stabilesc potrivit art. 5 alin. (2) şi art. 18 alin. (5), (6), (8) şi (9). SECŢIUNEA a 4-a Formularele europene utilizate în vederea aplicării prevederilor Regulamentului referitoare la indemnizaţia de şomaj Art. 20. - (1) Formularul E 301 este un atestat al perioadelor de asigurare, perioadelor de muncă sau perioadelor asimilate unor perioade de asigurare ori de muncă ale lucrătorului salariat într-un stat membru, care se valorifică pentru stabilirea dreptului la indemnizaţia de şomaj pe teritoriul altui stat membru. (2) Formularul E 301 este compus din 3 file. (3) Formularul E 301 este completat şi eliberat de instituţia competentă în materie de şomaj din ţara în care lucrătorul salariat a fost asigurat anterior şi este adresat instituţiei competente în materie de şomaj a statului în care este solicitată indemnizaţia. (4) Modelul formularului E 301 este prezentat în anexa nr. 1. Art. 21. - (1) Formularul E 302 este un atestat cu privire la membrii de familie, compus din 3 file, care certifică faptul că membrii familiei lucrătorului salariat aflat în situaţie de şomaj nu sunt luaţi în considerare pentru calculul indemnizaţiei de şomaj, plătită unei alte persoane potrivit legislaţiei statului membru de reşedinţă. (2) Formularul E 302 este completat de instituţia desemnată a statului membru în care membrii familiei îşi au reşedinţa şi este adresat instituţiei competente în materie de şomaj a statului în care este solicitată indemnizaţia sau lucrătorului salariat aflat în situaţie de şomaj, care doreşte să poată beneficia de dreptul la indemnizaţia de şomaj într-un alt stat membru a cărui legislaţie ia în considerare numărul de membri ai familiei pentru a calcula cuantumul indemnizaţiei, chiar dacă aceştia nu îşi au reşedinţa pe teritoriul acestuia. (3) Modelul formularului E 302 este prezentat în anexa nr. 2. Art. 22. - (1) Formularul E 303 este un atestat privind menţinerea dreptului la indemnizaţia de şomaj, care permite şomerului care beneficiază de prestaţii de şomaj într-un stat membru să îşi menţină dreptul la



indemnizaţia de şomaj în alt stat membru, în limita drepturilor dobândite în statul de provenienţă şi pentru o perioadă de maximum 3 luni. (2) Formularul E 303 este completat şi eliberat de instituţia din statul de provenienţă, competentă pentru plata indemnizaţiilor de şomaj, şi este adresat instituţiei competente în materie de şomaj a statului de destinaţie. (3) Instituţia care primeşte formularul E 303 ia în considerare menţiunile înscrise cu privire la perioada de acordare şi cuantumul indemnizaţiei de şomaj, precum şi drepturile şi obligaţiile persoanei, pentru a plăti indemnizaţia de şomaj în numele şi pe cheltuiala instituţiei care emite formularul E 303. (4) Formularul E 303 este compus din 6 file, după cum urmează: a) fila E 303/0 este păstrată de instituţia emiţătoare şi inclusă în dosarul persoanei solicitante; b) fila E 303/1 este destinată instituţiei de asigurări de şomaj din statul în care şomerul caută un loc de muncă, acordarea indemnizaţiei de şomaj făcându-se pe baza acesteia; c) fila E 303/2 este returnată instituţiei care a emis formularul, pentru a o informa cu privire la înscrierea şomerului în statul de destinaţie şi data de începere a plăţii indemnizaţiei; d) fila E 303/3 este destinată instituţiei de asigurări de sănătate din statul în care şomerul caută un loc de muncă şi este transmisă acestei instituţii sau înmânată şomerului; e) fila E 303/4 este returnată instituţiei care a emis formularul E 303, pentru rambursarea indemnizaţiei de şomaj plătite în numele şi pe cheltuiala acestei instituţii; f) fila E 303/5 este completată de instituţia din statul de destinaţie, atunci când şomerul căruia i-a plătit indemnizaţie se întoarce în statul de provenienţă înainte de sfârşitul perioadei pentru care a avut dreptul la menţinerea indemnizaţiei de şomaj. (5) Modelul formularului E 303 este prezentat în anexa nr. 3. Art. 23. - Anexele nr. 1-3 fac parte integrantă din prezentele instrucţiuni. 6. Ordin al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr. 92/2008 pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001. Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 14/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 14 februarie 2008 Text: Art. I. - Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 10 mai 2001, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează: 1. La capitolul A "Contribuţia de asigurări sociale" secţiunea a II-a, punctul 19 "Contribuţie de asigurări sociale (Capitolul III din lege)" va avea următorul cuprins: "19. Prin sintagma venitul brut realizat lunar se înţelege totalitatea veniturilor în bani sau în natură, realizate dintr-o activitate dependentă, indiferent de fondurile din care acestea se achită, realizate de asiguraţii care se află în una sau mai multe dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. I şi II din lege. În venitul brut realizat de aceste categorii de persoane sunt incluse şi acele venituri în bani sau în natură care sunt obţinute ca urmare a



desfăşurării unor activităţi remunerate, în folosul unor entităţi, altele decât angajatorul/angajatorii la care se derulează activitatea de bază. Sintagma «venitul brut realizat lunar» cuprinde, fără să se limiteze la acestea, următoarele: I. venituri în bani: a) salariile/indemnizaţiile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în program normal şi suplimentar potrivit formei de salarizare aplicate, inclusiv indemnizaţiile de conducere, salariile de merit, indexări, compensări şi alte drepturi care, potrivit actelor normative, fac parte din salariul de bază; b) drepturile de soldă lunară şi alte drepturi acordate soldaţilor şi gradaţilor voluntari; c) sporurile, indemnizaţiile şi sumele acordate sub formă de procent din salariu ori sume fixe, indiferent dacă au caracter permanent sau nu, plătite pentru: condiţii deosebite de muncă (condiţii grele, periculoase, nocive, penibile); activitate desfăşurată în mediul rural, în zone izolate; munca prestată în schimbul de noapte; îndeplinirea unor sarcini, activităţi şi responsabilităţi suplimentare funcţiei de bază; sporul de fidelitate şi altele asemănătoare; d) sumele plătite pentru timpul nelucrat (concedii de odihnă, indiferent de perioada efectuării, concedii de studii, zile de sărbători legale, zile de repaus săptămânal, concedii plătite pentru evenimente familiale deosebite, ziua profesiei, zile necesare instalării pe post în cazul transferului, întreruperi ale lucrului din motive neimputabile salariaţilor); e) sumele acordate cu ocazia ieşirii la pensie; f) premiile anuale şi cele din cursul anului, sub diferite forme, altele decât cele reprezentând participarea salariaţilor la profit; g) sumele plătite conform legii sau contractelor colective de muncă (al 13-lea salariu, prime de vacanţă, aprovizionare de iarnă, prime acordate cu ocazia sărbătorilor naţionale sau religioase); h) alte adaosuri la salarii, aprobate prin lege sau stabilite prin contractele individuale ori colective de muncă (bonusuri, stimulente, compensaţii, indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat, precum şi alte sume, reprezentând venituri curente sau aferente perioadelor anterioare, inclusiv cele achitate în lunile în care asiguraţii nu au prestat activitate salarizată); i) sumele rezultate prin «plata cu ora», gărzi, indemnizaţii clinice; j) sumele acordate, potrivit legii, contractului colectiv de muncă sau contractului individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă, încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, a mandatului sau a calităţii de membru cooperator, ca urmare a concedierilor individuale ori colective, indiferent de denumirea, cuantumul şi durata acordării acestora; k) ajutoarele, asimilate prestaţiilor sociale, acordate de către angajator salariaţilor sau altor persoane, datorită producerii unor evenimente sociale sau familiale, peste limita cheltuielilor sociale deductibile fiscal; l) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ (sindicate, asociaţii, fundaţii); m) cadourile în bani oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori ai angajaţilor, cu ocazia Paştelui, zilei de 1 iunie, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, precum şi cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie sau cu orice altă ocazie; n) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori; o) indemnizaţii de şedinţă acordate, potrivit legii, membrilor comisiilor constituite la nivelul autorităţilor şi instituţiilor publice; p) sumele primite de către diverse persoane fizice, altele decât cele autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi independente, ca urmare a desfăşurării unor activităţi profesionale (cum ar fi cele din domeniul asigurărilor, marketingului, publicităţii, imobiliar etc.);



r) sumele primite în baza unor convenţii civile de prestări de servicii sau contracte de colaborare; s) orice alte venituri în bani care, conform prevederilor legale, nu sunt exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale. II. venituri în natură: a) plata în natură a unei părţi din salariu, sub forma unor facilităţi acordate de angajator conform Codului muncii; b) utilizarea oricărui bun, inclusiv a unui vehicul de orice tip, din patrimoniul afacerii, în scop personal, cu excepţia deplasării pe distanţa dus-întors de la domiciliu la locul de muncă; c) contravaloarea chiriei sau a unei părţi din aceasta şi, după caz, a utilităţilor, suportate de către angajator, cazare, hrană, îmbrăcăminte, personal pentru munci casnice, precum şi alte bunuri sau servicii oferite gratuit ori la un preţ mai mic decât preţul pieţei; d) împrumuturi nerambursabile; e) anularea unei creanţe a angajatorului asupra angajatului; f) abonamentele şi costul convorbirilor telefonice, inclusiv cartelele telefonice, în scop personal; g) permise de călătorie pe orice mijloace de transport, folosite în scop personal; h) primele de asigurare plătite de către suportator pentru salariaţii proprii sau alt beneficiar de venituri din salarii, la momentul plăţii primei respective, altele decât cele obligatorii." 2. La capitolul B "Pensii" secţiunea V "Referitor la pensia de urmaş (Secţiunea a 5-a capitolul IV din lege)", punctul 20 va avea următorul cuprins: "20. Pensia de urmaş reglementată la art. 66 lit. b) din lege se acordă copiilor dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, indiferent de nivelul ei, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani." 3. La capitolul B "Pensii" secţiunea VI "Referitor la calculul pensiilor (Secţiunea a 6-a capitolul IV din lege)", punctul 26 va avea următorul cuprins: "26. Punctajul anual al asiguratului se determină potrivit art. 78 alin. (1) şi (2) din lege pe baza venitului brut realizat lunar, prevăzut la pct. 19 din prezentele norme, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care au constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale. Beneficiază de majorarea punctajului prevăzută la art. 78 alin. (8) din lege persoanele care, după îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă prevăzute de lege, contribuie o anumită perioadă la sistemul public de pensii. Această majorare se aplică numai punctajului corespunzător perioadei de stagiu de cotizare, realizată după îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă. Majorarea punctajului se acordă şi în cazul recalculării pensiilor, reglementată la art. 95 din lege, folosindu-se aceeaşi procedură." Art. II. - Prezentul ordin va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. 7. Hotărâre Guvernului nr. 149/2008 pentru modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 126 din 18/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 18 februarie 2008



Text: Art. I. - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 18 martie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează: 1. Articolul 13 se abrogă. 2. Articolul 14 va avea următorul cuprins: "Art. 14. - (1) Baza lunară de calcul asupra căreia angajatorii au obligaţia de a reţine şi de a vira contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, conform art. 27 alin. (1) din lege, este reprezentată de venitul brut realizat lunar de persoanele asigurate obligatoriu, prin efectul legii, prevăzute la art. 19 din lege, constituit, după caz, din următoarele elemente: a) salariul de bază lunar brut, corespunzător timpului efectiv lucrat, la care se adaugă, după caz: indemnizaţia de conducere, salariul de merit, precum şi alte drepturi salariale care, potrivit actelor normative ori contractelor colective sau individuale de muncă, fac parte din salariul de bază; b) indemnizaţia brută lunară pentru persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective, precum şi pentru persoanele care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti; c) solda brută lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drepturi ale soldaţilor şi gradaţilor voluntari, acordate şi suportate, potrivit legii, de unităţi; d) drepturile băneşti în valoare brută realizate lunar de persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator; e) remuneraţia directorilor şi membrilor directoratului societăţilor pe acţiuni, numiţi în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; f) sporurile, adaosurile şi drepturile băneşti, acordate potrivit legii ori contractelor colective sau individuale de muncă, sub formă de procent din elementele prevăzute la lit. a)-d) ori ca sume fixe, indiferent dacă au caracter permanent sau nu; g) indemnizaţiile pentru concedii, indemnizaţiile pentru perioadele de incapacitate temporară de muncă, suportate de unităţi, conform legii, în situaţia în care raporturile de muncă sau de serviciu sunt suspendate pentru incapacitate temporară de muncă, dacă aceasta nu depăşeşte 30 de zile, precum şi orice alte indemnizaţii acordate salariaţilor şi suportate de unităţi, potrivit legii; h) sumele rezultate prin plata cu ora, gărzi, indemnizaţii clinice; i) drepturile băneşti acordate potrivit legii ori contractelor colective sau individuale de muncă sub formă de stimulente, premii şi prime; j) orice alte sume plătite din fondul de salarii. (2) Nu se includ în baza de calcul prevăzută la alin. (1) sumele reprezentând: a) prestaţiile suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat, inclusiv cele acordate pentru accidente de muncă şi boli profesionale; b) diurne de deplasare şi de delegare, indemnizaţii de delegare, detaşare şi transfer; c) drepturi de autor; d) participarea salariaţilor la profit; e) compensaţiile acordate în condiţiile legii ori ale contractelor colective sau individuale de muncă, salariaţilor concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor;



f) veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în situaţiile prevăzute la art. 19 din lege, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut calitatea de asigurat obligatoriu prin efectul legii. (3) În situaţia personalului român trimis în misiune permanentă în străinătate, salariile de bază prevăzute la alin. (1) lit. a) sunt salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care persoanele respective sunt încadrate în ţară. (4) În lunile în care raporturile de muncă sau de serviciu se stabilesc, încetează, se suspendă, respectiv se reiau, cu excepţia suspendării pentru incapacitate temporară de muncă, dacă aceasta nu depăşeşte 30 de zile, contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, prevăzută la art. 27 din lege, se calculează prin aplicarea cotei prevăzute de lege pentru contribuţia individuală asupra bazei de calcul prevăzute la alin. (1) corespunzătoare timpului efectiv lucrat în luna respectivă." Art. II. - Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările aduse prin prezenta hotărâre, se va republica, dându-se textelor o nouă numerotare. 8. Decizie nr. 36/208 a preşedintelui Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale privind comisionul şi tarifele care se percep de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi de către casele teritoriale de pensii la efectuarea unor operaţiuni care nu sunt legate de stabilirea şi de plata pensiilor din sistemul public de pensii Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 132 din 20/02/2008 Actul a intrat in vigoare la data de 20 februarie 2008 Text: Art. 1. - (1) Pentru reţinerile din pensii, efectuate de către casele teritoriale de pensii în calitate de terţ poprit, se percepe un comision de 3% aplicat asupra sumei lunare ce face obiectul reţinerii. (2) Comisionul se percepe şi se încasează de la pensionar, prin reţinere din pensie. (3) Reţinerea lunară totală, inclusiv comisionul, se face cu respectarea dispoziţiilor art. 409 din Codul de procedură civilă. Art. 2. - Operaţiunile pentru care se percep tarife, precum şi cuantumul acestora sunt următoarele: a) eliberarea Certificatului privind stagiul de cotizare şi punctajul anual realizat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare - 10 lei/certificat; b) eliberarea, în condiţiile legii, la cererea asiguraţilor, a adeverinţelor care atestă calitatea şi/sau venitul asigurat - 10 lei/adeverinţă; c) eliberarea, la cererea asiguratului sau a angajatorului acestuia, a adeverinţei de stagiu de cotizare necesare obţinerii certificatelor privind legislaţia aplicabilă (formularul E 101), utilizate în aplicarea legislaţiei comunitare în vigoare în domeniul coordonării sistemelor de securitate socială - 10 lei/persoană/ adeverinţă; d) eliberarea adeverinţelor care conţin informaţii necesare executării silite, solicitate de către executorii judecătoreşti şi executorii bancari - 100 lei/persoană/adeverinţă; e) efectuarea serviciului de copiere a documentelor solicitate în conformitate cu prevederile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare - 0,5 lei/pagină. Art. 3. - Prin excepţie de la prevederile art. 2, nu se percep tarife pentru următoarele operaţiuni: a) eliberarea, la cererea pensionarilor sau a persoanelor care, prin casa teritorială de pensii, încasează drepturi băneşti stabilite în baza unor legi cu caracter special, a adeverinţelor privind calitatea şi/sau cuantumul pensiei sau al respectivelor drepturi; b) eliberarea către altă casă teritorială de pensii, la cererea acesteia, a adeverinţelor privind stagiul de cotizare realizat în sistemul public de pensii;



c) consultarea bazei de date a caselor teritoriale de pensii, respectiv a Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, denumită în continuare CNPAS, în cazul emiterii formularului "Notificarea respingerii cererii de emitere a formularului E 101"; d) furnizarea de informaţii, altele decât codul numeric personal, către instituţiile care funcţionează în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, care, pe baza acestora, stabilesc prestaţii în domeniul protecţiei sociale sau, după caz, acordă anumite ajutoare unor categorii de asiguraţi sau pensionari ai sistemului public de pensii. Informaţiile solicitate se furnizează numai dacă acestea fac obiectul prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare. Informaţiile furnizate de către casele teritoriale de pensii sau, după caz, de către CNPAS se utilizează numai în scopul menţionat în mod expres în solicitarea adresată acestor instituţii; e) furnizarea de informaţii către instanţele de judecată, organele de cercetare penală, organele de urmărire penală, organele fiscale, precum şi oricăror alte instituţii pentru care actele normative prevăd scutirea de taxe, tarife şi comisioane. Art. 4. - Operaţiunile prevăzute la art. 2 se efectuează numai după confirmarea achitării tarifului. Art. 5. - (1) Tarifele percepute pentru operaţiunile prevăzute la art. 2 se achită la casieria caselor teritoriale de pensii sau, după caz, la casieria CNPAS, prin dispoziţie de încasare către casierie sau, după caz, prin ordin de plată, direct în contul 22.36.03.50 "Alte venituri" al bugetului asigurărilor sociale de stat, deschis la unităţile Trezoreriei Statului pe seama CNPAS, a caselor judeţene de pensii şi a Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti. (2) Veniturile reprezentând tarife încasate prin casieria caselor teritoriale de pensii sau, după caz, prin casieria CNPAS, precum şi cele reprezentând comisioane se virează cel mai târziu până la finele lunii, în contul 22.36.03.50 "Alte venituri" al bugetului asigurărilor sociale de stat, deschis la unităţile Trezoreriei Statului pe seama CNPAS, a caselor judeţene de pensii şi a Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti. (3) Veniturile realizate în condiţiile art. 1 şi 2 se evidenţiază lunar în contul de execuţie al CNPAS (pentru activitatea proprie), al fiecărei case judeţene de pensii şi al Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti, la capitolul 36.03 "Diverse venituri", subcapitolul 36.03.50 "Alte venituri". Art. 6. - (1) Direcţia economică şi execuţie bugetară din cadrul CNPAS calculează contravaloarea cheltuielilor materiale şi a manoperei percepute pentru efectuarea serviciilor legate de stabilirea şi plata prestaţiilor sociale finanţate din bugetul de stat şi bugetele fondurilor speciale, în condiţiile art. 193 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (1) se comunică, până la data de 25 a lunii următoare trimestrului expirat sau în ziua lucrătoare imediat următoare, dacă data de 25 este zi nelucrătoare, ordonatorilor principali de credite ai instituţiilor pentru care se efectuează serviciile, în vederea achitării acestora. (3) Ordonatorii principali de credite prevăzuţi la alin. (2) virează sumele comunicate de CNPAS la bugetul asigurărilor sociale de stat, la capitolul 36.03 "Diverse venituri", subcapitolul 36.03.50 "Alte venituri", respectiv în contul IBAN RO53TREZ70022360350XXXXX, deschis la Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică a Municipiului Bucureşti pe seama CNPAS, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data înştiinţării. Art. 7. - La data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, orice alte dispoziţii contrare se abrogă. Art. 8. - Cu ducerea la îndeplinire a prezentei decizii se însărcinează casele teritoriale de pensii, precum şi CNPAS. Art. 9. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. 9. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 684 din 08/10/2007 Actul a intrat in vigoare la data de 08 octombrie 2007 Text:



Art. I. - Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 28 februarie 2007, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. Articolul 1 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 1. - (1) Se instituie alocaţia de stat pentru copii ca formă de ocrotire a statului acordată tuturor copiilor, fără discriminare. (2) Beneficiază de alocaţie de stat pentru copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani." 2. La articolul 3, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 3. - (1) Cuantumul alocaţiei de stat pentru copii este de 0,35 lei lunar şi se majorează anual, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse." 3. La articolul 4, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu următorul cuprins: "(21) Pentru copiii pentru care s-a stabilit măsura de protecţie specială prevăzută la art. 58 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare, alocaţia de stat pentru copii se plăteşte reprezentantului legal al copilului, stabilit în condiţiile legii." 4. La articolul 4, după alineatul (3) se introduc patru noi alineate, alineatele (4), (5), (6) şi (7), cu următorul cuprins: "(4) Alocaţia de stat pentru copiii prevăzuţi la alin. (21) se virează în conturile personale deschise pentru aceştia de către reprezentanţii legali. Sumele cu titlu de alocaţie de stat pentru copii se capitalizează până la împlinirea de către aceştia a vârstei de 14 ani. După împlinirea de către titular a vârstei de 14 ani, alocaţia de stat poate fi plătită direct acestuia, cu respectarea condiţiei prevăzute la alin. (3), sau, în funcţie de opţiunea acestuia, poate fi capitalizată în continuare în contul personal al acestuia, până la împlinirea vârstei de 18 ani. (5) Alocaţia de stat plătită în condiţiile prevăzute la alin. (4) se acordă titularului la împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani. (6) În cazul decesului copilului prevăzut la alin. (21), sumele cu titlu de alocaţie de stat plătite conform alin. (4) se fac venit la bugetul de stat. (7) În cazul în care pentru copilul prevăzut la alin. (21) măsura de protecţie specială prevăzută la art. 58 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare, încetează sau se modifică, alocaţia de stat se va acorda potrivit situaţiei în care se află copilul." 5. Articolul 5 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 5. - Lunar, serviciile de stare civilă ale consiliilor locale comunale, orăşeneşti, municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti comunică direcţiei de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, denumite în continuare direcţii teritoriale, situaţia privind copiii care au decedat." 6. La articolul 6, alineatele (2) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins: "(2) Cererea se face, în numele copilului, de către persoanele prevăzute la art. 4 alin. (1), (2) şi (21). ..................................................................................................................... (4) Dreptul la alocaţia de stat pentru copii se stabileşte începând cu luna următoare celei în care s-a născut copilul, iar plata drepturilor se face începând cu luna următoare depunerii cererii." 7. La articolul 6, după alineatul (6) se introduce un nou alineat, alineatul (7), cu următorul cuprins: "(7) În cazul în care achitarea drepturilor de alocaţie de stat pentru copii se face prin mandat poştal, plata acesteia se suspendă dacă timp de 3 luni reprezentantul legal al copilului nu a încasat drepturile cu titlu de alocaţie de stat. Reluarea în plată, inclusiv cu plata drepturilor restante, se face pe bază de cerere scrisă întocmită de reprezentantul legal al copilului, care se înregistrează la direcţia teritorială." 8. Articolul 9 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 9. - Contestaţiile formulate împotriva modului de stabilire şi de plată a alocaţiei de stat pentru copii se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare." 9. Articolul 10 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 10. - (1) Fondurile pentru plata alocaţiei de stat pentru copii, precum şi pentru cheltuielile cu administrarea şi transmiterea drepturilor se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. (2) Plata alocaţiei de stat pentru copii se realizează prin mandat poştal, cont curent personal sau cont de card. (3) În cazul achitării drepturilor de alocaţie de stat în cont curent personal sau cont de card, direcţiile teritoriale efectuează plata prin unităţile bancare, pe bază de borderou, cu plata unui comision bancar.



(4) Comisionul bancar prevăzut la alin. (3) nu poate fi mai mare de 0,1% din drepturile achitate şi va fi stabilit prin negociere, la nivel teritorial, între direcţiile teritoriale şi unităţile bancare." 10. Articolul 11 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 11. - În aplicarea prezentei legi, precum şi pentru reglementarea modalităţilor de stabilire şi plată a drepturilor se emit norme metodologice, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului." Art. II. - (1) În vederea efectuării de către Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a plăţii alocaţiei de stat pentru copii, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, instituţiile din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care au în subordine unităţi de învăţământ, prin structurile teritoriale deconcentrate, precum şi direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, vor pune la dispoziţia direcţiilor teritoriale bazele de date complete cu beneficiarii alocaţiei de stat pentru copii şi reprezentanţii legali ai acestora, până la data de 1 noiembrie 2007. Răspunderea asupra corectitudinii bazelor de date revine instituţiilor care le-au întocmit şi predat. (2) Elevii înscrişi în unităţile de învăţământ private acreditate ori autorizate în condiţiile legii vor fi cuprinşi în bazele de date furnizate de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. (3) Sumele aferente alocaţiilor de stat pentru copii achitate din bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, neridicate de către persoanele în drept, se utilizează în continuare, în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de lege, pentru plata acestor drepturi. (4) În vederea aplicării prevederilor alin. (1)-(3) se pot elabora instrucţiuni care se aprobă prin ordin comun al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului sau, după caz, al ministrului internelor şi reformei administrative ori al ministrului apărării. Art. III. - În termen de 60 de zile de la publicarea prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I, Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse va supune aprobării prin hotărâre a Guvernului normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată, cu modificările şi completările aduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă. Art. IV. - (1) Prezenta ordonanţă de urgenţă intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. I, care intră în vigoare la 1 ianuarie 2008. (2) Plata alocaţiei de stat pentru copiii preluaţi de la Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, de la instituţiile din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi de la celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care au în subordine unităţi de învăţământ, precum şi pentru copiii cu handicap se asigură din bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, începând cu drepturile aferente lunii ianuarie 2008. (3) Plata alocaţiei de stat pentru copii în anul 2007, precum şi a sumelor restante, cu respectarea termenelor de prescripţie prevăzute de lege, se efectuează potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 591/1993 privind măsurile pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 61/1993 referitoare la gestionarea fondurilor, stabilirea şi plata alocaţiei de stat pentru copii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Art. V. - Începând cu luna ianuarie 2008, cuantumul alocaţiei de stat pentru copii, prevăzut la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 61/1993, republicată, se stabileşte la 32 lei. Art. VI. - Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată, cu modificările şi completările aduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se va republica, după aprobarea acesteia din urmă prin lege, dându-se textelor o nouă numerotare. 10. Ordinul comun al Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi al Ministerului Sănătăţii Publice nr. 762/1.992 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap. Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 885 din 27/12/2007 Actul a intrat in vigoare la data de 27 decembrie 2007 Text:



Art. 1. - Se aprobă Criteriile medico-psihosociale de încadrare în grad de handicap, prevăzute în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin. ___________ *) Anexa se publică ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 bis în afara abonamentului, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru vânzări şi relaţii cu publicul al Regiei Autonome "Monitorul Oficial", Bucureşti, şos. Panduri nr. 1. Art. 2. - Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Comisiile de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, Comisiile pentru protecţia copilului şi Direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin. Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Capitolul IV . Drept european


IV. DREPT EUROPEAN Jurisprudenţă

HOTĂRÂREA CURŢII (Camera întâi) 21 iunie 2007 „Egalitate de tratament între bărbaţi şi femei – Regim legal de pensii – Directiva 79/7/CEE – Însoţitoare de zbor – Acordarea unei pensii egale cu cea a însoţitorilor de zbor – Plata cotizaţiilor de regularizare într-o singură tranşă – Plata dobânzilor – Principiul efectivităţii – Obligaţiile unui stat membru care decurg dintr-o hotărâre preliminară”

În cauzele conexate C-231/06-C-233/06, având ca obiect cererile de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în temeiul articolului 234 CE, introduse de cour du travail de Bruxelles (Belgia), prin deciziile din 10 mai 2006, primite de Curte în data de 22 mai 2006, în procedurile Office national des pensions împotriva Emilienne Jonkman (C-231/06), Hélène Vercheval (C-232/06) şi Noëlle Permesaen (C-233/06) împotriva Office national des pensions,

Hotărâre

1 Cererile având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare privesc interpretarea Directivei 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale (JO 1979, L 6, p. 24).

2 Aceste cereri au fost prezentate în cadrul unor litigii între doamnele Jonkman, Vercheval şi Permesaen şi Office national des pensions (denumit în continuare „ONP”).

Litigiile din acţiunea principală şi întrebările prealabile 3 Doamnele Jonkman, Vercheval şi Permesaen, după ce au lucrat ca însoţitoare de zbor la Sabena

SA, Société anonyme belge de navigation aérienne, au introdus o cerere de pensie pentru limită de vârstă ca



personal navigant al aviaţiei civile. Aceste cereri au fost introduse în cursul anilor 1992, 1995 şi, respectiv, 1996, pentru a beneficia de drepturile de pensie de la 1 martie 1993, 1 iulie 1996 şi, respectiv, 1 februarie 1997.

4 ONP le-a acordat o pensie. Cu toate acestea, doamnele Jonkman, Vercheval şi Permesaen au contestat deciziile ONP în faţa Tribunal du travail din Bruxelles, în ceea ce o priveşte pe prima numită, şi din Nivelles, în ceea ce le priveşte pe următoarele două, arătând că pensiile le-au fost calculate pe baza unor dispoziţii discriminatorii şi că trebuiau să primească o pensie calculată după aceleaşi reguli ca acelea aplicate personalului de cabină de sex masculin.

5 Mai precis, dintr-o comparaţie a notelor de calcul al pensiilor persoanelor interesate rezultă faptul că aceste cuantumuri ale remuneraţiei luate în considerare de ONP erau, pentru perioada 1 ianuarie 1964-31 decembrie 1980, net mai scăzute pentru însoţitoarele de zbor decât pentru însoţitorii de zbor, în ciuda faptului că remuneraţiile lor de bază erau egale.

6 Acest lucru se explică printr-o diferenţă de tratament între, pe de o parte, însoţitoarele de zbor şi, pe de altă parte, ceilalţi membri ai personalului de cabină în perioada sus-menţionată. Într-adevăr, prin Decretul regal din 10 ianuarie 1964 privind stabilirea cotizaţiilor destinate finanţării regimului de pensii pentru limită de vârstă şi de urmaş pentru personalul navigant din aviaţia civilă, precum şi a modalităţilor de plată a acestora (Moniteur belge din 17 ianuarie 1964, p. 464), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1964, s-a instituit un regim special de pensii pentru limită de vârstă în beneficiul personalului navigant al aviaţiei civile, din care erau excluse totuşi însoţitoarele de zbor. Acestea din urmă rămâneau supuse regimului general de pensii pentru limită de vârstă al angajaţilor, care se caracterizează prin luarea în considerare, pentru perceperea de cotizaţii şi calculul pensiei, a unei părţi mai mici din remuneraţie decât cea care era folosită drept bază de calcul în regimul special al personalului navigant al aviaţiei civile.

7 Motivul excluderii însoţitoarelor de zbor de la beneficiul acestui regim special al pensiei pentru limită de vârstă se întemeia pe imposibilitatea acestora, în acea perioadă, de a-şi continua cariera ca membre ale personalului navigant după vârsta de 40 de ani. Ca urmare, acestea nu-şi puteau încheia o carieră completă. Din acest motiv, Regatul Belgiei a decis să nu le integreze în regimul special instituit.

8 Problematica acestor cariere la Sabena SA şi a regimului de pensii ale însoţitoarelor de zbor a făcut obiectul mai multor litigii în faţa instanţelor belgiene, dintre care unele au fost soluţionate în temeiul unei hotărâri a Curţii pronunţate în urma unei cereri preliminare (hotărârile din 25 mai 1971, Defrenne, 80/70, Rec., p. 445, din 8 aprilie 1976, Defrenne, 43/75, Rec., p. 455, şi din 15 iunie 1978, Defrenne, 149/77, Rec., p. 1365). Prin Decretul regal din 27 iunie 1980 de modificare a Decretului regal din 3 noiembrie 1969 privind stabilirea, pentru personalul navigant al aviaţiei civile, a regulilor speciale pentru deschiderea dreptului la pensie şi a modalităţilor speciale de aplicare a Decretului regal nr. 50 din 24 octombrie 1967 privind pensia pentru limită de vârstă şi de urmaş a lucrătorilor salariaţi (Moniteur belge din 23 august 1980, p. 9700), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981, însoţitoarele de zbor au fost integrate în cele din urmă în regimul special al personalului navigant al aviaţiei civile. Ulterior, legiuitorul belgian, prin decretul regal din 28 martie 1984 cu acelaşi titlu ca şi cel anterior (Moniteur belge din 3 aprilie 1984, p. 4100), a instituit o regularizare în beneficiul însoţitoarelor de zbor pentru perioada 1 ianuarie 1964-31 decembrie 1980. Acest decret regal fiind anulat prin hotărârea Conseil d’État din 7 septembrie 1987, la 25 iunie 1997 a fost adoptat un nou decret regal cu acelaşi titlu (Moniteur belge din 31 iulie 1997 p. 19635, denumit în continuare „decretul regal din 25 iunie 1997”), pentru a remedia diferenţa de tratament între însoţitoarele şi însoţitorii de zbor în perioada 1 ianuarie 1964-31 decembrie 1980.

9 Conform decretului regal din 25 iunie 1997, însoţitoarele de zbor care au exercitat această profesie în perioada 1 ianuarie 1964-31 decembrie 1980 dobândeau pe viitor dreptul la o pensie pentru limită de vârstă calculată conform aceloraşi modalităţi ca acelea aplicate însoţitorilor de zbor, cu condiţia de a plăti cotizaţii de regularizare într-o singură tranşă, la care se adaugă o dobândă de 10 % pe an. Respectivele cotizaţii de regularizare sunt constituite în principal din diferenţa între cotizaţiile plătite de însoţitoarele de zbor în perioada 1 ianuarie 1964-31 decembrie 1980 şi cotizaţiile mai mari plătite de însoţitorii de zbor pentru aceeaşi perioadă.

10 Doamnele Jonkman, Vercheval şi Permesaen estimează că regularizarea prevăzută de decretul regal din 25 iunie 1997 nu permite să se elimine toate discriminările între însoţitoarele şi însoţitorii de zbor.



11 Prin hotărârile din 17 noiembrie 1997 şi 9 ianuarie 1998, pronunţate de tribunal du travail din Bruxelles şi de cel din Nivelles, acţiunile doamnelor Jonkman şi Vercheval au fost admise, cu motivarea că modul de calcul al pensiilor lor este discriminatoriu.

12 În cazul doamnei Permesaen, tribunal du travail din Nivelles, prin hotărârea din 26 decembrie 2003, a dat câştig de cauză parţial argumentelor ONP. Tribunalul a constatat că nu constituie discriminare acordarea unei pensii identice cu cea a lucrătorilor de sex masculin, cu condiţia plăţii unor cotizaţii care ar fi trebuit plătite dacă lucrătoarea ar fi fost afiliată la acest regim în timpul carierei sale profesionale. În schimb, acesta a calificat ca discriminatorii dobânzile cu rata anuală de 10 %.

13 ONP a formulat apel împotriva hotărârilor din datele de 17 noiembrie 1997 şi 9 ianuarie 1998 în faţa cour du travail din Bruxelles. Aceeaşi instanţă a fost sesizată şi de doamna Permesaen cu apelul formulat împotriva hotărârii din 26 decembrie 2003.

14 Cour du travail din Bruxelles estimează că modalităţile practice ale sistemului de regularizare introdus prin decretul regal din 25 iunie 1997 sunt susceptibile de a fi discriminatorii. Curtea observă în această privinţă că plata într-o singură tranşă a unei sume foarte mari reprezintă pentru o persoană pensionată un obstacol care nu poate fi neglijat. Cour du travail subliniază de asemenea aspectul fiscal al acestui sistem de regularizare, în sensul că, în acea perioadă, cotizaţiile erau deductibile fiscal pentru însoţitorii de zbor, ceea ce nu se întâmpla în cazul însoţitoarelor de zbor. Curtea arată în cele din urmă că rata dobânzii aplicate este mai mare decât rata legală a dobânzii moratorii şi compensatorii, precum şi decât rata bancară.

15 Cour du travail din Bruxelles estimează că soluţia litigiilor din acţiunea principală depinde de interpretarea Directivei 79/7. Ca urmare, aceasta a decis să suspende judecata şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1) Directiva 79/7 trebuie interpretată în sensul că autorizează un stat membru să adopte o reglementare care urmăreşte să permită unei categorii de persoane de un anumit sex, iniţial discriminate, să beneficieze de un regim de pensii aplicabil categoriei de persoane de celălalt sex, cu condiţia plăţii retroactive a cotizaţiilor (plată într-o singură tranşă a unei sume foarte mari) care, în temeiul legislaţiei aplicabile în acest stat, sunt prevăzute în favoarea acestei ultime categorii de persoane?

În caz afirmativ, Directiva 79/7 nu trebuie interpretată în sensul că solicită ca un stat membru să adapteze legislaţia contrară acestei dispoziţii, dacă o hotărâre a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene constată acest conflict de norme şi aceasta cel puţin în termenul de prescripţie care se aplică acelei creanţe a cotizaţiilor născute din adoptarea acestei reglementări?

2) Directiva 79/7 trebuie interpretată în sensul că autorizează un stat membru să adopte o reglementare care urmăreşte să permită unei categorii de persoane de un anumit sex, iniţial discriminată, să beneficieze de regimul de pensii aplicabil categoriei de persoane de celălalt sex, cu condiţia plăţii unor dobânzi de întârziere importante care, în temeiul legislaţiei aplicabile în acest stat, sunt prevăzute în beneficiul acestei ultime categorii de persoane?

În caz afirmativ, Directiva 79/7 nu trebuie interpretată în sensul că solicită ca un stat membru să adapteze legislaţia contrară acestei dispoziţii, dacă o hotărâre a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene constată acest conflict de norme şi aceasta cel puţin în termenul de prescripţie care se aplică acelei creanţe a cotizaţiilor născute din adoptarea acestei reglementări?”

Cu privire la întrebările preliminare Consideraţii introductive 16 Trebuie constatat de la bun început că părţile din acţiunea principală nu au contestat că excluderea

iniţială a însoţitoarelor de zbor de la regimul special de pensii al personalului navigant al aviaţiei civile a fost discriminatorie.



17 Tot cu titlu introductiv, trebuie să se arate că articolul 141 alineatele (1) şi (2) CE privind principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin nu este aplicabil în speţă, dat fiind că respectivul articol se aplică numai regimurilor de pensie profesionale, nu şi regimurilor de pensii legale (hotărârile din 25 mai 1971, Defrenne, citată anterior, punctele 10-13, din 6 octombrie 1993, Ten Oever, C-109/91, Rec., p. I-4879, punctul 9, şi din 21 iulie 2005, Vergani, C-207/04, Rec., p. I-7453, punctele 22 şi 23).

18 Ca urmare, în mod întemeiat instanţa de trimitere a adresat întrebările cu privire la Directiva 79/7, care se aplică regimurilor legale în materie de securitate socială, inclusiv regimurilor legale de pensii (hotărârea din 1 iulie 1993, van Cant, C-154/92, Rec., p. I-3811, punctele 10 şi 11).

19 Articolul 4 alineatul (1) din această directivă interzice „orice discriminare pe criterii de sex […], îndeosebi în ce priveşte […] domeniul de aplicare [a] regimurilor şi condiţiile de acces […], obligaţia de a cotiza şi calculul cotizaţiilor[, precum şi] calculul prestaţiilor”. Această dispoziţie poate fi invocată de justiţiabili în faţa instanţelor naţionale, pentru a le determina pe acestea să îndepărteze orice reglementare naţională neconformă (hotărârile din 13 decembrie 1989, Ruzius-Wilbrink, C-102/88, Rec., p. 4311, punctul 19, şi din 27 octombrie 1993, van Gemert-Derks, C-337/91, Rec., p. I-5435, punctul 31).

Cu privire la condiţia plăţii unor cotizaţii de regularizare 20 Prin prima parte a întrebărilor, instanţa de trimitere doreşte să ştie, în esenţă, dacă Directiva 79/7

se opune ca un stat membru, atunci când adoptă o reglementare care urmăreşte să permită persoanelor de un anumit sex, discriminate iniţial, să beneficieze de regimul de pensii aplicabil persoanelor de celălalt sex, să condiţioneze o astfel de afiliere de plata unor cotizaţii de regularizare, într-o singură tranşă şi majorate cu o dobândă de 10 % pe an, care reprezintă diferenţa între cotizaţiile plătite de persoanele discriminate iniţial în perioada în care a avut loc discriminarea şi cotizaţiile mai mari plătite de cealaltă categorie de persoane în aceeaşi perioadă.

21 Din observaţiile depuse în faţa Curţii rezultă că atât părţile din acţiunea principală, cât şi Comisia Comunităţilor Europene şi guvernul italian consideră că principala condiţie la care sunt supuse însoţitoarele de zbor prin decretul regal din 25 iunie 1997 pentru ca activitatea lor profesională din perioada 1 ianuarie 1964-31 decembrie 1980 să fie luată în considerare în acelaşi mod ca şi cea a însoţitorilor de zbor, şi anume plata unei sume care reprezintă diferenţa între cotizaţiile plătite de ele în respectiva perioadă şi cotizaţiile mai mari plătite de însoţitorii de zbor în aceeaşi perioadă, nu este discriminatorie prin ea însăşi.

22 Acest punct de vedere este corect. Astfel cum a judecat deja Curtea în cadrul unor litigii privitoare la regimurile de pensii profesionale, faptul de a putea pretinde afilierea retroactivă la un astfel de regim nu îi permite unui lucrător să se sustragă de la plata cotizaţiilor aferente perioadei de afiliere respective (hotărârile din 28 septembrie 1994, Fisscher, C-128/93, Rec., p. I-4583, punctul 37, din 24 octombrie 1996, Dietz, C-435/93, Rec., p. I-5223, punctul 34, şi din 16 mai 2000, Preston şi alţii, C-78/98, Rec., p. I-3201, punctul 39).

23 În realitate, în cazul în care a existat o discriminare, restabilirea egalităţii de tratament trebuie să îl repună pe lucrătorul discriminat în aceeaşi situaţie ca aceea a lucrătorilor de celălalt sex. Ca urmare, respectivul lucrător nu poate cere, în special din punct de vedere financiar, un tratament mai favorabil decât cel pe care l-ar fi avut dacă ar fi fost afiliat în mod normal (hotărârile citate anterior Fisscher, punctele 35 şi 36, precum şi Preston şi alţii, punctul 38).

24 Trebuie să se constate că această jurisprudenţă este aplicabilă, prin analogie, unor cazuri de afiliere la un regim legal de pensii. Ca urmare, atunci când adoptă o reglementare care permite persoanelor de un anumit sex, iniţial discriminate, să beneficieze de regimul de pensii aplicabil persoanelor de celălalt sex, un stat membru poate alege să restabilească egalitatea de tratament solicitând plata unei sume care reprezintă diferenţa între cotizaţiile plătite de persoanele discriminate iniţial în perioada în care a avut loc discriminarea şi cotizaţiile mai mari plătite de cealaltă categorie de persoane în aceeaşi perioadă. Faptul că această din urmă categorie de persoane beneficiază între timp de prescripţia acţiunii în plata cotizaţiilor nu ar putea împiedica o



regularizare ca aceea descrisă mai sus, cu condiţia totuşi, după cum a arătat doamna avocat general la punctul 70 din concluzii, să fie stabilit un termen de prescripţie similar pentru noii afiliaţi.

25 În plus, pentru a evita orice discriminare inversă, cotizaţiile de regularizare pot fi majorate cu dobânzi care urmăresc să compenseze deprecierea monetară. În realitate, aşa cum a arătat doamna avocat general la punctul 38 din concluzii şi sub rezerva formulată la punctul 39 din acestea, această majorare garantează că, în realitate, cotizaţiile plătite de noii afiliaţi nu sunt mai mici decât cele plătite de lucrătorii afiliaţi de la instituirea regimului de pensii.

26 Pentru motivele prezentate de doamna avocat general la punctele 64 şi 65 din concluzii, consideraţiile precedente se limitează la ipoteza în care regularizarea drepturilor de pensie produce efecte de la data pensionării. În realitate, o regularizare oferită unor persoane care sunt deja pensionare, cu solicitarea plăţii unei sume care reprezintă diferenţa între cotizaţiile plătite de acestea în cursul perioadei în care erau discriminate şi cotizaţiile mai mari plătite de cealaltă categorie de persoane în decursul aceleiaşi perioade, nu pune capăt tratamentului inegal decât dacă duce la acelaşi mod de calcul al pensiei pentru întreaga durată a pensiei fiecăruia dintre cei interesaţi.

27 Din cele de mai sus rezultă că Directiva 79/7 nu se opune ca un stat membru, atunci când adoptă o reglementare care urmăreşte să permită persoanelor de un anumit sex, iniţial discriminate, să beneficieze pe întreaga durată a pensiei de regimul de pensii aplicabil persoanelor de celălalt sex, să condiţioneze afilierea aceasta de plata unor cotizaţii de regularizare constituite din diferenţa între cotizaţiile plătite de persoanele discriminate iniţial în cursul perioadei în care a avut loc discriminarea şi cotizaţiile mai mari plătite de cealaltă categorie de persoane în aceeaşi perioadă, majorate cu dobânzile care compensează deprecierea monetară.

Cu privire la modalităţile de plată a cotizaţiilor de regularizare 28 În măsura în care instanţa de trimitere doreşte să ştie dacă statul membru poate solicita ca plata

cotizaţiilor de regularizare să fie efectuată într-o singură tranşă şi să fie majorată cu o dobândă de 10 % pe an, trebuie să se arate că orice măsură luată de un stat membru pentru a se conforma normelor de drept comunitar, cum este principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, trebuie să fie efectivă (a se vedea, în acest sens, hotărârile Fisscher, citată anterior, punctul 31, Preston şi alţii, citată anterior, punctele 40-42; hotărârile din 20 martie 2003, Kutz-Bauer, C-187/00, Rec., p. I-2741, punctul 57, şi din 4 iulie 2006, Adeneler şi alţii, C-212/04, Rec., p. I-6057, punctul 95). În consecinţă, îi revenea legiuitorului belgian, când a adoptat decretul regal din 25 iunie 1997, pentru a repune însoţitoarele de zbor în aceeaşi situaţie ca şi cea a însoţitorilor de zbor, să stabilească modalităţile de regularizare astfel încât aceasta să nu fie practic imposibilă sau excesiv de dificilă.

29 Or, din observaţiile depuse în faţa Curţii rezultă că, ţinând cont de durata lungă a perioadei de discriminare, între 1 ianuarie 1964 şi 31 decembrie 1980, şi de numărul mare de ani care au trecut între sfârşitul acestei perioade şi adoptarea decretului regal din 25 iunie 1997 care a instituit o regularizare (1981-1997), cotizaţiile de regularizare reprezintă o sumă deosebit de ridicată. După cum a arătat doamna avocat general la punctul 49 din concluzii, respectiva sumă ar putea chiar să depăşească pensia anuală a persoanelor cărora li se propune regularizarea. După cum au subliniat doamnele Jonkman, Vercheval şi Permesaen, fără a fi contrazise cu privire la acest punct de către ONP, plata, într-o singură tranşă, a unei astfel de sume se poate dovedi imposibilă sau poate necesita un împrumut la un organism financiar care, la rândul său, ar solicita plata de dobânzi.

30 În plus, decretul regal din 25 iunie 1997 prevede, în situaţii excepţionale, neaplicabile în cazul de faţă, eşalonarea plăţii cotizaţiilor de regularizare, sub forma unei plăţi prin anuităţi.

31 Având în vedere circumstanţele prezentate mai sus, trebuie să se considere că obligaţia impusă celor interesaţi, în sensul plăţii cotizaţiilor de regularizare într-o singură tranşă, a avut ca efect creşterea excesivă a dificultăţii regularizării drepturilor de pensie pentru însoţitoarele de zbor.



32 În ceea ce priveşte dobânda de 10 % pe an, părţile din acţiunea principală, Comisia şi guvernul italian au declarat sau au admis că această rată este deosebit de ridicată. Întrebat despre această chestiune în timpul şedinţei, ONP nu a putut preciza motivul pentru care decretul regal din 25 iunie 1997 a stabilit o rată a dobânzii mai mare decât rata inflaţiei.

33 Oricare ar fi situaţia, este clar că stabilirea unei rate a dobânzii mai mare decât cea necesară pentru a compensa deprecierea monetară are ca rezultat că aceste cotizaţii plătite de noii afiliaţi sunt în realitate mai mari decât cele plătite de lucrătorii afiliaţi de la instituirea regimului de pensie. Ca urmare, această rată a dobânzii nu numai că nu le-a repus pe însoţitoarele de zbor în aceeaşi situaţie ca şi cea a însoţitorilor, dar a şi contribuit la continuarea tratamentului inegal al însoţitoarelor de zbor.

34 Îi revine totuşi instanţei de trimitere, singura care cunoaşte dreptul naţional în întregime, să determine în ce măsură rata dobânzii de 10 % pe an prevăzută de decretul regal din 25 iunie 1997 ar putea conţine un procent de dobândă care urmăreşte compensarea deprecierii monetare.

35 Din totalitatea acestor consideraţii rezultă că Directiva 79/7 se opune ca un stat membru, atunci când adoptă o reglementare care urmăreşte să permită persoanelor de un anumit sex, discriminate iniţial, să beneficieze de regimul de pensie aplicabil persoanelor de celălalt sex, să solicite ca plata cotizaţiilor de regularizare să fie majorată cu alte dobânzi decât cele care urmăresc să compenseze deprecierea monetară. Această directivă se opune şi solicitării ca plata respectivă să fie efectuată într-o singură tranşă, atunci când această condiţie face practic imposibilă sau excesiv de dificilă regularizarea vizată. Acesta este cazul în special când suma care trebuie plătită depăşeşte pensia anuală a persoanei interesate.

Cu privire la obligaţiile unui stat membru care decurg dintr-o hotărâre pronunţată cu privire la o

cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare 36 Prin cea de a doua parte a întrebărilor, citită în contextul litigiilor din acţiunile principale, instanţa de

trimitere doreşte să ştie, în esenţă, dacă un stat membru are obligaţia de a-şi adapta legislaţia ca urmare a unei hotărâri pronunţate de Curte cu privire la o cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare din care decurge incompatibilitatea respectivei reglementări cu dreptul comunitar.

37 În această privinţă, trebuie să amintim că, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut de articolul 10 CE, statele membre sunt ţinute să anuleze consecinţele ilicite ale unei încălcări a dreptului comunitar (hotărârea din 7 ianuarie 2004, Wells, C-201/02, Rec., p. I-723, punctul 64, precum şi jurisprudenţa citată).

38 Aşadar, ca urmare a unei hotărâri pronunţate cu privire la o cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare din care decurge incompatibilitatea unei reglementări naţionale cu dreptul comunitar, le revine autorităţilor statului membru vizat să ia măsurile generale sau specifice adecvate care pot asigura pe teritoriul lor respectarea dreptului comunitar (a se vedea, în acest sens, hotărârea Wells, citată anterior, punctele 64 şi 65, precum şi hotărârea din 25 martie 2004, Azienda Agricola Giorgio, Giovanni şi Luciano Visentin şi alţii, C-495/00, Rec., p. I-2993, punctul 39). Păstrându-şi dreptul de a alege măsurile care trebuie luate, respectivele autorităţi trebuie să se asigure că, în cel mai scurt timp, dreptul naţional se aliniază dreptului comunitar şi drepturile pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar dobândesc efecte depline.

39 În plus, aşa cum a hotărât Curtea în repetate rânduri în cazurile de discriminare contrare dreptului comunitar, atâta timp cât nu au fost adoptate măsuri care să restabilească egalitatea de tratament, respectarea principiului egalităţii nu poate fi asigurată decât prin acordarea către persoanele din categoria defavorizată a aceloraşi avantaje ca şi cele de care beneficiază persoanele din categoria privilegiată. Într-o astfel de ipoteză, judecătorul naţional este ţinut să îndepărteze orice dispoziţie naţională discriminatorie, fără să trebuiască să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia de legiuitor, şi să aplice membrilor grupului defavorizat acelaşi regim ca şi cel de care beneficiază persoanele din cealaltă categorie (hotărârile din 28 septembrie 1994, Avdel Systems, C-408/92, Rec., p. I-4435, punctele 16 şi 17, din 12 decembrie 2002, Rodríguez Caballero,



C-442/00, Rec., p. I-11915, punctele 42 şi 43, şi din 7 septembrie 2006, Cordero Alonso, C-81/05, Rec., p. I-7569, punctele 45 şi 46).

40 Până la urmă, un stat membru este ţinut să repare prejudiciile produse particularilor prin încălcarea dreptului comunitar. În ipoteza în care condiţiile unei astfel de obligaţii sunt îndeplinite, îi revine judecătorului naţional să deducă efectele acestui principiu (a se vedea hotărârile din 22 aprilie 1997, Sutton, C-66/95, Rec., p. I-2163, punctul 35, şi din 30 septembrie 2003, Köbler, C-224/01, Rec., p. I-10239, punctele 51 şi 52).

41 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua parte din întrebările preliminare că, dată fiind hotărârea pronunţată cu privire la cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare din care decurge incompatibilitatea unei reglementări naţionale cu dreptul comunitar, le revine autorităţilor statului membru avut în vedere să ia măsurile generale sau specifice adecvate care pot asigura respectarea dreptului comunitar, asigurându-se că, în cel mai scurt timp, dreptul naţional se aliniază dreptul comunitar şi drepturile pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar dobândesc efecte depline. Atunci când a fost constatată o discriminare contrară dreptului comunitar, atâta timp cât nu au fost adoptate măsuri care restabilesc egalitatea de tratament, judecătorul naţional este ţinut să îndepărteze orice dispoziţie naţională discriminatorie, fără să fie necesar să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia de către legiuitor; judecătorul naţional este de asemenea ţinut să le aplice membrilor grupului defavorizat acelaşi regim ca şi cel de care beneficiază persoanele din cealaltă categorie.

Cu privire la cheltuielile de judecată 42 Întrucât procedura are, în raport cu părţile din acţiunea principală, caracterul unui incident invocat

în faţa instanţei de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a depune observaţii în faţa Curţii, altele decât cele ale părţilor, nu pot face obiectul unei rambursări.

Dispozitiv Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: 1) Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a

principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, atunci când un stat membru adoptă o reglementare care urmăreşte să permită persoanelor de un anumit sex, iniţial discriminate, să beneficieze pe întreaga durată a pensiei de regimul de pensii aplicabil persoanelor de celălalt sex,

- nu se opune ca respectivul stat să condiţioneze afilierea aceasta de plata unor cotizaţii de regularizare constituite din diferenţa între cotizaţiile plătite de persoanele discriminate iniţial în cursul perioadei în care a avut loc discriminarea şi cotizaţiile mai mari plătite de cealaltă categorie de persoane în aceeaşi perioadă, majorate cu dobânzile care compensează deprecierea monetară.

- se opune, în schimb, ca statul respectiv să solicite ca plata cotizaţiilor de regularizare să fie majorată cu alte dobânzi decât cele care urmăresc să compenseze deprecierea monetară,

- se opune de asemenea solicitării ca plata respectivă să fie efectuată într-o singură tranşă, atunci când această condiţie face practic imposibilă sau excesiv de dificilă regularizarea vizată. Acesta este cazul în special când suma de plată depăşeşte pensia anuală a persoanei interesate.

2) Ca urmare a unei hotărâri pronunţate cu privire la o cerere având ca obiect pronunţarea unei

hotărâri preliminare din care decurge incompatibilitatea unei reglementări naţionale cu dreptul



comunitar, le revine autorităţilor statului membru avut în vedere să ia măsurile generale sau specifice adecvate care pot asigura respectarea dreptului comunitar, asigurându-se că, în cel mai scurt timp, dreptul naţional se aliniază dreptului comunitar şi drepturile pe care justiţiabilii le au în temeiul dreptului comunitar dobândesc efecte depline.

Atunci când a fost constatată o discriminare contrară dreptului comunitar, atâta timp cât nu au

fost adoptate măsuri care restabilesc egalitatea de tratament, judecătorul naţional este ţinut să îndepărteze orice dispoziţie naţională discriminatorie, fără să fie necesar să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia de către legiuitor; judecătorul naţional este de asemenea ţinut să le aplice membrilor grupului defavorizat acelaşi regim ca şi cel de care beneficiază persoanele din cealaltă categorie.



Legislaţie EGALITATE DE TRATAMENT - ACCESUL LA BUNURI ŞI SERVICII

Directiva 2004/113/CE A Consiliului din 13 decembrie 2004 de aplicare a principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi, în special, articolul 13 alineatul (1) al acestuia, având în vedere propunerea Comisiei, având în vedere avizul Parlamentului European11, având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European12, având în vedere avizul Comitetul Regiunilor13, întrucât: (1) În conformitate cu articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Uniunea se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii comune statelor membre, şi respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar. (2) Dreptul oricărei persoane la egalitate în faţa legii şi la protecţie împotriva discriminării constituie un drept universal recunoscut prin Declaraţia universală a drepturilor omului, prin Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, prin Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, prin pactele Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale şi prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnate de toate statele membre. (3) În afară de interzicerea discriminării, este important să se respecte alte libertăţi şi drepturi fundamentale, în special protecţia vieţii private şi de familie, precum şi tranzacţiile care se desfăşoară în acest cadru, şi libertatea religioasă. (4) Egalitatea între bărbaţi şi femei este un principiu fundamental al Uniunii Europene. Articolele 21 şi 23 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene interzic orice formă de discriminare pe criterii de sex şi prevăd că egalitatea între bărbaţi şi femei trebuie să fie asigurată în toate domeniile. (5) Articolul 2 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede că promovarea acestei egalităţi este una din sarcinile esenţiale ale Comunităţii. De asemenea, articolul 3 alineatul (2) din tratat prevede că, prin toate acţiunile sale, Comunitatea caută să elimine inegalităţile şi să promoveze egalitatea între bărbaţi şi femei. (6) Comisia şi-a făcut cunoscută intenţia de a propune o directivă privind discriminarea pe criterii de sex în afara pieţei muncii, în comunicarea sa privind Agenda pentru politica socială. Această propunere este pe deplin în conformitate cu Decizia 2001/51/CE a Consiliului din 20 decembrie 2000 de instituire a unui program de acţiune comunitar referitor la strategia comunitară privind egalitatea între femei şi bărbaţi (2001-2005)14, care reglementează toate politicile comunitare şi urmăreşte promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei prin adaptarea acestor politici şi punerea în aplicare a acţiunilor concrete concepute în vederea îmbunătăţirii situaţiei bărbaţilor şi femeilor în societate.

11 Avizul din 30 martie 2004 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial). 12 JO C 241, 28.9.2004, p. 44. 13 JO C 121, 30.4.2004, p. 27. 14 JO C 17, 19.1.2001, p. 22.



(7) Consiliul European, întrunit la Nisa, la 7 şi 9 decembrie 2000, a cerut Comisiei să consolideze drepturile privind egalitatea prin adoptarea unei propuneri de directivă pentru promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei şi în alte domenii decât ocuparea forţei de muncă şi activitatea profesională. (8) Comunitatea adoptă o serie de instrumente juridice în vederea prevenirii şi combaterii discriminării pe criterii de sex pe piaţa muncii. Aceste instrumente au dovedit utilitatea legislaţiei în combaterea discriminării. (9) Discriminarea pe criterii de sex, inclusiv hărţuirea şi hărţuirea sexuală, are loc şi în domenii care nu ţin de piaţa muncii. Această discriminare poate fi tot atât de dăunătoare, în măsura în care constituie o piedică în calea integrării totale şi reuşite a bărbaţilor şi femeilor în viaţa economică şi socială. (10) Problemele sunt vizibile în special în domeniul accesului la bunuri şi servicii şi al furnizării de bunuri şi servicii. Prin urmare, este necesar să se prevină şi să se elimine discriminarea pe criterii de sex în acest domeniu. La fel ca şi în cazul Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică15, acest obiectiv poate fi mai bine îndeplinit cu ajutorul legislaţiei comunitare. (11) Această legislaţie ar trebui să interzică discriminarea pe criterii de sex în ceea ce priveşte accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea bunurilor şi serviciilor. Bunurile trebuie înţelese în sensul dispoziţiilor Tratatului de instituire a Comunităţii Europene cu privire la libera circulaţie a bunurilor. Serviciile trebuie înţelese în sensul articolului 50 din tratatul menţionat anterior. (12) În scopul prevenirii discriminării pe criterii de sex, prezenta directivă se aplică atât discriminării directe, cât şi discriminării indirecte. Poate fi vorba despre o discriminare directă numai atunci când, pe criterii de sex, o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil decât o altă persoană aflată într-o situaţie similară. Prin urmare, de exemplu, diferenţele între bărbaţi şi femei în privinţa furnizării serviciilor de sănătate, care rezultă din diferenţele fizice între bărbaţi şi femei, nu se raportează la situaţii comparabile şi nu constituie, prin urmare, o discriminare. (13) Interzicerea discriminării ar trebui să se aplice persoanelor care furnizează bunuri şi servicii aflate la dispoziţia publicului şi oferite în afara domeniului vieţii private şi familiale, precum şi tranzacţiilor care se derulează în acest cadru. Ea nu ar trebui să se aplice conţinutului mijloacelor de informare sau al publicităţii, nici educaţiei publice sau private. (14) Orice persoană beneficiază de libertatea contractuală, inclusiv de libertatea de a alege un cocontractant pentru o tranzacţie. O persoană care furnizează bunuri sau servicii poate avea o serie de motive subiective în alegerea cocontractantului său. Cu condiţia ca alegerea cocontractantului să nu se bazeze pe sexul celui interesat/celei interesate, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere libertăţii individuale de a alege un cocontractant. (15) Există deja o serie de instrumente juridice care pun în aplicare principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul ocupării forţei de muncă şi al muncii. Prin urmare, prezenta directivă nu ar trebui să se aplice în acest domeniu. Acest raţionament este valabil şi în privinţa problemelor legate de activitatea independentă, în măsura în care acestea sunt reglementate prin instrumente juridice existente. Prezenta directivă ar trebui să se aplice numai asigurărilor şi pensiilor private, liber consimţite şi nelegate de relaţiile de muncă. (16) Diferenţele de tratament pot fi acceptate numai în cazul în care sunt justificate de un obiectiv legitim. Pot fi, de exemplu, considerate ca obiectiv legitim protecţia victimelor împotriva violenţei cu caracter sexual (în cadrul căminelor unisex), motive legate de respectarea vieţii private şi de decenţă (atunci când o persoană oferă găzduire în cadrul propriului domiciliu), promovarea egalităţii sexelor sau a intereselor bărbaţilor sau femeilor (prin organisme benevole unisex, de exemplu), libertatea de asociere (în cadrul afilierii la cluburi private unisex) şi organizarea de activităţi sportive (de exemplu manifestări sportive unisex). Orice limitare ar trebui, cu toate acestea, să fie corespunzătoare şi necesară, în conformitate cu criteriile care decurg din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. (17) Principiul egalităţii de tratament privind accesul la bunuri şi servicii nu necesită ca serviciile furnizate să fie întotdeauna împărţite între bărbaţi şi femei, cu condiţia ca această furnizare să nu favorizeze vreunul dintre sexe. (18) Utilizarea factorilor actuariali în ceea ce priveşte sexul este foarte răspândită în furnizarea serviciilor de asigurare şi a altor servicii financiare conexe. În vederea garantării egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, 15 JO L 180, 19.7.2000, p. 22.



utilizarea sexului ca factor actuarial nu ar trebui să creeze, pentru cei asiguraţi, diferenţe în materie de prime şi prestaţii. Pentru a evita o reajustare bruscă a pieţei, această regulă ar trebui să se aplice numai pentru noile contracte încheiate după data transpunerii prezentei directive. (19) Unele categorii de riscuri pot varia în funcţie de sex. În anumite cazuri, sexul reprezintă un factor determinant, fără a fi în mod obligatoriu singurul, în cadrul evaluării riscurilor asigurate. În ceea ce priveşte contractele care reglementează acest tip de riscuri, statele membre pot decide autorizarea derogărilor de la norma privind primele şi prestaţiile unisex, cu condiţia să poată garanta că datele actuariale şi statistice subiacente pe care se bazează calculele sunt fiabile, actualizate periodic şi puse la dispoziţia publicului. Derogările sunt autorizate numai atunci când legislaţia naţională nu a pus încă în aplicare norma privind primele şi prestaţiile unisex. După cinci ani de la transpunerea prezentei directive, statele membre ar trebui să reexamineze justificarea acestor derogări, ţinând seama de datele actuariale şi statistice cele mai recente, precum şi de un raport prezentat de Comisie după trei ani de la data transpunerii prezentei directive. (20) Un tratament mai puţin favorabil al femeii pe criterii de sarcină şi maternitate ar trebui să fie considerat ca o formă de discriminare directă bazată pe sex şi, în consecinţă, să fie interzis în cadrul serviciilor de asigurare şi al serviciilor financiare conexe. Cheltuielile legate de riscul unei sarcini şi maternităţi nu ar trebui, prin urmare, să fie suportate doar de membrii unui singur sex. (21) Persoanele care au făcut obiectul unei discriminări pe criterii de sex ar trebui să dispună de mijloace adecvate de protecţie juridică. Pentru a asigura un nivel de protecţie mai eficient, asociaţiile, organizaţiile şi celelalte persoane juridice ar trebui să fie şi ele autorizate să iniţieze o procedură, potrivit modalităţilor stabilite de statele membre, în numele sau în sprijinul unei victime, fără a aduce atingere normelor naţionale de procedură privind reprezentarea şi apărarea în faţa instanţelor. (22) Adaptarea normelor referitoare la sarcina probei ar trebui să se impună imediat ce apare prezumţia de discriminare şi, în cazul în care această situaţie se dovedeşte adevărată, punerea efectivă în aplicare a principiului egalităţii de tratament ar trebui să necesite ca sarcina probei să revină pârâtului. (23) Punerea efectivă în aplicare a principiului egalităţii de tratament necesită o protecţie judiciară corespunzătoare împotriva eventualelor represalii. (24) În vederea promovării principiului egalităţii de tratament, statele membre ar trebui să încurajeze dialogul cu părţile beneficiare implicate care au, în conformitate cu practicile şi legislaţiile naţionale, un interes legitim să contribuie la combaterea discriminării pe criterii de sex în domeniul accesului la bunuri şi servicii şi al furnizării de bunuri şi servicii. (25) Protecţia împotriva discriminării pe criterii de sex ar trebui să fie ea însăşi consolidată prin existenţa unuia sau mai multor organisme în fiecare stat membru, cu competenţa de a analiza problemele respective, de a studia soluţiile posibile şi de a oferi un sprijin concret victimelor. Organismul sau organismele pot fi aceleaşi cu cele care, la nivel naţional, au misiunea să apere drepturile omului, să protejeze drepturile persoanelor sau să pună în aplicare principiul egalităţii de tratament. (26) Prezenta directivă stabileşte cerinţe minime, ceea ce oferă statelor membre posibilitatea adoptării sau a menţinerii unor dispoziţii mai favorabile. Punerea în aplicare a prezentei directive nu ar trebui să permită justificarea unui regres în raport cu situaţia deja existentă în fiecare stat membru. (27) Statele membre ar trebui să introducă sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive aplicabile în cazul nerespectării obligaţiilor care decurg din prezenta directivă. (28) Dat fiind că obiectivele prezentei directive, şi anume asigurarea unui nivel ridicat comun de protecţie împotriva discriminării în toate statele membre, nu pot să fie realizate în mod satisfăcător de către statele membre şi pot, prin urmare, din cauza dimensiunilor sau efectelor acţiunii, să fie mai bine realizate la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii enunţat la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii astfel cum a fost enunţat la articolul menţionat anterior, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. (29) În conformitate cu punctul 34 din acordul interinstituţional „Pentru o mai bună legiferare”16, statele membre sunt încurajate să întocmească, pentru ele însele şi în interesul Comunităţii, propriile lor tabele care să ilustreze, pe cât posibil, concordanţa între directivă şi măsurile de transpunere şi să le facă publice. ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ: 16 JO C 321, 31.12.2003, p. 1.



Capitolul I DISPOZIŢII GENERALE Articolul 1 Obiectul Prezenta directivă are ca obiect formarea unui cadru pentru combaterea discriminării pe criterii de sex în ceea ce priveşte accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei. Articolul 2 Definiţii În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii: (a) „discriminare directă”: situaţia în care o persoană este tratată, din raţiuni de sex, într-un mod mai puţin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată o altă persoană, într-o situaţie comparabilă; (b) „discriminare indirectă”: situaţia în care o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutre ar dezavantaja în special persoanele de un anumit sex, în raport cu persoanele de alt sex, cu excepţia cazului în care această dispoziţie, acest criteriu sau această practică sunt obiectiv justificate de un scop legitim şi în care mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt corespunzătoare şi necesare; (c) „hărţuire”: situaţia în care survine un comportament nedorit legat de sexul unei persoane, având ca obiect sau ca efect atingerea demnităţii unei persoane şi crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator; (d) „hărţuire sexuală”: situaţia în care survine un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, cu manifestări fizice, verbale sau nonverbale, având ca obiect sau ca efect atingerea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. Articolul 3 Domeniul de aplicare (1) În limitele competenţelor conferite Comunităţii, prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor ce furnizează bunuri şi servicii care sunt la dispoziţia publicului independent de persoana implicată, atât pentru sectorul public, cât şi pentru cel privat, inclusiv organismele publice, şi care sunt oferite în afara sferei vieţii private şi familiale, precum şi tranzacţiilor care se desfăşoară în acest cadru. (2) Prezenta directivă nu aduce atingere libertăţii individuale de a alege un cocontractant, cu condiţia ca alegerea cocontractantului să nu se bazeze pe sexul celui interesat/celei interesate. (3) Prezenta directivă nu se aplică nici conţinutului mijloacelor de informare şi al publicităţii, nici educaţiei. (4) Prezenta directivă nu se aplică problemelor privind ocuparea forţei de muncă şi munca. Directiva nu se aplică problemelor referitoare la activitatea independentă, în măsura în care acestea sunt reglementate de alte acte legislative comunitare. Articolul 4 Principiul egalităţii de tratament (1) În sensul prezentei directive, principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei înseamnă: (a) că nu poate exista o discriminare directă pe criterii de sex, inclusiv un tratament mai puţin favorabil al femeii pe motive de sarcină şi maternitate; (b) că nu poate exista o discriminare indirectă bazată pe sex. (2) Prezenta directivă nu aduce atingere dispoziţiilor mai favorabile referitoare la protecţia femeilor în ceea ce priveşte sarcina şi maternitatea. (3) Hărţuirea şi hărţuirea sexuală în sensul prezentei directive sunt considerate discriminări pe criterii de sex şi sunt, prin urmare, interzise. Respingerea unor astfel de comportamente de către o persoană sau supunerea ei acestor comportamente nu poate fi folosită pentru a fundamenta o decizie care afectează această persoană. (4) Orice comportament constând în a-i impune cuiva să practice o discriminare directă sau indirectă pe criterii de sex este considerată discriminare în sensul prezentei directive. (5) Prezenta directivă nu exclude diferenţele de tratament în cazul în care furnizarea bunurilor şi serviciilor destinate exclusiv sau în mod esenţial membrilor unuia dintre sexe se justifică printr-un scop legitim şi dacă



mijloacele de atingere ale acestui scop sunt corespunzătoare şi necesare. Articolul 5 Factori actuariali (1) Statele membre veghează pentru ca, în toate noile contracte încheiate după 21 decembrie 2007, utilizarea sexului ca factor în calculul primelor şi prestărilor în domeniul serviciilor de asigurare şi al serviciilor financiare conexe să nu ducă la crearea, pentru cei asiguraţi, a unor diferenţe în materie de prime şi prestaţii. (2) Sub rezerva alineatului (1), statele membre pot decide, înainte de 21 decembrie 2007, să autorizeze diferenţe proporţionale în materie de prime şi prestaţii pentru cei asiguraţi, în cazul în care sexul reprezintă un factor determinant în evaluarea riscurilor, pe baza datelor actuariale şi statistice pertinente şi precise. Statele membre în cauză informează Comisia cu privire la acestea şi veghează ca datele precise privind utilizarea sexului ca factor actuarial determinant să fie colectate, publicate şi actualizate periodic. Aceste state membre reexaminează decizia lor în termen de cinci ani după 21 decembrie 2007, ţinând seama de raportul Comisiei menţionat la articolul 16, şi transmit Comisiei rezultatele acestei reexaminări. (3) În orice caz, cheltuielile legate de sarcină şi maternitate nu determină, pentru cei asiguraţi, diferenţe în materie de prime şi prestaţii. Statele membre pot amâna punerea în aplicare a măsurilor necesare pentru a se conforma prezentului alineat în termen de cel mult doi ani după 21 decembrie 2007. În acest caz, statele membre în cauză informează de îndată Comisia cu privire la aceasta. Articolul 6 Acţiunea pozitivă În vederea asigurării unei depline egalităţi între bărbaţi şi femei în practică, principiul egalităţii de tratament nu împiedică un stat membru să menţină sau să adopte măsuri specifice destinate prevenirii sau compensării dezavantajelor legate de sex. Articolul 7 Cerinţe minime (1) Statele membre pot adopta sau menţine dispoziţii mai favorabile pentru protecţia principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi decât cele prevăzute de prezenta directivă. (2) Punerea în aplicare a prezentei directive nu poate în nici un caz să constituie un motiv pentru reducerea nivelului de protecţie împotriva discriminării, deja acordat de statele membre în domeniile reglementate de prezenta directivă. Capitolul II CĂI DE ATAC ŞI APLICAREA DREPTULUI Articolul 8 Apărarea drepturilor (1) Statele membre veghează ca proceduri judiciare şi/sau administrative, inclusiv, atunci când se consideră adecvat, proceduri de conciliere, menite să ducă la respectarea obligaţiilor care rezultă din prezenta directivă, să fie accesibile tuturor persoanelor care se consideră lezate de nerespectarea, în ceea ce le priveşte, a principiului egalităţii de tratament, chiar după ce relaţiile în care se presupune că s-a produs discriminarea au luat sfârşit. (2) Statele membre introduc în ordinea lor juridică naţională măsurile necesare pentru a asigura ca prejudiciul suferit de o persoană lezată ca urmare a unei discriminări în sensul prezentei directive să fie realmente şi efectiv reparat sau despăgubit, în funcţie de modalităţile pe care le stabilesc în mod disuasiv şi proporţional în raport cu prejudiciul suferit. O astfel de reparaţie sau despăgubire nu este în mod aprioric limitată de un plafon maxim. (3) Statele membre asigură ca asociaţiile, organizaţiile sau persoanele juridice care au, în conformitate cu criteriile stabilite de legislaţia lor naţională, un interes legitim în garantarea respectării dispoziţiilor prezentei directive pot, în numele sau în sprijinul reclamantului, cu aprobarea acestuia, să iniţieze orice fel de procedură juridică şi/sau administrativă prevăzută, pentru a face să fie respectate obligaţiile care rezultă din prezenta directivă. (4) Alineatele (1) şi (3) nu aduc atingere normelor naţionale privind termenele acordate pentru a introduce o acţiune în ceea ce priveşte principiul egalităţii de tratament. Articolul 9



Sarcina probei (1) Statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu sistemul lor juridic, pentru ca, îndată ce o persoană se consideră lezată prin nerespectarea, în ceea ce o priveşte, a principiului egalităţii de tratament şi aduce în faţa unui organ jurisdicţional de drept sau a unei alte instanţe competente fapte care permit presupunerea existenţei unei discriminări directe sau indirecte, să-i revină pârâtului sarcina de a proba că nu a fost vorba despre încălcarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei. (2) Alineatul (1) nu se opune adoptării de către statele membre a unor norme privind sarcina probei mai favorabile pentru reclamant. (3) Alineatul (1) nu se aplică în cazul procedurilor penale. (4) Alineatele (1), (2) şi (3) se aplică şi altor proceduri iniţiate în conformitate cu articolul 8 alineatul (3). (5) Statele membre au libertatea de a nu aplica alineatul (1) procedurilor în care cercetarea faptelor revine instanţei judecătoreşti sal altei autorităţi competente. Articolul 10 Protecţia contra represaliilor Statele membre introduc în sistemul lor juridic intern măsurile necesare pentru protecţia persoanelor împotriva oricărui tratament sau a oricărei consecinţe defavorabile ca reacţie la o plângere sau la o acţiune în justiţie având drept scop respectarea principiului egalităţii de tratament. Articolul 11 Dialogul cu părţile implicate În vederea promovării principiului egalităţii de tratament, statele membre încurajează dialogul cu părţile implicate care au, în conformitate cu practicile şi legislaţiile naţionale, un interes legitim să contribuie la combaterea discriminării pe criterii de sex în domeniile accesului la bunuri şi servicii şi al furnizării de bunuri şi servicii. Capitolul III ORGANISMELE DE PROMOVARE A EGALITĂŢII DE TRATAMENT Articolul 12 (1) Statele membre desemnează unul sau mai multe organisme însărcinate cu promovarea, analiza, supravegherea şi susţinerea egalităţii de tratament între toate persoanele fără discriminare pe criterii de sex şi iau măsurile necesare în acest sens. Aceste organisme pot face parte din organele însărcinate cu apărarea la nivel naţional a drepturilor omului, cu protecţia drepturilor persoanelor sau cu punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament. (2) Statele membre asigură ca organismele menţionate la alineatul (1) să fie autorizate: (a) fără a aduce atingere drepturilor victimelor şi asociaţiilor, ale organizaţiilor şi altor persoane juridice menţionate la articolul 8 alineatul (3), să aducă persoanelor victime ale unei discriminări un ajutor independent pentru a iniţia o procedură vizând discriminarea; (b) să efectueze studii independente referitoare la discriminări; (c) să publice rapoarte independente şi să formuleze recomandări privind toate problemele legate de aceste discriminări. Capitolul IV DISPOZIŢII FINALE Articolul 13 Conformarea Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura ca principiul egalităţii de tratament să fie respectat în ceea ce priveşte accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea bunurilor şi serviciilor în cadrul prezentei directive şi, în special, pentru ca: (a) actele cu putere de lege şi actele administrative contrare principiului egalităţii de tratament să fie eliminate; (b) dispoziţiile contractuale, regulamentele interne ale întreprinderilor, precum şi normele care reglementează asociaţiile cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ, contrare principiului egalităţii de tratament, să fie sau să poată fi declarate nule şi neavenite sau să fie modificate. Articolul 14 Sancţiuni



Statele membre stabilesc regimul sancţiunilor aplicabile în cazul încălcării legislaţiei naţionale adoptate în conformitate cu prezenta directivă şi iau toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acesteia. Sancţiunile, care pot include plata unor despăgubiri către victimă, trebuie să fie efective, proporţionale şi disuasive. Statele membre notifică aceste dispoziţii Comisiei până la 21 decembrie 2007 şi orice altă modificare ulterioară referitoare la acestea în cel mai scurt termen. Articolul 15 Difuzarea informaţiilor Statele membre asigură ca dispoziţiile adoptate în aplicarea prezentei directive, precum şi acelea aflate deja în vigoare în acest domeniu să fie aduse la cunoştinţa persoanelor în cauză, prin toate mijloacele corespunzătoare şi pe întreg teritoriul acestora. Articolul 16 Rapoarte (1) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre, până la 21 decembrie 2009 şi, ulterior, la fiecare cinci ani, toate informaţiile disponibile referitoare la aplicarea prezentei directive. Comisia întocmeşte un raport succint care conţine examinarea practicilor în vigoare în statele membre privind articolul 5 pentru ceea ce are legătură cu utilizarea elementului sex ca factor în calculul primelor şi al prestaţiilor. Comisia prezintă acest raport Parlamentului European şi Consiliului până la 21 decembrie 2010. După caz, Comisia completează raportul cu propuneri de modificare a prezentei directive. (2) Raportul Comisiei ia în considerare punctul de vedere al părţilor interesate. Articolul 17 Punerea în aplicare (1) Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 21 decembrie 2007. Comisiei i se comunică de îndată de către statele membre textul acestor dispoziţii. Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziţii, ele conţin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o asemenea trimitere în momentul publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri. (2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniile reglementate de prezenta directivă. Articolul 18 Intrarea în vigoare Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Articolul 19 Destinatari Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Capitolul V . Drept internaţional


V. DREPT INTERNAŢIONAL Organizaţia Internaţională a Muncii C185 Convention sur les pièces d'identité des gens de mer (révisée), 2003 La Conférence générale de l'Organisation internationale du Travail, Convoquée à Genève par le Conseil d'administration du Bureau international du Travail, et s'y étant réunie le 3 juin 2003, en sa quatre-vingt-onzième session; Consciente de la menace persistante pour la sécurité des passagers et des équipages et pour la sûreté des navires, pour l'intérêt national des Etats et pour les personnes; Consciente également du mandat fondamental de l'Organisation, qui est de promouvoir des conditions de travail décentes; Considérant que, compte tenu du caractère mondial de l'industrie maritime, les gens de mer ont besoin d'une protection spéciale; Reconnaissant les principes consacrés dans la convention sur les pièces d'identité des gens de mer, 1958, concernant la facilitation de l'entrée des gens de mer sur le territoire des Membres aux fins d'une permission à terre, d'un transit, d'un embarquement sur un autre navire ou d'un rapatriement; Notant la Convention de l'Organisation maritime internationale visant à faciliter le trafic maritime international, 1965, telle qu'amendée, en particulier les normes 3.44 et 3.45; Notant en outre que la résolution de l'Assemblée générale des Nations Unies A/RES/57/219 relative à la protection des droits de l'homme et des libertés fondamentales dans la lutte antiterroriste affirme que les Etats doivent faire en sorte que toute mesure prise pour combattre le terrorisme soit conforme à leurs obligations en droit international, respectant en particulier les normes internationales relatives aux droits de l'homme et aux droits des réfugiés, et le droit international humanitaire; Consciente que les gens de mer travaillent et vivent sur des navires se livrant au commerce international et que l'accès aux facilités à terre et la permission à terre sont des éléments essentiels au bien- être général des gens de mer et, partant, à la réalisation d'une navigation plus sûre et d'océans plus propres; Consciente aussi que descendre à terre est essentiel pour embarquer sur un navire ou le quitter après la période de service convenue; Notant les amendements à la Convention internationale de 1974 pour la sauvegarde de la vie en mer, telle que modifiée, concernant les mesures spéciales tendant à améliorer la sûreté et la sécurité maritimes, qui ont été adoptés par la Conférence diplomatique de l'Organisation maritime internationale le 12 décembre 2002; Après avoir décidé d'adopter diverses propositions relatives à un système plus sûr d'identification des gens de mer, question qui constitue le septième point à l'ordre du jour de la session; Après avoir décidé que ces propositions prendraient la forme d'une convention internationale révisant la convention sur les pièces d'identité des gens de mer, 1958, adopte, ce dix-neuvième jour de juin deux mille trois, la convention ci-après, qui sera dénommée Convention sur les pièces d'identité des gens de mer (révisée), 2003. Article 1 CHAMP D'APPLICATION 1. Aux fins de la présente convention, le terme marin ou gens de mer désigne toute personne qui est employée ou engagée ou qui travaille, à quelque titre que ce soit, à bord de tout navire, autre qu'un navire de guerre, normalement affecté à la navigation maritime. 2. En cas de doute quant à la question de savoir si certaines catégories de personnes doivent être considérées comme gens de mer aux fins de la présente convention, cette question sera tranchée, après consultation des organisations d'armateurs et de gens de mer intéressées, conformément aux dispositions de la présente convention par l'autorité compétente de l'Etat dont ces personnes sont ressortissantes ou résidentes permanentes.



3. Après consultation des organisations représentatives d'armateurs à la pêche et de pêcheurs, l'autorité compétente peut appliquer les dispositions de la présente convention à la pêche maritime commerciale. Article 2 DELIVRANCE DE PIECES D'IDENTITE DES GENS DE MER 1. Tout Membre pour lequel la présente convention est en vigueur doit délivrer à chacun de ses ressortissants exerçant la profession de marin qui en fait la demande une pièce d'identité des gens de mer conforme aux dispositions de l'article 3 de la convention. 2. A moins qu'il n'en soit autrement décidé par la présente convention, la délivrance de pièces d'identité des gens de mer peut être soumise aux mêmes conditions que celles prévues par la législation nationale pour la délivrance de titres de voyage. 3. Tout Membre peut également délivrer les pièces d'identité mentionnées au paragraphe 1 aux gens de mer qui bénéficient du statut de résident permanent sur son territoire. Les résidents permanents devront toujours voyager en se conformant aux dispositions du paragraphe 7 de l'article 6. 4. Chaque Membre doit s'assurer que les pièces d'identité des gens de mer sont délivrées sans retard injustifié. 5. Les gens de mer ont le droit d'exercer un recours administratif en cas de rejet de leur demande. 6. La présente convention ne portera pas atteinte aux obligations de chaque Membre en vertu des dispositions internationales relatives aux réfugiés et aux apatrides. Article 3 TENEUR ET FORME 1. La pièce d'identité des gens de mer relevant de la présente convention devra être conforme dans sa teneur au modèle présenté à l'annexe I de ladite convention. La forme de cette pièce d'identité et les matières dont elle est faite devront correspondre aux normes générales indiquées dans le modèle qui est fondé sur les critères établis ci-après. Sous réserve que tout amendement apporté corresponde aux paragraphes suivants, l'annexe I pourra être modifiée selon les besoins, notamment pour tenir compte de l'évolution technologique, conformément à l'article 8 ci- après. La décision d'adopter un amendement devra indiquer la date à laquelle il entrera en vigueur, en tenant compte de la nécessité de laisser aux Membres un temps suffisant pour effectuer toute révision nécessaire de leurs pièces d'identité et procédures nationales relatives aux gens de mer. 2. La pièce d'identité des gens de mer sera d'un modèle simple, sera établie dans une matière résistante, compte tenu en particulier des conditions qui peuvent régner en mer, et sera lisible par machine. Les matériels utilisés devront: a) empêcher autant que possible les altérations ou les falsifications et permettre de discerner aisément les modifications; b) être facilement accessibles à tout gouvernement, au coût le plus bas compatible avec la fiabilité requise pour atteindre l'objectif énoncé à l'alinéa a) ci-dessus. 3. Les Membres devront tenir compte de toute directive élaborée par l'Organisation internationale du Travail sur les normes techniques à utiliser pour faciliter l'application d'une norme internationale commune. 4. La pièce d'identité des gens de mer ne devra pas être plus grande qu'un passeport ordinaire. 5. La pièce d'identité des gens de mer devra comprendre le nom de l'autorité qui la délivre, ainsi que des indications permettant de prendre contact rapidement avec cette autorité, la date et le lieu de la délivrance du document et les mentions suivantes: a) le présent document constitue une pièce d'identité des gens de mer aux fins de la convention sur les pièces d'identité des gens de mer (révisée), 2003, de l'Organisation internationale du Travail; b) le présent document est un document autonome et n'est pas un passeport. 6. La durée maximale de validité d'une pièce d'identité des gens de mer sera établie conformément à la législation nationale de l'Etat qui la délivre et n'excédera en aucun cas dix années sous réserve d'un renouvellement après les cinq premières années. 7. Les données concernant le titulaire de la pièce d'identité des gens de mer se limiteront aux points suivants: a) nom en entier (nom de famille et prénoms, s'il y a lieu); b) sexe; c) date et lieu de naissance; d) nationalité;



e) tout signe physique particulier susceptible de faciliter l'identification; f) photographie numérique ou originale; et g) signature. 8. Nonobstant le paragraphe 7 ci-dessus, un modèle ou d'autres représentations de la biométrie du titulaire qui répondent à la spécification de l'annexe I seront également exigés en vue de leur inclusion dans les pièces d'identité des gens de mer, pourvu que les conditions préalables suivantes soient remplies: a) les données biométriques peuvent être recueillies sans aucune intrusion dans la vie privée des intéressés, sans désagrément pour eux, sans risque pour leur santé et sans atteinte à leur dignité; b) les données biométriques sont visibles sur la pièce d'identité et ne peuvent être reproduites à partir du modèle ou d'autres représentations; c) le matériel nécessaire au recueil et à la vérification des données biométriques est facile à utiliser et est généralement accessible aux gouvernements à faible coût; d) le matériel nécessaire à la vérification des données biométriques peut être utilisé de manière commode et fiable dans les ports et dans les autres lieux, y compris les navires, où les autorités compétentes effectuent normalement le contrôle de l'identité; e) le système, y compris les matériels, les technologies et les procédures, dans lequel les données biométriques sont utilisées permet d'obtenir des résultats uniformes et fiables en matière d'authentification d'identité. 9. Toutes les données concernant le marin enregistrées sur la pièce d'identité sont visibles. Les gens de mer disposeront d'un accès facile à des équipements leur permettant d'examiner toute donnée les concernant qui ne peut faire l'objet d'un examen visuel. Cet accès sera donné par l'autorité qui délivre la pièce d'identité ou en son nom. 10. La teneur et la forme de la pièce d'identité des gens de mer doivent tenir compte des normes internationales pertinentes mentionnées à l'annexe I. Article 4 BASE DE DONNEES ELECTRONIQUE NATIONALE 1. Chaque Membre fera en sorte qu'un enregistrement de chaque pièce d'identité des gens de mer, délivrée, suspendue ou retirée par lui, soit conservé dans une base de données électronique. Les mesures nécessaires sont prises pour protéger cette base de données contre toute intervention et tout accès non autorisé. 2. Les informations contenues dans l'enregistrement se limitent aux indications essentielles aux fins de la vérification de la pièce d'identité des gens de mer ou du statut d'un marin, tout en respectant le droit à la vie privée des gens de mer et en satisfaisant à toutes les dispositions applicables en matière de protection des données. Ces indications sont énumérées à l'annexe II à la présente convention, qui peut être modifiée selon les modalités énoncées à l'article 8 ci-après, en tenant compte de la nécessité de laisser aux Membres suffisamment de temps pour effectuer toute révision nécessaire de leurs systèmes nationaux de bases de données. 3. Chaque Membre mettra en place des procédures permettant à tout marin auquel il a délivré une pièce d'identité des gens de mer d'examiner et de vérifier gratuitement la validité des données le concernant qui figurent dans la base de données ou qui y sont archivées et d'apporter les corrections nécessaires, le cas échéant. 4. Chaque Membre désignera un centre permanent pour répondre aux demandes en provenance des services de l'immigration ou autres autorités compétentes de tous les Membres de l'Organisation et concernant l'authenticité et la validité de la pièce d'identité délivrée par son autorité. Les renseignements relatifs au centre permanent doivent être communiqués au Bureau international du Travail qui tient à jour une liste communiquée à tous les Membres de l'Organisation. 5. Les indications mentionnées au paragraphe 2 ci-dessus sont accessibles immédiatement et en permanence aux services de l'immigration ou autres autorités compétentes des Membres de l'Organisation, soit électroniquement, soit par l'intermédiaire du centre permanent mentionné au paragraphe 4 ci-dessus. 6. Aux fins de la présente convention, des restrictions appropriées sont établies afin d'assurer que des données, en particulier photographiques, ne puissent être échangées à moins qu'un mécanisme soit mis en place pour assurer que les normes applicables de protection des données et de la vie privée soient respectées.



7. Les Membres doivent faire en sorte que les données personnelles saisies dans la base de données électronique ne soient pas utilisées à d'autres fins que celles de vérifier les pièces d'identité des gens de mer. Article 5 CONTROLE DE QUALITE ET EVALUATIONS 1. Les prescriptions minimales concernant les procédés et procédures relatifs à la délivrance des pièces d'identité des gens de mer, y compris les procédures de contrôle de la qualité, sont exposées à l'annexe III à la présente convention. Les prescriptions minimales prévoient les résultats obligatoires que chaque Membre doit obtenir dans le cadre de la gestion de son système de délivrance de ces pièces. 2. Des procédés et procédures doivent être mis en place pour garantir la sécurité nécessaire: a) à la production et à la délivrance des pièces d'identité vierges; b) à la garde et à la manipulation des pièces d'identité vierges et remplies, et à la responsabilité pour ces pièces; c) au traitement des demandes, à la transformation de pièces d'identité vierges en pièces d'identité personnalisées par l'autorité et le service responsables de leur établissement et à leur remise au marin; d) à l'exploitation et à l'actualisation de la base de données; e) au contrôle de la qualité des procédures et aux évaluations périodiques. 3. Sous réserve du paragraphe 2 ci-dessus, l'annexe III peut être modifiée conformément aux dispositions de l'article 8, compte tenu de la nécessité de donner aux Membres suffisamment de temps pour apporter toute révision nécessaire aux procédés et procédures. 4. Chaque Membre doit effectuer au moins tous les cinq ans une évaluation indépendante du fonctionnement de son système de délivrance des pièces d'identité des gens de mer, y compris des procédures de contrôle de qualité. Les rapports de ces évaluations, sous réserve de la suppression de tout élément confidentiel, doivent être communiqués au Directeur général du Bureau international du Travail, et une copie doit être adressée aux organisations représentatives des armateurs et des gens de mer dans l'Etat Membre concerné. Ces prescriptions en matière d'établissement des rapports ne doivent pas porter préjudice aux obligations incombant aux Membres aux termes de l'article 22 de la Constitution de l'Organisation internationale du Travail. 5. Le Bureau international du Travail doit mettre ces rapports d'évaluation à la disposition des Membres. Toute divulgation, autre que celles autorisées par la présente convention, exige le consentement du Membre qui a établi le rapport. 6. Le Conseil d'administration du Bureau international du Travail, agissant sur la base de toutes les informations pertinentes conformément aux dispositions qu'il a prises, doit approuver la liste des Membres qui satisfont pleinement aux prescriptions minimales dont il est question au paragraphe 1 ci-dessus. 7. La liste doit être mise à tout moment à la disposition des Membres de l'Organisation et actualisée à mesure que des informations appropriées sont reçues. En particulier, les Membres doivent être avisés rapidement lorsque l'ajout sur la liste de tout autre Membre est contesté pour des motifs sérieux au titre des procédures mentionnées au paragraphe 8. 8. Conformément aux procédures établies par le Conseil d'administration, des dispositions doivent être prises pour que les Membres qui ont été exclus de la liste ou pourraient l'être et les gouvernements concernés des Membres ayant ratifié la convention ainsi que les organisations représentatives des armateurs et des gens de mer fassent connaître leur point de vue au Conseil d'administration, conformément aux dispositions mentionnées ci-dessus et pour que tout différend soit réglé en temps utile de manière équitable et impartiale. 9. La reconnaissance des pièces d'identité des gens de mer délivrées par un Membre dépend du respect par celui-ci des prescriptions minimales mentionnées au paragraphe 1 ci-dessus. Article 6 FACILITATION DE LA PERMISSION DE DESCENDRE A TERRE, DU TRANSIT ET DU TRANSFERT DES GENS DE MER 1. Tout marin titulaire d'une pièce d'identité des gens de mer valable délivrée conformément aux dispositions de la présente convention par un Membre pour lequel la convention est en vigueur doit être reconnu comme un marin au sens de la convention, à moins qu'il n'existe des raisons manifestes de mettre en doute l'authenticité de la pièce d'identité du marin.



2. La vérification et toutes enquêtes et formalités connexes nécessaires pour s'assurer que le marin pour lequel l'entrée est sollicitée en vertu des paragraphes 3 à 6 ou des paragraphes 7 à 9 ci-dessous est le titulaire d'une pièce d'identité des gens de mer délivrée conformément aux prescriptions de la présente convention ne devront rien coûter aux gens de mer ou aux armateurs. Permission de descendre à terre 3. La vérification et toutes enquêtes et formalités connexes mentionnées au paragraphe 2 ci-dessus doivent être effectuées aussi rapidement que possible sous réserve que l'avis de l'arrivée du titulaire ait été reçu préalablement dans un délai raisonnable par les autorités compétentes. L'avis de l'arrivée du titulaire doit comporter les indications mentionnées à la section 1 de l'annexe II. 4. Tout Membre pour lequel la présente convention est en vigueur doit autoriser, aussi rapidement que possible et à moins qu'il existe des raisons manifestes de douter de l'authenticité de la pièce d'identité des gens de mer, l'entrée sur son territoire à tout marin en possession d'une pièce d'identité des gens de mer valable, lorsque l'entrée est sollicitée pour une permission à terre de durée temporaire pendant l'escale du navire. 5. Cette entrée est autorisée sous réserve que les formalités à l'arrivée du navire aient été remplies et que les autorités compétentes n'aient aucune raison de refuser la permission de descendre à terre pour des motifs de santé, de sécurité ou d'ordre publics, ou de sûreté nationale. 6. Les gens de mer ne sont pas tenus d'être en possession d'un visa pour être autorisés à descendre à terre. Tout Membre qui n'est pas en mesure de respecter pleinement cette prescription doit veiller à ce que la législation ou la pratique applicable prévoie des dispositions dans l'ensemble équivalentes. Transit et transfert 7. Tout Membre pour lequel la présente convention est en vigueur doit également autoriser, aussi rapidement que possible, l'entrée sur son territoire à tout marin en possession d'une pièce d'identité des gens de mer valable, assortie d'un passeport, lorsque cette entrée est sollicitée pour: a) embarquer à bord de son navire ou être transféré sur un autre navire; b) passer en transit afin de rejoindre son navire dans un autre pays ou afin d'être rapatrié ou pour toute autre fin approuvée par les autorités du Membre intéressé. 8. Cette entrée est autorisée à moins qu'il n'existe des raisons manifestes de mettre en doute l'authenticité de la pièce d'identité des gens de mer, sous réserve que les autorités compétentes n'aient aucune raison de refuser cette entrée pour des motifs de santé, de sécurité ou d'ordre publics, ou de sûreté nationale. 9. Avant d'autoriser l'entrée sur son territoire pour l'un des motifs énumérés au paragraphe 7 ci-dessus, tout Membre pourra exiger une preuve satisfaisante, y compris une preuve écrite de l'intention du marin et de sa capacité à la réaliser. Le Membre pourra également limiter le séjour du marin à une durée considérée comme raisonnable eu égard à l'objectif ci- dessus. Article 7 POSSESSION CONTINUE ET RETRAIT 1. La pièce d'identité des gens de mer reste en possession du marin en permanence, sauf lorsqu'elle est sous la garde du capitaine du navire intéressé, avec l'accord écrit du marin. 2. La pièce d'identité des gens de mer est rapidement retirée par l'Etat qui l'a délivrée s'il est avéré que le marin ne répond plus aux conditions de délivrance fixées par la présente convention. Les procédures de suspension ou de retrait des documents d'identité des gens de mer doivent être élaborées en consultation avec des organisations représentatives d'armateurs et de gens de mer et comprendre des voies de recours administratif. Article 8 AMENDEMENT AUX ANNEXES 1. Sous réserve des dispositions pertinentes de la présente convention, la Conférence internationale du Travail, agissant conformément aux avis d'un organe maritime tripartite de l'Organisation internationale du Travail dûment constitué, peut amender les annexes de la convention. Une majorité des deux tiers des voix des délégués présents à la Conférence est requise comprenant au moins la moitié des Membres de l'Organisation ayant ratifié cette convention.



2. Chaque Membre qui a ratifié la convention peut adresser au Directeur général, dans un délai de six mois suivant l'adoption de l'amendement, une notification précisant que cet amendement n'entrera pas en vigueur à son égard ou n'entrera en vigueur qu'ultérieurement, à la suite d'une nouvelle notification. Article 9 DISPOSITION TRANSITOIRE Tout Membre partie à la convention sur les pièces d'identité des gens de mer, 1958, qui prend des mesures, conformément à l'article 19 de la Constitution de l'Organisation internationale du Travail, en vue de ratifier la présente convention, peut notifier au Directeur général son intention d'appliquer ladite convention à titre provisoire. Une pièce d'identité des gens de mer délivrée par ce Membre sera traitée, aux fins de la présente convention, comme une pièce d'identité des gens de mer délivrée conformément à cette convention, à condition que les dispositions des articles 2 à 5 de la présente convention soient respectées et que le Membre intéressé accepte les pièces d'identité des gens de mer délivrées conformément à ladite convention. DISPOSITIONS FINALES Article 10 La présente convention révise la convention sur les pièces d'identité des gens de mer, 1958. Article 11 Les ratifications formelles de la présente convention seront communiquées au Directeur général du Bureau international du Travail et par lui enregistrées. Article 12 1. La présente convention ne liera que les Membres de l'Organisation internationale du Travail dont la ratification aura été enregistrée par le Directeur général. 2. Elle entrera en vigueur six mois après que les ratifications de deux Membres auront été enregistrées par le Directeur général. 3. Par la suite, cette convention entrera en vigueur pour chaque Membre six mois après la date où sa ratification aura été enregistrée. Article 13 1. Tout Membre ayant ratifié la présente convention peut la dénoncer à l'expiration d'une période de dix années après la date de la mise en vigueur initiale de la convention, par un acte communiqué au Directeur général et par lui enregistré. La dénonciation prendra effet douze mois après avoir été enregistrée. 2. Tout Membre ayant ratifié la présente convention qui, dans le délai d'une année après l'expiration de la période de dix années mentionnée au paragraphe précédent, ne fera pas usage de la faculté de dénonciation prévue par le présent article sera lié pour une nouvelle période de dix années et, par la suite, pourra dénoncer la présente convention à l'expiration de chaque période de dix années dans les conditions prévues au présent article. Article 14 1. Le Directeur général notifiera à tous les Membres l'enregistrement de toutes les ratifications, déclarations et de tous actes de dénonciation qui lui seront communiqués par les Membres. 2. En notifiant aux Membres l'enregistrement de la deuxième ratification de la présente convention, le Directeur général appellera l'attention des Membres sur la date à laquelle la convention entrera en vigueur. 3. Le Directeur général notifiera à tous les Membres l'enregistrement de tout amendement aux annexes adopté conformément à l'article 8 ainsi que des notifications s'y rapportant. Article 15 Le Directeur général du Bureau international du Travail communiquera au Secrétaire général des Nations Unies, aux fins d'enregistrement conformément à l'article 102 de la Charte des Nations Unies, des renseignements complets au sujet de toutes ratifications, déclarations et de tous actes de dénonciation qu'il aura enregistrés conformément aux articles précédents. Article 16 Chaque fois qu'il le jugera nécessaire, le Conseil d'administration du Bureau international du Travail présentera à la Conférence générale un rapport sur l'application de la présente convention et examinera s'il y a lieu d'inscrire à l'ordre du jour de la Conférence la question de sa révision totale ou partielle, prenant également en considération les dispositions de l'article 8. Article 17



1. Au cas où la Conférence adopterait une nouvelle convention portant révision totale ou partielle de la présente convention, et à moins que la nouvelle convention ne dispose autrement: a) la ratification par un Membre de la nouvelle convention portant révision entraînerait de plein droit, nonobstant l'article 13, dénonciation immédiate de la présente convention, sous réserve que la nouvelle convention portant révision soit entrée en vigueur; b) à partir de la date de l'entrée en vigueur de la nouvelle convention portant révision, la présente convention cesserait d'être ouverte à la ratification des Membres. 2. La présente convention demeurerait en tout cas en vigueur dans sa forme et teneur pour les Membres qui l'auraient ratifiée et qui ne ratifieraient pas la convention portant révision. Article 18 Les versions française et anglaise du texte de la présente convention font également foi. ANNEXE Annexe I Modèle pour la pièce d'identité des gens de mer La pièce d'identité des gens de mer, dont la forme et la teneur sont exposées ci- après, sera faite de matières de bonne qualité qui, si cela est possible, en tenant compte de considérations telles que le coût, ne sont pas facilement accessibles au public. Le document ne doit pas comprendre plus d'espace que nécessaire pour contenir les renseignements prévus par la convention. Il doit contenir le nom de l'Etat qui délivre la pièce d'identité et la déclaration suivante: "Le présent document est une pièce d'identité des gens de mer aux fins de la convention sur les pièces d'identité des gens de mer (révisée), 2003, de l'Organisation internationale du Travail. Le présent document est un document autonome et n'est pas un passeport." Les pages de renseignements indiqués en caractères gras ci-après seront protégées par un laminat ou une couche de laque, ou par l'application d'une technologie d'image ou d'un support matériel qui garantit une résistance équivalente à la substitution du portrait ou d'autres données biographiques. Les matières utilisées, les dimensions et l'emplacement des données répondront aux spécifications de l'Organisation de l'aviation civile internationale (OACI) précisées dans la partie 3 du document 9303 (deuxième édition, 2002) ou dans la partie 1 du document 9303 (cinquième édition, 2003). Les autres caractéristiques relatives à la sécurité doivent inclure au moins une des caractéristiques suivantes: Filigranes, marques de sécurité sensibles à la lumière ultraviolette, encres spéciales, motifs spéciaux en couleur, images perforées, hologrammes, gravure au laser, micro- impression et plastification à chaud. Les données inscrites sur les pages de renseignements de la pièce d'identité I. Autorité qui a délivré la pièce d'identité: II. Numéro(s) de téléphone, adresse électronique et site Internet de l'autorité: III. Date et lieu de délivrance: -------- Photographie numérique ou originale du marin -------- a) Nom en entier du marin: b) Sexe: c) Date et lieu de naissance: d) Nationalité: e) Tout signe physique particulier susceptible de faciliter l'identification: f) Signature du porteur: g) Date d'expiration: h) Type et désignation du document: i) Numéro unique du document: j) Numéro d'identification personnel (facultatif): k) Modèle biométrique correspondant à une empreinte digitale traduite sous forme de chiffres dans un code-barres répondant à une norme à déterminer: l) Zone lisible à la machine conforme aux spécifications de l'OACI contenues dans le document 9303 cité ci-dessus. IV. Sceau ou timbre officiel de l'autorité qui a délivré la pièce d'identité.



Explication des données Les rubriques ci-dessus peuvent être traduites dans la ou les langues de l'Etat qui délivre la pièce d'identité des gens de mer. Si la langue nationale est autre que l'anglais, le français ou l'espagnol, les rubriques doivent figurer également dans une de ces langues. Les caractères latins doivent être utilisés pour toute inscription dans ce document. Les renseignements mentionnés ci-dessus auront les caractéristiques suivantes: I. Autorité qui a délivré la pièce d'identité: code ISO pour l'Etat qui a délivré la pièce d'identité des gens de mer, nom et adresse complète de l'administration émettrice ainsi que nom et titre de la personne autorisant la délivrance. II. Le numéro de téléphone, l'adresse électronique et le site Internet doivent correspondre aux liens avec le centre permanent auquel fait référence la convention. III. Date et lieu de délivrance - la date sera écrite en deux chiffres arabes dans l'ordre suivant: jour/mois/année (par exemple 31/12/03); le lieu sera inscrit de la même manière que sur le passeport national. <------ Taille de la photographie répondant aux spécifications du document 9303 de l'OACI ------- a) Nom en entier du marin: s'il y a lieu, le nom de famille sera inscrit en premier, suivi des autres noms du marin; b) sexe: préciser "M" pour masculin et "F" pour féminin; c) date et lieu de naissance: la date sera inscrite en deux chiffres arabes dans l'ordre indiqué (jour/mois/année); le lieu sera inscrit de la même manière que sur le passeport national; d) déclaration de la nationalité: indiquer la nationalité; e) signes physiques particuliers: toute caractéristique physique apparente facilitant l'identification; f) signature du porteur; g) date d'expiration: en deux chiffres arabes dans l'ordre indiqué - jour/mois/année; h) type ou désignation du document: un code composé des lettres majuscules écrites en caractères latins (S); i) numéro unique du document: code du pays (voir I ci-dessus), suivi pour chaque livret d'un numéro d'inventaire alphanumérique de neuf caractères au maximum; j) numéro d'identification personnel: numéro d'identification facultatif du marin, comportant 14 caractères alphanumériques au plus; k) modèle biométrique: une spécification précise sera mise au point; l) zone lisible à la machine selon les spécifications contenues dans le document 9303 de l'OACI cité ci-dessus. Annexe II Base de données électronique Les renseignements à fournir pour chaque enregistrement dans la base de données électronique que tout Membre doit tenir à jour conformément aux paragraphes 1, 2, 6 et 7 de l'article 4 de la présente convention doivent se limiter aux éléments suivants: Section 1 1. Autorité de délivrance indiquée sur la pièce d'identité. 2. Nom en entier du marin tel qu'inscrit sur la pièce d'identité. 3. Numéro unique du document. 4. Date d'expiration, de suspension ou de retrait de la pièce d'identité. Section 2 5. Modèle biométrique figurant sur la pièce d'identité. 6. Photographie. 7. Précisions sur toutes les demandes de renseignements effectuées sur les pièces d'identité des gens de mer. Annexe III Prescriptions et procédures et pratiques recommandées concernant la délivrance des pièces d'identité des gens de mer La présente annexe expose les prescriptions minimales concernant les procédures qui doivent être adoptées par chaque Membre, conformément à l'article 5 de la présente convention, pour la délivrance de pièces d'identité des gens de mer (ci-après appelées "PIM"), y compris les procédures de contrôle de qualité. La Partie A donne la liste des résultats obligatoires que chaque Membre doit obtenir au minimum après la mise en place d'un système de délivrance des PIM.



La Partie B recommande les procédures et les pratiques permettant d'atteindre ces résultats. Les Membres doivent en tenir pleinement compte, mais elle n'est pas obligatoire. Partie A. Résultats obligatoires 1. Fabrication et livraison des PIM vierges Des procédés et des procédures sont mis en place pour garantir la sécurité nécessaire à la fabrication et à la livraison de PIM vierges, notamment les éléments suivants: a) toutes les PIM vierges sont de qualité uniforme et satisfont aux spécifications du point de vue de la teneur et de la forme précisées dans l'annexe I; b) les matières utilisées pour la fabrication des pièces sont protégées et contrôlées; c) les PIM vierges sont protégées, contrôlées, identifiées et leur statut est suivi tout au long des processus de fabrication et de livraison; d) les fabricants disposent des moyens de remplir correctement leurs obligations en rapport avec la fabrication et la livraison des PIM vierges; e) le transport des PIM vierges du fabricant à l'autorité chargée de délivrer les pièces est sécurisé. 2. Garde et manipulation des PIM vierges ou remplies, et responsabilité de ces pièces Des procédés et des procédures sont mis en place pour garantir la sécurité nécessaire à la garde et à la manipulation des PIM vierges ou remplies ainsi qu'à la responsabilité de ces pièces, notamment les éléments suivants: a) la garde et la manipulation des PIM vierges ou remplies sont contrôlées par l'autorité chargée de les délivrer; b) les PIM vierges, remplies ou annulées, notamment celles qui servent de spécimens, sont protégées, contrôlées, identifiées et leur statut est suivi; c) le personnel associé à ce procédé remplit les critères de fiabilité, d'honnêteté et de loyauté qu'exige leur emploi et il reçoit une formation appropriée; d) la répartition des responsabilités entre les fonctionnaires habilités a pour objet d'empêcher la délivrance de PIM non autorisées. 3. Traitement des demandes; suspension ou retrait des PIM; procédures de recours Des procédés et des procédures sont mis en place pour garantir la sécurité nécessaire au traitement des demandes, à l'établissement à partir de PIM vierges de PIM personnalisées par l'autorité et l'unité en charge de les établir, et à leur remise, notamment: a) des procédés de vérification et d'approbation garantissant que, lors de la première demande ou du renouvellement, les pièces sont délivrées uniquement sur la base des éléments suivants: i) demandes contenant toutes les informations requises à l'annexe I; ii) preuve d'identité du requérant conformément aux lois et pratiques de l'Etat qui délivre la pièce; iii) preuve de la nationalité ou de la résidence permanente; iv) preuve que le requérant est un marin au sens de l'article 1; v) garantie qu'une seule PIM est délivrée aux requérants, en particulier à ceux qui ont plusieurs nationalités ou un statut de résident permanent; vi) vérification que le requérant ne constitue pas une menace pour la sûreté, en respectant dûment les droits et les libertés fondamentaux énoncés dans les instruments internationaux; b) le procédé assure que: i) les renseignements correspondant à chaque point de l'annexe II sont saisis dans la base de données au moment où est délivrée la PIM; ii) les données, la photographie, la signature et les caractéristiques biométriques du requérant correspondent à celui-ci; iii) les données, la photographie, la signature et les caractéristiques biométriques du requérant se rapportent à la demande de pièce tout au long du traitement, de la délivrance et de la remise de la PIM; c) lorsqu'une PIM est suspendue ou retirée, des mesures doivent être prises rapidement pour actualiser la base de données; d) un système de prolongation ou de renouvellement est mis en place pour répondre aux situations où le marin a besoin d'une prolongation ou d'un renouvellement de sa PIM ou aux situations de perte de PIM;



e) les circonstances dans lesquelles une PIM peut être suspendue ou retirée sont déterminées en consultation avec les organisations d'armateurs et de gens de mer; f) des procédures de recours efficaces et transparentes sont mises en place. 4. Exploitation, sécurisation et actualisation de la base de données Des procédés et des procédures sont mis en place pour garantir la sécurité nécessaire à l'exploitation et à l'actualisation de la base de données, notamment les éléments suivants: a) la base de données est à l'abri de toute altération et de tout accès non autorisé; b) les données sont à jour, protégées contre toute perte d'informations, et peuvent être consultées à tout moment par l'intermédiaire du centre permanent; c) les bases de données ne sont pas ajoutées à d'autres bases de données, ni copiées, reliées ou encore reproduites; les renseignements contenus dans la base de données ne sont pas utilisés à des fins autres que l'authentification de l'identité du marin; d) les droits de la personne sont respectés, notamment: i) le droit au respect de la vie privée lors de la collecte, du stockage, de la manipulation et de la communication des données; ii) le droit d'accès aux données la concernant et à faire corriger en temps utile toute erreur. 5. Contrôle de la qualité des procédures et évaluations périodiques a) Des procédés et des procédures sont mis en place pour garantir la sécurité nécessaire à travers le contrôle de la qualité des procédures et des évaluations périodiques, notamment la surveillance des procédés pour garantir que les normes de performance sont satisfaites en ce qui concerne: i) la fabrication et la livraison des PIM vierges; ii) la garde et la manipulation des PIM vierges, annulées et personnalisées et la responsabilité de ces pièces; iii) le traitement des demandes, l'établissement à partir de PIM vierges de PIM personnalisées par l'autorité et l'unité en charge de les établir et de les remettre; iv) l'exploitation, la sécurisation et l'actualisation de la base de données; b) des contrôles sont effectués périodiquement pour vérifier la fiabilité du système de délivrance et des procédures, ainsi que leur conformité aux prescriptions de la présente convention; c) des procédures sont mises en place pour protéger la confidentialité des données figurant dans les rapports d'évaluation périodique envoyés par d'autres Membres ayant ratifié la présente convention. Partie B. Procédures et pratiques recommandées 1. Fabrication et livraison de PIM vierges 1.1. Par souci de la sécurité et de l'uniformité des PIM, l'autorité compétente devrait choisir une source efficace pour la fabrication des pièces vierges qui seront délivrées par le Membre concerné. 1.2. Si les pièces vierges sont fabriquées dans les locaux de l'autorité chargée de délivrer les PIM, les dispositions de la section 2.2. ci-après s'appliquent. 1.3. Si une entreprise extérieure est choisie, l'autorité compétente devrait: 1.3.1. vérifier que cette entreprise présente toutes les garanties d'intégrité, de stabilité financière et de fiabilité; 1.3.2. exiger de l'entreprise de désigner tous les salariés qui participeront à la production des pièces vierges; 1.3.3. exiger de l'entreprise de lui fournir la preuve de l'existence dans ses locaux de systèmes adéquats garantissant la fiabilité, l'honnêteté et la loyauté des salariés désignés, et de l'assurer qu'elle offre à chacun d'entre eux des moyens de subsistance adéquats ainsi qu'une sécurité d'emploi appropriée; 1.3.4. conclure un contrat écrit avec l'entreprise qui, sans préjudice des responsabilités propres à l'autorité en ce qui concerne les PIM, devrait en particulier établir les spécifications et instructions mentionnées à la section 1.5 ci-dessous et exiger de l'entreprise: 1.3.4.1. de veiller à ce que seuls les salariés désignés, tenus à une stricte obligation de confidentialité, participent à la fabrication des pièces vierges; 1.3.4.2. de prendre toutes mesures de sécurité nécessaires pour le transport des pièces vierges, depuis ses locaux jusqu'aux locaux de l'autorité qui délivre les PIM. Cette autorité ne peut être dégagée de sa responsabilité au motif qu'elle n'a pas été négligente dans ce domaine; 1.3.4.3. d'accompagner chaque envoi d'un relevé précis de son contenu; ce relevé devrait spécifier en particulier les numéros de référence des PIM de chaque lot;



1.3.5. veiller à ce que le contrat comporte une clause prévoyant de poursuivre son exécution au cas où l'entrepreneur retenu ne pourrait la mener à bien; 1.3.6. vérifier, avant la signature du contrat, que l'entreprise a les moyens d'honorer comme il convient toutes les obligations ci-dessus. 1.4. Si les pièces vierges sont fournies par une autorité ou une entreprise située hors du territoire de l'Etat Membre, l'autorité compétente de celui-ci peut mandater une autorité appropriée du pays étranger pour qu'elle s'assure que les prescriptions recommandées dans la présente section soient respectées. 1.5. L'autorité compétente devrait notamment: 1.5.1. établir des spécifications détaillées pour toutes les matières à utiliser pour la fabrication des pièces vierges; ces matières devraient être conformes aux spécifications générales indiquées à l'annexe I de la convention; 1.5.2. établir des spécifications précises concernant la forme et le contenu des pièces vierges, tel qu'indiqué à l'annexe I; 1.5.3. veiller à ce que les spécifications assurent l'uniformité de l'impression des pièces vierges si différentes imprimantes sont utilisées par la suite pour l'impression; 1.5.4. donner des instructions claires pour la production d'un numéro unique de document à imprimer sur chaque pièce vierge de manière séquentielle, conformément à l'annexe I; 1.5.5. établir des spécifications précises régissant la garde de toutes les matières durant le processus de fabrication. 2. Garde et manipulation des PIM vierges ou remplies, et responsabilité à l'égard de ces pièces 2.1. Toutes les opérations relatives au processus de délivrance (notamment la garde des pièces vierges, des pièces annulées ou des pièces remplies, des matières et matériels utilisés pour les remplir, le traitement des demandes, la délivrance des PIM, le maintien et la sécurité des bases de données) devraient être effectuées sous le contrôle direct de l'autorité qui délivre les PIM. 2.2. L'autorité qui délivre les PIM devrait procéder à une évaluation de tous les fonctionnaires participant au processus de délivrance en établissant, pour chacun d'entre eux, un dossier relatif à leur fiabilité, à leur honnêteté et à leur loyauté. 2.3. L'autorité qui délivre les PIM devrait veiller à ce que les fonctionnaires participant au processus de délivrance ne soient pas membres de la même famille proche. 2.4. Les responsabilités individuelles des fonctionnaires participant au processus de délivrance devraient être définies comme il convient par l'autorité qui délivre les PIM. 2.5. Aucun fonctionnaire ne devrait être seul chargé de toutes les opérations requises pour le traitement d'une demande de PIM et la préparation correspondante. Le fonctionnaire qui transmet les demandes au fonctionnaire chargé de délivrer les PIM ne devrait pas participer au processus de délivrance. Il faudrait qu'il y ait une rotation parmi les fonctionnaires assignés aux différentes tâches que comportent le traitement des demandes et la délivrance des PIM. 2.6. L'autorité qui délivre les PIM devrait établir des règles internes assurant que: 2.6.1. les pièces vierges sont conservées en lieu sûr et fournies uniquement pour répondre aux besoins quotidiens prévus et seulement aux fonctionnaires chargés de les personnaliser ou à tout autre fonctionnaire spécialement autorisé, et que les pièces vierges excédentaires sont retournées à la fin de chaque journée. Il devrait être entendu que les mesures visant à conserver les PIM en lieu sûr comportent des mécanismes permettant d'empêcher un accès non autorisé et de détecter les intrus; 2.6.2. toute pièce vierge utilisée comme spécimen doit être neutralisée et porter la mention correspondante; 2.6.3. un registre faisant le point sur le statut des PIM vierges et des PIM personnalisées qui n'ont pas été délivrées, et identifiant également les PIM mises à l'abri ou en possession de tel ou tel fonctionnaire, est quotidiennement mis à jour et conservé en lieu sûr; ce registre devrait être tenu par un fonctionnaire qui ne participe pas à la manipulation des pièces vierges ni de celles qui n'ont pas encore été délivrées; 2.6.4. personne ne devrait avoir accès aux pièces vierges ni aux matières et matériels utilisés pour les personnaliser, en dehors des fonctionnaires chargés de remplir les pièces vierges ou de tout autre fonctionnaire spécialement autorisé; 2.6.5. chaque PIM personnalisée est gardée en lieu sûr et n'est remise qu'au fonctionnaire chargé de la délivrer ou à tout autre fonctionnaire spécialement autorisé.



2.6.5.1. Les fonctionnaires spécialement autorisés ne devraient être que: a) des personnes ayant une autorisation écrite du directeur de l'autorité ou de toute autre personne représentant officiellement le directeur; b) le contrôleur mentionné à la section 5 ci-après et les personnes désignées pour effectuer une vérification ou tout autre contrôle. 2.6.6. Il est strictement interdit aux fonctionnaires de participer au processus de délivrance d'une PIM demandée par un membre de leur famille ou par un ami proche. 2.6.7. Tout vol ou tentative de vol de pièces, de matières ou de matériels utilisés pour les personnaliser devrait être signalé sans retard à la police pour qu'elle fasse une enquête. 2.7. En cas d'erreur dans le processus de délivrance, la PIM concernée ne pourra être ni corrigée ni délivrée et sera donc invalidée. 3. Traitement des demandes; suspension ou retrait des PIM; procédures de recours 3.1. L'autorité qui délivre les PIM devrait s'assurer que tous les fonctionnaires ayant une responsabilité dans l'examen des demandes de PIM ont reçu la formation adéquate pour détecter les fraudes ainsi que pour utiliser l'informatique. 3.2. L'autorité qui délivre les PIM devrait établir des règles garantissant qu'elles ne sont délivrées que sur la base d'une demande remplie et signée par le marin concerné, d'une preuve de son identité, de sa nationalité ou de sa résidence permanente, ainsi que de sa qualité de marin. 3.3. La demande devrait contenir toutes les informations obligatoires d'après l'annexe I de la présente convention. Le formulaire de demande devrait prier les requérants de noter qu'ils seront passibles de poursuites et de sanctions pénales s'ils font sciemment de fausses déclarations. 3.4. Quand une PIM est demandée pour la première fois et chaque fois que cela est jugé nécessaire par la suite à l'occasion d'un renouvellement: 3.4.1. la demande, remplie mais non signée, devrait être présentée par le requérant en personne à un fonctionnaire désigné par l'autorité chargée de délivrer les PIM; 3.4.2. une photographie numérique ou originale et les données biométriques du requérant devraient être prises sous le contrôle du fonctionnaire désigné; 3.4.3. la demande devrait être signée en présence du fonctionnaire désigné; 3.4.4. la demande devrait ensuite être transmise par le fonctionnaire désigné directement à l'autorité chargée de délivrer les PIM pour traitement. 3.5. L'autorité chargée de délivrer les PIM devrait adopter des mesures appropriées pour garantir la sécurité et la confidentialité de la photographie numérique ou originale et des données biométriques. 3.6. La preuve de l'identité fournie par le requérant devrait être conforme à la législation et à la pratique en vigueur dans l'Etat Membre qui délivre la PIM. Cette preuve pourrait prendre la forme d'une photographie récente du requérant, certifiée ressemblante par l'armateur ou le capitaine du navire ou un autre de ses employeurs, ou encore par le directeur de son établissement de formation. 3.7. Le passeport du requérant ou un certificat d'admission en tant que résident permanent servira normalement de preuve de sa nationalité ou de sa résidence permanente. 3.8. Les requérants devraient être invités à déclarer toute autre nationalité qu'ils possèdent et à affirmer qu'ils n'ont pas reçu ou demandé de PIM à un quelconque autre Membre. 3.9. Le requérant ne devrait pas recevoir de PIM s'il en possède déjà une. 3.9.1. Un système de renouvellement prématuré devrait s'appliquer lorsqu'un marin sait à l'avance que, compte tenu de la période de son service, il ne sera pas en mesure de présenter sa demande de renouvellement à la date d'expiration. 3.9.2. Un système de prolongation devrait s'appliquer lorsqu'une prolongation d'une PIM devient nécessaire en raison d'une prolongation imprévue de la période de service. 3.9.3. Un système de remplacement devrait s'appliquer dans les cas de perte de PIM. Un document temporaire approprié peut être délivré. 3.10. Pour prouver qu'il est un marin au sens de l'article 1 de la présente convention, le requérant devrait au moins présenter: 3.10.1. une ancienne PIM ou un livret maritime; 3.10.2. un certificat de capacité, un brevet d'aptitude ou une preuve de toute autre formation appropriée;



3.10.3. des preuves tout aussi convaincantes. 3.11. Il faudrait trouver des preuves supplémentaires lorsque cela est souhaitable. 3.12. Toutes les demandes devraient faire l'objet au minimum des vérifications suivantes par un fonctionnaire compétent de l'autorité qui délivre les PIM: 3.12.1. vérification que la demande est complète et ne fait apparaître aucune incohérence pouvant susciter des doutes quant à la véracité des déclarations; 3.12.2. vérification que les renseignements et la signature correspondent à ceux qui figurent sur le passeport du requérant ou sur tout autre document fiable; 3.12.3. vérification, auprès des autorités qui ont délivré le passeport ou auprès d'autres autorités compétentes, de l'authenticité du passeport ou des autres documents produits. S'il y a des raisons de douter de l'authenticité du passeport, l'original devrait être envoyé à l'autorité concernée. Dans les autres cas, une copie des pages pertinentes peut être envoyée; 3.12.4. comparaison, le cas échéant, de la photographie fournie avec la photographie numérique mentionnée à la section 3.4.2 ci-dessus; 3.12.5. vérification de l'authenticité apparente de la certification mentionnée à la section 3.6 ci-dessus; 3.12.6. vérification que les preuves mentionnées ci-dessus à la section 3.10 confirment que le requérant est bien un marin; 3.12.7. vérification, dans la base de données mentionnée à l'article 4 de la convention, en vue de s'assurer qu'une PIM n'a pas déjà été délivrée à une personne correspondant au requérant; si le requérant possède une ou éventuellement plusieurs nationalités ou un lieu de résidence permanente en dehors du pays dont il est ressortissant, les renseignements nécessaires devraient également être demandés aux autorités compétentes de l'un et l'autre des pays concernés; 3.12.8. vérification, dans toute base de données nationale ou internationale pertinente à laquelle l'autorité qui délivre les PIM a accès, qu'une personne correspondant au requérant ne constitue pas un risque éventuel pour la sûreté. 3.13. Le fonctionnaire auquel se réfère la section 3.12 ci-dessus devrait établir une note succincte pour le dossier indiquant les résultats de chacune de ces vérifications et appelant l'attention sur les faits qui conduisent à conclure que le requérant est un marin. 3.14. Une fois pleinement vérifiée, la demande, accompagnée par les pièces justificatives produites et par la note versée au dossier, devrait être transmise au fonctionnaire chargé d'établir la PIM qui sera délivrée au requérant. 3.15. La PIM complétée, accompagnée du dossier correspondant, devrait ensuite être transmise pour approbation à un fonctionnaire supérieur de l'autorité qui délivre les PIM. 3.16. Le fonctionnaire supérieur ne devrait donner cette approbation que si, après au moins l'examen de la note figurant dans le dossier, il est convaincu que les procédures ont été correctement appliquées et que la délivrance de la PIM au requérant est justifiée. 3.17. Cette approbation devrait être donnée par écrit et s'accompagner d'explications concernant tout aspect de la demande qui mérite une attention particulière. 3.18. La PIM, accompagnée du passeport ou de tout autre document analogue, devrait être directement remise au requérant contre reçu ou lui être envoyée, ou encore, s'il en a exprimé le souhait, être adressée au capitaine du navire sur lequel il est engagé ou à son employeur, dans les deux cas par des moyens postaux fiables avec accusé de réception. 3.19. Lorsqu'une PIM est remise au requérant, les renseignements mentionnés à l'annexe II de la convention devraient être entrés dans la base de données dont il est question à l'article 4 de la convention. 3.20. Les règles de l'autorité qui délivre les PIM devraient préciser un délai maximal de réception après envoi. Si l'avis de réception n'est pas reçu dans ce délai et après notification du marin, une mention appropriée devrait être introduite dans la base de données, la PIM devrait être officiellement signalée comme perdue et le marin informé. 3.21. Toutes les annotations, notamment les notes (mentionnées à la section 3.13 ci-dessus) et les explications mentionnées à la section 3.17, devraient être conservées en lieu sûr pendant la période de validité de la PIM et pendant trois ans après son expiration. Ces annotations et explications mentionnées à la section 3.17 devraient être enregistrées dans une base de données interne distincte et rendues accessibles: a) aux



personnes en charge de la surveillance des opérations; b) aux fonctionnaires en charge de l'examen des demandes de PIM; et c) pour les besoins de la formation. 3.22. Lorsque des informations laissent entendre qu'une PIM a été délivrée incorrectement ou que les conditions de sa délivrance ne sont plus remplies, ceci devrait être rapidement notifié à l'autorité qui délivre les pièces afin que la pièce soit retirée dans les plus brefs délais. 3.23. Lorsque la PIM est suspendue ou retirée, l'autorité devrait actualiser immédiatement sa base de données pour signaler que cette PIM n'est plus reconnue. 3.24. Si une demande de PIM est refusée ou qu'une décision de la suspendre ou de la retirer est prise, le requérant devrait être informé par voie officielle de son droit de recours et être tenu pleinement au courant des raisons de cette décision. 3.25. Les procédures de recours devraient être aussi rapides que possible et compatibles avec la nécessité d'un examen équitable et complet. 4. Exploitation, sécurisation et actualisation de la base de données 4.1. L'autorité qui délivre les PIM devrait adopter des mesures appropriées et des règles nécessaires pour appliquer l'article 4 de la présente convention et notamment pour garantir: 4.1.1. la mise à disposition 24 heures sur 24, sept jours sur sept, d'un centre permanent ou d'un accès électronique, conformément aux paragraphes 4, 5 et 6 de l'article 4 de la présente convention; 4.1.2. la sécurité de la base de données; 4.1.3. le respect des droits de la personne lors du stockage, du traitement et de la communication des données; 4.1.4. le respect du droit du marin à vérifier l'exactitude des données le concernant et de les faire corriger, en temps utile, si elles contiennent des erreurs. 4.2. L'autorité qui délivre les PIM devrait établir des procédures appropriées pour protéger la base de données, notamment: 4.2.1. obligation de faire régulièrement des copies de la base, qui seront conservées sur des supports tenus en lieu sûr, hors des locaux de l'autorité qui délivre les PIM; 4.2.2. permission aux seuls fonctionnaires spécialement autorisés d'avoir accès à une entrée saisie dans la base de données ou d'y apporter un changement une fois que cette entrée a été confirmée par le fonctionnaire qui l'a saisie. 5. Contrôle de la qualité des procédures et évaluations périodiques 5.1. L'autorité qui délivre les PIM devrait désigner comme contrôleur un fonctionnaire supérieur dont l'intégrité, la loyauté et la fiabilité sont reconnues et qui ne participe pas à la garde ou à la manipulation des PIM, pour: 5.1.1. contrôler en permanence la mise en uvre de ces prescriptions minimales; 5.1.2. appeler immédiatement l'attention sur tout manquement s'y rapportant; 5.1.3. donner au directeur et aux fonctionnaires concernés des avis sur les améliorations de la procédure de délivrance des PIM; 5.1.4. soumettre à la direction un rapport concernant les contrôles de qualité effectués sur les points ci-dessus. Le contrôleur devrait être si possible familiarisé avec les opérations à contrôler. 5.2. Le contrôleur devrait faire directement rapport au directeur de l'autorité qui délivre les PIM. 5.3. Tous les fonctionnaires attachés à l'autorité qui délivre les PIM, notamment le directeur, ont l'obligation de fournir au contrôleur tous les documents ou renseignements que celui-ci juge utiles pour l'accomplissement de sa tâche. 5.4. L'autorité qui délivre les PIM devrait prendre les dispositions appropriées pour que les fonctionnaires puissent librement parler au contrôleur sans crainte de subir des conséquences. 5.5. Le mandat du contrôleur devrait accorder une attention particulière aux tâches suivantes: 5.5.1. vérifier que les ressources, les locaux, le matériel et le personnel sont suffisants pour une exécution efficace des fonctions de l'autorité qui délivre les PIM; 5.5.2. veiller à ce que les mesures prises pour la garde en lieu sûr des pièces vierges ou remplies soient appropriées; 5.5.3. veiller à ce que les règles, mesures ou procédures exigées par les sections 2.6, 3.2, 4 et 5.4 ci-dessus aient été adoptées;



5.5.4. veiller à ce que ces règles et procédures ainsi que les mesures soient bien connues et comprises des fonctionnaires concernés; 5.5.5. contrôler dans le détail et de façon aléatoire chaque activité effectuée pour le traitement des cas particuliers, y compris les annotations et dossiers s'y rapportant, depuis la réception de la demande jusqu'au terme de la procédure pour la délivrance de la PIM; 5.5.6. vérifier l'efficacité des mesures de sécurité prises pour la garde des pièces vierges, des matières et des matériels; 5.5.7. vérifier, si nécessaire avec l'aide d'un expert de confiance, la sécurité et la véracité des informations conservées sur un support électronique et veiller à ce que la règle de l'accès 24 heures sur 24, sept jours sur sept, soit bien respectée; 5.5.8. enquêter sur tout rapport fiable faisant état de la possibilité de la délivrance illicite d'une PIM, d'une falsification ou encore de l'obtention frauduleuse d'une telle pièce, afin d'identifier toute mauvaise pratique interne ou défaut des systèmes ayant pu entraîner ou faciliter une délivrance illicite, une falsification ou une fraude; 5.5.9. enquêter sur les plaintes alléguant un accès inadéquat aux renseignements contenus dans la base de données, compte tenu des exigences des paragraphes 2, 3 et 5 de l'article 4 de la convention, ou des erreurs dans ces indications; 5.5.10. s'assurer que le directeur de l'autorité qui délivre les PIM prenne des mesures rapides et efficaces pour donner suite aux rapports identifiant les améliorations à apporter aux procédures de délivrance et les points faibles; 5.5.11. conserver l'enregistrement des contrôles de qualité qui ont été effectués; 5.5.12. veiller à ce que les évaluations par la direction des contrôles de qualité aient été effectuées et que l'enregistrement de ces évaluations soit conservé. 5.6. Le directeur de l'autorité qui délivre les PIM devrait procéder à une évaluation périodique de la fiabilité du système et des procédures de délivrance ainsi que de leur conformité avec les prescriptions de la convention. Cette évaluation devrait tenir compte de ce qui suit: 5.6.1. résultats de tout contrôle du système et des procédures de délivrance; 5.6.2. rapports et résultats d'enquêtes et autres indications concernant l'efficacité des mesures correctives prises à la suite des carences ou des manquements constatés en matière de sûreté; 5.6.3. informations enregistrées sur les PIM délivrées, perdues, annulées ou abîmées; 5.6.4. informations enregistrées concernant le fonctionnement du contrôle de qualité; 5.6.5. informations enregistrées concernant les problèmes de fiabilité ou de sécurité de la base de données électronique, y compris les demandes de renseignements adressées à la base; 5.6.6. effets des changements apportés au système et aux procédures de délivrance des PIM à la suite d'améliorations ou d'innovations technologiques concernant les procédures de délivrance; 5.6.7. conclusions des contrôles effectués par la direction; 5.6.8. contrôle des procédures en vue de garantir qu'elles soient appliquées conformément aux droits et aux principes fondamentaux au travail énoncés dans les instruments pertinents de l'OIT. 5.7. Des procédés et procédures devraient être mis en place en vue d'empêcher toute divulgation non autorisée des rapports remis par d'autres Membres. 5.8. L'ensemble des procédés et des procédures de contrôle devraient garantir que les techniques de fabrication et les pratiques en matière de sûreté, notamment les procédures d'inventaire, sont suffisantes pour répondre aux prescriptions de la présente annexe.



Jurisprudenţa altor state Marea Britanie Race discrimination: Inferring discrimination / Comparison The Respondent was dismissed from her post as a night hostel worker after abusing a resident. She claimed, inter alia, race discrimination. The Tribunal upheld the claim. Held: the decision was not Meek compliant and was perverse. HIS HONOUR JUDGE REID QC 1. This is an appeal from a decision of an Employment Tribunal held at Stratford on 31 January and 13 April 2006, followed by consideration in chambers on 25 May 2006. The judgment was eventually dated 18 December 2006 and was entered on the register on 8 January 2007. There is no explanation as to why the judgment took so long to prepare and deliver. By the judgment the Tribunal held that the Appellant, Look Ahead Housing and Care Limited (“Look Ahead”) had been guilty of what it described as a “serious act” of race discrimination, and found that the Claimant, Mrs Akinde, should be awarded £10,000 by way of remedy. 2. Mrs Akinde, the Claimant, had presented two complaints to the Tribunal. The first, dated 10 January 2005, was a claim for unfair dismissal. The second claim, apparently received by the Tribunal on 1 February 2005, alleged race and sex discrimination. Claims relating to unpaid wages and holiday pay were also raised but the Tribunal was informed that those had been settled between the parties before the hearing. The claim for unfair dismissal was discontinued by a letter dated 6 April 2005. The issues before the Tribunal were therefore as to race and sex discrimination. Basic Facts 3. The Claimant had worked as a night hostel worker with Look Ahead since September 1988. The Claimant's role was to provide night cover at its 158 bed Aldgate hostel. Look Ahead is a Special Housing Association operating in southeast England. It provides support and care for different client groups, in particular, homeless people, many being young persons with drug problems and other substantial difficulties. It has many residential facilities and has more than 500 employees. 4. At 31 August 2003 the Claimant had two warnings on her file: a final warning relating to her use of the clients’ laundry facilities for her own purposes, which was to remain on her file for 2 years from May 2003, and a first written warning to remain on her file for a year from September 2003 following an incident when she had been found asleep on duty. 5. On 31 August 2004 the Claimant was on duty at the hostel with Freddy, a fellow employee, and the team leader, Patrick Onwuka, an agency worker. All three were of black African (Nigerian) origin. During breakfast, there was an incident. There were two agency staff serving in the canteen and the Claimant was on duty with Freddy. 6. At about 7:30 a.m. Freddie left the canteen to do a wake-up call for a resident. This had been arranged by the daily staff and Freddy had been told he should do it by the team leader. The Claimant was left as the only support worker with the two canteen agency workers in the dining area with the residents. She was of the same grade as Freddy and had no authority to countermand the instructions or to require him to stay in the canteen with her. She was equipped with a walkie-talkie and was aware that she should not be left alone in the canteen without a fellow worker. However, she made no attempt to call the team leader or anyone else to ask for a replacement to cover for Freddy, although cover was available.



7. During Freddy’s absence there was an incident in which a resident, Resident D, became abusive because his tray was wet. When the Claimant intervened she was racially abused and threatened by Resident D. During the altercation she made an abusive remark about the resident’s mother. Following the incident the Claimant was distressed. She went to the manager’s office and was sent home. She should have filled in an incident sheet for the hostel’s incident book. She was told she could do this when she next came in. Neither then nor subsequently did she record the incident. 8. The resident complained and a disciplinary investigation took place. Between 1 September and 9 September the deputy manager Mr Phillippo, assisted by Ms Chiazza from Look Ahead’s HR Department, took statements from the agency workers in the canteen, which he wrote out and they signed. He also took a statement from another resident who was present, and on 9 September he saw Resident D who prepared his own statement. He then interviewed the Claimant on 14 September. 9. The management took the view that the appropriate course was to deal with the disciplinary action against the Claimant first and then deal with the complaint that the resident had racially abused the Claimant. Following the taking of statements a disciplinary hearing took place at which the Claimant was represented by a union representative. The charge was that she did not act in accordance with the expected standards of professional behaviour detailed in Look Ahead’s code of conduct. At the hearing the Claimant denied she had used the language complained of and her representative raised the issue that she had been left alone in the canteen contrary to Look Ahead’s Personal Safety at Work policy. 10. In its decision the panel commented on this latter point “You allowed another member of staff to leave the canteen but you did not radio for a replacement member of staff”. As to the allegation of misconduct the panel upheld the allegation of misconduct and taking into account the final written warning imposed the sanction of dismissal with payment in lieu of notice. It also expressed concern that no action was being taken pending the outcome of the disciplinary process, but did not attempt to prejudge what that action should be. 11. The Claimant appealed. In her appeal she raised issues as to: (1) the circumstances in which she was left as the only member of staff in the dining area; (2) whether she had in fact been verbally abusive to the resident; and (3) the management’s conduct towards her. Her appeal was dismissed. 12. The resident was given a six months final written warning some six weeks after the incident but left the hostel for other reasons. The Claimant began her two sets of proceedings. Issues for the Tribunal 13. The “Details of Claim” annexed to the Claimant’s IT1 in the present case were conspicuously lacking in clarity. It appears she used identical details in her unfair dismissal claim. There was a case management discussion on 10 June 2005 as a result of which the Tribunal defined the issues as follows:

“5.1. the Claimant’s racial and ethnic origin, 5.2. whether the Respondent treated the Claimant less favourably on grounds

of her gender by not taking any disciplinary action against her colleagues Freddy and Patrick in respect of the fact that she was left alone in the canteen whereas that fact featured heavily in the Claimant's disciplinary procedures and in the decision to dismiss her, and

5.3. whether the Respondent treated the Claimant less favourably on the grounds of her race by taking no action against Resident D when compared against a white comparator the Respondent would either, under the same circumstances, have taken appropriate action against Resident D or if the Respondent did not take any action against Resident D then the Respondent would not have taken action against the staff member concerned.”



14. The first of the issues was not a matter of debate. It was common ground that the Claimant was of black African (Nigerian) origin, as were Freddy and Patrick. The second issue was disposed of by the Tribunal in favour of Look Ahead. It held that Patrick (who was not an employee but an agency worker) was not an appropriate comparator. It held that Freddy was an appropriate comparator but that the claim of sex discrimination failed. There is no appeal against that decision. This appeal turns on the third issue. This third issue had been refined after the Claimant abandoned her initial claim which was based on Resident D as a comparator. The Tribunal’s approach 15. The Tribunal said it was accepting the guidance set out in Igen v Wong [2005] EWCA Civ 142. It said it approached its task in this way:

“(i) The determination of cases such as this requires a staged process. We

first have to make findings of primary fact and to determine whether those show less favourable treatment and a difference in race and gender, in respect of both claims, … The test is: are we satisfied, on the balance of probabilities and with the burden of proof resting on the Claimant, that this Respondent treated this black woman less favourably than he treated or would have treated someone in the same situation that was white and male.

(ii) If we are so satisfied, we proceed to the second stage and consider whether we could draw an inference that the less favourable treatment was on the grounds of race and/or the fact that she is female. It requires some investigation of the Respondent's thought processes: what is the “reason why” the treatment occurred? There may be findings of fact relevant to the issues discussed above which influence us here, or other findings of fact …

(iii) At this stage we direct ourselves in accordance with section 63A of the SDA and 54A of the RRA. If we could draw an inference of race and sex discrimination, we look to the Respondent to see whether it provides a credible, non-discriminatory explanation or reason for the difference in treatment. In the absence of such an explanation, or rather in the absence of anything which we accept as proven on the balance of probabilities, we will infer or presume that the less favourable treatment occurred because of the Claimant's race and gender, as claimed.”

The findings on Race Discrimination 16. The only issue in relation to race discrimination was the narrowly defined issue set out as issue 5.3 above. This was the only claim based on race discrimination with which Look Ahead had to deal. 17. The Tribunal’s findings of fact which it felt “could lead to inferences of less favourable treatment [on the grounds of race]” were in part dealt with at paragraphs 72 and 76 of the judgment but were finally set out at paragraph 82. Paragraph 82 is in these terms:

“82. The Tribunal found facts which could lead to inferences of less favourable treatment. These are as follows: the fact that the Respondent seized upon the apparent breach of the Personal Safety at Work Code and used it against the Claimant in her disciplinary hearing, in the dismissal letter and at the appeal, the fact that the Respondent failed to take any action against Resident D until some time had passed and not until after the disciplinary hearing and then did not find



it necessary to inform the Claimant that action had been taken until much later and possibly not until these proceedings were underway.”

18. The Tribunal said that it then “look[ed] to the Respondent for a non-discriminatory reason for this treatment of the Claimant”. In so far as it did so it appears to have done so at paragraphs 84 and 85 of the judgment. At paragraphs 86 the Tribunal discounted the Claimant’s proposed actual comparators (none of whom had spoken inappropriately to a resident) and at paragraph 87 the Tribunal determined that it had to look at a hypothetical comparator, “a white worker with an existing final warning on their file who was accused of speaking inappropriately to a resident who have behaved in a threatening manner towards him/her”. 19. The Tribunal then went on to make its findings of race discrimination in these terms:

“87. …We find that in a case where a white worker is threatened by a resident and reacts by making an inappropriate remark both aspects of that incident would have been treated seriously and dealt with at the same time and treated equally as seriously by the Respondent. This would have been the case even it the white worker had an existing final written warning on their file for [an] unrelated matter which did not involve inappropriate behaviour to residents. The Respondent would also have considered the threatening behaviour towards the worker as a serious matter and would have given due consideration to whether it amounted to provocation in eliciting the inappropriate outburst from the worker, if it was out of character. It is also our judgment that the issue of the breach of the Personal Safety at Work Policy would not then have become the main issue in the disciplinary hearing and certainly not at the appeal hearing. 88. If there had been no prolonged discussion of the breach of the Personal Safety at Work Policy at the hearings and instead the issue of provocation had been properly considered, the Respondent would then have found itself with a worker who displayed misconduct towards a resident which she had never done before and who had a final written warning on her record from an unrelated type of incident ie breach of their laundry facilities. This is a worker who has been employed since 1988 without ever having behaved towards a resident in that way prior to this incident. In our judgement, such a comparator would not have been dismissed. It is probable that in the case of the hypothetical comparator the Respondent would have applied some other sanction short of dismissal. 89. We therefore find that the Claimant suffered a detriment because the Respondent failed to consider the racial abuse she suffered seriously enough, failed to deal appropriately with Resident D or to inform her when they did and instead, took into account irrelevant uninvestigated considerations at the internal hearings which resulted in her being dismissed. The Claim of discrimination contrary to Section 1 of the Race Re1ations Act 1976 is well founded.”

20. The Tribunal made further findings when it came to the question of remedy. They determined that the award should be “within the middle band of Vento” and awarded £10,000. In coming to that conclusion they observed that the Claimant has worked in this environment with vulnerable residents for a long period of time and the Tribunal finds that it is likely that she has faced provocative and difficult situations before, none of which has resulted in her behaving in this way. They stated there was no evidence that this formed part of the Respondent's consideration when deciding how to deal with this incident at para 103:

“103. …The Claimant did behave inappropriately towards him in her response to him and she always admitted this. However, this remark was made in a particular context and there is no evidence that the Respondent took that context into account in deciding what sanctions to impose on her.



104. In our findings we also stated that the Respondent placed significant emphasis on the alleged breach of the Personal Safety at Work Policy even though the investigation had not focused on or dealt with that in any way and no-one else had been questioned about this alleged breach and it had not been properly considered as an item of misconduct for which she should be disciplined. However, this is taken by the Respondent once inadvisably mentioned by the Claimant's representative and used in effect, as the reason to dismiss her. This is clearly less favourable treatment and resulted in the Claimant losing a job to which she was obviously committed and had been prepared to work at for a considerable period of time.”

Look Ahead’s case 21. Look Ahead attacked the decision of the Employment Tribunal on two fronts. First it submitted that the Tribunal failed to explain or give adequate reasons for its finding that the Claimant had established sufficient facts, from which in the absence of an adequate explanation, the Employment Tribunal might draw an inference that the acts of which she complained as amounting to less favourable treatment were by reason of her race. Second it attacked the Tribunal’s failure to consider Look Ahead’s “non-discriminatory explanations”. It submitted that the result was a decision which was perverse or wrong in law. 22. As to the first line of attack, Look Ahead submitted the Tribunal failed to give adequate consideration to the facts that showed that the Respondent had a non-discriminatory reason for acting as it had, namely that she had committed an act of misconduct in breach of the Respondent's Professional Conduct Code and had a final written warning on her record. The Employment Tribunal accepted that Look Ahead’s employees had a duty to maintain professional standards of behaviour in their dealings with especially vulnerable residents and that the Claimant's retort to Resident D was not in accordance with such standards and that she had been disciplined for breach of the Respondent's Professional Conduct Code. 23. As to the second line of attack, it was submitted that if less favourable treatment was properly found by the Tribunal, it erred by failing to consider the non-discriminatory explanation for the Claimant's treatment. The two matters the Tribunal found at paragraph 82 could lead to inferences of less favourable treatment were: (a) “The fact that Respondent seized upon the Claimant's apparent breach of the Personal Safety at Work Code and used it against the Claimant”; and (b) “The fact that the Respondent failed to take any action against Resident D until some time had passed and not until after the disciplinary hearing and then [delayed in informing the Claimant].” 24. As to (a) the Tribunal had witness statements from and heard evidence from Mr Walker and Mr Phillippo but failed to consider the Respondent's non-discriminatory explanation. The personal safety at work policy was not the main subject of discussion. The issue was raised by the Claimant who alleged that Look Ahead had breached this policy as the Claimant was on duty on her own at the time of the incident. Look Ahead properly responded to the Claimant's case and pointed out that the policy required an employee to radio for additional cover in circumstances where an employee was alone on duty and the Claimant did not do this. The criticism of the Respondent for mentioning the policy issue at the appeal was misguided and perverse. As the Tribunal acknowledged the Claimant appealed on the policy issue. Therefore such findings should not have led a properly directed ET to draw an inference of less favourable treatment on grounds of race. 25. Look Ahead's evidence was as stated in the dismissal letter that the dismissal was based on the allegation of misconduct. The Tribunal failed to acknowledge the clear evidence borne out by its dismissal letter that the reason for dismissal was the breach of Professional Conduct and also that taking into account the final written warning; the sanction was dismissal with payment in lieu of notice.



26. As to (b) the Tribunal accepted that the Look Ahead’s duties to its employees and residents are different and appeared to accept the Respondent's explanations regarding the delay that action was not taken against the Resident D until the disciplinary was concluded against the Claimant. Look Ahead also stated that it expected a higher standard of behaviour from its staff than residents. The finding that Look Ahead failed to treat the Resident D's actions seriously was contrary to the finding recorded by the ET that Resident D was in fact given a final written warning and told that any repeat behaviour would lead to his eviction. 27. The Tribunal failed to explain why it determined that a white employee who had a final written warning on their record would not have been treated in the same way. In any event the Claimant had two written warnings on her record at the time (one final and one first written warning), so the hypothetical comparator was wrong. Had the Tribunal considered the evidence appropriately the Respondent would have been found to have discharged the burden and a finding of race discrimination would not have been made. The decision was in terms which made it impossible to understand why it was that the Tribunal had reached the conclusion which it did and the decision was therefore either perverse or at the least not compliant with the requirements of Meek v Birmingham City Council [1987] IRLR 250. The Claimant’s case 28. The Claimant submitted:

(i) An appeal tribunal can only intervene to upset a finding of fact by a tribunal of first instance on the ground of perversity. It can only do so if the decision reached was not a “permissible option”. In this case, the finding by the ET was not “unsupported by any evidence” and its conclusions reached were "a permissible option". (ii) The Tribunal adopted the two-stage process. From the facts found the ET concluded that it “found facts which could lead to inferences of less favourable treatment”, and identified the facts in paragraph 82. The ET did as a fact-finding tribunal give adequate reasons for its findings that the Claimant had established sufficient facts, from which, in the absence of an adequate explanation, the Employment Tribunal might draw an inference that the acts of which she complained amounted to less favourable treatment by reason of her race. (iii) It then “looked to the Respondent for a non-discriminatory reason for this treatment.” It noted that “The Respondent's case is that the Claimant was disciplined and eventually dismissed because of a breach of the Respondent's professional conduct code”, found that “the workers at the Respondent would have a duty to maintain professional standards ...” but concluded that, “The claimant was disciplined for breach of the professional conduct code. However, her dismissal was for something different”. It then gave specific reasons for this view:

“[Look Ahead] interpreted the personal safety at work policy to her detriment. The apparent breach of the Personal Safety at Work Code features and becomes the main subject of discussion in her disciplinary hearing and appears even more prominently in the appeal hearing and was therefore in the mind of the dismisser when the decision to dismiss rather than apply any other sanction short of dismissal. The Respondent then put that incident together with the final written warning which she had received sometime before over her misuse of the laundry facilities, it was decided that they had no choice but to dismiss her. This is not therefore a dismissal based on the breach of the professional conduct code.”

It is not the case that the Tribunal “failed to give adequate consideration to the facts that showed the Respondent had a non-discriminatory reason" because the Tribunal was there demonstrating that it did give the point proper consideration.



(iv) This decision was a “permissible option” on the facts as found by the Tribunal. The clearest basis for this is to be found after the Employment Tribunal in considering the Claimant’s sex discrimination claim gave detailed consideration to whether there was “a non-discriminatory reason for the difference in treatment between the Claimant and Freddy” and concluded that, “…the Claimant was in actuality, disciplined for the alleged breach of the Personal Safety at Work Code. In comparison, no one is questioned about it”, and noted that, “The Claimant is not alone in her breach of the Code ...” yet, “None of the employees concerned had been dismissed as a result”. (v) Nor was it the case that the Tribunal failed to give sufficient prominence to the fact that the Claimant had had committed an act of misconduct in breach of the Respondent's Professional Conduct Code and had a final writing warning on her record. But employers cannot construct a reason for a dismissal. In this case, the Tribunal found that the non-discriminatory reasons for dismissal were not sustainable on the evidence. It had earlier observed at paragraph 53 that:

“…The Respondent's decision to leave the matter of dealing with the Resident D to one side while they proceed with the disciplinary action against the Claimant could have led the claimant to conclude that they doubted her and other witnesses' evidence and/or that they had not taken the issue of racial abuse seriously. It is apparent that at the time the Respondent considered the Claimant's retort to the resident to be more serious than the racial abuse and threats of violence towards her.”

(vi) It did not follow that just because the Claimant had a “final warning" against her that she would have automatically been dismissed as a result of this incident. The ET dealt with this issue very carefully before concluding that the Claimant had clearly suffered a detriment as a result of her employer's actions. (vii) The ET had the benefit of hearing the evidence. It concluded that if a white hypothetical comparator were threatened by a resident and reacted by making an inappropriate remark, both aspects of that incident would have been treated seriously and dealt with at the same time and treated equally as seriously by the Respondent. It observed that:

“If there had been no prolonged discussion of the breach of the Personal Safety at Work Policy at the hearings and instead the issue of provocation had been properly considered, the Respondent would have found itself with a worker who displayed misconduct towards a resident which she had never done before and who had a final written warning on her record from an unrelated type of incident; ie breach of their laundry facilities.”

And that: “the Claimant suffered a detriment because the Respondent failed to consider the racial abuse she suffered seriously enough, failed to deal appropriately with Resident D or to inform her when they did and instead took into account irrelevant uninvestigated consideration at the internal hearing which resulted in her being dismissed.”

Since the EAT cannot substitute its own view for that of the Employment Tribunal the EAT cannot intervene if the Tribunal's decision is within the range of 'permissible options'. In this case, it was.

Discussion



29. There was no real dispute as to the law involved. 30.

“It is the job of the industrial tribunal to find the facts, apply the relevant law, and to reach the conclusion to which its findings and the experience of its members lead. When an industrial tribunal has done just that, it will not be often that it can be said legitimately that its conclusion offends reason or was one to which no reasonable tribunal could have come. If the industrial tribunal did not err in law, its decision should not be disturbed by an appellate court unless it can be said in effect: 'My goodness, that was certainly wrong.’ ”

The County Council of Hereford & Worcester v Neale [1980] IRLR 168 per May LJ at para. 45, (CA):

“The danger in that approach is that an appellate court can very easily persuade itself that, as it certainly would not have reached the same conclusion, the Tribunal that did so was 'certainly wrong'. The more dogmatic the temperament of the judges, the more likely they are to take that view. That is a classic non sequitur…. What matters is whether the decision under appeal is a permissible option. To answer that question in the negative in the context of employment law, the EAT will almost always have to be able to identify a finding of fact which was unsupported by any evidence or a clear self-misdirection in law by the tribunal. If it cannot do this, it should re-examine with the greatest care its preliminary conclusion that the decision under appeal was not a permissible option and has to be characterised as 'perverse'”.

Piggott Bros & Co Ltd v. Jackson [1991] IRLR 309 per Lord Donaldson MR at para. 17, (CA). An appeal on the ground of perversity should only be allowed where an overwhelming case has been made out that the Tribunal has reached a conclusion which no reasonable tribunal could have reached: Yeboah v Crofton [2002] EWCA Civ 794.

“It has on a number of occasions been made plain that the decision of an Industrial Tribunal is not required to be an elaborate formalistic product of refined legal draftsmanship, but it must contain an outline of the story which has given rise to the complaint and a summary of the Tribunal's basic factual conclusions and a statement of the reasons which have led them to reach the conclusion which they do on those basic facts. The parties are entitled to be told why they have won or lost. There should be sufficient account of the facts and of the reasoning to enable the EAT or, on further appeal, this court to see whether any question of law arises; and it is highly desirable that the decision of an Industrial Tribunal should give guidance both to employers and trade unions as to practices which should or should not be adopted.”

Meek v City of Birmingham Council [1987] IRLR 250 per Bingham LJ at para. 8 (CA). 31. The current provisions in the discrimination legislation require a tribunal to go through a two stage process. The first stage requires the claimant to prove facts from which the tribunal could conclude in the absence of adequate explanation that the respondent has committed or is to be treated as having committed the unlawful act of discrimination against the claimant. If the claimant is successful at that stage the second



stage comes into play. The second stage requires that unless the respondent proves he did not commit or is not to be taken as having committed the unlawful act if the complaint is not to be upheld: see Igen v Wong [2005] EWCA Civ 142. Madrassy v Nomura International Plc [2007] EWCA Civ 33 (which clarifies the law as set out in Igen) made it clear (1) the burden of proof does not shift to the employer simply because the claimant establishes a difference in status (eg sex) and a difference in treatment and (2) there must be more sufficient material (taking into account both the claimant’s and the respondent’s evidence) from which a reasonable tribunal could properly conclude that on the balance of probabilities the respondent had committed an unlawful act of discrimination. 32. The Tribunal dealt with the case by the two stage process envisaged by Igen. It did not, of course, have the benefit of the later Court of Appeal decision in Madrassy. In dealing with the first stage it identified two matters (1) “the fact that the Respondent seized upon an apparent breach of the Personal Safety at Work Code....” and (2) "the Respondent failed to take any action against Respondent D until some time had passed" and then delayed in telling her the result of that action. 33. In making its decision the Tribunal appears to have considered the case on the basis that “the Claimant did behave inappropriately towards [Resident D] in her response to him and she always admitted this.” (see paragraph 103 of the decision). Judged by the high standard imposed by Crofton, this was perverse. According to the documents she denied any inappropriate conduct up to and at the appeal hearing. The Claimant denied that she used the language complained of. This appears from (i) the minute of the investigation meeting with the Claimant: “I never called his mother a cunt”... “I think I acted professionally”: (ii) the report of the investigation: “[the Claimant] completely denies calling [Resident D’s] mother ‘a cunt’ and feels she ‘acted professionally’ at all times”; (iii) the minutes of the disciplinary hearing “Q. From the report [resident D] was abusive and swearing, but you didn’t swear? A. No, I didn’t swear” and (iv) the minutes of the appeal hearing “[The Claimant] stated she did not say what she was accused of - she would have admitted it if that was the case. [The Claimant] continued that she said to the service user that he had to respect her the way he respects his mum.” And “[The Claimant’s representative] summed up the case in that they maintain that [the Claimant] did not swear at a service user.” No suggestion was made to the EAT that the documents were incorrect or that there was oral evidence from the Claimant to support the finding, nor is there anything in the Tribunal’s decision which indicates why (if such were the case) it did not accept the accuracy of the documentary evidence. 34. When it dealt with the race discrimination claim the Tribunal at paragraph 80 of its judgment made the finding that “[Look Ahead] did not take the issues of the racial abuse and physical threats … seriously.” This was the first head of the detriment which the Tribunal, at paragraph 89 of the judgment, found the Claimant suffered. 35. The evidence in support of that finding was said to be (1) that Look Ahead failed to take action against [Resident D] at the same time as the decision was made to discipline the Claimant, (2) that the investigation only began when he complained even though her manager had been aware of the incident on the following morning as she had been visibly shaken at the handover, (3) that Resident D was interviewed as part of the investigation on the morning following the incident whereas she was not interviewed until the 9 September, (4) when they did decide to give him a warning they did not inform her of this until much later, and (5) they failed to consider whether the racial abuse provoked the Claimant into behaviour which was unprofessional but out of character and to determine the sanction accordingly. 36. Of these five findings (1) and (4) formed the second of the three facts from which the Tribunal at paragraph 82 of its judgment found it possible to infer less favourable treatment. 37. We had difficulties with the five findings. Look Ahead did not take action against Resident D until after the disciplinary hearing but evidence was given to the effect that the manager intended to speak to the resident on the Monday following the hearing. He had intended to have the disciplinary process finished before dealing with the resident. The disciplinary panel took the view that he should already have dealt with the resident and



he then promptly did so, giving a final warning. We can see nothing in this set of facts from which it could properly be suggested that Look Ahead did not take the resident’s behaviour seriously, nor is there any suggestion in the decision that the Tribunal did not accept that evidence. 38. The second finding based on the fact that the investigation did not begin until Resident D had made his complaint similarly seems an odd basis for asserting that Look Ahead did not take the treatment of the Claimant seriously. The Claimant was upset at the handover and was told she could complete an incident sheet later. In fact she never did. It is difficult to see how failing to start an investigation before receipt of any account of the incident from the Claimant could be said to show that Look Ahead was not treating the maltreatment of the Claimant seriously. 39. The third finding of fact is simply wrong as to dates, though it is correct that the Claimant was interviewed last. The uncontested evidence was that Mr Phillippo was approached by Resident D who complained. He then saw and took statements from the two agency canteen workers on respectively 1 and 6 September and then another resident who the agency workers mentioned as having been present. On 9 September he interviewed Resident D. He then arranged to interview the Claimant. That interview took place in the presence of her union representative and a member of Look Ahead’s HR department. Again, we have difficulty in seeing how this shows any indication that the resident’s misbehaviour was not being taken seriously. 40. The fourth finding was that that they did not inform the Claimant of the warning given to the Resident until “much later”. Again, we cannot see how this indicated that Look Ahead did not treat the resident’s misconduct seriously. In comparing the relevant treatment of the resident and the Claimant the important context was how the resident was dealt with and not what or when the Claimant was told about it. In this connection the minutes of the appeal meeting on 15 November are instructive. They record “HS [Hilary Simon, Director of the Look Ahead] stated that until action was taken regarding staff members behaviour then action should not be taken [against a service user].” There was no issue raised by the Claimant or her representative as to this policy at the appeal hearing. The inevitable consequence of this policy decision was that any action taken against the resident would follow the conclusion of proceedings against the employee and communication of the outcome was inevitably much later. It can be said with considerable force that Look Ahead were guilty of lack of consideration to the Claimant in not keeping her informed what was done about Resident D, but that is not the same as saying that it did not treat the result of his misconduct seriously. 41. The last fact relied upon was the supposed failure to take account of the provocation the Claimant suffered in determining the penalty. It is unclear on what basis this finding was made. The minutes of the appeal hearing contains the following passage

“HS [the chair of the appeal panel] asked [Mr Walker] whether the disciplinary panel discussed the provocation that [the Claimant] might have had. Mr Walker confirmed that the statements do reflect that there was service user provocation, but her response to this was considered.”

There is no record that the Claimant’s representative referred to the issue of provocation, perhaps not surprisingly since (contrary to the Tribunal’s view) his case was that there had never been any misconduct by the Claimant. The decision letter stated that:

“in reaching its decision, the panel gave full consideration to the oral submission by Glen Walker, the chair of the disciplinary panel who summarized the proceedings of the disciplinary hearing and notes of the disciplinary hearing, which concluded in the decision to dismiss you. The appeal panel also gave full consideration to your written letter of appeal and the oral submission made by both yourself and William Everett on your behalf during the hearing.”



It seems on the basis of this material that there was no basis for the Tribunal’s finding that Look Ahead failed to take the provocation into account, nor is there any indication (if such were the case) as to why the Tribunal found that the decision letter did not accurately reflect the views of the panel and the reasons for its decision. Despite the failure of the Claimant’s representative to raise the point it is clear the disciplinary panel and the appeal panel were alive to the issue of provocation. 42. The Tribunal then went on to state that Resident D was not a proper comparator (as had been conceded by the Claimant before the hearing started) but to say that the facts found showed that Look Ahead had failed to deal swiftly and decisively with an incident dealing with an element of racial abuse to an employee at the same time as it dealt with the conduct of the employee in the same incident. It concluded that

“They did not treat both elements of the incident with the same seriousness as in our judgment they ought to have done.”

It is difficult to see why the fact that one participant in the incident was dealt with before the other shows that the two elements were not treated with the same seriousness. 43. The Tribunal at paragraph 82 found three facts which could lead to an inference of less favourable treatment. They were (1) and (4) which we have dealt with at paras 37 and 40 above. The remaining fact was that “[Look Ahead] seized upon the apparent breach of the Personal Safety at Work Code and used it against the Claimant in her disciplinary hearing, in the dismissal letter and at the appeal”. 44. What is unclear is why the Tribunal took the view that Look Ahead had “seized upon” the point. The way in which the point arose was that it was raised by the Claimant’s representative and persisted in not only at the initial hearing but on the appeal. The issue as to the apparent breach of the Personal Safety at Work policy was made by her representative by way of explanation of the background to the incident or as excuse or mitigation and by way of criticism of the management in allowing her to be alone (save for the agency canteen workers) when the incident occurred. It was therefore necessary for Look Ahead to deal with the point. Similarly the point was raised as a principal ground of appeal and so again had to be dealt with. In these circumstances it is difficult to see how it could be said that Look Ahead had “seized on” the point. It was a point regarded as being important by the Claimant and it would have been utterly wrong for the point not to have featured prominently in the proceedings and on the appeal. 45. At this stage in its judgment the Tribunal had not looked for any actual or hypothetical comparator. It is difficult to see in those circumstances how it could have found an inference of “less favourable treatment”. “Less favourable than what?” is the obvious question. Resident D was not a comparator. The Claimant had rightly discarded him as a comparator because the position of the staff and the disadvantaged residents of the hostel could not properly be compared. But the terms of findings (1) to (4) and paragraph 81 clearly suggest that in truth the Tribunal was using Resident D as the comparator. If it was not, it was simply asserting that because it found the way in which Look Ahead dealt with the incident was unsatisfactory, therefore there was an inference of less favourable treatment on the grounds of race. 46. The Tribunal did go on at paragraph 86 to reject certain proposed actual comparators and then at paragraph 87 adopted a hypothetical comparator. However the Tribunal appears to have selected the wrong hypothetical comparator, given that (a) it makes no reference to the comparator having a second written warning on his record and (b) no mention to any racial element in the conduct suffered by the hypothetical comparator. It may well be that the latter of these disparities would have adversely affected Look Ahead and the former may well have been of marginal relevance, but even so the hypothetical comparator was not a true comparator. 47. Even assuming for present purposes that the Tribunal was in some way silently referring back its hypothetical comparator, introduced at paragraph 87 of the judgment to its earlier finding of an inference of less



favourable treatment at paragraph 82 and assuming that the hypothetical comparator was a sufficiently accurate comparator for the purposes of the case there remains a further difficulty. There is nothing in the judgment to indicate why the Tribunal thought that the treatment of the Claimant which it regarded as unsatisfactory might in any way have been connected to her race. 48. In our judgment the findings of the Tribunal were not such as could properly have led it to the conclusion that there was an inference of less favourable treatment on the grounds of race and that should have been the end of the matter. 49. Even if, contrary to our view, that the Tribunal was entitled to hold on those facts that the onus had shifted to Look Ahead, there are further problems with the decision. The Tribunal looked at Look Ahead’s case that the Claimant was disciplined and dismissed for breach of the professional conduct code at para 84, but the Tribunal found that “her dismissal was for something different” as set out. It said:

“The Respondent interpreted the personal safety at work policy to the Claimant’s detriment. The apparent breach of the Personal Safety at Work Code features and becomes the main subject of discussion in her disciplinary hearing and appears even more prominently in the appeal hearing and was therefore in the mind of the dismisser when the decision to dismiss rather than apply any other sanction short of dismissal. The Respondent then put that incident together with the final written warning which she had received over her misuse of the laundry facilities, it was decided that they had no choice but to dismiss her. This is not therefore a dismissal based on the breach of the professional conduct code.”

50. The evidential basis on which the finding was based was as follows: Mr Phillippo’s evidence was that

“The only allegation against Bola at the hearing was that set out in Look Ahead's letter of 28 September 2004 that she had breached Section i of the Professional Code of Conduct”. At the disciplinary hearing her Union Representative raised the issue of why she was on her own in the canteen when the incident occurred. Under Look Ahead's Personal Safety at Work policy an office should be staffed by two members of staff where possible. There was also a protocol in place at the hostel that no one remained alone in the canteen. It was not raised as an allegation of misconduct that Bola had breached the Personal Safety at Work policy or this protocol and I understood from her Union Representative that he was raising this as a mitigating factor in her defence.”

51. Mr Walker’s evidence was

“The only allegation that the disciplinary panel considered was the allegation that she had verbally abused a resident. There was discussion during the disciplinary hearing as is evidenced by the note of the hearing regarding the fact that Bola was left alone on duty in the canteen. Bola's Union Representative, Will Everett, raised this as a factor in her defence and that she had been alone. The panel took this into account once it had made the findings in relation to the allegation against Bola but it was not dealt with as a separate allegation against her.”

52. There was no suggestion by either party that anything relevant to this issue was said in cross-examination by either of these witnesses. 53. The dismissal letter following the disciplinary hearing stated:



“On the allegation of misconduct that you breached Look Ahead’s Code of Conduct, particular section i ‘professional conduct’ the panel have made the decision to uphold the allegation of misconduct. Taking into account that you have on file a final written warning in existence the sanction being imposed by the panel is that of dismissal with payment in lieu of notice.”

54. The letter setting out the decision of the appeal panel stated:

“It is the decision of the panel that the allegation of misconduct as concluded by the disciplinary panel be upheld in this instance on the basis that you breached Look Ahead's Code of Conduct, section i Professional Conduct. The panel took into account the fact that you had on file a final written warning in existence and therefore imposed the sanction of dismissal with payment in lieu of notice. Having carried out a proper investigation, we feel that there was sufficient evidence to reasonably believe that you were verbally abusive to a service user.”

55. We take the view that this passage in the judgment simply does not inform Look Ahead as to why the point has been decided against it. The Tribunal jumps from the fact that the disciplinary panel had in mind a factor which was raised as a matter of defence or mitigation, which was specifically raised by the Claimant in her grounds of appeal, and which had to be investigated if it was to be given weight, to the conclusion that the misconduct found proven was not that set out in the letter but some other misconduct. It does the same in relation to the decision of the appeal panel. The judgment then goes on to assert that Look Ahead had “put that incident together with the final written warning” and decided that “they had no choice but to dismiss her. This is not therefore a dismissal based on the breach of the professional conduct code.” This is simply a non sequitur. Both the disciplinary panel and the appeal panel spelled out clearly the two-stage process through which they went (1) a finding of misconduct by breach of the professional conduct provisions of Look Ahead’s code and (2) the imposition of a penalty, at which stage the existence of a final written warning was taken into account. 56. On the state of the evidence before the Tribunal, and in the absence of any reasoning in the Tribunal’s judgment as to why it rejected the express evidence of the two witnesses or as to why it found that the two letters did not reflect the true reasons for the panels’ respective decisions, it seems to us (a) that the decision is not “Meek compliant” and (b) that, bearing in mind the high hurdle set by Crofton, it is perverse. There was, it seems to us, no evidentiary basis on which it could have come to the conclusion which it did. 57. The Tribunal then constructed its hypothetical comparator and went on to find discriminatory treatment in paragraph 87 (set out at paragraph 19 above) and to make its finding at paragraph 88:

“….This is a worker who has been employed since 1988 without ever having behaved towards a resident in that way prior to this incident. In our judgement, such a comparator would not have been dismissed. It is probable that in the case of the hypothetical comparator the Respondent would have applied some other sanction short of dismissal.”

58. This, in our view, reveals the Tribunal’s suspicion that the Claimant was ill-advised to withdraw her claim for unfair dismissal. This may or may not have been the case, but it was irrelevant to the issues before the Tribunal. The decision gives no reason at all for these conclusions. It is notable that the Tribunal does not put its decision in terms that Look Ahead had failed to discharge the onus on it of showing that there was “no discrimination whatsoever”, but in terms of a positive finding that a white worker would have been treated differently. Again we take the view that not only is the decision not “Meek compliant” but that it is “Crofton perverse”.



59. At paragraph 89 the Tribunal then summarised its conclusions on race discrimination, finding that the Claimant suffered detriment in three respects (1) that Look Ahead “failed to consider the racial abuse she suffered seriously enough; (2) that it failed to “deal appropriately” with Resident D or “to inform her when they did”, and (3) took into account irrelevant uninvestigated considerations at the internal hearings which resulted in her dismissal”. 60. The first and third of those points have been dealt with above. As to the second, it was a point taken into account at the stage when the Tribunal considered whether there was material from which it could draw an inference of race discrimination. It was not revisited at the second stage when the Tribunal should have considered Look Ahead’s reasons for its actions. It did not do so. The explanation given (to which the Tribunal made no reference in its judgment) was given by Mr Phillippo at the disciplinary hearing:

“Q. Have you had any meetings with [Resident D] regarding this? A.I had a conversation, informing [Resident D] that I would need to discuss the matter further with him. I obviously didn’t want to get into a discussion re [the Claimant’s] position and I intend to speak to him on Monday following the outcome of this investigation. Q. Has he not been written to even though he has racially abused a member of staff, I think something should be done about this matter? A. I think you are right about [Resident D]. I should have written to say that he has been abusive. But where allegations have been made against staff the policy is very clear, but with service users the procedure is less clear. I didn’t want to prejudice the situation, and I was not able to discuss why [the Claimant] was not at work.”

61. In our judgment if the Tribunal had considered that explanation it ought to have come to the conclusion that Look Ahead had discharged the onus on it of showing there was no element of race discrimination in the way the Claimant was dealt with in this respect. 62. It follows that in our view the decision of the Tribunal cannot stand. There was a combination of error of law and perverse findings of fact. The appeal should therefore be allowed and the Claimant’s claim for race discrimination must be dismissed. 2. Claim in time Employment Tribunal entitled to find the first claim form intimidated a future claim for unfair dismissal and second claim form did not contain an unfair dismissal claim either. Furthermore, on the facts the Chairman was entitled to find that it was reasonably practicable for the Appellant to bring a claim for unfair dismissal in time. HIS HONOUR JUDGE BIRTLES Introduction 1. This is an appeal from the preliminary hearing of an Employment Tribunal Chairman (Miss D Thomas) sitting alone at Watford on 11 June 2007. 2. The judgment on the preliminary hearing was that the Appellant’s claim under section 188 of the Trade Union and Labour Relations (Consolidation) Act 1992 was dismissed as misconceived and that his application to amend his form ET1 to include a claim under section 98 of the Employment Rights Act 1996 was refused. The judgment and reasons were sent to the parties and entered in the register on 5 July 2007.



3. At the hearing of the appeal Mr Grewal represented himself and the Respondent was represented by Mr S Kapoor. History 4. Mr Grewal was employed as Principal Accountant by the London Borough of Barnet. Following a restructuring process by the Resources Directorate of which he was a member he was notified that he was to be made redundant and on 7 August 2006 he was issued with a letter terminating his employment with effect from 20 October 2006. The notice period was said to commence from 21 July 2006 which was the date of Mr Grewal’s appeal hearing. On 15 August 2006 that notice was amended and stated the notice period was to commence on 28 July 2006 with the termination date amended to 27 October 2006. On 25 August 2006 the notice of termination date was changed back to 20 October 2006. On 30 November 2006 Mr Grewal was issued with his P45 providing a “last date of service” date as being 27 October 2006. 5. Mr Grewal issued a claim form in the Watford Employment Tribunal on 4 September 2006. The case number was 3318116/2006: EAT bundle pages 21-43. The material parts of that claim form seem to me to be as follows:

“3.3 Is your claim, or part of it, that a dismissal by the respondent?” Mr Grewal has ticked the box marked “No”.

“4.1 Please give the following information if possible. When did your employment start? 01 12 1997 When did or will it end? 20 10 2006 Is your employment continuing?”

Mr Grewal has ticked the box marked “No”.

“5 Unfair dismissal or constructive dismissal Please fill in this section only if you believe you have been unfairly or constructively dismissed.”

Mr Grewal has not answered this question or box at all. 6. However, he has made an allegation of race discrimination in paragraph 6 of the form ET1 and attached to it an extensive explanation as to why he thinks he has been discriminated against on the grounds of his race: EAT bundle pages 27-34. 7. In answer to paragraph 9 which is headed “other complaints” Mr Grewal has written in “Please see attached – section 9”. Section 9 is at EAT bundle pages 37-40. The material parts seem to me to be as follows:

(1) “9 Other complaints I am making this complaint as an affected employee and being an employee that is in a position of being dismissed as redundant. Part IV of the Trade Union and Labour Relations (Consolidation) Act 1992 (TULR(C) A 1992) Information and Consultation of Employees Regulations 2004. I am making a complaint about the employer’s failure to properly inform and consult. The restructure has been stated to be a directorate-wide restructure. Reference has been made in communications to staff that the consultation period



is 90 days. A collective redundancy situation arises where an employer proposes to dismiss as redundant twenty or more employees at one establishment within a ninety-day period. In the context, this is a collective redundancy situation. There have been a substantial number of people affected by redundancy, much greater than 20 people. The facts are as follows. The legislation requires that Consultation must be completed, before any notices of dismissal are issued to employees, in a collective redundancy situation. There have been no notices of redundancy or dismissal issued to staff from the affected groups, prior to selection for redundancy or dismissal and I believe that this is an infringement of the legislation. Fair consultation means consultation at a point when proposals are still at a formative stage, thus giving the persons consulted a fair and proper opportunity to understand fully the matters about which they are being consulted and to express their views on those matters. I have received a notice of redundancy after the selection procedure but not before and I believe that issuing me with an individual notice of redundancy and dismissal after the event and not in advance shows that the employer has not carried out their duty to inform and consult me, in advance of the redundancy and dismissal. The legislation requires that the employer must disclose the following to employee representatives. • the reasons for the proposals; • the numbers and descriptions of employees it is proposed to dismiss as redundant; • the total number of employees of any such description employed by the

employer at the establishment in question; • the proposed method of selecting the employees who may be dismissed; • the proposed method of carrying out the dismissals, taking account of any

agreed procedure, including the the period over which dismissals are to take effect;

• the proposed method of calculating any redundancy payments, other than those required by statute, that the employer proposes to make.

I cannot recall seeing this information being communicated in the scope referred to above.”

8. Mr Grewal then goes on to set out in detail his complaints about lack of consultation: EAT bundle pages 38-39. 9. Finally, Mr Grewal has written against paragraph 10 “other information” the following “Please see paragraphs in section 10”. This is at EAT bundle page 40. The material part says this:

“10 Other information In the event of dismissal I will be making a claim for unfair dismissal. I believe the dismissal will be unfair because: i) I believe there has been race discrimination ii) This is not a redundancy situation. Individual notices of redundancy have not been issued to the affected group. The redesignated group has the same number of posts as staff in the principal accountant group and all the other terms and conditions of the redesignated group remain the same, as the former principal accountant group. The job has not disappeared or significantly changed but has been redesignated by a name change. iii) Individual officers’ have been recruiting new staff to fill jobs, at this level. There has not been a reduction in the workforce.



iv) I do not believe that I’m legally redundant v) Statutory redundancy procedures have not been followed as Individual notices of redundancy have not been issued to the affected groups. vi) Fair selection has not applied - decisions on continued employment at this level have not been made on the basis of my personal statement and interview. i.e. my individual ability. vii) The appeal arrangements have not been heard in an independent manner. Individual Officers that have been closely connected in this matter and have interest in it have been involved in hearing this appeal. viii) Individual Officers’ have not followed Council procedures that would otherwise have safeguarded employment, even though these procedures are there to ensure that a fair process is followed. ix) Officers’ have reported to Members that there are no legal implications. x) Equal opportunities policy has not been followed. xi) I believe that the outcome of the interviews has been a foregone conclusion and that this is based on racial discrimination.”

The Respondent’s form ET3 is at EAT bundle pages 67-80. It is a flat denial that the Claimant was discriminated against on the grounds of his race or for any grounds whatsoever and sets out a defence of the procedures followed by the Respondent in making Mr Grewal redundant. 10. On 8 December 2006 Mr Grewal wrote to the Employment Tribunal Office at Watford: EAT bundle pages 55-57. The material part of his letter said this:

“Further to my claim, dated 4 September 2006 detailing my complaints relating to race discrimination, unfair dismissal and failure to inform and consult in a redundancy situation by my employer, Barnet Council, I am writing to inform you about further complaints. The original claim was made on the 4 September, in accordance with the three month time limit relating to the events of the claimed race discrimination and failure to inform and consult about the redundancy situation. As notice of dismissal had been given, I also presented a complaint of unfair dismissal, even though this was before the effective date of termination. These further complaints are all related to the intervening period after the 4 September, up to and including the 27 October 2006; this being the date of dismissal. In addition all of these further complaints are inside the 3 month time limit occurring from the date of dismissal, the 27th October 2006.”

11. Mr Grewal then went on to make the following claims:

(1) failure to provide a written statement of reasons for dismissal (2) failure to pay wages (3) failure to allow time off to seek work during a redundancy situation.

12. On 17 January 2007 Mr Grewal attended the Watford Employment Tribunals Office at Watford and handed in a second form ET1: EAT bundle pages 47-64. That was given the case number 3300167/2007. The material parts seem to me to be as follows:

(1) “3.3 Is your claim, or part of it, about a dismissal by the respondent?” Mr Grewal has ticked the answer “Yes”.



(2) “3.4 Is your claim about anything else, in addition to the dismissal?” Mr Grewal has ticked the answer “Yes”.

(3) “5 Unfair dismissal or constructive dismissal Please fill in this section only if you believe you have been unfairly or constructively dismissed.”

Mr Grewal has not answered this section at all.

(4) “8 Other payments you are owed” Mr Grewal made a claim for unpaid wages, holiday pay and notice pay.

(5) “9 Other complaints” Mr Grewal has claimed (a) failure to provide a written statement of reasons for dismissal (b) failure to pay wages in notice period (c) failure to allow time off to seek work during a redundancy situation and (d) breach of contract. He has added an attachment at section 9 which is in part his letter of 8 December 2006 to which I have already referred. There is nothing in section 9 about unfair dismissal.

(6) “10 Other information” Mr Grewal has put in here a reference to a section 10. Section 10 reads as follows:

“Further to your correspondence, dated the 4 January 2007, please find enclosed a claim form for the additional employment complaints, referred to in my letter to the Employment Tribunals dated the 8 December 2006. I would be grateful if you would note that these further complaints are additional to those documented in the original claim, case number 3318116/2006, for which a case management hearing had been arranged for the 16 January 2007. I have been informed that the case management hearing has been rescheduled and a revised date is being communicated. I would be grateful if you would note that I prepared the correspondence of the 8 December after giving my employer adequate opportunity to deal with the matters referred to in the correspondence dated the 8 December 2006. I believe that I have been particularly flexible in this respect I believe that my employer has further neglected my employment rights and as a result I have had to bring this second claim. In my view, there has been a consistent neglect of my employment rights by my employer. I received a P45 from my employer on the 2 December 2006. I would be grateful if this further claim is able to be consolidated with the claim, case number 3318116/2006, relating to race discrimination, unfair dismissal and failure to inform and consult in a redundancy situation.”

13. The Respondent’s form ET3 is at EAT bundle pages 82-92. At paragraph 2.3 of that form ET3 the Respondent admits that Mr Grewal was dismissed and that his dates of employment are correct. The grounds of resistance deal only with the following issues (a) unlawful deduction from wages (b) time off to seek alternative employment (c) breach of contract and (d) failure to provide written reasons for dismissal. There was no attempt to answer any claim for unfair dismissal.



14. There was a case management discussion held at Watford Employment Tribunal on 14 February 2007 before a Chairman sitting alone (Mr N Mahoney). Mr Grewal relies on paragraph 3 of the order made at the hearing which says this:

“3. By 25 April 2007 the Claimant is to serve on the Respondent his written witness statement setting out all matters on which he relies in relation to his claims of race discrimination and unfair dismissal.”

In my judgment paragraph 5 is also material. It says this:

“5. A Pre-Hearing Review is fixed for 11 June 2007 (one day allowed) for the Tribunal to determine the issues in the case and make any further appropriate orders under Rule 18 of the Employment Tribunals Rules of Procedure 2004.”

The Employment Tribunal’s judgment and reasons 15. That Pre-Hearing Review did take place on 11 June 2007 before Miss D Thomas. The judgment is at EAT bundle pages 1-2. The written reasons are at EAT bundle pages 3-9. Miss Thomas decided the following. First, she decided that the original form ET1 whether read alone or together with the second form ET1 did not contain a claim for unfair dismissal: reasons paragraphs 1-11. Second, she decided not to exercise her discretion to extend time beyond the original 3 month limitation period from 27 October 2006 ending on 26 January 2007 to permit Mr Grewal to bring a claim for unfair dismissal: reasons paragraph 12-20. Third, she decided that Mr Grewal’s claim under sections 188 and 189(1)(d) of the Trade Union and Labour Relations (Consolidation) Act 1992 was misconceived: reasons paragraphs 21-22. The Notice of Appeal 16. The Notice of Appeal is at EAT bundle pages 12-18 and the Respondent’s Answer is at EAT bundle pages 19A-19E. 17. In his excellent oral submissions Mr Grewal conveniently divided them into four. I will take each ground in turn. Ground 1 18. Mr Grewal submitted that he had made a claim for unfair dismissal in his first form ET1 in September 2006 and that the Chairman made an error of law in finding that he had not. He referred to the history of the case and complained that the issue had not been raised until the hearing before the Chairman on 11 June 2007. He complained of errors of fact in the reasons such as referring in paragraph 22(3) to his claim for unfair dismissal having been struck out when there was no striking out of the claim but a decision that no claim had been brought within the 3 month limitation period. Mr Kapoor contended that the original form ET1 in September 2006 did not contain a claim for unfair dismissal and in fact neither did the second. 19. I have deliberately set out the history and detail of the two claim forms in detail in this judgment because at the end of the day it is for Mr Grewal to persuade me that the Chairman made a mistake in her construction of the first form ET1. In my judgment it is crystal clear that the first ET1 form did not raise an unfair dismissal claim but merely stated an intention to do so at some later date. Mr Grewal sought to rely on section 111(3) of the Employment Rights Act 1996 which permits a Claimant to bring a claim for unfair dismissal if the claim form is presented after notice is given but before the effective date of termination and he relied on the fact that he had put the effective date of termination i.e. 20 October 2006 in his answer to question 4 on the first form ET1: EAT bundle page 24. However, I do not think that argument can avail Mr Grewal for the following reasons:

(1) Paragraph 3.3 of the first claim form specifically denies that the claim or part of it is about a dismissal by the Respondent: EAT bundle page 23;



(2) Question 5 which relates to unfair dismissal or constructive dismissal has been left blank: EAT bundle pages 24-25;

(3) On the contrary Mr Grewal has made a substantive claim for race discrimination in box 6: EAT bundle pages 26-34;

(4) on the contrary Mr Grewal has made a complaint about a failure to consult under section 188 and 189 of the Trade Union and Labour Relations (Consolidation) Act 1992: EAT bundle pages 36-40;

(5) In his answer to question 10 on the form ET1 he categorically asserts that “I will be making a claim for unfair dismissal. I believe a dismissal will be unfair…” (my emphasis). He then sets out a series of reasons while he believes the dismissal will be unfair. In my judgment at that time Mr Grewal was quite clearly thinking about making a future claim for unfair dismissal in a further application.

20. However, a similar analysis of the second form ET1 results in the same conclusion. In the second form ET1 Mr Grewal has asserted in his answer to question to 3.3 that his claim or part of it is about a dismissal by the Respondent: EAT bundle page 49. However, I do note the following matters:

(1) Question 5 which relates to unfair dismissal or constructive dismissal has been left empty: EAT bundle pages 50-51;

(2) The answer to question 8 “other payments you are owed” makes a claim for unpaid wages, notice pay and holiday pay: EAT bundle page 53;

(3) The other complaints made in the form in the answer to question 9 do not make a claim for unfair dismissal at all: EAT bundle pages 54-60;

(4) Mr Grewal’s letter of 8 December 2006 attached to his answer to question 9 of the second form ET1 specifically asserts that the original form ET1 contained a claim for unfair dismissal: EAT bundle page 55;

(5) Mr Grewal’s answer to question 10 “other information” again does not contain a claim for unfair dismissal in that claim form but again specifically asserts that the first form ET1 did contain a claim for unfair dismissal: EAT bundle pages 54 and 61.

21. In my judgment the fact finding and reasoning of the Chairman in paragraphs 1-11 of her reasons cannot be faulted and is the decision is one which it was well within her discretion to make. 22. I should add that I cannot accept Mr Grewal’s complaint that somehow this decision was sprung on him at the hearing. As paragraph 5 of the case management order made by Mr N Mahoney on 14 February 2007 made clear the purpose of the hearing on 11 June 2007 was to identify the issues in claims that Mr Grewal was making. See also paragraph 1 of the Chairman’s reasons of 11 June 2007. While it may not have been a point which had occurred to the Respondent it is the Chairman’s duty to identify at a pre-hearing review what the issues are to be tried by a Tribunal at a future date. Once the issue had been identified it clearly became a matter of submissions and thee is no doubt that Mr Grewal was more than able to put forward the submissions he wished to make to the Chairman. I found him to be a most thorough and eloquent advocate on his own behalf. Ground 2 23. The second ground of appeal relates to the Chairman’s refusal to extend time to permit Mr Grewal to bring a claim for unfair dismissal on the ground that it was reasonably practicable for him to bring the claim within the 3 month period from the date of dismissal whether it be 20 October 2006 or 27 October 2006. The Chairman preferred the latter date as it was most favourable to Mr Grewal. Mr Grewal referred me to the decision of HHJ Peter Clark in this Tribunal in Brock v Minerva Dental Ltd [2007] ICR 917. Part of the case concerned the striking out of an extant claim for automatic unfair dismissal which was unsuccessful. However, at the same hearing the Chairman had refused the Appellant leave to amend his claim in order to claim constructive unfair dismissal on the grounds that the amendment was a new claim which was out of time and would



cause serious prejudice to the employers and had little prospect of success. The appeal was allowed primarily on the ground that contrary to the view of the Chairman the proposed claim was in time and this was a powerful factor in favour of allowing the amendment and the paramount considerations were justice and hardship to the parties as well as other factors. 24. In my judgment this authority does not assist Mr Grewal in this case. If one reads paragraphs 59-63, 67 and 69 of Judge Peter Clark’s decision it is quite clear that the overriding factor in his judgment is the fact that the second claim was in time: see especially paragraph 59. In this case the claim for unfair dismissal was not in time by a very long way. As the Chairman pointed out docting the effective date of termination as 27 October 2006 and the last date for bringing a claim for unfair dismissal was 26 January 2007. On 11 June 2007 there was no such claim in existence and it was some 4 ½ months out of time. The Chairman first considered the statutory provision: reasons paragraph 13; made findings of fact (a) based on the Appellant’s personal qualities, (b) the fact that he was a member of a large Trade Union and (c) was represented during the statutory consultation period; and considered the Appellant’s explanation of why he had not brought a claim in time: reasons paragraphs 13-19. She then reached her conclusion that it was reasonable for the Appellant to have known or investigated the need for a specific claim, and it was reasonably practicable for him to have done so and to have lodged such a claim within the time limit: reasons paragraph 20. 25. In my judgment there can be no challenge to the facts found by the Chairman or to her reasoning. They are clear and cogent. There is no error of law. Ground 3 26. This ground of appeal relates to the Chairman’s decision to strike-out the claim under section 188 and 189(1)(d) of the Trade Union and Labour Relations Act 1992. During oral argument I explained to Mr Grewal that he was acting under a misapprehension as to the scope of those statutory provisions and that section 188 was concerned with the duty of an employer to consult appropriate representatives of any of the employees concerned in the redundancy procedures. Mr Grewal accepted my explanation of the law and accordingly abandoned this ground of appeal. I therefore need say no more about it. Ground 4 27. Mr Grewal’s final ground of appeal was a complaint of bias on the part of the Chairman on 11 June 2007. During the course of oral submissions Mr Grewal made clear that his complaint of bias was not about that part of the judgment which related to the first three grounds of appeal but to the case management order which was made on the same date: EAT bundle pages 101-104. This case management order is in standard form and related to the preparations for the hearing of Mr Grewal’s claim for race discrimination. Mr Grewal pointed me to a number of matters contained in that case management order. They are fully set out at paragraphs 2.01-2.10 of his Notice of Appeal: EAT bundle pages 16-17. 28. The test for bias is well known: see Yeboah v Crofton [2002] IRLR 634 at paragraphs 92-95 per Mummery LJ. It is quite clear that the hurdle for an Appellant to successfully show bias is a very high one. I have listened very carefully to Mr Grewal’s submissions and considered each point that he raises in his Notice of Appeal. However, I am quite unable to find that Mr Grewal’s criticisms come anywhere close to showing bias on the part of this Chairman. Conclusion 29. For these reasons the appeal is dismissed. 3. Practice and Procedure: Restricted reporting order Freelance journalist sought revocation of a restricted reporting order where Claimant withdrew claim in the course of hearing. The Tribunal found that she had a locus to be heard, that they had jurisdiction to entertain



the application notwithstanding the withdrawal of the claim and that it was appropriate to revoke the order. On appeal, the Employment Tribunal quashed the Tribunal’s decision. The journalist had no right to be heard before the Tribunal. Further, the claim having been withdrawn against the only Respondents and there being no other parties to the case, the Tribunal was functus; it had had no jurisdiction to pronounce an order revoking the restricted reporting order. THE HONOURABLE LADY SMITH Background 1. The Claimant claimed that she had been discriminated against by the Respondents contrary to the Sex Discrimination Act 1975. It was plain from her form ET1 that allegations of sexual misconduct were involved and the Respondents applied both in writing and at the start of the evidential hearing on 8 May 2006, for a restricted reporting order (“RRO”). The application was granted. 2. The hearing proceeded on 8, 9, 10 May and 22 and 23 June 2006. On 23 June, at about midday, the Claimant withdrew her complaint. The Respondents undertook, at the same time, to make no application for costs. 3. Fiona Davidson is a freelance journalist. She has many years experience of reporting proceedings in Employment Tribunals and is well respected by practitioners. She was present in the tribunal hearing room on 23 June. After the Claimant’s complaint had been withdrawn, she passed a note to the Chairman and members who were, by then, in chambers, which was in the following terms: “23rd June 2006 Can I ask that in view of the withdrawal of the claim number S/106284/2005 the restricted reporting order be revoked or a written judgment issued on the proceedings. Fiona Davidson (Sgd) Freelance Journalist.”

4. The Tribunal made no ruling at that time. They issued a note dated 3 July 2005, in paragraph 7 of which there is the following explanation: “….We have decided that, if Ms Davidson wishes to proceed with the application, she must make a formal application which should be intimated to both parties in order to allow them time to consider their position and intimate whether they wish to oppose it. If any such application is opposed, a date for hearing will be fixed. Any application by Ms Davidson must be made within 14 days of the date upon which this note is served on her.” 5. In the same note, they refused the request for a written judgment, explaining, at paragraph 8: “In the first place, we have not heard all the evidence, and, in the second, whatever right the press may have to intervene in connection with questions surrounding the issue of restricted reporting orders, we are satisfied that they have no right to request a written judgment. In the third place, there is nothing to judge.”

6. Ms Davidson submitted a written application by letter dated 12 July 2006. 7. The arguments advanced in that letter included those which formed the submissions made on her behalf in the course of the appeal, to which we will return later in this judgment. She did not make any application to be sisted as a party to the action. 8. Ms Davidson’s application was opposed on behalf of the Respondents and a hearing was fixed for 17 November 2006. Following that hearing, the Tribunal issued a judgment registered on 13 December 2006 in the following terms:



“It is the judgment of the Tribunal that the restricted reporting order pronounced in this case on 8 May 2006 remain in force for 28 days after the date of this judgment but that it then be revoked.”

9. The delay before revocation was so as to enable the Respondents to institute an appeal, if so advised. That is what they have done. 10. In the instance to that judgment, the Tribunal refer to Ms Davidson as “Interested Party”. That could be misleading given that she did not become a party at any time and we propose simply to refer to her by name in this judgment. The Tribunal’s Judgment 11. The Tribunal first considered whether Ms Davidson had any locus to be heard and decided that she did. In so deciding, they relied on what was said by Mr Justice Keene in Associated Newspapers Ltd v London (North) Industrial Tribunal [1998] IRLR 569, at paragraph 6: “There is a power possessed by an industrial tribunal to revoke an RRO at any time if it thinks fit: see the 1993 Regulations, rule 14(4). It would be open to a newspaper or other media organisation to apply to be joined as a party to the proceedings before the industrial tribunal for the purpose of making an application for the revocation of an RRO, and to make such an application.”

12. Further, they considered the terms of rule 25(3) of the Employment Tribunals (Constitution and Rules of Procedure) Regulations 2004 (“the 2004 Rules”) which provides: “Withdrawal takes effect on the date on which the Employment Tribunal Office (in the case of written notifications) or the tribunal (in the case of oral notification) receives notice of it and where the whole claim is withdrawn (subject to paragraph (4)), proceedings are brought to an end against the relevant respondent on that date. Withdrawal does not affect proceedings as to costs, preparation time or wasted costs.”

and decided it was possible to: “13. …..interpret Rule 25(3) in a manner that would allow us to revoke the RRO.” notwithstanding an argument presented by the Respondents to the effect that the claim having been withdrawn, they were functus and could not issue any further orders in the case. They did so on the basis that they required to view the language of the rule as “elastic” so as to enable them to do what was required by the European Convention on Human Rights (“the convention”). They appear to have taken the view that there was a conflict between rule 25 and rule 50 and that they were required, by section 3(1) of the Human Rights Act 1998, to resolve that conflict in favour of the press. 13. The Tribunal’s reasoning on that matter appears to proceed as follows: firstly, rule 25(3) only brings proceedings to an end against “relevant respondents”, Ms Davidson was a person other than a relevant respondent, she was a person entitled to intervene and so the proceedings involving her were not at an end. Secondly, the Tribunal has a power under rule 50(10) to revoke an RRO “at any time”. If there was a conflict as between rule 25(3) and that rule, it should be resolved in favour of compliance with “treaty obligations” so as to find that the tribunal retained the power of revocation. Section 3(1) of the Human Rights Act 1998 applied and it was reasonable or reasonably possible so to interpret the rules. Thirdly, they decided that the word “proceeding” in rule 25(3) referred only to the case between the Claimant and the Respondents, the RRO was not part of that action but “stands outside” it, so the application for revocation was not part of the proceedings contemplated by rule 25(3). 14. Then, turning to the merits of the application, the Tribunal determined that the RRO should be revoked. Their reasons for doing so are in paragraph 22:



“We are satisfied that it is appropriate to revoke the restricted reporting order. We start from the basic premise that anything said or done in a Scottish court or Tribunal should be capable of being reported by the press and that any exception to the foregoing rule has to be for a clearly defined purpose and in exceptional circumstances. In our opinion, there is nothing exceptional or special about the circumstances of this case. The fact that one or more of the parties may find the content of any report embarrassing though unfortunate, does not render the case exceptional or special and we are satisfied that a restricted reporting order should be lifted.” Relevant Law 15. A Tribunal may pronounce an RRO in any case which involves allegations of sexual misconduct (Rule 50(1)(a)). The rules relating to the making of RROs were made in furtherance of the power conferred by section 11(1) of the Employment Tribunals Act 1996 (“the 1996 Act”) which provides: “(b) for cases involving allegations of sexual misconduct, enabling an industrial tribunal, on the application of any party to proceedings before it or of its own motion, to make a restricted reporting order having effect ( if not revoked earlier) until the promulgation of the decision of the tribunal.” “Restricted reporting order” is defined in section 11(6) as being one having the effect of: “ …..prohibiting the publication in Great Britain of identifying matter in a written publication available to the public or its inclusion in a relevant programme for reception in Great Britain.”

and “identifying matter” in relation to a person whose identity is the subject of an RRO is defined in same subsection as

“…..any matter likely to lead members of the public to identify him as a person affected by, or as the person making the allegation…….”

16. The protective effect of an RRO can thus be seen to extend to those who make allegations of sexual misconduct, those against whom such allegations are made and any other person who, as a matter of fact, is liable to be affected by the allegations. 17. Further, as was noted by Keene J in the Associated Newspapers case, the legislation was implemented against a background of concern as reported in the relevant House of Lords Hansard at col.822: “In conclusion, I hope that all noble Lords will agree with me that the new clauses offer valuable protection to the victims of and witnesses to sexual harassment and indeed to anyone who is falsely accused of such harassment. The Government strongly condemn sexual harassment and hope that these new powers will make the process of bringing an industrial tribunal complaint involving such allegations less distressing, thereby encouraging those who would previously have been deterred from bringing such cases to do so.” (per Viscount Ullswater).

18. Keene J considered that those statements show that: “ …the purpose of these provisions was to enable complaints of sexual harassment at work to be brought and witnesses to give evidence about incidents of sexual harassment without being deterred by fear of intimate sexual details being publicised.” (paragraph 36) 19. Whilst it might be thought that that observation overlooks the interests of persons against whom such allegations are made, it seems evident from his reference to alleged perpetrators later in that paragraph that he did not intend to suggest that Parliament had only the interests of those making such allegations and their witnesses, in mind. It would, plainly, be not only the claimant in such a case who would have an interest in the



protective effect of the imposition of an RRO. It is not difficult to see that it may be considered appropriate to protect the interests of any or all of those who may be affected by the allegation whether by giving evidence concerning it, in support of or in refutation of it, or being the subject of such evidence or otherwise. 20. As to the extent of the protection, the 2004 Rules allow for the imposition of temporary RRO’s and full RRO’s. Temporary RRO’s 21. A Tribunal can make a temporary RRO of its own initiative and without a hearing (rule 50(3)). Such an order lapses after 14 days unless a party has applied either for its revocation or for a full RRO (rule 50(4) and (5)). If such an application has been made, the temporary RRO subsists until the hearing at which the application is considered (50(5)). No temporary RRO was made in the present case but we mention these provisions as they were referred to in the course of argument. Full RRO’s 22. A full RRO can be applied for by a party or issued by the Tribunal of its own initiative (rule 50(2)). A full RRO cannot be made unless the Tribunal has given all parties the opportunity to present oral argument (rule 50(6)). Further, the Tribunal must allow “any person” to apply to be allowed to make representations before a full RRO is made. If the Tribunal considers “that the applicant has a legitimate interest in whether or not the order is made” then it must allow such representations to be made before any full RRO is issued (rule 50(7)): “Any person may make an application to the chairman or tribunal to have a right to make representations before a full restricted reporting order is made. The chairman or tribunal shall allow such representations to be made where he or it considers that the applicant has a legitimate interest in whether or not the order is made.” 23. A member of the press can apply under this sub-paragraph to be allowed to make such representations. It should be noted that the rule does not confer an unfettered right to make representations. There are two stages. It is only if the Tribunal is satisfied that the applicant has a legitimate interest in making them that the applicant will be allowed to proceed to the second stage and present an argument in respect of the proposal that a full RRO be imposed. Further, these provisions only provide for a “person” who is not a party to make such an application prior to and concerning the making of a full RRO. There is no express provision whereby such a “person” can apply for the revocation of a full RRO once it has been made. Nor do these provisions provide for such a person thereby to be sisted as a party to the action. 24. As to the cessation of a full RRO, the rule provides for only two ways in which it can be brought to an end. Firstly, under rule 50 (10): “A tribunal or chairman may revoke a restricted reporting order at any time.” 25. Secondly, under rule 50(8)(b): “a full order shall remain in force until both liability and remedy have been determined in the proceedings unless it is revoked earlier;” 26. On what would appear to be an “avoidance of doubt” basis, rule 50(11) provides: “For the purposes of this rule liability and remedy are determined in the proceedings on the date recorded as being the date on which the judgment disposing of the claim was sent to the parties ……..” .



27. Separately, this being a case in which the claimant’s case was withdrawn part way through the hearing, rule 25 applies. The relevant provisions are: “25(1) A claimant may withdraw all or part of his claim at any time – this may be done either orally or in writing in accordance with paragraph (2). … (3) The Secretary shall inform all other parties of the withdrawal. Withdrawal takes effect on the date on which the Employment Tribunal Office (in the case of written notifications) or the tribunal (in the case of oral notifications) receives notice of it and where the whole claim is withdrawn, subject to paragraph (4) proceedings are brought to an end against the relevant respondent on that date. Withdrawal does not affect proceedings as to costs, preparation time or wasted costs. (4) Where a claim has been withdrawn, a respondent may make an application to have the proceedings against him dismissed … If the respondent’s application is granted and the proceedings are dismissed those proceedings cannot be continued by the claimant ……”

28. Accordingly, if a claimant withdraws her whole case against the sole respondent in a case where there are no other parties, the whole proceedings are at an end. As was commented by Rimer J, in Khan v Heywood & Middleton Primary Care Trust [2006] IRLR 345, they are not simply “asleep” waiting to be woken up (see: paragraph 17 of his judgment). The reservation in subparagraph (4) is, as was discussed by Rimer J in the same paragraph: “…directed at no more than providing that the “end” to which paragraph (3) brings the withdrawn proceedings is not so terminal as to preclude the making by the respondent of a dismissal application;”

and, similarly, it seems clear that the reservation at the end of subparagraph (3) is directed at no more than providing that the “end” to which the proceedings are brought on withdrawal is not so terminal as to preclude the tribunal hearing and determining any applications for costs, preparation time or wasted costs. 29. On a straightforward interpretation of these provisions, the position appears to be that if the claimant withdraws her claim against one or more respondents but not against all respondents then the proceedings against the respondents who have the benefit of such withdrawals are at an end in the same way and subject to the same reservations. If there are any respondents against whom the claimant’s claim is not withdrawn then the proceedings against them will not be at an end. Further, if there are any parties other than the claimants or respondents (such as a party who has been sisted because the chairman considers he has an interest in the outcome of the proceedings: see rule 10, discussed below), the proceedings will subsist in respect of that party’s interest. 30. Reference should also be made to the case management powers conferred by rule 10 of the 2004 Rules. Under subparagraph (1) of that rule, a chairman may, either on the application of a party or of his own initiative make any order which appears to him to be appropriate, in chambers or at a hearing. There are suggested examples of case management order which may be pronounced, in subparagraph (2) and they include: “(k) that any person who the chairman or tribunal considers may be liable for the remedy claimed should be made a respondent in the proceedings; … (r) that any person who the chairman or tribunal considers has an interest in the outcome of the proceedings may be joined as a party to the proceedings;” 31. It would, accordingly, be open to a chairman to allow a member of the press to be sisted as a party if he considers that person to have an appropriate interest in the outcome of the proceedings. Once sisted, the tribunal would have available to it as regards that party all the measures of control provided by the 2004 Rules in respect of parties generally, including the ability to make an award of expenses if appropriate. Further, once



sisted as a party, such a person would have available to it all the rights conferred on parties by the rules including the right to apply under rule 11(1) for an order to be issued or revoked. That would enable an application to be made for the Tribunal to exercise its power to revoke an RRO. 32. Rule 10 confers powers that are wider than those that existed under the Industrial Tribunal (Constitution and Rules of Procedure)(Scotland) Regulations 1993 (“the 1993 Rules”). So far as the joining of other parties was concerned, rule 17 was the relevant rule and the tribunal’s powers thereunder were limited: “17(1) A tribunal may at any time, on the application of any person made by notice to the Secretary or of its motion, direct any person against whom any relief is sought to be sisted as a party, and give such consequential directions as it considers necessary.”

33. We note that it would appear that following the decision in the Associated Newspapers case, the view was taken that the press could apply to be sisted as parties to the proceedings in respect of the imposition or revocation of RRO’s. That is because of the obiter remarks of Keene J, at paragraph 6 which were relied on by the Tribunal in this case and which we have quoted above. 34. With the greatest of respect, we are not at all clear as to the authority on which the learned judge considered a tribunal could have allowed a member of the press to be joined as a party for the purpose of making the applications he envisaged. Not being persons against whom relief would be sought by other parties, they would not have come within the provisions of rule 17 of the 1993 Rules and we are not aware of any other rule subsisting at that time which would have permitted such a course of action. Happily though, that need not now be a matter of concern since it seems plain, as we have observed, that the wide case management powers conferred by rule 10 would allow a member of the press to be sisted as a party in appropriate circumstances. 35. Two further provisions in the 2004 Rules are relevant. Firstly, those in rule 11(1) to which we have referred. They provide: “At any stage of the proceedings a party may apply for an order to be issued, varied or revoked……” and those in rule 28 to which Mr Bourne referred. They empower chairmen or tribunals to issue: “(a) a ‘judgment’ which is a final determination of the proceedings or of a particular issue in those proceedings ; it may include an award of compensation, a declaration or recommendation and it may also include orders for costs, preparation time or wasted costs.” The Appeal 36. For the Appellants, Mr Miller advanced two separate and clear arguments. Firstly, he submitted that Ms Davidson had no right to be heard by the Tribunal on 17 November 2006. There was no provision in the 2004 Rules for anyone other than a party to intervene in respect of an RRO. Those rules only went as far as affording a right of audience to a person who sought to be allowed to make representations at the time that a tribunal was considering whether to make a full RRO. Not even a right of audience for that purpose was afforded in respect of an order for revocation. If the intention was to confer such a right then it would have been easy to spell it out in the rules in the same way and the fact that that was not done indicated that the right did not exist. 37. In respect that the Tribunal had relied on Associated Newspapers as authority for the proposition that a member of the press had a locus to apply for revocation of an RRO, he submitted that they had erred in the “gloss” they had put on what was said. At paragraph 9 of the judgment, the Tribunal had approached matters on the basis that it was authority for the press having a “right to be heard” but that overlooked the fact that what was actually said was that they would be able to apply to be joined as a party. That meant that they would have been required to show interest and persuade the Tribunal to sist them before any argument in support of



revocation could have been made. In any event, matters had moved on and the task now was to interpret and apply the 2004 Rules. It was plain, when that was done, that no-one other than a party had the right to apply for revocation of an RRO. Ms Davidson could have sought to be sisted as a party but at no time had she done so. The Tribunal should not, accordingly, have allowed her to be heard. 38. Secondly, in the event that we were not persuaded by Mr Miller’s first argument, he submitted that, in any event, the Tribunal had no jurisdiction to entertain the application for revocation. That was because the proceedings had been brought to an end when the claim was withdrawn: rule 25(3). There were no other respondents and no other parties. No applications for costs, preparation time or wasted costs had been made and no application for dismissal of the proceedings had been made. The file was closed. The result was that the case was in a permanent state of withdrawal, no judgment had been or would be issued and the RRO was perpetual. He added that since there had been no order dismissing the proceedings, the possibility of the Claimant raising further tribunal proceedings or a civil action in respect of the same subject matter was not ruled out. 39. For Ms Davidson, the essence of Mr Bourne’s submissions was that the purpose of the rules was to secure the interests of justice. The purpose of an RRO was to support the proper administration of justice and once the administration of justice had taken its course, the RRO should lapse. In support of that submission reference was made to Leicester University v A [1999] IRLR 352 at paragraph 51, where Judge Peter Clark commented that the purpose of an RRO is; “to protect anonymity whilst evidence is being heard”. 40. He said that despite the absence of an express provision allowing a person such as Ms Davidson to make an application for revocation there must be some mechanism to allow interested parties to assert that an RRO is no longer required for the proper administration of justice and should be revoked. Whilst he recognised that there was a risk of an erroneous impression being given by the reporting of allegations spoken to in evidence there was no judgment in respect of those allegations, it should, he said, be remembered that the press have a duty to report fairly and accurately. Here the fact of the Claimant’s withdrawal of her claim and the absence of any application for costs by the Respondents would also be available to be reported. 41. Regarding the argument that Ms Davidson should have applied to be sisted as a party, Mr Bourne referred to paragraph 6 of Keene J’s judgment in the Associated Newspapers case and pointed out that he did not say that being joined as a party was the only way that a member of the press could be heard. Here, Ms Davidson had done as the Tribunal invited her to do and even if she had been sisted as a party she would not have become a respondent. He referred to the case of Scottish Daily Record & Sunday Mail Ltd v McAvoy and ors UKEATS/1271/01 where Lord Johnston had commented that it was “more appropriate” where the press claimed an interest in Employment Tribunal proceedings for them to heard under the “general power to regulate procedure” rather than to allow them to be sisted as a party. The rules did not exclude the Tribunal’s ability to hear Ms Davidson. Rule 50(10) did not even provide for parties to apply for revocation. 42. When questioned as to why, if his approach was correct, the rules provided for the subsistence of a full RRO until judgment was delivered to parties, Mr Bourne responded that that would appear to be because it would not be until that stage that conflicts in the evidence will have been resolved and findings in fact made. Justice will, by then, he submitted have been done between the parties. We had difficulty in seeing how that response supported his argument. It seemed, rather, to indicate that, as a generality, an RRO should not be revoked prior to judgment being issued. 43. Mr Bourne also referred to the provisions in rule 50(4) and (5) regarding the extension and lapse of temporary RRO’s in, it seemed, an effort to suggest that ‘revocation’ was not the correct characterisation of the termination of either type of RRO but it was difficult to see how that helped his argument either, given the use



of the term revoke in rule 50(10) and the clear intention of the rule that the only way for a full RRO to be brought to an end other than by the issuing of a determination on liability and remedy is by the issuing of an order revoking it. 44. Mr Bourne sought to support the Tribunal’s reasoning to the effect that they were not functus. Whilst the proceedings in relation to the Respondents were brought to an end, that was all that rule 25(3) brought about. Proceedings against others were not brought to an end. The rule itself contemplated that there may be other parties. Further, rule 28 showed that even after liability and remedy was determined, a Tribunal could make a costs order so the determination of liability and remedy may not be the final determination in the case. He referred to the case of Verdin v Harrods Ltd [2006] IRLR 339 as showing that there could be circumstances in which withdrawal of a claim did not dispose of every issue between parties. He also referred to the case of Khan and said that if the Respondents were correct, the response of the Tribunal in that case (where a claimant made an application for the setting aside of his notice of withdrawal) should have been that they had no jurisdiction to hear it. He did recognise, however, that the point was not taken. 45. Finally, whilst Ms Davidson had reported the proceedings at the time of the hearing (subject to the restrictions imposed by the RRO), the ability of the press to report identities was important. It was in the public interest to know, for instance, if allegations of the same type were repeatedly being made in respect of the same person. It was not, however, suggested that such concerns arose in the present case. On the contrary, no submission was made that there was anything at all about the present case that made the reporting of the identities of the individuals involved a matter of legitimate public interest or concern. Discussion and Decision 46. We should record at the outset that, at the time of the hearing, we pronounced an RRO regarding the second named Appellant and the Claimant in respect of these proceedings, under rule 23(3) of the EAT Rules 1993. That order will, in the absence of any earlier revocation, cease to have effect on the promulgation of this decision. 47. We are satisfied that the Tribunal erred in law and that this appeal should be allowed. Before turning to the specific issues raised, we should make one or two general comments. Just like Employment Tribunals, RRO’s are creatures of statute. Their creation and their termination are determined and regulated by the rules promulgated under the 1996 Act. To find out whether and how an RRO can be made and whether and how it comes to an end, one must look at those rules and only those rules. To find out the nature and extent of the powers of an Employment Tribunal, one must, similarly, look at those rules and only those rules. Unlike the court, an Employment Tribunal has no inherent jurisdiction. It is not a question of considering what would be reasonable or appropriate in the circumstances of a particular case or making provision for any gap or lacuna in the primary or secondary legislation. 48. The current rules, so far as RROs in the Employment Tribunal context are concerned are, of course, the 2004 Rules. Further, whilst an RRO has the effect of limiting and controlling the actions of persons other than the claimant and respondent in a claim before an Employment Tribunal, including the press, the 2004 Rules do not thereby make such persons parties to the case. Nor do they expressly confer any right on them beyond a right of audience so as to enable them to apply to be allowed to make representations before a full RRO is made. It is against the background referred to in this and the previous paragraph that the issues that arise in the present case require to be considered. 49. Turning then to the first issue, we agree with Mr Miller. The Tribunal should have recognised that Ms Davidson had no right to be heard. They appear to have persuaded themselves that she did by relying on what was said by Keene J in Associated Newspapers and the fact that, as a matter of practice, prior to the coming into force of the 2004 Rules, the press was routinely heard. There are though, as we have observed, problems with Keene J’s observations and whatever the position was prior to the introduction of the 2004 Rules the task for the Tribunal was to apply those Rules. When that is done we are satisfied that it is clear that the



only persons who can apply for the revocation of a full RRO are those who are parties to the case: rule 11(1) and rule 50(10). The absence of any provision mirroring that in rule 50(7) emphasises that that is so. If it had been intended that a person who was not a party be allowed to make such an application (or at least, in conformity with the position prior to the making of an RRO: rule 50(7), to have the right to apply to be allowed to make representations thereanent) there is no reason why the rules should not have included express provision to that effect. The fact that they do not do so shows that the intention was that persons other than parties would not have any such right. There need be no concern that persons who have a legitimate interest in the outcome of the case are thereby shut out. As we have observed, the Tribunal has the power to sist such a person as a party. Having done so, it would have the benefit of being able to subject them to appropriate controls and it would also allow other parties to seek any appropriate order against them, such as an order for expenses. We do not, we should add, agree with the obiter view expressed by Lord Johnston in the Scottish Daily Record case referred to by Mr Bourne. That case was, in any event determined prior to the introduction of the 2004 Rules and we are not clear what general powers of regulation he had in mind as he does not refer to the rules then in force; whilst it was, perhaps, the power to give directions on any matter that was contained in rule 16 of the previous rules, the problem is that that was a power which was only exercisable on the application of a party. 50. That is sufficient to dispose of the appeal but we should, of course, also deal with the second issue. Again, its resolution turns on the interpretation and application of the 2004 Rules. Again, we agree with Mr Miller. The effect of rule 25(3) was that once the claim was withdrawn, there were no proceedings outstanding at all. Nothing subsisted thereafter. The fact that the two exceptions at the end of rule 25(3) and in rule 25(4) enable the proceedings to be revived for the specific purposes there set out, does not assist the argument for Ms Davidson. Nor does the fact that rule 28 envisages a situation whereby issues such as expenses may not be determined in a “judgment”, as referred to in that rule, assist. Nor does the fact that a full RRO ceases to be in force once a judgment determining liability and remedy (which accordingly may leave outstanding an issue as to expenses) is sent to parties. 51. The position in the present case was that once the claim against these Respondents was withdrawn, there was no other claim subsisting. There were no other parties to the case. Thus, when the proceedings against these Respondents came to an end by the operation of rule 25(3), there was nothing left. There was not even, at that stage, an outstanding application from Ms Davidson. All that had happened was that the Tribunal had invited her to make an application. They had not pronounced any order. She might never have made an application. Thus, in the period between the withdrawal of the claim on 23 June 2006 and 13 July 2006, there were no subsisting proceedings, not even proceedings in which the Tribunal had (albeit wrongly, for the reasons we have explained) decided to allow Ms Davidson to be heard. There were, to adopt the language used by the Tribunal in paragraph 14 of its judgment, no “proceedings involving others”. Nor would the existence, at the time proceedings were brought to an end under rule 25(3), of persons who had a right to intervene (but had not intervened) have caused the proceedings to subsist. After withdrawal of the claim, there was nothing into which any person could intervene. By then it was too late to seek to do so. 52. At paragraph 16 of its judgment, the Tribunal also sought to justify its approach by stating: “….we are satisfied that the word proceedings refers to the action between the parties or steps in the action between the parties. In our opinion, a restricted reporting order is not part of that action but “stands outside” that action. The making or revocation or such an order is essentially ancillary to the proceedings between the parties and – we are satisfied – the current application to revoke is not part of the proceedings contemplated by the said Rule.”

53. We disagree. Far from “standing outside” the proceedings between parties, it is of the essence of any RRO that it can only be pronounced in certain “types of proceedings” (rule 50(1)) and the cessation of a full RRO is provided for under reference to liability and remedy having been “determined in the proceedings”. Further, an application for revocation is able to be made by a party on account of the provisions of rule 11(1)



which allows applications in “the proceedings”. Everything to do with RROs is, under the rules, to be dealt with in the context of “the proceedings”. The Tribunal may have had in mind the fact that an RRO has an effect on persons other than parties to the proceedings but that does not mean that it is somehow separate and distinct from those proceedings. Alternatively, it may be that the Tribunal reached that conclusion because a full RRO can live beyond the end of proceedings. But that is simply a product of the application of the rules and is not such as to create a separate implied jurisdiction to deal with an RRO that has achieved such prolongation of its life. 54. Much of Mr Bourne’s argument was directed to persuading us that it ought to be the case that a person such as Ms Davidson could apply for revocation of a full RRO after the withdrawal of a case where there was no judgment and so no termination by operation of the rules. His argument really amounted to saying that it is only right that a full RRO be brought to an end in such circumstances rather than be left in place in perpetuity. The problem with that approach though is that prima facie the rules envisage that a full RRO will remain in place unless and until all the evidence is led, submissions have been made and a determination of all issues on liability and remedy have been determined by the Tribunal (longer in fact than the period referred to by Judge Peter Clark in the passage from the Leicester University case from which we have quoted). That is, that there will be no identification of the protected persons until what is known is not only the allegations (and, perhaps, counter allegations) but the findings in fact and the outcome of the case. It is against that background that persons give evidence in a case where the protection of a full RRO is in place. There would have to be good reason for earlier revocation. Thus, even if a view as to what ought to be the case was relevant, we are not persuaded that as a generality, the fact of withdrawal of a claim ought to justify the revocation of an RRO. If a party considers that there is good reason for revocation in that event, an application can be made even after withdrawal but no such application was, of course, made in this case. 55. Section 3(1) of the Human Rights Act was also relied on by the Tribunal to justify its view that rule 50(10) should be interpreted so as to preserve its power to revoke a full RRO after withdrawal. Firstly, we do not consider that there is any conflict between the provisions of rule 25(3) and rule 50(10). As we have explained, we consider that a party not affected by the withdrawal of a claim would be able to make the application notwithstanding the fact that proceedings against the respondent affected by the withdrawal are thereby brought to an end. Otherwise the intention of the rules is plain. If there are no other parties then there simply are no subsisting proceedings in which to make an application. 56. Separately, we are satisfied that the Tribunal erred in its application of section 3(1) of the 1998 Act. In paragraph 5 they refer to the provisions of that subsection as if they were to the effect that they required to interpret domestic legislation in accordance with the convention if it was “reasonable” to do so and at paragraph 13 they refer to interpreting legislation in accordance with “treaty obligations” if is “reasonably possible” to do so. The subsection does not, however, import a reasonableness test. The duty is to read and give effect to legislation so as to be compatible with convention rights “if it is possible to do so”. Finding that something is possible is not the same as finding that it is reasonable and the repeated use of that expression, notwithstanding the reference to possibility in paragraph 13, does lead us to doubt whether the Tribunal had the right test in mind. However, more fundamentally, we consider that the Tribunal erred in approaching matters on this point in the way that they did. They seem to have regarded themselves as bound to read the rules so as to be compatible with the right to freedom of expression conferred by article 10 of the convention. In so doing, they ignored that this was a case where there was a competition of rights. Article 8, the right to privacy, was also plainly relevant and reading the rules in compatibility with that right would have produced the opposite result. We consider that they were not, in short, required by the convention to read the rules as they did. Disposal 57. In these circumstances, we will pronounce an order allowing the appeal and quashing the Employment Tribunal’s order of 13 December 2006.



FRANŢA 1. Contrat de travail, durée déterminée 06-41.765 Arrêt n° 1637 du 11 juillet 2007 Cour de cassation - Chambre sociale Attendu, selon le jugement attaqué (conseil de prud'hommes de Strasbourg, 1er février 2006) que M. X... a été engagé par la société Electropoli production selon un contrat de travail à durée déterminée en date du 5 juin 2004 ; que le salarié a saisi la juridiction prud'homale aux fins d'obtenir la condamnation de l'employeur au paiement de diverses sommes à titre de rappel de salaire et de solde de l'indemnité de précarité ; Sur le premier moyen : Attendu que l'employeur fait grief à l'arrêt de l'avoir condamné au paiement de diverses sommes à titre de solde d'indemnité de précarité et de dommages-intérêts, alors selon le moyen : 1°/ que l'article L. 122-3-4 du code du travail ne subordonne pas la possibilité de fixer à 6 % le taux de l'indemnité de précarité due au salarié à l'issue de son contrat à durée déterminée à la condition que ce dernier ait effectivement bénéficié de contreparties mais impose seulement que de telles contreparties lui aient été offertes ; qu'en affirmant qu'il ne justifiait pas que le salarié avait bénéficié des contreparties prévues par l'article L. 122-3-4 du code du travail, quand il lui appartenait seulement de rechercher si les accords applicables à l'exposante offraient de telles contreparties, le conseil de prud'hommes a violé l'article L. 122-3-4 du code du travail ; 2°/ que tant l'accord national du 25 février 2003 relatif à la formation professionnelle dont il se prévalait pour fixer à 6 % le taux de l'indemnité de précarité litigieuse que les dispositions maintenues des autres accords nationaux visés par cet accord ont prévu diverses garanties au profit des salariés bénéficiant d'une formation professionnelle, et notamment : l'absence de tout abattement de rémunération lorsque le temps passé par l'apprenti en centre de formation des apprentis a une durée inférieure à la durée normale de travail qui lui est applicable dans l'entreprise durant la période considérée (article 1er de l'accord précité de 2003), l'octroi d'une indemnisation au profit du salarié bénéficiant d'une action de prévention ou d'une action d'acquisition, d'entretien ou de perfectionnement des connaissances, lorsque le temps consacré à la formation dépasse la durée normale de travail (article 18 de l'accord national du 28 juillet 1998 sur l'organisation du travail dans la métallurgie modifié par avenant au 29 janvier 2000), l'octroi, au profit de l'apprenti qui, à l'issue de la durée normale de son contrat d'apprentissage, a obtenu le diplôme ou le titre auquel ce contrat le préparait, d'une garantie de salaire égale au salaire minimum auquel il peut prétendre au titre de l'exécution effective du contrat d'apprentissage en application des articles L. 117-10 et D. 117-5 du code du travail, majoré de 5 % (article 7 de l'accord national du 31 mars 1993 relatif à la formation professionnelle) ; qu'à supposer que le conseil ait voulu dire qu'il ne justifiait pas de l'existence des contreparties prévues par l'article L. 122-3-4 du code du travail, il ne pouvait statuer ainsi sans prendre soin d'analyser l'ensemble des dispositions des accords précités dont relevait ladite société ; que faute de l'avoir fait, le conseil de prud'hommes a privé sa décision de base légale au regard des accords nationaux précités, ensemble l'article L. 122-3-4 du code du travail ; 3°/ que les dispositions de la convention collective applicable à l'entreprise sont opposables au salarié, dès lors qu'il a eu connaissance de l'existence de ladite convention, peu important que ces dispositions n'aient pas été expressément reprises par le contrat de travail ; qu'en se fondant sur la circonstance que le contrat de travail de M. X... était "un "contrat classique" ne faisant aucune référence à un taux de 6 %", pour décider que le



salarié avait droit à une indemnité de précarité de 10 % et non de 6 % comme le prévoyait pourtant l'accord national du 25 février 2003 relatif à la formation professionnelle dont relevait l'entreprise, le conseil de prud'hommes a statué par un motif inopérant et ainsi privé sa décision de base légale au regard de l'article L. 122-3-4 du code du travail ensemble l'accord national du 25 février 2003 ; Mais attendu que, selon l'article L. 122-3-4, alinéa 2, du code du travail, l'indemnité de précarité est égale à 10 % de la rémunération totale brute due au salarié ; que, toutefois, elle peut être réduite à 6 % par une convention ou un accord collectif étendu ou une convention ou un accord d'entreprise ou d'établissement, dès lors que des contreparties sont offertes à ces salariés, notamment sous la forme d'un accès privilégié à la formation professionnelle ; Et attendu que le conseil de prud'hommes, après avoir relevé que l'accord national du 25 février 2003 relatif à la formation professionnelle dans la métallurgie dont l'application n'était pas contesté, avait fixé à 6 % l'indemnité de précarité, a exactement décidé, l'employeur n'ayant jamais prétendu avoir proposé au salarié un accès à la formation professionnelle, que l'indemnité de précarité de 10 % était due ; Mais sur le second moyen : Vu l'article 1147 du code civil ; Attendu que pour condamner l'employeur au paiement d'une somme à titre de dommages-intérêts au titre du préjudice moral, le conseil de prud'hommes a retenu que le demandeur avait dû se déplacer devant la juridiction prud'homale, ce qui avait engendré des absences chez son employeur ; Qu'en se déterminant ainsi, alors qu'il résultait de ses constatations que l'employeur avait proposé au salarié à titre amiable de lui payer le différentiel entre l'indemnité de précarité à 10 % et l'indemnité de précarité à 6 %, le conseil de prud'hommes n'a pas donné de base légale à sa décision ; Et attendu qu'en vertu de l'article 627, alinéa 2, du nouveau code de procédure civile, la Cour de cassation est en mesure, en cassant sans renvoi, de mettre fin au litige par application de la règle de droit appropriée ; PAR CES MOTIFS : CASSE ET ANNULE, mais seulement en ce qu'il a condamné l'employeur à payer au salarié une somme de 100 euros à titre de préjudice subi, le jugement rendu le 1er février 2006, entre les parties, par le conseil de prud'hommes de Strasbourg ; DIT n'y avoir lieu à renvoi ; Déboute le salarié de sa demande de dommages-intérêts au titre du préjudice moral ; 2. Contrat de travail, exécution 05-45.694, 05-45.696 Arrêt n° 1416 du 13 juin 2007 Cour de cassation - Chambre sociale



Attendu, selon l’arrêt attaqué, que Mme X... et sept autres éducateurs de l’association APAEI ont saisi la juridiction prud’homale, le 10 décembre 1999 pour la première et le 6 décembre 1999 pour les autres, de demandes de paiement de rappels de salaires pour les heures de permanence nocturne effectuées depuis 1994 qui leur ont été payées selon le régime d’équivalence de l’article 11 de l’annexe 3, concernant le personnel éducatif, pédagogique et social, de la convention collective nationale des établissements et services pour personnes inadaptées et handicapées du 15 mars 1966, auxquelles ils ajoutaient diverses autres demandes ; que par jugement du 20 février 2001, le conseil de prud’hommes a fait droit à leurs demandes ; que la cour d’appel a infirmé cette décision en faisant application de l’article 29 de la loi n° 2000-37 du 19 janvier 2000 validant les versements effectués à ce titre ; Sur les cinq moyens du pourvoi de l’employeur : Attendu qu’il n’y a pas lieu de statuer sur ces moyens qui ne seraient pas de nature à permettre l’admission du pourvoi ; Mais sur le moyen unique du pourvoi des salariés : Vu l’article 6 §1 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales tel qu’interprété par l’arrêt X... et autres c. France du 9 janvier 2007 de la Cour européenne des droits de l’homme, et les articles 29 de la loi n° 2000-37 du 19 janvier 2000 et 2 du code civil, ensemble les articles L. 212-2 et L. 212-4 du code du travail dans leur rédaction applicable au litige ; Attendu que la Cour européenne des droits de l’homme a jugé que l’adoption de l’article 29 de la loi du 19 janvier 2000, qui réglait définitivement, de manière rétroactive, le fond des litiges pendants devant les juridictions internes, n’était pas justifiée par d’impérieux motifs d’intérêt général ; que partant, il y avait eu violation de l’article 6 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales ; Attendu que pour débouter les salariés de leurs demandes tendant à voir les heures de permanence nocturne rémunérées sur la base d’un travail effectif, l’arrêt attaqué énonce que l’article 29 de la loi du 19 janvier 2000 reposant sur d’impérieux motifs d’intérêt général, l’application de ce texte aux instances en cours ne viole pas le droit au procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales ; Qu’en statuant ainsi, alors que les salariés avaient saisi le conseil de prud’hommes de leurs demandes les 6 et 10 décembre 1999, soit avant la date d’entrée en vigueur de l’article 29 de la loi n° 2000-37 du 19 janvier 2000, ce dont il résultait que cet article ne pouvait être appliqué aux litiges sans méconnaître l’exigence d’un procès équitable, la cour d’appel a violé les textes susvisés ; Et attendu que la Cour est en mesure, en statuant sans renvoi conformément à l’article 627 du nouveau code de procédure civile, de mettre fin au litige par application de la règle de droit appropriée ; PAR CES MOTIFS : Casse et annule, mais seulement dans les limites du pourvoi en ce qu’il a débouté Mmes Y..., X..., Z... et A... de leurs demandes de paiement de compléments de salaires pour leurs heures de permanence nocturne, l’arrêt de la cour d’appel de Caen du 14 octobre 2005 ; Dit n’y avoir lieu à renvoi de ce chef ;



Confirme le jugement du conseil de prud’hommes de Vire du 20 février 2001 en ce qu’il a condamné l’APEI du bocage virois à payer à ces quatre salariées des rappels de salaires pour temps en chambre de veille ; 3. Contrat de travail, rupture 05-40.518 Arrêt n° 914 du 9 mai 2007 Cour de cassation - Chambre sociale Attendu, selon l’arrêt attaqué, que M. X... a été embauché par la société Citernord le 8 juin 1990 en qualité de chauffeur poids lourds ; qu’il a démissionné de son emploi par lettre du 6 septembre 2000 rédigée en ces termes : "Je vous informe par ce courrier de la démission de mon poste de travail chez vous en tant que conducteur routier PLG7. Dès réception de cette présente lettre, j’effectuerai les sept jours de préavis, au-delà, je ne ferai plus partie de vos effectifs" ; qu’il a saisi le 23 avril 2002 la juridiction prud’homale d’une demande de paiement d’un rappel de salaire à titre d’heures supplémentaires et de repos compensateurs ainsi que d’une indemnité de congés payés afférents ; qu’il a demandé au surplus dans ses conclusions la requalification de sa démission en licenciement sans cause réelle et sérieuse ; Sur le premier moyen : Attendu qu’il n’y a pas lieu de statuer sur ce moyen qui ne serait pas de nature à permettre l’admission du pourvoi ; Mais sur le second moyen : Vu les articles L. 122-4, L. 122-13 et L. 122-14-3 du code du travail ; Attendu que la démission est un acte unilatéral par lequel le salarié manifeste de façon claire et non équivoque sa volonté de mettre fin au contrat de travail ; que lorsque le salarié, sans invoquer un vice du consentement de nature à entraîner l’annulation de sa démission, remet en cause celle-ci en raison de faits ou manquements imputables à son employeur, le juge doit, s’il résulte de circonstances antérieures ou contemporaines de la démission qu’à la date à laquelle elle a été donnée, celle-ci était équivoque, l’analyser en une prise d’acte de la rupture qui produit les effets d’un licenciement sans cause réelle et sérieuse si les faits invoqués la justifiaient ou dans le cas contraire d’une démission ; Attendu que pour condamner la société Citernord à payer à M. X... des sommes au titre de l’indemnité compensatrice de préavis, de l’indemnité de licenciement et d’une indemnité pour licenciement sans cause réelle et sérieuse, la cour d’appel a relevé que la lettre de démission ne fixe pas les termes du litige et n’empêche pas le salarié de faire état devant les juges de griefs à l’égard de l’employeur, que le défaut de paiement d’heures supplémentaires constitue de la part de l’employeur un manquement à ses obligations de nature à lui imputer la responsabilité de la rupture et qu’il importe peu que la lettre de démission ait été adressée à l’employeur sans aucune réserve et qu’elle ne présente dans ses termes aucun caractère équivoque dans la mesure où, du fait de sa demande ultérieure, qui est fondée, il convient de considérer que le salarié n’a pas donné un consentement clair et non équivoque à sa démission ; Qu’en statuant ainsi, alors qu’elle avait relevé que la lettre de démission ne comportait aucune réserve, que le salarié, qui ne justifiait d’aucun litige antérieur ou contemporain de celle-ci avec son employeur, n’avait contesté les conditions de la rupture du contrat de travail que plusieurs mois plus tard, ce dont il résultait que



rien ne permettait de remettre en cause la manifestation de sa volonté claire et non équivoque de démissionner, la cour d’appel, qui n’a pas tiré les conséquences de ses propres constatations, a violé les textes susvisés ; PAR CES MOTIFS : CASSE ET ANNULE, mais seulement en ce qu’il a condamné la société Citernord à payer à M. X... des sommes au titre d’indemnité compensatrice de préavis, d’indemnité de licenciement et d’indemnité pour licenciement sans cause réelle et sérieuse et ordonné le remboursement par la société Citernord à l’ASSEDIC concernée des indemnités de chômage versées à M. X... du jour de son licenciement et dans la limite de six mois, l'arrêt rendu le 26 novembre 2004, entre les parties, par la cour d'appel de Douai ; remet, en conséquence, sur ces points, la cause et les parties dans l'état où elles se trouvaient avant ledit arrêt et, pour être fait droit, les renvoie devant la cour d'appel d'Amiens ;

revista de dreptul muncii ii sociale nr.4/2008 pag 1 · revista de dreptul muncii şi dreptul...

Documents