revista prahova eroica, nr. 4-2012

PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012 2

PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012 3

Adresa redacţiei: Str. Poştei, nr. 1,

Cod poştal 100162, Ploieşti,

Județul Prahova

Tel. / Fax: 0244 545418

e-mail: [email protected]

Pagină web: http://eroica.freewb.ro/

TIPAR: DAISPRINT SERV

e-mail: [email protected]

Copyright: este autorizată orice

reproducere fără a se percepe taxe

suplimentare, indicând sursa (Revista

„Prahova Eroică”), cu excepţia textelor şi

fotografiilor a căror provenienţă este

specificată expres.

COLEGIUL DE

REDACŢIE: Director:

- col. (rtr) Constantin CHIPER Redactor şef :

- col. (r) Puiu CUJBĂ

Editor coordonator:

- prof. dr. Polin ZORILĂ

Colectivul de redacție:

- conf. univ. dr. Gh. CALCAN

- prof.dr. Mariana M. GHEORGHE

- prof. Emilia LUCHIAN

- prof. Marian CHIRULESCU

- prof. Ion C. PETRESCU

Corector:

- prof. Marian CHIRULESCU

Tehnoredactor:

- col. (r) Petrea CUJBĂ

Copertele:

- prof. Nicolae LUPU

Procesare imagini:

- lt.col. (r) Cristian ILIESCU

S U M A R

Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor”

Prahova şi revista „Prahova Eroică”

desfăşoară activităţi non-profit. Scopul

nostru este doar acela de cinstire a

eroilor neamului, a marilor lor fapte de

eroism şi de vitejie şi de menţinere

trează a iubirii de patrie. Dorim ca prin

modul în care vom aborda şi trata în

revista noastră aspectele, momentele şi

personalităţile istoriei patriei să

transcendem politicul şi să depăşim

divergenţele de orice natură.

I.S.S.N. 2247 – 711X

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor aparţine în exclusivitate

autorilor, conform legilor în vigoare.

Revistă editată de Asociaţia Județeană „CULTUL EROILOR” -

Prahova, în colaborare cu :* Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III”,

*Inspectoratul Şcolar al Judeţului Prahova, * Societatea de Ştiinţe Istorice

din România, Filiala Prahova, * Asociaţia Județeană Prahova a Veteranilor

de Război, * Organizația Județeană a Cadrelor Militare în Rezervă şi

Retragere „Aurel Vlaicu”, Prahova, * Asociația AERO-SHOW M.C.D.

prof. univ. dr.Ion BULEI, În Vechiul Regat, gândind la Basarabia ............... 4

prof. dr. Polin ZORILĂ, Războiul ruso-turc din 1806-1812 .......................... 6

col. (r) dr. Dumitru CODIŢĂ, Repere centenare ale Golgotei Basarabiei:

1812-1912-2012 .............................................................................................. 8

Cercul „Cultul Eroilor” din Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Noaptea

cercetătorilor ................................................................................................... 9

col.(rtr) Constantin CHIPER, Prima răpire a Basarabiei (II) .......................10

EMINESCU despre Basarabia, Fără a prejudeca hotărârile adunărilor …..12

prof. Emilia LUCHIAN, 16/28 mai 1812, o zi care nu trebuie uitată .......... 13

prof. dr. Gheorghe MARINICĂ, Constantin Stere şi destinul european al

României ........................................................................................................ 15

prof. Maria BOBELEA-VASILESCU, Slavă ţie, stea curată ...................... 16

conf. univ. dr. Gheorghe CALCAN, Ziua Independenței, moment de cotitură

în istoria poporului român……………………………………..…………... 17

prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE, Ziua Europei: Şi Eu Sunt „EU” ...... 18

gl. bg. Gheorghe RĂUCEA, Ziua Veteranilor de Război ………………..... 19

col.(rtr) Constantin CHIPER, Ziua Eroilor ………………………………... 20

Maria Augustina HÂNCU, Coroana din cenușă-1812-2012….…………… 21

Filiala Câmpina a Asociaţiei Judeţene „Cultul Eroilor” Prahova

Col. (r) Marian DULĂ, Cultul eroilor la Câmpina ................................. 22

Larisa BÂLGĂ, Istoria, izvor al înţelepciunii ......................................... 24

Col. (r) Marian DULĂ, Odihna de veci a prizonierilor români înhumaţi la

Rastatt ......................................................................................................... 25

prof. Graţiela CALCAN, Prahoveni şi basarabeni, la ceas de sărbătoare .. 25

Cerasela RIZEA, Eroul din familia mea: Gr. Ioan Rizea ............................. 27

prof. dr. Polin ZORILĂ, O carte de la fraţii de dincolo de Prut: „Basarabia

sub jugul colonial al Rusiei ţariste (1812-1917)”.......................................... 28

prof. Emilia LUCHIAN, Prof. emerit Paul D. Popescu, la ceas aniversar .. 30

Alexandru TONCU, Istoria, parte din inima mea .........................................31

prof. Floarea VULPE, Nevoia de eroi ............................................................31

Alexandru Ionuţ CRUCERU, Frânturi de istorie pe străzile Vălenilor ....... 32

col.(rtr.) Constantin CHIPER, Emoţii şi bucurii la Muzeul Ceasului ........... 32

plt.mj.(r) Eugen GRIGORE, Armata, administraţia şi biserica, în slujba cetăţenilor, în comuna Baba Ana .................................................................. 33

prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE, Ne uităm eroii?! .............................. 33

Radu P. CONSTANTINESCU,Un erou uitat,slt.Radu Gh.Constantinescu ..34

col. (r) Puiu CUJBĂ, Lauri pentru camaradul nostru, Dumitru Codiţă ....... 34

plt.mj.(r) Eugen GRIGORE, Cercurile „Cultul Eroilor” din Mizil............... 35

col. (r) dr. Dumitu CODIŢĂ, Comemorare Constantin Stere ....................... 35

col. (r) Petrea CUJBĂ, Moment solemn la Facultatea de Istorie ................. 36

pr. Alexei MATEEVICI, Basarabenilor ....................................................... 36

pr. prof. Gheorghe PÂRVU, Saltimbanci sau măscărici? ............................ 37

mr. (r) prof. Nicolae STOICA, Gânduri despre eroi .................................... 37

col.(r) Puiu CUJBĂ : Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” .................... 38

Iurie OȘOIANU, Basarabenii către Mateevici …………………………… 38

COPERTA 1: Harta politică a României Mari (după Victor Şiaicariu, D. St.

Constantinescu, Atlas istoric geografic al neamului românesc, 1920)

COPERTA 2: Înmânarea drapelelor cercurilor „Cultul Eroilor”.

COPERTA 3: Preocupări artistice ale cercurilor „Cultul Eroilor”.

COPERTA 4: Cetăți ale voievodului Ştefan cel Mare de strajă la hotarele

Moldovei.

POSTER: Carol I și Elisabeta (Carmen Sylva) – ctitori ai statului român

modern și protectori ai culturii.

român modern

PRAHOVA EROICĂ Nr 4, August 2012 1 4

ÎN VECHIUL REGAT, GÂNDIND LA BASARABIA

Reacţia elitei româneşti împotriva anexării

Basarabiei în 1812 a fost slabă. Toţi erau conştienţi de

adevărul vorbelor cancelarului austriac Metternich, ca

răspuns la memoriul boierilor moldoveni către

Congresul de la Viena: „orice încercare de a

determina Rusia să retrocedeze Porţii teritoriul pe

care dânsa l-a smuls în ultimul război ar fi azi fără

scop şi ţintă”. Ţarul Alexandru I putea vizita în

netulburare Basarabia în aprilie 1818, prilej cu care

este promulgat noul regulament de administrare a

Basarabiei.

Reacţia e mult mai puternică în 1878, când Rusia

reia sudul Basarabiei. Sentimentul naţional românesc

se afirmase puternic în lupta pentru drepturi naţionale

la mijlocul secolului al XIX-lea, în lupta pentru unire

în 1859 şi pentru independenţă în 1877-1878. Şi acest

sentiment naţional îşi face loc în politica externă a

statului român.

Poziţia de forţă pe care Rusia ţaristă o arată faţă de

România e resimţită ca o traumă de elita politică

românească. Rusia e percepută ca „duşmanul

natural” al românilor, după o expresie a omului

politic Take Ionescu, iar politica externă a României

ajunge să fie, după expresia aceluiaşi, „politica

fricii”, a fricii de Rusia şi de intenţiile ei. Pericolul

rus ajunge să fie obsesia unei epoci şi a unor generaţii

de români. Acest pericol va fi argumentul esenţial al

încheierii tratatului României cu Puterile Centrale, în

septembrie 1883. P.P.Carp, ministrul României la

Viena, avea grijă să nu menţioneze întregirea

României cu Basarabia, pentru a nu tulbura atmosfera

diplomatică a Europei, dar el visa la ea şi o pregătea

mijlocind o alianţă cu adversarii Rusiei în Europa.

Nici regele Carol I, în discuţiile sale diplomatice

premergătoare aderării României la Tripla Alianţă,

nu-şi ascundea dorinţele de a reuni într-o zi Basarabia

la România.

În Vechiul Regat nu se uită de Basarabia. Când

Carol I vizitează Rusia, în 1898, „Journal de

Petersburg“ scria că „problema basarabeană îşi

pierde din importanţă pentru români”.

Şi aceasta pentru că se acutizase situaţia românilor

din Transilvania şi din Bucovina. Şi privirile

românilor din Regat se îndreptau către ei. Ziarul

moscovit „Svet“ asocia vizita lui Carol I aceleia a

guvernatorului Basarabiei la Iaşi, în 1893, când acesta

din urmă se declarase mulţumit de primire şi lăuda

„binemeritata dispariţie a acelei probleme

basarabene, care a fost cauza fiecărei iritări

antiruseşti din România”. La fel, ziarul

„Moskovskaia Vedomosti“ se bucura că Basarabia nu

mai era privită în România ca „o proprietate a ei”.

Istoricul şi filologul Gheorghe Ghibănescu, în

căutare de izvoare pentru istoria Moldovei, ajunge şi

în Basarabia în august 1912 şi constată, cu mare

tristeţe, că orice urmă de românism s-a dus în această

provincie de margine a Rusiei. Dar avea speranţe în

noua generaţie de intelectuali basarabeni, care părea

mai puţin tributară culturii ruse şi gata să se întoarcă

la matca românească. Vizita ţarului Nicolae al II-lea

la Chişinău, în 1912, părea să susţină cauza rusească.

Ea nu stârneşte valuri de entuziasm. Doar indiferenţă

şi apatie. „Noi ne-am purtat neloial faţă de România

– îi spunea ministrul rus de Finanţe Serghei Witte, în

iulie 1898, ambasadorului german Radolin. După ce îi

promisesem că nu vom lua nicio palmă de pământ

românesc, am reţinut o bună parte din ţară şi am

dispus în schimb desprinderea de Turcia a

mlăştinoasei Dobroge”. Desigur, se referea la 1877-

1878. Dincoace de Prut se ştia de toţi că Basarabia

fusese „răpită cu forţa de către Rusia... şi menţinută

numai cu cnutul”, cum declara mitropolitul Partenie

al Moldovei, la înscăunarea sa din februarie 1902.

Peste Prut, cei 100 ani de stăpânire rusească au fost

marcaţi cu jale şi indignare. Românii din Regat au

protestat contra răpirii Basarabiei la 1812, oficiind

servicii divine în biserici, organizând procesiuni şi

mitinguri de doliu, arborând drapele tricolore cu

panglici negre. Iniţiatorii manifestărilor dedicate

tristului eveniment au fost Liga Culturală şi

Universitatea din Iaşi. Istoricii A. D. Xenopol şi

N. Iorga au publicat articole şi studii ce oglindeau

tragicul destin al basarabenilor şi dreptul istoric al

românilor la teritoriile dintre Prut şi Nistru. În lunile

aprilie-mai ale acelui an, presa din Vechiul Regat

declanşase o amplă campanie publicistică, ziarele

tipărind numeroase studii, articole, documente, pagini

literare, evocări şi mărturii. Acestea aveau menirea de

a demonstra caracterul românesc al provinciei răpite,

adevărul istoric despre crima săvârşită la 1812 de

Imperiul Rus, politica de deznaţionalizare promovată

de ţarism. Autorităţile oficiale ale României au

preferat însă să nu ia atitudine. Numai noul consul

general al României la Ismail, Greceanu, în ajunul

serbării, a părăsit demonstrativ Basarabia, plecând în

România. În ziua de 16 mai, din ordinul său,

tricolorul n-a fost arborat pe clădirea consulatului

general.

Se considera Basarabia pierdută pentru totdeauna?

PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012

PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 5

În timpul războiului ruso-japonez, Kiderlen

Wachter, ministrul Germaniei la Bucureşti, îl aude pe

Gh. Gr. Cantacuzino, prim-ministru în funcţie:

„Situaţia în Rusia merge atât de prost, încât noi ne

putem gândi la redobândirea Basarabiei”. Afirmaţia

face ocolul cabinetelor europene. Ştia şi liderul

conservator că o astfel de redobândire nu se putea

obţine decât în cadrul unei mişcări generale de

autodeterminare a popoarelor din vestul Rusiei. Dar o

tatonare a terenului nu strica. În acest context,

guvernul conservator primeşte în portul Constanţa

crucişătorul rus „Potemkin“, cu marinarii săi răsculaţi.

Este şi contextul în care, la Bucureşti, se formează

un „comitet de patru” lideri politici: Gh. Gr.

Cantacuzino, N. Filipescu, I.I.C. Brătianu şi

E. Costinescu „în vederea sprijinirii acţiunii de

autonomizare a Basarabiei”. Comitetul însărcinează

pe Barbu Catargiu, şeful de cabinet al

prim-ministrului, omul de încredere al acestuia, şi pe

Constantin Stere, exilatul basarabean din România şi

prietenul apropiat al lui I.I.C.Brătianu, cu organizarea

unor acţiuni concrete.

Sub pretextul unui proces de moştenire, Constantin

Stere se duce în Basarabia. Nu înainte de a discuta şi

cu Eugeniu Carada, care-i oferă, discret, sprijinul

financiar al Băncii Naţionale. Misiunea lui Stere era

aceea de a aduna intelectuali basarabeni în jurul unui

minimal program naţional: editarea unui ziar în limba

română, achiziţionarea unei tipografii, constituirea

unui nucleu politic care să stea la baza unui partid

naţional, înfiinţarea unei societăţi de cultură

românească, deschiderea unor şcoli în limba română.

Şi, în bună măsură, misia lui Constantin Stere

reuşeşte, cum ne demonstrează corespondenţa sa cu

Barbu Catargiu, romanul său memorialistic În

preajma revoluţiei şi, mai ales, realitatea din

Basarabia.

P.P. Carp avea într-adevăr dreptate când îi spunea

în 1894 lui Hitrovo, ministrul Rusiei la Bucureşti,

care reproşa Bucureştiului că nu priveşte spre vest, la

românii din Transilvania: „eu sunt ca plugarul cu

minte, care când se scoală de dimineaţa se uită la

Răsărit. Şi fiindcă mă uit la Răsărit, văd întâi

Basarabia”.

La începerea Primului Război Mondial, circa

300.000 basarabeni sunt concentraţi în armata rusă.

Iniţial, teritoriul Basarabiei a fost ferit de operaţiuni

militare, dar, în 1915, Comandamentul Puterilor

Centrale concentrează la graniţele vestice ale Rusiei

140 de divizii, adică aproape 50% din totalul

efectivelor militare de care dispuneau Germania şi

Austro-Ungaria. Frontul se extinde la Hotin, Soroca şi

Bălţi, unde staţionează trupe ruseşti. Începe şi aici

regimul de restricţii.

Mulţi dintre basarabenii mobilizaţi sunt încadraţi

între cei circa un milion de soldaţi din armata rusă

aflată în Moldova liberă după intrarea României în

război, în 1916.

În acest fel se strâng raporturile dintre basarabeni,

regăţeni şi transilvăneni, între intelectualii lor (de

pildă, Alexei Mateevici publică în ziarul lui N. Iorga,

„Neamul Românesc“). Centrul naţionalismului

basarabean devine ziarul „Cuvânt moldovenesc“,

condus de Pan Halippa.

Liderii românilor basarabeni strâng tot mai mult

legăturile cu liderii românilor din regat, care, odată cu

armistiţiul şi apoi pacea ruşilor cu Puterile Centrale,

tocmai erau obligaţi să procedeze şi ei la fel. Visul

ardelean părea că moare deocamdată la Iaşi şi oamenii

politici români îşi îndreptau privirile şi manifestau din

ce în ce mai mult interes pentru Basarabia. Intrarea

trupelor române în Basarabia determină reacţia

guvernului bolşevic, tezaurul României de la

Moscova fiind sechestrat şi membrii Legaţiei

României la Petrograd arestaţi (eliberaţi la intervenţia

energică a corpului diplomatic străin aflat în capitala

rusă). Pacea separată de la Brest-Litovsk, din 3 martie

1918 dintre Puterile Centrale şi bolşevici şi

preliminariile de pace semnate la Buftea, la 18 martie

1918, de către guvernul român şi Puterile Centrale

încurajează din exterior o evoluţie favorabilă unei

uniri a Basarabiei cu România. De asemenea,

determină şi înlocuirea guvernului generalului

Averescu cu guvernul Al. Marghiloman în România.

Cel dintâi prefera ca unirea formală să fie declarată

după pacea generală, nefiind deocamdată pregătite

condiţiile, în vreme ce Al. Marghiloman considera că

fierul trebuie bătut cât e cald şi de aceea încurajează

hotărât o unire imediată. În acest scop, după

consfătuiri cu I. Inculeţ, D. Ciugureanu, P. Halippa,

aflaţi la Iaşi, şi mai ales cu Constantin Stere, chemat

de la Bucureşti, Al. Marghiloman se duce la Chişinău,

la 26 martie/8 aprilie 1918. În întâlnirile sale cu

deputaţii basarabeni, el dă asigurări că Sfatul Ţării nu

va fi dizolvat până nu se va fi soluţionat reforma

agrară, declară că doi reprezentanţi ai Basarabiei vor

fi membri ai guvernului român, că vor fi păstrate

decretele legi care asigurau autonomia Basarabiei şi

prefecţii vor fi numiţi cu acordul Sfatului Ţării. În

aceste condiţii, Ion Buzdugan şi deputaţii din Sfatul

Ţării din grupul său oferă sprijinul lor unirii, lăsîndu-l

izolat pe Ţiganco, reprezentantul aripii celei mai

radicale, opuse unirii din gruparea Fracţiunea

Ţărănească.

Întâmpinată cu entuziasm de românii de

pretutindeni, unirea e considerată de guvernul sovietic

„o sfidare” a Republicii Federative Socialiste Ruse.

De asemenea, Rada ucraineană n-o recunoaşte. Începe

acum o dispută fără sfârşit, care continuă și în zilele

noastre, între diplomaţiile româno-ruso-sovieto-

ucrainene (şi istoriografiile respective), dispută în

care sunt antrenaţi şi autori, diplomaţi şi oameni

politici străini. Cei mai activi în această dispută au

fost reprezentanţii Rusiei ţariste refugiaţi în Occident

care, dispunând de fonduri substanţiale, au dus o

adevărată bătălie mediatică împotriva unirii.

prof. univ. dr. Ion BULEI



RĂZBOIUL RUSO-TURC DIN 1806-1812

1. Context şi cauzalitate

Perioada de început a secolului al XIX-lea a fost

marcată de războaiele napoleoniene, care au influenţat

şi evoluţia evenimentelor politico-militare din spaţiul

sud-est european. După victoria de la Austerlitz

(2 dec. 1805), repurtată de Napoleon asupra Rusiei şi

Austriei, Poarta şi-a orientat politica externă în

favoarea Franţei. Acest lucru a influenţat şi situaţia

din Principatele Române, state vasale Porţii Otomane,

dar asupra cărora Rusia manifesta veleităţi de putere

protectoare. Înlocuirea, la 24 aug. 1806, de către

sultan, înainte de termen şi la insistenţele

ambasadorului Franţei, a domnilor din Principate a

iritat Rusia. Sub presiunea acesteia, Poarta a acceptat

revenirea pe tron a foştilor domni: Constantin

Ipsilanti, în Ţara Românească şi Alexandru Moruzi,

în Moldova.

La 21 nov. 1806, Rusia a

început războiul împotriva Porţii

Otomane, invocând necesitatea

apărării frontierelor sudice ale

Rusiei de un eventual atac francez.

Motivul real era reluarea, de către

ţarul Alexandru I, a expansiunii

spre Constantinopol. În acest

context, Poarta a declarat război

Rusiei la 15/27 dec. 1806. „În

urma complicaţiilor europene

aduse de genialele capricii

cuceritoare ale lui Napoleon –

afirma Nicolae Iorga – un nou

război ruso-turc se începu prin

ocupaţia Principatelor”.

2. Primele lupte şi ocuparea Principatelor

Operaţiile militare au început, la 22 nov. 1806, cu

pătrunderea trupelor ruse în Moldova şi ocuparea

Hotinului, Benderului, Cetăţii Albe şi a Chiliei. La

29 nov. 1806, ruşii, în frunte cu generalul Michelson,

au ocupat Iaşii, obligându-l pe Alexandru Moruzi să

se retragă spre Focşani, apoi spre Istanbul. Trupele

ruse au intrat în Ţara Românească şi au respins, la

23 dec. 1806, la Fierbinţi şi Olteanu, pe cele otomane

obligându-le să părăsească Bucureştii şi să se retragă

spre Dunăre. La 25 dec. 1806, trupele ruse,

comandate de generalul Miloradovici, au intrat în

Bucureşti, urmate, peste două zile, de Michelson şi

Constantin Ipsilanti. Apoi, ruşii au ocupat Oltenia,

stabilind contacte cu sârbii lui Karagheorghe.

După reluarea tronului, Constantin Ipsilanti a

organizat un corp de oaste pământeană, iar în Oltenia

s-a constituit un corp de volintiri, format din panduri,

între care se afla şi Tudor Vladimirescu, încorporat în

armata rusă. Planurile lui Constantin Ipsilanti de

realizare a unui stat federativ, care să cuprindă

Moldova, Ţara Românească şi Serbia, au eşuat

datorită stării de război şi a contradicţiilor cu generalii

ruşi care deveniseră, în fapt, stăpânii ţării.

La 20 ian. 1807, turcii au trecut Dunărea, în

Oltenia, pentru a ataca trupele ruse. În februarie 1807

înceta din viaţă Pasvanoglu, care jefuise Oltenia.

Acţiuni de mică importanţă au continuat în zona

Giurgiului şi în Bugeac. Reluarea ofensivei otomane,

în mai 1807, l-a determinat pe Constantin Ipsilanti să

părăsească Bucureştii şi să se retragă spre Focşani şi

Bârlad. Încercarea turcilor, comandaţi de Ali Paşa, de

a ocupa Capitala, a fost oprită la Obileşti, în ziua de

2/14 iunie 1807, de către armata rusă comandată de

generalul Miloradovici. La victorie a contribuit şi

corpul de oaste constituit de Constantin Ipsilanti. La

19 iunie 1807, trupele ruse comandate de generalul

Isaev, cu concursul pandurilor români, au obţinut

victoria de la Malainiţa asupra turcilor. În aug.1807,

Constantin Ipsilanti a revenit la Bucureşti, după care

s-a retras la Iaşi şi apoi în Rusia. Administrarea Ţării

Româneşti a fost preluată de succesorul lui

Michelson, generalul Prozorovski

şi de Kuşnikov.

Deşi Moldova se afla sub

ocupaţie militară rusă, Poarta a

numit noi domni: Alexandru

Hangerli şi Scarlat Callimachi,

care n-au ocupat efectiv tronul.

Cu toate protestele boierilor,

preşedinţia Divanului a revenit

generalului Lascarov. Oprirea

ofensivei otomane şi noile evoluţii

politice internaţionale au favorizat,

în vara anului 1807, încheierea

armistiţiului ruso-turc.

3. Armistiţiul de la Slobozia şi

reluarea luptelor

Războiul ruso-turc părea să se încheie, deoarece,

după semnarea Tratatului de pace ruso-francez de la

Tilsit (7 iulie 1807), Franţa nu mai era interesată să

solicite Porţii continuarea luptelor. Aşa s-a ajuns la

semnarea, Armistiţiului de la Slobozia, la 12/24 aug.

1807, care prevedea evacuarea trupelor ruse din

Principatele Române. Datorită refuzului ţarului,

trupele ruse şi otomane au rămas pe poziţiile

anterioare, iar generalul Kuşnicov a fost numit

preşedinte al Divanelor din Principate.

Problema Principatelor a revenit în discuţie la

întrevederea de la Erfurt, din 12 oct. 1808, la care

împăratul Franţei şi-a dat acordul faţă de încorporarea

la Rusia a Moldovei şi Ţării Româneşti.

Ostilităţile ruso-turce s-au reluat în martie 1809,

în luna următoare ruşii atacând cetatea Giurgiu.

Acţiunile ruse au continuat în august 1809, când

generalul Prozorovski a reuşit să ocupe Babadagul,

Isaccea şi Tulcea. Succesorul său, Bagration, a ocupat

Măcinul, Hârşova, Constanţa şi Kuciuk-Kainargi, iar

la nord de fluviu Ismailul capitulează şi Brăila se

predă. După înfrângerea de la Silistra, din 22 oct.

1809, Bagration s-a retras în Basarabia.

Ţarul Alexandru I



Operaţiile militare ruse la Dunăre au fost

continuate de generalul Kamenski. Asediată de ruşi,

Silistra a capitulat la 11 iun. 1810. Ulterior, ruşii au

cucerit noi puncte de rezistenţă otomane: Rusciuk,

Şistov, Giurgiu, Turnu şi Nicopole. În acţiunile

militare ruse s-au implicat şi pandurii olteni, care au

ocupat, la 6 sept. 1810, Lom, Ţibro şi Rahova. În

primăvara anului 1811, armata otomană a reocupat

Şistovul, Nicopole, Silistra, la 3-4 iulie Rusciukul, iar

în sept. 1811 aceasta se afla la Giurgiu.

La 30 sept./12 oct. 1811, a fost numit un nou

comandant al trupelor ruse de la Dunăre, generalul

Mihail Kutuzov. Declanşarea, în oct. 1811, a atacului

rus asupra taberei otomane de la Giurgiu, i-a luat prin

surprindere pe turci. Marele vizir Ahmed Paşa a

scăpat cu fuga la Rusciuk, iar trupele ruse au ocupat

Giurgiul, Turtucaia şi Silistra. În acest context,

reluarea tratativelor de pace între ruşi şi turci a

devenit o necesitate.

4. Pacea de la Bucureşti şi răpirea Basarabiei

Pe la începutul lunii

noiembrie 1811, au început

tratativele de pace ruso-turce la

Giurgiu. Din delegaţia otomană

făceau parte: Selim, Hamid

Efendi, Galip Efendi şi tălmaciul

Dimitrie Moruzi. Delegaţia rusă

era formată din: ambasadorul

Kalinski, Saniev şi secretarul

Pierre Fontori. Cu prilejul

negocierilor, partea rusă a solicitat

Moldova şi Muntenia, dar şi

independenţa Serbiei. Turcii nu

erau dispuşi să cedeze decât

Basarabia, adică Bugeacul, cu

raialele de la Ismail, Chilia,

Akkerman şi Benderul.

Poziţia Rusiei s-a mai nuanţat, ea fiind dispusă să

accepte doar Moldova sau linia Siretului, ca hotar.

După îndelungi pertractări, marele vizir, Laz Ahmed

Paşa, accepta: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul

ori războiul!” Soluţia era favorabilă Rusiei, dar ţarul

Alexandru I solicita Porţii cedarea Moldovei până la

Siret. La rândul său, sultanul Mahmud al II-lea nu era

de acord cu cedarea întregii Basarabii, considerând de

interes strategic păstrarea controlului asupra gurilor

Dunării. În caz contrar, era necesară continuarea

războiului cu Rusia.

Negocierile au continuat la Bucureşti, începând

din dec. 1811, ţarul Alexandru I fiind dispus să

accepte Prutul ca hotar, în condiţiile deteriorării

relaţiilor ruso-franceze. Pentru a-i determina pe turci

să accepte cedarea întregii Basarabii, Kutuzov a

ordonat, în februarie 1812, reluarea atacurilor ruse

asupra Şistovului, Vidinului, Rusciukului şi Silistrei.

Organizarea altor incursiuni militare ruse la sud de

Dunăre a fost împiedicată de inundaţiile din

primăvara anului 1812. Tratativele ruso-turce s-au

finalizat la 16/28 mai 1812, prin semnarea, la Hanul

lui Manuc, a Păcii de la Bucureşti.

Aceasta prevedea, la art. 4, cedarea către Rusia a

părţii de răsărit a Moldovei: „Râul Prut, de la

intrarea în Moldova, până la vărsarea sa în Dunăre

şi malul stâng al Dunării, de la confluenţa Prutului

până la Chilia şi până la Mare vor forma graniţa

între cele două imperii”.

Încălcând flagrant vechile capitulaţii, care nu-i

confereau decât dreptul de suzeranitate, Imperiul

Otoman a cedat Rusiei partea cea mai mănoasă a

Moldovei, dintre Prut şi Nistru, Basarabia, cu o

suprafaţă de 45630 km2 şi o populaţie de 482630

locuitori. „Poarta nu avea dreptul să facă această

cesiune şi Rusiei – afirma baronul francez Bois le

Comte – ar fi trebuit să-i fie ruşine să o ceară”.

Ulterior, turcii şi-au dat seama că au fost traşi pe

sfoară de fanarioţi şi i-au executat atât pe marele

dragoman Dimitrie Moruzi, cât şi pe fratele acestuia,

Panaite Moruzi. Cu toate că Poarta a recunoscut că

„graba cu care s-au terminat tratativele de pace de la

Bucureşti a fost o mare greşeală politică”, Basarabia

a rămas definitiv pierdută.

Începând cu acest an fatidic,

1812, odată „cu răpirea

Basarabiei – nota istoricul

Constantin C. Giurescu – începe

marea dramă a istoriei noastre

contemporane şi problema cea

mai grea a politicii noastre

externe: relaţiile cu Rusia”.

Chestiunea Basarabiei, apărută în

urmă cu două secole, a lăsat răni

adânci în istorie, rezolvarea

acesteia presupunând mult tact,

diplomaţie, unitate de gândire şi

de acţiune a românilor pe care râul

Prut, care i-a divizat la 1812, să-i

reunească pentru totdeauna.

Bibliografie

1. GIURESCU, Constantin C., Istoria Românilor, vol. III,

Bucureşti, „All Educational”, 2007.

2. IORGA, N., Basarabia noastră, Vălenii de Munte, Tip.

„Neamul Românesc”, 1912.

3.*** Istoria lumii în date, coord. Andrei Oţetea,

Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.

4.*** Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu,

Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

5.*** Istoria Românilor, vol. VI, coord. Paul

Cernodoveanu şi Nicolae Edroiu, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 2002.

6. MORARU, Anton, Basarabia sub jugul colonial al

Rusiei ţariste (1812-1917), Chişinău, „Labirint”, 2012.

7. NISTOR, Ion I., Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti,

Editura Biblioteca Bucureştilor, 2002.

8. ROSETTI, Radu, Acţiunea politicii ruseşti în Ţările

Române povestită de organele oficiale franceze, Bucureşti,

Tip. de Arte Grafice „George Ionescu”, 1914.

9. XENOPOL, A. D., Resboaele dintre ruşi şi turci şi

înrâurirea lor asupra ţerilor române, vol. I, Iaşi, 1880.

prof. dr. Polin ZORILĂ

Generalul Mihail Kutuzov



REPERE CENTENARE ALE GOLGOTEI BASARABIEI:

1812-1912-2012

Situarea geografică

Basarabia are o suprafață de 44.422 km², dintre

care 33.843 km² aparțin Republicii Moldova, iar

10 579 km² aparțin Ucrainei. Distanța dintre extrema

nordică și cea sudică este de 350 km, iar de la

punctul cel mai apusean la cel mai răsăritean este de

150 km.

Punctele extreme sunt: Nord: Măzăricea, pe

Nistru; Sud: Ostrovul Limba, la ieșirea în mare a

brațului Chilia; Vest: Pârâul Răchița Mare, care o

desparte de Bucovina; Est: cordonul litoral de la

Bugaz, la gura Nistrului.

Concluzia: Basarabia reprezintă o parte dintr-un

teritoriu, care se dorește a fi împreună cu spațiile

etnogenezei comune.

1812, Tragedia unui neam

Confruntarea dintre Imperiul

Rus și Imperiul Otoman, pe durata

a șase ani de război (1806 – 1812)

s-a soldat cu ocuparea jumătății de

est a Moldovei, dintre Prut și

Nistru.

Principala caracteristică a

tratatului, care punea capăt răz-

boiului, era aceea că încălca

flagrant practica internațională și

normele de drept ale vremii, prin

faptul că Imperiul Otoman ceda

ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte

dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul

avea un tratat prin care se obliga să-i garanteze

frontierele.

În anul 1812, Rusia a ocupat teritoriul de est al

Moldovei, pe care l-a alăturat ținutului Hotin și

Basarabiei/Bugeacului luate de la turci, și a denumit

această zonă Basarabia, transformând-o în gubernie,

împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei,

Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea

Albă), cu capitala la Chișinău. Teritoriul Basarabiei

astfel extins spre nord până la Hotin coincide parțial

cu actualul teritoriu al Republicii Moldova, în timp ce

partea de sud (Bugeac) și cea de nord (cea mai mare

parte a fostului județ Hotin) se află astăzi în

componența Ucrainei.

O trecere în revistă a structurii populației pe

naționalități a teritoriului la momentul anexării este

stupefiantă. Populaţia Basarabiei era aproape în

întregime românească! După o statistică prezentată de

Ştefan Ciobanu, în 1810, românii formau 95% din

populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele

turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. Primul

recensământ efectuat de ruşi în 1817, confirmă

situația: 86% erau români şi 14% alte naţionalităţi

(ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari,

găgăuzi). O mare parte din acestea din urmă au venit

în cei cinci ani care au trecut de la anexare sau în

perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o.

Au urmat schimburi importante de populații cu

Imperiul Otoman. Schimbarea prin colonizări de

străini şi expulzări de autohtoni, pentru schimbarea

caracterului etnic pur românesc al teritoriului, a fost o

practică politică urmată de toate guvernele ruseşti.

Procesul a fost accentuat de dezvoltarea economică

mai înceată a zonei decât în restul Europei, ceea ce a

contribuit la rusificarea regiunii. Afluxul de populații a

determinat ca rusa să reprezinte o limbă comună, iar

băștinașii nu mai reprezentau decât 70 % din populație

în 1910. Procesul de desnaționalizare s-a desfășurat și

prin rusificarea toponimelor

(Chișinău -> Kișiniov, Orhei ->

Orgheiov, Ciubărciu -> Ciobruci...)

sau prin oficializarea sistematică a

denumirilor turcești în dauna

denumirilor moldovenești, de fiecare

dată când se putea (Frumoasa ->

Kagul, Oblucița -> Ismail, Cetatea

Albă -> Akkerman, Tighina ->

Bender...). Nu este vorba aici de

antiromânism, dat fiind că

sentimentul românității nu apăruse

încă în Basarabia în perioada 1812-

1840.

Concluzia: Imperiul Țarist căuta pur și simplu să

șteargă istoria moldovenească și românească a

Basarabiei.

1912, Marcarea tragediei prin festivități!

Culmea cinismului este ilustrată de situația

când faci o nedreptate de proporții cuiva și impui

celui afectat să se bucure de măsurile luate!

Așa s-au petrecut faptele la 100 de ani de la răpirea

Basarabiei. Festivităţile dedicate celebrării anexării

erau planificate să se desfăşoare la Chişinău, pe durata

a cinci zile, cu un program amplu şi divers care urma

să antreneze un număr mare de participanţi, pentru a

conferi acestor manifestări un caracter cât mai

impresionant şi pentru a crea iluzia că românii

basarabeni sunt bucuroși în urma „binefacerilor”

imperiale ruseşti.

Publicația „Făclia Țării” scria: „Țărișoara noastră

este cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă”,

fapt pentru care a fost închisă imediat de autorități.

Se demonstra în acest fel măsura „binefacerilor”!

Împotriva manifestărilor actului fraudulos din 1812,

au protestat la unison cu locuitorii români din regat şi

consulul României de la Ismail, Sebastian Greceanu.

Despre numirea lui în postul de consul,

viceguvernatorul provinciei menționa: „Impedimente

de a-l recunoaşte pe domnul Greceanu nu există. Însă

este necesar, consider eu, să adaug că, în preajma zilei

serbării jubileului de 100 de ani de la încorporarea

Basarabiei în Imperiul Rus, domnul Greceanu, potrivit

„Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa,

şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un

protest”. Mitropolitul Veniamin Costachi, în 1815


PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 9 raportului ispravnicului judeţului Ismail, a plecat în

România, nedorind să participe la aceste solemnităţi,

iar drapelul naţional de la Consulatul României din

Ismail, în ziua serbării jubileului Basarabiei, a fost

arborat în bernă".

Marele istoric Nicolae Iorga sublinia cu privire la

acest aspect: „Ruşii vor serba ca o zi de bucurie

centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca

o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe

care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi

învins, nici cucerit”. (Nicolae Iorga, Sufletul românesc

în Basarabia după anexarea din 1812)

Presa europeană, inclusiv cea românească, a luat

poziție cu privire la statutul Basarabiei înstrăinate şi

cel al succesorului Principatului Moldovei, care s-a

unit benevol cu Ţara Românească, la 1859. Asemenea

opinii au fost expuse în acea perioadă şi de persoane

de primă mărime din societatea rusă, cea mai sonoră

fiind cea emisă de generalul A. Kuropatkin (1910),

fost ministru de război al Imperiului Rus, care aprecia

că Imperiul Rus ar trebui să restituie Basarabia

României, întrucât aceasta, şi după o sută de ani de

ocupaţie rusească, continua să-şi păstreze caracterul

românesc.

Concluzia: rușii celebrau, românii comemorau

același eveniment. Doar istoria va arăta cine avea

dreptate atunci!

2012, Soluția rezolvării tragediei

Constantin Stere, marele om politic al Basarabiei

românești și al românilor de pretutindeni a spus:„Nici

o picătură de forță morală nu se pierde în zadar! Frați

români de pretutindeni! Hai să strângem toate acele

picături și să le dăruim neamului nostru în lupta lui

pentru dreptate, adevăr și Unirea tuturor românilor!

Frați români din toate țările, uniți-vă!” (Vadim

Pirogan, Boris Movilă, Destine românesti, Chișinău,

2003, p.4.)

Mesajul său este reactualizat peste vreme în

Declaraţia-manifest lansată la 27 martie 2012 la

Piteşti, din partea Forului Democrat al Românilor din

Republica Moldova (FDRM) în cadrul aniversării

„Zilei Unirii Basarabiei cu România – 27 Martie

1918”.

Acest amplu document programatic stipulează:

„De vreo 20 de ani ni se spune că momentul reunirii

încă n-a sosit și conjunctura politică nu ne este

favorabilă. Dar care state, atunci când s-au reunificat,

au avut conjuncturi favorabile?!

Conjuncturile le fac popoarele care vor să-şi

schimbe destinul. Şi nu cele care doresc să perpetueze

o nedreptate”.

Concluzia vine ca o sentință: „Momentul a sosit.

Şi el nu mai poate fi amânat”.

col (r.) dr. Dumitru CODIȚĂ

Cercul „Cultul Eroilor” din C.N. „Mihai Viteazul”

NOAPTEA CERCETĂTORILOR

În 2010 am participat la concursul numit „Noaptea

Cercetătorilor” unde am realizat o machetă despre al

Doilea Război Mondial și despre bombardamentele

americane asupra orașului nostru (vezi coperta 3),

inclusiv asupra liceului „Sfinții Petru și Pavel” din

Ploieşti. Această machetă a fost realizată în urma

cercetărilor făcute de noi sub îndrumarea d-nei profe-

soare Maria Mariana Gheorghe și a d-lui conf. univ.

dr. Gavriil Preda, cât și cu sprijinul muzeografilor de

la Muzeul Național al Petrolului din Ploiești. Macheta

a fost expusă atunci și la școală, dar și la Palatul

Culturii din Ploiești unde s-a desfășurat concursul.

VALUL NIMICITOR–TIDAL WAVE Acesta a fost numele codificat al operaţiei care

urma să distrugă rafinăriile de petrol din Ploieşti şi

Câmpina pentru a paraliza maşina de război germană,

care folosea produsele petroliere din oraşul Aurului

Negru românesc. În vederea acestui atac surpriză, au

fost făcute planuri amănunţite, americanii s-au

antrenat intens luni de zile, simulând bombardamentul

asupra unor machete la scara 1/1 undeva la marginea

Pustiului Saharei. Au fost create cinci grupuri

distincte, dintre care unul urma să bombardeze

Rafinăria „Steaua Română” din Câmpina, iar celelalte

patru, rafinăriile ploieştene. Pentru a nu alimenta

propaganda germană, se stabilise că Rafinăria

Româno-Americană să nu fie cruţată, acest lucru

putând fi interpretat ca o dorinţă a americanilor de a

nu-şi bombarda propriile investiţii, protejându-le.

Bombardamentul urma să se efectueze de la joasă

înălţime cu scopul de a fi extrem de eficient, fiecare

avion avînd o ţintă precisă, o instalaţie, un schimbător

de căldură, cu indicaţia de a se evita bombardarea

depozitelor, fumul provocat de aceasta îngreunând

precizia atacului aerian. Această abordare avea drept

urmare şi o menajare a populaţiei civile care nu trebuia

să sufere pierderi în acest bombardament, nimicitor

numai pentru obiectivele industriale. Singurul lucru

mai puţin cunoscut de americani era faptul că nemţii,

realizând importanţa menţinerii în funcţiune a

rafinăriilor, luaseră măsuri speciale şi din punctul de

vedere al apărării antiaeriene, numai Berlinul fiind

apărat mai bine decât Ploieştiul. La marginea oraşului

şi în jurul lui erau o mulţime de baterii antiaeriene

germane şi româneşti, iar oraşul era împânzit de

butoaie cu fumigene pentru camuflaj şi imense

baloane captive, plasate special împotriva zborurilor la

joasă înălţime. Se spune că, la ora primului atac

aerian, Ploieştiul era apărat de peste 300 de tunuri, iar

ulterior acesta a crescut la 1000. Nu a fost prima dată

când încrederea prea mare în forţa şi corectitudinea

raţionamentului lor le-a jucat feste serioase

americanilor, fiind plătite scump prin vieţi omeneşti şi

cu mari pierderi materiale.

Cosmin CIOBANU, David DIMULESCU, Vlad

DIMULESCU, Andrei FLOREA, Alexandru OLARU

clasa a VIII-a M , C. N. “Mihai Viteazul “ Ploiești,

îndrumător prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE



PRIMA RĂPIRE A BASARABIEI (II)

Basarabenii şi transnistrenii provin de la aceeaşi

mamă, vechea Dacie, de la acelaşi tată, Decebal şi tată

vitreg, romanul Traian. Toţi avem acelaşi sânge.

Română ne este limba, scrisul, poezia, literatura şi

istoria, românească ne este tulpina dialectului daco-

roman, care hrăneşte spiritual şi cultural cele

cinci graiuri ale sale: moldovenesc, muntenesc,

maramureşean, crişan şi bănăţean. Toate provinciile

româneşti au fost cucerite în anumite momente ale

istoriei lor de către imperiile vecine, dar numai

Imperiul Rus a furat pe lângă bunurile materiale şi

graiul melodios moldovenesc. A interzis cu forţa

limba română, trimiţând în gulaguri şi puşcării pe cei

care s-au opus acestor măsuri barbare.

Poetul ardeleano-român Octavian Goga spunea, în

1912, că basarabenii în cei 100 de ani de ocupaţie

rusească au fost supuşi unor măsuri de rusificare

nemaiîntâlnite. Treptat, basarabenii s-au deşteptat, mai

ales după revoluţia din 1905 din Rusia. Intelectualii au

pornit pe calea renaşterii naţionale, prin editarea unor

ziare, în care erau publicate poeziile lui Vasile

Alecsandri, Andrei Mureşanu, Mihai Eminescu,

Octavian Goga, George Coşbuc, Tudor Arghezi ş.a.

La 24 mai 1906, la Chişinău, a apărut primul

număr al ziarului naţional-democrat „Basarabia”, în

care Alecu Nour, în articolul de fond, scria: „De o sută

de ani Basarabia noastră, ţară de plugari români, a

intrat în sânul popoarelor Rusiei, dar până acum

basarabenii n-au participat la mişcările naţionale.

Starea noastră este înapoiată. Poporul basarabean

este lipsit de lumini venite de pe piscurile înalte ale

gândirii omeneşti şi rămâne sărac cu duhul, nu ştie,

nici nu vede că, dreptul lui cel mai sfânt-naţional-

rămâne sfărâmat de mâinile străine… Noi ştim că

poporul nostru reprezintă o mare putere, dar ea n-a

ajuns încă la conştiinţa de sine şi fără începător

această conştiinţă nu poate fi năprasnică, ca oceanul

nemărginit”. Începători şi formatori ai conştiinţei

româneşti au fost învăţătorii, preoţii şi alţi intelectuali,

precum şi cărţile şi ziarele. Regimul ţarist de ocupaţie

a suprimat acest ziar, deoarece, la 1 martie 1907, a

publicat în ultimul număr poezia lui Andrei Mureşanu

din Braşov, Deşteaptă-te Române, ca protest împotriva

regimului. Pe ultima pagină se putea citi: „Deşteaptă-

te române, din somnul robiei. Ai în vedere că de astăzi

înainte, cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”. La apariţia

ziarului au contribuit: avocatul E. Gavriliţă (director),

Pan Halippa, Ion Pelivan, Mihai Vântu, Vasile Oatu,

Alecu Nour, Constantin Porumbescu, Alexei

Mateevici, Simion Cujbă, Gheorghe Stârcea, Theodor

Inculeţ şi mulţi alţi intelectuali.

În anii următori au mai fost editate şi alte

publicaţii: „Viaţa Basarabiei”, „Cuvânt Moldovenesc”,

„Moldovanul”. În primul număr al ziarului

„Moldovanul” din 14 ianuarie 1907, în articolul

Cuvântul nostru, scris de Gheorghe Madan, directorul

publicației, era descris programul şi scopul ziarului:

„Pornim la luptă sfântă, cu singura dorinţă de a face

bine. Nu vom fi element de regres, ci de progres. Nu

urmărim să dărâmăm, ci dimpotrivă, să clădim. Nu

voim să întunecăm şi să rătăcim minţile, ci să le

luminăm şi să le arătăm calea cea adevărată.” În

toamna anului 1912, când s-au împlinit 100 de ani de

la răpirea Basarabiei de către Rusia, la Chişinău a

apărut revista „Făclia ţării”, care a fost confiscată de

autorităţile ţării, fiindcă în paginile sale se condamnau

abuzurile săvârşite împotriva populaţiei moldo-

româneşti de către ocupanţii ruşi. Se făcea apel la

unirea tuturor moldovenilor, de pretutindeni.

De peste Prut veneau mereu în Basarabia ocupată

lumina civilizaţiei şi hrana spirituală românească,

interzise pentru basarabeni, dar fără de care nici un

popor nu poate dobândi libertatea şi nu poate merge pe

calea propăşirii şi a progresului. Deşi pe Prut se

instituise un control sever, basarabenii primeau cărţi şi

publicaţii româneşti care i-au ajutat în activitatea de

luminare şi de păstrare a lor în componenţa neamului

românesc.

Momentul istoric pentru făurirea României Mari

s-a ivit la sfârşitul Primului Război Mondial, într-un

climat internaţional favorabil, ca urmare a succeselor

şi victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale şi a

prăbuşirii imperiilor multinaţionale: ţarist şi austro-

ungar. Ca şi în alte părţi ale Europei, mişcarea

naţională a cuprins masele populare româneşti din

teritoriul situat între Nistru şi Prut. Fruntaşii români

basarabeni, Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu,

Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, Pantelimon Erhan,

Constantin Stere ş.a. au sesizat faptul că reunirea

Basarabiei cu România devenea posibilă. O contribuţie

importantă la trezirea şi dezvoltarea conştiinţei unităţii

naţionale a românilor din Basarabia a avut-o şi grupul

de refugiaţi transilvăneni şi bucovineni, alcătuit din

militanţi şi patrioţi de prestigiu, în frunte cu Onisifor

Ghibu, stabilit la Chişinău unde s-au tipărit ziarele

Ardealul şi România Nouă. Mişcarea de emancipare

naţională din Basarabia a cunoscut un remarcabil

progres, prin organizarea la Chişinău a Congresului

Ostaşilor Moldoveni (2-7 noiembrie 1917), cu

participarea a 989 delegaţi, ofiţeri şi soldaţi,

reprezentând peste 300.000 de români basarabeni.

Într-o atmosferă de avânt patriotic, congresul a

proclamat Republica autonomă, politică şi teritorială a

Basarabiei, a hotărât constituirea forţelor armate

proprii şi convocarea unui organ reprezentativ destinat

să conducă Basarabia: Sfatul Ţării.

La adâncirea ideii de unitate a românilor

basarabeni, au contribuit şi dezbaterile din Congresul

învăţătorilor basarabeni, care şi-a desfăşurat lucrările

în anul 1917. Participant la lucrările congresului,

preotul Alexei Mateevici, aflat în ultimul an al vieţii

„Eu sunt ca plugarul cu minte care se uită la Răsărit.

Și fiindcă mă uit la Răsărit, văd întâi Basarabia.” P.P. Carp către Hitrovo, ministrul Rusiei la

București, care reproșa Bucureștiului că nu privește spre

vest, la românii din Transilvania.


PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 11 sale, autorul poemului Limba noastră, o adevărată

perlă a limbii române, a rostit în cadrul congresului,

următoarele idei geniale: „N-avem două limbi şi două

literaturi, ci numai una şi aceeaşi cu cea de peste Prut

[vest de Prut]. Aceasta să se ştie din capul locului, ca

să nu mai vorbim degeaba. Noi trebuie să ajungem de

la limba noastră proastă de astăzi [am putea crede că

ne aflăm în anul 2012 şi nu în anul 1917, pentru unii

români basarabeni], numaidecât la limba literară

românească”.

Marele om de cultură, Bogdan Petriceicu Hasdeu,

născut în Basarabia, adresându-se românilor din toate

provinciile româneşti, transmitea un mesaj profund

ştiinţific şi adevărat: „Să trăiască românismul, care

este pentru noi prima condiţiune pentru ca să putem

iubi libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca

să iubim adevărul. Românismul este umanitate,

libertate şi adevăr“. Astăzi, românismul este unica

şansă de a supravieţui ca naţiune, în acest spaţiu

european. La fel a gândit şi marele învăţat Nicolae

Iorga, născut la Botoşani, care în anii premergători

reunirii Basarabiei cu patria mamă, a publicat multe

materiale de îmbărbătare şi susţinere: „Naţiunea nu se

poate forma, desface sau transforma la comandă. Ea

se întemeiază pe sufletul aceleiaşi etnii”.

La data de 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării în

fruntea căruia fusese ales Ion Inculeţ, conferenţiar

universitar de la Universitatea din Petrograd, a

proclamat Republica Democratică Moldovenească

Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, iar la 24

ianuarie/6 februarie 1918 s-a trecut la o fază

superioară, Republica Moldovenească Independentă.

Guvernul sovietic, prezidat de Lenin, a refuzat să-i

recunoască Basarabiei dreptul la autodeterminare. Mai

mult, cu ajutorul trupelor ruseşti aduse în Basarabia

din Odessa şi țările baltice, a încercat să pună din nou

stăpânire pe ea şi să instaureze puterea bolşevică.

La 5 ianuarie 1918, trupele ruseşti, împreună cu

formaţiunile bolşevice înarmate, au ocupat Chişinăul,

instalând un comandament constituit din elementele

cele mai corupte, fugite de pe front, unii dintre ei foşti

deţinuţi de drept comun. I-au arestat şi chiar

condamnat la moarte pe unii deputaţi din Sfatul Ţării.

Şeful Statului Major al trupelor bolşevice din Chişinău

a declarat la 13 ianuarie 1918: „Ne gândim să lichidăm

azi sau mâine Sfatul Ţării şi Directoratul”

(Directoratul era guvernul Basarabiei).

Întrucât situaţia politică şi militară din Basarabia

s-a complicat, Blocul Moldovenesc, văzând că

apărarea nu mai putea să fie asigurată cu forţe proprii,

a cerut ajutor militar guvernului României, care era

dislocat la Iaşi. Ca urmare, la 8 ianuarie, patru divizii

ale Armatei Române, comandate de generalul Ernest

Broşteanu, au trecut Prutul. În ziua de 13 ianuarie

1918, trupele române au intrat triumfal în Chişinău,

fraternizând cu armata din Basarabia, în entuziasmul

populaţiei civile. Dezarmarea trupelor ruseşti din

Basarabia a atras o replică dură a guvernului bolşevic

rus: după ce, la 1/14 ianuarie 1918, ministrul român de

la Petrograd, C. Diamandy şi membrii misiunii

militare române au fost arestaţi, câteva zile mai târziu,

Rusia bolşevică a decis ruperea relaţiilor diplomatice

cu România şi confiscarea tezaurului României aflat la

Moscova.

Atmosfera de mari frământări şi de entuziasm

naţional a condus la istorica zi de 27 martie 1918, când

Sfatul Ţării a decis reunirea Basarabiei cu România,

românii din Basarabia fiind primii în România, care au

deschis calea Marii Uniri din decembrie 1918.

Deputatul moldovean Ion Buzdugan, secretar al

Sfatului Ţării, a propus să se aprobe unirea prin vot

deschis, astfel ca istoria să ştie adevărata opţiune a

Parlamentului basarabean: „Las ca poporul nostru,

ţara noastră şi toată lumea să ştie că, noi, românii

basarabeni, care am suferit un veac întreg sub jugul

ţarismului rus, că noi toţi dorim unirea cu fraţii noştri

de peste Prut, că noi toţi voim să fim şi să rămânem

pentru totdeauna cu toţi românii”. O poziţie demnă a

avut-o, pe timpul dezbaterilor în Sfatul Ţării,

reprezentantul polonezilor, Felix Dudchievicz: „Regret

mult că, în această zi solemnă pentru Republica

Moldovenescă, eu trebuie să vorbesc în limba rusă,

care a fost simbolul împilării atât a naţiunii

moldoveneşti cât şi a celei poloneze. Limba

moldovenească n-o cunosc eu, iar pe cea poloneză nu

o vor înţelege moldovenii. În această zi măreaţă, eu

salut călduros fericitul popor moldovenesc înfrăţit,

care în sfârşit poate să se unească cu poporul

românesc, legat prin sânge. În numele poporului

polonez susţin, în întregime, unirea Basarabiei cu

România, cum aceasta o doresc şi moldovenii,

locuitorii băştinaşi ai acestei ţări”. Rezultatul votului

a fost concludent: 86 de voturi pentru, 3 împotrivă, 36

de abţineri, 13 deputaţi fiind absenţi.

După reunirea din 1918, România a organizat

administraţia în localităţile rurale şi urbane cu ajutorul

unor specialişti bine pregătiţi în Regat şi în Basarabia.

S-au luat măsuri pentru organizarea infrastructurii şi a

transporturilor populaţiei şi mărfurilor. A fost

organizată reţeaua sanitară pentru asigurarea sănătăţii

populaţiei din oraşe şi sate. România a depus mari

eforturi pentru organizarea şi desfăşurarea

învăţământului românesc, a creat noi spaţii pentru

învăţământ, primind tinerii dornici să cunoască limba

şi literatura română, geografia şi istoria românilor,

precum şi ştiinţele exacte. Din 1924, învăţământul

primar în Basarabia a devenit obligatoriu şi gratuit. Au

fost recrutaţi şi trimişi învăţători şi profesori, întrucât

în Basarabia nu existau, care au desfăşurat activitatea

de instruire şi educare a copiilor şi tinerilor din şcolile

primare, gimnaziale şi liceale. Universitatea din Iaşi

(care, din 1960, poartă numele lui Alexandru Ioan

Cuza) a ajutat la înfiinţarea la Chişinău a facultăţilor

de agricultură şi teologie. Au fost editate, în mare tiraj,

manuale şcolare şi lucrări de literatură beletristică şi

istorică, precum şi lucrări pentru medicină, agricultură

şi tehnică industrială. S-au reparat bisericile şi a fost

organizat cultul religios.

Oameni de ştiinţă, scriitori şi ziarişti şi-au

intensificat eforturile pentru culturalizarea maselor din

mediul urban şi rural. S-au luat măsuri pentru

realizarea reţelei radio. Au fost reparate lăcaşurile de


PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 12 cult religios şi au fost pregătiţi preoţi şi diaconi la

seminarii şi institutele teologice.

După 1918 a fost realizată reforma agrară, una

dintre cele mai reuşite din ultimii 150 de ani. Fiecare

ţăran, indiferent de religie şi etnie, a primit câte 6 ha

de pământ. Concomitent, statul român a creat un

sistem bancar public, care avea misiunea să finanţeze

agricultura şi economia în ansamblu cu dobânzi de

2-4 la sută. În 1925, an secetos, statul a aprovizionat

ţăranii cu seminţe şi le-a redus datoriile creditate cu de

două ori. După criza economică din anii 1929-1933, în

Basarabia ca şi în întreaga Românie a început o

perioadă de consolidare şi perfecţionare a economiei.

Din păcate acest proces de renaştere şi prosperitate

naţională a durat numai 22 de ani şi aceştia, în mare

măsură, au fost ani neîmpliniţi din cauza atacurilor şi

provocărilor hoardelor barbare bolşevice. În acea

perioadă, România devenise şi un refugiu de încredere

pentru moldovenii din partea stângă a Nistrului, care

fugeau cu miile din Transnistria. Despre tragedia

moldovenilor de peste Nistru a scris argumentat

Nichita Smochină (1894-1980), născut în suburbia

Tiraspolului, care în 1920 a trecut Nistrul şi s-a

instalat la Iaşi. Împreună cu alţi refugiaţi a fondat

revista „Tribuna Românilor din Transnistria” (1927-

1928). A absolvit Universitatea la Sorbona, iar în 1924

a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Bibliografie: Arhivele Militare Române.

***Istoria Românilor, volumul 6, Editura Academiei

Române, 2002.

CHIRCĂ, Sergiu Ion, BASARABIE! Libertatea şi

progresul vin de peste Prut, Chișinău, „ARC”, 2011.

*** Moldovenii sub teroarea bolşevică, sinteză

a Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului

comunist totalitar din Republica Moldova, Chișinău,

„Seredia”, 2010.

CODREANU, Theodor, Basarabia sau drama sfâşierii,

Chișinău, „Pax Aura Mundi”, 2004.

col. (rtr.) Constantin CHIPER

EMINESCU DESPRE BASARABIA

„FĂRĂ A PREJUDECA HOTĂRÂRILE ADUNĂRILOR... ”

„Fără a prejudeca hotărârile Adunărilor, credem

cum că linia de purtare a conservatorilor va fi

următoarea.

N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în

particular și nu-i dăm nimic ei, precum nu pretindem

nimic de la ea în special decât ca să consfințească

cuvântul împăratului ei. Numai toți semnatarii

Tratatului de la Paris, care va servi de bază a

deliberărilor Congresului, ne pot da ceva — lua nu ne

pot nici ei nimic.

Se zice cum că argumentarea unei părți ar fi

următoarea: împăratul nu voiește să-și calce cuvântul

și, în marginele voinței sale individuale, nici nu-1

calcă vreodată, dar voința poporului rusesc cere

reluarea Basarabiei.

Dar cu modul acesta orice tratat încheiat între

două state se poate nimici. Caracterul individual al

monarhului nu este decât o garanție mai mult pentru

respectarea unui tratat, nu este însă unica lui garanție.

Convenția a fost încheiată între guverne, adică între

oameni cu plenipotențe din partea poporului lor, și

tocmai voința popoarelor este angajată prin convenție.

Deci nu înțelegem ca o voință angajată să vrea ceva

contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce

deosebire mai este atunci între popor, ca personalitate

juridică, și niște bande neorganizate?

Dacă am făcut odată greșala de a încheia

convenție cu ea, n-am încheiat-o pentru a servi

politica rusească în special. Însărcinată de Europa de a

regula cestiuni ce nu ne privesc pe noi, nu i-am cerut

decât să ne garanteze ea în special ceea ce toate

puterile ne-au garantat prin Tratatul de la Paris:

integritatea și neatârnarea teritoriului nostru actual.

Poate să fie în alte locuri obicei să se precupețească

pământul patriei și cetățenii statului, noi nu cunoaștem

aceste obiceiuri și nici voim a le cunoaște.

Dacă Rusia ne propune un schimb-nu-l primim.

Ba orice ne-ar propune Rusia îndeosebi nu primim.

Noi nu cunoaștem în ea decât pe mandatara

Europei, care n-a declarat război Turciei pentru a

schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor,

sârbilor, muntenegrenilor, în sfârșit a popoarelor de

care a fost vorba la conferențe. De noi n-a fost vorba

la conferență; războiul ce 1-am purtat a fost poate o

imprudență ce se iartă unui popor tânăr și arzător, și

alianța de fapt o măsură care să ne asigure succesul

armelor noastre, iar încolo n-avem a împărți nimic cu

Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate din partea

noastră să cucerească toată țara turcească, dacă o vor

lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne

lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem

ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care

vom primi.

Nu cerem nimic, nu primim nimic, nu dăm nimic.

Vrea Rusia să ne dea independența? N-o primim

de la ea.



Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.

Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic.

N-avem nevoie de patronagiul ei special și nu-i cerem

decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui

om de rând, cu fața curată: să respecte pe deplin

convenția încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi,

nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a

trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat

pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine

și ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei și

pentru confrații ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un

aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata

în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu

aceasta, nici puterile europene”.

Articol publicat în ziarul „Timpul”, 28 ianuarie 1878

16/28 MAI 1812, O ZI CARE NU TREBUIE UITATĂ

Geograful francez Jacques Ancel scria că dintre

toate ţările Europei Centrale, pământul cel mai bine

rotunjit îl are România, a cărei osie o formează

Carpaţii şi colinele din preajma lor, care au adăpostit

neamul românesc, scutindu-l de prea multe amestecuri

cu sânge străin.

Până în 1812, istoria teritoriului românesc dintre

Prut şi Nistru este una şi aceeaşi cu istoria Ţării

Moldovei, principat autonom ce se întindea între

Dunăre, Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Din păcate,

vecinii trecători sau stabili vizau poziţia strategică a

acestui teritoriu. Primul plan de împărţire a Moldovei

datează din 1412, fiind gândit de regii Ungariei şi

Poloniei (Vladislav Jagello şi Sigismund de

Luxemburg semnează la 15 martie tratatul de la

Lublau care prevedea ca în cazul neparticipării lui

Alexandru - domnitor al Moldovei între 29 iunie 1400

și 1 ianuarie 1432 - la campania antiotomană luată în

considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi

conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi Cetatea

Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la

Lublau nu a fost pus niciodată în aplicare, pentru că

Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate). Imperiul

Otoman îşi va face simţită presiunea după distrugerea

Constantinopolului, reuşind să rupă echilibrul de forţe

din regiune. Cucerirea Bugeacului şi a cetăţilor din sud

ale lui Ştefan cel Mare, stăpânirile directe sau indirecte

ale turcilor în zona românească şi maghiară au dus

treptat la modificarea raporturilor româno-otomane în

detrimentul nostru. Apare însă interesul Rusiei pentru

Moldova, iar tratatul din 1656 poate fi privit ca o

„soluţie de disperare” (Tratat diplomatic oficial între

voievodul Gheorghe Ştefan şi Ţarul Moscovei, care

stabilea următorul acord: „toate locurile, teritoriile şi

cetăţile fortificate pe care Imperiul Turcesc le-a

desprins de Moldova, cuprinzând Cetatea Albă,

Chilia, Tighina şi provincia Bugeacului, vor fi

recucerite de Marele Ţar şi vor fi restituite pe urmă

Principatului Moldovei iure hereditari”). Dimitrie

Cantemir îi cere ţarului Petru cel Mare un corp de

oaste, ca împreună „să bată tot Bugeacul” pentru a

salva „oraşele şi satele pline de moldoveni care

urmează legea creştină”. În aprilie 1711, la Luţk, s-a

încheiat un tratat de alianţă („diplomă de protecţie”) ce

prevedea autonomia şi integritatea teritorială a

Moldovei, domnul având obligaţia de a rămâne

credincios bisericii răsăritene şi ţarului. Era începutul!

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, se

produce una dintre cele mai mari drame din istoria

acestei ţări româneşti, „cadoul” promis de Turcia

Vienei: Bucovina. Rusia, care-şi arogase dreptul de

protecţie asupra principatelor şi ar fi trebuit să se

opună acestui rapt, a închis ochii demonstrând că ar

interveni numai când o cereau interesele ei

expansioniste.

În anii următori Imperiul ţarist ajunge la hotarele

Moldovei ocupând teritoriul dintre Bug şi Nistru.

Evenimentele de la începutul secolului al XIX-lea

aduceau iarăşi în atenţia Europei problema orientală.

Napoleon nu a jucat cu cărţile pe masă nici cu Rusia,

nici cu Imperiul Otoman, folosind Principatele române

ca obiect de compensaţie, potrivit intereselor de

moment, promiţându-le când Austriei când Rusiei, sau

fluturând în faţa otomanilor perspectiva recâştigării

lor. Noul război ruso-turc (1806-1812) a avut urmări

tragice pentru integritatea teritorială a Ţării Moldovei.

Rusia voia să anexeze ambele principate, dovadă fiind

şi un ucaz din 1808 cu privire la înfiinţarea unui

exarhat subordonat sinodului rus. Pentru a-şi asigura

alianţa Petersburgului (Viena era atunci o ameninţare

gravă), Napoleon se angaja la Erfurt (1808) să

recunoască hotarul Rusiei pe Dunăre, dar cu aprobarea

Porţii (aceasta să nu se alieze cu Anglia). Deşi

războiul a adus victorii şi înfrângeri, ruşii, care

ocupaseră de la începutul ostilităţilor principatele, s-au

târguit cu turcii ca într-un bazar oriental. Concentrarea

unei imense armate franceze în Polonia l-a obligat pe

ţarul Alexandru I să grăbească semnarea păcii cu

Turcia. La 16/28 mai 1812 cele două delegaţii, rusă şi

turcă, au semnat la Bucureşti tratatul de pace care, prin

„Cineva îmi spunea o dată: <<Voi ați rămas și acum tot la Eminescu.>> Replica mea nu a întârziat: La

Eminescu nu se rămâne, la Eminescu se ajunge. Ajunge fiecare conform nivelului său de pregătire spirituală

și intelectuală. Unii mai au de parcurs o distanță mare până să ajungă la marele Eminescu, la esența

adevărată a operei sale. Suntem, poate, primele generații care avem la dispoziție întreaga operă eminesciană.

Să ne aplecăm asupra ei, sunt acolo mari adevăruri românești, adevăruri general umane, adevăruri creștine

și, mai ales, tainul de frumusețe al operei sale care trebuie mereu redescoperit”.

Valeriu Matei, poet, istoric, scriitor și om politic, membru de onoare al Academiei Române, în timpul

vizitei făcută în acest an în România, cu prilejul sărbătoririi Unirii Basarabiei cu România.


PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 14 articolul 4 „prevedea ca hotarul dintre cele două state

să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara

Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul

Dunărea”.

Reacţiile faţă de acest rapt teritorial au fost diverse,

unele chiar neaşteptate. Boierii din Divanul de la Iaşi,

ca „adevăraţi şi credincioşi patrioţi” au salutat

încheierea păcii – teama de ruşi? Majoritatea au

protestat arătând că acea parte de ţară pierdută era „cea

mai bună”, mai bogată în vite şi cereale, „tot câmpul şi

inima ţării”. Aceștia au cerut domnitorului să intervină

pe lângă curtea ţaristă în favoarea boierilor din zona

ocupată. Ulterior, domnul va plăti cu viaţa poziţia sa.

Singur, mitropolitul Veniamin Costache s-a zbătut

pentru a trimite o delegaţie la Viena, unde se desfăşura

congresul de pace. Caragea, domnitorul Munteniei, va

insista indirect pe lângă Metternich în vederea

retrocedării teritoriului dintre Prut şi Nistru, dar

jocurile erau deja făcute.

Din punctul de vedere al dreptului european,

Imperiul Otoman nu putea ceda un teritoriu aflat sub

suzeranitatea şi nu în componenţa sa. Nu era vorba de

unirea unor neamuri înrudite şi risipite, ci de un jaf.

Istoricul Ion Nistor menţiona mai târziu: „vulturul

Uralului îşi înfige adânc gheara blestemată în trupul

sângerând al Moldovei şi nu putea fi înduplecat de a

slobozi prada de la Prut”.

Pentru a stopa temerile autohtonilor, cancelaria

de la Petersburg a menţinut un timp autonomia

ţinutului, dar din 1828, noul regulament prevedea

anularea autonomiei, introducerea obligatorie a limbii

ruse în administraţie, apoi în şcoală şi biserică

(rusificarea bisericii româneşti s-a manifestat chiar

violent după 1871 prin episcopul Pavel Lebedev).

Rusificarea s-a realizat încet şi sigur, ducându-se

o politică de deznaţionalizare. Şi cea mai bună metodă

a fost colonizarea cu scop politic şi social, nu

economic, pentru că Basarabia trebuia să joace rolul

unui cap de pod în vederea de noi anexiuni teritoriale.

S-au acordat privilegii noilor veniţi (scutiri de impozit

pe trei ani şi de serviciul militar) care vor atrage

diverse elemente, în special indezirabile: iobagi fugari,

dezertori şi un număr impresionant de evrei din Rusia,

persecutaţi de regimul imperial (în 1862 existau

16 colonii agricole ale evreilor). Au fost colonizaţi

bulgari, găgăuzi, germani, albanezi ortodocşi (arnăuţi),

ruşi, ucraineni etc. A fost afectată în special populaţia

urbană prin introducerea „tiparului rusesc”. Capitala,

oraşul Chişinău a devenit „înstrăinat”, limba rusă

înfigându-şi rădăcinile atât de adânci „în casele chiar

ale moldovenilor, încât azi e greu să fie pe deplin

înlocuită”. Populaţia autohtonă a fost dislocată,

nevoită să ia drumul exilului.

După 106 ani, Basarabia a revenit la patria mamă,

populaţia majoritar românească spunându-şi cuvântul,

în condiţiile prăbuşirii Imperiului Țarist la sfârşitul

Primului Război Mondial. Dar şi atunci a fost un

interes ciudat al marilor puteri care socoteau România

sau, cel puţin Moldova, o monedă de schimb. Deşi

ambele tabere forţau statul român să intre cât mai

curând în război de partea lor, au existat înţelegeri

secrete care ar fi stat la baza păcii pe care o doreau,

efortul militar şi economic fiind greu de suportat.

În iunie 1916, se prefigura o pace ruso-germană prin

care Rusia ar fi luat Moldova până la Carpaţi, Austro-

Ungaria ar fi primit Valahia şi Oltenia, iar Germania

ar fi preluat Galiţia pe care ar fi cedat-o imperiul

dualist. La rândul ei, pentru a contracara o posibilă

înţelegere ruso-germană, Franţa propunea Rusiei să-i

recunoască toată Moldova şi un culoar de trecere până

la Constantinopol de-a lungul Mării Negre. Jocul

marilor puteri nu se opreşte aici. În cadrul Conferinţei

de Pace de la Paris, pentru că Basarabia nu fusese

cuprinsă încă în nici un act, preşedintele american

propunea să se creeze un Israel european la Lvov cu

zonele din jur (Galiţia, Slovacia, Maramureş,

Bucovina, Basarabia, Moldova şi o parte din Ucraina).

Orice planuri ar fi făcut mai marii lumii pe seama

ţărilor mici ele nu se puteau realiza atât timp cât

popoarele aveau drumul lor în istorie.

Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a

recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România

la exact doi ani de la înfăptuirea ei, iar în octombrie

1920 a fost semnat Tratatul de la Paris între România,

pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia,

de cealaltă parte, în care se aprecia că din punct de

vedere geografic, etnografic, istoric şi economic

unirea este pe deplin justificată. Acest tratat constituie

recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu

România, înfăptuită la 27 martie 1918.

Privind evenimentele care au urmat la mijlocul

sec. al XX-lea şi evoluţia lor în anii `90, este necesar

să nu uităm că în naţiunea română zace o sămânţă

bogată aparţinând unui popor pe care îl aşteaptă un

viitor frumos şi mare, dacă însuşirile sale de căpetenie

se vor dezvolta cum se cuvine.

BIBLIOGRAFIE:

CIACHIR, Nicolae şi BERCAN, Gh., Diplomaţia

europeană în epoca modernă, Bucureşti, Editura

Științifică și Enciclopedică, 1984.

CIOBANU, Veniamin, La graniţa a trei imperii, Iaşi,

„Junimea”, 1985.

CIOBANU, Ştefan, Unirea Basarabiei, vol. II,

Chișinău, „Universitas”, 1993.

CONSTANTIN, Ion, Basarabia sub ocupaţie sovietică

de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti, „Fiat Lux”, 1994;

CONSTANTIN, Ion, România, Marile puteri şi

problema Basarabiei, Bucureşti, Editura Enciclopedică,

1995.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, Bătălia pentru

Basarabia, Iaşi, „Junimea”, 1991.

HAREA, Vasile, Basarabia pe drumul unirii. Amintiri şi

comentarii, București, Editura „Eminescu”, 1995.

LUPAŞ, Ioan, Istoria unirii românilor, Bucureşti,

„Scripta”, 1993.

ROTARI, Ludmila, Mişcarea subversivă din Basarabia

în anii 1918-1924, Bucureşti, Editura Enciclopedică,

2004.

SCURTU, Ioan ş.a., Istoria Basarabiei de la începuturi

până în 1994, Bucureşti, „Europa Nova & Tempus”,

1994.

prof. Emilia LUCHIAN

C. N. „Mihai Viteazul”, Ploiești



CONSTANTIN STERE ŞI DESTINUL EUROPEAN AL ROMÂNIEI

Constantin Stere, unul dintre principalii luptători şi

făuritori ai unirii Basarabiei cu Patria Mamă, în 1918,

prin întreaga sa viaţă şi operă şi-a câştigat, pentru vecie,

un loc de cinste în istoria românilor. El a fost însă şi un

militant activ pentru exercitarea mai hotărâtă de către

România a statutului său european.

Deschiderea europeană şi universală a lui Constantin

Stere a preocupat şi preocupă pe mulţi dintre cei

aplecaţi nu numai asupra „Cazului Stere”, ci şi a Mitului

Stere. Da, mitul Stere, deoarece, pe măsura trecerii

anilor, el a intrat în legendă, ceea ce l-a determinat pe

academicianul Ion Druţă să afirme:

„Lui Stere deseori i s-a reproşat că

e mult prea mare, că e mult prea mult.

Azi, la o sută patruzeci de ani de la

naştere, putem spune că Stere,

într-adevăr, a fost o personalitate de

tagma făuritorilor renaşterii. Istoric,

filozof, politician, lansator de doctrine

şi curente de tot felul, întemeietor de

ziare şi reviste, unele dintre ele au

ajuns până în zilele noastre, toate cer

un discernământ, o analiză profundă a

multor instituţii”1.

Şi, într-adevăr, ascultând de această

cerinţă a cercetării ştiinţifice, se

proiectează tot mai clar pe pânza vremii figura şi

ipostaza de mare european ale lui Stere, cel care, cu

peste un secol înainte, vedea, cu ochii minţii sale

pătrunzătoare şi cu capacitatea analizei politice

obiective, evoluţia naţiunilor europene către consensul

uniunii în jurul marilor provocări şi imperative

umaniste ale Istoriei.

Chiar şi atunci, în timpul revoluţiei bolşevice, chiar

şi în atitudinea sa, atât de controversată şi de

condamnată, faţă de Primul Război Mondial, el a

întrevăzut consecinţele, pronunţându-se în favoarea

raţiunii, a dreptului naţional, împotriva soluţiilor

războinice, devastatoare.

El a crezut cu ardoare în misiunea filozofiei şi a

istoriei de a umaniza raporturile interumane şi

internaţionale, pentru a da şanse omului, categoriilor

sociale aflate în suferinţă, naţiunilor ostracizate, să-şi

fie singure stăpâne.

De aceea simţea nevoia să scrie, încă pe când era

un tânăr aruncat de către Ohrana ţaristă în gheţurile

Siberiei, despre „Misiunea filosofiei”, care era aceea

de a-l înălţa pe om: „Omul este un veşnic şi neobosit

căutător al adevărului”2, înscriindu-se astfel în filonul

cugetărilor marilor clasici.

Acest mod de gândire, rod nu numai al lecturilor sale

enciclopedice, ci şi al înţelepciunii oferite de reflecţiile

asupra vieţii individuale şi sociale, transcende viziunea

îngustă raportată la specificul şi trebuinţele locale,

deschizând calea integrării în marile valori spirituale ale

lumii.

Dar C. Stere vedea, la numai 28 de ani, această

integrare ca pe un proces care nu neagă, ci,

dimpotrivă, implică conservarea şi dezvoltarea

entităţii naţionale.

„Pentru ca o naţiune să poată participa la procesul

omenirii, subliniază el, ea are neînlăturat nevoie de o

dezvoltare neîmpiedicată a vieţii sale naţionale. Asta este

dreptul său particular de a gândi şi de a simţi fără ca

propăşirea lui culturală şi civilizatoare să fie lovită.

Deoarece cât timp există diferite naţiuni, toate comorile

civilizaţiunii omeneşti generale le pot fi accesibile numai

întrucât sunt asimilate de cultura naţională întrucât sunt

naţionalizate”3.

Referindu-se la toate aceste ipostaze,

acad. Gheorghe Duca, Preşedintele

Academiei de Ştiinţe a Moldovei, îl

vede, pe bună dreptate, pe C. Stere, ca

pe „Un spirit european uriaş”, ca pe o

„Figură emblematică, spirit lucid, ce

credea cu fervoare în ideea europeană

cu privire la destinul distinct al fiecărei

naţiuni în constelaţia dialogului

multicultural”4.

Aceste idei străbat ca un fir roşu

întreaga sa operă politică, publicistică şi

literară şi îl situează în galeria marilor

figuri prin care naţiunea română şi-a croit

căile către ideea europeană, şi care, iată,

avea să capete contur, în vremea noastră, sub forma unei

reale şi promiţătoare Uniuni continentale de naţiuni

libere, aflate în raporturi de cooperare şi de securitate

colectivă.

Analizând aceleaşi resorturi intime care îl

propulsează pe C. Stere în rândurile cugetătorilor şi ale

militanţilor pentru apropierea de spiritul european,

academicianul Mihai Cimpoi face o paralelă între felul

în care vedeau, în epoci diferite, Europa două

personalităţi deosebite, ca structură intelectuală şi

statutul social, dar pe care le unea acea tendinţă

firească de ieşire din balcanismul tradiţional închistat

spre a accede la statutul european ce ni se cuvenea de

drept. În studiul Proeuropenismul românesc, din vol.

Critice, consacrat Dialogului valorilor, acesta se

referă chiar la „Europa lui Golescu = Europa lui

Stere”, desprinzând unele observaţii şi concluzii care

reţin atenţia:

„Doi mari boieri – munteanul Dinicu Golescu şi

basarabeanul Constantin Stere – arată acesta – se

întâlnesc în felul de a înţelege modelul cultural

sufletesc european.

Portretul fenomenologic al Europei Stere îl face în

studiul de tinereţe Încercări filosofice, în care

prezintă întreaga mişcare filosofică contemporană din

cele <<trei popoare de căpetenie>> europene

(Franţa, Anglia, Germania) şi – în chip mai sumar –

în <<foiletonul social>> Din notiţele unui

observator ipocondric, (...) studiul comparat

Elenismul şi iudaismul în civilizaţia umană (revista

„Adam”, nr. 54 din 1932), în eseurile despre Oscar

Wilde, Henrik Ibsen, Pallisot şi, bineînţeles, în studiul


PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 16 sociologic şi juridic Evoluţia individualităţii şi

noţiunea de persoană în drept, cu care şi-a luat

licenţa în drept la Universitatea din Iaşi la 1897”.

C. Stere, parcurgând el însuşi unele trasee

europene, vede Europa prin ochii şi sensibilitatea lui

Golescu, care, în faţa unor elemente de vârf ale

civilizaţiei europene, trăieşte o adevărată revoluţie

morală.

Autorul sintetizează în câteva trăsături modelul

acestei civilizaţii văzute şi descrise de Golescu: “Buna

rânduială” – asigurată de “pravile înţelepte, de

oblăduire dreaptă şi dulce”; spiritul de legalitate,

egalitatea în faţa legilor, cultura sufletească, izvorul

adevăratei “civilizaţiuni” – în comparaţie cu...

“barbaria”.

Acesta apreciază, de asemenea, că cei doi se

regăsesc pe acelaşi plan al percepţiei valorilor

europene, şi, mai mult, că “portretul biografic al lui

Golescu nu este decât autoportretul lui Stere (...), că

bunul cunoscător al realităţilor europene care este

Stere întregeşte prezentarea impresiilor cu un portret

sociografic al bătrânului continent”5.

Academicianul Mihai Cimpoi a readus aceste idei

în atenţia publicului ploieştean, în cadrul conferinţei

“C. Stere: Omul, epoca şi ideea europeană”, susţinută

la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,

în ziua de 25 iunie 20106.

Deschiderea către lumea civilizată nu a fost o

transformare miraculoasă sau accidentală de

mentalitate, ci rodul unor procese intelectuale

profunde, strâns legate de reflecţiile sale pe tema

destinului uman, care l-au făcut apt pentru învingerea

urgiilor din timpul surghiunului şi al furtunoasei sale

activităţi politice.

Biografii săi constată cu surprindere că, în 1892,

când, eliberat din surghiun, a sosit la Iaşi, el era deja o

personalitate formată la nivelul standardelor

europene.

Unul dintre aceştia, care are merite deosebite în

cercetarea şi promovarea imaginii reale a marelui

nostru înaintaş, academicianul Haralambie Corbu,

ne atrage atenţia că, de fapt, Constantin Stere s-a

afirmat şi rămâne în istoria şi cultura vremii sale ca

un mare cetăţean al lumii:

“Datoria noastră primordială, subliniază acesta,

e de a-l readuce şi a-l reda pe C. Stere în toată

plinătatea, integral şi nedivizat, cu tot zbuciumul şi

cu toate florile sale adunate timp de o viaţă,

generaţiei actuale şi celor care vor veni; să le

slujească drept simbol al sufletului şi demnităţii

moldoveanului basarabean, căci anume el s-a

dovedit a fi unul din puţinii noştri predecesori,

care s-au înregimentat, sincer şi fără rezerve, în

rândurile marilor cetăţeni ai lumii. Ai lumii, în

care ne vrem şi ne dorim integraţi şi noi cu toţii,

compatrioţii şi concetăţenii de azi ai acelui care a

fost un înfrânt în anumite încăierări, dar care

rămâne un neînvins în marea şi inegala bătălie

pentru ideal, pentru echitate socială, pentru buna

înţelegere şi colaborare între semeni, între etnii,

între popoare”7.

Aceste reflecţii şi argumente îndreptăţite stau la

baza convingerii noastre că nu poate fi un omagiu

mai sincer decât acela de a ne uni cu toţii în jurul

acelor valori naţionale şi universale care au

constituit crezul luptei şi al vieţii de excepţie a

marelui nostru înaintaş – Constantin Stere.

Europa însăşi are motive întemeiate să-l

revendice şi să-l aşeze în galeria marilor umanişti.

Note: 1 DRUŢĂ, Ion, Revenirea lui Stere, în vol. Constantin Stere – 140

de ani de la naştere. Materialele Conferinţei Ştiinţifice

Internaţionale, 12 oct. 2005, coordonatori: acad. Alexandru Roşca,

acad. Haralambie Corbu, Svetlana Kovolevski, Tipogr. Academiei

de Ştiinţe a Republicii Moldova, 2005, p. 11.

2 STERE, Constantin, Scrieri politice şi filozofice, Bucureşti, „Do-

Minor”, 2005, p. 64.

3 STERE, Constantin, Din notiţele unui observator ipocondric,

foileton în Adevărul (6 articole, între 18 oct.-20 dec. 1893), nr. din

25 oct. 1893.

4 DUCA, Gheorghe, Un spirit european uriaş – Constantin Stere,

în vol. C. Stere. 140 de ani de la naştere, Chişinău, Tipogr.

Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, 2005, p. 7.

5 CIMPOI, Mihai, op. cit., Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”,

2007, pp. 23-25.

6 Vezi: Anotimpuri Româneşti, nr. 18/iunie 2010.

7 CORBU, Haralambie, op. cit., p. 24. prof. dr. Gheorghe MARINICĂ

SLAVĂ ȚIE, STEA CURATĂ Elevii Școlii cu Clasele I-VIII „Andrei Mureșanu” Ploiești au

participat, în anul 2011, la Concursul național organizat în capitală, de Ziua

Europei, de către Reprezentanța Comisiei Europene la București. Desenele

lor au concurat alături de alte aproape 4 000, aparținând copiilor din întreaga

țară. Două lucrări (prezentate pe coperta 3) au ajuns în etapa finală a

concursului, cele desenate de către Mihaela Neagu, clasa a VII-a A și

Andreea Tîrziu, clasa a VII-a B. În luna octombrie 2011 am fost la

București, unde s-a organizat expoziția cu lucrările câștigătoare, în total 60

de desene la nivelul țării. Spațiul public european a fost gazda acestei

expoziții. Inițial am fost anunțați pe mail că ne numărăm printre finaliștii

câștigători ai acestui concurs, iar la momentul festivității, premianții au fost

schimbați.

În fine, important este că am participat la un concrus de anvergură și

că avem puterea de a participa și la alte concursuri asemănătoare.

prof. Maria BOBELEA – VASILESCU

Slavă ție, stea curată,

Voie bună pe pământ,

Astăzi te simțim aproape

Sol din Rai cu soare sfânt! O friends, no more these sounds!

Let us sing more cheerful songs,

more full of joy!

Ei, noua generație, știu că

elogiul frumuseții netrecătoare

va învinge până la urmă cultul

banului. Nu zornăitul acestora

trebuie să prevaleze ci odele

închinate adevăratelor bucurii!



ZIUA INDEPENDENȚEI,

MOMENT DE COTITURĂ ÎN ISTORIA POPORULUI ROMÂN

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a

reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru

poporul nostru. Pentru aceasta, înaintaşii noştri au pur-

tat grele bătălii începând din epoca veche, continuând

cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva

năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii.

Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-

1878) a descătuşat energiile poporului român, asigu-

rând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercu-

rile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea

deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821,

1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul

energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu

Muntenia şi a pus bazele statului său modern-

România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă a popoarelor

balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi

Bulgaria, împotriva Imperiului Otoman, dorinţele de

revanşă ale Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului

României au avut o întrevedere cu reprezentanţi ai

guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/

11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea

română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse

pe teritoriul României.

Al doilea pas s-a făcut la data de 4/16 aprilie 1877,

prin semnarea la Bucureşti a Convenţiei româno-ruse,

prin care se accepta trecerea pe teritoriul României a

armatei ruse spre Balcani. Cu acest prilej, Guvernul

Rusiei se angaja să apere integritatea teritorială a ţării

noastre şi să respecte drepturile şi rânduielele politice

ale Statului Român.

Guvernul României a declarat mobilizarea

generală, la data de 6/18 aprilie 1877, aducând sub

arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau

parte din armata de operațiuni. Conform înţelegerii,

trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre.

La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile

diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman. În

ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut

frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877,

Rusia a declarat război Imperiului Otoman. Armata

turcă a ripostat la 21 aprilie/3 mai, bombardând cu

artileria oraşul Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai

localităţile Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi.

În aceeaşi zi, artileria română a răspuns atacului

turcilor bombardând fortăreaţa Vidin.

În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Parlamentul

României a adoptat o moţiune prin care s-a declarat

starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase

iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite

a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a

Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai

1877, printr-un act legitim de voinţă şi

autodeterminare naţională, independenţa de stat a

României. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu,

interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în

faţa adunării: “Suntem independenţi, suntem naţiune

de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi

independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi

de la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului

Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat

un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm

dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă

independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”

Proclamarea independenţei a fost salutată cu

entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din

provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină.

Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877,

care însemna realizarea unuia dintre idealurile

fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat

la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga

noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul

menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din

prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a

contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente,

obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte

bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea

unităţilor operaţionale. Numeroşi locuitori s-au oferit

să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate

în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de

la început, războiului din 1877-1878 un caracter

popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul

material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii

de la Plevna, din datele de 8 şi 18 iulie 1877, Marele

Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor

ruseşti, a adresat o telegramă principelui Carol I, care

se afla la Poiana Mare, judeţul Dolj (la Cartierul

General al Armatei Române) cerându-i cu insistenţă să

treacă armata română peste Dunăre, în Bulgaria. La

data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei

române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul

de vase de la Zimnicea-Şiştov. În ziua de 10/22 august

1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au

primit “botezul focului” în faţa Plevnei. La data de 27

august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac

românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în

direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a

Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua

onomastică a ţarului Rusiei, Alexandru), s-a desfăşurat

a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari

bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele

române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut

în luptă aproape 800 de soldaţi, în frunte cu bravii

ofiţeri, maiorul Gheorghe Şonţu, căpitan Valter

Mărăcineanu şi alţi ofiţeri. Nereuşindu-se să se ocupe

cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi

se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19

noiembrie-9/21 noiembrie 1877, remarcându-se în

lupte ostaşii din Detaşamentul colonel Slăniceanu.

Dintre ofiţerii căzuţi în lupte reţinem pe maiorii

C. Ene şi Dimitrie Giurăscu. În ziua de 28 noiembrie/

10 decembrie 1877, trupele române au cucerit

puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul

Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.



De la data de 1 decembrie 1877, trupele române

s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind

rând pe rând avanposturile sale: Smârdan, Tatargic,

Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua

de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul

în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de Pace ruso-

turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano,

stipula recunoaşterea independenţei României, alături

de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia

Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva

dreptul s-o schimbe „cu partea Basarabiei cedată

României prin Tratatul de pace de la Paris la 1856,

după războiul rus şi coaliţia europeană din 1853-

1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat

Congresul internaţional de la Berlin: s-au recunoscut

independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra

Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele

Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei

(retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din

1856) au fost încorporate din nou în Imperiul Țarist.

Armata Română a pierdut pe teritoriul Bulgariei

10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul

independenţei de stat a României. În ziua de 8/20

octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut

intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei,

care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.

În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni

din Batalionul 2 Vânători, Regimentul 7 Dorobanţi

Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

Moment de cotitură în istoria poporului român,

proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile

de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional a

deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm

susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independen-

ţei a pregătit condiţiile pentru întregirea ţării, prin

marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.

conf. univ. dr. Gheorghe CALCAN

ZIUA EUROPEI: ŞI EU SUNT „EU” „EU”…. un cetăţean simplu, fac parte din Uniunea

Europeană. Nu este un vis, ci o realitate care se

manifestă deja. Sunt oare pregătit să fac parte din

marea familie europeană?

Nu ştiu dacă sunt europeanul perfect, dar sigur îmi

doresc să reprezint cu mândrie valorile spaţiului

românesc unde am crescut şi am trăit până acum.

E drept că Europa este un spaţiu geografic amplu,

cuprinzător, care include o diversitate de naţiuni şi

grupuri etnice, deopotrivă diferite din toate punctele

de vedere. Cu toate acestea, aderarea la Uniunea

Europeană însemna dorinţa de a face parte dintr-un

sistem care are la bază reguli precise. Constituţia

europeană prevede ca toţi oamenii, indiferent de

limbă, rasă, sex sau origine să fie consideraţi egali în

faţa legii. Le vor fi respectate diversitatea culturală,

religioasă şi lingvistică, iar orice discriminare legată

de sex, culoare, rasă, etnie, limbă, origine socială,

opinie, proprietate, handicap sau orientare socială este

de-a dreptul interzisă.

Însă aici intervine o neconcordanţă: dacă cetăţenii

sunt egali în faţa legii, dacă au aceleaşi drepturi şi

obligaţii, înseamnă că tradiţiile, obiceiurile, dialectele,

credinţele religioase pe care le-au moştenit şi cu care

se identifică ca şi popor, trebuie să dispară ? Este oare

justificată împingerea omogenizării unei populaţii, pe

baza principiului naţiunii civice, până la limita în care

nu ar mai exista nicio diferenţă între grupurile diferite

de oameni? Fără îndoială că nu. Un rol important îl

are identitatea naţională, în maniera ei originală de a

prezenta trecutul şi istoria poporului respectiv în raport

cu alte istorii naţionale, regionale şi locale.

În Uniunea Europeană, fiecare stat membru deţine

propria identitate naţională, poate promova spiritul

autohton, valorile culturale şi tradiţionale proprii

cetăţenilor săi. Se are în vedere totuşi o ordonare şi

unificare a diverselor realităţi culturale din geografia

continentului.

A face parte integrantă din Europa presupune o

voinţă totală a membrilor unei comunităţi de a trăi

împreună, de a se supune aceloraşi legi şi de a avea

drepturi şi îndatoriri asemănătoare, indiferent din ce

stat ar proveni. Cu alte cuvinte, este vorba de un

context intercultural, cu aspecte favorizante şi

defavorizante, pentru ca națiunea etnică să pună

accentul pe unitatea culturală. Nu se are în vedere

dispariţia patriotismului, a ataşamentului şi dragostei

faţă de propria naţiune sau îndepărtarea sentimentului

de mândrie naţională, chiar dacă acesta capătă un sens

diferit. Patriotismul s-a statornicit în decursul istoriei

şi a apărut o dată cu formarea popoarelor, căpătând o

mare însemnătate în perioada transformării lor în

naţiuni şi popoare independente.

Este greşită interpretarea potrivit căreia integrarea

europeană ar reprezenta un potenţial pericol pentru

anumite valori, tradiţii sau elemente ale culturii. Ele

vor fi promovate poate mai mult decât până acum, nu

vor fi suprimate libertăţile individuale, iar Uniunea

Europeană va respecta diversitatea culturală,

lingvistică şi religioasă. Suprastatul UE nu se ridică

pe statele naţionale pentru a le zdrobi unitatea, ci,

dimpotrivă, pentru a le spori autenticitatea şi

identitatea naţională. Pasul către integrare, pentru

edificarea statelor Europei, nu se va face prin

demolarea statelor naţionale.

Trebuie să fim capabili, noi, ca stat şi popor, să ne

păstrăm „propria personalitate”. Odată ce România a

aderat la UE, asta nu înseamnă că în loc de Mioriţa la

ciclul primar al şcolilor se va studia Hamlet, ca fiind

unul dintre cele mai importante mituri ale românilor.

Aceasta aderare nu schimbă nici binecunoscutele

sintagme „codrul frate cu românul” sau „românul s-a

născut poet”. România a aderat la Uniunea Europeană

și rămâne tot o „insulă de latinitate într-o mare slavă”

pentru că aceste lucruri s-au impus prin cultură, de

mii de ani.

prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE



ZIUA VETERANILOR DE RĂZBOI (discurs ținut pe 29 aprilie 2012)

Celebrăm astăzi 110 ani de la instituirea calității

de veteran de război, hotărâre luată de către Regele

Carol I la 29 Aprilie 1902, prin Înalt Decret-pentru

toți cei care luptaseră în războiul din 1877-1878 în

scopul cuceririi Independenței de Stat a României, zi

statuată în calendarul sărbătorilor naționale, ca zi a

veteranilor de război din România prin promulgarea

Legii Nr.303/2007, în semn de recunoaștere a

meritelor veteranilor de război pe câmpurile de luptă,

pentru apărarea independenței, suveranității,

integrității teritoriale și a intereselor României.

Menționez că, la adoptarea acestei hotărâri, s-au avut

în vedere prevederile Convenției de la Geneva din

1870, a statelor europene, potrivit cărora cei chemați

de patrie la luptă, au dreptul să devină, după un sfert

de veac VETERANI.

Exprim, la acest moment aniversar, întreaga

gratitudine tuturor acelora care au contribuit la

realizarea acestui act reparatoriu, istoric.

Se cuvine ca și la acest ceas aniversar, evocând cu

pioșenie eroii din toate timpurile și din toate locurile

ai poporului român și ai armatei sale, bravii veterani

de război, mutați la Domnul, în oștirile din Ceruri, să

le înălțăm un gând cald, de fierbinte și eternă

recunoștință.

Chiar dacă timp de 45 de ani, de la terminarea

războiului și până la Revoluția din Decembrie 1989,

veteranii de război au fost tratați - mai mult sau mai

puțin - ca elemente de decor, ei nu au încetat nicio

clipă să spere că va veni vremea când libertatea,

democrația și demnitatea vor triumfa în România.

După Decembrie 1989, a putut lua ființă Asociația

Națională a Veteranilor de Război, cu filiale în toate

județele țării, organizație independentă, neguverna-

mentală, nepatrimonială și complet apolitică, din care

au dreptul să facă parte, pe bază de adeziune liberă,

cetățenii români, fără deosebire de naționalitate,

convingeri politice, religie, sex și vârstă, participanți

la Primul și al Doilea Război Mondial.

Asociația Națională a Veteranilor de Război este

membră a Federației Mondiale a Foștilor Combatanți,

cu sediul la Paris.

La început A.N.V.R număra în rândurile sale circa

900.000 de persoane, din care peste 30.000 erau din

județul Prahova. După 22 de ani, efectivele au scăzut

dramatic, ajungându-se la o rată a mortalității de

20-25% ca urmare a înaintării în vârstă (cei mai

„tineri” veterani au 85 de ani) dar și ca efect al rănilor

și suferințelor de război, vieții grele de prizonierat în

Rusia și Germania, a bolilor și nu în ultimul rând a

lipsurilor în care au trăit mulți dintre ei. Ne seceră

„doamna cu coasa” mai abitir decât frontul. „Se sting

veteranii” -cum spunea un poet: „Se sting în tăcere

și-n lacrimi se sting / Și nimeni nu-i plânge / Pe

nimeni nu-i doare că mor veteranii! Nici ei nu mai

plâng". Dramatic de dureros!

La borna celor 22 de ani de la înființare, A.N.V.R.

Filiala Prahova se prezintă ca o prestigioasă

componentă a societății civile, un segment social cu

un pronunțat sentiment al onoarei, demnității și

respectului nețărmurit față de valorile neamului

românesc, devotat ca întotdeauna patriei, poporului.

Ne bucură bătrânețele gestul autorităților din

municipiile, orașele și comunele județului Prahova,

care au acordat unor veterani de război, născuți sau

trăitori pe aceste meleaguri, titlul de «Cetățean de

Onoare». Au primit acest onorant titlu, 15 veterani de

război din județul nostru, printre care mă număr și eu,

dar trebuie să exprim regretul că nu m-am regăsit

nicio clipă afișat pe panoplia de la etajul 3 al clădirii

unde își desfășoară activitatea Primăria Municipiului

Ploiești.

De o onoare deosebită ne-am bucurat și ne

bucurăm și din partea conducătorilor statelor, alături

de care am luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

Astfel, președinții Cehiei și Slovaciei, cu prilejul

împlinirii a 65 de ani de la terminarea războiului, au

acordat medalii comemorative unor veterani de

război români - 4 fiind din județul Prahova, printre ei

numărându-mă și eu, demonstrând astfel încă un

semn al prețuirii ce ne-o poartă statele eliberate de

armata română.

După victoria Revoluției Române din Decembrie

1989 și odată cu constituirea în 1990 a A.N.V.R.,

care să promoveze și susțină statutul și drepturile

cuvenite veteranilor de război și urmașelor acestora,

stabilite în Legile Nr.49/1991, 44/1994 și 303/2007,

am avut credința că țara, despărțită de o orientare de

import, în contextul amplului proces de renaștere

națională, își va putea găsi liniștea deplină și calea

dezvoltării spre progres și civilizație. Din păcate,

după 22 de ani de la acel crucial eveniment, pentru

care s-a sângerat și s-a murit, aceste convingeri sunt

încă departe de a fi înfăptuite pe deplin, punând sub

semnul îndoielii însuși evenimentul care a adus

libertatea afirmării publice. România se zbate pe

locuri codașe în Europa. Suntem mai liberi după 22

de ani, dar avem vagi motive de satisfacție: o

industrie pe cale de dispariție, o agricultură în agonie,

sănătatea în suferință, învățământul încă mai caută

busola, șomajul în creștere iar prestigiul în plan

internațional, tot mai redus.



În locul unor proiecte și idealuri naționale, asistăm

cu durere la apariția și proliferarea unor ambiții

vindicative, invidii politice și de altă natură, care au

anulat multe din idealurile și speranțele unor reforme

reale pentru grăbirea instaurării progresului,

revigorarea întregii vieți a societății, pentru

eradicarea sărăciei, pentru redresarea și creșterea

economiei, a condițiilor de trai, implicit pentru

implementarea tuturor cerințelor de membră al U.E.,

s-a scos securea răzbunării, a plătirii polițelor și a

răfuielilor. Se folosesc instituțiile statului de drept

pentru culpabilizarea și înlăturarea adversarilor

politici, economici sau de idei și acțiune. Se fabrică

cele mai aberante motive în acest sens.

Am salutat și salutăm toate măsurile și acțiunile

întreprinse pentru stăvilirea și sancționarea corupției,

a criminalității, a oricăror încălcări a legilor, mai

puțin cele inventate ad-hoc pentru a crea și întreține o

stare de tensiune, de suspiciune și timorare.

Constatăm cu tristețe că, în locul unei acțiuni

naționale, în interesul țării, clasa politică este

împărțită în tabere adverse, obsedate de asigurarea

unei legitimități electorale, aceștia se înfruntă în mod

jenant, uitând de problemele națiunii, ale celor care

le-au acordat votul și care asistă dezamăgiți, cu

imensă lehamite, la acest spectacol penibil.

A.N.V.R. Filiala Prahova, reprezentanta a 7.762

invalizi și veterani de război, văduve de război și

văduve de veterani de război, aflați la crepusculul

vieții, ingrijorați de această dezordine morală și

social-politică, dar și de situația lor, fiindcă se văd tot

mai neglijați, frustrați de unele drepturi obținute prin

legi-pentru care ne limităm a prezenta doar

următoarele aspecte:

- se manifestă insensibilitate și meschinărie

din partea unor primari și funcționari ai acestor

instituții care, din lipsă de respect față de textul legii

sau ignoranță, ba chiar abuz, nu aplică prevederile

legilor Nr.44/1994 și 303/2007 privind scutirea de

impozite pe terenuri;

- când vor înțelege cei în drept, cât de gravă este

situația neasigurării medicamentelor care,

pentru veteranii de război, la vârsta și afecțiunile lor,

sunt vitale pentru a le ușura suferința și prelungi viața;

- alarmantă este situația transportului auto gratuit.

Au fost cazuri când veteranii de război au fost umiliți,

dați jos din autovehicule, refuzându-li-se transportul

cu documente legale, transportatorii argumentând că

n-au primit sumele cuvenite pentru serviciul prestat și

că vinovați de nerespectarea legilor sunt Ministerul

Transporturilor și Ministerul Finanțelor;

- de ani de zile, asigurarea biletelor de tratament

gratuite în stațiunile balneo-climaterice, este ignorată

pentru veteranii de război;

- indemizația de război și renta pentru decorațiile

conferite pentru fapte de arme pe front, sunt foarte

mici: 324 lei/luna, comparativ cu ceilalți combatanți

din Europa – participanți la cel de-al Doilea Război

Mondial - care primesc peste 2.500-3.000 euro sau

dolari/lună. Ceilalți veterani de război români

nedecorați pe front, primesc doar 250 de lei/lună iar

urmașele acestora, numai 92 de lei/lună.

Pentru tot ce am prezentat mai sus, adresăm un apel

de suflet către clasa politică, către toate instituțiile de

stat, Biserica Ortodoxă Română, intelectualitatea și

către toți cetățenii de bună credință de a se pune capăt

penibilului spectacol politicianist la care asistăm.

Opriți domnilor vrajba, ura, răzbunările, răfuielile și

intrigile de orice natură. Reveniți la frumoasele virtuți

ale românilor: înțelepciune, concordia politică și

socială, respectul față de tradiții și valorile naționale.

Ajunge cât ne războim de peste 22 de ani - suntem

obosiți, dezămăgiți și îngrijorați de ceea ce se întâmplă

în detrimentul întregii populații, a intereselor interne și

externe ale țării. Sperăm că vom fi înțeleși și că vom

găsi în sufletele politicienilor și ale celorlalte forțe

sănătoase, ecoul cuvenit. Puneți mai presus de orice,

mobilizarea tuturor energiilor și resurselor țării pentru

finalizarea reformelor, grăbirea progresului,

revigorarea întregii vieți a societății, eradicarea

săraciei, îmbunătățirea condițiilor de trai ale întregii

populații pentru ca România să revină pe un loc de

prestigiu și demnitate în Europa și în lume.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

general de brigadă Gheorghe RĂUCEA, președintele A.N.V.R. Filiala Prahova

ZIUA EROILOR

În baza Decretului nr. 4106 din 12 septembrie

1919, statul român a adoptat măsura de a se înființa

„Societatea Mormintelor Eroilor Căzuţi în Războiul

1916-1919”, cu statut de persoană juridică, având

nobilele misiuni de a îngriji şi păstra mormintele şi

operele comemorative de război realizate, de a

descoperi noi morminte ale ostaşilor căzuţi pentru

patrie, de a aduce îmbunătăţiri cimitirelor eroilor şi de

a organiza ceremoniale religioase şi militare la

mormintele eroilor.

Guvernul României a aprobat, prin Decretul-Lege

nr. 1693 din 20 aprilie 1920, propunerile Bisericii

Ortodoxe Române şi ale Ministerului de Război

pentru a celebra, în fiecare an, Ziua Eroilor, în ziua

când se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos

la ceruri.

„Dacă nici de armată nu te-ai ocupat de aproape, ce-ai făcut timp de 45 de ani?” Înainte de a părăsi ministerul şi consiliul, şi a lăsa locul lui Titu Maiorescu, într-o violentă explicaţie cu

regele Carol I, care afirma că armata română nu avea cele trebuincioase pentru a intra în război, P.P. Carp l-a

interpelat pe suveran cu aceste vorbe de o îndrăzneală neobişnuită.



La data de 31 mai 1927, în conformitate cu

prevederile Legii asupra mormintelor de război din

România, S.M.E.C.R. s-a transformat în Societatea

„Cultul Eroilor”. Conform cerinţelor acestei legi, în

perioada interbelică s-au realizat 14 mausolee, 106

cimitire militare ale eroilor, s-au asimilat mormintele

de război şi cele ale ostaşilor şi civililor căzuţi în timp

de pace, pentru apărarea graniţelor, a ordinii publice

şi a siguranţei de stat.

Societatea „Cultul Eroilor”

şi-a schimbat denumirea în

anul 1940, în Aşezământul

„Regina Maria” pentru Cultul

Eroilor, care a desfăşurat

activităţi organizatorice şi

educative până la 29 mai 1948,

când a fost desfiinţat, în baza

Decretului nr. 48 al Marii

Adunări Naţionale a Republicii

Populare Române.

În anii comunismului şi

până în 1975, eroii patriei au

fost comemoraţi în biserici, iar

din 1975 până în 1995, în

biserici şi în ziua de 9 Mai

(Ziua Independenţei de Stat a

României şi Ziua victoriei împotriva fascismului).

La data de 30 mai 1995, prin Legea nr. 48,

Parlamentul României a aprobat sărbătorirea Zilei

Eroilor, în ziua când se sărbătoreşte Înălţarea

Domnului Iisus Hristos la ceruri. După 47 de ani s-a

revenit la tradiţia făurită în perioada interbelică.

Anul acesta, Ziua Eroilor, 24 mai 2012, s-a

desfăşurat bine în şcoli şi localităţi, remarcându-se

manifestările din Ploieşti, Mizil, Câmpina, Breaza,

Vălenii de Munte şi Sinaia. De asemenea au ieşit în

evidenţă acţiunile educative desfăşurate în colegiile

naționale ploieștene „Mihai Viteazul”, „Jean Monet”,

„Alexandru Ioan Cuza”, „I.L. Caragiale”. Activități

atractive au organizat și şcolile „Toma Caragiu”,

„Sf. Vasile”, „Andrei Mureşanu”, „H.M. Berthelot”,

„Sf. Vineri”, „Elena Doamna”, „I.A.Bassarabescu”

din Ploieşti, şi şcolile din Mizil, Sinaia, Breaza,

Câmpina, Vălenii de Munte.

Cu cest prilej, elevii din

multe instituții de învățământ

prahovene au trăit momente de

neuitat, când au primit din

partea asociației noastre

drapelele cercurilor „Cultul

Eroilor”, simboluri ale respec-

tului pe care tânăra generație îl

poartă față de cei care s-au

jertfit pentru țară. Aceste

drapele vor fi păstrate alături de

drapelul României, de cel al

UE și de alte simboluri ale

școlilor în locuri special

amenajate și vor fi purtate de

elevi cu prilejul diferitelor

evenimente și sărbători națio-

nale la care vor participa. Amintim câteva dintre

instituțiile de învățîmânt prahovene care au primit

drapelele: școlile gimnaziale „I.A. Bassarabescu”,

„Toma Caragiu”, „Sf. Vineri”, „Sf. Vasile”, „Andrei

Mureșanu”, Liceul de Artă „Carmen Sylva” din

Ploiești; Școala „Constantin Stere” din Bucov; toate

școlile generale (3) și liceele (2) din Mizil.

col. (rtr.) Constantin CHIPER

COROANA DIN CENUŞĂ-1812 – 2012

De două secole, ni s-a smuls de pe

creştet coroana,

Impuşi să vieţuim pe nisipuri

mişcătoare.

De două secole speranţa ni-i apa,

răbdarea ni-i hrana,

Iluzii etalate pe post de cartuşă.

Lumini cu reflexii mereu schimbătoare,

Aruncată, coroana zace-n cenuşă.

De două secole, invizibilă-i flacăra

libertăţii,

Înfruntăm tristeţea în şir de cascade,

Dreptatea amuţeşte la porţile cetăţii,

Adevărul se opreşte ezitând lângă uşă,

Cuvântul, răscopt, înainte de a fi rostit,

cade.

Uitată, coroana tace-n cenuşă.

Ci noi ne naştem împovăraţi cu vina,

Răvăşiţi, înainte de a fi putut plânge,

Orbi, înainte de a fi văzut lumina,

Ascunşi după măşti, ca o mână-n mănuşă,

Şi azi ne căutăm locul, prin istoria

scrisă cu sânge.

Singură, coroana suspină-n cenuşă.

Dar cât să îndurăm robiri şi umilinţi ?

Sub paşii noştri pământul geme, cu

disperare,

Ni se împrumută limba, ni se

închiriază ţara, noi, cuminţi

Spectatori, ne complacem în rol de

păpuşă.

Marionete elegante, călcate în

picioare.

Înstrăinată, coroana plânge-n cenuşă.

De două secole, trăim cu jumătate de

corp,

Minţindu-ne voit că suntem integri,

Înaintăm rătăciţi, cu paşi nesiguri de orb,

Printre tăişuri săltând, flacăra jucăuşă,

Fără destinaţie, detaşaţi şi alegri,

De două secole, coroana aşteaptă-n cenuşă.

Maria Augustina HÂNCU

Col.(rtr) Constantin Chiper, președintele

Asociației Județene „Cultul Eroilor”,

înmânează drapelul Cercului „Cultul Eroilor”

elevilor din Școala „Constantin Stere” Bucov.



FILIALA CÂMPINA A ASOCIAȚIEI JUDEȚENE

„CULTUL EROILOR” PRAHOVA

Dintre orăşelele aşezate pe frumoasele noastre coline, lângă râuri ce curg zgomotos, din apropiatele

înălţimi ale Carpaţilor, Câmpina avea două daruri de seamă. Mai întâi un climat dulce, cu aer curat, umezit şi

răcorit de Bucegii ce se coboară pe un pământ uscat şi permeabil apărat de crivăţ şi alintat vara şi iarna de

razele aurii ale soarelui.

Al doilea mare avantaj al Câmpinei este acela că, dintre toate localităţile de vară din colinele şi munţii

noştri, ea este singura aşezată la porţile Bucureştiului.

Oameni de seamă ai neamului nostru cum ar fi: pictorul Nicolae Grigorescu, marele filolog şi scriitor

B.P.Hasdeu., ori savantul chimist C.Istrati, s-au stabilit aici, găsind la Câmpina condiţii favorabile de viaţă şi

creaţie, imortalizând oraşul în lucrările lor, lăsând urmaşilor opere nepieritoare inspirate de acest oraş.

Dar Câmpina mai are un dar de seamă: oamenii săi, care nu doar că au clădit un oraș frumos și

dezvoltat, dar s-au îngrijit dintotdeauna de partea spirituală și de trecutul acestei frumoase urbe.

Cum spune Bîlga Larisa în articolul său „Istoria - izvor al înţelepciunii”, „… talente sunt în Câmpina,

cu siguranţă... trebuie doar să le descoperim, să le facem să iasă la iveală, de potenţial nu ducem lipsă!”

Și, pentru că oamenii din Câmpina sunt preocupați de cunoașterea trecutului dar și de descoperirea

valorilor prezente, îi lăsăm pe câmpineni să se prezinte singuri, prin următoarele trei articole din revistă.

*

CULTUL EROILOR LA CÂMPINA În municipiul Câmpina, prima apariţie în viaţa

socială a urbei a unei asociaţii, care să cultive eroismul

românesc, a fost în anul 1999, când colonelul (rtr)

Neculai Juncu, împreună cu colonelul (rtr) Gheorghe

Popescu au stabilit ca o parte din ofiţerii în rezervă şi

în retragere, provenind din M.Ap.N. şi M.I., să se

grupeze într-o organizaţie care să comemoreze eroii

câmpineni. Preşedinte de onoare a devenit în 2001

primarul municipiului Câmpina, ing. Gheorghe Tudor.

În peste un deceniu de activitate, Filiala Câmpina a

AJCE Prahova a atras în rândurile sale un număr

important de membri proveniţi din rândurile cadrelor

militare, reprezentanţi ai bisericii (cultul ortodox),

cadre didactice, în special profesori de istorie, jurişti

etc. Numărul membrilor a crescut de la an la an,

ajungând în anul 2011 la 121 de persoane: veterani de

război, văduve de veterani de război, elevi, preoţi,

profesori de istorie, militari în rezervă şi retragere, dar

şi alţi cetăţeni.

Din Consiliul Director Municipal Câmpina au făcut

parte, de-a lungul timpului, printre alții: col. (r) Marian

Dulă, actualul președinte; ing. Horia Laurențiu

Tiseanu, primarul municipiului, actualul președintele

de onoare, lt. col. (r) Ioan Bloss, col. (rtr) prof. Radu

Constantin, lt. col. (r) Viorel Gheorghe Bondoc, cpt.

(rtr) Adrian Popescu, prof. dr. Gheorghe Râncu, plt.

Adj. (rtr) Enuţă Plăvănescu, lt. col. (rtr) George

Burduhos, veteran de război, preot Vicenţiu Ieşeanu,

av. Alexandru Voica, prof. Marius Zaharia, ing. Victor

Dumitru, col. (rtr) Dan Buşilă, cpt.(rtr) Mihai

Stănescu, col. (rtr) Wilhelm Demeter, preot Costică

Dumitru, prof. Gheorghe Modoianu.

O colaborare strânsă s-a stabilit cu Societatea de

Ştiinţe Istorice, Filiala Câmpina, împreună organizând

diverse activităţi consacrate principalelor momente

istorice. Membri ai asociației noastre au publicat

materiale în „Anuarul Societății de Ştiinţe Istorice”,

contribuind la răspândirea informaţiilor despre eroii

câmpineni și faptele lor.

Activităţile desfăşurate de membrii asociaţiei

noastre sunt multiple, ancorate în realităţile societăţii

româneşti de azi, dar și aplicate la specificul

prahovean și câmpinean.

Astfel, Filiala Câmpina s-a implicat în organizarea

şi participarea la activităţile dedicate Zilei Veteranilor

de război, Zilei Eroilor, Zilei Independenţei, Zilei

Drapelului, Zilei Armatei, Zilei Imnului de Stat etc.,

inclusiv prin prezentare de expuneri în faţa elevilor din

şcoli şi licee.

Au fost depuse eforturi susținute pentru înfiinţarea

în toate şcolile generale, colegii şi licee a cercurilor

„Cultul Eroilor”, în baza Protocolalelor de colaborare

încheiate între A.N.C.E. şi M.E.C.T.S. și între AJCE

Prahova și Inspectoratul Școlar Județean Prahova.

Aceste cercuri desfăşoară activităţi după un plan

anual, fiind îndrumate de către directorii unităţilor de

învăţământ. Fiecare dintre ele s-a remarcat în decursul

anului prin participarea la ceremoniile militare şi

religioase ce s-au desfăşurat în municipiu, îngrijirea

operelor comemorative de război ce le sunt repartizate,

participarea la expuneri cu prilejul sărbătoririi unor

evenimente istorice.



Conform acestor protocoale am repartizat

cercurilor „Cultul Eroilor” din şcolile şi liceele

municipiului Câmpina îngrijirea şi protejarea

Cimitirului Eroilor şi a operelor comemorative de

război din oraş, astfel:

Cimitirul de Onoare al Eroilor - Colegiul

Tehnic „Constantin Istrati”, Școala „Al.I. Cuza”,

Școala Nr. 3; Școala „B.P. Hasdeu”;

Monumentrul din Cimitirul de Onoare al

Eroilor - Școala Centrală;

Parcela de Onoare a Eroilor de Etnie Evreiască

- Colegiul Tehnic Forestier;

Placa Comemorativă din Parcela de Onoare a

Eroilor de Etnie Evreiască - Grupul Școlar Industrial

Construcții de Mașini;

Monumentul Eroilor din Războiul pentru

Reîntregirea Națională - Colegiul Național „Nicolae

Grigorescu”;

Troița din Cartierul Slobozia - Școala „Ion

Câmpineanu”;

Monumentul Eroilor Jandarmi de la Otopeni -

Grupul Școlar Energetic.

Cercurile „Cultul Eroilor” din unităţile de

învăţământ câmpinene au primit drapele specifice, cu

care se prezintă la ceremonialele religioase şi militare

ce se desfăşoară în municipiu.

Membrii filialei îndrumă cu pasiune şi competentă

activitatea cercurilor „Cultul Eroilor” din unităţile

şcolare, astfel: la Colegiul Naţional „Nicolae

Grigorescu” – col. Marian Dulă, prof. Marcel

Vlădescu; la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” –

lt. col. Nicușor Pohrib, prof. Gheorghe Stanciu; la

Colegiul Tehnic Forestier – col. Gheorghe Popescu,

prof. Gheorghe Râncu; la Grupul Şcolar Energetic –

lt. col. Viorel Velicu, prof. Gheorghe Modoianu;

la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini –

col. Viorel Bondoc, prof. Cristina Modoianu;

la Şcoala „Ion Câmpineanu” – prof. Virginia Vâlcu,

lt. col. Gheorghe Nedelcu; la Şcoala Centrală –

col. Viorel Bondoc; la Şcoala „B. P. Hasdeu” –

col. Marian Dulă, prof. Marius Zaharia; la Şcoala

„Al. I. Cuza” – lt. col. Gheorghe Nedelcu.

Printre activitățile organizate de câmpineni

prezentăm două dintre cele mai importante,

desfăşurate în anul 2011:

- În ianuarie, cu prilejul aniversării a 508 ani de

atestare documentară a localităţii Câmpina, în prezenţa

a peste 120 de persoane, a fost lansată Cartea de Aur

a eroilor municipiului Câmpina, lucrare editată cu

sprijinul Consiliului Local, sub egida Filialei Câmpina

a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” şi purtând

semnăturile profesorului Gheorghe Modoianu şi

colonelului Marian Dulă. Lucrarea se găseşte la

Biblioteca Municipală, bibliotecile şcolare, la cercurile

„Cultul Eroilor” şi în biblioteci personale.

- Cu sprijinul financiar al Consiliului local Câmpina

s-au editat pliante, care reflectă activitatea Filialei,

Regulamentul cercurilor „Cultul Eroilor” şi Statutul

Asociaţiei Judeţene „Cultul Eroilor”. Aceste materiale

de promovare au fost distribuite în școli şi licee.

În luna martie a acestui an, membri ai filialei

noastre au participat la sărbătorirea Zilei Școlii „Al. I.

Cuza”, prezentând o expunere despre Tabăra militară

de la Floreşti, cariera militară a domnitorului Unirii şi

începuturile sistemului de decoraţii instituit de Cuza.

La această activitate şi-au adus contribuţia prof.

Valentin Şerban, col. Marian Dulă și lt. col. Gheorghe

Nedelcu.

Pentru ţinerea prelegerilor şi expunerilor în faţa

elevilor din şcolile și liceele câmpinene avem un grup

de lectori format din: col. Marian Dulă, col. Nicolae

Bradu, col. Viorel Bondoc, lt. col. Gheorghe Nedelcu.

Lectorii captează atenţia elevilor cu detalii mai puţin

cunoscute despre fapte şi evenimente istorice de Ziua

Unirii Principatelor Române, 9 Mai, zi cu triplă

semnificaţie, Ziua Armatei.

În preajma Zilei Armatei s-a desfăşurat

comemorarea veteranilor de război care au dat nume

de străzi în cartierul Veteranilor. În urmă cu 6-7 ani,

col. Viorel Bondoc, membru în Consiliul local al

municipiului Câmpina, a propus un Proiect de HCL

prin care să se atribuie nume de veterani de război,

unor străzi nou create. Este vorba despre străzile:

Gl. bg. Ioan Stoica, Col. Haralambie Săvulescu, care a

fost și membru al Subfilialei ANCMRR Câmpina şi

Slt. Viorel Dumitrescu. Comemorarea s-a desfăşurat în

prezenta a peste 100 de persoane, elevi, locuitori din

cartier, dar şi personalităţi locale şi judeţene.

Încă de la instituirea ei, ne-am preocupat ca

autorităţile locale să desfăşoare sărbătorirea Zilei

Veteranilor de Război. Anul trecut, în afară de

buchetele de flori şi diplomele devenite tradiţionale,

veteranii şi văduvele au asistat la un spectacol

folcloric, apoi au fost invitaţi la o masă, la un

restaurant.

În primăvară, o echipă a TVR a făcut o filmare,

pentru o emisiune, la Monumentul Reîntregirii

Naţionale, din centrul municipiului, la care au

participat membri ai Cercului „Cultul Eroilor” de la

Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, precum si

preşedintele Asociaţiei Judeţene „Cultul Eroilor”,

dl. col. Constantin Chiper.

Şi în anul 2011, la fel ca în toți anii din urmă,

membri ai filialei noastre au participat la Cursurile de

vară ale Universităţii Populare „Nicolae Iorga, de la

Vălenii de Munte. De prelegerile, lansările de carte şi

expoziţiile care au avut loc s-au bucurat şi membri ai

Cercului „Cultul Eroilor” de la Colegiul Naţional

„Nicolae Grigorescu” şi ai Societăţii de Ştiinţe Istorice

din Câmpina.

Biblioteca Municipală „Constantin Istrati” a

desfăşurat, împreună cu filiala noastră, Ziua

Drapelului României, la care au participat şi numeroşi

elevi, membri ai cercurilor „Cultul Eroilor”.

O preocupare importantă a fost şi distribuirea unor

exemplare din „România Eroică” şi Prahova Eroică”,

revistă editată de Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor”,

la care şi filiala noastră şi-a adus modesta ei

contribuţie.

Anul acesta ne-am propus ca, împreună cu Primăria

Municipiului Câmpina şi administratorul Cimitirului


PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 24 de Onoare al Eroilor să reabilităm semnele de căpătâi,

adică să se rescrie numele, corectându-le, să se

alinieze şi fixeze în beton semnele de căpătâi şi să se

ambienteze cu două tunuri de calibru 57 mm.

Ne-am mai propus să facem două excursii, una în

primăvară şi alta în toamnă, cu olimpicii la istorie.

Cu ajutorul unor sponsori vom parcurge trasee istorice

din judeţ.

Filiala Câmpina a Asociaţiei Judeţene „Cultul

Eroilor” Prahova acţionează pentru revigorarea şi

propagarea cultului eroismului românesc din toate

timpurile în rândul tineretului şcolar şi al maselor de

cetăţeni de toate vârstele, contribuie la cultivarea

dragostei şi ataşamentului faţă de patrie şi idealurile

sacre ale poporului şi armatei române, a respectului

faţă de simbolurile naţionale, a sentimentelor de

recunoştinţă şi cinstire a înaintaşilor noştri.

col. (r) Marian DULĂ

ISTORIA, IZVOR AL ÎNŢELEPCIUNII !

Sâmbătă 12 mai 2012, Asociaţia „Cultul eroilor”

Câmpina, a organizat excursia anuală cu elevii

calificaţi la etapa judeţeană a Olimpiadei de Istorie.

Preşedintele asociaţiei, col. (r) Marian Dulă, însoţit de

col. (r) Viorel Bondoc, membru în conducerea

asociaţiei, au găsit sponsori care au oferit transportul

cu autocarul, produse alimentare, materiale sanitare,

precum și sume de bani pentru intrarea la obiectivele

turistice și masa servită la restaurant. Tinerii au fost

însoțiți de profesorii Gheorghe Modoianu și Marcel

Vlădescu, de la liceele câmpinene.

12.05.2012... O zi care încă de dimineaţa se arată a

fi specială, o zi de care ne-am bucurat cu toţii, cele 30

și câteva de suflete, dornice de a afla cât mai multe

despre istorie... dornice de o experienţă nouă, una

reuşită, și, de ce nu, și inedită... !

Totul a început în jur de 9 dimineaţa, în fața

Primăriei municipiului Câmpina... căldură, tineri

(printre care mă număram și eu) îmbrăcați care mai de

care mai lejer...cu ținute de excursie... am purces

câteva minute mai târziu spre Mănăstirea Dealu din

Târgovişte... chiar dacă mai întâi ne-am oprit și la

biserica din Filipeştii de Pădure, biserică ce se bucură

de o pictură excepţională, încărcată de istoricul

norodului românesc!

Ar fi multe de spus... dar ne împiedică timpul... și

poate și faptul că unele lucruri sunt făcute să rămână

amintiri, și atât... nu ar fi frumos să dezvăluim toate

secretele istoriei... cine vrea să afle, să cerceteze...

căci aşa am făcut și noi, cei ce am primit în urma

rezultatelor noastre la Olimpiada de istorie-Faza

judeţeană, această excursie... noi, cei care am aflat ce

înseamnă a fi cu adevărat erou al patriei strămoșești,

noi cei care ne-am dat seama că eroi sunt cei ce fac ce

trebuie, atunci când trebuie, indiferent de consecinţe!

Următoarea oprire: Mânăstirea Dealul-

Târgovişte... un loc de o splendoare de neînchipuit...

deşi majoritatea eram familiarizaţi cu locurile... asta

nu a însemnat că nu ne-am bucurat de noua vizită, nu

de alta, dar am aflat lucruri noi, față de care ne-am

arătat foarte atraşi, surprinşi și curioşi… în goana

noastră, a adolescenţilor, de a cunoaşte!

La o distanță de maxim 5 kilometri de minunata

mănăstire se află Curtea Domnească și, aşa cum

normal ni s-a părut, am onorat-o și pe „bătrâna” cu

prezența. Și aici a fost frumos, am aflat lucruri

deosebit de interesante legate de Turnul Chindiei, de

ruinele a ceea ce servea, acum câteva sute de ani

domnilor vremii, la a-și satisface confortul în marile

camere zidite de arhitecţii de pe atunci, care au reuşit

să transmită istoria și construcţiile sale până în zilele

noastre. Astfel, și astăzi se păstrează dovezi solitare

cum că, acolo, au trăit oameni!

Iată, că, și acum și aici, istoria ne însoțește, istoria

ce ar putea fi pentru noi un model a ceea ce înseamnă

frumuseţea de azi, dincolo de kitch, de încărcatura

care duce spre urât!

Am purces apoi la drum spre Sinaia, despre care

am aflat multe... văzând și acolo destule: În primul

rând faptul că oraşul își poartă denumirea de la

muntele Sinai... am mai aflat despre Peleș și Pelișor

destule... și, fireşte, și răspunsul suprinzător al lui

Carol care în momentul în care a fost întrebat de ce a

ales să construiască Peleșul atât de aproape de graniţa

țării (care în vremea aceea se afla la doar câțiva

kilometri de Castel), a răspuns: „DAR DE UNDE

ȘTII DUMNEATA CĂ PESTE CÂTVA TIMP

GRANIȚA VA MAI FI AICI ? ”... și, într-adevăr,

avea dreptate... căci, nu a mai durat mult și graniţele

României s-au extins dincolo de Carpaţi!

Am avut de toate, am fi răutăcioși să spunem că

ne-a lipsit ceva.... poate mai multă socializare cu

colegii... sau poate ..., NIMIC ! ... A fost totul perfect,

ne-am ospătat atât pe drum cu de-ale gurii, dat fiind

faptul ca organizatorii s-au ocupat de toate, dar și la

Complexul Militar Sinaia... unde ne-am simţit ca

acasă.

Un loc plin de istorie, încărcat cu tradiţii si cu

fineţea aerului proaspăt si sănătos de la munte!



Mulţumim pe această cale tuturor celor care s-au

ocupat de soarta noastră, a celor ce am fost

denumiţi „olimpici ai Câmpinei”...Cu sau fără

rezultate pe măsură!

Am reuşit pe această cale să descoperim și alte

minunăţii ale țării noastre, față de care ar trebui să ne

simţim mândri... căci, avem cu ce! Aşa cum spunea și

domnul Adrian Popescu, atunci când a făcut

prezentarea Cimitirului Eroilor din Sinaia: „ar trebui

să stăm să vorbim cu francezii și belgienii de la egal

la egal, nu suntem cu nimic mai prejos decât ei! ”

O experienţă, care pe viitor trebuie să ne

mobilizeze, să ne ambiţioneze, să ne facă să aducem

rezultate și mai mari oraşului nostru, căci doar aşa

putem dobândi faima ... Succesul vine muncind, iar

norocul este dat doar celor care ştiu să-l „exploateze”

cum se cuvine!

Urez tuturor, spor la muncă, sănătate, fie ca

dorinţa de afirmare să ne însoțească pretutindeni, căci

doar aşa putem spune ce avem de spus, doar aşa

societatea va renaşte.... talente sunt în Câmpina, cu

siguranţă.. trebuie doar să le descoperim, să le facem

să iasă la iveală, de potenţial nu ducem lipsă!

Iar istoria, să dăinuiască pe veci nu cu „dacă”,

pentru că nu aşa se învață istoria, ci cu „vreau să

cercetez, să aflu, să descopăr!”

Larisa BÎLGĂ, elevă clasa a XI-a, Cercul „Cultul

Eroilor” de la Colegiul Tehnic Forestier Câmpina

ODIHNA DE VECI A PRIZONIERILOR ROMÂNI

ÎNHUMAŢI LA RASTATT

Pierderile umane ale României în anii Primului

Război Mondial s-au ridicat în total la aproape un

milion (morţi, mutilaţi, răniți și dispăruţi) din care

mai mult de 330.000 morţi din rândurile militarilor.

La scurt timp după încheierea conflagraţiei,

„Buletinul Informativ” al Secţiei II a Marelui Cartier

General al armatei române, din 30 iunie 1919,

înregistra într-un prim bilanţ al pierderilor 85.000

ofiţeri și soldaţi morţi pe câmpul de luptă, 115.000

ofiţeri și trupă morţi dintre răniții și bolnavii din

spitale, 60.000 ofiţeri și trupă morţi din rândurile

prizonierilor și 20.000 de mari mutilaţi de război.

(Arhiva M.A.E. F. II 2.2193, „Buletin Informativ” al

Secţiei II a Marelui Cartier General al armatei

romane.)

Referitor la numărul prizonierilor români din

Primul Război Mondial, cifrele variază în funcţie de

sursele documentare. După statisticile franceze,

România înregistra, la 1 februarie 1918, 80.000 de

prizonieri, în timp ce lucrarea România sub ocupaţie

duşmană, semnată de N. Jac Constantinescu, dă,

numai pentru teritoriul ocupat de inamic, Oltenia,

Muntenia și Dobrogea, între iunie - decembrie 1917,

cifra de 48.719 prizonieri. Nu ne îndoim că numărul

prizonierilor este mult mai mare, din moment ce

lucrarea Cimitirul prizonierilor români, tipărită în

1919, avansează cifra de 70.000 numai pentru

militarii români care au decedat în lagărele din

Germania.

Militarii români înhumaţi pe teritoriul Germaniei

provin din rândul celor decedaţi în lagărele de

prizonieri din timpul celor două războaie mondiale.

Conform datelor pe care le deţinem în prezent, în

anii Primului Război Mondial şi-au pierdut viaţa pe

teritoriul german aproximativ 3.500 de militari. Ei

sunt înhumaţi în localităţile: Zwikau (134), Veil am

Rhein (53), Mannheim (64), Worms (155),

Schaeferthal (72), Ulm (99), Furstenfeldbruk, landul

Bayern (19), Ingolstadt, landul Bayern (66),

Obermeitingen, landul Bayern.

Cimitirul eroilor români, francezi, ruşi, sârbi

şi polonezi din Primul Război Mondial-

Furstenfeldbruk

Locul în care au fost înhumaţi cei 19 eroi români

se află amplasat în spatele fostei mănăstiri cisterciene,

„Maria”. Parcela adăposteşte, în cadrul a şase gropi

comune, şi osemintele unor militari ruşi, francezi,

polonezi şi sârbi şi ale altor 468 de eroi necunoscuţi,

care au murit în perioada 1916-1918. O placă

comemorativă din bronz a fost fixată pe un zid ridicat

în centrul parcelei, iar în partea superioară a locului

de înhumare a fost montată o cruce din lemn care

reprezintă un Mesia crucificat.

Stela funerară



Parcela eroilor români, ruşi şi sârbi din Primul

Război Mondial-Ingolstadt

Este amplasată în cadrul cimitirului central din

Ingolstadt la nr. V. Are o suprafaţă de 12 mp. În

centrul acesteia este amplasat un monument care are

în partea superioară o cruce metalică de culoare

galbenă. Nu sunt menţionate numele celor 66 eroi

români care au fost înhumaţi în groapa comună.

Parcela eroilor români şi sârbi din Primul

Război Mondial-Ulm

Este amplasată în Cimitirul Central, din Ulm.

Suprafaţa parcelei este de 792 mp. Nu există însemne

de căpătâi. Soldaţii români care au supravieţuit

lagărului de la Ulm au realizat în partea dreaptă a

parcelei un monument tip sarcofag „ÎN AMINTIREA

CAMARAZILOR NOŞTRI CARE AU MURIT

PENTRU PATRIE”. Această inscripţie se află pe

partea din faţă şi din spate a monumentului, fiind

scrisă în română şi germană. Pe latura dreaptă a

monumentului s-a inscripţionat textul:

„1917-1918. AICI SE ODIHNESC 99

ROMÂNI”, acesta fiind dăltuit şi pe

latura stângă, în limba germană.

Cimitirul eroilor români din

Primul Război Mondial-Weil am Rein,

Haltingen, landul Baden Württenberg

Necropola a fost amenajată, în 1917,

la marginea unei pădurici. În cadrul

acesteia au fost înhumaţi 54 de militari

români care au murit la amenajarea unei

căi ferate. Aceasta a fost reinaugurată la

7 iunie 2008, când, la iniţiativa Oficiului

Naţional pentru Cultul Eroilor, s-a

dezvelit o troiţă, realizată de meşterul

popular Ilie Benţa, şi două plăci din

bronz pe care sunt inscripţionate numele

eroilor români.

Cimitirul eroilor români, ruşi,

sârbi, bulgari, unguri, cehi, polonezi, greci şi

spanioli din Primul şi Al Doilea Război Mondial-

Obermeitingen

A fost reamenajat şi este întreţinut de Uniunea

Populară Germană. Eroii din Primul Război Mondial

(ruşi, sârbi, români, un bulgar, un ungur, şi un

necunoscut) şi din al Doilea Război Mondial

(iugoslavi, polonezi, greci, români, ruşi, un spaniol,

un ceh şi cinci necunoscuţi) sunt înhumaţi în trei

parcele din spatele capelei, cu menţiunea că aceştia nu

au însemne de căpătâi. În cadrul cimitirului sunt

amplasate patru monumente, unul dintre acestea fiind

dedicat eroilor români din Primul Război Mondial.

Parcela eroilor români din Primul Război

Mondial - Rastatt, landul Baden Württenberg

Cei 28 de militari români care au murit în lagărul

din localitate au fost înhumaţi într-o parcelă

amplasată în cadrul cimitirului civil din suburbia

Niederbuchl. Aceasta avea o lungime de 50 m,

însemnele de căpătâi ale eroilor români, de forma

unei cărămizi, fiind amplasate de o parte şi de alta a

aleii centrale. Parcela eroilor români a fost, însă,

reamenajată recent, fiind scurtată şi regazonată.

Însemnele de căpătâi vechi au fost înlocuite cu zece

cruci din piatră, aşezate pe două rânduri. Numele

celor 28 de eroi români sunt inscripţionate şi pe o

placă din bronz, fixată pe latura frontală a

monumentului central.

Numele înscrise pe placa de bronz din Parcela

eroilor români sunt: Frigea Nicolae; Balaci Marin;

Granate Ion; Radu Dumitru; Gherman Radu; Zamfir

Vasile; Pană Alexandru; Babană Gh. Vasile; Popovici

Const; Datcu P. Petre; Voinea Ion; Michăilă Nicolae;

Cetabeanu Ștefan; Vișan Gheorghe; Rotaru Grigore;

Radu Marin; Dobre Iosif; Vasile Nicolae; Vrăjitoru

Ion, Borș Gheorghe; Capatalan Gheorghe; Rădulescu

Gheorghe; Casapu Costea; Papuc Haralambie; Călin

Vasile; Micoș Ion; Dumitrache Ion; Cotei Petre.

Pe cele zece semne de căpătâi sunt înscrise

numele:

- rândul dinspre sud:

1. Cetabeanu Stefan 1878 – 1917; Mihăilă Niculaie

1884 – 1917; Voinea Ion 1889 – 1917;

2. Datcu Petre 1883 -1917; Popovici

Constantin 1891 – 1917;

3. Babană Gh. Vasile 1888 – 1917; Pană

Lasar 1888 – 1917;

4. Vasile Zanfir 1879 – 1917; Granate

Ion 1887 – 1917; Gemanas Radu 1880 –

1917;

5. Radu Dumitru 1996 – 1917; Balaci

Marin 1883 – 1917; Frigea Niculae 1880

– 1917;

- rândul dinspre nord:

6. Dobre Iosif 1877 – 1917; Rotaru

Grigore 1879 – 1917; Vilsan Gligore

1885 – 1917;

7. Vrajetorin Jon 1879 – 1917; Neculae

Wasile 1886 – 1917; Radu Marin 1887 –

1917;

8. Rădulescu Gheorghe 1877 – 1918;

Cabtalan Gheorghe 1884 – 1917; Bors Gheorghe

1884 – 1917;

9. Calin Vasile 1894 – 1918; Papoe Haralambie 1877

– 1918; Casapu Costea 1888 – 1918;

10. Cotei Petre 1883 – 1918; Dumitrache John 1886 –

1918; Micos Jon 1884 – 1918.

În fiecare an, de ziua Înălţării Domnului, după

săvârşirea Sfintei Liturghii în Capela „Sf. Arhanghel

Mihail" din Baden-Baden - Germania, părintele Ionuţ

Bogdan Stavarachi, superiorul capelei, împreună cu

un grup de credincioşi, aduce un omagiu eroilor

români din Primul Război Mondial înmormântaţi în

Cimitirul Eroilor din suburbia Niederbühl a oraşului

Rastatt.

NOTĂ: Diferențele care apar în scrierea numelor

se datorează faptului că placa de bronz este făcută de

români iar crucile (semnele de căpătâi) de către nemți

(autoritățile locale). Am transcris numele în cele două

variante exact așa cum sunt ele gravate în original.

col. (r) Marian DULĂ

Semn de căpătâi



PRAHOVENI ŞI BASARABENI, LA CEAS DE SĂRBĂTOARE

Moldova dintre Prut şi Nistru a făcut parte din

Principatul Moldova, întemeiat în anul 1359 sub

domnia lui Bogdan I, care a descins din Maramureş, în

fruntea vitejilor săi.

Începând din secolul al XVIII-lea Imperiul ţarist

s-a apropiat ameninţător de graniţa de est a Moldovei,

culminând cu prima răpire a teritoriului dintre Nistru

şi Prut la data de 16-28 mai 1812. Sudul teritoriului

dintre Nistru şi Prut a fost ocupat în anul 1403 de către

Mircea cel Bătrân, care i-a alungat pe turci, primind

denumirea de Basarabia (de la dinastia Basarabilor).

Pentru a induce în eroare populaţia românească,

imperialii ruşi au extins denumirea de Basarabia

asupra întregului teritoriu dintre Nistru şi Prut.

După ocupaţia rusească a început calvarul pentru

românii basarabeni.

Pentru a dezvălui suferinţele românilor din

Basarabia, Consiliul Judeţean Prahova, în colaborare

cu Fundaţia „Constantin Stere” şi Asociaţia „Cultul

Eroilor” Prahova au organizat o gamă largă de

activităţi pentru a omagia cei 94 de ani de la Unirea

Basarabiei cu România şi a comemora 200 de ani de la

prima răpire a Basarabiei de către Imperiul ţarist. În

şcoli şi în instituţiile de cultură s-au făcut expuneri

dedicate acestor evenimente.

Din iniţiativa Consiliului Judeţean şi a Asociaţiei

„Cultul Eroilor”, au fost invitaţi din Republica

Moldova profesorii Ion Negrei şi Constantin

Ungureanu şi preoţii Vasile Burduja şi Gheorghe

Untilă care, împreună cu seniorul Ion Ionescu Quintus

(a împlinit pe 17 martie 95 de ani), ing. Mircea Cozma

(președintele C.J.Ph.), col. (rtr) Constantin Chiper şi

studentul Iacob Cerlat de la U.P.G. Ploieşti au

prezentat expuneri la Muzeul Judeţean de Istorie şi

Arheologie (27 martie 2012).

În ziua de 29 martie, la Muzeul „Constantin Stere”

din Bucov, au prezentat expuneri elevilor de la Şcoala

„Constantin Stere” şi celorlalţi participanţi profesorul

Ion Negrei, preşedintele mişcării civice 1812 şi

profesoara Mihaela Brăslaşu de la aceiași școală.

În ziua de 27 martie s-au depus flori la Busturile de

pe Aleea Scriitorilor din Parcul Bucov, iar în ziua de

29 martie la bustul lui Constantin Stere.

În ziua de 30 martie, profesorul Ion Negrei şi col.

(rtr) Constantin Chiper au participat la o emisiune

difuzată la televiziunea „Valea Prahovei”, intitulată

„Unirea Basarabiei cu România în cuget şi simţiri”.

Ne-am bucurat şi emoţionat vizionând programul

prezentat de Cercul „Cultul Eroilor” format din elevii

şcolii din Bucov, condus de profesoara de istorie Elena

Nuță, care au interpretat imnurile României şi al

eroilor, alte cântece patriotice precum Pui de Lei,

Basarabie frumoasă, Oda bucuriei şi au recitat poezii

(Rudeanu Andeea, clasa a VIII-a: Limba noastră cea

română, Picu Iulia, clasa a VIII-a: Scrisoare din

Basarabia, Dinu Denisa, clasa a VII-a: În limba ta,

Oprea Miruna, clasa a VII-a: De-ai curge tu ...Prutule-

toate scrise de Grigore Vieru, Chirăsnel Alexandra,

clasa a VI-a: Nu-l uitați-de Nichita Stănescu).

Am remarcat și apreciat cu toții bijuteriile muzicale

interpretate de elevii doamnei profesoare Rica

Budeleanu.

Oaspeţii noştri din Republica Moldova ne-au adus

periodicele: „Timpul”, „Literatura şi Arta”, „Jurnal de

Chişinău”, „Ziarul de gardă”, „Adevărul de Moldova”,

iar noi le-am oferit operele lui Constantin Stere şi

revistele „România Eroică” şi „Prahova Eroică”,

editate de Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”,

respectiv de Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor”

Prahova.

În ziua de 22 mai, elevii Școlii Gimnaziale

„Constantin Stere” au mai trăit un moment de neuitat:

președintele asociației, col. (rtr) Constantin Chiper a

înmânat drapelul Cercului „Cultul Eroilor”, în

prezența fostului director, profesoara Elena Onea, a

actualului director, profesoara Mihaela Minea, a

profesoarei Alina Trușoiu și a secretarei Natalia

Matei.

prof. Grațiela CALCAN

EROUL DIN FAMILIA MEA: GR. IOAN RIZEA

Gr. Ioan Rizea s-a născut în anul

1924 în localitatea Schiulești din judetul

Prahova. La 18 ani a fost înrolat în armată,

fiind repartizat la Predeal, la Batalionul 4

Vânători de Munte. După câteva luni de

instrucție, a fost trimis pe front, lăsând

acasă două surori mai mari, pe Elena și pe

Maria și, de asemenea, pe mama lor

bolnavă, Alexandra. Localitatea Schiulești

fiind sub munte, surorile lui treceau pe

poteci și mergeau periodic în Predeal pentru a-și

vizita fratele. Ele nu mergeau singure ci însoțite și de

alți săteni, care aveau de asemenea rude pe front.

Într-o zi, însă, cele două surori au străbătut singure

drumul spre Predeal, pentru a-și vedea fratele,

deoarece au avut o presimțire rea. Așa a și

fost! După plecarea celor două surori, Ioan,

împreună cu ceilalți camarazi ai săi, au fost

trimiși într-o misiune, aproape de Brașov.

Aici au fost bombardați și au murit cu toții.

Rămășițele acestor soldați au fost puse într-o

groapă comună, familiile lor neputându-le

organiza o înmormântare creștinească.

Gr. Ioan Rizea este doar unul din

zecile de bărbații din Schiulești, morți pe

front, care și-au dat viața pentru îndeplinirea

obiectivelor naționale ale tuturor românilor, apărarea

patriei.

Cerasela RIZEA,

elevă la C.N. „Mihai Viteazul”, Ploiești



O CARTE DE LA FRAŢII DE DINCOLO DE PRUT:

BASARABIA SUB JUGUL COLONIAL AL RUSIEI ŢARISTE (1812-1917)

Apariţia unei lucrări de istorie reprezintă

întotdeauna un eveniment, atât prin bogăţia

informaţiilor, cât şi prin obiectivitatea interpretării şi

frumuseţea exprimării. Una dintre acestea este şi

cartea profesorului universitar doctor Anton Moraru,

intitulată Basarabia sub jugul colonial al Rusiei ţariste

(1812-1917). Lucrarea a văzut lumina tiparului în

2012, la Editura „Labirint” din Chişinău şi este

dedicată memoriei înaintaşilor care şi-au jertfit viaţa

pentru eliberarea Basarabiei de sub stăpânirea Rusiei

ţariste. Momentul apariţiei coincide cu comemorarea a

două secole de la ocuparea părţii de răsărit a

Moldovei, dintre Prut şi Nistru, de către Rusia ţaristă.

Pe parcursul celor 130 de pagini,

grupate în 10 capitole, autorul tratează

cu rigurozitate chestiunea Basarabiei,

apărută ca problemă naţională şi

internaţională ca o consecinţă a

războiului ruso-turc din anii 1806-

1812.

Demersul autorului începe cu o

Introducere, în care explică termenul

de Basarabia. Autorul insistă asupra

faptului că, la 1812, „ruşii şi turcii

s-au comportat ca două fiare săl-

batice faţă de un popor nevinovat”,

care a pierdut cea mai mănoasă parte

a Moldovei, dintre Prut, Nistru,

Dunăre şi Marea Neagră.

Ocupanţii ruşi au extins denumirea

de Basarabia asupra Moldovei

transprutene şi au prezentat

evenimentul ca pe un act eliberator,

deşi, în realitate, a fost un rapt teritorial. După două

secole de interpretări nuanţate şi subordonate

factorului politic, autorul îşi propune să reconstituie

logic, obiectiv, cauzal, prin prisma adevărului istoric,

evoluţia spaţiului basarabean de la 1812 până la 1917.

Discuţia asupra evenimentelor de acum două veacuri

este de actualitate, deoarece linia de demarcaţie dintre

cele două orientări majore ale Republicii Moldova,

spre Est sau spre Vest, trece – după cum afrmă autorul

– prin anul 1812, moment în care a avut loc un act de

ocupaţie şi nu de eliberare.

Capitolul I, Războiul ruso-turc din 1806-1812 şi

anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă, cuprinde un

spaţiu amplu în care sunt prezentate detaliat contextul

extern, operaţiile militare, tratativele de pace de la

Giurgiu, semnarea tratatului de pace de la Bucureşti, la

16 mai 1812, precum şi consecinţele acestuia. Cu acest

prilej, Imperiul Otoman a cedat Rusiei Basarabia,

încălcând vechile Capitulaţii, care îi confereau doar

dreptul de suzeranitate şi nu de cesiuni teritoriale.

Graba cu care s-a semnat tratatul de la Bucureşti, din

1812, a fost – după cum afirmă istoricul Ion Nistor –

„o mare greşeală politică”.

Pentru români a fost un moment dramatic, soldat

cu sfâşierea hotarelor Moldovei în două părţi:

Basarabia ocupată de Rusia şi Moldova de la vest de

Prut aflată sub suzeranitate otomană. Noua provincie

ocupată de Rusia ţaristă, Basarabia, avea o suprafaţă

de 45630 km2 şi şi o populaţie de 482630 locuitori.

Intervenţia militară rusă în Principate a cauzat grele

pierderi materiale şi financiare, care depăşeau cu mult

cuantumul tributului plătit Porţii Otomane. Astfel, în

cazul Moldovei, ocupanţii ruşi au pretins, anual,

8 000 000 piaştri, sumă considerabil mai mare decât

cea a tributului achitat Porţii Otomane, care se ridica

la 3 000 000 piaştri pe an. Tabloul este completat şi

de numeroasele suferinţe cauzate

locuitorilor, care erau priviţi cu

suspiciune şi trataţi cu severitate de

armata de ocupaţie rusească. După

1812 – afirmă autorul – partea cea mai

bogată a Moldovei, Basarabia, a intrat

sub stăpânirea Rusiei, care i-a

exploatat bogăţiile şi a iniţiat acţiuni

sistematice de rusificare a locuitorilor

acesteia.

Capitolul al II-lea, Instaurarea

forţată a administraţiei ţariste în

Basarabia, prezintă măsurile

întreprinse de autorităţile ţariste pentru

administrarea teritoriului cucerit în

1812. Regimul ţarist n-a dăruit

Basarabiei „o largă autonomie”, ci a

introdus o dublă administraţie, militară

şi civilă. Guvernatorul militar era

subordonat direct ţarului şi nu putea să

fie controlat de elita locală. Administraţia civilă era

exercitată de un guvernator, care numea, în fruntea

judeţelor, câte un ispravnic, în subordinea cărora se

aflau ocoalele, conduse de ocolaşi. Actele

admnistrative au fost redactate, iniţial, în limbile rusă

şi moldovenească, apoi numai în limba rusă. În 1818,

s-a înfiinţat Sfatul Suprem, organ administrativ care

activa sub preşedinţia guvernatorului. După un

deceniu, în 1828, acesta a fost înlocuit cu Sfatul

Regional, ai cărui membri au fost numiţi direct de ţar.

Din acest moment, afirmă autorul, aşa zisa autonomie

s-a terminat, cu toate că denumirea de „oblastea

Basarabia” s-a menţinut până în 1871, când acest

teritoriu a devenit o gubernie rusească. Administraţia

impusă de regimul ţarist s-a menţinut până la

declanşarea revoluţiei bolşevice din 1917.

Următorul capitol, tratează Colonizarea forţată a

Basarabiei cu populaţie străină, comparată de autor

cu „un tsunami care distruge totul în calea sa”. Prin

măsurile întreprinse de ocupanţii ruşi, de colonizare

forţată şi de deportare, compoziţia etnică a populaţiei

din Basarabia s-a modificat în defavoarea elementului

autohton românesc.



Ca urmare a acestei politici, în 1897, populaţia

Basarabiei cuprindea: 47,5% români, 19,62%

ucraineni, 11,79% evrei, 8,05% ruşi, 5,33% bulgari,

3,11% germani, 2,88% găgăuzi şi 1,1% alte minorităţi.

Prin schimbarea structurii demografice, s-a creat –

după cum afirmă autorul – o bază socială eterogenă

care a apărat regimul de ocupaţie rusesc din Basarabia

în intervalul 1812-1917.

Capitolul al IV-lea, Evoluţia economiei Basarabiei

sub jugul Rusiei ţariste, abordează aspecte de ordin

economico-social. Ocupaţiile de bază, agricultura şi

creşterea vitelor, au făcut treptat progrese prin

eforturile ţăranilor basarabeni. O altă îndeletnicire,

viticultura, plasa Basarabia pe locul I între regiunile

viticole ale Rusiei. Exploatarea lemnului s-a făcut

neraţional, iar transporturile feroviare şi fluviale se

aflau sub controlul burgheziei ruseşti. În finalul

capitolului, autorul conchide că Basarabia, a cărei

viaţă economică era dominată de elemente ruse şi

alogene, a fost exploatată în mod sistematic şi

necruţător.

În capitolul al V-lea, intitulat Lichidarea

învăţământului românesc din Basarabia în anii 1812-

1917, autorul prezintă suferinţele îndurate de

învăţământul românesc în anii ocupaţiei ruseşti.

Treptat, limba română, numită de ocupanţi

moldovenească, a fost scoasă din învăţământ, locul

acesteia fiind luat de limba rusă. Personalul didactic,

provenit din alte gubernii ruseşti, a contribuit la

rusificarea populaţiei basarabene. Deşi numărul

şcolilor a crescut treptat, de la 400 în 1858-1859, la

1007 în 1905, procentul ştiutorilor de carte era doar de

26,2% în 1897. Tragedia învăţământului românesc din

Basarabia, consta în obligarea elevilor români de a-şi

schimba psihicul, de a acumula cunoştinţe într-o limbă

străină, de a-şi schimba modul de gândire specific

românesc, de a se rusifica în conformitate cu politica

promovată de autorităţi.

În capitolul al VI-lea, Dominaţia ideologiei

coloniale ruse în Basarabia, autorul prezintă succint

principalele curente politice şi ideologice din Basarbia

şi implicaţiile acestora asupra populaţiei româneşti.

Unul dintre acestea, curentul şovin rus, susţinea

autocraţia ţaristă, răspândirea religiei pravoslavnice,

rusificarea minorităţilor etnice şi preamărirea rolului

poporului rus. În această acţiune s-au implicat şi

ierarhii, în special Pavel Lebedev, care a interzis şi a

ars cărţile de cult în limba română. Mişcarea

decembriştilor număra cca. 600 membri, care au

încercat să promoveze unele idei europene,

panslavismul şi o politică externă agresivă menită să

încorporeze Moldova în graniţele Rusiei. Alte curente

ideologice erau cele ale: raznocinţilor, poporaniştilor,

social-democraţilor şi sioniştilor. Mişcarea poporanistă

căuta căi necapitaliste de dezvoltare a societăţii ruseşti

considerând obştea ţărănească drept eembrion al

viitoarei orânduiri socialiste. Reprezentanţii acestei

ideologii – afirmă autorul – au apărat unitatea Rusiei şi

s-au opus dorinţei de unire a românilor cu patria

mamă.

În capitolul a VII-lea, Anexarea Bisericii

Basarabiei la Sinodul Rusesc, autorul dovedeşte că

acest act a fost necanonic, deoarece a încălcat

prevederile Sinodului al III-lea ecumenic. Potrivit

canonului 8, Basarabia nu putea fi ruptă, din punct de

vedere bisericesc, de Mitropolia Moldovei şi Sucevei.

Majoritatea ierarhilor erau ruşi şi susţineau politica de

rusificare, care urmărea să formeze din Basarabia

„acelaşi trup cu Marea Rusie”.

În capitolul al VIII-lea, Ohranka (Ohrana) Rusiei

ţariste în Basarabia, autorul prezintă modul de

organizare şi de acţiune al poliţiei politice secrete ruse.

Spaţiul basarabean se afla în subordinea ohranei din

gubernia Odessa. Aceasta dispunea, în teritoriu, de o

reţea extisă de agenţi, informatori şi filatori care

urmăreau cu atenţie evoluţia stării de spirit a

populaţiei româneşti din Basarabia.

Penultimul capitol, Lupta românilor basarabeni

împotriva regimului colonial de ocupaţie al Rusiei

ţariste, prezintă diverse forme de luptă: acte de

nesupunere, proteste, răscoale şi acţiuni greviste.

Autorul prezintă, pe larg, acţiunile ţăranilor basarabeni

conduşi de haiducul Tudor Olteanu (Tobultoc),

acţiunile de protest ale boierilor basarabeni, sprijinirea

mişcării unioniste şi răscoalele unor răzeşi basarabeni.

Acestea au contribuit la menţinerea fiinţei naţionale

româneşti în Basarabia.

Cel de-al X-lea capitol, Anul 1812 în politica

euroasiatică a Rusiei ţariste, oferă autorului

posibilitatea de a evidenţia cauzele care au condus la

eveniment şi consecinţele acestuia. Dintre cauzele

sesizate în lucrare menţionăm: ideologia agresivă

rusească, ideea obsesivă de dominaţie a elitei politice

ruseşti, ciocnirea ideologiei democratice cu cea

panslavistă, considerarea Basarabiei ca un pilon al

politicii euroasiatice a Rusiei.

În Încheiere autorul subliniază faptul că ocuparea

Basarabiei de către Rusia ţaristă, la 1812, a întrerupt

evoluţia firească a populaţiei româneşti din stânga

Prutului, prin politica de rusificare, colonizare,

deportare şi impunerea unui model străin de

convieţuire. Cu toate acestea, Basarabia şi-a păstrat,

totuşi, identitatea românească.

Problema Basarabiei – afirmă autorul – nu se va

rezolva pe deplin decât atunci când toate ţările

europene vor susţine unirea Republicii Moldova cu

România şi integrarea în Uniunea Europeană. Până

atunci însă, românii de pretutindeni trebuie să militeze

pentru revenirea în aceeaşi matcă a întregului neam

românesc. O pledoarie în această direcţie o reprezintă

şi lucrarea Basarabia sub jugul colonial al Rusiei

ţariste (1812-1917), a distinsului profesor universitar

doctor Anton Moraru, apărută la Chişinău, sub egida

Consiliului Unirii. Informaţiile oferite cu dărnicie

cititorilor şi sentimentele patriotice care răzbat din

întreg cuprinsul lucrării, nu fac altceva decât să-i

apropie şi mai mult pe românii de pe ambele maluri

ale Prutului, ca o premisă a revenirii lor în aceeaşi casă

comună.

prof. dr. Polin ZORILĂ



PROFESORUL EMERIT PAUL D. POPESCU, LA CEAS ANIVERSAR

Domnul Profesor Paul D.

Popescu împlineşte 85 de ani, o

vârstă pe care nu o arată: a fost şi va

rămâne mereu tânăr. Este acea

tinereţe pe care o dă activitatea

permanentă a minţii, îndreptată spre

a scrie şi nu doar mult, ci bine.

Cadru didactic, istoric (aproape 30

de volume), autor de schițe şi

nuvele, având sute de articole în „Flamura Prahovei”,

„Prahova” şi „Axioma” (pentru a le nota pe cele mai

citite), studii didactice şi metodice (20 de ani a

funcţionat ca inspector şcolar), dar în special

cercetător asiduu al arhivelor istorice prahovene–iată

câteva din activităţile şi preocupările Domnului

Profesor. Tematica abordată este vastă: istorie, artă,

monografii, medalioane, evocări, sociologie,

bibliografie, beletristică.

Domnul Profesor Paul D. Popescu este unul dintre

puţinii istoriografi pe care-i are Prahova. Dânsul este

un bun cunoscător nu numai al istoriei, dar şi al

culturii ploieştene şi prahovene. Ani de zile a adunat

informaţii din cărţi şi din documente de arhivă, a

realizat mii de fişe pe care le-a valorificat în studii şi

articole cuprinse în cicluri ca „Prahova – oameni şi

locuri” sau „Ei şi Prahova” ş.a. Nu cred să existe vreo

lucrare mai nouă, cu referiri la zona noastră, în care să

nu-i apară numele.

Dacă tinerii elevi nu înţeleg pe deplin rolul cărţii de

istorie, locul ei fiind luat de rapacele internet, rămân

expunerile şi conferinţele la care au fost martori. Au

fost fermecaţi de tonul plăcut, de darul oratoric,

cursivitatea ideilor şi căldura exprimată prin cuvinte

potrivite. Dar cel mai mare dar din partea Domnului

Profesor pentru ei a fost patriotismul, dragostea pentru

locul natal, pentru şcoala unde a învăţat şi a profesat,

pentru oraşul în care a activat. Elevii noştri, nu doar

membrii Cercului de istorie „Cultul Eroilor”, veneau

în număr impresionant să-l asculte pe „Domnul

Profesor cu părul alb, care ne vorbeşte frumos”. Şi

dânsul, cu modestie, cerea iertare pentru lungimea

discursului – „să nu-i plictisesc pe copii!” De fiecare

dată era iertat şi aplaudat îndelung. Fiecare copil găsea

o informaţie sau o legătură cu familia lui, cu vecinii

sau, pur şi simplu, îl asculta vrăjit. Ne trezea mereu

soneria care ne anunţa vreo pauză în orar şi plecarea,

cu părere de rău, a unui grup de elevi care aveau, în

continuare, matematică, sau fizică, sau chimie („de

unde nu se poate lipsi”).

După simpozioane, ne adunam, profesori şi invitaţi

(cadre militare, profesori universitari, oameni de

ştiinţă) şi purtam discuţii pe teme istorice. Domnul

Profesor ne dezvăluia din secretele vieţii de dascăl şi

de cercetător şi, iubind controversele, venea cu

argumente de neclintit. Şi cum toată viaţa înveţi, acest

lucru îl făceam şi noi, indiferent de vârstă şi

experienţă.

Numeroase discuţii se purtau în

jurul învăţământului de azi şi, nu o

dată, Domnul Profesor şi-a arătat

nemulţumirea, afirmând că nu ar

dori să fie nici elev, nici profesor.

Aceasta nu pentru că „pe vremea

mea” era altfel, ci pentru că bunul de

care sunt privaţi mulţi copii astăzi

este educaţia de acasă, „cei şapte

ani”. Vremurile îl nemulţumeau, neaşezarea lucrurilor

după mai mult de două decenii, marginalizarea istoriei

în şcoli şi indiferenţa societăţii faţă de adevăraţii

intelectuali. Provenind dintr-o dinastie de preoţi şi

învăţători, dânsul a înţeles că trebuie să ducă mai

departe tradiţia de apostolat primită drept moştenire.

Să mai notăm şi alte lucruri din viaţa şi activitatea

de om şi cetăţean al Ploieştiului şi al Prahovei. A

fondat, cu mulţi ani în urmă, Fundaţia pentru „Istoria

Prahovei”. Din biblioteca personală, de peste 10.000

de cărţi, a donat un număr însemnat multor şcoli, spre

binele elevilor, şi Bibliotecii „N. Iorga” creându-se

„fondul Paul D. Popescu”. Din 2001 este redactor şi

realizator al publicaţiei lunare ploieştene „Mesager

rotarian” aplecându-se spre istoricul acestei mişcări.

Este nelipsit de la evenimentele culturale ale oraşului

şi este colaborator al revistei „Prahova Eroică”.

Este însă prematur să povestim totul despre Domnul

Profesor Paul D. Popescu. Să lăsăm o notă de mister,

pe care să o dezvăluim la împlinirea vârstei de 90 de

ani.

Până atunci să ne oprim şi asupra omului. Iată

câteva din trăsăturile de caracter care-i fac cinste:

amabilitate, politeţe, punctualitate (mare virtute pentru

secolul nostru), personalitate robustă, spirit creator,

inventiv şi enciclopedist, cu o vastă cultură umanistă,

simţul măsurii, talent oratoric accesibil şi atrăgător,

uşurinţa de a caracteriza un om printr-o expresie

corectă şi elegantă.

„Mă consider un norocos”, spunea acum 10 ani

Domnul Profesor, pentru că citeşte, scrie şi are o soţie

minunată, care-l ajută în permanenţă.

Oraşul Ploieşti este un oraş norocos pentru că vă

are, Domnule Profesor, pentru că aţi reînviat memoria

şi tradiţia locului şi i-aţi îndemnat şi pe alţii să o facă.

Ne amintim de dorinţa pe care aţi exprimat-o în 2002:

„Aş vrea să fiu memoria Ploieştiului, să-l fac să scape

de uitare, să-i salvez trecutul”.

Vă mulţumesc, Domnule Profesor, pentru că m-aţi

încurajat să scriu şi să public despre oraşul în care

trăiesc de 40 de ani, vă mulţumesc pentru schimbul de

păreri, pentru sfaturile pe care mi le-aţi dat la

momentul potrivit şi vă aştept împreună cu colegii şi

elevii noştri, de cel puţin patru ori pe an, la Colegiul

Naţional „Mihai Viteazul”.

Am speranţa ca în anul 2022 să pot scrie despre

noile lucrări pe care le-aţi publicat.

La Mulţi Ani, Domnule Profesor Paul D. Popescu!

prof. Emilia LUCHIAN



ISTORIA, PARTE DIN INIMA MEA În calitate de președinte al Cercului ,,Cultului

Eroilor” din cadrul Colegiului Național „Nicolae

Iorga” din Vălenii de Munte,

mă simt onorat că am ocazia

să-mi exprim sentimentele

patriotice ori de câte ori

momentul impune acestea.

Coordonați de doamna

profesoară de istorie Claudia

Lupu, participăm atunci când

avem ocazia, la manifestările

ce au loc spre cinstirea și

comemorarea eroilor-sfinții

care ne-au câștigat libertatea.

În cadrul manifestărilor

comemorative, participăm cu

poezii și cântece patriotice, intonate de cele mai multe

ori, chiar la umbra Casei Memoriale „N. Iorga”, aflată

lângă Monumentul Eroilor.

Principalul nostru scop este să arătăm că istoria nu

se uită niciodată, mai ales într-un oraș în care aceasta

își spune și acum cuvântul.

Un alt scop al grupului nostru (format din elevii

clasei a VII-a), pe care îi reprezint, este de a

demonstra că vine din urmă o generație căreia îi pasă

de trecut, de strămoși și de oamenii care și-au dat viața

pe fronturi, pentru apărarea țării și a demnității

poporului român.

Nu putem fi nepăsători amintindu-ne de înaintașii

noștri. Ei merită cu siguranță mai mult decât o floare

sau un cântec. Dar…nu este de-ajuns. Eroii merită

respectul etern, al nostru, al

tuturor, prin participarea la

activitățile comemorative.

Aceasta nu se întâmplă

însă așa cum ne-am dori.

Dovada? Cei mai mulți

români trăiesc doar pentru

prezent și, cred ei, pentru

viitor. Așa se explică faptul

că, de Ziua Națională sau de

alte sărbători, oamenii preferă

să stea în case și să își

desfășoare ziua în mod obișnuit.

Noi vrem să arătăm că ne pasă, că nu i-am uitat și

că, ori de câte ori va fi nevoie, ne vom cinsti eroii cum

se cuvine! Am dorit și doresc sa fiu în continuare

membru al Cercului ,,Cultului Eroilor” pentru că îmi

pasă! Îmi pasă de România, de români și de trecutul

care nu se uită niciodată.

Noi, cei din orașul lui Nicolae Iorga, vom rămâne

la fel de preocupați de istorie. În viitor, vrem să

atragem și alți elevi ai colegiului în activitățile

noastre, explicându-le cât de importantă este istoria

pentru un popor. Doar așa vom putea învinge

indiferența așternută peste urmașii celor care au fost!

Alexandru TONCU, elev clasa aVII-a,

C. N. „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte

NEVOIA DE EROI

În urbea Vălenilor, care a avut şansa să placă

marelui savant Nicolae Iorga, cel ce o va înnobila

mulţi ani cu prezenţa şi activitatea sa, au rămas

neschimbate iubirea şi ,,respectul pentru datină”, dar şi

preţuirea eroilor neamului.

Ne revine nouă, dascălilor, îndeosebi, nobila şi

greaua misiune de a modela astfel sufletele copiilor,

încât să încapă în ele iubirea, respectul, preţuirea şi,

mai ales... nevoia de eroi autentici pe care istoria

neamului şi a acestor locuri ni-i oferă.

În spiritul acestei misiuni, ca în fiecare an, şi la

începutul anului şcolar 2011-2012, în calitate de

profesoară de istorie la SAM ,,Ing. Gh. Pănculescu” şi

coordonatoare a Cercului ,,Cultul eroilor”, format din

elevii claselor a V-a B şi a VIII-a B am reînnoit

parteneriatul cu Filiala Vălenii de Munte a Asociaţiei

,,Cultul eroilor” condusă de dl. col. (r) Moise Nicolae.

Tematica propusă a stârnit interesul şi dorinţa elevilor

de a participa şi a se implica în pregătirea şi derularea

activităţilor.

Astfel, Ziua Armatei Române a prilejuit

întâlnirea cu veterani de război şi evocarea unor

momente şi a unor experienţe impresionante din cel

de-al Doilea Război Mondial, care i-au emoţionat pe

elevi, ei exprimându-şi aprecierea pentru jertfele

eroilor prin depunerea buchetelor de flori la

Monumentul eroilor din centrul oraşului.

Sub generice precum: ,,Drumeţ în calea lupilor”,

,,La mulţi ani, România!” sau ,,Unirea, naţiunea a

făcut-o”, membrii cercului şi invitaţii lor, cadre

didactice, conducerea şcolii, muzeografi de la Muzeul

,,Nicolae Iorga”, în acordurile Imnului Naţional sau

ale Horei Unirii au evocat cu multă emoţie contextul

intern şi internaţional al unirii Moldovei cu Muntenia

în 1859, precum şi al realizării statului naţional unitar

român în 1918, neuitând să creioneze portretele unor

mari personalităţi care au marcat prin faptele lor aceste

perioade.

Entuziasmul şi implicarea membrilor Cercului

,,Cultul eroilor” au contaminat şi pe alţi colegi ai lor

care, făcând parte din corul şcolii sau din grupuri de

recitatori, au împletit cu mult talent muzica şi versul,

demonstrând, fără nici o îndoială, că atît copiii cât şi

tinerii au nevoie de eroi, iar educaţia în spiritul

valorilor patriotismului, nu trebuie să cadă în

desuetudine şi cu atât mai puţin, nu trebuie

abandonată.

prof. Floarea VULPE, Școala de Arte și Meserii

,,Ing. Gh. Pănculescu”, Vălenii de Munte

„Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții”. Nicolae Iorga


PRAHOVA EROICĂ, Nr 4, Septembrie 2012

FRÂNTURI DE ISTORIE PE STRĂZILE VĂLENILOR

Vălenii de Munte este un oraş cu trecut bogat, dar

cunoscut mai cu seamă pentru privilegiul de a fi fost

transformat dintr-o localitate a ţuicii într-o citadelă a

culturii româneşti, de savantul Nicolae Iorga. Dincolo

de existenţa Casei Memoriale „N. Iorga”, a Bisericii

Mănăstirii şi a celorlalte aşezăminte cultural-

spirituale, care ne fac astăzi cinste, obiective de

dimensiuni mai mici (dar nu şi de mai mică

însemnătate) pot fi găsite în locuri în care te-ai aştepta

mai puţin.

Cine a trecut pe strada Mihai Bravu din Vălenii de

Munte, spre capătul care intersectează Bulevardul

Nicolae Iorga, nu poate să nu remarce troiţa

dărăpănată cu cruce de piatră, pe care se văd chipurile

şterse de ploi ale sfinţilor. Din păcate, partea

inferioară a crucii, unde erau trecuţi, ca de obicei,

binefăcătorii, anul, şi poate meşterul, a suferit atâtea

distrugeri din pricina umezelii încât nu se mai distinge

nicio slovă. Opera de artă, pe care aş încadra-o pe la

jumătatea secolului al XIX-lea, este scrisă cu litere

chirilice şi are reprezentată pe faţa îndreptată spre

trecător, icoana mai puţin cunoscută a

Acoperământului Maicii Domnului. La stânga se află

Mântuitorul, la dreapta este înfăţişat ca un bătrân cu

barba albă Dumnezeu Tatăl, iar amândoi o

încoronează pe Maica Domnului, „împărăteasa

cerului”, care stă în centru cu cinstitul omofor la

picioare. Cea de-a treia persoană a Sf. Treimi apare

deasupra acestei scene, în chip de porumbel.

Pictura reflectă influenţa apusului, atât sub

raportul execuţiei cât şi al dogmei, fiind realizată în

stilul lui Nicolae Grigorescu şi a lui Gheorghe

Tattarescu, probabil de un ucenic sau adept al

reprezentării renascentiste în iconografie. Deasupra

crucii, tavanul micului acoperiş acoperit cu tablă este

la rându-i pictat, imitând pe un fond albastru, cerul

înstelat.

Mergând mai departe, în cartierul Berevoieşti, pe

fostul drum utilizat de oierii din Transilvania în

vremea transhumanţei, mai sus de bisericuţă la câţiva

metri se întâlneşte o altă cruce de piatră, foarte veche

şi aceasta. Pe corpul său se mai pot distinge doar

câteva modele sculptate şi un medalion în partea

centrală având pe Maica Domnului cu pruncul în

braţe. Starea precară nu oferă nici de această dată

posibilitatea unei datări exacte. După ce-şi îndreptau

gândul către Dumnezeu şi îşi făceau semnul crucii,

trecătorii care coborau, până spre jumătatea secolului

al XIX-lea, pe această cale în mahalaua Vălenilor,

găseau în centrul acesteia Mănăstirea Văleni, metocul

Ivirului din Athos. Gardul bisericii de enorie din

zilele noastre ascunde în trupul său câteva frânturi de

cruci de piatră şi de marmură care, dacă n-ar fi fost

„salvate” în acest fel, ar fi dispărut, în mod cert, ca

toate celelalte care au existat în jurul bisericii. Pe o

bucată de piatră de formă dreptunghiulară, frântă în

partea superioară scrie cu litere greceşti: „EU ROBU

LUI DUMNEZEU, CLIOPA…. IOANU SULTANA

MIHAI. ECATERINA… DUMNIALOR TANASE

SMARANDA, ANU 1864”. O cruce din marmură,

peste care nu pare să fi trecut tot atâta vreme, datorită

stării impecabile a materialului, ne aminteşte de

prosperitatea târgului, care aduna pe lângă ţăranii

noştri mulţi târgoveţi de alte naţionalităţi: greci, sârbi

sau chiar albanezi. Pe această cruce stă scris:

„NAUMA GEORGIU NĂSCUTĂ ÎN PROVINŢEA

CORCEA COMUNA DRENOVA 1795. ÎNCETATĂ

DIN VIAŢĂ LA 1875 DECEMVRIE 21”.

Alexandru Ionuţ CRUCERU

EMOȚII ȘI BUCURII LA MUZEUL CEASULUI În cadrul manifestărilor dedicate Zilei Internaționale a Copilului,

Consiliul Județean Prahova, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie

Prahova (secțiunea Muzeul Ceasului ,,Nicolae Simache”) a organizat la

sediul ultimei instituții, în ziua de 29 mai 2012, Concursul ,,EMOȚII ȘI

BUCURII”, care a avut ca tematică ,,Istoria ceasului și a Muzeului

ceasului”, concurs la care participă în fiecare an câte o școală din mediul

urban și rural. La concursul din acest an, ajuns la cea de a șaptea ediție, au

participat elevi de la Școala cu Clasele I-VIII ,,Ion Ionescu” din Valea

Călugărească (coordonator prof. Aneta Manole) și de la Școala ,,Radu

Stanian” din Ploiești (prof. Mihaela Costache).

Toți elevii au petrecut clipe deosebit de plăcute în prestigiosul muzeu,

lângă minunatele lucrări de orologerie, încărcate de istorie, primind în dar

diplome, rechizite și dulciuri, oferite cu generozitate de instituția organizatoare.

col. (rtr) Constantin CHIPER

Muzeul Ceasului

32 PRAHOVA EROICĂ, Nr. 4, Septembrie 2012


ARMATA, ADMINISTRAŢIA ŞI BISERICA,

ÎN SLUJBA CETĂŢENILOR, ÎN COMUNA BABA ANA

În conformitate cu HG nr.552 din 9 iunie 2010,

privind transmiterea unui imobil din domeniul public

al statului şi din administrarea Ministerului Apărării

Naţionale, în domeniul public al comunei Baba-Ana şi

în administrarea Consiliului Local al comunei, s-a

efectuat operaţiunea în termenul prevăzut de hotărâre.

La articolul 1, punctul 2, se prevede că, după

preluare, imobilul va fi destinat construirii unui cămin

pentru bătrâni şi pentru persoanele cu dizabilităţi.

Acest imobil (fostă unitate militară), în suprafaţă totală

de 99207 mp, va fi transformat în aşezământ social,

care va purta denumirea de ,,Savaliada” şi va fi

reamenajat de către Fundaţia ,,Sfântul Sava” de la

Buzău, sub conducerea nemijlocită a preotului prof.

dr. Mihail Milea.

Deja lucrările au început, fiind sfinţită pe data de

16 aprilie 2012, de un sobor de preoţi. Prima clădire a

fost modernizată, la festivitatea de inaugurare

participând circa 200 de persoane, locuitori din

comunele învecinate, foste cadre ale unităţii, lucrătorii

şi primarul comunei Baba-Ana, domnul Nicolae

Bulete.

Cu această ocazie, s-au sfinţit şi două monumente

istorice, dedicate apărătorilor cerului senin al patriei,

rachetiștii antiaerieni, amplasate în micul părculeţ de

la intrarea în aşezământ.

„Tuturor cadrelor militare, apărători ai cerului

albastru!” se poate citi pe unul dintre monumente, iar

pe celălalt „Binecuvântare şi recunoştinţă veşnică

tuturor cadrelor mili-

tare care se ostenesc

pentru apărarea cerului

albastru al României!”-

Preot prof. dr. Milea

Mihai, preşedinte al

Fundaţiei ,,Sfântul Sava”

de la Buzău-I.S.U.

Buzău.

Construcţia acestor

două monumente s-a

realizat cu fonduri fi-

nanciare proprii, ale

preotului prof. dr. Mihai

Milea şi ale familiei Puşa

şi Viorel Samoilă, lucrări

efectuate sub îndrumarea

mr. (r) Dumitru Ciolacu,

ofiţer care a lucrat ani

de-a rândul în fosta

unitate militară.

Pe data de 4 iulie

2012, s-a sfinţit şi o

capelă-,,Sfântul Ştefan”-

la care se lucrează în prezent. Se estimează că acest

aşezământ social va fi dat în folosinţă pe 25 octombrie

2012.

plt. mj. (r) Eugen GRIGORE

NE UITĂM EROII?!...

Un val de uitare s-a lăsat peste sutele de eroi căzuţi

la Mărăşeşti, în 1917, sau nu…

Am avut un moment de aplecare în trecutul

familiei mele. Am retrăit strângerea de inimă care m-a

încercat prima dată în copilărie, pe la 10 ani, atunci

când am vizitat Mausoelul de la Mărăşeşti. Bunica

îmi spusese atunci să caut numele unui străbunic,

mort pe front în 1917. Luptele de la Mărăşeşti au fost

„pomenite” în familia mea de când mă ştiu, pentru că

la fiecare pomenire a morţilor era menţionat şi

Nicolae, „mort pe front, nespovedit, neîmpărtăşit.” Cu

înfrigurare, i-am căutat numele pe piatra rece din

dreptul fiecărei gropi comune de la Mărăşeşti. De la

Ploieşti până la mausoleu rostisem numele cu sfială,

cu grija de a nu-l uita, dar şi cu dorinţa fierbinte de a

mă regăsi în istoria trăită a familiei. Eram tare mândră

că străbunicul meu se jertfise pentru apărarea ţării.

Celebrele lupte din 6 august - 3 septembrie, la

Mărăşeşti şi împrejurimi, cu preţul greu al jertfei de

sânge şi viaţă, au stăvilit ofensiva duşmană şi au

transformat bătălia într-o strălucitoare şi răsunătoare

victorie românească. Se împlineau vorbele generalui

Eremia Grigorescu: „Fiţi gata să arătaţi…că românul

nu are de dat din pământul ţării, decât locul de

mormânt…Din sângele vostru se va ridica curată şi

măreaţă o ţară românească a tuturor…”.

Soldatul Rugu Nicolae, străbunicul meu, căci

acesta i-a fost numele eroului de la Mărăşeşti, nu a

apucat să vadă împlinit visul pentru care se jertfise, o

Românie Mare, dar împlinise sacrificiul suprem şi

numele lui rămâne înscris în „hora“ de foc şi de

moarte a bătăliilor, consemnat pe piatra unei gropi

comune de la Mausoleu.

Nu m-au încercat sentimente de tristeţe (asta şi

pentru că nu-l cunoscusem personal), ci doar de

mândrie. Parcă devenisem şi eu la fel de puternică, de

curajoasă, aidoma soldaţilor din Primul Război

Mondial.

Din păcate nu deţin alte informaţii despre eroul

„nostru” de la Mărăşeşti, informaţiile s-au pierdut în

timp odată cu trecerea anilor. Ştim că se născuse la

Şoimari, judeţul Prahova, că a fost căsătorit cu Ioana

St. Petre, că a avut un fiu.

Numele lui dăinuie pe altarul jertfei iubirii de

patrie (atât de demonetizate azi) şi parcă numele

i-a fost predestinat „RUGU“ … RUGU NICOLAE.

Odihnească-se în pace!

prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE



UN EROU UITAT,

SUBLOCOTENENTUL RADU GHEORGHE CONSTANTINESCU

La Nămoloasa, în timpul Primului Război

Mondial, un pluton condus de tânărul sublocotenent

Radu Gheorghe Constantinescu urca pieptiș o creastă

de deal, sub focul nimicitor al unui cuib de mitralieră

german, bine amplasat strategic.

Tânărul sublocotenent s-a aruncat cu pieptul peste

ambrazură și a blocat tirul mitraliorului inamic,

suficient timp pentru ca soldații din compania sa să

lichideze dușmanul, reușind, printr-o adevărată

minune, să scape cu viață.

Slt. Radu Gheorghe Constantinescu a fost citat

prin Ordin de zi de ministrul de Război, a fost decorat

cu furajera Ordinului ”Mihai Viteazul” de către Statul

Major al armatei române și cu Ordinul rusesc „Sfântul

Stanislas” clasa a III-a.

Revenit de pe front, slt. Radu Gheorghe

Constantinescu a publicat o broșură intitulată Din

războiul nostru. A fost director al Halelor Centrale

din Ploiești.

Radu Gheorghe Constantinescu a reușit să scape

cu viață din Marele Război, a trăit 30 de ani cu o

boală de inimă netratată, a rezistat condițiilor dificile

ale celui de al Doilea Război Mondial, dar a murit în

București, la ultimul bombardament al aviației

americane. A fost înmormântat în Cimitirul

„Viișoara” din Ploiești. NOTĂ: Furajeră=eghilet

Radu Petre CONSTANTINESCU

LAURI PENTRU CAMARADUL NOSTRU, DUMITRU CODIŢĂ

Colonelul (r.) dr. Dumitru

Codiţă, membru al A.J.C.E.

Prahova și colaborator neobosit al

publicației „Prahova Eroică”, a

fost recompensat de către Comisia

Națională de Drept Internațional

Umanitar cu acordarea primului

titlu onorific pentru contribuția sa

deosebită la înființarea și

funcționarea acestei instituții.

După o carieră de succes în

haina militară, cursul vieții sale

avea să se schimbe odată cu

participarea la primul curs de drept internaţional

umanitar (1990). După înfiinţarea Centrului Pilot de

Drept Internaţional Umanitar din România, a decis să

se implice în activitatea societăţii civile: „M-am

ataşat atât de mult de dreptul umanitar încât i-am

dedicat întreaga carieră", spune cu mândrie Dumitru

Codiță.

A participat activ, ca membru fondator şi apoi ca

şef la înfiinţarea și dezvoltarea primului Centru Pilot

de Drept Internaţional Umanitar al Armatei, un centru

unicat în Europa Centrală şi de Sud-Est, căruia i-a

dedicat nu mai puţin de 18 ani din viaţa şi activitatea

sa, fiind inițiator al multora dintre proiectele vizând

implementarea prevederilor tratatelor internaționale

de drept umanitar, la nivel național.

În 2008, odată cu trecerea în rezervă, a reuşit să

obţină statutul de personalitate juridică pentru

Asociaţia Română de Drept Umanitar-Filiala Prahova,

un ONG care se adresează prioritar mediului civil,

pentru conştientizarea răspunderilor ce revin

autorităţilor locale, dar şi în general populaţiei şi

persoanelor care au obligaţia să implementeze

prevederile dreptului internaţional umanitar. În acest

sens, el a reuşit să promoveze cu sprijinul instituţiilor

competente o hotărâre de Consiliu Local, prin care au

fost inventariate, marcate şi autorizate bunurile

culturale care beneficiază de

protecţie în cazul unui conflict

armat, Ploieştiul fiind, după cum

spune el, singurul oraş din ţară

care a reuşit în acest fel să pună în

aplicare o prevedere a Convenţiei

de la Haga cu privire la protecţia

bunurilor culturale.

A fondat premiul anual „Tudor

Radu Popescu”, acordat

personalităţilor cu cele mai

importante realizări în domeniul

DIU. A înființat publicaţia

„Actualităţi juridice-drept militar şi drept interna-

ţional umanitar” şi Clubul de Drept Internaţional

Umanitar, precum şi Centrul de Documentare de

Drept Internaţional Umanitar din cadrul Cercului

Militar Ploieşti. Este fondator al seriei de lucrări

„Colecţia Cartea ARDUPH”.

A organizat şi condus diferite cursuri, simpozioane

şi sesiuni de comunicări ştiinţifice pentru personalul

militar şi civil, cu participare internaţională. Este

autor, coautor şi coordonator a peste 20 de lucrări cu

tematică umanitară. Este autorul concepţiei a trei

regulamente de instruire a personalului armatei în

domeniul DIU. A publicat numeroase articole şi studii

de specialitate. De asemenea, este coordonator al

website-lui www.arduph.ro specializat pe

problematica DIU, care este accesat zilnic de peste

100 de vizitatori.

Ca membru în Consiliul Director a Filialei

Prahova a Crucii Roşii, unde activează de mai bine de

13 ani, Dumitru Codiță s-a implicat în multe alte

acţiuni alături de colegii săi.

El a reuşit chiar să strângă o colecţie

impresionantă de fanioane, medalii şi insigne. „Am

continuat să îmbogăţesc colecţia col. Cârlan Filaret,

fost membru al Crucii Roşii. Acum câţiva ani, am

preluat colecţia cu peste 200 de exponate strânse. În

Dumitru Codiță și colecția sa

expusă la Cercul Militar


http://www.ionpetrescu.ro/2012/05/03/lauri-pentru-dumitru-codita/

PRAHOVA EROICĂ, Nr 4, Septembrie 2012 timp, colecţia mea a ajuns la peste 400 de piese,

multe fiind cumpărate de mine din pieţe, oboare,

altele sunt luate la schimb de la alţi colecţionari şi

unele sunt primite cadou de la colaboratorii mei din

străinătate, în special din Germania”, spune, mândru,

ofiţerul.

Pentru activitatea desfășurată a fost inclus în

Enciclopedia personalităților din România, ediția

2012 și a primit numeroase diplome, distincții, premii

și medalii din partea unor instituții din țară și

străinătate.

În prezent a finalizat vol. I al Dicționarului

enciclopedic de drept internațional umanitar și

continuă elaborarea vol. II.

În 2009, Dumitru Codiță a preluat şi conducerea

Forumului Naţional Reprezentativ al Vârstei a Treia-

Filiala Prahova, alături de care a derulat deja proiectul

„Pentru demnitatea vârstei a treia- ACUM". În cadrul

acestuia, el a reuşit să mobilizeze persoane vârstnice

din şase localităţi prahovene, care să iniţieze mai

departe activităţi în folosul pensionarilor. De aici,

poate, și implicarea sa activă și în viața societății

civile, în scopul popularizării unui cod de conduită

pentru toți cetățenii, în cadrul Mișcării ploieștene

pentru alegeri curate si corecte, conștient că viața

unei cetăți nu se poate dezvolta normal decât sub

conducerea unor politicieni care pun mai presus decât

orice binele comunității. Este un demers care se

încadrează în efortul făcut de câțiva localnici pentru

renașterea conștiinței civice a comunității ploieștene,

cristalizată de-a lungul timpului și materializată prin

înălțarea, pentru prima dată la români, a unei statui

dedicate Libertății și spiritului civic al comunității.

Cultul eroilor, respectul pentru concetățeni și

dragostea pentru urmași sunt reperele de viață ale

unui om care a înțeles că acestea nu pot fi susținute

decât de o societate sănătoasă, activă, profund

implicată în tot ceea ce înseamnă trecut, prezent și

viitor.

col. (r) Puiu CUJBĂ

CERCURILE ,,CULTUL EROILOR” DIN MIZIL

Cinstirea memoriei celor care s-au jertfit pe

câmpurile de luptă pentru apărarea patriei, a libertății

și independenței poporului român, a fost pentru

urmașii lor o preocupare permanentă și o datorie de

onoare. Generațiile care au urmat celor ce au crezut în

idealuri și prin fapte de vitejie au plătit cu viața pentru

a le transforma în realitate, au cinstit memoria

acestora, i-au venerat și au contribuit la păstrarea

peste decenii și secole a mărturiilor despre jertfa lor

supremă.

Într-o perioadă relativ scurtă, elevii și cadrele

didactice din toate instituțiile de învățământ din Mizil,

sub îndrumarea și cu ajutorul acordat de conducerea

Filialei Mizil a Asociației ,,Cultul Eroilor”, s-au

înființat în cele 3 școli generale și 2 licee, 5 cercuri

,,Cultul Eroilor”.

Cele 5 drapele, împreună cu membrii cercurilor au

făcut o reală și plăcută surpriză asistenței prezentă în

centrul civic al orașului cu prilejul sărbătorii Înălțării

Domnului și Zilei Eroilor din data de 24 mai 2012,

sub conducerea prof. Daniela Oprea, Școala Generală

Nr.1, prof. Elena Ion, Școala Generală Nr.2

,,Sf. Nicolae”, prof. Daniela Oprea, Școala Generală

Nr. 3 ,,Sfânta Maria”, prof. Laura Șerban, Liceul

Teoretic ,,Grigore Tocilescu”, prof. Alina Ivan,

Grupul Școlar ,,Tase Dumitrescu”. Tot cu această

ocazie, membrii Cercului ,,Cultul Eroilor” de la Școla

Nr.2, împreună cu o delegație a cadrelor militare în

rezervă și retragere, au depus la Monumentul Eroilor

Mizileni, aflat în incinta Bisericii ,,Sf. Nicolae” din

cartierul Fefelei, o coroană de flori, în prezența a doi

consilieri locali.

De reținut, implicarea directă a conducerii

Primăriei Mizil-domnul Emil Proșcan, președintele de

onoare al Filialei ,,Cultul Eroilor” Mizil, prin ajutorul

financiar depus.

Una din misiunile acestor cercuri este îngrijirea

monumentelor eroilor căzuți pe câmpurile de luptă de

pretutindeni, aflate în patrimoniul orașului Mizil,

astfel ca amintirea lor să fie veșnică.

plt. mj. (r) Eugen GRIGORE

COMEMORARE CONSTANTIN STERE

La momentele cruciale ale întâlnirii cu istoria au

existat personalități care s-au dedicat prezentării unei

perspective ce se impunea a fi urmată pentru realizarea

interesului național. Peste ani, acestea devin repere la

care se raportează întreaga națiune. O astfel de

personalitate a fost Constantin Stere (1865 – 1936).

28 iunie 2012 a fost ziua în care la muzeul

„Constantin și Ion Stere” din Bucov, s-a organizat o

manifestare dedicată împlinirii a 76 de ani de la

moartea marelui patriot român. A fost o zi cu

rezonanță pentru spiritualitatea și cultura românească.

În atmosfera plină de parfumul trecutului și farmecul

deosebit al locului, muzeul coordonat de doamna

Corina Mărășescu prezintă principalele repere ale

vieții și activității lui Constantin și Ion Stere. Aici se

organizează periodic diferite activități dedicate

cunoașterii istoriei locale și naționale.

Continuând un demers început în 2010, când s-a

lansat primul volum intitulat Publicistică și care

prezenta „textele scrise și rostite de C. Stere în

intervalul 1893 – 1905”, prof. univ dr. Victor Durnea

revine. De această dată a lansat volumul al II-lea al

acestei lucrări, care se referă la perioada 1905 – 1909.

Cele 960 de pagini ale cărții aduc în atenția opiniei

publice preocupările vremii cu privire la soarta unor

teritorii românești.



Prezentarea prof. univ. dr. Nicolae Cristea, plină

de vibrație patriotică, a însuflețit participanții, iar

reflecțiile cu privire la prezentul cenușiu pe care îl

trăim a reprezentat o lecție plină de învățăminte pentru

aceștia.

Printre invitați, a fost prezentă și o delegație a

Filialei Prahova a Asociației Naționale „Cultul

Eroilor”, formată din prof. Nicolae Lupu, col. (r.) Puiu

Cujbă, instructor de parașutism Marin Constantin și

subsemnatul. În calitatea de purtător de cuvânt al

grupului nostru, am evidențiat semnificația reeditării

operei patriotului Constantin Stere, în contextul în care

recursul la cunoașterea istoriei se impune mai mult ca

niciodată. A vorbi despre patrie, dragoste de neam,

despre biruință și jertfă, despre strămoși și compatrioți,

indiferent de locul în care soarta i-a purtat, despre

comuniune, umanism și unitate reprezintă

coordonatele esențiale ale dăinurii noastre peste

vreme.

Concluzia a fost aceea că întregul neam românesc

trăiește un moment al recursului la necesitatea

cunoșterii istorice, în condițiile în care atacurile la

ființa, cultura și spiritualitatea românească s-au întețit

și devin tot mai virulente. Vindecarea noastră de acel

patriotism ridicol (care ne acaparează tot mai agresiv

inimile) trebuie să-și regăsească făgașul în compania

poeziilor patriotice înflăcărate și a frumuseții vremilor

de odinioară, în măreția luptelor pentru neatârnare,

dreptate și libertate în care eroii naționali își sacrificau

destinele. Demersul educativ nu trebuie și nu poate să

facă abstracție de la aceste minime deziderate!

Doar așa ne vom simți la noi acasă și doar așa vom

arăta lumii întregi că înțelegem adevărata

responsabilitate a mândriei de a fi român.

col. (r.) dr. Dumitru CODIȚĂ

MOMENT SOLEMN LA FACULTATEA DE ISTORIE DIN BUCUREŞTI

Orice revenire la Facultatea de Istorie din

Bucureşti este binevenită pentru cei pasionaţi de

trecutul neamului românesc. Un astfel de moment,

cu o încărcătură emoţională aparte, l-a reprezentat

susţinerea în şedinţă publică, la 23 mai 2012, a

tezei de doctorat a profesorului ploieştean de

istorie Polin Zorilă.

Redactată sub îndrumarea distinsului prof. univ.

dr. Ion Bulei, teza Prahova în anii Primului Război

Mondial recompune, pe baza documentelor şi a

bibliografiei, evoluţia spaţiului prahovean în anii

Marelui Război, fiind structurată pe patru mari

capitole: De la neutralitate la război, Războiul,

Ocupaţia germană şi Monumente comemorative.

Lucrarea colegului nostru a fost apreciată

pozitiv, atât de conducătorul ştiinţific, prof. univ.

dr. Ion Bulei, cât şi de referenţi: prof. univ. dr.

Constantin Buşe, prof. univ. dr. Ionel Calafeteanu

şi conf. univ. dr. Gavriil Preda. Ca urmare, comisia

prezidată de prof. univ. dr. Lukacs Antal, a hotărât

să-i acorde profesorului Polin Zorilă titlul de

Doctor în Ştiinţe Umaniste, Domeniul Istorie, cu

calificativul „Foarte bine”.

Momentul a fost emoţionant atât pentru

candidat, cât şi pentru comisie, pentru colegii de la

Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III”,

Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova,

Şcoala „Sfânta Vineri” Ploieşti şi pentru soţia

candidatului, care au fost prezenţi la eveniment.

col. (r) Petrea CUJBĂ

BASARABENILOR

Să știți, de nu veți ridica

Din sânul vostru un Proroc-

În voi viața va seca,

Zadarnic soarta veți ruga,

Căci scoși veți fi atunci din joc

Și-ți rămânea făr de noroc.

Din chiag de lacrimi, de dureri,

Din trăsnet de mânie sfântă,

Și din nădejdi și sbuciumări,

Din năzuinți și frământări

El trebue facla să aprindă

Și-n suflet neamul să-și cuprindă,

Și-n țara voastră va purcede

Pe drum de spini și chinuire

Cu gloata celor, cari l-or crede;

Și duh aprins de înnoire

Va duce-n propovăduire.

El jalea vechilor câmpii

Numai-ntr-o lacrimă va strânge,

Din spic, din strugurul din vii

În stropi va scurge ape vii:

Din spic-sudori, din viță-sânge

Se va sorbi și nu-ți mai plânge,

C-atunci sorbiții stropi vor arde

Din țară toată vrăjmășia,

Clevetitori, dușmani de moarte,

Și cei cu limbi în două sparte

Atunci vor căuta frăția

Și lepăda-vor viclenia.

Și toți veți fi un gând ș-un nume,

Și înfrățiți veți făuri

Un viitor mai bun în lume,

Iar El va ști să vă îndrume

Acolo unde va zări

C-a voastră stea va răsări.

Dar știți: de nu veți ridica

Dintre voi pe-acest proroc,-

În voi viața va seca,

Zadarnic soarta veți ruga,

Căci scoși veți fi atunci din joc

Și-ți rămânea fără noroc.

Alexei MATEEVICI, preot și poet român (1888-1917), mort pe front în Primul Război Mondial



SALTIMBANCI SAU MĂSCĂRICI? (TOT UNA ESTE!)

Se zice că ,,unii au talent la dans”; asemenea

,,actori” am văzut și la circ și aceștia încântă cu

fantezia lor artistică.

Circarii sunt și artiști și eroi, ei au talente

înnăscute sau formate de-a lungul anilor prin practică

îndelungată și devin adevărate vedete pe firmamentul

artiștilor de teatru, film și comedie. Ei fac eforturi

pentru a te convinge că te aflii în fața unor eroi.

Unii dintre noi ajung să îi desconsidere pe

adevărații eroi și pe cei care, de-a lungul anilor au

luptat pentru cele mai scumpe idealuri ale poporului

român și ale scumpei noastre Românii.

Oameni politici de ieri le-au ridicat gradele și

distincțiile adevăraților eroi, micșorând sau chiar

desființând salariile și pensiile, precum și meritele

eroice ale ostașilor, subofițerilor și ofițerilor noștri,

dar au dat altora peste măsură, deși nu au îmbrăcat

nici măcar odată haina militară. În schimb, unora

precum Adrian Popescu, profesor pensionar, maior în

rezervă, un om cu o activitate deosebită, cu concursul

elevilor, în întreţinerea cimitirelor şi a monumentelor

eroilor din Sinaia, care i-a impresionat pe rezerviștii

din Paris prin fluenţa exprimării în franceză şi prin

ținuta impecabilă, li se tergiversează avansarea, în

pofida rapoartelor și referințelor înaintate.

Asemenea măscărici știu numai să sfideze, să

imite, să mintă și să susțină mersul degradabil ca pe

un viitor strălucit al României și al românilor, ținând

pe loc progresul și prosperitatea poporului român,

profitând de naivitatea unora dintre noi, asigurându-se

pe ei cu multe surse de venituri, de la cei care

muncesc în folosul lor, neglijându-i pe bătrâni, pe

bolnavi și suferinzi, pe veteranii de război sau chiar și

pe cei cu deficiențe sau infirmități fizice sau psihice.

În dansurile lor lascive, ca și desfrânatele, ei

denatureză adevăratele dansuri, românești sau ale

altor popoare.

Ei sunt niște impostori și circari stăpâniți de

incultură, incompetență, minciună și ipocrizie, cu

promisiuni și neîmpliniri, cu împrumuturi abuzive și

netransparente, pentru mărirea filacteriilor1 și

ceaprazurilor2 pentru clasa politică și acoliții ei, nu

pentru clasa de jos, a celor săraci și neputincioși care,

în schimb, vor plăti aceste datorii.

Un adevărat circ în delir și o gâlceavă perpetuă.

Mai toți au dus la compromiterea clasei politice, deci

a celor care ne conduc ,,la bine sau la rău” (!?)

Priviți-i, cântăriți-i pentru viitor și despărțiți

neghina din grâu și din celelalte culturi de aur ale

României și ale poporului nostru drept-credincios! NOTĂ:

1. Filacterii: punguţele de stofă în care erau cusute texte sacre

scrise pe petice de pergament, purtate cu ostentaţie de farisei, spre

a-şi arăta ataşamentul faţă de Lege.

2. Ceaprazuri: panglici sau ciucuri de mătase sau de fir, cu care se

împodobesc hainele

preot prof. iconom stavrofor Gheorghe PÂRVU,

Președintele Filialei ,,Cultul Eroilor”-Urlați

Ne scriu cititorii:

GÂNDURI DESPRE EROI

O admiraţie fără margini am pentru cei care

trudesc pentru ca patriotismul, eroismul, recunoştinţa

să nu rămână simple sentimente, minimalizate,

bagatelizate, considerate demodate. Toată lauda

revistelor „România eroică”, revistă națională și

„Prahova eroică”. I-am admirat forța cu care revista

noastră județeană a ieșit în lume și-i doresc îndelungă

apariție. Țin să remarc și aportul domnului colonel (r)

Nicolae Moise, președintele Filialei „Cultul eroilor”

Vălenii de Munte pentru răspândirea revistei, pentru

alimentarea revistei cu noutăți, rugându-ne nu doar să

cultivăm în rândul elevilor trecutul eroic, ci și să

promovăm activitățile desfășurate. În ultimul număr

al ziarului local, dumnealui are un întins și

semnificativ articol despre flacăra vie a recunoștinței

față de EROI, ce trebuie menținută, mai ales în școli.

Ca unul care am parcurs, pe jos, drumurile țării, cu

elevii, multe cimitire am întâlnit, multe morminte am

văzut, la multe troițe mi-am plecat genunchii, toate

fiind semne ce veșnicesc prețuirea celor căzuți pe

Câmpul de Onoare. Este imperios necesar, ca aceste

locuri de pioasă amintire să fie luate spre îngrijire de

către elevi. Și astăzi, mă inundă un cald sentiment de

pioșenie, când mă gândesc că am fost elev al Liceului

Militar „Dimitrie Cantemir” din Predeal, la

devoțiunea cu care îngrijeam Monumentul Eroilor,

frumos monument, de lângă liceul nostru, dincolo de

apa Râșnoavei. Ne consideram și mai importanți când

activitatea se făcea alături de ostașii unității de

vânători de munte din oraș.

Aș putea scrie mult despre aceste locuri de slăvire

a eroilor, unele neîngrijite, altele ce par îngrijite.

Uneori acolo unde se crede că s-a făcut mult, foarte

mult, nu e decât o spoială, o dată pe an. I-aș ruga pe

cei care afișează această suficiență, aproape

revoltându-se pentru că nu-i lauzi cât ar dori ei, să

privească imaginile cimitirelor din străinătate: câtă

atenție dată detaliilor, bunului gust! Se vede clar că

fac aceasta cu sinceritate, generozitate și cu multă

sfințenie. Sau, s-o spunem și pe-aceasta, și pentru

interesul turismului. La noi, în afara mausoleelor, nu

cred că turistul se abate pe la aceste locuri de suflet și

jertfă românescă. Încă un aspect: dacă înainte de

comunism, în cele mai umile așezări, monumentele

erau adevărte opere de artă, lucrările unor artiști

interesați de artă, nu de câștig, acum, mai ales după

1989, în curțile bisericilor sau la răspântii, au apărut

monumente care n-au nimic artistic în ele, adevărate


PRAHOVA EROICĂ Nr 4, Septembrie 2012 1 38 kitsch-uri: mult beton, puțină marmură, prost

amplasate, dimensiuni și forme care nu țin seama de

spațiul în care sunt dispuse. Ar trebui ca Asociația

Națională „Cultul eroilor”, revista națională

„România eroică” și revistele județene, biserica și

primăria să încheie un protocol prin care nici un

monument să nu se mai ridice fără anumite avize, așa

cum se întâmplă cu construcțiile de orice fel ar fi ele.

Aș dori să nu se înțeleagă că aș fi împotriva unor

asemenea semne de cinstire a jertfelor umane din

războaie, dar mai bine lipsă dacă ele nu contribuie și

la dezvoltarea gustului estetic. Și-apoi: atât merită

Eroii? Să-și dea obolul și obștea, dar și asociațiile, și

biserica, și, mai ales, statul (prin ministerele sale:

Apărare, Interne, Turism, Educație), că nu e sărac,

săracul de el…

Ar fi interesant un studiu comparativ, cel puțin

pentru județul nostru, despre nivelul artistic al

monumentelor ridicate în trecut și subnivelul artistic

al unor monumente apărute astăzi. Un studiu docu-

mentat, realizat de specialiști, în care să fie descrise

sistematic monumentele istorice este absolut necesar.

Am vedea diferența și, sigur, ne vom rușina…

Concluzia va fi una singură: să apelăm la artiști

profesioniști, să nu lăsăm asemenea monumente

pentru viitorime în seama cioplitorilor din cimitire…

mr. (r) prof. Nicolae STOICA

Semnal editorial

CAVALERI AI ORDINULUI MILITAR DE RĂZBOI „MIHAI VITEAZUL”

În anul 1996, în cadrul pregătirii

manifestărilor dedicate sărbătoririi a

400 de ani de la devenirea localității

Ploiești târg domnesc (1597), a fost

publicat volumul Cavalerii Ordinului

militar de război „Mihai Viteazul”.

Cartea are ca autori pe Eugen

Stănescu, Gavriil Preda, Iulia

Stănescu, cei care au mai scris

împreună România Mare: puterea

politică și Războiul petrolului la

Ploiești, cărora li se alătură Mircea

Cosma, cel care a mai publicat, printre

altele: Apostolul se intoarce din

surghiun, Monumente prahovene,

Regimentul 32 Mircea, Un diplomat

de cariera N. Cretzianu (Premiul „Gh.

Brătianu” al Academiei României-

2003).

Datorită cercetărilor istoriografice,

s-au adăugat date și informații noi, fapt care i-a

determinat pe autori să reediteze volumul în acest an,

structurat astfel încât să reflecte mai bine condițiile în

care a fost creat și conferit cel mai înalt ordin militar

românesc.

Volumul cuprinde un scurt istoric

al decorațiilor de război din România

și date foarte bogate referitoare la

ofițerii români, dar și străini,

Cavaleri ai Ordinului „Mihai

Viteazul”, precum și unități militare

decorate cu acest ordin, din timpul

celor două războaie mondiale. Aceste

date sunt completate cu toate

explicațiile necesare privind desfășu-

rarea generală a celor două războaie

și alianțele din care țara noastră făcea

parte.

Ordinul militar „Mihai Viteazul”

a cunoscut multe modele, fiecare

model fiind conferit în contexte

politice, militare și diplomatice

diferite, în funcție de evoluția

raporturilor politico-diplomatice și a

relațiilor militare pe care le-a avut

statul român cu marile puteri, în timpul celor două

conflagrații mondiale.

Pe scurt, o carte binevenită şi utilă pentru pasionații

de istorie, de istorie militară și de numismatică.

col. (r) Puiu CUJBĂ

BASARABENII CĂTRE MATEEVICI Un veac de când ne-ai îndemnat

Să naștem un proroc

Dar mâna noastră a secat

Și sânul nostru s-a uscat

Și capul noi l-am prea plecat

Cerșind acest noroc.

Din mână-n mână am trecut

Prin foame și război

Mereu bătuți, mereu vânduți

Ca vita înjugați la plug

Ocnași și robi. Și dor nespus

Ascuns în ochii nesupuși

Cu care căutăm pierduți

Prorocul printre noi…

Rog Doamne milostiv și sfânt

Mai rog puțin noroc…

Ne-ai dat și voie și pământ

Și imn și graiul nostru sfânt

L-ai îmbrăcat în vechi vestmânt

Dar nu ne-ai spus veni-va când

Acel proroc…

Acel proroc ce-ar îndrăzni

Să spună că suntem un gând

Suntem o apă și-un pământ

Suntem români !!!

Cu-n pod de flori ce ar uni

Bugeacul și Carpatul sfânt

Și steagul Marii Românii

L-ar arbora în vânt

Am trece Prutul chiar și morți

De-ar ordona acel proroc…

Iurie OȘOIANU, nepotul lui Constantin Oşoian, membru al Sfatului Ţării


revista prahova eroica, nr. 4-2012

Documents