revista prahova eroica, nr. 3-2012

PRAHOVA EROICĂ, numărul 3, aprilie 2012 1 2


Adresa redacţiei: Str. Poştei nr. 1,

Cod poştal 100162, Ploieşti,

Jud. Prahova Tel. / Fax: 0244 545418

e-mail:

[email protected]

Pagină web: http://eroica.freewb.ro

Tiparul: DAISPRINT SERV

e-mail: [email protected]

Următorul număr va apărea în

SEPTEMBRIE 2012

Revistă editată de Asociaţia Județeană „CULTUL EROILOR”-Prahova,

în colaborare cu : * Societatea Culturală „Ploieşti – Mileniul III”,

* Inspectoratul Şcolar al Judeţului Prahova, * Societatea de Ştiinţe Istorice

din România - Filiala Prahova, * Asociaţia Județeană Prahova a Veteranilor

de Război, * Organizația Județeană a Cadrelor Militare în Rezervă şi

Retragere „Aurel Vlaicu” Prahova, * Asociația AERO-SHOW M.C.D.

Copyright: este autorizată orice

reproducere fără a se percepe taxe

suplimentare, indicând sursa (Revista

„Prahova eroică”), cu excepţia textelor şi

fotografiilor a căror provenienţă este

specificată expres.

Colegiul de redacţie: Director:

- Col. (rtr) Constantin CHIPER Redactor şef :

- Col. (r) Puiu CUJBĂ

Editor coordonator:

- Prof. Polin ZORILĂ

Colectivul de redacție: - Conf. univ. dr. Gh. CALCAN

- Prof.dr. Mariana M. GHEORGHE

- Prof. Emilia LUCHIAN - Prof. Marian CHIRULESCU

- Prof. Ioan C. PETRESCU

Corector:

- Prof. Marian Chirulescu Tehnoredactor:

- Col. (r) Petrea CUJBĂ

Coperți: - Prof. Nicolae LUPU

Procesare imagini:

- Lt.col. (r) Cristian ILIESCU

S U M A R

Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova şi revista „PRAHOVA EROICĂ” desfăşoară activităţi non-profit. Scopul nostru

este doar acela de cinstire a eroilor neamului, a marilor lor fapte de eroism şi de vitejie şi de menţinere trează a iubirii de patrie.

Dorim ca prin modul în care vom aborda şi trata în revista noastră aspectele, momentele şi personalităţile istoriei patriei

să transcendem politicul şi să depăşim divergenţele de orice natură.

I.S.S.N. 2247 – 711X

2- Monumentul Recunoștinței Prahovene …….. col. (r) Petrea CUJBĂ

3- Divizia a 13-A Infanterie …………... col. (r) Gheorghe STĂNCUȚU

4- Regimentul 32 Infanterie ……………. col. (rtr) Constantin CHIPER

EROI PRAHOVENI:

7- Gl. bg. Vasile DAVIDESCU ….….. col. (rtr) Constantin CHIPER

8- Eroii de la Drajna, Prahova …..………………………….….

….…. Maria ŢAPOREA, Dumitru POPA, Alexandru PĂTRULESCU

9- Nicolae Prușanu …………..………. Ing. Sergiu UȚĂ BĂICOIANU

10- Eroismul văzut mai de aproape ….. prof. emerit Paul D. POPESCU

11- Monumente prahovene ………………………... prof. Polin ZORILĂ

14- Lecția de istorie: Formarea Statului Naţional Unitar Român …….

………………………………………..…………. prof. Polin ZORILĂ

16- Pierderi ale armatei române în războaiele din sec. XIX şi XX

……………………………………………….... col. (r) dr. Petre OTU

17- Consecinţe ale Pactului Ribbentrop-Molotov în domeniul vieții

religioase în Basarabia ………………….…. prof. Eugen PRUNĂ

19- Numismatică: Ordinul „Mihai Viteazul” ……..col. (r) Puiu CUJBĂ

21- O zi magică …..… Bianca Maria ALECU, Școala „H. M. Berthelot”,

prof. coordonatori Popescu LILIANA şi Adriana NAE

21- Un alt mod de a ne cunoaşte istoria: …….....… elevii cl. a VII-a și

a VIII-a, Șc. „Andrei Mureșanu”, prof. îndrumător Elena BENDIC

23- Ziua Națională a României sărbătorită la C.N. ,,Mihai Viteazul”

Ploiești ………………………………..…… prof. Emilia LUCHIAN

25- Cercurile „CULTUL EROILOR” și Unirea Principatelor: Mizilul

…………………………………….…… plt. mj. (r) Eugen GRIGORE

26- EMINESCU despre Basarabia: „În sfîrșit vedem limpede…”

27- Valuri nimicitoare se năpusteau asupra Ploieștiului ……………….

.………………………………………………… col.(r) Petrea CUJBĂ

30- Prima răpire a Basarabiei …………… col (rtr) Constantin CHIPER

31- POȘTA REDACȚIEI: Eroii comunei Păuleşti …... Constantin ILIE

33- O reparaţie: străzile cu nume de Eroi …….... prof. Octavian ONEA

36- Reflecție la O reparaţie ……………………… col.(r) Petrea CUJBĂ

COPERTA 1: Centrul Ploieștiului bombardat

COPERTA 2: Ordinul „Mihai Viteazul” și cavaler al ordinului

COPERTA 3: Cercurile „CULTUL EROILOR” – Copiii și Unirea

COPERTA 4: Zile magice la Cercurile „CULTUL EROILOR”

POSTER: Elena Doamna, un model de modestie, cumpătare, generozitate

și candoare, mereu alături de Domnul Unirii, Al. I. Cuza

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor aparţine în exclusivitate

autorilor, conform legilor în vigoare.


EDITORIAL

MONUMENTUL RECUNOȘTINȚEI PRAHOVENE e la înfiinţarea statului modern, România a

trecut prin trei războaie majore. Indiferent

care au fost motivele declanşării lor de către puterile europene, românii și-au urmat propriile

idealuri naţionale: independenţa, apoi întregirea

naţională şi apărarea ţării în faţa pericolelor, de la est

și de la vest, și, în sfârșit, reîntregirea naţională şi menţinerea ţării între naţiunile europene libere şi

civilizate.

În urma Războiului de Independență și a Primului Război Mondial, românii au reuşit să-şi realizeze

ţelurile care îi animaseră şi le dăduseră tăria de a

spera şi lupta până la capăt, în pofida greutăţilor

imense cu care s-au confruntat. Poate că bucuria și satisfacţia datoriei împlinite au stat la baza

înflăcărării patriotice cu care românii au acţionat și

după război. Efervescenţa care a cuprins întreaga ţară s-a materializat şi în Prahova, unde oamenii au

înălţat monumente prin care să-şi probeze

patriotismul, respectul şi recunoştinţa faţă de cei care şi-au dat viaţa pentru acele măreţe idealuri.

În schimb, după cea de a doua confruntare

mondială, uitarea s-a aşternut în bună măsură peste

oasele şi memoria celor căzuţi în luptă, iar reproşul și chiar răzbunarea s-au abătut asupra celor care

supraviețuiseră campaniei din Răsărit.

Nepăsarea, neputinţa dar şi obedienţa unora, au făcut ca morţii pentru ţară, în campania din Est, să nu

primească nici măcar minima recunoştinţă sau

înțelegere datorată celor care și-au făcut datoria față

de țară. Nu numai că nu au fost ridicate monumentele pe care le meritau ostașii căzuţi pe

front, nu numai că oasele lor nu au primit locul de

odihnă cuvenit iar numele lor veşnica recunoştinţă, dar chiar şi cei care s-au încăpăţânat să rămână în

viață au suferit prigoana din partea celor care se

cocoţaseră la putere. Puţinele monumente ridicate aminteau, uneori, doar o parte din ceea ce a însemnat

războiul, prin durata şi victimile sale: perioada

23 august 1944 - mai 1945 şi morţii din campania

din Vest. Mari pete albe de uitare se aşternuseră în cartea istoriei neamului.

Am crezut şi am sperat că anul 1989 va aduce cu

sine nu doar libertatea mult visată şi meritată, ci şi responsabilitatea care să redeştepte respectul și

recunoştinţa faţă de cei care au murit pentru ţară.

Din păcate, nu numai că ei au fost îngropaţi şi mai mult în uitare, dar până şi idealurile naţionale şi

valorile cele mai de preţ ale poporului român, pentru

care au luptat secole de-a rândul strămoşii noștri, au

fost uitate şi uneori chiar batjocorite. A continuat „tradiția” schimbărilor cu orice preț:

de la nume de străzi la locuri de amplasare a

statuilor, de la clădiri de patrimoniu până la tradiții ancestrale, toate au fost „modelate” sau „demolate”

de agitația distrugătoare a unora.

A venit, totuși, momentul ca prahovenii să-şi

aducă aminte că bunicii lor, mai mult, poate, decât în

alte zone ale ţării, au dat un tribut îndoit în cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce ostaşii luptau în

condiţii îngrozitoare în Crimeea, în stepa kalmucă

sau la Cotul Donului, cei de acasă aveau parte de o

atenţie sporită, materializată de aviaţia anglo-americană prin tone de bombe aruncate nu doar

asupra unor obiective economice și militare, ci și

asupra centrelor civile. Și totuși, Ploieştiul, inima unei zone atât de

afectate de război, nu are practic nimic din ceea ce ar

trebui să ne vorbească de suferințele, curajul şi

jeretfele prahovenilor în acea conflagrație. Să ne amintim că ploieștenii au fost primii români

care au prețuit lupta cetățenilor pentru cucerirea și

exercitarea libertăților publice, gândind la așezarea pe soclu a simbolulului Libertății și tot ei au fost cei

dintâi care au ridicat pe un piedestal dedicat eroilor

din Războiul de Independență coloana Zeiței Victoria. Ar fi timpul ca acum, la aproape un sfert de

secol de la recâştigarea libertății și demnităţii, la

șapte decenii de la marea conflagrație mondială și la

peste un secol de la ridicarea triumfalelor monumente de care am amintit, să ne unim inimile,

cugetele, voinţa şi puterile noastre, pentru a ne aduce

şi noi prinosul de recunoştinţă celor care s-au jertfit pentru ţară, sau pur şi simplu au îndurat cu stoicism

ororile acelui război.

Iată de ce încercăm şi îndrăznim, prin asociaţia

noastră şi prin intermediul revistei „Prahova eroică”, să redeşteptăm cultul pentru eroii neamului şi

respectul faţă de istoria glorioasă a românilor şi a

prahovenilor, pentru ca, împreună, să ridicăm monumentul recunoştinţei prahovene, ca simbol al

redeşteptării conştiinţei de neam şi a măreţelor

idealuri naţionale. Dascăli, istorici, arhitecţi, intelectuali care

mânuiesc pana, penelul, dalta sau compasul, preoți și

militari, instituţii şi organizaţii de stat sau private,

reprezentanţi ai societăţii civile, avem cu toţii datoria patriotică de a pune umărul la reconstrucţia

identității și demnității naţionale.

Să lăsăm deoparte, măcar pentru o vreme, orgoliile exagerate, personale sau de „castă”,

egocentrismele sau pur şi simplu intersele şi

„egoismele” de orice fel, pentru a dărui Prahovei ceea ce merită: redescoperirea valorilor perene ale

acestui pământ, recunoştinţa pentru sacrificiile

înaintaşilor, pentru ca, demonstrând respectul nostru

pentru ceea ce au realizat şi ne-au lăsat strămoşii noştri, să putem să construim pentru urmaşi viitorul

pe care îl dorim şi pe care îl merită.

Iar flăcările amintirii să ardă în inimile prahovenilor ca niște eterne coloane fără sfârșit,

înălțate în jurul Monumentului Recunoștinței!

Col. (r) PETREA CUJBĂ

D


Infaterist in uniforma de

campanie din 1941

Unități militare prahovene în al Doilea Război Mondial

DIVIZIA A 13-A INFANTERIE

onform Ordinului Grupului de Armată

nr. 13.135, din 12 martie 1940, Divizia a 13-a Infanterie, comandată de generalul Gheorghe Rozin,

a trecut din subordinea Armatei a 4-a la

dispoziţia Armatei a 3-a. Evenimentele de ordin politico-

militar, din primăvara şi vara anului

1940, au impus o nouă perfecţionare a

structurii organizatorice (iunie 1940): cartierul diviziei (Regimentul 7

Dorobanţi, Regimentul 82 Infanterie,

Regimentul 89 Infanterie, Regimentul 19 Artilerie, Regimentul 41 Artilerie,

Batalionul 13 Pionieri, Grupul 13

Cercetare, Bateria de Reperaj şi Meteorologie, Bateria a 13-a Artilerie

Antiaeriană, Bateria a 13-a Artilerie

Antitanc, Compania a 13-a Transmisiuni,

Compania a 13-a Poliţie), formaţiunile de servicii şi unităţile de întărire.

În perioada 1 iulie-8 august 1941,

Divizia a 13-a Infanterie (aflată sub comanda Corpului 30 Armată german) a

participat la numeroase lupte de eliberare

a Basarabiei: podul Sculeni, Soltoaia,

Sovata Nouă, Ciolacul, Mărăndeni, Strâmba, Copăceanca, Dubna, Stoicani, Bieloci, Voditurcul şi

Goraba.

După încheierea luptelor de la Odessa, în conformitate cu Ordinul Marelui Cartier General,

nr. 758, din 19 octombrie 1941, Divizia a 13-a

Infanterie s-a deplasat în zona de îmbarcare Tighina - Mereni - Bulboaca, întorcându-se în ţară în perioada

1-9 noiembrie 1941. După înapoierea la Ploieşti,

divizia şi-a completat efectivele şi materialele

pierdute în cele două campanii din Basarabia şi Odessa.

Marea Unitate, reorganizată structural şi instruită

corespunzător, a participat la luptele de la Cotul Donului, cu Eşalonul nr. 1 aflat în subordinea

Corpului 5 Armată, în conformitate cu Ordinul de

Operaţii nr. 8, de la data de 1 septembrie 1942. Punctul de comandă era stabilit la Moruzowskaia.

Ostaşii Marii Unităţi, comandați de generalul de

divizie Gheorghe Ionescu-Sinaia, s-au remarcat în

luptele de pe Don, din zilele de 16-19 septembrie 1942, şi din zona Kletzskaja - Starkletskij din

octombrie 1942.

Divizia a 13-a Infanterie (având în subordine Regimentul 7 Dorobanţi Ploieşti, Regimentul 22

Infanterie Târgovişte, Regimentul 89 Infanterie

Braşov, Regimentul 41 Artilerie Braşov şi subunităţi

de artilerie din Regimentul 19 Artilerie Ploieşti) a desfăşurat lupte crâncene în încercuirea de la Cotul

Donului, din perioada 19-25 noiembrie 1942. Divizia

a suferit pierderi foarte mari, rămânând cu numai 784

de oameni: Regimentul 7 Dorobanţi cu un pluton (29

de oameni), Regimentul 22 Infanterie cu un pluton puşcaşi (39 de oameni), Regimentul 89 Infanterie cu

două plutoane (63 de oameni), Regimentul

19 Artilerie cu un divizion redus la două baterii (fără material), Regimentul 41

Artilerie cu un divizion redus la două

baterii (una cu material), Grupul 13

Cercetare cu un pluton (26 de oameni) şi Batalionul 13 Pionieri cu un pluton (34 de

oameni). Cooperând cu diviziile de

infanterie a 6-a Focşani şi a 15-a Chişinău, toate au reuşit să salveze un număr mic de

oameni.

Condiţiile foarte grele de climă, lipsa mijloacelor de luptă şi moralul deosebit de

scăzut al oamenilor au fost veridic

sintetizate de către comandantul Diviziei a

13-a Infanterie, generalul de divizie Gheorghe Ionescu-Sinaia (originar din

Breaza de Sus): „Divizia a 13-a Infanterie

a ţinut trei luni un front care totdeauna a întrecut cu mult capacitatea de rezistenţă

normală a unităţilor; a dus lupte foarte

grele, suferind în toate acţiunile de luptă şi

hărţuire ale inamicului, nefiind capabilă a reacţiona în forţă niciodată, din cauza efectivelor mici,

raportate la frontul mare pe care l-a avut de apărat;

toate acţiunile inamicului au fost duse cu forţe mult superioare, cărora Divizia le-a făcut faţă, de cele mai

multe ori prin contraatacuri, reuşind întotdeauna să

rămână stăpână pe situaţia frontului ei; a fost atacată în 19 noiembrie 1942 cu forţe mult

superioare (raportul de forţe 10/1) şi cu mijloace pe

care nu a avut cu ce să le combată; a reuşit să lupte o

zi întreagă (19 noiembrie), fără pauze, iar frontul ei nu a cedat decât numai acolo unde a fost zdrobit de

superioritatea covârşitoare a carelor de luptă.

Luptătorii ei, deşi au avut condiţii anterioare grele, neschimbate pe poziţii de trei luni, cu multe

lipsuri alimentare, întreţinere şi echipament, au dat

dovadă de un înalt patriotism şi spirit de jertfă. Actele de eroism au fost numeroase dar puţin

cunoscute, din cauza dispariţiei eroilor şi luptătorilor

care le-au produs şi le-au văzut.”

După şase luni de încercări dure, puţinii ostaşi din Divizia a 13-a Infanterie rămaşi în viaţă, invalizi sau

răniţi, s-au înapoiat în ţară. Ei au ajuns la Ploieşti în

luna aprilie 1943. Nevoile de apărare a zonei Prahova au determinat

Marele Stat Major să emită Ordinul nr. 60.000, din

1943, preluat şi completat de Corpul 5 Armată prin

Ordinul nr. 2.166, din 24 august 1943, care dispunea înfiinţarea Detaşamentului de Pază zonă petroliferă.

Ordinul a fost executat de către Divizia a 13-a

Infanterie.

C


Aprofundând măsurile de apărare a ţării, Marele

Stat Major, prin Ordinul nr. 583.228, din 22

noiembrie 1943, l-a împuternicit pe generalul de

divizie Mircea Dumitru (comandantul Diviziei a 13-a Infanterie) să înfiinţeze Detaşamentul Operativ al

Diviziei a 13-a Infanterie, compus din: Regimentul

18 Infanterie Braşov, Regimentul 41 Artilerie Braşov,

Batalionul 35 Vânători de Munte Schiori Satul Lung şi Batalionul 26 Vânători de Munte Schiori Cernatu.

Acest detaşament avea misiunea de apărare a

Braşovului împotriva unei eventuale agresiuni maghiare, prin închiderea defileului Predeal şi

împiedicarea pătrunderii inamicului prin pasurile

Bratocea şi Bran.

Pentru a putea conduce operativ apărarea zonei Braşov, Marele Stat Major, prin Ordinul nr. 584.016,

din 13 decembrie 1943, a dislocat Comandamentul

Diviziei a 13-a Infanterie în garnizoana Braşov. Comandamentul a fost instalat în cazarma Corpului

de Munte Secund şi a Regimentului 89 Infanterie, la

data de 3 ianuarie 1944. Prin Ordinul Marelui Stat Major, nr. 76.384, din

18 martie 1944, Secţia I-a, unităţile şi formaţiunile

diviziei au fost concentrate, pentru a fi trimise pe

front. Odată cu concentrarea Diviziei a 13-a Infanterie în

vederea plecării în zona de operaţii, Permanenţa

acesteia s-a reînfiinţat la Ploieşti. Ca urmare a bombardamentului aerian realizat

asupra Ploieştiului în ziua de 5 aprilie 1944, clădirea

Permanenţei Diviziei a 13-a Infanterie a fost distrusă şi Permanenţa a fost mutată, în întregime, la Valea

Călugărească.

Situaţia militară critică din anul 1944 a determinat

Marele Cartier General să ordone, la data de 10 aprilie, Părţii Operative a Diviziei a 13-a Infanterie,

comandată de generalul Mircea Dimitriu, să se

deplaseze pe frontul din Moldova, la dispoziţia Corpului 1 Armată.

La data de 15 august 1944, Permanenţa Diviziei a

13-a Infanterie şi-a schimbat denumirea în Partea

Sedentară. În ziua de 23 august, Divizia a 13-a Infanterie se

afla pe frontul din Moldova, la Târgu Neamţ.

Efectivele Marii Unităţi, împreună cu cele ale Diviziilor 1-a, a 4-a, a 6-a, a 20-a Infanterie, 1-a

Gardă, 1-a Blindată, a 103-a şi a 104-a Munte, şi cele ale Corpurilor 1, 5 şi 7 Armată, care se aflau în

apărare pe înălţimile situate la vest de râul Moldova,

între Mănăstirea Neamţ şi Târgu Neamţ, au fost împiedicate – în ziua de 25 august – de către trupele

sovietice să se replieze spre interiorul ţării, fiind

încercuite şi dezarmate. După intervenţia hotărâtă a

comandantului Corpului 1 Armată, generalul Gheorghe Radu pe lângă comandantul Armatei a 7-a

Gardă sovietice, efectivele armatei române au

reprimit armamentul şi s-au repliat în zona Buhuşi (sud) - Bacău (nord) - Roman (sud).

Ostaşii diviziei prahovene au trăit o nouă situaţie

critică în ziua de 2 septembrie 1944, atunci când

marile unităţi erau adunate pentru trecerea în revistă şi – la ordinul comandantului sovietic – au fost

dezarmaţi din nou şi închişi în lagăr (ofiţerii şi trupa

în lagărul din Roman, comandanţii şi statele majore în lagărul din Bacău). Ulterior aceştia au fost trimişi

ca prizonieri în U.R.S.S.

Conform Ordinului Marelui Stat Major, nr. 65.039 din 3 septembrie 1944, resturile Comandamentului

Diviziei a 13-a Infanterie (circa un sfert din efectivele

diviziei) s-au deplasat de pe frontul din Moldova în

garnizoana Braşov. Sub comanda generalului Gheorghe Corbuleanu, marea unitate a fuzionat cu

Detaşamentul 18 Pază Zona Petroliferă.

Personalul Părţii Sedentare şi al Părţii Active a Diviziei a 13-a a fost folosit pentru reorganizarea

unităţilor militare, care s-au deplasat în zona Braşov.

Aceste unităţi au asigurat acoperirea graniţei de nord din Transilvania, între Întorsura Buzăului şi

Homorod, împiedecând inamicul să pătrundă spre

Braşov.

În conformitate cu Acordul de Armistiţiu, prin Instrucţiunile Speciale nr. 70.200, din 1 noiembrie

1944, Marele Stat Major a ordonat modalităţile

desfiinţării Diviziei a 13-a Infanterie la data de 15 decembrie şi contopirea ei cu Partea Sedentară a

Diviziei a 3-a Infanterie Piteşti. În paralel,

regimentelor componente ale Diviziei a 13-a

Infanterie li s-a comunicat, prin Ordinul nr. 10.730, din 6 noiembrie 1944, să participe la acţiunea de

curăţire a munţilor Buzăului de trupele germane şi

maghiare. Col. (r) GHEORGHE STĂNCUȚU

REGIMENTUL 32 INFANTERIE „MIRCEA” upă declanșarea celui de-al Doilea Război

Mondial, unitățile militare au fost deplasate în zonele importante de apărare. În acest context,

Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” a fost dislocat, la

data de 18 septembrie 1939, în dispozitivul tactic Viișoara-Manoleasa – Ripiceni - Ștefănești - Dornești

(județul Botoșani).

În luna iunie 1940, când teritoriul României a fost amputat prin ultimatumul dat de Uniunea Sovietică,

regimentul se afla pe poziția de apărare, pe

aliniamentul Miorcani - Slobozia - Horodiștea

(județul Botoșani), având ordin să interzică trecerea

la vest de Prut a trupelor sovietice. Conform Ordinului Marelui Stat Major, Secția I-a,

nr. 16.300A, din 24 octombrie 1940, regimentul a

fost dislocat la Albești Prahova, continuând instruirea rezerviștilor și a recruților.

Marele Stat Major a intensificat instrucția armatei

în anul 1941, în scopul eliberării teritoriului românesc răpit de U.R.S.S.

Prin Decretul de mobilizare a armatei din 21 iunie

1941, primit cu Ordinul nr. 6.500, din 23 iunie 1941

D


Trecerea Nistrului de către subunităţi Române, 1941

(imagine din Arh. Muzeului Militar Național, primită

prin amabilitatea doamnei Valeria Bălescu)

al Corpului 5 Armată, Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” și-a mobilizat forțele începând cu noaptea

de 21/22 iunie.

La data de 5 iulie 1941, regimentul a trecut Prutul înaintând spre Unghieni-Bălți. Desfășurând lupte

dârze pentru eliberarea localităților basarabene

(Pârliți, Romanca, Vladimirovca, Rădeni, Cornești,

Orhei, Chiperceni, Corbeni, Bulăești, Văscăuți, Mârzești) și cucerirea altora în Operațiunea Odessa

(Vladimirovka, Karpova, Bogdanovka, Egorovka,

Ostrovka, Grigorovka, Odessa) regimentul a pierdut trei sferturi din efectiv.

După îndeplinirea misiunilor din cadrul

Operațiunii Odessa, unitatea a primit ordin să se

deplaseze pentru refacere spre garnizoana de reședință, ajungând la Ploiești la 8 noiembrie 1941.

Concentrarea efectivelor unității a avut loc, din

nou, la data de 1 iulie 1942, deplasarea spre front făcându-se pe traseul Ploiești Sud - Brăila -

Românești - Tighina - Tiraspol - Razdelnaia - Birzula

- Pervomaisc (unde a trecut Bugul), Zaporoje (unde a trecut Niprul) - Mariopol - Tangarog - Novicercasc -

Alexandrovka - Kamenskaia - Serafimovici (la 18 km

de apa Donului). Divizia a 5-a Infanterie Buzău avea

în flancul stâng Divizia a 14-a Infanterie Iași și în flancul drept Divizia a 6-a Infanterie Focșani.

Unitatea, aflată de la data de 15 august 1942 până

la 25 ianuarie 1943 sub comanda Diviziei a 5-a Infanterie, a participat la marile bătălii de la Cotul

Donului și Stalingrad.

Regimentul 32 Dorobanți „Mircea”, ca și celelalte componente ale Diviziei a 5-a Infanterie Buzău,

Diviziei a 6-a Infanterie Focșani, Diviziei a 13-a

Infanterie Ploiești, Diviziei a 14-a Infanterie Iași și

Diviziei a 15-a Infanterie Chișinău, au fost încercuite în noaptea de 22/23 noiembrie 1942, la Cotul

Donului. Regimentul a pierdut 70% din efective și

mijloace de luptă. În ziua de 27 noiembrie 1942, unitatea – care

rămăsese doar cu un sfert din efective – a reușit să

iasă din încercuire și să se atașeze Diviziei a 7-a

Cavalerie română lângă satul Golovokamenskaia. Aici, regimentul și-a refăcut forțele de luptă până la

nivelul unui pluton și, la data de 22 decembrie 1942,

a fost dispus în apărarea podului de peste Doneț, sub comanda căpitanului Constantin Nistor.

După data de 25 ianuarie 1943, rămășițele

regimentului au început retragerea sub comanda aceluiași capitan, Constantin Nistor. În condițiile unei

ierni foarte grele, a lipsurilor materiale și a unor

umilințe deosebite suferite din partea comandanților

armatei germane precum și a populației rusești, unitatea a ajuns la 1 aprilie 1943 la Tighina, cu

următorul efectiv: un ofițer (comandantul), un

subofițer (ajutorul comandantului) și 32 de ostași.

Până la data de 1 august 1943, regimentul și-a

refăcut efectivele și mijloacele de luptă și apoi a fost

dislocat la Tiraspol, sub comanda colonelului Constantin Irimescu și a ajutorului său, locotenentul-

colonel Gheorghe Oniceanu. La Tiraspol, unitatea a continuat instrucția efectivelor și a contribuit la

menținerea ordinii interioare.

Ca urmare a înaintării armatei sovietice dar și a pătrunderii curentului bolșevic în rândul ostașilor

originari din Basarabia (care făceau parte din

regiment, după completarea efectivelor), ostașii

basarabeni de origine ucrainiană și rusă au dezertat în masă, cu echipamentul din dotare, pe itinerariul de

retragere Ialoveni - Lăpușna - Hâncești - Onești -

Leușeni. Retrăgându-se treptat, regimentul a ajuns în aprilie

la Huși, iar apoi în gara Crețești (7 aprilie 1944), de

unde a plecat (9 aprilie 1944) spre a fi cartiruit în

următoarele localitați din județul Prahova: Dumbrava (Batalionul 1), Berceni (Batalionul 2) și Vadul

Părului (Batalionul 3).

Conform Odinului comandantului Diviziei a 5-a Infanterie Buzău, nr. 8.069, din 1944, Regimentul 32

Dorobanți „Mircea” s-a îmbarcat în tren la Valea

Călugărească cu destinația Putna Seacă - Țifești, zonă unde a fost cantonat și și-a continuat instrucția.

La data de 5 mai 1944, regimentul a fost dislocat

mai aproape de front, în localitățile băcăuane:

Răcăciuni, Gârleni, Lespezi, Berești-Bistrița și apoi mai spre nord, în zona Dumbrava - Bogdana - Itești -

Galbeni. La Galbeni, s-a continuat instrucția prin

executarea exercițiilor tactice și a tragerii cu armamentul din dotare.

Comandantul regimentului, colonelul Constantin

Irimescu, a fost mutat la comanda Cercului Teritorial Brașov, la comanda unității succedându-se

locotenentul-colonel Dumitru Voinescu și colonelul

Vasile Constantinescu.

În ziua de 1 iunie 1944, regimentul a fost dislocat pe front, la sud de Podul Iloaiei, parcurgând

itinerariul Galbeni - Roman - Negrești - Buhăiești -

Bârnova - Ciurea - Mogoșești - Horlești, sub comanda locotenentului-colonel Dumitru Voinescu.

Ostașii regimentului au desfășurat lupte foarte

grele în lunile iunie, iulie și august pe dealurile din


sudul orașului Podul Iloaiei, în satele Hoisești, Dumești, Horlești și Voinești.

La data de 20 august 1944, regimentul a început

retragerea pe itinerariul Voinești - Țibana - Țibănești - Negrești - Vaslui (ajuns la 21 august) - Bârlad

(poposit la 22 august) - Tecuci (cartiruit la 23 august)

- Focșani - Râmnicul Sărat - Buzău (sosit la 26

august). Conform Ordinului Marelui Stat Major, la data de

27 august 1944, Regimentul 32 Dorobanți „Mircea”

s-a reorganizat în comuna Plop din județul Buzău. Reorganizarea a continuat apoi în comuna Stâlpu

(Buzău). În urma acestei acțiuni, unitatea a mai primit

un batalion format din trei companii a câte trei

plutoane de pușcași fiecare și o companie de armament de artilerie 120 mm (în total 26 ofițeri,

18 subofițeri și 256 ostași). Pierderile suferite pe

frontul din Moldova au fost de 70% din efectivul regimentului.

Regrupându-se în ziua de 28 august 1944,

regimentul și-a continuat deplasarea pe itinerariul Fulga - Drăgănești - CocoGăști Colț și a luptat la

Dărmănești sub comanda căpitanului Emil Vulpescu.

Partea Sedentară a Regimentul 32 Dorobanți

„Mircea”, comandată de maiorul Constantin Nuță, a primit de la comandantul garnizoanei Ploiești,

colonelul Spiridon Oprescu, în noaptea de 24 august

1944 la ora 220

, ordinul de pregătire a efectivelor pentru a trece la demobilizarea trupelor germane.

Ca urmare, Regimetul 32 „Mircea” Partea

Sedentară – format din Batalionul de pușcași, organizat pe patru companii – în colaborare cu o

companie din Regimentul 7 Dorobanți Prahova, s-a

angajat în luptele de dezarmare a trupelor germane –

cu începere de la 25 august – la Boldești, Lipănești, Scăieni, Balaca, Zamfira.

A doua zi, infanteriștii din Regimentul 32

Dorobanți „Mircea” Partea Sedentară, în cooperare cu cavaleriștii din Regimentul 3 Călărași, a repurtat

strălucite victorii la Măgurele și Vălenii de Munte.

În ziua de 27 august, Partea Sedentară a

regimentului a continuat luptele de dezarmare a unor subunități germane la Lipănești, Scăeni, Boldești și

Balaca, subunități ce se îndreptau spre munți. Luptele

au continuat în ziua de 28 august, când Partea Sedentară a regimentului a intrat sub ordinele

colonelului Simion Batcu, care devenise comandantul

tuturor formațiunilor Părții Sedentare din zona Lipănești. În acea zi, controlând șoseaua Blejoi -

Măgurele, Partea Sedentară a Regimentului 32

Dorobanți „Mircea” a capturat o coloană germană ce

avea 45 mașini, dintre care 3 au fost luate intacte, 7 au fost distruse și restul incendiate. Tot atunci au fost

capturați și 50 de prizonieri de război germani. În

ziua următoare (29 august), ostașii Părții Sedentare a regimentului au mai capturat, la ieșirea din Lipănești,

15 ostași și 7 mașini.

La data de 30 august, ostașii din Partea Sedentară a Regimentului 32 Dorobanți „Mircea” au

supravegheat și controlat circulația pe șoseaua Blejoi - Vălenii de Munte.

În dimineața zilei de 31 august, ora 700

, două

plutoane din acest regiment s-au opus intrării în localitatea Vălenii de Munte a unei coloane germane

formată din circa 130 camioane, 4 tancuri și 10

tunuri, coloană care pornise din zona Păulești -

Plopeni pe șoseaua Mălăiești - Poiana Vărbilău - Gura Vitioarei. Compania a 2-a, sub comanda

maiorului Constantin Nuță, a capturat, la ora 1300

, o

coloană germană de 15 mașini care se deplasa din pădurea Păulești spre Lipănești. În seara aceleiași zile

de 31 august 1944, Partea Sedentară a Regimentului

32 Dorobanți s-a retras în cazarma situată în Ploiești,

pe strada Mărășești, nr. 279. Conform Instrucțiunilor Comisiei Interaliate și a

Ordinului Marelui Stat Major, nr. 340.000, din

2 noiembrie 1944, Partea Sedentară a Regimentului 32 Dorobanți „Mircea” s-a desființat, la data de

25 noiembrie 1944. Cadrele active, materialele și

arhiva s-au transmis Regimentului 34 Infanterie Constanța.

Partea Activă a Regimentului 32 Dorobanți

„Mircea” a fuzionat, în ziua de 31 august 1944, cu

Regimentul 92 Infanterie Orăștie, unitatea numin- du-se de acum înainte Regimentul 92 Infanterie

Orăștie. Acesta a fost deplasat în zona Ciupercenii

Vechi - Calafat - Basarabi, cu misiuni de supraveghere a navigației pe Dunăre și de interzicere

a pătrunderii trupelor germane la nord de Dunăre.

Regimentul s-a reorganizat, la data de 12 octombrie 1944, pe două batalioane și trei

companii neîmbatalionate, în conformitate cu Ordinul

Marelui Stat Major, nr. 67.000, din 1944, transmis de

Divizia a 5-a Infanterie Buzău cu Ordinul nr. 1.457A, din 1944. Ulterior, s-a deplasat în Banat, pe itinerariul

Vânju Mare - Orșova - Mehadia - Ohaba, unde a

împiedicat pătrunderea trupelor germane de pe teritoriul Iugoslaviei.

După 22 octombrie 1944, regimentul s-a deplasat

pe itinerariul Simersig - Buziaș - Silagin - Isgăr -

Vermeș - Berzovia - Surducul Mare - Gomorâște - Cacova.

Aflat sub comanda Diviziei a 18-a Infanterie

„Sibiu”, regimentul a participat la eliberarea Ungariei (de la sfârșitul lunii octombrie până la sfârșitul lunii

decembrie 1944) și a Cehoslovaciei (1 ianuarie-

12 mai 1945). Înapoiat de pe front, regimentul a fost dislocat la

Marghita (2 august 1945) și apoi la Zalău (24 august

1945). Conform Ordinului Marelui Stat Major, nr.

45.052, din 10 ianuarie 1949, Regimentul 92 Infanterie Orăștie s-a transformat în Regimentul 32

Infanterie și a fost mutat la Timișoara (1959).

La data de 23 octombrie 1969, conform Decretului nr. 717, în titulatura regimentului s-a adăugat

denumirea „Mircea”, unitatea redevenind Regimentul

32 Infanterie „Mircea”. Col. (rtr) CONSTANTIN CHIPER


Eroi prahoveni în al Doilea Război Mondial

General de brigadă VASILE DAVIDESCU

asile Davidescu a fost veteran al

Războiului pentru Întregirea

Neamului Românesc (1916-1919) şi al celui de-al Doilea Război Mondial.

Părinţii săi, Vasile şi Maria, i-au dat

naştere la data de 13 mai 1894, în

localitatea Măgureni, plasa Filipeşti, judeţul Prahova. A copilărit şi a absolvit

şcoala primară în localitatea natală. Liceul

„Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploiești l-a urmat şi absolvit, cu bacalaureat. Fire studioasă,

Vasile Davidescu a urmat şi absolvit cu mult succes

Şcoala Militară de Artilerie Geniu şi Marină (al cincilea din cei 50 elevi înscrişi la Secţia artilerie),

Şcoala Specială de Artilerie (al şaselea din 63

ofiţeri), Şcoala Superioară de Război şi cursul

complementar de stat major. Cariera militară a început-o cu gradul de

sublocotenent (1 iulie 1916), a continuat-o cu gradul

de locotenent (1917), căpitan (1919), maior (1930), locotenent-colonel (1937), colonel (1942), general de

brigadă post-mortem (3 septembrie 1942). Evoluţia

în funcţiile militare a fost frumoasă şi demnă de reţinut. Astfel, în toamna anului 1916, a comandant o

Secţie de artilerie a Bateriei 1 din Regimentul 19

Artilerie Ploieşti, în luptele din Dobrogea. A fost

comandantul Bateriei Trageri din Regimentul 19 Artilerie în luptele de pe Valea Buzăului, Râmnicu

Sărat şi Putna.

Avansat la gradul de locotenent, ofiţerul a comandat o baterie din Regimentul 19 Artilerie

Ploieşti, în luptele de la Mărăşeşti, din vara anului

1917. După transformarea Regimentului 19 Artilerie

în Regimentul 19 Obuziere, căpitanul Vasile Davidescu a comandat, în anii 1919-1920, Bateria a

2-a, fiind apreciat atât de către colonelul Miclescu,

comandantul regimentului, cât şi de către colonelul Gavriliu, comandantul Brigăzii 5 Artilerie, iar în anii

1921-1922 a comandat Bateria a 7-a din Regimentul

39 Artilerie Târgu Mureş. Revenit în perioada anilor 1922-1925 la

Regimentul 19 Obuziere, ofiţerul s-a simţit acasă, la

propriu, comandând Bateria 1-a şi a fost notat cu

calificativul „foarte bine” de către comandantul regimentului, colonelul Boboc, şi de către generalul

Mironescu, comandantul Diviziei 13 Infanterie

Ploieşti în anii 1924 şi 1925. În perioada lunilor iunie-septembrie 1925,

ofiţerul a urmat cursurile Şcolii Speciale de Artilerie

de la Râşnov, iar apoi, între 1 octombrie 1925 şi 1 iulie 1927, cursurile Şcolii Superioare de Război.

În perioada 1 august 1927 - 1 aprilie 1928 a făcut

stagiu la Regimentul Artilerie Antiaeriană Bucureşti,

comandând Bateria a 5-a. În perioada 2 aprilie 1928 - 1 noiembrie 1930 a făcut stagiul la Secţia Operaţii,

din Marele Stat Major, fiind atestat ofiţer de stat

major, şi notat „foarte bine” de către

colonelul Petre Dumitrescu şi generalul

Economu. În perioada 2 noiembrie 1930 - 10 mai

1934 a lucrat la Biroul 3, Secţia Operaţii

din Marele Stat Major, sub comanda

colonelului Petre Dumitrescu şi a generalului Ionescu.

Maiorul Vasile Davidescu a comandat,

în perioada 1934-1936, Divizionul 3 din Regimentul 1 Artilerie Timişoara, menţinându-se la

nivelul calificativului foarte bine. Comandantul

Brigăzii 1 Artilerie, generalul Apostolescu, îl numea „stâlpul moral al Regimentului 1 Artilerie „Carol I”

(afirmându-se la comanda Divizionului al 3-lea şi ca

şef al Biroului Instrucţie)”, iar generalul de divizie

Economu, comandantul Corpului 7 Armată, îl evidenţia pentru calităţile de profesor la Şcoala de

Aplicaţie Artilerie Timişoara. Din iunie 1936 şi până

în iulie 1937 a comandat Divizionul 3, a fost profesor la Şcoala de Ofiţeri Superiori din

Garnizoana Timişoara şi a îndeplinit funcţia de şef al

Biroului Mobilizare din divizie, cu prilejul manevrelor militare. „Eminent ofiţer de stat major”,

apreciau generalul Bunescu, comandantul Diviziei 1

Infanterie şi generalul Economu, comandantul

Corpului 7 Armată. În anii 1938-1939, locotenentul-colonel Vasile Davidescu a fost profesor de tactică

generală la Secţia Militară din Şcoala Politehnică

Timişoara şi la Şcoala Ofiţeri Superiori pe Garnizoana Timişoara, fiind apreciat ca „un ofiţer de

excepţie” al artileriei, atât de către generalul

Corneliu I. Dragalina, comandantul Diviziei 1

Infanterie, cât şi de către generalul de divizie Gheorghe Oprescu, comandantul Corpului 7 Armată.

Locotenentul-colonel Vasile Davidescu a

îndeplinit, în perioada 10 august 1939 - 29 iunie 1940, funcţia de şef de Stat Major la Divizia 1

Infanterie, profesor la Şcoala Politehnică şi la Şcoala

de Ofiţeri Superiori din Garnizoana Timişoara, sub comanda generalului Dragalina, din Divizia 1

Infanterie, şi a generalul de divizie Leventi,

comandantul Corpului 7 Armată.

Numit şef de Stat Major la Divizia 19 Infanterie Timişoara, la data de 29 iunie 1940, ofiţerul şi-a pus

la bătaie toată capacitatea intelectuală în vederea

elaborării unor planuri realiste de acţiune ale marii unităţi (în perspectivă). Avansat la gradul de colonel,

a îndeplinit funcţia de şef al Statului Major al

Diviziei 19 Infanterie în operaţiunea militară Odessa, remarcându-se prin clarviziunea hotărârilor adoptate.

În urma rănilor grave suferite în luptele din Caucaz,

în vara anului 1942, a decedat, la data de

3 septembrie 1942, la Spitalul Militar German Konstantinovskaia, cernind sufletele familiei şi ale

camarazilor săi.

V


Cercul ,,Cultul Eroilor”

la Monumentul de la

Drajna de Jos

În decursul carierei militare, generalul de brigadă, post-mortem, Vasile Davidescu a fost decorat cu

numeroase ordine şi medalii militare: Ordinul

„Coroana României”, clasa a V-a, cu spade şi panglică de virtute militară, Ordinul „Steaua

României”, cu spade şi panglică de virtute militară,

Ordinul german „Crucea de Fier”, Medalia „Crucea Comemorativă”, cu baretele Dobrogea, Carpaţi,

Mărăşeşti 1916-1919, Medalia „Victoria” (1920),

medalia „Semnul Onorific de aur” pentru 25 de ani de activitate în armată.

Col. (rtr) CONSTANTIN CHIPER

EROII DE LA DRAJNA-PRAHOVA Încă din anul 1991 a fost înființată, în comuna Drajna, Asociația Veteranilor de Război și a Cadrelor

Militare în Rezervă și Retragere, care, în 1992, condusă de primul său președinte, Cpt. (rtr) Dumitru

CURSARU (decedat în 2004) și susținută de primarul Dumitru POPA, reușea să ridice un monument în Drajna

de Sus. În anul 2009 a fost constituit Cercul ,,Cultul Eroilor” la Școala ,,Platon Mocanu” și au fost executate lucrări de refacere și ambientare la toate monumentele comunei. Prin eforturile deosebite ale membrilor acestei

organizații, au fost culese informații despre toți eroii și veteranii de război ai comunei. Acești oameni deosebiți

se mândresc nu doar cu trecutul comunei (urmele castrului roman, spre exemplu) sau cu prezentul (modul exemplar în care oamenii țin pasul cu dezvoltarea), ci și cu grija deosebită cu care sunt păstrate bogățiile

culturale si spirituale ale comunității. Prezentăm, în continuare, articolul primit de la inimoșii membri ai

Asociației ,,Cultul Eroilor” din această frumoasă comună prahoveană, pe meleagurile căreia au poposit cândva

Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, stolnicul Stroe Buzescu, principele Gheorghe Racozi I, Constantin Brâncoveanu, logofătul Alexandru Filipescu – zis Drăjneanu – stăpân al moșiei și al Castelului de la Drajna,

dar și istoricul Nicolae Iorga, scriitorul și omul politic A.I. Bassarabescu sau poetul Nichita Stanescu.

n prima conflagraţie mondială (1914-1919), la

care România a participat din 1916, comuna

Drajna a trimis în război 1600 de bărbaţi: 750 din Drajna de Jos, 370 din Drajna de Sus, 450 din

Ogretin, Cătun şi Mierla. Din aceştia, au murit pe

câmpul de luptă 360 de bărbaţi: 160

din Drajna de Jos, 91 din Drajna de Sus, şi 119 din Ogretin, Cătun şi

Mierla.

Cea de a doua conflagraţie mondială (1939-1945), la care

România a participat din 1941 până

în 1945, a fost şi mai pustiitoare, din

punct de vedere uman şi material. Din comuna Drajna au fost mobilizaţi

600 de bărbaţi: 270 din Drajna de

Jos, 175 din Drajna de Sus şi 160 din Ogretin, Cătun şi Poiana Mierlei. Au

murit în campaniile militare din Est şi

din Vest 155 de bărbaţi: 63 din Drajna de Jos, 27 din Drajna de Sus

şi 65 din Ogretin, Cătun şi Poiana

Mierlei.

În monografia comunei Drajna am nominalizat pe toţi ostaşii căzuţi în

aceste războaie nimicitoare. Pentru numărul 3 al

revistei „Prahova eroică” vă propunem următorii eroi:

1. Locotenent Pompiliu MĂNDIŢĂ născut la

data de 18 ianuarie 1895, fiul lui Costache

Iamandescu (fost primar 15 ani în Drajna de Sus) şi al Stanei Iamandescu, a absolvit cinci clase primare

la şcoala din localitatea natală şi cursurile Şcolii

Normale din Ploieşti în anul 1912. După absolvire, a fost numit învăţător la Şcoala Primară din localitatea

Podurile. După trei ani de dăscălie, a fost încorporat

la Şcoala Militară de Ofiţeri Infanterie Rezervă, de

pe lângă Regimentul 32 Infanterie „Mircea” din

Ploieşti, care era dislocat în zona Măneciu Ungureni-

Cheia pentru instruire în vederea participării la războiul pentru întregire statală şi naţională (1916-

1919). Absolvind şcoala militară cu gradul de

sublocotenent, a fost numit

comandant de pluton în Regimentul 32 Infanterie. A participat cu ostaşii

acestui eroic regiment la acţiunile de

luptă din zona Braşovului, Bran, Dragoslavele, Câmpulung Muscel,

Târgovişte, Ploieşti, Mizil, Buzău,

Focşani, retrăgându-se în decembrie

1916 la Dorneşti, judeţul Botoşani. În iarna anului 1916-1917, asemenea

celorlalte unităţi militare din armata

română, regimentul a fost reorganizat, completându-i-se

efectivele de luptători, dotarea cu

mijloace de luptă şi instruirea cu ajutorul misiunii militare franceze,

conduse de generalul Berthelot.

Regimentul 32 Infanterie „Mircea”,

împreună cu celelalte unităţi militare prahovene, a participat la marea

bătălie de la Mărăşeşti. Unităţile militare prahovene

s-au remarcat în atacul desfăşurat în cămăşi în zilele de 25, 27, 29, 31 iulie 1917 (a fost foarte cald şi

ostaşii, îmbăindu-se în râul Siret, au pornit la luptă în

cămăşi). Pompiliu Măndiţă, avansat locotenent şi

numit comandant al Companiei a 6-a din Regimentul 32 Infanterie, a căzut în luptele la baionetă, în ziua

de 25 iulie 1917 la Doaga-Mărăşeşti. Înaltul spirit de

sacrificiu i-a îmbărbătat şi îndârjit în luptă pe foştii subordonaţi.

2.Locotenent aviator Petre NICULESCU s-a

născut la 5 februarie 1914 în Drajna de Jos. A

о


Nicolae Prușanu și statuia de la

Monumentul Vânătorilor

Nicolae Prușanu cu familia

absolvit 5 clase primare în localitatea natală. Întrucât părinţii s-au mutat la Bucureşti l-au înscris pe fiul lor

la Liceul Militar din Cernăuţi. Absolvind liceul în

anul 1930, în calitate de şef de promoţie, Petre Niculescu a frecventat timp de patru ani cursurile

Academiei de Marină, Secţia hidroaviaţie. În anul

1935 a fost numit în funcţia de pilot de aviaţie şi

observator la Flotila de Hidroaviaţie Palazu Mare-Constanţa. Probând înclinaţii şi măiestrie în

conducerea avionului, a fost încadrat pilot de

încercare a avioanelor. A fost primul aviator român care, în prezenţa regelui Carol al II-lea, a zburat în

timpul unei aplicaţii pe sub podul Anghel Saligny de

la Cernavodă. A fost decorat de către rege cu Ordinul

„Virtutea Aeronautică”. În anul 1940, în timp ce făcea probele de încercare la un nou tip de avion,

prevăzut cu dispozitive de aterizare şi decolare de pe

apă, a căzut în Lacul Razelm. A fost înmormântat cu onoruri militare la care au participat cadre superioare

din Ministerul de Război şi de la Guvernul

României. A fost declarat erou de război. Conducerea Primăriei Drajna i-a ridicat o troiţă lângă

Monumentul Eroilor din Drajna de Jos.

3. Sublocotenent Dumitru Gh. COTUNĂ s-a

născut la data de 14 aprilie 1919 în Drajna de Jos, în

familia lui Gheorghe şi Voica Cotună, fiind al doilea între cei cinci copii (Alexandru, Dumitru, Ilie,

Silvestru şi Xenia-Virginia). A fost cunoscut de către

cadrele didactice şi cei apropiaţi ca un copil vioi, vesel, plin de viaţă, inteligent şi talentat. A urmat

Şcoala Primară la Drajna de Jos, Şcoala de Arte şi

Meserii la Vălenii de Munte şi Liceul Industrial din

Ploieşti. După absolvirea liceului a frecventat cursurile Facultăţii de Drumuri şi Poduri din

Bucureşti. Fiind recrutat la Şcoala de Ofiţeri Rezervă

Infanterie din Ploieşti, după absolvire a fost încadrat la Regimentul 11 Infanterie “Siret” din Galaţi. În

această unitate, a fost numit comandant de pluton,

participând la luptele de eliberare a Transilvaniei de

Nord, a Ungariei şi Cehoslovaciei. A murit în luptele din Munţii Tatra, fiind imortalizat de scriitorul Aurel

Mihale, în lucrarea „Moartea unui sublocotenent”. A

fost înmormântat în Cimitirul Militar de Onoare de la Zvolen-Slatina, Sectorul K, locul 8748. Consătenii

i-au ridicat lângă Monumentul Eroilor din localitate

un modest monument funerar.

Datele au fost transmise de MARIA A. ŢAPOREA,

DUMITRU POPA şi ALEXANDRU

PĂTRULESCU

NICOLAE PRUȘANU

eseriaș și mic negustor, Nicolae Prușanu s-a născut în

1855 la Ploiești. A participat la

Războiul de Independență ca

subofițer în Regimentul 7 Prahova. Se comportă vitejește și se întoarce

din război cu “Virtutea Militara" și

"Steaua României". Războiul i-a lăsat amintiri de

neuitat, fiind deosebit de

impresionat de eroismul prahovenilor din Batalionul II

Vânători, motiv pentru care a făcut

tot ce i-a stat în puteri pentru

eternizarea memoriei luptelor și a eroilor de atunci. A fost

președintele Asociației Veteranilor

de Război din Județul Prahova și inițiatorul Comitetului de inițiativă

pentru strângerea banilor necesari

realizării și apoi ridicării Monumentului Vânătorilor, fiind cu

adevărat sufletul acestuia.

A lansat liste de subscripție în toată

țara, a făcut parte din comisia care a ales sculptorul și proiectul monumentului, a

supravegheat ridicarea lui.

Ziua de 13 oct. 1897, ziua inaugurării, a fost cea mai fericită zi din viața lui.

Și încă un fapt deosebit: Nicolae Prușanu a servit ca model

sculptorului Giorgio Vasilescu,

alături de Grigore Ion din

Dumbrăveşti, preşedintele Comitetului de iniţiativă, Ioan Gr.

Sorescu și Neagu Anton din

Tinosu, el fiind reprezentat ţinând arma în mâini, gata de atac.

În timpul ocupației germane

(1916-1918), monumentul a fost

vandalizat, iar tunurile turcești,

capturate la Plevna, au fost date

armatei turcești care le-a distrus. La începutul perioadei

interbelice, Nicolae Prușanu, unul

dintre ultimii veterani ai Războiului de Independență a

început o campanie pentru

renovarea Monumentului Vânătorilor. A făcut eforturi

supraomenești pentru restaurare.

Pe 10 mai 1927, Prușanu trăia o

altă clipă fericită când defila pe Bulevard, trecând pe lânga recent

renovatul monument. A murit la 2 iulie 1930, fiind

înhumat în Cimitirul Bolovani.

Ing. SERGIU UȚĂ BĂICOIANU

M

http://www.republicaploiesti.net/2011/03/bulevardul-independentei.html


Ecaterina Teodoroiu

EROISMUL VĂZUT MAI DE APROAPE oi continua rezumatul amintirilor tatălui meu (puse la persoana a treia) din timpul Primului

Război Mondial.

Cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă

de la Botoşani au început la 15 decembrie 1916 şi au urmat cu mare intensitate, mai bine de şase luni.

Elevii n-au avut liber decât în prima zi de Crăciun şi

de Bobotează, de Paşte şi de Înălţare. Învăţau tot felul de regulamente, instrucţia

grupei, a plutonului şi a companiei,

elemente de tactică militară şi câte altele, dar mai ales făceau instrucţie; cu armele

noi, cu grenadele, simulări de atacuri,

săpat tranşee, replieri şi retrageri.

Erau 92, dintre care mai mult de două treimi primiseră botezul focului. Mai erau

şi câţiva proaspeţi recruţi de 19 ani şi chiar

voluntari de 17-18 ani. Dar mai erau şi ei, cei care stătuseră până atunci prin birouri,

la care ceilalţi se uitau cam cu dispreţ. Tata, modest

cum era, simţea din plin inferioritatea lui, îi saluta de

departe pe aceşti camarazi şi-i socotea pe toţi nişte eroi.

Lucrurile au început să se schimbe după vreo

două trei săptămâni; tata ştia să ia notiţe, după ce se preda, tocea regulamentele şi manualele, răspundea

cu siguranţă la întrebări. Apoi au venit aplicaţiile

practice; n-a lipsit de la nici una, a dovedit, deşi era cel mai scund, o mare rezistenţă la marşuri. Când a

început instrucţia cu noile arme, a urmărit cu atenţie

demonstraţia ofiţerului francez şi a fost primul care a

reuşit să demonteze şi să remonteze puşca, spunând fiecărei piese pe nume.

După 15 iunie au început examenele şi teoretice

şi practice. Elevii s-au dovedit pregătiţi şi toţi 92 au absolvit cu succes şcoala. La clasificaţie, tata a ieşit

pe locul al XVI-lea, lucru care l-a făcut fericit.

În ziua de 29 iunie, Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, urma să fie avansaţi la gradul de

sublocotenent (rezervă). Li s-au adus uniforme, tot

de trupă, dar noi nouţe, în schimb centura era

ofiţerească, cu diagonală şi port pistol. Colonelul – comandant, i-a strâns în ajun, i-a inspectat şi i-a

plăcut cum arătau, apoi le-a desluşit cu de-amănuntul

ce aveau de făcut a doua zi. Pe 29 iunie, la 9 dimineaţa, s-au adunat pe platou

şi s-au aliniat. Cum tata era cel mai scund dintre toţi,

fusese aşezat primul în flancul drept.

Erau în ,,pe loc repaus”, când un ofiţer comandă: ,,Drepţi!” şi apăru colonelul cu o tânără îmbrăcată la

fel ca ei.

-Băieţi, – cuvântă comandantul - vă prezint pe domnişoara Ecaterina Teodoroiu, pe care toată lumea

o cunoaşte ca ,,eroina de la Jiu”. Ea a venit astăzi aici

pentru ca, alături de voi, să fie avansată la gradul de sublocotenent al armatei române.

Tot frontul a salutat-o strigând cu entuziasm de

trei ori ,,urraa!”

Apoi colonelul i s-a adresat: -Domişoară, pofteşte în flancul drept! şi a comandat ,,pe loc repaus!”.

Tata s-a trezit lângă ,,eroina de de la Jiu”; a şovăit

o clipă, apoi şi-a învins timidiatea şi a intrat în vorbă

cu ea: -Domnişoară, nu vă supăraţi, sunt şi eu învăţător,

la Vâlcăneşti, în Prahova...

-Ooo..... –zise ea, zâmbind cu bunăvoinţă –Deci colegi...

-Vreau să vă întreb ceva ... aţi visat de

mică să fiţi eroină? Aţi regretat că nu sunteţi băiat, să purtaţi arme? Cum v-aţi

pregătit?...

-Nu, nici nu te gândi, colega! Eu am

visat să ajung învăţătoare şi să-i învăţ pe copii să-şi iubească ţara, aşa cum o iubeam

şi eu. Pentru asta m-am înscris la Normală

şi m-am silit să învăţ bine. Mai visam să mă mărit cu un om cumsecade şi să avem

copii. Voiam să-i învăţ să-şi iubească ţara, aşa cum

mă învăţase pe mine mama şi cum îi învăţam eu pe

şcolarii mei. Doream din tot sufletul să se facă România Mare. Înţelegeam şi eu că Ardelul nu ne va

fi cedat de bună voie, că va trebui să-l luăm cu

armele, dar îmi închipuiam că va fi un război drept, purtat undeva pe front. Gândeam raţional. Când, mai

târziu, duşmanii au intrat pe pământul ţării, am

început să simt o ură groaznică împotriva lor, mai ales când au început să se apropie de Târgu Jiu. Ceea

ce m-a înfuriat cel mai tare a fost că, atunci când a

trecut un avion pe deasupra noastră, copiii

zburdalnici şi curioşi, au dat fuga să-l vadă strigând: ,,Vlaicu! Vlaicu!”, deşi Vlaicu murise de trei ani.

Am încercat să-i adun şi să-i pun la adăpost dar n-a

fost cu putinţă. Din aeroplan au aruncat sute, poate mii de hârtiuţe tipărite în româneşte. Copiii, plini de

bucurie, s-au repezit şi s-au luat la întrecere care

adună mai multe, câţiva mi-au adus şi mie. Scria acolo că armata imperială germană, neînfrântă pe

toate fronturile, înaintează permanent pe teritoriul

României şi în câteva săptămâni va ocupa întreaga

Românie. Spuneau că vin să pedepsească pe rege şi pe regină – doamne, ce lucruri oribile scriau despre

ei! – că-i vor aresta şi duce în Germania, în lagăr, ca

şi pe guvernanţii corupţi care au vândut ţara ruşilor. Ne cereau să nu opunem rezistenţă, ci să ajutăm

trupele lor şi dădeau numele unor ofiţeri români care

trecuseră de partea lor. Şi câte şi mai câte murdării!

Atunci am crezut că înnebunesc, că viaţa mea nu mai valora nimic. Ura aceasta care mi-a cuprins inima şi

mintea m-a îndemnat să fac lucruri la care nu m-aş fi

gândit niciodată. Am strâns lumea pe lângă mine şi le-am vorbit cu atâta patimă încât i-am înnebunit pe

toţi. Apoi...

Atunci s-a auzit un semnal de trompetă şi colonelul şi-a strigat ordinul:

-Atenţiune! Drepţi! –Tot frontul a luat poziţia

ordonată şi a încremenit. O fanfară adusă nu ştiu de

V


Cimitirul Eroilor din Ploieşti

unde a început să intoneze marşul de întâmpinare. La capătul platoului, la vreo 150 de metri de frontul

elevilor, se opriseră două maşini şi coborâră regele

Ferdinand, cu nişte generali, aghiotanţi, un ofiţer francez, întâmpinaţi de colonelul comandant şi

maiorul ajutor care veniseră în pas alergător.

Când înalţii oaspeţi se apropiară, fanfara trecu la

,,Trăiască regele!”-imnul naţional şi toţi încremeniră în poziţia ,,pentru onor”.

Fanfara tăcu şi începu să cuvânteze regele. Nu a

vorbit mult, până în 10 minute. Nici nu vorbea prea bine româneşte, dar era atât de emoţionat, spusele lui

cuprindeau atâta dragoste, încât toţi fură cuceriţi şi

după ce încheie, asigurându-i că va fi mereu alături

de ei, uralele nu mai conteniră multă vreme. Într-un minut sau două, colonelul mulţumi, plin

de respect, regelui pentru cuvinele rostite şi-l asigură

că noii promovaţi nu-şi vor precupeţi sângele pentru ţară şi rege.

Din nou strigară ,,urraaa!” Şi veni momentul cel

mai important al zilei, pe care îl aşteptau de nu ştiu câtă vreme. Toţi elevii urmau să treacă prin faţa

regelui şi să primească epoleţii cu tresa de

sublocotenent, brevetul de ofiţer şi ordinul de numire

la o unitate. Prima fu strigată Ecaterina Teodoroiu. Înaintă

șase paşi şi, în poziţie de drepţi, luă din mâna regelui

cele care i se cuveneau, regele primindu-le de la doi aghiotanţi. Pe lângă acestea, regele îi mai dădu încă

un brevet şi nişte barete într-o cutioară, anunţând că i

s-a conferit sublocotenentului Teodoroiu Ecaterina, una dintre cele mai înalte distincţii româneşti, de

curând creată, Ordinul de război ,,Regina Maria”. Decoraţia nu era gata la monetărie şi urma s-o

primească mai târziu. Regele a felicitat-o şi i-a dorit

succes în luptă şi în viaţă. Ecaterina Teodoroiu, în poziția de drepți, a primit

toate acestea, ca și strângerea de mână a regelui, a

strigat ,,Să trăiți, Majestatea Voastră!”, apoi a făcut

reglementar stânga`mprejur și a dat să se întoarcă în front, dar n-a mai ajuns acolo, căci niște ziariști și un

fotograf au luat-o cu ei.

Apoi, în ordine alfabetică, au fost chemați toți absolvenții, primind din mâna regelui documentele și

epoleții. Dintre ei, 18 au primit și decorații. Tata a

rămas surprins și încântat când a primit ,,Bărbăție și

Credință”; comandantul de la 6 ,,Mihai Viteazul” nu-l uitase.

Când și ultimul și-a primit epoleții, regele li s-a

adresat a doua oară, spunându-le câteva cuvinte. Le dorea suces în luptă și-i asigura că va fi alături de ei.

Apoi regele a salutat, s-a întors și a plecat, urmat de

aghiotanți, în timp ce fanfara intona imnul ,,Trei culori”.

Colonelul, care îi condusese pe oaspeți, s-a întors

și le-a vorbit cu un glas blând și dulce, pe care nu i-l

cunoscuseră până atunci: - Domnilor ofițeri, mai am puține ordine să vă

dau! Este ora 11, aveți două ore libere. Vă puneți

epoleții, vă ferchezuiți, luați masa și la ora 1 să fiți toți la Teatrul ,,Eminescu”. O să cânte pentru voi cel

mai mare muzician român, George Enescu… Rupeți

rândurile! Prof. emerit PAUL D. POPESCU

Monumente prahovene

MONUMENTE ALE EROILOR PLOIEŞTENI

DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL espectul ploieştenilor faţă de eroii neamului, căzuţi în anii Primului Război Mondial, s-a

manifestat prin: amenajarea Cimitirului

Eroilor, ridicarea unor monumente şi construirea Clopotniţei Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul”, cea

mai impozantă operă comemorativă prahoveană.

Cimitirul Eroilor din Ploieşti, organizat în 1916, este situat în partea de vest a Cimitirului

Bolovani. Ocupă un spaţiu de 1,48 ha. A fost utilizat

pentru înhumarea ostaşilor căzuţi în Primul şi în cel

de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1993, acesta a trecut în administraţia U. M. 01907 iar

din anul 2009 al Bazei 2 Logistice „Valahia”.

Accesul în incinta cimitirului se face printr-un portal, cu aspectul unui arc de triumf, înalt

de 5 m. Părţile componente ale acestuia sunt: două

coloane masive, arcada semicirculară şi cornişa.

Ornamentarea este asigurată prin utilizarea unor simboluri militare: spada, ghirlandele şi coroanele cu

frunze de stejar. Deasupra arcadei sunt plasate

inscripţiile: „Cimitirul Eroilor” (faţă) şi „Onoare Eroilor” (spate). În mijlocul incintei se află

Monumentul eroilor din Primul şi din al Doilea Război Mondial.

De o parte şi de alta a aleei principale se află

morminte individuale sau comune, marcate prin cruci din beton. În acest cimitir au fost înhumaţi 886

de eroi români din Primul şi al Doilea Război

Mondial, din care 686 identificaţi, dar şi 423 de ostaşi străini: 362 germani, 45 ruşi, 4 unguri şi 12

turci. Începând din perioada interbelică, de ziua

R


Monumentul eroilor din Primul şi al Doilea

Război Mondial din Ploieşti

Înălţării Domnului (Ziua Eroilor) s-au organizat, în acest cadru, ceremonii militare şi religioase.

Monumentul eroilor din Primul şi din al

Doilea Război Mondial din Ploieşti este amplasat în incinta Cimitirului Eroilor din Ploieşti. Acesta a

fost ridicat, în anii 1923-1924, la iniţiativa

Comitetului pentru amenajarea cimitirelor şi a

monumentelor din Ploieşti, cu sprijinul Primăriei Ploieşti, de arhitectul Toma Socolescu. În 1924

monumentul era terminat, având în vârf un vultur din

bronz.

Grav avariat de bombardamentele americane

din 6 aprilie 1944, monumentul a fost reconstruit, în

1957, sub forma unui obelisc schiţat de arhitectul

M. Rădulescu. Alte lucrări de restaurare a monumentului s-au făcut în anii 1997 şi 2004.

Acesta a fost construit din beton şi bronz şi are o

înălţime de 5 m. Aşa cum se prezintă la ora actuală,

monumentul este alcătuit din: postamentul de plan

pătrat în două trepte, surmontat de un obelisc în formă de trunchi de piramidă, profilat la bază. În

registrul inferior al obeliscului este montat un

basorelief realizat de sculptorul Paul Zipser.

Acesta reprezintă un soldat român, în genunchi, cu capul descoperit, care se roagă pentru

veşnica odihnă a camarazilor săi seceraţi de gloanţe

pe câmpurile de luptă. Deasupra basoreliefului a fost încrustată o inscripţie sugestivă: „Cinste eroilor

căzuţi pentru patrie”.

În zilele noastre, Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova depune eforturi meritorii, cu

concursul autorităţilor locale și al comenzii Garnizoanei Ploiești, pentru reinstalarea unui vultur

din bronz în partea terminală a monumentului

comemorativ.

Monumentul eroilor medici şi farmacişti

din Ploieşti a fost ridicat de Cercul Medico-

Farmaceutic local, mobilizat de un comitet de

iniţiativă, care avea ca preşedinte pe dr. C. Vasiliu. Sumele colectate au fost utilizate, după cum scria

ziarul „Virtutea”, din 24 octombrie 1920, pentru

realizarea unei plăci comemorative „prin care să se proslăvească memoria celor 19 medici, farmacişti şi

medici veterinari, morţi eroic în Războiul pentru

întregirea neamului românesc”. Cu prilejul

dezvelirii monumentului, amplasat în Grădina publică, la data de 31 octombrie 1920, au ţinut

discursuri: protoiereul Ene Dumitrescu,

dr. G. Cosma, generalul I. Popescu, dr. C. Vasiliu. În cuvântul său, doctorul C. Vasiliu arăta,

printre altele, că: „placheta de astăzi făcută exclusiv

din iniţiativa medicilor din acest judeţ e un omagiu pios ce aducem scumpilor şi bravilor noştri colegi

prahoveni, ale căror nume vor trăi veşnic în nimbul

biruinţei şi al României Mari”. Pe monument erau

înscrise inscripţia dedicativă „Cercul medico-farmaceutic din Ploieşti Prahova. În memoria

colegilor eroi morţi pentru patrie, 1916-1919” şi

numele a 19 medici, farmacişti şi medici veterinari, căzuţi la datorie în anii Primului Război Mondial.

În prezent, monumentul se află în curtea

Spitalului „Schuller” din Ploieşti. Obeliscul, din beton şi marmură, are o înălţime de 1,50 m. Este

decorat cu însemne militare: frunze de lauri, două

săbii încrucişate, eşarfe şi două rozete. Pe obelisc

este montată placa de marmură, menţionată anterior, care cuprinde inscripţia dedicativă şi numele celor 19

eroi medici şi farmacişti prahoveni căzuţi în Primul

Război Mondial.

Bustul locotenentului erou Alexandru

Zagoritz din Ploieşti este situat în incinta

Cimitirului „Viişoara”. Acesta a fost ridicat în

memoria arhitectului Alexandru Zagoritz, locotenent de rezervă în Regimentul 52 Infanterie „Bârlad”.

Rănit în luptele de la Amzacea, din Dobrogea (20

septembie 1916) şi decedat la Sanatoriul Gerota, din Bucureşti (31 octombrie 1916), acesta a fost

înmormântat la Cimitirul Viişoara din Ploieşti. La

moartea acestuia, Nicolae Iorga scria: „blândul artist, îndrăgit de frumuseţea vechilor noastre

clădiri ... a murit de moartea severă a ostaşului”.

Monumentul, realizat de sculptorul Frederic

Storck, a fost dezvelit în anul 1925. Acesta are o înălţime de 1,80 m şi este construit din piatră

(soclul), bronz (bustul) şi marmură (placa).

Elementele componente ale acestuia sunt: soclul prismatic, piedestalul şi bustul din bronz. Acesta îl

reprezintă pe tânărul locotenent în ţinută militară,

având pe piept decoraţiile „Avântul Ţării” şi „Virtutea Militară”. Pe monument întâlnim şi câteva


Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul” din Ploieşti,

Monument al Eroilor Prahoveni din Primul Război Mondial

însemne: compasul, pana de scris şi sabia. Pe placa din marmură este săpată inscripţia: „Alexandru M.

Zagoritz, arhitect şi locot. Rez. 31 mai 1881-31 oct.

1916. În Războiul cel Mare a luptat cu Reg. 52 Infanterie Bârlad în Dobrogea şi a căzut doborât de

glonţ la atacul poziţiei bulgare de la Amzacea, lângă

Constanţa”. Sunt menţionate, de asemenea, autorul

şi anul ridicării monumentului: „1925. Fr. Storck”.

Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul”,

Monument al Eroilor Prahoveni din Primul

Război Mondial este unul din cele mai impozante monumente istorice şi de arhitectură prahovene. La

numai câţiva ani de la încheierea ostilităţilor, un

comitet format din foştii combatanţi, rude ale eroilor

şi alţi cetăţeni, a luat iniţiativa ridicării unui monument dedicat atât eroilor prahoveni, cât şi

civililor care au avut de suferit în timpul ocupaţiei

germane. Fondurile s-au adunat rapid, municipalitatea având o contribuţie substanţială.

Cinstirea vitejiei prahovenilor şi

ploieştenilor – afirma, la 26 aprilie 1922, generalul Ioan Popescu – trebuia făcută „printr-un monument

bisericesc, care să vorbească mai mult sufletului

românesc decât orice altă coloană de marmură sau

statuie din bronz”. Acest panteon al vitejiei româneşti urma să aibă forma unei clopotniţe

monumentale, ataşată Bisericii „Sf. Ioan”, care avea

să poarte numele de „Catedrala Eroilor”. Piatra fundamentală a fost pusă, la

18 noiembrie 1923, în prezenţa principelui Carol, a

autorităţilor locale, a reprezentanţilor armatei (colonelul Malamuceanu, generalii Ioan Popescu,

D. Mironeanu, Al. Mladin) şi ai bisericii (P. S.

Platon Ploieşteanul, protoiereul Ene Dumitrescu,

preoţii Gh. Chirică şi Nicolae Vasilescu, diaconul Al. Popescu), a arhitectului Toma T. Socolescu, dar şi a

numeroşi cetăţeni.

Lucrările de construcţie, desfăşurate în perioada 1923-1939, au fost coordonate de generalul

Ioan Popescu – preşedinte de onoare al Comitetului,

preot Gh. Chirică – preşedinte activ şi supravegheate

de arhitectul Toma T. Socolescu, autorul proiectului. La executarea fundaţiilor din beton armat, şi-au adus

contribuţia ostaşii Regimentului 32 „Mircea”,

comandat de colonelul Malamuceanu. Pentru construcţie, au fost aduse materiale din zonele în

care au luptat regimentele prahovene: piatră și

cărămidă de la Mărăşeşti, pietriş de la Doaga şi Valea Şuşiţei etc.

Lucrările s-au încheiat în 1939, Catedrala

Eroilor fiind inaugurată în ziua de 10 mai. Clopotniţa

Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul” din Ploieşti are o înălţime de 55 m, fiind cea mai impunătoare

construcţie de acest gen din judeţul Prahova. Aceasta

este alcătuită dintr-un nartex puternic peste care se înalţă turnul paralelipipedic central, flancat de două

turle laterale mai mici. Plastica monumentului este

asigurată prin: alternarea pietrei cu cărămida aparentă, portalul şi ancadramentele din piatră ale

uşilor şi ferestrelor, coloanele şi capitelurile bogat decorate, ferestrele înguste şi înalte, pridvorul graţios

de sub acoperişul turlei principale, elemente de

feronerie, linia elegantă a acoperişului şi crucea măiestrit executată. De-a lungul vremii, în incinta

monumentului au fost montate plăci din marmură cu

diverse inscripţii. O astfel de inscripţie a fost fixată,

în 1925, în interiorul monumentului, pentru a nominaliza pe cei 35 de ostatici prahoveni internaţi

de germani, în 1917, în lagărele de la Săveni

(Ialomiţa) şi Troian (Bulgaria). În schimb, numele tuturor eroilor prahoveni n-au fost săpate în marmură

aşa cum se hotărâse iniţial.

O inscripţie, fixată în 1971 în interiorul

edificiului, preciza că: „s-a hotărât atunci ... să se

ridice o nouă biserică şi să fie socotită de-a pururea Catedrala Monument al Eroilor Prahoveni din

Războiul de Întregire a Neamului 1916-1919.

Gândul acestui prinos de recunoştinţă s-a înfăptuit parţial şi formează o permanentă preocupare până

la totala înfăptuire”.

Pe faţada monumentului au fost montate, în 1978, două plăci din marmură, cu următorul

conţinut: „Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, Ploieşti”

(stânga) şi „Monumentul eroilor prahoveni din

Războiul de întregire a neamului 1916-1919” (dreapta).

Dar anii au trecut şi, de-abia în zilele

noastre, acest deziderat devine realitate prin reconstrucţia Catedralei, astfel încât proiectul iniţial

al profesorului arhitect Toma T. Socolescu să fie

realizat în totalitate. Prof. POLIN ZORILĂ


LECŢIA DE ISTORIE

FORMAREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN

Hartă: Formarea statului naţional unitar român ( Atlas istoric, 1983)

I. PREMISE

- victoriile Antantei asupra Puterilor Centrale; - noiembrie 1917 – dispariţia Imperiului Ţarist în

urma revoluţiei bolşevice;

- ianuarie 1918 – lansarea celor 14 puncte ale lui

Wilson; - eşuarea proiectului de federalizare a Austriei,

propus de împăratul Carol I prin manifestul intitulat

Către popoarele mele credincioase; - declanşarea revoluţiei la Viena şi la Budapesta a

generat:

- destrămarea Imperiului Austro-Ungar; - separarea Austriei de Ungaria;

- exercitarea dreptului popoarelor la autodetermi-

nare;

- crearea unui curent larg de opinie favorabil unirii.

II. UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

(27 martie/9 aprilie 1918)

1. Prima etapă - aprilie1917– crearea Partidului Naţional Moldove-

nesc;

- octombrie 1917– Congresul Ostaşilor Moldoveni hotăra autonomia Basarabiei şi convocarea Sfatului

Ţării;

- noiembrie 1917 – constituirea Sfatului Ţării, organ

suprem de conducere a Basarabiei, în frunte cu Ion Inculeţ;

- 2/15 decembrie 1917 – proclamarea, în cadrul

Rusiei, a Republicii Democratice Moldoveneşti, în

frunte cu Ion Inculeţ (preşedinte) şi un consiliu de

directori; - ianuarie 1918 – solicitarea sprijinului militar

românesc de către Sfatul Ţării din Chişinău;

- 13/26 ianuarie 1918 – intrarea diviziei româneşti,

comandate de generalul Ernest Broşteanu, pentru eliberarea Basarabiei de bandele bolşevice.

2. A doua etapă

- 24 ianuarie/6 febr. 1918 – proclamarea inde-pendenţei Republicii Moldoveneşti Basarabia;

- 27 martie/9 apr. 1918, Chişinău – proclamarea

unirii Basarabiei cu România, de către Sfatul Ţării, organ politic reprezentativ şi legal constituit;

- 10/23 august 1918 – emiterea decretului regal

privind unirea Basarabiei cu România.

3. Consecinţe - începerea procesului de întregire naţională;

- confiscarea, de către Rusia Sovietică, a tezaurului

României depus spre păstrare la Moscova în 1916-1917;

- ruperea, de către sovietici, a relaţiilor diplomatice

cu România.

III. UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

(15/28 noiembrie 1918)

1. Acţiuni premergătoare

- pregătirea ideii unirii în ziarul „Glasul Bucovinei”; - octombrie 1918 – convocarea Adunării Consti-

tuante;

- pericole: habsburgic, ucrainean;


- 14 octombrie 1918 – alegerea Consiliului Naţional Român, condus de Iancu Flondor;

- 11 noiembrie 1918 – intrarea diviziei româneşti,

comandate de generalul Iacob Zadic, la cererea Consiliului Naţional;

- 12 noiembrie 1918, Cernăuţi – preluarea conducerii

de către guvernul condus de Iancu Flondor;

2. Unirea cu România - 15/28 noiembrie 1918, Cernăuţi, Sala Sinodală –

Congresul General al Bucovinei adoptă declaraţia,

citită de Iancu Flondor, şi hotărăşte unirea Bucovinei cu România;

- 18/31 decembrie 1918 – emiterea decretului regal

privind unirea Bucovinei cu România.

IV. UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

(18 nov./1 dec. 1918)

1. Prima etapă

- accentuarea luptei pentru unire în timpul războiului;

- septembrie 1918 – înfrângerea Austro-Ungariei era

evidentă; - 29 septembrie/12 oct. 1918, Oradea – elaborarea

Declaraţiei de dezlipire a Transilvaniei de Ungaria

de către Partidul Naţional Român;

- 3/16 octombrie 1918 – proiectul federalist al împăratului Carol I includeaTransilvania în Ungaria;

- 5/18 octombrie 1918, Budapesta – citirea, de către

Alexandru Vaida-Voevod, a Declaraţiei de dezlipire a Transilvaniei de Ungaria în Parlament.

2. A doua etapă

Constituirea Consiliului Naţional Român

Central

- 18/31 octombrie 1918, Budapesta – formarea

Consiliului Naţional Român Central (C.N.R.C.);

- sediul C.N.R.C. – Arad; - componenţa: 6 membri P.N.R., 6 membri P.S.D.;

- rolul – organul reprezentativ al românilor din

Transilvania; - formarea consiliilor locale şi a gărzilor naţionale

româneşti, care preluau controlul Transilvaniei, în

condiţiile dezintegrării aparatului administrativ

maghiar; - 5/18 noiembrie 1918 – afirmarea dorinţei de unire

cu România în apelul Către popoarele lumii;

- 7/20 noiembrie 1918 – convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie

1918;

- 9/22 noiembrie 1918 – C.N.R.C. solicita guvernului maghiar recunoaşterea puterii sale depline asupra

Transilvaniei.

Tatativele româno- maghiare de la Arad

(13-15/26-28 noiembrie 1918)

a)Poziția delegaţiilor

- delegaţia maghiară – promitea autonomia

Transilvaniei în cadrul Ungariei; - delegaţia română – cerea dreptul la independenţă

deplină.

b)Consecinţe - eşuarea tratativelor;

- atacarea românilor de către gărzile naţionale maghiare;

- trecerea trupelor române în Transilvania la cererea

delegaţilor transilvăneni; - desemnarea reprezentanţilor pentru Marea Adunare

Naţională convocată pentru 1 decembrie1918.

3. A treia etapă

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

(18 noiembrie/1 decembrie 1918)

a)Participanţi

- la Casina Militară: 1.228 de reprezentanţi aleşi;

- pe Câmpul lui Horea: peste 100.000 oameni.

b)Activitatea

- întrunirea reprezentanţilor aleşi la Casina Militară,

sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti;

- prezentarea Rezoluţiei de către Vasile Goldiş; - adoptarea Rezoluţiei, care decreta unirea

Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului

cu România; - adeziunea participanţilor la Marea Adunare

Naţională faţă de hotărârea de unire.

Rezoluţia de la Alba Iulia - art. 1 – decreta unirea Transilvaniei cu România;

- art. 2 – stabilea autonomia provizorie a Transilva-

niei;

- art. 3 – proclama libertatea naţională, confesională, a presei, conştiinţei, dreptul de asociere, reformă

agrară radicală, legislaţie muncitorească, regim

democratic; - art. 4-8 – precizau concepţia adunării despre noua

ordine a lumii postbelice;

- art. 9 – declara constituirea Marelui Sfat Naţional, parlament provizoriu al Transilvaniei.

Organe de conducere provizorii

(2 decembrie 1918) - 2 decembrie 1918 – formarea Marelui Sfat Naţional, organ legislativ, prezidat de Gh. Pop de

Băseşti;

- 2 decembrie 1918 – constituirea Consiliului Dirigent (Guvernul provizoriu), prezidat de Iuliu

Maniu; a funcţionat până în 1920.

Confirmarea actului de unire

- 12-13 dec. 1918 – prezentarea, în faţa regelui Ferdinand I, a actului unirii Transilvaniei cu

România, de către delegaţia transilvăneană (Miron

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia


Vigoda, octombrie 1941. Se aduc la cimitir cei căzuţi în linia I-a. (imagine din Arh. Muzeului Militar Național,

primită prin amabilitatea doamnei Valeria Bălescu)

Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod);

- 24 decembrie 1918 - emiterea Decretului regal

privind unirea Transilvaniei cu România.

V. SEMNIFICAŢIA MARII UNIRI DIN 1918

- desăvârşirea statului naţional unitar român;

- recunoaşterea unirii de către minorităţi: saşi, şvabi,

evrei, o parte a maghiarilor; - crearea cadrului favorabil progresului societăţii

româneşti în perioada interbelică.

Personalităţi - în Basarabia: Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan (liderul primului guvern al Basarabiei), Daniel

Ciugureanu, Pantelimon Halippa; - în Bucovina: Iancu Flondor, Ion Nistor;

-în Transilvania: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ştefan

Ciceo-Pop, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru

Vaida-Voevod. Prof. POLIN ZORILĂ

PIERDERI ALE ARMATEI ROMÂNE ÎN RĂZBOAIELE

DIN SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA

omânia a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie: 1877-1878

[este cunoscut sub numele de Războiul pentru

Independenţă]; 1913 [al doilea război balcanic, primul consumându-se în anul 1912, fără participare

românească], 1916-1919 [Războiul Întregirii]; 1941-

1945 [cu două secvenţe, unul sfânt (22 iunie 1941-

23 august 1944) şi altul drept (23 august 1944- 12 mai 1945).

Efectivele angajate în aceste conflicte au fost

numeroase, iar pierde-rile umane însemnate,

datorită mai multor

factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de

pace forţelor militare;

raportul de forţe,

îndeobşte nefavorabil; erori grave în plani-

ficarea strategică şi în

conducerea trupelor; condiţiile de timp şi

anotimp ( la Stalingrad

şi Caucaz, în toamna

anului 1942, cei aproa-pe 400.000 de soldaţi

români au fost prinşi de

“iarna rusească” în ţinută de vară iar cea de iarnă nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.

Întrucât circulă diverse cifre, unele fanteziste, aş

vrea să vă ofer datele la care istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în

arhivele româneşti şi străine. Oricum, cercetările sunt

departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt

credibile. 1. În Războiul de Independenţă, armata română a

pierdut:

- 4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;

- 3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.

De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de

medici.

2. În al doilea război balcanic (1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 1.150 de militari

morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în

zona muntoasă a Balcanilor. 3. În Războiul de Întregire (1916-1919)

Cercetările serioase din arhive arătă următoarea

situaţie:

- 1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau

rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal;

- 248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi

pe front, în ţară sau

străinătate în împreju-rări necunoscute; în

mare parte, ei sunt ne-

identificaţi;

- 169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi

în lagărele de prizo-

nieri. Numărul total al

morţilor armatei româ-

ne se ridică, prin urma-

re, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.

Numărul civililor

morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră

aici decesele considerate normale.

Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de

români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse.

Numărul militarilor români, morţi sub steag străin

este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în

anii 1914-1918.

4. În al Doilea Război Mondial situaţia se prezintă astfel:

-campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113

ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi; - campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de

ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.

R


Total, în cele două campanii: 92.620 de morţi, din

care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de

soldaţi.

La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi(243.622 în Est şi 90.344 în Vest.) şi 367.976 de dispăruţi, cei

mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi

58.443 în Vest).

Cifrele totale se ridică la 794.562 militari(624.740 în Est şi 169.822 în Vest.)

Concluziile le puteţi trage singuri! Doar un singur

gând. De Ziua Eroilor să punem o floare la monumente, acolo unde suntem fiecare şi să

aprindem o lumânare pentru toţi cei care, în

uniformă, s-au săvârşit din viaţă!

Col. (r) dr. PETRE OTU

CONSECINŢE ALE PACTULUI RIBBENTROP- MOLOTOV

ÎN DOMENIUL VIEȚII RELIGIOASE DIN BASARABIA

a 23 august 1939 era semnat la Moscova, sub

privirile lui Stalin, unul dintre cele mai infame tratate din istoria diplomaţiei moderne: Tratatul de

neagresiune sovieto-german, cunoscut şi sub numele

de „Pactul Ribbentrop-Molotov”. În notele ultimative pe care le remite României,

în 26 şi 27-28 iunie 1940, URSS nu se mulţumeşte să

ceară doar „înapoierea cu orice preţ a Basarabiei” ci solicită şi cedarea Bucovinei de Nord ca despăgubire

pentru „dominaţiunea de 22 de ani a României în

Basarabia”.

Dacă am trece în revistă modificările teritoriale provocate de celebrul „Pact”, am constata că aproape

toate au fost anulate după implozia URSS-ului. Toate

cu excepţia celor suportate de România, deoarece disoluţia URSS-ului nu readuce Bsarabia la România,

ci oferă Republicii Moldova oportunitatea de a-şi

proclama suzeranitatea în 23 iunie 1990.

Anexionismul ruso-bolşevic nu s-a limitat însă doar la dimensiunea statal-teritorială ci şi-a conceput

replici ideologice, istoriografice şi spirituale.

Aberantele teze ale moldovenismului, ale statului multietnic, ale limbii interetnice, absurdele alegaţii ale

„agresiunii româneşti asupra Moldovei”, precum şi

anexiunea bisericească întreprinsă de Biserica Ortodoxă Rusă asupra bisericii româneşti din

Basarabia constituie pandante şi adjuvante redutabile

ale anexionismului teritorial.

Mitropolia Moldovei, sufragană patriarhiei ecu-menice, este atestată încă din 1386, iar în anul 1401

Iosif I Muşat devine mitropolit canonic al întregii

Moldove. În timpul războiului din 1806-1812, ţarul Alexandru I fixează, pentru prima dată, rolul

fundamental al bisericii ruse în strategia expansionistă

a imperiului. Pentru ca planul anexării / integrării principatelor să funcţioneze eficient era nevoie şi de

dominarea \ păstorirea vieţii spirituale a locuitorilor

lor. A fost înfiinţat un exarhat subordonat sinodului

Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând Mitropolia Moldovei şi a Ţării Româneşti, scoase în mod

samavolnic şi în dispreţul canoanelor bisericeşti, de

sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice, iar mitropoliţii Ţării Româneşti (Doritei Filiti) şi Moldovei

(Veniamin Costachi) sunt înlocuiţi cu oameni fideli

Rusiei. Prin Pacea de la Bucureşti, (din 6 mai 1812)

care a încheiat războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru denumită

atunci, pentru prima dată, în mod oficial, Basarabia a

fost anexată Rusiei. Urmând planul aservirii „spirituale” a

Basarabiei, la 21 august 1813 administraţia rusă a

creat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărei

jurisdicţie cuprindea teritoriul dintre Prut şi Nistru

dar şi regiunea de dincolo de Nistru (Tiraspol, Dubăsari, Oviodopol, Odessa). Fosta Episcopie a

Hotinului, subordonată Patriarhiei Ecumenice a fost

desfiinţată, iar parohiile ei înglobate în noua eparhie

cu sediul la Chişinău. De atunci şi până azi imixtiunea samavolnică a

Bisericii Ruse în viaţa românilor ortodocşi din

Basarabia, a avut cele mai nefaste consecinţe. Din anul 1821, Biserica Rusă şi administraţia rusă n-au

mai acceptat în fruntea Episcopiei Chişinăului şi

Hotinului, decât episcopi ruşi. Aceştia au sprijinit din

răsputeri politica de rusificare, cel mai consecvent dintre ei, Episcopul Pavel Lebed (1871-1882) arzând

cărţile româneşti din biserici, prigonind sistematic

preoţii români, ba chiar închizând un număr impresionant de biserici (340) unde se slujea în

limba română.

Unirea Basarabiei cu România, la 1918, a condus, în mod firesc, şi la reunificarea bisericească,

hotărâtă de sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 30

decembrie 1919. La 22 iunie 1922, Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române înfiinţează în Basarabia două eparhii noi: Episcopia Hotinului şi Episcopia

Cetăţii Albe. Luând act de dorinţa Congresului

Eparhial din Basarabia, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la 15 noiembrie 1923, înfiinţarea

Mitropoliei Basarabiei, prin ridicarea Arhiepiscopiei

Chişinăului la rangul de Mitropolie. În 1940, după consumarea raptului sovietic

al Basarabiei se reia politica anexiunii bisericeşti.

Este desfiinţată Mitropolia Basarabiei şi este creată,

pornind de la structura fostei Eparhii a Chişinăului şi Hotinului, Mitropolia Chişinăului, dependentă de

Patriarhia Moscovei. Apogeul prigoanei

antiromâneşti este atins în această nefastă perioadă (1940-1941; 1944-1990) în care politica de

deznaţionalizare, împletită cu cea de sovietizare se

traduc în dislocări masive de populaţie, românii

deportaţi în Urali fiind înlocuiţi de populaţii rusofone.

L


Biserica „Sf. Ilie", una dintre cele mai

vechi locaşuri de cult din Chişinău,

înainte de a fi demolată (1960).

Parte esenţială a acestei politici, prigoana religioasă este la rândul ei orchestrată de dublul

imperativ al bolşevizării şi al deznaţionalizării.

Cifrele sunt elocvente: în 1940, în Basarabia erau 1090 de biserici, 28 de mănăstiri în care slujeau 1500

de preoţi şi călugări, în 1989 mai funcţionau doar

150 de biserici, o singură mănăstire iar preoţii şi

călugării erau mai puţini de 700. Sute de biserici au fost demolate şi alte sute au

fost dezafectate şi folosite pe post de restaurante,

depozite, cinematografe, grajduri. Şcolile şi revistele teologice au fost desfiinţate,

Muzeul de Istorie şi Arheologie

Bisericească de la Chişinău a fost

închis, iar cunoscuta bibliotecă a Mănăstirii Noul Neamţ din

Chiţcani a fost aruncată în foc,

chiar în piaţa oraşului. Zeci de preoţi au fost uciși, schingiuiţi,

deportaţi.

Astăzi, pe teritoriul Republicii Moldova există două

mitropolii ortodoxe, Mitropolia

Chişinăului şi a Întregii Moldove

- subordonată patriarhiei Mos-covei şi Mitropolia Basarabiei,

subordonată Patriarhiei Române.

În anul 1992, la iniţiativa unui număr impresionant de credin-

cioşi şi preoţi români şi cu largul

concurs al Bisericii Ortodoxe Române, a fost reactivată

Mitropolia Basarabiei, autonomă

şi de stil vechi, în fruntea căreia a

fost numit IPS Petru Păduraru. Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove s-a organizat pe

baza statutului B.O. Ruse, suprapunând structura

fostei eparhii a Chişinăului şi Hotinului. Ea reprezintă cea de-a 117-a eparhie din cele 124 de

filiale canonice locale ale Bisericii Ruse şi este

condusă de Mitropolitul Vladimir. În timp ce

Mitropolia Chişinăului şi Întregii Moldove s-a bucurat de sprijinul necondiţionat al puterii de la

Chişinău, fiind de fapt creaţia guvernului moldovean,

reactivarea Mitropoliei Basarabiei a stârnit ostilitatea autorităţilor, care au considerat-o, de la bun început,

o imixtiune a României în problemele interne ale

Republicii Moldova şi, în subsidiar, o contestare făţişă a ideologiei sale oficiale: moldovenismul.

Mitropolia Basarabiei a fost supusă unei prigoane

sistematice, în care refuzul autorităţilor de a o

recunoaşte oficial s-a conjugat cu acţiuni de intimidare şi şantaj ale „caraulelor” comuniste, cu

epurări pe criterii religioase în rândul funcţionarilor.

Reacţia Bisericii Ruse a fost la fel de vehementă. Într-un schimb de scrisori cu PF Teoctist,

Patriarhul României, SS Alexei al II-lea Ridigher,

Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, a acuzat Patriarhia României de „ingerinţă anticanonică, în

problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova” îndemnând deopotrivă la „corectarea cât

mai curând posibil a nedreptăţilor existente" pentru

„binele unităţii ortodoxe şi mântuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova".

Se reînoda astfel tradiţia persecuţiei religioase a

românilor basarabeni, tradiţie începută de autorităţile

ţariste şi desăvârşită de bolşevici. La un moment dat, Mitropolia Basarabiei era singura structură

religioasă, căreia statul moldovean refuza să îi

recunoască existenţa. Abuzul autorităţilor comuniste, care au încălcat chiar Constituţia

Moldovei şi legea moldoveană a

cultelor, a putut fi contracarată cu

succes doar prin deschiderea unei acţiuni la CEDO. Constatând

violarea unor articole de bază din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 9, art.14

combinat cu art. 9, art. 13, art. 6 şi

art. 11), CEDO a formulat, la 13 decembrie 2001, un verdict

favorabil recunoaşterii Mitropoliei

Basarabiei şi a obligat Republica

Moldova să plătească Mitropoliei Basarabiei 20000 de euro pentru

daune morale şi 7 025 euro pentru

cheltuieli de judecată. Recunoaşterea Mitropoliei

Basarabiei de către guvernul de la

Chişinău, în anul 2003, nu a schimbat foarte mult datele din

teren. Persecuţiile, intimidările,

agresiunile, şantajul, epurarea pe

criterii religioase au continuat. Au fost închise biserici în Postul Paştelui, preoţii Mitropoliei

Basarabiei au fost acuzaţi că sunt „papistaşi”, că vor

să-i „catolicizeze” pe ortodocşi. Mitropoliei Basarabiei i s-a restricţionat

sistematic accesul la mass-media, i s-a interzis să-şi

constituie, după modelul Mitropoliei Chişinăului şi

Întregii Moldove, departamente pentru relaţia cu alte instituţii, adică, într-un cuvânt, a fost supusă

permanent unui tratament discriminatoriu. Pentru a

demonstra inutilitatea unei Mitropolii Româneşti în Republica Moldova, s-a mers până la măsluirea

recensământului prin eludarea precizării etniei

cetăţenilor moldoveni, fapt ce a dus, bineînţeles, la “decimarea” etnicilor români din Republica Moldova

până la un insignifiant 2% din populaţie.

CONCLUZII

Imperialismul ruso-bolşevic e însă departe de a se conforma declaraţiilor oficiale, dându-şi

obştescul sfârşit. El supravieţuieşte, perfect

necamuflat, în existenţa Mitropoliei Moldovei, componentă a “trupului bisericesc rus” care numără

printre enoriaşii ei mai mulţi români decât ruşi şi

care deţine în mod ilegal patrimoniul Mitropoliei Basarabiei. Practic, singurele “mădulare” ale fostului


imperiu care persistă nealterate, în forma lor instituţională, sunt Biserica Ortodoxă Rusă şi

Gazprom-ul. Imperialismul Bisericii Ruse a devenit

astfel tradiţie, traversând trei secole şi trei regimuri politice complet diferite. A fost instrument de

rusificare în vremea regimului ţarist, de rusificare şi

de sovietizare în epoca bolşevismului, pentru ca azi,

după colapsul URSS, să reprezinte ariergarda insaţiabilului anexionism al Kremlinului şi un pion

important într-un imens şi interminabil scenariu al

mistificării. Printr-o nefericită similitudine, aşa cum

imperiul ruso-sovietic s-a vrut o biserică, biserica

rusă a ajuns şi ea să se vrea un imperiu, fiind

absorbită cu totul în iluziile hegemoniei seculare. Supravieţuirea acestui anexionism într-o

epocă a libertăţii (inclusiv religioase) nu înseamnă

nicicum reîntoarcerea Bisericii Ortodoxe Ruse la statutul privilegiat din timpul regimului ţarist (pentru

că secularizarea şi-a produs efectele chiar şi în

Rusia) ci încremenirea într-un proiect care legitimează lungul şir al abuzurilor trecute, dovedind

că vocaţia ei imperialistă este de-a dreptul

irefutabilă.

Pe de altă parte, acest tărâm al spiritualităţii, ultragiat atât de flagrant de rezidurile

imperialismului rusesc, este, paradoxal, locul unde

reparaţia pare cea mai posibilă. Câştigarea de către Mitropolia Basarabiei a procesului de la CEDO, noul

proces pe care l-a deschis revendicând patrimoniul

trecut samavolnic în folosinţa Bisericii Ruse, bursa

de 100 de euro/lună acordată de statul român, preoţilor români sunt semne de bun augur.

Lupta pentru adevăr, pare a se da mai mult

aici pentru că politicul şi diplomaticul sunt mai mult decât împotmolite în ochiurile scenariului

interminabil al mistificării sovieto-ruseşti. Leit-

motivele acestei mistificări („statul multietnic”,

„limba interetnică”, „moldovenismul”) au sfârşit prin a-şi găsi cutii de rezonanţă în Occident şi „avocaţi”

în România.

Printr-un întreg eşafodaj sofistic, Pactul Ribbentrop-Molotov este ocultat, este ascuns ca o

păpuşă rusească în burta Tratatului de Pace de la

Paris din 1947 care nu poate fi atacat pentru că, nu-i

aşa, el este fundamentul pe care „s-a construit pacea şi stabilitatea Europei postbelice” (ca de altfel şi

secesiunea Europei plus sovietizarea unei părţi din

Europa). În această perspectivă răsturnată, rolurile se inversează cu totul, România devine pasibilă de

„revizionism” pentru că „se cramponează” de

condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în timp ce Rusia şi Ucraina, refuzând condamnarea sau

aruncând-o în derizoriu, sunt într-un acord desăvârşit

cu direcţiile politicii europene, cu Raportul Balfi etc.

Pentru că, ce altceva este toată această eludare a urmărilor Pactului Ribbentrop-Molotov,

dacă nu un elogiu adus unei remarcabile mistificări,

ajunse adevăr prin consecinţele produse de credinţa ori „impresia” că ar fi un adevăr!

Prof. EUGEN PRUNĂ

DECORAŢII DE RĂZBOI ROMÂNEŞTI-ORDINUL ,,MIHAI VITEAZUL”

nclinat spre fast şi încântat de frumuseţea

uniformelor militare, precum şi a însemnelor

ornamentale ale acestora, regele Carol al II-lea,

fără a fi câtuşi de puţin atras de sentimente de datorie, de curaj, sau de onoare faţă de uniforma

militară a ţării pe care o conducea şi o reprezentase

în calitate de comandant de regiment în Primul Război Mondial, când a fost declarat dezertor, s-a

preocupat în mod deosebit de iniţierea şi legiferarea,

în timpul domniei sale (1930- 1940), a decoraţiilor de război, promulgând o serie de legi şi regulamente

în acest spirit. Deşi nu au fost abrogate formal,

aceste reglementări nu s-au aplicat deoarece, după

intrarea României în război (22 iunie 1941), generalul Antonescu, în calitatea pe care şi-o

asumase de conducător al statului, a modificat

esenţial prevederile anterioare printr-un nou Regulament al decoraţiilor conferite pe timp de

război (D.R.1932/30.06.1941). Conform acestui

decret, militarii puteau fi decoraţi pentru trei categorii de fapte:

1. – fapte de arme cu totul excepţionale,

2. – fapte de arme deosebite,

– efectuarea de servicii excepţionale pe

câmpul de luptă,

3. – fapte de arme obişnuite,

– efectuarea de servicii deosebite. Aceste decoraţii, în ordinea ierarhică, erau

următoarele:

- Ordinul ,,Mihai Viteazul” – cu trei clase, rezervat exclusiv ofiţerilor,

- Ordinul ,,Steaua României” – cu şase grade,

rezervat ofiţerilor, - Ordinul ,,Coroana României” – cu cinci

grade, rezervat ofiţerilor,

- Ordinul ,,Virtutea Aeronautică” – cu patru

clase, rezervat ofiţerilor, - Ordinul ,,Crucea regina Maria” – cu trei

clase, pentru gradele inferioare,

- Medalia ,,Virtutea Militară” – cu două clase, - Crucea ,,Meritul Sanitar” – cu trei clase,

pentru gradele inferioare,

- Medalia ,,Bărbăţie şi Credinţă”– cu trei clase, pentru gradele inferioare

- Medalia ,,Virtutea Maritimă” – cu trei clase,

- Medalia ,,Virtutea Aeronautică”–cu trei clase,

о


- Crucea ,,Serviciu Credincios” – cu trei clase, - Medalia ,,Serviciu Credincios” – cu trei clase.

Pentru invalizii de război a fost emis un decret

special care răsplătea meritele acestora pe câmpul de luptă prin decorarea lor, corespunzător gradului pe

care îl aveau în armată, iar în situaţia în care erau

deja decoraţi, urmau să fie distinşi cu decoraţia

imediat următoare în ordinea superioară în ierarhia ordinelor.

Însemnul Ordinului militar de război ,,Mihai

Viteazul”, înfiinţat în anul 1916 de regele Ferdinand, se prezintă astfel: Cruce treflată,

smălţuită în albastru şi cu marginile de aur. În centrul

ei se află cifra de aur a regelui Ferdinand I, iar

deasupra coroana regală de aur. Pe revers, crucea este smălţuită tot în albastru şi poartă anul 1916.

Panglica este de culoare roşie vişinie cu dungi de aur

pe margini. În anii 1936, 1941 şi 1944, va fi modificat, succesiv, de regele Carol al II-lea,

Mareşalul Antonescu şi regele Mihai I. Însemnele

modificate faţă de cel iniţial sunt prezentate pe Coperta II a revistei. Acest ordin se acorda doar

penru fapte încadrate în categoria 1. Pentru aceleaşi

fapte, subofiţerii şi trupa primeau Medalia ,,Virtutea

Militară” de război, însemnul fiind identic cu cel stabilit în 1880, doar că noua emisiune avea designul

mai simplificat.

Începând cu anul 1936 purtătorii ordinului au primit un fel de uniformă constând dintr-o mantie şi

o căciulă asemănătoare celei purtate de marele

voievod Mihai Viteazul la intrarea în Alba Iulia. Ea se purta de cavalerii ordinului în toate ocaziile

oficiale, când se purta ţinuta de ceremonie. Pelerina

era confecţionată din postav alb sau aba, cu guler din

acelaşi material. Căciula era confecţionată din blană de miel de culoare albă şi se purta numai de către

ofiţerii de rezervă sau retragere, cei activi purtând

coifura corespunzătoare armei din care făceau parte. Consfinţită regulamentar în anul 1940, pelerina avea

pe partea stângă a pieptului o cruce a ordinului din

postav albastru, brodat cu fir de aur.

Numărul ofiţerilor decoraţi era nelimiat. În timpul celui de al Doilea Război Mondial au fost acordate

trei modele, 1916, 1941 şi 1944. Modelul 1941 a fost

înlocuit cu modelul 1944, întrucît fusese acordat aliaţilor germani cât timp Romînia a făcut parte din

Axă şi trebuia făcută o diferenţă între noii şi vechii

aliaţi. În total au fost acordate 2184 de decoraţii din care

364 în Primul Război Mondial (43 acordate unor

unităţi militare) şi 1719 (din care 131 unor unităţi

militare) în cel de al Doilea Război Mondial. Diferenţa a fost acordată unor militari străini.

Menţionăm că peste 30% dintre acestea au fost

acordate post-mortem. Puteau fi decorate cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” şi

diviziile şi brigăzile mixte care erau citate de trei ori

prin ordin de zi pe armată pentru faptele de arme excepţionale săvârşite pe cîmpul de luptă.

În aprilie 1942 a fost instituită medalia - ,,Cruciada împotriva Comunismului”, conferită

tuturor militarilor, indiferent de grad, care au

participat la luptele de pe frontul de est, sau care au contribuit într-un fel la reuşita operaţiilor militare.

Medalia se putea acorda şi cu barete, pe acestea fiind

inscripţionate zonele principale în care s-au purtat

operaţiuni militare. Inițial au fost menţionate zece barete: Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Nistru,

Odesa, Bug, Nipru, Azov, Crimeea, Doneţ. Prin

reglementări ulterioare au mai fost instituite baretele: Marea Neagră, Calmucia, etc.

În anul 1943 a fost creată Medalia - ,,Pro

Basarabia şi Bucovina”, conferită voluntarilor din

Basarabia şi Bucovina care luptau în armata română. Ultimele două medalii vor fi eliminate dintre

distincţiile de război şi portul lor interzis după 23

august 1944, dată la care România a rupt alianţa cu Germania şi a început lupta alături de forţele aliate.

În februarie 1942, a fost instituită, prin Decret

Regal, Insigna Invalizilor din Războiul pentru Reîntregirea Neamului. Confecţionată din tombac,

reprezenta un medalion pe faţa căruia se găseşte,

reliefat spre dreapta, capul unui ostaş cu cască, văzut

din semiprofil, iar în stânga anul 1941. Dreptul de a purta se acorda prin Decret regal, fiecare persoană

primind un brevet cu un număr de ordine.

În acelaşi an, a fost instituită Insigna Amintirea Eroilor Căzuţi în Războiul pentru reîntregirea

Neamului. Este confecţionată tot din tombac, având

pe faţă o cruce, care are la bază un postament pe care se află scris în relief anul 1941. Această insignă

putea fi purtată de familiile celor morţi în război

(mamă, tată, soţie şi copii).

La 18 iulie 1949 a fost instituită de către comuniști prima decorație după preluarea puterii,

Medalia ,,Eliberarea de sub jugul fascist”. A fost

acordată militarilor care au luptat pe frontul de vest în al Doilea Război Mondial. În anii `60, Nicolae

Ceaușescu a început să acorde din nou un număr

limitat de medalii unor veterani ai campaniei din vest

dar și din est. Medalia a fost acordată și unor militari sovietici care au luptat alături de trupele române pe

frontul de vest, dar și unor militari din celelalte state

din blocul comunist. În momentul retragerii trupelor sovietice de ocupație în 1958, medalia a fost

acordată întregului personal al acestor unități (35 027

de militari ruși). Având în vederea varietatea de modele ale

Ordinului de război ,,Mihai Viteazul”, frumuseţea

simplă şi importanţa sa istorică, în acest număr vom

publica numai imaginile acestei distincții, în ordinea apariţiei lor.

Asupra celorlalte decoraţii şi însemne de război,

precum şi despre decoraţiile străine (franceze, poloneze, cehoslovace, germane şi sovietice)

acordate militarilor romîni, vom reveni în numerele

următoare ale revistei.


Cititorii care au în posesie decoraţii, însemne şi

insigne militare de război, brevete sau informaţii

(imagini) inedite despre acestea, precum şi despre cei

care le-au purtat, sunt rugaţi să se adreseze redacţiei sau asociaţiei noastre, la adresele consemnate pe

prima pagină. Asociaţia garantează dreptul de proprietate asupra bunurilor menţionate şi va asigura

înapoierea nealterată a acestora.

Col. (r) PUIU CUJBĂ

Cercurile „CULTUL EROILOR”

O ZI MAGICĂ imineaţa clipea obosită din genele sale lungi de

nori. Sâmbăta se arăta luminoasă, intuind parcă bucuria călătoriei ce va sosi. Împreună cu doamnele

profesoare Popescu Liliana şi Nae Adriana, am

pornit la drum prin Bucureştiul abstract şi arămiu.

Prima oprire: Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”. Impunător şi mândru, se înalţă plin de

gloria trecutului românilor. Pornind de la

descoperirea focului, românul parcurge un traseu presărat cu greutăţi şi victorii. Personalul bine

documentat, dioramele şi materialul istoric ce se

regăseşte doar la câteva muzee de prestigiu din Europa (Luvru, British Museum) ne-a fascinat. Deşi

drama războiului este clară şi vie în

amintirea/memoria comună a tuturor, generaţiile

postbelice nu vor înţelege niciodată cât de multe vieţi s-au jertfit pentru ţară. Asistând la diorama cu

Războiul de Indepenţă al românilor, am simţit o

umbră a nesiguranţei, curajului tremurat din vocile soldaţilor dar şi a speranţei, o umbră ce ne-a

adăpostit pentru câteva momente sub aripa ei de

amintiri.

Ziua trecea încet prin spectrul de gânduri şi zâmbete. În autocar, veselia copiilor de a cincea,

ghiocei ce abia au scos capul la lumină, ne eclipsa

încă o dată seriozitatea. Ei, nici chiar aşa..! După ce am vizitat Mitropolia, cu porumbeii ei sidefaţi şi

aerul ce aproprie cerul de pământ, ne-am oprit în

Parcul Carol. Acolo, până şi frunzele arămii au

intrat în jocul nostru! Deşi am stat puţin, oprirea în parcul primitor şi auriu ne-a oferit încă un prilej de

bucurie. Aerul rece şi bun ca dulceaţa de gutui a

bunicii radia din parc şi se oglindea pe chipurile

noastre de copii ai cerului şi pământului. Am jucat badminton chiar lângă Muzeul Industrial, pe care

n-am apucat să-l vedem. Dar acesta este încă un

motiv să mai revenim în braţele deschise ale Bucureştiului.

În timp ce autocarul tremura încet, oftând la

fiecare oprire, impresii şi gânduri de toamnă erau schimbate. Poşta gândurilor era foarte ocupată în

ziua aceea se pare. Soarele, foarte zâmbitor, privea

cu regret la jocul nostru.

Ziua aceea a fost magică. Parcă cerul ne-a zâmbit şi, luminos, a vegheat asupra noastră. Înapoi

în autocar, aşteptând să ajungem acasă, perdelele

roşiatice au fost trase şi somnul a poposit pe genele noastre visătoare. Soarele dispăruse demult, lăsând

locul întunericului nestatornic. Autocarul purta o

ceată de copii înstelaţi, liniştiţi, visând şi retraind

acea zi. BIANCA MARIA ALECU, elevă,

clasa a VIII-a B, Şcoala „H.M. BERTHELOT”

Profesori coordonatori:

LILIANA POPESCU și ADRIANA NAE

UN ALT MOD DE A NE CUNOAŞTE ISTORIA Activităţi extraşcolare la Şcoala „ANDREI MUREŞANU”

natole France spunea „Nu vă mândriţi cu predarea unui număr mare de cunoştinţe, stârniţi numai curiozitatea. Mulţumiţi-vă să deschideţi minţile, nu să le supraîncărcaţi. Puneţi în ele scânteia”. Prin

activităţile extraşcolare pe care le-am organizat în acest an şcolar, am vrut într-adevăr să aprind flacăra în

sufletul elevilor mei, cu ajutorul scânteiei patriotismului şi a mândriei că sunt români şi că s-au născut pe aceste meleaguri încărcate de istorie. Prin modelele de personalităţi istorice pe care le-am propus spre a le da

viaţă cred că i-am determinat să adopte o atitudine şi anume aceea de a şti să fie personalitatea respectivă. Au

învăţat să conlucreze unii cu ceilalţi într-un anumit context istoric. Aceste activităţi extraşcolare, dedicate aniversărilor româneşti, au fost o experienţă de reamintire, de reclădire, clipă de clipă, pas cu pas, a vremurilor

pierdute în ninsori româneşti a slavei şi măreţiei de demult.

Prof. ELENA BENDIC, îndrumătoarea Cercului ,,Cultul Eroilor”

Pe data de 1 Decembrie am avut o activitate la istorie în care am jucat rolul lui Alexandru Ioan

Cuza. Iată că vine şi ziua cea mare a scenetei, este

rândul meu şi al Mihaelei să interpretăm rolul familiei Cuza. Intrând pe uşă o zăresc pe doamna

directoare, iar eu sunt copleşit de emoţii. Termin

rolul cu bine şi emoţiile dispar. Mi-a plăcut foarte

mult să joc acest rol şi sper să mai particip şi la alte activităţi! Robert ENACHE, Clasa a VIII-a A

Interes şi grijă pentru plai

Experienţa de a intra în rolul marilor personalităţi româneşti mi-a creat o bună impresie despre ceea ce

au fost şi au reprezentat cei din trecutul nostru. Am

rămas cu sufletul marcat şi zugrăvit cu bune impresii

D

A


datorită înaintaşilor noştri care au reuşit să mă captiveze prin muncă, interes şi devotament. Şansa

de a interacţiona cu trăirile, sentimentele,

înfrângerile şi realizările acestor monştri sacri ai trecutului românesc îmi creează un orizont îndreptat

către dreptate şi tenacitate, speranţă şi vie amintire.

Modul de viaţă al celor ce nu mai sunt printre noi

nu era unul tocmai ușor, aceştia reuşind să înfrunte chiar şi cele mai aspre nedreptăţi ale timpului.

Această luptă de care v-am vorbit nu ţine doar de

lupta cu cei din jur ci şi de confruntarea cu ei însuşi, ieşind la iveală tot ce este mai bun din spatele măştii

ce poartă denumirea de trup .

Mi-am dovedit până şi mie că nu strică şi că este

o experienţă unică şi foarte frumoasă să te simţi un om important al timpului tău purtând straiele

asemănătoare lor şi adoptând pentru moment

atitudinea marilor personalităţi.

Mihaela NEAGU, Clasa a VIII-a A

Pentru mine, această experienţă de a putea

interpreta una din marile personalităţi ale ţării noastre româneşti a însemnat ceva foarte frumos,

faptul că puteam reprezenta pe cineva care a făcut

mult bine poporului nostru.

Fiecare activitate ne-a ieşit foarte frumos, fiindcă cu toţii ne-am arătat interesul şi ne-am pregătit

conştiincios. Desigur, nu ne-a ieşit perfect mereu,

datorită emoţiilor ce s-au arătat uneori. Cel mai frumos rol a fost atunci când am interpretat-o pe

însăşi regina Maria care a fost un mare talent, un

mare destin, dorindu-şi enorm să poată face un bine. Starea de spirit pe care mi-a creat-o a fost una

uimitoare, plăcut surprinsă de ceea ce poate spune şi

gândi cineva, de coerenţa şi curajul de care a dat

dovadă. În viitor, sper să mai am parte de asemenea

momente, fiindcă mi-au făcut şi îmi fac în continuare

o deosebită plăcere .

Diana STAICU, Clasa a VIII-a A

Consider că interpretarea rolului Sevastiţei Bălcescu a fost o activitate educativă. Am încercat să

aduc un aer istoric personajului meu folosind şi o

vestimentaţie adecvată. Am fost fascinată să aflu

atâtea informaţii interesante despre una din familiile puternice ce au marcat istoria acestei ţări, dar şi a

unui destin gigant al vieţii politice şi culturale

româneşti numit Nicolae Bălcescu. Am călătorit în trecut şi am învăţat despre acest personaj feminin

apoi, cu multă încredere, m-am întors în vremurile

noastre prezentând o poveste de demult cadrelor

didactice şi unor mici învăţăcei.

Diana STANA, Clasa aVIII-a A

Când am jucat rolul Chiriţei la o activitate dedicată zilei de 24 Ianuarie, am trăit o experienţă

plăcută în care mi-am descoperit talentul actoricesc

pe care sper să-l mai folosesc de acum încolo . Am învăţat lucruri noi, având ocazia să joc rolul unui

personaj satiric care reprezintă tipul femeii burgheze din sfârșitul secolului XIX, comicul acestui personaj

accentuându-se şi prin vestimentaţia purtată, dar şi

prin replicile amuzante adresate lui Guliţă, fiul mult iubit şi răsfăţat al Chiriţei.

Consider că această activitate mi-a antrenat

abilităţile creative şi mi-a făcut plăcere să fac parte

din ea.

Ioana MACSIM, Clasa aVIII-a A

Prilejul de a cunoaşte

În anul 2011, am luat parte la o serie de activităţi cu rol istoric pe care noi, elevii, le-am apreciat una

câte una.

Parcă îmi şi aduc aminte cu câtă ambiţie ne

învăţam rolurile pentru a fi siguri că totul va ieşi perfect sau cum ne frecam mâinile şi păşeam încet cu

o oarecare teamă în sala unde avea loc activitatea,

dar căpătând experienţă am învăţat împreună cu ceilalţi colegi şi doamna profesoară de istorie să ne

stăpânim emoţiile şi să dăm tot ce avem mai bun în

noi la fiecare activitate. Noi, elevii, şi doamna de istorie ne uneam forţele

şi împreună le aduceam zâmbetul pe buze şi bucuria

în suflet tuturor celor ce ne priveau la acele activităţi.

Doamna de istorie era persoana de bază în acele activităţi având grijă de fiecare în parte şi încercând

şi imposibilul pentru ca toţi să ieşim într-o postură

bună. Pentru mine, aceste activităţi au fost un prilej de

cunoaştere de care toţi cei prezenţi în public s-au

bucurat şi ne-au felicitat rând pe rând pentru munca depusă. Oana NEAGU, Clasa a VII-a

Exprimarea opiniei

Cu ocazia Zilei Armatei, doamna de istorie mi-a

propus să particip la o activitate extraşcolară. Aveam de interpretat rolul mamei unui soldat. Am fost

foarte încântată deoarece mie îmi place foarte mult

să particip la astfel de activităţi. Din prima zi de când doamna ne-a anunţat, am

început să învăţ rolul şi să-mi imaginez gesturile pe

care trebuia să le fac. Nu am avut mult de spus, dar

cuvintele au fost spuse din suflet şi am încercat să exprim toate sentimentele prin gesturi. Nu a fost

perfect, dar cuvintele doamnei profesoare la

terminarea scenetei, “Bravo!”, m-au făcut să mă simt o mică actriţă.

Am participat la aproape toate activităţile

realizate de doamna de istorie şi la fiecare m-am dus din propria iniţiativă şi m-am pregătit. Mi-a făcut o

deosebită plăcere să particip şi sper că voi mai merge

şi la alte activităţi.

Oana MANOLESCU, Clasa a VII-a

Un rol de pomină

Mi-a fost oferit să joc rolul unui soldat cu ocazia

Zilei Armatei. Mi-a fost dat rolul, un text liric pe care l-am învăţat şi l-am recitat. În rol era scrisă


Plini de entuziasm și spontani, au creat

acea atmosferă de demult …

povestea unui bărbat care îşi părăseşte locul şi familia pentru a lupta alături de alţi soldaţi sub

steagul României. Mi-a făcut mare plăcere să recit

acest rol deoarece mereu mi-a plăcut să joc rolul soldaţilor, căci ei prezintă, probabil cea mai

importantă calitate a unui om: patriotismul.

Am jucat rolul fericit şi mi-am impresionat

ascultătorii, costumat corespunzător şi de-abia aştept să mai joc astfel de roluri în viitor.

Adrian MATEIU, Clasa aVII-a

Sentimentele pe care le-am avut atunci când am interpretat rolul Elenei Alistar au fost diferite.

În primul rând, a trebuit să interpretez o femeie

puternică, dar sensibilă.

Firea pe care a trebuit să o adopt a fost una realistă,

deoarece a trebuit să înfrunt

unele adevăruri în rol. În al doilea rând, rolul a

fost greu de interpretat,

deoarece trebuia să fiu tristă, ba chiar să şi plâng. Însă am

făcut faţă şi am primit multe

aplauze.

În concluzie, rolul mi-a plăcut foarte mult, iar dacă

se vor mai ivi astfel de

oportunităţi voi participa cu mare drag.

Daniela CRISTEA, Clasa a VIII-a B

Sentimentele pe care le-am avut când am interpretat sceneta împreună cu colegii mei au fost de

emoţie, deoarece a fost primul rol interpretat în faţa

mai multor colegi şi mai ales în faţa profesorilor şi

doamnei directoare. Vestimentaţia a fost foarte frumoasă, rolul interpretat a fost de director de

şcoală şi m-am simţit foarte emoţionată şi oarecum

tulburată pentru că mă gândeam mereu dacă greşesc, dacă mă încurc. Toţi ochii parcă erau aţintiţi pe

mine, îmi era teamă. Simţeam cum mă înmoi şi nu

mai puteam să vorbesc bine.

Activităţile extraşcolare au fost foarte bine organizate şi cu mare grijă. A fost foarte frumos

deoarece profesorii veneau şi ne priveau şi păreau

mândri de noi. Cu ajutorul acestor activităţi, noi, ca elevi, mai învăţăm ceva în plus.

Catalina DAVID, Clasa a VIII-a B

Sentimentele pe care le-am avut atunci când am interpretat sceneta de pe 24 Ianuarie, au fost de

emoţie deoarece a fost primul rol pe care l-am interpretat în faţa mai multor colegi, profesori şi mai

ales a doamnei directoare.

Rolul meu a fost de povestitor, a trebuit să prezint pe toată durata întâmplările dintre un director şi un

profesor care le preda elevilor.

Vestimentaţia a fost uniforma şcolii mele.

A fost un sentiment plăcut, mai ales că cei care au participat la realizarea activității au fost apreciaţi

cum se cuvine. Pe lângă această activitate, am mai

participat şi la altele, recitând poezii sau citind diverse materiale referitoare la tema propusă, precum

şi în concurs.

Voi mai participa cu mare plăcere şi la alte

activităţi organizate de doamna noastră profesoară

de acum încolo.

Andreea COVACI,

Clasa a VIII-a B

Am participat la mai toate activităţile extrașcolare de la

istorie şi de fiecare dată cu

plăcere. Sunt plăcut

impresionată de implicarea elevilor … destul de

numeroşi.

Eu am trăit sentimente intense, puternice, emoții,

dar totodată interpretările au

fost apreciate şi aplaudate. Munca depusă s-a văzut. Deşi sfioşi şi chiar timizi … am fost acolo,

dedicându-ne trup şi suflet.

Ultima activitate a fost pe 24 Ianuarie, ziua Micii

Uniri. După părerea mea, a fost cea mai reuşită. Am participat la un concurs în care am avut întrebări

legate de această Unire.

Plini de entuziasm şi spontani, am creat acea atmosferă de demult … parcă ne-am întors în trecut ,

pe vremea când s-a petrecut acest eveniment. Am

avut ocazia să învăţăm lucruri legate de istoria ţării în care trăim şi de care suntem mândri, România.

Gabriela Vica, Clasa a VIII-a B

Pe data de 1 Decembrie, la activitatea de istorie,

am avut onoarea de a interpreta un mare personaj istoric, regele Ferdinand. A fost o experienţă unică,

desigur, plină de emoţie. Am fost plăcut surprins de

istorisirea domnului colonel Chiper despre Primul Război Mondial.

Mi-aş dori ca această experienţă să se repete !

Mircea Nicolae, Clasa a VIII-a A

ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI SĂRBĂTORITĂ LA COLEGIUL NAŢIONAL

„MIHAI VITEAZUL”, PLOIEŞTI – decembrie 2011 ulţi conaţionali nu îşi amintesc că 1 Decembrie este ziua românilor aflaţi în ţară sau în

străinătate, ZIUA ROMÂNIEI. Pentru ei este doar o

zi de relaxare, fără obligaţii. În alte cazuri se ştie

semnificaţia, dar nu şi rădăcina evenimentelor care au făcut din această zi simbolul naţional. Bătrânii, cu

fruntea brăzdată de timp, îşi amintesc că au fost

vremuri când plăteai scump intonarea cântecelor

M


A devenit o adevărată tradiţie a Colegiului

Național „Mihai Viteazul” să sărbătorească momentele cu mare încărcătură sufletească şi

patriotică, sub privirile pline de dragoste ale

doamnei profesoare Emilia Luchian.

„Deşteaptă-te române!”, „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!” sau închinau un gând anului 1918 (un an

cât un veac), când visul secular al lui Mihai Viteazul

s-a împlinit, provinciile înstrăinate pe nedrept s-au adăugat, prin propria voinţă, Regatului României.

Redăm câteva cuvinte rostite de eleva Bogdana

Banciu din clasa a X-a M5 la începutul comemorării

Zilei Naţionale a României: „În conştiinţa naţională, 1 Decembrie 1918 simbolizează momentul în care

întreaga românime devenea stăpână absolută,

recunoscută de celelalte state ale lumii, peste moştenirea lăsată de bunicii şi străbunicii acestor

pământuri. Românii erau în sfârşit la ei acasă, erau

singurii care-şi hotărau destinele şi locul în istorie”.

A devenit o adevărată tradiţie a C.N. „Mihai Viteazul” să sărbătorească momentele cu mare

încărcătură sufletească şi patriotică din istoria atât de

zbuciumată a poporului nostru. Sala de festivităţi a liceului se umple până la refuz cu membrii Cercului

de istorie „Cultul Eroilor”, lângă ei fiind elevi,

profesori şi personalităţi marcante ale oraşului (membri ai Fundaţiei Oamenilor de Ştiinţă din

Prahova, ai „Cultului Eroilor”, Cercului Militar,

cadre didactice de la universităţile locale, inspectori

şcolari, membri ai unor fundaţii şi societăţi culturale, istorici şi muzeografi de la Muzeul de Istorie şi

Arheologie, arhivişti, preoţi etc.). Efervescenţa

participanţilor este, de fiecare dată, extraordinară: nimic declamativ, convenţional sau căutat. Copiii îşi

exprimă propriile sentimente şi cântă împreună cu

minicorul liceului Imnul de stat, „Noi suntem români”, „Hora Unirii” şi alte melodii patriotice

adecvate momentului istoric comemorat. Sunt de

remarcat profesorii şi ofiţerii vârstnici care intonează

Imnul cu mâna dreaptă aşezată pe inimă, dar şi „cei mici” – elevi din clasele a V-a sau a VI-a, care

privesc totul cu o sfielnică îndrăzneală, fremătând în

aşteptarea momentului când îşi vor rosti cuvântul privind înainte, parcă spre un viitor dorit.

Este dificil să comentez eu, ca profesor

moderator, desfăşurarea întregii activităţi pentru că

de fiecare dată trebuie găsită o altă formulă, o altă tematică, ieşind din obişnuita relatare cronologică. În

acest sfârşit de noiembrie, ne-am îndreptat atenţia

spre românii care, celebri sau mai puţin ştiuţi, aflaţi acasă, dar şi în străinătate, au devenit un exemplu şi

un reper de românism făcând servicii deosebite ţării.

Aceasta pentru că puterea de a dăinui a unui popor prin istorii nu o constituie banii, ci constă în

cultivarea „sfintei grădini” a limbii sale, a valorilor

poeziei sale şi ale tuturor artelor sale, în

capodoperele şi monumentele sale culturale, pe care le lasă moştenire urmaşilor şi, astfel, întregii

umanităţi.

Pentru a rememora nume şi fapte, am pornit de la cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae:

„Naţionalism este conştiinţa că aparţii cutărui grup

etnic, iubirea acelui grup şi activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. (…) Modul românesc de

comuniune cu ordinea spirituală (…) este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveşte românul spre

cer şi plin de lumina de acolo şi-l întoarce spre lume,

conducându-se după el în atitudine şi paşii săi”. Cu adevărat, ortodoxia ne-a ţinut ca neam unitar şi

deosebit, cu un rol important între popoarele din

Orient şi Occident, un adevărat centru având rol

apărător pentru Estul şi Vestul european. Pe peretele mare şi alb al sălii, de parcă eroii

ţării au înviat, este rulat un film de 20 de minute,

realizat de două eleve din cls. a X-a M5 (Cristina Pătraşcu şi Bogdana Banciu) în care marile

personalităţi istorice ale românilor ( Mircea cel

Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul,

C-tin Brâncoveanu, Al.I. Cuza, Carol I, Ferdinand Întregitorul etc.) se perindă ca nişte icoane (după

cum se exprimă una dintre autoare). În multe

secvenţe simţi atmosfera timpului, spiritul de român îţi umple sufletul, asculţi versuri care-ţi trezesc

amintiri ştiute: „Nu săbii făcură Unirea, ci inimi…”.

Este rândul Claudiei Vâjiac din cls. a XI-a F2 să deruleze un alt film cuprinzând un număr

impresionant de imagini reprezentând oameni de

ştiinţă şi de cultură care de-a lungul vremii, şi-au

definitivat cunoştinţele, au realizat invenţii şi au făcut descoperiri de care se bucură întreaga

umanitate, au făcut cunoscută România peste hotare.

În acelaşi timp se aud, ca din depărtare, acordurile „Rapsodiei române” şi ale naiului lui Gheorghe

Zamfir, care vor însoţi întreaga acţiune.

Îi văd pe copii strângând în mână un petic de

hârtie. Toţi vor să prezinte pe câte un român ilustru

care i-a inspirat şi servit drept reper. „Vreau să

vorbesc despre un ploieştean: Nichita Stănescu” – se aude o voce emoţionată. Urmează, într-o ordine

relativ cronologică sau zonală, redarea pe scurt a

activităţii lui Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Şcoala Ardeleană, călători români în Africa, Marta

Bibescu, Emil Racoviţă, Mircea Eliade, Emil Cioran,

Eugen Ionescu, Panait Istrati, Grigore Moisil, Petrache Poenaru, N.C.Paulescu, Henri Coandă,


Drapelele cercurilor „CULTUL EROILOR” flutără tot mai des, în tot mai multe locuri.

Marile idealuri renasc în micile orașe.

Ştefan Odobreja, Panait Istrati, Ana Aslan, Nicolae Simache, Ioan Grigorescu, Liviu Rebreanu, C-tin

Brâncuşi şi mulţi alţii. Am fost impresionată de

cunoştinţele elevilor şi de dorinţa lor de a face cunoscut celorlalţi personajul ales cu care încercau

să se identifice. Sunt de menţionat: Emma

Stăiculescu, Simona Neagu, Roxana Antimiu, Luiza

Şulţ, Francisca Doru, Diana Badea, George Vintilă, Larisa Iacob, Francesca Coţovanu, Diana Slate,

Andreea Badea, Alina Mihalache, Cristina Vasile,

Raluca Iliescu, Andreea Ionescu, Ştefania Ionescu, Laura Damaschin (este şi fotografa simpozioanelor

de istorie).

Cel mai celebru este însă „românul”. De ce

nu Păcală? De pe un rând se ridică un elev purtând căciulă pe o ureche şi cămaşă albă: „Mă numesc

Păcală…Păcală Vlad”. Este un moment neaşteptat.

Se zâmbeşte, apoi toată lumea ascultă cu multă

atenţie. „Unii l-ar descrie pe Păcală ca fiind neadaptat, naiv, dar eu sunt de părere că acesta, ca şi

poporul nostru, a dat şi continuă să dea dovadă de o

inteligenţă fină, ascunsă sub o aparenţă modestă şi are o imaginaţie surprinzătoare. (…) Păcală este

multiplicat în noi toţi. El simbolizează dorinţa

noastră de a lua atitudine. Reprezintă chintesenţa

inteligenţei şi a spiritului justiţiar al românului. Este românul neaoş, iubitor de viaţă, de dragoste, de

tradiţii şi de familie. Este un om al pământului şi nu

rătăcit în lumea românească”. Aplauze pentru corul liceului, pentru filme,

pentru domnitorii noştri, pentru personalităţile care

ne fac cinste…aplauze pentru noi toţi! O elevă îmi

şopteşte mândră: „La mulţi ani, române!”

Prof. EMILIA LUCHIAN

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

ANIVERSATĂ ÎN ȘCOLILE DIN MIZIL

radiția aniversării Unirii Principatelor Române,

Moldova și Țara Românească, la 24 Ianuarie, în școlile din orașul Mizil a fost continuată și anul

acesta. Astfel, elevii și cadrele didactice ale Școlii

Nr. 1–director prof. Nițu Luminița–au primit vizita unei delegații de foști combatanți din armata română,

compusă din prof.col. [rtr] Chiper Constantin-

vicepreședintele Asociației Naționale „Cultul

Eroilor” din România și președintele Asociației Județene „Cultul Eroilor” Prahova, lt. col. (r) Cristea

Ion, președintele filialei

Mizil, col. (r) Mărculescu Victor, președintele

Organizației cadrelor

militare în rezervă și

retragere „Aurel Vlaicu” filiala Mizil, plt .maj. (r)

Grigore Eugen, vicepreșe-

dinte al Organizației C.M.R.R. și secretar al

filialei „Cultul Eroilor” și

reprezentanta presei locale-„POȘTALIONUL”-dna.

Negoiță Gabriela. Activitatea a început prin

intonarea Imnului de Stat al României și Imnului

„Cultului Eroilor” de către cei prezenți, continuând cu un discurs susținut de dl. Chiper Constantin.

Vorbitorul a evocat pe larg evenimentele petrecute în

ianuarie 1859, când col. Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în ambele țări, astfel efectuându-se

Unirea Principtelor Unite. Subliniind importanța

evenimetului, vorbitorul a reamintit asistenței că

Bucureștiul a devenit capitala noului stat ROMÂNIA, iar steagul tricolor, drapelul țării.

Elevii:Trandafir Ioana, Mareș Teodora, Mihalache

Ruxandra, Vlad Alexandra, Gherghe Emilia, Vasile Alexandru și Divoiu Aniela, membri ai Cercului

„Cultul Eroilor” din școală, îndrumătorul cercului

prof. Oprea Daniela, au evocat secvențe din anii

1848-1859, marcând principalele evenimente care au avut loc în acea perioadă de timp. Am remarcat

prezența la această instructivă activitate a membrilor

Cercului „Cultul Eroilor” de la Școala Nr. 3 „Sf. Maria”. „Hora Unirii”, în care s-au prins toți

participanții, a fost finalul acestui important

eveniment. Sala de festivități a Liceului Teoretic

„Grigore Tocilescu”, director prof. Minea Victor, a fost gazda primitoare a unei frumoase și educative

manifestări culturale, la care

a participat o asistență formată din elevi și cadre

didactice ale prodigioasei

instituții, delegația militară a

foștilor combatanți, doamnele Tudorache

Nicoleta și Camelia Toma-

Biblioteca Orașenească-și domnișoara Stoica Mirela,

coordonator la Centrul

„Europe Direct”. Imnul de Stat al României a fost

momentul deschiderii activității omagiale, dedicate

acestui important eveniment, Unirea Principatelor

Române. În continuarea programului, versuri ale marilor poeți români Vasile Alecsandri, George

Coșbuc și Nichita Stănescu au fost declamate de

elevii Cergău Christina, Sălcianu Andreea, Paraschiv Andreea, Coman Laura, Petrescu Ariadna și Cătălin

Mădălina, membri ai Cercului „Cultul Eroilor” din

liceu, președinte, prof. de istorie Șerban Laura, în

care se regăseau principalele momente ale evenimentelor petrecute la mijlocul secolului XIX.

„Hora Unirii” a încheiat manifestarea cultural-

istorică, iar aplauzele au răsplătit pe merit pe protagoniști! Și în cadrul Centrului Cultural

„Adrian Păunescu”, Ziua Unirii a fost omagiată de

t


elevii școlilor generale și ai LiceuluiTeoretic „Grigore Tocilescu”, printr-un program cultural

artistic. În deschidere, profesorul de istorie Șoldea

Viorel, vicepreședinte al filialei Mizil „Cultul Eroilor” a rostit o alocuțiune în care a evocat actul

istoric din anul 1859-Unirea Principatelor Române-

asfel făurindu-se noul stat ROMÂNIA. Programul

cultural artistic susținut de elevi și ansamblul de dansuri populare al centrului, au reușit să smulgă

ropote de aplauze binemeritate din partea spectatorilor aflați în sala de festivități arhiplină!

Omagierea Unirii la instituțiile de învățământ din

oraș a prilejuit și evidențierea lui Al.I. Cuza care rămâne înscris cu litere de aur în cartea istoriei

poporului român, alături de numele marilor voievozi

și conducători ai lui.

Plt. Maj. (r) EUGEN GRIGORE

MIHAI EMINESCU despre Basarabia

„ÎN SFÎRȘIT VEDEM LIMPEDE... ” „Fiece popor și fiece epocă stă pe umerii vremurilor trecute.” Mihai Eminescu, „Fragmentarium”.

n sfîrșit vedem limpede.

Generalul Ignatieff a propus

guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu știu căror

petice de pămînt de preste Dunăre.

România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de

chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu

el o convenție prin care i se

garantează integritatea teritoriului. România vede zburînd ca pleava în

vînt asigurările unei convenții a cărei

iscălituri sînt încă umede și pe care a încheiat-o c-o împărăție mare, pe a

cărei cuvînt se credea în drept să se întemeieze.

Și ce zice Austria la aceasta, Austria, pentru care gurile Dunării sînt o condiție de existență mai mult

decît poate pentru noi? După cît auzim, ea nu are

nimic de zis daca i se asigurează neutralitatea

întregei Dunări de Jos. Dar cum să se asigure această neutralitate?

Printr-un tratat? Ridicol! Tratările se scriu astăzi

pentru ca să fie călcate de-a doua zi. Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de

Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din

dreptul nostru și pămînt din pămîntul nostru? Pe cuvîntul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o

bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere

ca să se ia pe nedrept o bucată din România și

aceeași onoare nu cere respectarea convenției iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr !

Și pe ce se-ntemeiază acest point d'hon[n]eur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin Tratatul de București de la 1812 s-a făcut această

cesiune, nu ca preț al păcii, căci Turcia n-avea

nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării în Rusia și trupele rusești se-ntorceau în marș forțat, în ruptul capului,

luînd fața pămîntului românesc pe tălpile lor.

Cine i-a văzut întorcîndu-se, căzînd pe drumurile țării de osteneală, nu putea zice că aceasta era o

armie învingătoare, nici nu putea crede că peste

curînd succesele acelei armii aveau a-i cîștiga o provincie. Se știe că diplomația engleză, împreună cu

vînzarea beiului grec Moruzi, a fost

cauza cesiunii Basarabiei.

Beiul grec și-au pierdut capul. Anglia e pedepsită abia astăzi. Și

cînd Moldova au căpătat îndărăt o

parte din pămîntul ce pe nedrept i se luase, atunci s-a atins onoarea Rusiei

și acea onoare cere ca să se ia îndărăt

de la noi ceea ce pe nedrept ni se

luase? Căci prin ce păcătuise Țările

românești Rusiei? Nu le-am hrănit

într-atîtea rînduri oștirile, nu erau țările noastre adăpostul lor, doveditu-

ne-am vreodată dușmani ai ei? Într-adevăr nu găsim

cuvinte pentru a califica această pretențiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da

dreptul de a-și bate joc de lume, de noi, de ea însăși?

Pe cîtă vreme presa rusească comitea necuviința

— căci altfel n-o putem numi — de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atîta vreme am ignorat glasul

unei prese care știam prea bine că n-are nici o

însemnătate și este liberă a se ocupa în mod platonic de toate cestiunile pe cari le permite poliția de a fi

discutate, fără de a-i crește cuiva prin aceasta peri

albi. Dar astăzi nu mai este presa rusească care

vorbește, ci guvernul, care acolo este tot.

Astfel dar am pierdut 15000 de oameni și cîteva

zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe ,,mandatarul Europei" în îndeplinirea sacrei sale

misiuni, pentru ca la urmă tot noi să fim cu pagubă,

tot noi să plătim războiul Rusiei cu pierderea unei provinții?

Pînă acuma noi am refuzat orice schimb, ne

astupăm urechile la orice propunere de schimb în

această privință. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sînt prea vechi și prea bine întemeiate

pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvînt de

onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe cînd Rusia nici

nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se

cuvine, căci e pămînt drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului

о

http://www.rightwords.ro/citate/detalii-citat/30635/fiece-popor-si-fiece-epoca-sta-pe-umerii-...

http://www.rightwords.ro/citate/detalii-citat/30635/fiece-popor-si-fiece-epoca-sta-pe-umerii-...


al patrusprezecelea încă și pînă în veacul al nouăsprezecelea.

Mandatarul Europei vine să mîntuie popoarele

creștine de sub jugul turcesc și începe prin a-și anexa o parte a unui pămînt stăpînit de creștini, în

care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mîntuire

într-adevăr.

Cuvîntul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin.

Într-unul din numerii trecuți am înregistrat

zgomotul că în Basarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de

marginile convenției încheiate. Cerem lămurire

guvernului. Convenția nu trebuie să rămîie literă

moartă și orice trecere peste ea trebuie respinsă în orice moment. Nu e permis nimănui a fi stăpîn în

casa noastră decît în marginele în care noi îi dăm

ospeție. Daca nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să

n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice

măsură i-a trecut prin minte să ne impună. Dar toate acestea sînt considerațiuni făcute față

cu o eventualitate asupra căreia stăruim a fi în îndoială.

Oricît de mulți oameni răi s-ar găsi în această

țară, nu se găsește nici unul care ar cuteza să puie numele său sub o învoială prin care am fi lipsiți de o

parte din vatra strămoșilor noștri. Guvernul rusesc a

putut să facă o încercare, a trebuit însă să se

încredințeze că în zadar a făcut-o. Mai departe nu va merge !

Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la

puternicul nostru aliat; atît însă și numai atît. Voim să păstrăm bune relațiuni cu vecinii.

Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă

care ar fi pentru dînsa o vecinică pată în ochii lumei;

ea nu va lua ce noi nu voim să dăm. MIHAI EMINESCU,

articol publicat în ziarul ,,T I M P U L", 25 ianuarie 1878;

(Am păstrat grafia originală)

VALURI NIMICITOARE SE NĂPUSTEAU ASUPRA PLOIEȘTIULUI „Doar dacă ne amintim, putem înțelege.” Edward Morgan Forster

n timp ce duceau lupte grele în stepa calmucă, în

Caucaz și Kuban, sau în zona Crimeei, ostașii

români primeau de acasă, de la părinți, soții sau copii, vești îngrijorătoare: asupra Ploieștiului și a

Prahovei se abăteau adevărate Valuri Nimicitoare.

Ploieștiul, prin rafinăriile sale, a devenit, cu mult

înainte de 1941, un obiectiv extrem de important pentru puterile europene, datorită resurselor

strategice în materie de combustibili.

Nu numai pentru Germania și statele Axei, dar şi pentru Puterile Aliate, la început pentru URSS,

Marea Britanie şi Franţa, apoi şi pentru SUA,

problema petrolului românesc a căpătat o

semnificaţie aparte. Se disting în acest sens preparativele franco-britanice din anii 1939-1940

pentru distrugerea zonei petrolifere în caz de atac

german, deconspirate și anihilate. Încă de la început, strategii militari britanici au

desemnat complexul prahovean ca fiind un obiectiv

care merita întreaga atenție. Acțiunile defensive ale britanicilor din Grecia și de pe insula Creta au fost

întreprinse și în ideea păstrării lor ca baze de unde să

lanseze atacuri ale bobmbardierelor împotriva

Ploieștiului. La 28 aprilie 1941, ministrul britanic Sir Reginald Hoare propunea efectuarea unor raiduri

aeriene asupra Ploieștiului, pornind din Grecia ori

Turcia. La 19 august 1939, Stalin începea mobilizarea

secretă a Armatei Roșii. O direcție importantă vizată

de planurile strategilor sovietici era cea sudică. Hotărârea de înființare a Frontului Sudic a fost

afirmată de Stalin la 21 iunie 1941, dar întreaga

pregătire necesară se desfășurase cu mult mai

înainte, acesta fiind înființat pentru atacarea

României în scopul cuceririi zăcămintelor de petrol

de la Ploiești. O componentă importantă era aviația de bombardament, mai exact Divizia 81 bombardiere

de mare înălțime Spetnaz. Această divizie era

subordonată direct Cartierului General al

Comandamentului General, personal lui Stalin. Planurile politicienilor și strategilor militari au

fost puse în curând în practică, astfel încât deasupra

Ploieștiului au apărut primele bombardiere. Divizia 81 de sub comanda lui Golovanov a bombardat în

1941 doar patru ținte strategice: Berlinul,

Konigsbergul, Danzigul și Ploieștiul (zece raiduri în

perioada iunie-septembrie). Și, conform declarațiilor oficiale difuzate de sovietici, împotriva instalațiilor

petroliere au fost folosiți și parașutiștii, pentru a

sabota infrastructura petrolieră (27 iunie 1941).

Apoi au urmat americanii, prima oară la 12 iunie

1942, prin detașamentul HALPRO (aceasta fiind

totodată și prima misiune de bombardament strategic executată de americani în al Doilea Război Mondial,

Ploieștiul beneficiind de prioritate în fața Japoniei),

urmați apoi și de britanici.

La Conferința de la Casablanca (ianuarie 1943), președintele american F.D. Roosevelt, primul-

ministru britanic W. Churchill și Comitetul Unificat

al Șefilor de State Majore au convenit asupra viitoarelor operații ale forțelor americane și brita-

nice, Ploieștiul fiind inclus printre ,,cele șase misiuni

principale ale ofensivei aeriene anglo-americane”. Cu acest prilej a fost aprobată și operația aeriană

americană ,,Tidal Wave” (în traducere liberă val de

pasiune/entuziasm sau indignare) de bombardare și

î

http://www.rightwords.ro/citate/detalii-citat/28824/doar-daca-ne-amintim-putem-intelege-...

http://www.rightwords.ro/citate/autor/edward-morgan-forster--1307


Gara de Sud din Ploiești în urma bombardamentelor.

Fotografie din Arhivele Nationale, oferită cu amabilitate de către domnul Lucian Florin Vasile, www.RepublicaPloiesti.net

distrugere a zonei petrolifere Ploiești-Prahova, care avea să fie cea mai lungă misiune aeriană a

războiului executată într-un singur raid (ca durată-11

ore și 16 minute și ca distanță de zbor-3500 km). Operațiunea ,,Tidal Wave” a avut loc la 1 august

1943 și prin ea se încerca distrugerea celor 9 rafinării

din jurul Ploieștiului. Bombardamentul a fost

executat la o altitudine extrem de redusă, 100-150 m, uriașele bombardiere părând că se târăsc pe

acoperișurile caselor ori șerpuiesc printre coșurile și

furnalele zonelor industriale. Americanii au pierdut 53 de aparate (din 178) și 660 aviatori (din 1751),

fiind cea mai mare pierdere din istoria aviației

americane într-o singură misiune (a fost denumită

,,Duminica Neagră”), aceasta dovedind nu doar devotamentul celor care apărau antiaerian zona ci și

hotărârea atacatorilor de a distruge cu orice preț

instalațiile petroliere (,,Principalul este acum ca bombele să fie largate

deasupra ţintelor. Problema

întoarcerii noastre este, astăzi, secundară”, afirma un

participant la raid.)

După misiune s-au acordat

5 decorații ,,Congressional Medal of Honor” (cea mai

înaltă decorație militară

americană acordată pentru fapte de arme excepționale),

cele mai multe din istoria

aviației americane acordate pentru o singură misiune.

Bombardierele americane

au lansat în 1943 asupra zonei

Ploiești un adevărat ,,covor de bombe”: 1275 bombe explo-

zive și 525 bombe incendiare,

producând moartea a 121 de persoane, rănirea a 190 și distrugerea sau avarierea a

356 de imobile particulare.

Aproape toate localitățile de pe traiectul de zbor

au fost mitraliate, cu precădere Moreni și Sinaia. În anul următor, însă, avioanele inamice s-au

abătut asupra Prahovei cu adevărat în valuri: ziua

americanii, noaptea englezii. Și, pentru eficientizarea loviturilor, s-a folosit și sistemul Shuttle bombing, în

cadrul operațiunii Frantic (Aceasta se numise inițial

Frantic Joe, însă, ulterior, numele a rămas doar Frantic, pentru a nu se interpreta că acel ,,Nebun

Joe” vine de la Iosif Vissarionovici Stalin.) Pentru

România această operațiune a cuprins o serie de

șapte misiuni. Avioanele decolau din Marea Britanie și Italia, bombardau țintele și își continuau zborul

spre aerodromuri din Ucraina. Apoi făceau cale-

ntorasă, evident cu bombadamentele de rigoare. Conform datelor pe care le-am găsit în diferite

lucrări aparținând unor autori precum Marian

Chirulescu, cel care a coordonat Istoria Ploieștiului în date, Aurel Pentelescu (Bombardamentele aeriene

anglo-americane asupra teritoriului României în perioada aprilie-august 1944) dar și din diferite surse

americane și britanice, numai în perioada aprilie-

august 1944, asupra României au avut loc 50 de raiduri ale aviaţiei americane şi britanice, cu 83 de atacuri

asupra obiectivelor de pe teritoriul României (cea mai

vizată zonă fiind, evident, Ploieşti-Prahova), din care

67 atacuri de zi şi 16 atacuri de noapte. Pe luni calendaristice şi tipuri de acţiuni aeriene, în 1944

situaţia se prezintă în felul următor:

1. Raiduri: aprilie–7; mai–9; iunie–11; iulie–12; august–11; Total: 50.

2. Atacuri: aprilie–11; mai–15; iunie–22; iulie–18;

august–17; Total: 83, din care:

a). Atacuri de zi: aprilie–10; mai–11; iunie–18; iulie–14; august–14; Total: 67.

b) Atacuri de noapte: aprilie–1; mai–4; iunie–4;

iulie–4; august–3; Total: 16.

Aceste cifre scot în evidenţă faptul că cea mai mare

intensitate a bombardamentelor a fost atinsă în cursul

lunii iunie 1944 - poate nu este întâmplător, ţinând cont de începutul operaţiunii ,,Overlord” – dar şi

menţinerea, relativ constantă, a numărului de atacuri de

zi şi de noapte, cu o medie de aproximativ un atac la două zile calendaristice.

Dar nu doar bobmbardamentele au exasperat

populația și militarii din Zona Ploieștiului. Teama

permanentă de un nou raid era exacerbată de mulțimea alarmelor false ori de antrenamentele

desfășurate la cele mai neașteptate ore din zi și din

noapte, la lumina soarelui sau a reflectoarelor, astfel că, uneori, când se declanșa alarma reală, populația

credea că este vorba de un nou antrenament. La toate

acestea se adăuga pe lângă stresul produs de agasanta obligație de a respecta permanent măsurile de

camuflaj și lipsa adăposturilor. Guvernul român

lansase o campanie propagandistică intensă, în vederea

popularizării mijloacelor de protecţie şi apărare în faţa atacurilor aeriene, însă această campanie s-a dovedit

http://www.republicaploiesti.net/


Biserica ,,Sf. Ilie-Tabaci” a fost

lovită de o bombă, latura sudică a

clopotniței prăbușindu-se parțial.

total insuficientă şi nu a fost urmată de măsuri practice, ca de exemplu construirea unui număr suficient de

mare de adăposturi antiaeriene, care să permită

refugierea unei cât mai mari părţi a populaţiei în faţa atacurilor aviaţiei inamice. Starea de nepregătire a fost

amplificată şi mai mult de convingerea populaţiei (și

chiar a unor oficialități precum generalul Constantin

Sănătescu sau Mihai Antonescu) că anglo-americanii vor cruţa, pe cât posibil, România, convingere care

izvora din sentimentele de prietenie şi solidaritate

nutrite faţă de Anglia şi S.U.A. şi ostilitatea făţişă şi nedisimulată față de cel de-al III-lea Reich. Astfel se

explică, în mare măsură, starea de şoc şi consternarea

generală a opiniei publice provocate de către

declanşarea ofensivei aeriene aliate, reflectate îndeosebi în luările de poziţie ale intelectualităţii şi presei.

Presiunea, teama continuă că avioanele aveau să

apară în orice moment, îi făceau pe oameni să exclame: ,,nu mai

vin ăia odată, ca să scăpăm de

ei?” Și au venit, dar nu doar o dată. În vara anului 1944 aproape

o treime din oraș a fost dărâmată,

cu toate implicațiile: morți,

răniți, pierderi materiale, sinistrați. Nu doar rafinăriile erau

lovite, au fost numeroase cazuri în

care au fost bombardate obiective fără importanţă militară sau

economică, mai ales cartiere de

locuinţe, iar aviaţia de vânătoare americană a mitraliat trenurile de

călători ori vehiculele aflate pe

drumuri. Bisericile au intrat și ele

pe listă și nu doar cele aflate în

apropierea ,,țintelor”, așa cum

era Biserica „Sf. Sava” din strada Bărcănești, ci și unele aflate departe de obiectivele

vizate, precum Biserica „Buna Vestire” din satul

Valea Popii. Astfel, au fost distruse până la temelie

bisericile ploieștene „Sf. Nicolae –Vechi”, „Sf. Gheorghe-Nou”, „Sf. Ecaterina”, „Sf. Ştefan”, „Sf.

Ilie” sau parţial „Sf. Gheorghe –Vechi”, „Sf. Vineri”,

„Sf. Voievozi”, „Sf. Pantelimon”, „Buna Vestire”, „Sf. Dumitru”, „Sf. Filofteia”, Mânăstirea Ghighiu

ş.a.

Se cuvine, de aceea, să menţionăm faptul că, în

afara scopurilor economice, politice şi militare, loviturile aeriene executate de aviaţia aliată au urmărit

intimidarea şi demoralizarea populaţiei civile dar și a

soldaților de pe front. Bombardamentele au avut ca urmare 8.989 de imobile și 100 de edificii publice

distruse, 800 de persoane ucise, 750 de răniţi şi

23.000 de sinistraţi și evacuarea a peste 80 la sută din populaţia oraşului Ploieşti. Astfel, au fost

avariate grav, printre altele, Primăria, Palatul

Justiției, Halele Centrale, Gara de Nord, Gara de

Sud, Cercul Teritorial de Recrutare, Spitalele ,,Schuller”, ,,Movila” și ,,Boldescu”, Şcoala Normală

de Fete, localul Liceului „Despina Doamna”, Liceul

„Sfinţii Petru şi Pavel”, Liceul Industrial de Băieţi, Chestura Poliţiei, Camera Agricolă, Administraţia

Financiară, Hotel ,,Europa”, Restaurantul ,,Berbec”.

Pe întregul teritoriu al României s-au înregistrat

7693 morţi, 7809 răniţi şi cca 30.000 imobile distruse sau avariate, pagube de 991.000 lei la

instalaţiile gospodăriei comunale şi altele de peste

92.000.000 lei la reţelele comunale de servicii. Oficial, bombardarea zonelor civile a fost pusă pe

seama vântului, care ar fi împrăștiat bombele. Nu

trebuie să uităm însă că Churchill acceptase, iar

Mareșalul Aerului, Sir Arthur Harris, comandantul Royal Air Force, dezvoltase și executase cu o

deosebită cruzime doctrina ,,covoarelor de bombe”,

prin care se urmărea lovirea țintelor și populației civile. Sir

Arthur, cel care a planificat și

operaţiunea denumită sugestiv ,,Gomorra” sau ,,distrugeţi

Hamburgul”, din iulie-august

1943 a devenit ulterior, din

gloriosul ,,Bomber” Harris, disprețuitul ,,Butcher” Harris

(,,Măcelarul” Harris). De altfel,

Comandamentul Britanic de Bombardament, care fusese adulat

de britanici, a devenit mai târziu

ținta criticilor și a disprețului public. Spre deosebire de piloții

americani care au fost decorați,

totuși, pentru merite de război,

Comandamentului de Bombardament britanic nu i-a fost

acordată la sfârșit nicio decorație.

În discursul dedicat victoriei în război, Sir Winston Churchill a omis să le aducă piloților de pe

bombardierele britanice vreun omagiu iar în ianuarie

1946 Sir Arthur ,,Butcher” Harris nu a mai fost

nominalizat pe lista cu onoruri de război. Tidal Wave, Valurile de Entuziasm ale anglo-americanilor

s-au transformat într-un Val de Indignare, nu doar al

celor care au suferit ororile acelor bombardamente, ci al multor europeni, care au înțeles că bombardarea

fără discernământ a obiectivelor civile este un act de

barbarie. Acasă, prahovenii suportau cu stoicism valurile

necruțătoare, cu gândul la copiii, soții sau părinții

lor care luptau pe front. Dar veștile sosite de acolo

nu erau de loc mai bune, adâncind și mai mult suferințele mamelor, soțiilor și copiilor de acasă:

armata pierdea tot mai mult teren și, mai ales,

oameni. De România se apropia un alt val nimicitor!

Col. (r) PETREA CUJBĂ

http://www.republicaploiesti.net/2010/04/biserica-sfantul-ilie-tabaci.html


„Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de jos – afară de câteva uscături trândave,

care se laudă cu stearpa lor mărire, –

cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte şi cel cu

înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni

arătăm, cuviincios şi liniştit, dar hotărât

şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra

turcului, a rupt şi a tras la dânsul

jumătate din vechea noastră Moldovă.” Nicolae Iorga despre răpirea Basarabiei.

(În Cuvântarea ţinută în Bucureşti,

la 16 mai 1912 cu „prilejul” centenarului pierderii Basarabiei)

PRIMA RĂPIRE A BASARABIEI

eritoriul dintre Prut şi Nistru a făcut parte din

Principatul Moldova, înfiinţat în anul 1359,

sub conducerea voievodului Bogdan I din Maramureş, care a unit şi condus grupul său de ostaşi

cu oştile boierilor moldoveni, alungând de la Baia, pe

urmaşii lui Dragoş (fiul Sas şi nepotul Balc). Mircea cel Bătrân, voievodul Tării Româneşti-

Muntenia, şi-a extins stăpânirea asupra Dobrogei

şisudului teritoriului dintre Prut şi Nistru (1403),

căruia i-a dat numele de Basarabia (denumirea vine de la dinastia Basarabilor).

Prima dezmembrare a Moldovei au făcut-o

austriecii în 1775, când au ocupat partea de nord, numită şi Ţara de Sus. Austriecii i-au dat denumirea

de Bucovina.

A urmat la data de 16/28 mai 1812, furtul săvârşit

de către Imperiul ţarist, sprijinit de Imperiul Otoman a teritoriului dintre Prut şi Nistru, căruia i-a extins

denumirea de Basarabia, pentru a induce în eroare

românii din aceste pământuri străvechi româneşti. Neamul românesc trăieşte pe aceleaşi locuri, unde

încă înainte de Iisus Hristos au fost strămoşii noştri

geţii şi dacii, care au fost cuceriţi de romani după războaiele din anii 101-102 şi 105-106. Istoriografia

românească şi universală ne dezvăluie faptul că daco-

romanii au rezistat valurilor

popoarelor migratoare: goţii, ostrogoţii, gepizii, hunii, slavii,

avarii, bulgarii, ungurii

(maghiarii) şi cumanii. Poporul român a asimilat părţi din

acestea şi le-a împrumutat din

obiceiurile şi preocupările lor.

Au urmat apoi tătarii şi turcii, care s-au constituit în mare

imperiu. După ce Ivan cel

Groaznic a pus bazele statului centralizat rusesc, au năvălit şi

ruşii, care s-au organizat într-un

imperiu de temut. Principatele româneşti au suferit mari

necazuri din partea imperiilor

habsburgic, otoman şi țarist. Moldova a fost invadată

de ruşi în anii 1769-1774. În 1787, Rusia a ocupat teritoriul dintre Nistru şi Bug, Moldova devenind

pentru prima oară vecină cu Imperiul Ţarist. În 1792

prin Pacea de la Iaşi, frontiera a fost mutată pe râul Nistru.

Ţarul Rusiei, Alexandru I, a reuşit să-l convingă

pe Napoleon I, la Tilsit (1807) şi Erfurt (1809), în privinţa acaparării Basarabiei de către Imperiul Rus.

Ca urmare, ruşii au ocupat Ţările Române în 1806-

1812 şi au smuls Basarabia, instalând frontiera dintre

cele două imperii pe râul Prut, deşi iniţial ruşii preferau frontiera pe râul Siret. Nu trecuseră nici 20

de ani şi frontiera „stabilită pe veci în anul 1792 pe

râul Nistru”, nu mai satisfăcea promisiunea de altă

dată a ruşilor. Au urmat ocupaţiile restului Moldovei

din anii 1828-1829, 1849-1851 şi 1853-1856. După

Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească în anul 1859 (decembrie 1861 a fost recunoscută ca

ţară), România a avut de suferit de mai multe ori, de

politica hrăpăreaţă a Rusiei imperiale şi sovietice. Străbunicii noştri care au trăit umilinţele anilor de

ocupaţie rusească şi-au amintit cuvintele lui Ştefan

cel Mare, adresate pe patul de moarte, fiului său

Bogdan Vodă: să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor este mai înţelept. Deşi

lua biruri grele, Imperiul Otoman nu se amesteca în

treburile ţării. Dimitrie Cantemir şi câteva mii de boieri, care l-au însoţit în Rusia, pe ţarul Petru I, în

1711, au fost înşelaţi. Le-a promis că va păstra

graniţa pe Nistru, dar urmaşii săi s-au condus după

prevederile testamentului lui Petru I din 1724. Ştefan cel Mare a ridicat biserici şi mănăstiri, iar ruşii le-au

distrus, ridicând pe pământul Basarabiei monumente

din tancuri, tunuri şi comunişti cu armele în mâini, îndreptate spre România.

Imperiul ţarist a transferat în teritoriul ocupat prin

înşelăciune unităţi şi mari unităţi militare ruseşti pentru a împiedica orice împotrivire din partea

populaţiei româneşti. Cu ajutorul armatei şi a

administraţiei ruseşti impusă în

localităţile urbane şi rurale s-a desfăşurat un amplu proces de

rusificare a populaţiei din

Basarabia. În Basarabia trăiau atunci între 80 şi 90 la sută

români. Când A. Suvorov şi-a

instalat trupele în garnizoana

Tiraspol, moldovenii români reprezentau 95 la sută. Astăzi,

în Transnistria mai trăiesc 15 la

sută români, ceilalţi fiind ruşi, ucrainieni şi alte etnii.

O altă pârghie de rusificare

şi deznaţionalizare a populaţiei româneşti, folosită de ocupanţii

ruşi a constituit-o subordonarea

parohiilor bisericilor din Basarabia, Patriarhiei

Ortodoxe Ruse. În şcoli s-au impus limba rusă, alfabetul chirilic şi

elemente ale culturii ruseşti. Intelectualii de frunte,

preoţi, profesori, învăţători şi funcţionari, care s-au opus măsurilor adoptate de ocupanţi, au fost duşi în

gulagurile ruseşti din Siberia.

Administraţia impusă de ocupanţi a desfăşurat un amplu program de transfer al populaţiei româneşti în

regiuni îndepărtate ale Rusiei. Absolvenţii

învăţământului superior români au fost numiţi în

posturi în alte regiuni din Rusia, iar în Basarabia au fost numiţi absolvenţi de etnie rusă , ucraineană şi

alte etnii, micşorând numărul populaţiei băştinașe şi

crescând numărul noilor veniţi din alte zone.

t

http://foaienationala.ro/nicolae-iorga-despre-rpirea-basarabiei-1812-cuvntarea-inut-bucureti-la-16-mai-1912-cu-prilejul-centenarului-pierderii-basarabiei.html





Tânăra generaţie, dornică de revenire la tradiţiile româneşti nu este sprijinită de cei vârstnici, care a

fost îndoctrinată de regimul comunist, chiar dacă

înaintaşi de ai lor au suferit umilinţele guvernanţilor ruşi din timpul ţarismului şi din timpul administraţiei

comuniste.

Intelectualii şi patrioţii din toate categoriile sociale

trebuie să intervină cu hotărâre pentru a asigura lucrări de istorie, geografie şi beletristică, necesare

cunoaşterii istoriei poporului român şi acţiunilor

unite pentru un trai material şi spiritual mai bun pentru toată populaţia Republicii Moldova. După

ocupaţia rusească, intelectuali români născuţi în

Basarabia au scris lucrări de istorie, geografie,

literatură şi gramatică pentru a fi folosite în procesul de instruire şi educaţie a populaţiei din teritoriile

ocupate de ruşi şi austrieci.

Avocatul rus de origine română din Basarabia, Ştefan Margellă, a publicat la Petersburg în 1827,

„Gramatica rusască-românească”, constatând că în

Basarabia nu era realizat un manual de acest fel. El spera ca acest manual să aducă foloase câtorva

milioane de români, care locuiesc între Prut şi

Dunăre, precum şi ruşilor care doresc să înveţe limba

românească. Un alt intelectual român, originar din Transnistria,

Iacob Hâncu-Ghinculov (nume ce a fost răspândit şi

printre intelectualii din Basarabia şi Vechiul Regat) a publicat în 1840, în Tipografia Academiei Imperiale

din Petersburg, „Descrierea (schiţa) regulilor

gramaticale valaho-moldave” , în care scrie că numele de român nu este problematic. Acest nume

este cunoscut încă înainte de formarea principatelor

române.

În anul 1865, Ioan Doncev (1821-1885) a publicat la Chişinău, un manual în grafie latină, intitulat

„Cursul primitiv de limba română”, compus pentru

şcolile elementare cu patru clase gimnaziale. Limba română, menţionează autorul, s-a predat în toate cele

şapte clase ale Liceului Regional din Chişinău, de la

deschiderea lui în anul 1833, în mod obligatoriu

pentru elevi. Tot la Chişinău, în anul 1908, în toiul cenzurii

ruseşti, un om de afaceri ale acelor vremuri, Petre

Rejep, a tipărit cartea „Pilde şi poveţe”, compusă de Pan Halippa, în care autorul se adresează direct

copiilor: „Dragi copii basarabeni, pui din neamul

românesc! Luaţi cărticica în mână şi citiţi! Destul aţi

fost orbi din pricina neştiinţei de carte…Ţi-a venit dar vremea şi ţie moldovene să te gândeşti cum stai?

Cum trăieşti? Şi pe care drumuri şi pe care cărări

trebuie să apuci în viaţă”. Vorbind despre personalităţi, care au contribuit la

făurirea limbii literare româneşti şi la răspândirea şi

protejarea acesteia, evidenţiem contribuţia majoră a lui Mihai Eminescu, care deşi şi-a făcut studiile în

Europa, în limba germană, s-a întors la moşia

strămoşească şi a contribuit extrem de mult la

plămădirea definitivă a limbii literare române şi a neamului românesc. După cum spunea Alecu Russo,

limba română este naţiunea română.

Materialul a fost realizat cu date culese din „Istoria

României. Compendiu” şi lucrarea academicianului Sergiu

Ion Chirică: „BASARABIE! Libertatea şi Progresul vin de

peste Prut”.

Col. (rtr.) CONSTANTIN CHIPER (Urmarea în numărul viitor)

POȘTA REDACȚIEI

Am primit de la domnul inginer Constantin Ilie următoarea scrisoare:

„Cu prilejul cercetărilor făcute în vederea scrierii unei lucrări monografice despre comuna Păuleşti-

Prahova, vă informez că sunt în posesia unor date referitoare la eroii şi monumentele acestei comunităţi. În acest sens vă trimit:

a) Una copie de pe „Tablou pentru ajutorul de înlesnire de traiu al văduvilor de război şi al urmaşilor celor

morţi şi dispăruţi din această comună în Campania anului 1916- 19l8”.(Anexa 1)

b) Tabel cu eroii comunei Păuleşti morţi şi dispăruţi în Primul Război Mondial, înscrişi comparativ în trei liste, parţial contradictorii (Anexa2):

-Lista nr.1 se referă la cei înscrişi pe actualul monument.

-Lista nr. 2 cuprinde numele unor eroi, înscrise în manuscrisul din anii 1970-1975, privind „Monografia

comunei Păuleşti”, de Al. Ispas.

c) -Lista nr. 3 este cea descoperită recent în arhive.

Un articol documentar rezumativ al capitolului cu acelaşi nume din viitoarea monografie. După o discuţie prealabilă şi o eventuală corecţie, articolul poate fi tipărit în publicaţiile pe care le difuzaţi.

Prin această informare, ca fiu al comunei şi nepot al eroului Ilie Radu, fac apel către toţi factorii

responsabili, doritori să se implice, cât mai urgent, în restabilirea adevărului istoric, pentru eroii comunei Păuleşti şi monumentele lor reprezentative.

Vă mulțumesc! CONSTANTINTIN ILIE, Membru al Societăţii Culturale „Ploieşti- Milenium III”

Prezentăm în continuare articolul domniei sale. Nu am avut suficient spațiu în acest număr al revistei

pentru a prezenta și Listele anexate, dar le-am postat pe pagina web a asociației, împreună cu întregul articol.

Sperăm ca în viitor să le publicăm și în revistă.


Monumentul de la Păulești

S.O.S. Monumentele eroilor EROII COMUNEI PĂULEŞTI-JUDEȚUL PRAHOVA ŞI MONUMENTELE LOR

storia milenară a poporului român s-a scris cu

sângele fiilor săi, care au apărat cu viaţa limba,

tradiţiile, obiceiurile, cultura şi pământul pe care s-au născut.

La acest proces îndelungat au contribuit şi

locuitorii comunei Păuleşti. Participarea este atestată

de listele scrise pe monumentele din comună, în

arhive şi în unele publicaţii.

Eroii comunei, din Războiul de Independenţă

(1877-1878), au rămas necunoscuţi, deşi un

document de arhivă din anul 1889 menţionează

existenţa în comună, în acea vreme, a unui număr de

12 rezervişi, 20 dorobanţi şi 2 miliţieni.

Pentru eroii morţi şi dispăruţi în Primul Război

Mondial (1916-1919), colonelul Prassa prefectul

judeţului, posibil sfătuit de arhitectul şef Toma

Socolescu, în anul 1920, au încercat să ridice un

monument care urma să fie amplasat în pădurea de

lângă satul Păuleşti. Din motive necunoscute, după

amplasarea pietrei fundamentale, lucrările au încetat.

În anul 1928, sătenii din Păuleşti şi Găgeni, prin

contribuţie proprie, au inaugurat un monument al

eroilor, în comuna Păuleşti, pe islazul

comunal. Acesta avea un soclu din

beton pe care erau aşezate două plăci

de marmură cu numele, prenumele şi

gradul eroilor şi statuia unui soldat cu

arma în mână, simbolizând lozinca:

„Pe aici nu se trece!”. Monumentul a

fost executat de un deţinut de la

închisoarea Mislea şi nu avea valoare

artistică. El a fost demontat în anul

1938 şi transportat la Găgeni, în

vederea remontării în acest sat.

Vremurile tulburi din anul 1940 au

făcut ca el să fie readus în satul Păuleşti şi în stare

degradă, să fie aruncat în cimitir. Târziu, un

credincios milostiv l-a ridicat în poziţie verticală

astfel că, trunchiul soldatului, fără mâini şi picioare,

poate fi fotografiat, aşa cum în prezent păzeşete

„veşnicia” cimitirului din Păuleşti, în

spatele aestuia. Plăcile din marmură, cu înscrisurile

lor, au dispărut fără urmă.

În locul monumentului demontat, în anul 1939, de

„Ziua Eroilor” profesorul arhitect Toma T.

Socolescu, primarul comunei sfinţeşte o „Troiţă

Monument”. Acesta era proiectul lui.

Avea un soclu din beton pe care era fixat un

basorelief din bronz, operă a sculptorului Alexandru

Călinescu, reprezentând un „Soldat în ţinută de

campanie”. Troiţa era sculptată în lemn de stejar,

operă a sculptorului ploieştean Pandele Marinescu,

pentru eroii din Primul Război mondial. În

apropierea ei s-au plantat opt arbori de Tisa (taxus

baccata) şi la distanţă, în semicerc şi pe alee, castani

tineri, care astăzi, la maturitate, pot fi admiraţi în

actualul parc cu castani al comunei.

În anul 1958, soclul a fost demolat, basorelieful a

dispărut, iar troiţa a fost aruncată în acelaşi cimitir

comunal.

Un veteran al ultimului război i-a ridicat

„rămăşiţele" la verticală, montând-o în interiorul

cimitirului, apoi scoasă în exteriorul lui şi

recondiţionată în anul 2010 de un nepot şi fiu al unui

erou din cele două războaie mondiale. În această

stare, „rămăşiţele troiţei” pot fi fotografiate cum

păzesc aceeaşi „veşnicie" la intrarea cimitirului.

Pe amplasamentul fostei troiţe, autorităţile din

acelaşi an au ridicat un obelisc, existent şi astăzi,

numit „Monument al Eroilor”, în jurul căruia se

desfăşoară toate ceremoniile de Ziua Eroilor. Acesta,

înconjurat de un gard, împodobit cu obuze, are un

soclu din beton cu următorul înscris: „În amintirea

eroilor români şi sovietici, care în august 1944 şi-au

dat viaţa în luptele purtate în zona Păuleşti,

împotriva armatei hitleriste pentru

independenţa naţională a ţării

noastre şi libertatea poporului

român”.

Acest mesaj este un neadevăr al

istoriei din acei ani. În realitate,

comuna Păuleşti a fost eliberată la

23 August 1944, în totalitate de către

bravii ostaşi ai armatei române,

trupelor sovietice revenindu-le rolul

de a ocupa teritoriul eliberat. În

prezent, istoria recunoaşte acest fapt,

pe care şi eu îl pot confirma, ca

martor prezent la acele evenimente.

Pe faţada din spate a monumentului, s-a încastrat

o placă din marmură pe care sunt înscrise numele,

prenumele şi gradul pentru un număr de 58 eroi din

Primul Război Mondial.

Lista aceasta (numită lista nr. 1) este incompletă,

degradată şi parţial ilizibilă. Am preluat-o şi eu, cu

unele rezerve, în lucrarea „Comuna Păuleşti-

Prahova- Scurtă monografie”, tipărită în anul 2005.

Există o a doua listă în care figurează numai 47

din aceiaşi eroi, care este publicată în lucrarea

"Monografia Comunei Păuleşti”, scrisă de

Alexandru Ispas în anul 1975, rămasă în manuscris.

Nu-mi pot explica faptul că, deşi acesta locuia la

circa 100 m de monument, nu a preluat în lucrarea sa

pe toţi eroii înscrişi pe el.

În luna martie 2011, cu prilejul cercetărilor din

arhive pentru scrierea lucrării „Comuna Păuleşti-

I


Prahova, studii, comentarii şi amintiri”, am

descoperit o a treia listă, care cuprinde numele,

prenumele, gradul, contingentul şi regimentul, pentru

un număr de 37 eroi, listă semnată şi ştampilată de

autorităţile comunei în anul 1920.

Am rămas neplăcut impresionat de faptul că zece

eroi din aceasta, între care şi bunicul meu Radu Ilie,

lipsesc din cele două liste menţionate mai sus.

Pe de altă parte, actualul monument nu conţine

nici un nume al eroilor din al Doilea Război

Mondial, atât pe cei care au murit în est, cât şi pe cei

din vest, deoarece la vremea edificării lui eram în

plină campanie de ascundere a unor adevăruri. Toate

încercările mele de a găsi o listă cu aceşti eroi la

primărie, la biserică, la unele instituţii de profil nu au

dat încă rezultate. În lucrarea monografică din 2005

m-am bazat pe mărturiile verbale ale unor veterani

de război şi ale unor bătrâni ai satului şi am alcătuit o

listă informativă pentru aceşti eroi, listă

care s-a dovedit nesatisfăcătoare, cel puţin pentru

satul Cocoşeşti, unde s-a ridicat ulterior o troiţă

pentru ei şi pe care sunt scrise mai multe nume.

În lucrarea „Jertfelor prahovenilor, monumentele

recunoştinţei”, lucrare colectivă, ed. MECTIS 2001

se dau două liste cu eroii din Păuleşti şi Găgeni, dar

numele eroilor din ultimul război sunt mai puţine

decât în lista publicată de mine.

În concluzie:

-actualul „Monument al Eroilor” din Păuleşti-

Prahova conţine înscrisuri contradictorii şi eronate

pe faţada principală, referitor la evenimentele din

anul 1944, petrecute în comuna Păuleşti- Prahova;

-acest monument conţine pe faţada posterioară o listă

incompletă a eroilor comunei, din Primul Război

Mondial;

-feţele laterale ale monumentului au rămas albe şi au

aşteptat zadarnic, timp de peste 50 de ani, să fie

completate cu eroi din al Doilea Război Mondial.

Sper ca până la apariţia lucrării monografice

privind comuna Păuleşti, cu ajutorul factorilor

responsabili, să rezolvăm problemele tulburi ale

eroilor din cele două războaie ai comunei, să-i

înscriem pe toţi pe liste şi să-i cinstim în faţa unui

monument care să exprime realităţile istoriei.

Ing. CONSTANTIN ILIE, fiu al satului Păuleşti

O REPARAŢIE

– străzile cu nume de Eroi şi Basarabene

elebrarea Eroilor Neamului, inclusiv prin

atribuirea numelor lor unor pieţe, străzi,

cartiere şi localităţi, a făcut parte din construcţia statului naţional român modern. Cât de

importantă a fost această componentă, o probează

dinamitarea ei după intrarea României în sfera de influenţă a „fratelui” nostru mai mare de la Răsărit.

Imediat după ce acesta a instalat la conducerea ţării

un partid gata să-l servească mai presus de patria sa

proprie şi a fost abolită şi monarhia, au dispărut deodată toate plăcuţele cu nume de eroi, de oameni

mari ai României, de bătălii, de localităţi ce aminteau

de România Mare etc. etc., sperându-se ca ele să fie şterse pentru totdeauna din conştiinţa românească. În

locul lor au apărut cu duiumul nume ruseşti, de parcă

ne-am fi aflat dincolo de Nistru (hidronim radiat şi el

cu totul, inclusiv din piesa lui B.P.Hasdeu, Răsvan şi Vidra: „Nistru – apă românească”).

După mimarea independenţei faţă de U.R.S.S.,

s-a renunţat în bună parte la nomenclatura estică. Dar nu în totalitate.

Ne-am fi aşteptat ca situaţia aceasta să fie

îndreptată după Revoluţia din 1989. Dar şi atunci lucrul s-a făcut parţial, iar acum nu mai suntem

preocupaţi de probleme „minore”. Chiar dacă

legislaţie există.

Pentru a ne face cât de cât o idee asupra a ceea ce a fost şi a ceea ce este, consultăm „Ghidul străzilor

vechi şi noi şi al cartierelor de locuit din Ploieşti”, de

Ing. Jean Paltane, Editura ALT Vision, 2002.

Constatăm că au fost odată străzile Alexandru Papiu

Ilarian (1902; azi Dunării, de la 18.X.1948), Balcic

(Vasile Roaită; Tribunei, de la 16.VII.1958), Banu Manta (1902 [!; era şi în 1882; toate mirările din

parantesele drepte ne aparţin, O.O.]; Lupeni, din

18.X.1948), Basarabia (acum Vaslui), Dimitrie C. Brătianu (Anul 1848, din 1948), I.C.Brătianu (Anul

1907, din 1948), Bucovinei (Ion Fonaghi; azi

Sitarului, 27.III.1941 [?!]), Cahul (Scînteii, 1948;

Triumfului, 16.II.1990), Caliacra (1941; Agricultori, 1948), Căpitan Crăciunescu (Arcului, 1902 [!]),

Căpitan Dumitrescu Iorgu (Zefirului, 1902 [?]),

Căpitan Ghe. Gădineanu (Vulturului, 27.III.1941 [?]; Arh. Ion Mincu, 11.VIII.1993), Căpitan Ioniţă Vasile

(1938; Bereşti, 27.III.1941 [?]), Căpitan C.Niculescu

(Bratocea, 27.III.1941 [?]), Căpitan I.Niculescu

(Tismana, 27.III.1941 [?]), Căpitan P.Orleanu (Sculptori, 18.X.1948), Căpitan D.Rolla (Zmeului,

1902 [!]), Căpitan Petre Sonescu (Tatra, 18.X.1948),

Căpitan Prof. Ernest Tărţescu (Lăutari, 27.III.1941 [?]), I.Câmpineanu (Donca Simo; azi Timiş,

27.III.1941 [?!]), Cernăuţi (Al.Petöfi, 1947;

Poieniţei, 4.II.1964), Chişinău (6 Martie, 1948; Nicolae Simache, 16.II.1990), Cobadin (Cornului,

18.XI.1948), Colonel T.Robescu (Stindardului,

27.III.1941 [?]), Colonel V.Tomoroveanu (1930; Lev

Tolstoi, 1948; Flamurei, 4.II.1964; G-ral Traian Moşoiu, 27.XII.1997), Domnească (ancestrală, ducea

la Palatul Domnesc; Vladimir Maiakovski, 1948;

Carpenului, 4.II.1964), Dragoslavele (desfiinţată),

C


Dumbrava Roşie (Malu Roşu, 18.X.1948), Dimitrie Onciul (Lirei, 4.II.1964 [!]), Durostorului (Moţilor,

1948), Ecaterina Teodoroiu (Lânăriei, 18.XI.1948),

General Cernat (Buciumului, 18.X.1948; Nichita Stănescu, 16.II.1990), General Constantinescu

(Clujului, 27.III.1941 [?]), General Cristescu (Emile

Zola, 1947), General Dragalina (Gheorghe Doja,

1947), General Florescu (1902-1947; Ghiocei, 18.X.1948), General Moşoiu (S.M.Kirov; Văleni,

27.III.1941 [?]), General Orero (1925; Ivan Miciurin,

18.X.1948), General Praporgescu (Fuiorului, 18.XI.1948), General Tăutu (Krupskaia, 18.X.1948;

Slt. Erou Călin Cătălin, 16.II.1990), General

Georgescu (Murelor, 18.X.1948), C.T.Grigorescu

(Kutuzov, 18.X.1948), Hotin (Donca Simo; Timpului, 27.III.1941 [?]), Constantin Hurmuzachi

(Mălinului, 14.IV.1965 [!]), Lipnic (Toporaşi,

18.X.1948), Ioan Massim (Zăganul, 25.II.1960 [!]; înainte de a închide parantezele, trebue să spun că

numele autorului Dicţionarului [academic al] limbii

române, redactat împreună cu August Treboniu Laurian, este Massim, şi nu Ion Maxim, cum apare în

Ghidul Paltane; dealtfel, Ghidul Paltane are felurite

erori, unele imputabile autorităţilor, cum ar fi fosta

stradă „Mitropolit Radu Paisie”, de la 18.X.1948 Tomis, Petru Paisie fiind, înainte de a ajunge domn,

doar egumen la Mănăstirea Argeşului, iar după

domnie, fiind surghiunit de turci în Egipt, a murit destul de repede; cu alte cuvinte, strada ar fi fost să

fie, fie Radu Paisie Vodă, ca Aron Vodă, Bibescu

Vodă, Bogdan Vodă, Dragoş Vodă etc., fie numai Radu Paisie, ca Barbu Ştirbei, Dimitrie Cantemir,

Neagoe Basarab, Petru Cercel ş.a.), Ioan Vodă

(Taninului, 18.X.1948), Ismail (1941; Charles

Darwin, 1948), Lăpuşna (desfiinţată), Lt. Ionel Agraru (Ivan Pavlov, 1948; Covurlui, 4.II.1964), Lt.

I.Apostolescu (Verii, 18.X.1948), Lt. Col. V.

Constantinescu (Colinii, 27.III.1941 [?]), Lt. Al. Florescu (Puţul cu apă rece, 18.X.1948), Lt. Al.

Ghiţulescu (Luptătorilor, 27.III.1941 [?]), Lt. Ghe.

Hogaş (Ardealului, 18.X.1948), Lt. I. Hristodorescu

(Dreptăţii, 18.X.1948), Lt.Col. At. Ionescu (Torcători, 18.X.1948), Lt.Col. Ionescu Şt. (Aurora,

1902 [?]), Lt. A.Mateescu (Curcubeului, 27.III.1941

[?]), Lt. M.Metaxa (1938; Constantin Mille, 18.X.1948), Lt. I.M.Popescu (1938; Clemenţei,

27.III.1941 [?]), Lt. Popescu Râncezi (1938;

Clopotari, 27.III.1941 [?]), Lt. C.Spirescu (Artei, 18.X.1948), Lt. V.Stamate (Mareşal Rodion

Malinovski, 1948; Poştei, 19.IV.1962), Lt. Ghe.

Tanovici (1938; Caraiman, 27.III.1941 [?]), Lt.

Traian Popescu (Brădetului, 18.X.1948), Lt. Al. Tutunaru (Zimbrului, 18.X.1948), Lt. Ghe. Vasilescu

(Viişoarei, 18.X.1948), Lt. Al. Zagoritz (1938;

N. Lobacevski, 18.X.1948), Lt. C.Zaharia (Florilor, 18.X.1948), Lt. Col. Zăgănescu (Patriei, 18.X.1948),

Maior Andrei Naum (Crivăţului, 18.X.1948), Maior

C.Ionescu (Fundeni, 1902 [?]), Maior Th. Ştefănescu (Ada Marinescu, 1958; Băneşti, 4.VI.1964),

Nistrului (1941; Concordiei, 1948), Piaţa I.G.Duca (I.V.Stalin; 16 Februarie, 15.IV.1962; Victoriei,

16.II.1990), Regele Carol I (13 Decembrie, 1948),

Regele Ferdinand I (Republicii, 1948), Regimentul 3 Vânători (Peneş Curcanul, 27.III.1941), Regina

Maria (Democraţiei, 1948), C.A.Rosetti

(A.A.Jdanov, 1947; Bobâlna, 4.II.1964), Sergent

Diaconescu (Caisului, 18.X.1948), Sergent Iliescu Grigore (Mică, 18.X.1948), Soldat I.Dumitrescu

(Zînelor, 1902 [?]), Soldat Ghe. Ion (Stăruinţei,

27.III.1941 [?]), Soroca (11 Iunie, 1948; Paul Constantinescu, 16.II.1990), Slt. Apostol Cazana

(I.Zalomit, 1902; Zidari, 18.X.1948), Slt. Bene

Vasiliu (1938; Diligenţei, 27.III.1941 [?]), Slt.

I.Dima (Principatele Unite, 18.X.1948), Slt. Dobreanu (Murelor, 18.X.1948), Slt. Ghe.

Dumitrescu (Palanca, 18.X.1948), Slt. Cristache

Enciulescu (Dâmbului, 18.X.1948), Slt. Ghe. Lazarovici (Privighetori, 27.III.1941 [?]), Slt. Medic

S.Niculescu (Comerţului, 18.X.1948), Slt. P.Panţu

(Stegarului, 18.X.1948), Slt. Perieşanu (P.Nicolescu; Ulierului, 27.III.1941 [?]), Slt. Rădulescu (13

Septembrie, 1948), Slt. St. Stoicescu (Adunaţi,

18.X.1948; Cosmonauţilor, 22.X.1981), Slt.

C.Teodorescu (Muntelui, 18.X.1948), Take Ionescu (Cavarna, 1941; Doftanei, 1948; Take Ionescu,

19.II.1990), T. Tighina (Max Vexler; Zănoaga,

4.II.1964), Vâlcov (1938; Cooperaţiei, 1948), Virtutea Militară (Cazacilor, 18.X.1948; Andrei

Ioachimescu, 11.VIII.1993).

Am mai spus şi altă dată (Octavian Onea, „Au fost Ploeştii urbea Scrisorii pierdute?”, Editura

Premier, Ploeşti, 2008, p.136-137) că „Ghidul

Paltane” este destul de firav, relativ la istoricul

străzilor. Fapt ce se poate constata şi din ceea ce am citat. În primul rând, pentru că însăşi bibliografia pe

care autorul spune că a întrebuinţat-o este firavă, ea

începând cu Ghe. St. Alexandrescu, „Călăuza Municipiului Ploieşti”, 1942. Deşi denumiri de străzi

apar în Ploieşti încă din Evul Mediu, iar la 1882

Toma N.Socolescu, arhitectul urbei, alcătuia „Planul

urbei Ploesci”, nomenclatura, în care, pe tabloul nomenclaturii erau indicate 236 de străzi, „Ghidul

Paltane” oferă informaţii abia din anul 1902, dar şi

acelea incomplete. Cu toate neajunsurile sale l-am putut utiliza, totuşi, pentru discuţia de faţă. Am fi

vrut să ştim, între altele, şi când au fost atribuite

numele Eroilor. Situaţia prezentă este cea arătată (în paranteze).

Cu mici amendamente, pe care le desprindem din

acelaşi ghid. Adică, s-a făcut dreptate în privinţa

unor nume. Cred că ea nu diferă (esenţial) faţă de 2002, anul ghidului. Şi o spun ca unul care ştie

personal cât s-a opus primarul din anii imediat

următori, înlocuirii numelui odiosului Kutuzov cu acela al demnului de respect Carol Nicolae Debie –

întemeietorul petrochimiei româneşti şi al

Filarmonicii ploieştene „Paul Constantinescu” – motivând că ar trebui făcut un referendum!!


„Cu cât te uiți mai mult în urmă, cu atât mai departe poți vedea în viitor”. Winston Churchill

Avem, aşadar, străzi evocând: Bătălii: Călugăreni (1902; în paranteze sunt

datele la care, scrie în „Ghidul Paltane”, le-au fost

atribuite numele), Chilia (27.III.1941), Cireşoaia (27.III.1941), Cosmeşti (27.III.1941), Coşna

(27.III.1941), Doaga (1947), Gorăslău (27.III.1941),

Griviţei (1902; anterior, Griviţa), Mărăşeşti

(16.II.1990; Mărăşeşti şi între 1941-1948; apoi Ştefan Gheorghiu, 1948- 16.II.1990),), Nămoloasa

(27.III.1941), Neajlov (27.III.1941), Nicopole

(1902), Oituz (1947), Plevnei (27.III.1941), Podul Înalt (27.III.1941), Posada (27.III.1941), Rahovei

(27.III.1941), Războeni (27.III.1941), Răzoare

(27.III.1941), Rovine (27.III.1941), Smârdan

(18.X.1948), Soveja (27.III.1941), Tabla Buţii (27.III.1941), Tatra (18.X.1948), Valea Albă

(27.III.1941), Vidinului (27.III.1941);

Comandanţi: Candiano Popescu (27.III.1941), G-ral Eremia Grigorescu (16.II.1990), G-ral

Magheru (18.X.1948), G-ral Traian Moşoiu

(27.XII.1997), Mareşal Averescu (11.VIII.1993; Poetul Puşkin, 1948; Mareşal Averescu), Mircea cel

Bătrân (1902), Popa Farcaş (1902), Ştefan cel Mare

(27.III.1941; este, însă, cel puţin din 1882),

Vornicul Boldur (27.III.1944); Eroi: Barbu Catargiu (11.VIII.1993; Secerii,

18.X.1948; Barbu Catargiu), Brâncoveanu Vodă

(27.III.1941); Caporal Traian Dumitrescu (27.III.1941), Slt. Erou Călin Cătălin (16.II.1990),

Slt. Erou Constantinoiu Vasile (16.II.1990); Decebal

(1902), Slt. Erou Dumitru Boşcovici (11.VIII.1993), Ecaterina Teodoroiu (27.III.1941), Piaţa Eroilor

(16.II.1990), Eroilor (27.III.1941), Eroul Necunoscut

(27.III.1941); G-ral Vasile Milea (16.II.1990), Maior

Şonţu (27.III.1941), Mihai Bravu (1902 [era şi în 1882]), Piaţa Mihai Viteazul (16.II.1990), Slt. Erou

Moldoveanu Marian (29.XI.1990), [Baba] Novac

(27.III.1941), Peneş Curcanul (27.III.1941), Cpt. Aviator Popescu Ciocănel (11.VIII.1993; Câmpiei,

18.XI.1948; Prel[at] Andrei Şaguna), Sergent major

Erou Constantinescu Victor (14.IV.1971), Sergent

Erou Mateescu Gheorghe (6.II.1975), Sergent Erou Nicolae Arhip (17.IV.1971), Tudor Vladimirescu

(27.III.1941), Valter Mărăcineanu (1902), Vlad

Ţepeş (27.III.1941 [?]); Basarabia şi Bucovina de Nord: Codrul

Cosminului (27.III.1941; Fd. Dumbrava Roşie,

1925-1938), Constantin Stere (11.VIII.1993), Lăpuşna (4.VI.1986);

Ocupaţia sovietică: Alexandru Glinka

(18.X.1948), Ivan Miciurin (18.X.1948), Kutuzov

(18.X.1948; C.T.Grigorescu), Lobacevski N.

(18.X.1948; Lt. Al. Zagoritz, 1938), Sevastopol (18.X.1948; Fd. Traian). Adică, avem Glinka, dar nu

Papiu Ilarian, Hurmuzachi, Onciul sau George

Enescu – atât de legat de Prahova, încât are şi un Muzeu memorial la Sinaia; avem Miciurin, dar nu

Henri Coandă (autorul experimentelor de la Cheia-

Măneciu); avem Kutuzov – macabru pentru noi,

românii, căci a declarat că le va lăsa locuitorilor Moldovei şi Munteniei numai ochii, pentru a avea cu

ce plânge – dar nu Ion Câmpineanu sau G-ral Gh.

Mosiu (din Proviţa), care au făcut închisoare pentru că au militat pentru o ţară fără ruşi; îl preferăm pe

Lobacevski ploeşteanului Lt. Erou Alexandru

Zagoritz, arhitectul care a făcut releveele Casei Hagi

Prodan, în care a fost organizat primul Muzeu al Judeţului; avem Sevastopol, dar nu Cernăuţi,

Chişinău, Bălţi, Cahul, Hotin, Ismail, Nistru, Soroca,

Tighina, Vâlcov – nume care au fost odată, şi nici Cetatea Albă, Herţa, Orhei, Răut, Aron Pumnul, Pan

Halippa, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Grigore

Vieru. Afară de cel al lui Kutuzov, nu mă deranjază nici

pe mine numele ruseşti. Numai că, în această

chestiune trebue să fie o reciprocitate perfectă, şi nu

o prosternare perpetuă. M-am plimbat de câteva ori prin Cernăuţi. Prima

oară în decembrie 1987 şi ultima dată prin octombrie

2000. În afară de o străduţă cu numele lui Eminescu, de un capac de fontă cu inscripţia SOCIETATEA

ROMÂNĂ DE TELEFOANE, din mijlocul unei

străzi, şi de mormintele corifeilor culturii noastre, din cimitirul oraşului, ce începeau să fie înlocuite cu

cadavre şi monumente funerare ruseşti şi ucrainene,

nimic nu amintea că oraşul a fost, până în urmă cu

40-50 de ani, românesc (niciodată ucrainean). În rest, străzi cu nume ruseşti şi ucrainene, monumente şi

plăci memoriale – unele de-a dreptul rizibile: „În

această casă a fost citită pentru prima dată cutare poezie a lui Taras Şevcenko”, de am crezut, înainte

de a o citi, văzând la intersecţia din apropiere statuia

poetului şi zărind doar în treacăt numele său, că

acolo se născuse sau trăise Şevcenko – care, pentru locuitorul interesat sau vizitatorul neavizat, lasă o

copleşitoare impresie de veche şi străveche şi,

desigur, de prezentă viaţă ruso-ucraineană. Supunând atenţiei publice acest aspect, sper ca

Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova să-şi

intre în drepturi şi pe acest segment şi să solicite cel puţin reatribuirea numelor Eroilor ploeşteni şi a

localităţilor şi râurilor basarabene. Şi, de ce nu?, şi a

personalităţilor basarabene.

Prof. OCTAVIAN ONEA


REFLECȚIE LA „O REPARAŢIE”

Domnul profesor Onea face o sesizare îndreptățită și bine argumentată în articolul de mai sus. Îi aducem

pe această cale calde mulțumiri pentru materialul

foarte documentat, care arată că este nu doar un cunoscător profund al problemelor sesizate, ci și unul

dintre acei scormonitori dotaţi de la natură cu ochi

ageri şi cu pasiunea descoperirii, care văd lucruri ce

par ascunse, le scot la iveală şi-i ajută şi pe ceilalți să le distingă, dând, nu de puține ori, imboldul necesar

pentru repunerea lor pe făgașul normal. Cred totuși

că, în acest caz, este nevoie de o aplecare foarte atentă, făcută cu multă răbdare și înțelepciune.

Greșeala, abuzul sau răutatea sunt uneori foarte greu

de înlăturat. Pripeala poate duce la comiterea acelorași greșeli: modificarea frecventă a unor nume

de străzi, mutarea repetată de statui sau renovarea

neprofesionistă a unor monumente și edificii, cu

implicții nedorite în păstrarea sensului originar, în menținerea trează a memoriei colective a cetății dar și

a desfășurării vieții de zi cu zi. O rezolvare pertinentă

și de durată necesită o analiză atentă, profesionistă și multidisciplinară, făcută cu consultarea unei cât mai

mari părți a societății. Și în articolul domniei sale se

arată că astfel de greșeli sunt rezultatul acțiunii bazate

pe ideologie, interese politice de moment, obediență sau opinii strict personale dar și al superficialității și

nepriceperii. Evident, nu ar fi nevoie de

referendumuri pentru modificarea numelui unei străzi, schimbării locației unei statui sau executării

unor lucrări de renovare. Asociația noastră

conștientizează că trebuie să se implice mai mult în rezolvarea acestor probleme, dar apreciem că sunt

necesare câteva precizări:

- cu doar o mână de oameni care activează efectiv

în tot ceea ce înseamnă cultul eroilor și care sunt înconjurați, uneori, și de multă indiferență, nu pot fi

rezolvate într-o perioadă de timp rezonabilă și într-un

mod acceptabil toate problemele și aspectele subsumate acestui domeniu;

- fără implicarea directă, fără ajutorul sau

colaborarea unor oameni cu o pregătire cât mai diversă, proveniți din cât mai multe medii și domenii

de activitate și fără sprijinul a cât mai multor

instituții, nu vom putea aborda într-un mod cu

adevărat pertinent probleme și aspectele acestui domeniu;

- fără a obține părerea, acceptul, consensul și

sprijinul unei părți cât mai mari a comunității locale, nu vom realiza lucruri durabile ci doar o rezolvare de

moment, care cu prima ocazie va fi și ea revizuită.

Soluționarea problemelor semnalate intră

într-adevăr (și) în competența Asociației „Cultul Eroilor”, dar este de fapt o chestiune de factură civică

și de conștiință publică. Rezolvarea lor cu o

contribuție cât mai largă ar fi, cu adevărat, primul semn de normalitate a rațiunii, de obținere a

stabilității mult dorite și necesare și chiar de redeșteptare națională și menținere a sentimentului

apartenenței la comunitatea locală. Pentru că rațional

însemnă și a face lucrurile cu măsură, chibzuință, judecată, sistematic și metodic, iar național însemnă,

totuși, ceva comun, propriu unei cât mai mari părți a

comunității.

Ploieștenii au fost primii în România care s-au gândit la prețuirea luptei cetățenilor pentru cucerirea

și exercitarea libertăților publice și au așezat pe soclu

simbolulul Libertății (chiar dacă doar după câteva decenii de la înfiriparea ideii) și tot primii care au

înălțat o statuie în cinstea eroilor Războiului de

Independență. Editarea revistei și crearea unei pagini web

destinate cultului eroilor au, printre altele, și acest

scop: să întărim în conştiinţa cetăţenilor ploieșteni

sentimentele de recunoştinţă și de cinstire față de eroii şi martirii neamului, să sprijinim menţinerea

trează a sentimentelor patriotice, să aducem și să

păstrăm în prim plan valorile arhitecturale, umane și istorice ale comunității ploieștene și să reparăm,

acolo unde este necesar și posibil, greșelile săvârșite

de înaintașii sau de contemporanii noștri, fără a afecta

însă viața de zi cu zi a ploieștenilor. Unul dintre obiectivele fundamentale ale

istoricului dar și ale cetățeanului implicat în

problemele obștei, este înțelegerea trecutului, în sensul identificării acelui nucleu rațional care se află

în spatele fiecărei realități istorice, indiferent cât de

plăcută, acceptabilă sau utilă pare sau este aceasta pentru fiecare dintre noi. Trebuie să învățăm să fim

cu toții interesați în a cunoaște, înțelege, respecta,

păstra dar și iubi trecutul și nu doar în a judeca sau

combate permanent evenimente, epoci istorice, eroi sau personalități care au participat la ele, cu rezultatul

sesizat de domnul Onea: necesitatea de a interveni

repetabil și profund pentru a îndrepta lucrurile. Astfel de articole sunt, de aceea, nu doar bine-

venite ci și foarte necesare, dar credem că ar trebui

însoțite și de propuneri și soluții concrete care să ateste preocuparea și angajrea profundă și

responsabilă în toate problemele cetății. Doar astfel

vom putea remedia greșelile sau abuzurile trecutului

și vom fi siguri că pe viitor ne vom putea concentra pe a construi și nu doar pe a repara la nesfârșit.

Și vom avea cu toții sentimentul că România, în

general, și obștea în care trăim în mod special, vor fi cu adevărat ale noastre.

Apreciem în mod deosebit acribia cu care autorul

s-a aplecat asupra uneia dintre probleme importante și

sensibile ale istoriei Ploieștiului și sperăm ca și pe viitor să beneficiem de sprijinul acestui autor harnic

și erudit, preocupat permanent de urbea sa și de

respectul ce trebuie acordat cultului eroilor. Col. (r) PETREA CUJBĂ

revista prahova eroica, nr. 3-2012

Documents