În acest număr:

Passionaria Stoicescu, Daniela Şontică,

Elena Stroe-Otavă, Alina Antofie,

Nicoleta Ifrim, C. Dobriţa, M. Ifrim, I.

Toderiţă, T. Cicu, I. Stanciu, M. Rotaru,

I. Mândricel, I. Nedelea, N. Enache,

S. Coloşenco, M. Vlăsceanu, C. Costea .

PRIMĂRIA PÂRSCOV

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură

Anul I, Nr. 4. Decembrie 2013

ÎNTREZĂRIRI 2

JURNAL PÂRSCOVEAN

Sâmbătă, 5 octombrie 2013, realizatorii

publicaţiei „ÎNTREZĂRIRI” au sărbătorit la

Casa Memorială „Vasile Voiculescu”

(conservator Fănuţa GORGAN) ziua de naştere a

marelui medic şi scriitor, printr-o activitate

literar-muzicală susţinută împreună cu un grup

de elevi ai Şcolii Gimnaziale „Nichita Stănescu”,

Nr. 17, din Galaţi, însoţiţi de profesorii Nicoleta

CĂRĂUŞU şi Florin DOBRESCU.

În ziua de 30 octombrie

2013, la Casa Memorială din

Pârscov, s-au decernat premiile

Concursului Naţional de Creaţie

Literară „Vasile Voiculescu”.

Manifestarea a fost organizată de

Direcţia pentru Cultură, în

colaborare cu Uniunea

Scriitorilor, Biblioteca Judeţeană,

Centrul Judeţean de Cultură şi

Artă şi Primăria Pârscov. Un

grup de elevi a susţinut un

apreciat moment artistic (prof.

Oana Aida DRUGĂU şi Florina

ILIE).

Pagină realizată de Elis. P.

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI 3

COLINDE, COLINDE…

Vasile VOICULESCU

COLIND PENTRU ÎNGERUL

ŢĂRII

COLINDUL NINSORII

A suflat prin cer un vânt,

Răsturnând stupinele.

Azvârlite pe pământ,

Năpădesc albinele.

Prisăcarul lui Hristos,

Prăpădindu-şi cheile,

Mi se uită mânios

Cum i-a spart ştiubeiele.

Negri stupi rostogoliţi

Tot văzduhu-ntunecă,

Dar din stupii răscoliţi

Roiuri albe lunecă;

Şi căzând pe drum, prin sat,

Dumnezeu mai ştie-le,

Pretutindeni s-au lăsat,

Cotropind câmpiile.

Zile-ntregi albul sobor

Fâlfâie-aripioarele,

Se astâmpără din zbor

Doar cât iese soarele.

Stau tot timpul gerului,

Dar când vine binele,

Lin, de dorul cerului,

Se topesc albinele.

Gătiţi făclii fără de stingeri

Şi staţi cu ochii ţintă-n geam;

Avem şi noi în cer un înger,

Cum are fiecare neam.

El vine blând să ne colinde

În ceasul străjilor târzii,

La uşa fiecărei tinde

Amestecat printre copii.

Şi glasul lui prelung se-nmoaie

La pragul celor mai săraci,

Menind plugarilor de ploaie

Şi rod de grâu pentru colaci.

Şi cântă cântecele-i line

Cum că din mila lui Christos

Pescarii vor avea mreji pline

Şi negustorii bun folos,

Ciobanii vor cuprinde turme,

Voinicii robotă de cai…

Apoi se pierde fără urme

De la oraşe, sus, la plai.

Ia sat cu sat în noaptea rece,

Şi blând mângâie pe ţărani,

Se urcă-n munte şi-apoi trece

În Dobrogea printre mocani…

Colind străbun, răboj de plângeri,

Ne-a prins vâltoare de nevoi!

Te roagă tu de sfântul Înger

Să nu mai plece de la noi.

COLINDUL ÎMPĂRTĂŞANIEI

În coliba-ntunecată Iar în ea soare şi stele

„Ce minune, Doamne” Cu Arhangheli între ele.

Din os şi carne lucrată, Şi-n mijloc tron luminos

„Ce minune, Doamne” Pe el stând Domnul Hristos,

A intrat Hristos deodată. Care mult se bucura

„Ce minune, Doamne” Duhul Sfânt Şi-alătura

Nu făclie ce se stinge, Şi acolo rămânea

Nici icoană ce se frânge, Şi acum şi pururi.

Ci El însuşi, Trup şi Sânge, Şi noi, Doamne, ne-am sculat

Preschimbat pentru făptură Colibele-am curăţat

Într-o scumpă picătură, De ruşine şi păcat

Dulce Cuminecătură. Am zvârlit griji şi nevoi

Coliba, cum L-a primit Am gonit draci şi strigoi,

S-a făcut Cer strălucit Intră, Doamne, şi la noi.

Cu văzduh de mărgărit „Ce minune, Doamne”.

ÎNTREZĂRIRI 4

ZIUA DOMNULUI

E ziua Domnului, e zi de sărbătoare;

În zori pe o colină un clopot bate tare,

Chemându-i pe săteni la rugăciune

După o săptămână ce-a trecut cu bine.

E ziua Domnului, e zi de sărbătoare;

Biserica ne cheamă pe toţi: cu mic, cu

mare,

Ne-aşteaptă ca o maică ai cărui fii îi creşte

În dragoste curată şi blândă îi păzeşte.

E ziua Domnului, e zi de sărbătoare;

Părintele începe, dă binecuvântare,

Iar dascălul răspunde cu glasul tremurând,

Ştiind că sfinţii îngeri în juru-i stau cântând.

E ziua Domnului, e zi de sărbătoare;

Biserica răsună de-a Domnului cântare

Ce-n fumuri de tămâie spre ceruri se înalţă

Ca Tatăl s-o audă şi să ne mântuiască.

E ziua Domnului, e zi de sărbătoare;

Iar Sfânta Liturghie este spre terminare

Părintele rosteşte o predică ce-ar vrea

Pe toţi să-i încălzească şi pace să le dea.

E ziua Domnului, e zi de sărbătoare;

Spre care se îndreaptă toţi: cu mic, cu mare,

Cu faţa luminată şi sufletul curat,

Convinşi că Domnul slavei din nou i-a ascultat.

Versuri de preotul Constantin DOBRIŢA

MÂNTUITOAREA JERTFĂ

Duminica, în dulci cântări,

În Sfintele Altare

Un Copilaş micuţ şi sfânt

Ne-aduce jertfă mare.

E jertfa Tatălui ceresc

Ce-n marea Sa iubire

Vrea ca tot omul să ajungă

La sfânta lui menire.

El vrea ca omul să devină

A Lui asemănare

Fiind creat de mâna Sa

Şi prin a Lui suflare.

Potirul Sfânt pe toţi ne cheamă:

Pe păcătoşi, pe drepţi,

Cu toţi să zicem cu durere:

„Tu, Doamne, să ne ierţi”.

Dar astăzi lumii nu-i mai place

Împărtăşirea cu Hristos,

Ci mai degrabă ea aleargă

Către Satan, spre iad, în jos.

Dar fiecare, mai devreme

Sau mai târziu răspuns va da

Cum L-a primit în inimă pe Domnul

Când a bătut la uşa sa.

Iisus Hristos bate şi astăzi,

Să nu-L lăsăm afară,

Că fără El ne este viaţa

Pustie şi amară.

NAŞTEREA DOMNULUI – CRĂCIUNUL

Preot Enache NECULA

În fiecare an, la 25 decembrie, întreaga creştinătate prăznuieşte sărbătoarea Naşterea Domnului – Crăciunul. Această

sărbătoare are o însemnătate deosebită în istoria neamului omenesc. Până la venirea în lume a Fiului oamenii căutau pe

Dumnezeu, dar nu-l cunoşteau. Ei trăiau în „latura şi umbra morţii”. Ardea în inima lor speranţa că va veni „plinirea vremii”.

Venirea lui Hristos în lume a dat certitudinea iubirii lui Dumnezeu, a încrederii că Dumnezeu nu ne-a părăsit, că El este

împreună cu noi şi ne poartă de grijă. Venirea în lume a Mântuitorului Hristos ne duce spre ţinta supremă a vieţii şi anume

mântuirea sufletelor noastre. De aceea, credincioşii creştini se pregătesc prin post şi rugăciune, prin săvârşirea faptelor bune,

prin taina mărturisaniei, învrednicindu-se de sfânta împărtăşanie. Prin acestea Hristos se naşte duhovniceşte în inima noastră

şi auzim în Biserică cântarea: „Hristos se naşte, măriţi-L. Hristos din ceruri întâmpinaţi-L. Hristos pe pământ înălţaţi-vă,

cântaţi Domnului tot pământul”.

Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei, este sărbătoarea colindelor şi a darurilor. Nu este nimeni dintre

creştini care să nu fi primit un dar, în aceste zile. Iar dacă n-am primit un dar văzut, să nu uităm că am primit un mare dar, pe

Hristos Domnul. Lui îi spunem necazurile noastre, de la El primim mângâiere şi mântuirea sufletelor noastre. La sărbătoarea

Crăciunului primim daruri şi de la înaintaşii noştri. Minunatele datini şi frumoasele colinde, care ne arată credinţa statornică în

Dumnezeu, dragostea de pământul strămoşesc, de limba românească şi iubirea de neam ne luminează mintea şi inima.

Să privim Icoana Naşterea Domnului şi vom vedea că lumina care luminează peştera şi ieslea în care s-a născut

Hristos nu este luminată de steaua arătată pe cer, ci de chipul feţei Pruncului Iisus. De această lumină s-au umplut cerul şi

pământul. De aceeaşi lumină să fim şi noi cuprinşi pentru a ne lumina viaţa, pentru că este „Lumina lumii”.

Fie ca „naşterea lui Hristos să vă fie cu folos. Şi de-acum până-n vecie, mila Domnului să fie”.

ÎNTREZĂRIRI 5

IN MEMORIAM

Umbră în vânt Aşa de crud e timpul

cum îşi aminteşte de sine iarba înainte de a răsări, aşa de crud e timpul, ca un câine

asta aş vrea să ştiu, cum destramă ce-aşteaptă-n drum, furiş, să te-ncolţească -

cu mărunta ei mestecare i-ai dat umil fărâma ta de pâine,

valul de ţărână! ruptă din slovă de carte-mpărătească.

aş vrea să ştiu locul unde pot să odihnesc te-ameninţă chiorâş şi rău, şi fără milă -

cele câteva cuvinte despre propria-mi umbră, de mic îl ştii cu scheunat mieros;

ruptă de vânt, zborul ce-mi destramă fiinţa. i-ai dat din poezie şi apă şi făină,

orice ridicare-n văzduh acum el vrea al gândului tău os!...

e-o pierdere de ţărână.

dar unde-i baciul, cel peste câine tare?

dar mă înţeleg numai din umbra pietrei; şi unde-i turma ce-odată-o păstorea?

din umbra vântului printre pietre. rămâne doar Ideea, în vămi triunghiulare,

doar atât îmi amintesc de mine! prin strunga risipirii să ne dea!

Îngere alb, îngere… Timp Epitaf

îngere alb, îngere, scăpate a sosit clipa bunului rămas

ca un bulgăre de ceaţă, de când peste toamnă iată cade-o iarnă!...

intră prin ochii mei sub

înoată prin sângele meu şa o lacrimă secretă căzută pe obraz

bântuit de fulgere seminţele încearcă să-mi trimită-n inimă aceeaşi rană.

şi du-te înapoi încolţesc

în …şi ninge peste ochii mei, flămânzi

spre naşterea mea – zbor să se mai uite-odată înapoi…

într-o dimineaţă fac

ca o vale de plângere. roadă în sufletul urcând cât poţi oare să cuprinzi?...

se de azi, deja, îmi este tare dor de voi!...

şi întreabă îngere, îngere scutură

acele de miere fulgere, şi

de unde vine Cuvântul până

lui Dumnezeu jos Selecţie de versuri din vol. „Constelaţia miresmei”

care ninge pământul m

din sufletul meu. o Editura Fundaţiei LUCEAFĂRUL

r

Pe 19 octombrie 2013 s-a stins din viaţă, răpus de o boală necruţătoare, profesorul de filozofie Ion STANCIU

(Liceul Economic din Buzău), născut pe 2 octombrie 1950 în satul Lanuri. A fost apreciat în mediul artistic buzoian pentru

versurile sale din volumele „Despre uimire” (1975), „Fiinţa concretă” (1979), „Constelaţia miresmei” (2009) şi „Pasteluri

metafizice” (2012). „Poet nu atât al ideei, cât al fastuosului ideatic, căutător, printre lucruri şi fenomene, al făpturii lui unu

deplin sau al binecuvântării pogorâte din ochiul strălucitor din triunghi, Ion Stanciu scrie poeme interogative, exclamative,

dubitative, despre rosturi şi întrepătrunderi, despre aspiraţii şi căderi, despre planurile deopotrivă telurice şi stelare ale

existenţei”, observa criticul literar Dan Cristea, în 2008.

Prin dispariţia lui Ion Stanciu, cultura buzoiană a pierdut un creator important, iar şcoala, un dascăl respectat.

ÎNTREZĂRIRI 6

Trei poveşti...păsăreşti!

de Passionaria STOICESCU

Doamna Cucă şi-al ei pui

Sticletele şi Coţofana

Colo-n zori, când cade rouă,

Ţipă Coţofana-Fana Doamna Cucă face ouă

Cârâind, trezind poiana: Şi le-mparte pe din două:

-Ia, prrrriviţi, Sticletele! Unu-n cuib la Cintezoaie

Striga şi Huhurezul Parrrrcă toate petele Şi-l acoperă cu paie,

De culoarrrre s-au vorbit Să nu-l ude strop de ploaie,

Luna-i cât o mămăligă... Şi-n penaj i-au năvălit! Altul, albă gâgâlice,

Dar de foame cine strigă? Lângă cioc e rrrroşu foc, Acolo-n cuib la Pitulice

O noptatică de Strigă! Iarrrr pe cap până pe spate, Şi-apoi zboară pe colnice.

E din neamul bufniţesc Alb cu negrrrru îl strrrrăbate. Gata-ntoarse din plimbare,

Sau al celor ce „bufnesc” Pe spinarrrre-i cafeniu, Gazdele neştiutoare

Aruncându-se deodată Către coadă alb-untiu, Stau pe ouă fiecare,

Peste prada speriată. Iarrrr pe arrrripi arrrre prrrrins Nefăcând vreo tevatură,

Buffff! Cu pene şi cu puf, Bleumarrrrin şi galben stins. Pripăşind în bătătură,

Şi pe frig, şi pe zăduf. Cică-i poliţist…Veghează Lacomă, străină gură,

Ziua lâncezeşte-n casă, Orrrrdinea şi anchetează, Pe când, pacostea de Cucă,

Înfoiată, somnoroasă, Pe tâlharrrri îi amendează! Singură, cu dor de ducă,

Dar cum licăreşte-o stea, Ştiţi ce-a zis mai ierrrri în zborrrr? Zboară prin frunziş năucă.

Zbârrrr! din scorbură şi ea. Că-i o vrrrrabie colorrrr, Gându-o mustră şi, vezi bine,

Fâlfâie încet, încet Că-i maestrrrru, că-i arrrrtist, Tot penetu-i cu buline

Catifele de penet Iarrrr Sticlete se numeşte, E pestriţ… de la ruşine!

Şi bufneşte-ncetişor Fiindcă-n soarrrre chiarrrr sclipeşte, De-aia strigă la vecine:

Într-al frunzelor covor. Nicidecum că-i poliţist! „Cu-cu voi i-o fi mai bine,

Flori, insecte dorm, visează, - Zi ce vrei, cârâitoare, Cu-cu voi i-o fi mai bine!”

Pe când Striga se-ncordează Nu m-atinge, nu mă doare! Şi din oul de-mprumut,

C-a zărit sub campanulă Tu, în schimb, pentru hoţie, Cel mai mare-n aşternut,

O Broscuţă somnambulă, Poţi să intri-n puşcărie! Iese-un rău şi-un prost-crescut.

Care-n loc să stea în pat Ia, să spui tu, coţofană, Ditai ciocul stă să-mbuce!

După Lună s-a luat, Ce furi ziua din poiană? Vai, cu noii fraţi n-aduce

După umbra ei zglobie - Iaca, ou de Pitpalac, Băieţelul Doamnei Cuce!

Ca o baltă aurie, Că vor puii cozonac! Vrea şi greieri, şi furnici,

Dar ţop-ţop... a nimerit - Şi mă rog, ce-ascunzi în pripă, Şi ţânţari, şi licurici,

Drept în ciocul hămesit! Vinovată, sub aripă? Şi îşi bate fraţii mici.

Gata! Striga nu mai strigă, - Iaca, ou de Ciocârlan, Egoist şi gălăgios,

Bea şi-o rouă de ferigă Că vor puii pandişpan! Când e mare şi vânjos,

Şi şopteşte către Lună: - Ah, cucoană Coţofană, Pe părinţi îi zvârle jos.

-Gălbioaro, a fost bună! Alb cu negru scris în pană, Ţipă ca la balamuc…

Doar cu mămăligă rece, Dar acolo-n vârf de fag, De-aia toţi de dânsul fug

Foamea nopţii nu prea trece, Cui strigi vorbe cu arţag? Şi rămâne… singur Cuc!

Dar cu-o Broască nătăfleaţă, Şi pe cine cerţi şi bârâi Şi pestriţ şi el de ciudă,

Garnisită cu verdeaţă, Când sub frunza verde cârâi? Fără nici un fel de rudă,

E cu totul altă viaţă! - Cârrrr! Pe puişorii mei, Plânge-n crengi să se audă:

Poate chiar o să dansez Cei mai rrrrăi hoţofănei! - Cu-cu, cu-cu-s părăsit!

Cu vecinul Huhurez, Toată ziua rrrrup ghetuţe, Cu-cu, cu-cu ce-am greşit,

Cel cu ochi sticloşi şi mari, Şorrrrţuleţe şi hăinuţe, Cu-cu, cu-cu ce-am greşit?

Încadraţi de ochelari Iarrrr eu, biata, mă trrrrudesc,

Şi având pe la urechi Să le cârrrr – să le cârrrrpesc!

Două ciufuri stând perechi. – Fiindcă eşti mămoasă tare

Tare drag îmi e de el... Şi te-agiţi pentru mâncare,

Râde-ntr-un anume fel, Fiindcă ai recunoscut

Nu „ha-ha” fără motiv, Ce-ai hoţit şi ce-ai făcut,

Ci un „hu-hu-hu” parşiv! Te-amendez cu un… „tăcut”!

Când se va crăpa de zori, Să te văd, cum stai o zi,

La localul „Trei cicori”, Mută fără-a cârâi!

Uită-te, că vom dansa

„Buf-tangou” şi „buf-cea-cea”,

Dar vezi, nu ne deochea!

ÎNTREZĂRIRI 7

DIALOG

MARIN IFRIM – DANIELA ŞONTICĂ

– Daniela, tu şi cu Oana Camelia Şerban, două

buzoience merituoase, sunteţi revelaţiile

publicisticii ultimului deceniu. Vă ştiu la

fiecare „parcursul” spre performanţă. Vă

consider, dincolo de ceea ce aţi obţinut prin

voinţă, nişte „copii” norocoşi. Când ai simţit

că ai găsit calea spre afirmare ?

– Îţi mulţumesc, dragă Marin,

pentru apreciere şi pentru acest infinit patriotism local al

tău care îmi place enorm (de altfel, şi eu sunt mereu gata să-mi admir buzoienii şi să-i

felicit când au reuşite). Poţi să numeşti şi noroc faptul că am intrat în presă cu mâinile goale aproape, dacă mă gândesc că nu

făcusem încă facultatea, dacă mă gândesc şi că nimeni din apropiaţii mei nu mă lua în serios când venea vorba de scris, iar despre

îndrumarea spre jurnalism nici atât! Poţi să numeşti într-adevăr noroc faptul că într-o zi, după ce îmi ratasem examenul de admitere

la jurnalism, dar absolvisem totuşi o şcoală de secretariat „artistic de redacţie” - după cum grăieşte diploma semnată de profesorul

meu de atunci Cornel Tabacu -, noroc, zic, că am dat în redacţia ziarului Muntenia peste... tine! Sincer, sper să nu te superi, îţi

mărturisesc acum adevărul gol-goluţ, îl căutam pe Corneliu Ştefan, doar de el auzisem la vârsta aceea, dar cum nu l-am găsit în

redacţia de la Opinia, am fost îndrumată spre tine. Noroc, dar şi destin! Nu se putea să fiu altceva decât ce sunt astăzi: jurnalistă şi

poetă. Simt asta cu toată fiinţa. Şi sunt ceea ce sunt şi datorită încrederii pe care mi-ai acordat-o atunci, prezentându-mă fără să ştii

aproape nimic despre mine, celui care ne-a fost apoi şef şi mie, şi ţie: Ionel Stănuţă. Amândurora vă sunt recunoscătoare şi mă bucur

că nu v-am făcut de ruşine, iar peste ani, iată, tu mă consideri vrednică de un interviu! Afirmarea adevărată am simţit-o, însă, abia

când am intrat în echipa de la Jurnalul Naţional, în 2003. După 10 ani de la primul pas într-un spaţiu al gazetăriei...

– Am convingerea că la mijloc a fost şi mâna Domnului. Încă de când erai ziaristă la Buzău, îţi percepeam religiozitatea discretă şi

tenace. Acum eşti redactor-şef al Ziarului Lumina al Patriarhiei Române. Ai avut o chemare anume către această publicistică

specială ?

– Când mai înainte am zis „destin”, exact la mâna Domnului mă gândeam. Ce altă mână ar fi aranjat mai bine lucrurile în viaţa mea

dacă nu a Lui! Religiozitatea mea era şi încă vreau să cred că mai este discretă. Cel puţin în manifestările exterioare. N-am făcut

niciodată paradă de credinţa mea în Dumnezeu, dar din când în când, şi mai ales în ultimii trei ani, de când sunt la Ziarul Lumina,

care este singurul cotidian creştin din lume!, oamenii mă tot îndeamnă şi provoacă să le vorbesc despre aceasta. Nu îmi este uşor şi

uneori nici la îndemână, mai ales că aşteptările lor pot fi în cu totul alte direcţii, spre a povesti poate minuni sau lucruri fantastice

care să mi se fi întâmplat pentru a fi aşa cum sunt. N-a fost o chemare propriu-zisă spre publicistica specială şi specializată în care

sunt acum angrenată. Încă de pe vremea când eram redactor la Jurnalul Naţional m-am trezit, fără să fi căutat în mod special, că

scriu şi texte pe domeniul religios. A venit de la sine, pentru că nu mulţi colegi deţineau proprietatea termenilor în domeniu, nu

mulţi aveau familiaritatea cu lucrurile care se petreceau într-o biserică la o slujbă, să zicem, nu ştiau mulţi dintre ei nici care e

diferenţa între Preafericitul şi Înaltpreasfinţitul, ca să dau doar un exemplu. Şi atunci, am fost trimisă mai mult eu la evenimentele de

genul acesta până m-au considerat „specialistă”. Aşa a început totul. Făceam, desigur, cot la cot cu reporterii din secţia „special” tot

felul de alte reportaje, interviuri şi documentări pe diversele şi atât de interesantele teme ce ne reveneau la Ediţiile de Colecţie. (Ce

vremuri frumoase! Atunci încă se mai făcea presă adevărată în România, pe urmă, după cum ştim, a venit criza economică şi cu ea

toate crizele posibile... Asta aşa, ca să fim un pic nostalgici.) Apoi, a venit propunerea celor de la Ziarul Lumina să mă alătur echipei

lor. Şi am acceptat cu bucurie, a fost ceva firesc, dacă mă gândesc bine. Aşa am ajuns să scriu editoriale privind lucrurile,

întâmplările, fenomenele din perspectiva omului care crede în Dumnezeu, mai precis, a creştinului ortodox. Am strâns cele mai

relevante astfel de texte şi le-am reunit în volumul „Însemnări din pridvor”, pe care Editura Trinitas a Patriarhiei mi l-a publicat

recent.

– La Buzău, la ziarele unde am lucrat împreună, toţi colegii te preţuiau fără reţinere. Despre mine nu mai zic nimic, te am în suflet

şi acum, în puritatea ta morală. Înţeleg că îţi e dor de excepţionala echipă redacţională din anii de început democratic al

publicisticii de după 1989. Spune-mi, te rog, câteva momente care te-au marcat, de care nu te poţi lepăda din cauza impactului lor

asupra fiinţei tale.

– Crezi că pot uita fericirea pe care o trăiam în primul an de presă la Buzău, când drumul de la gară până la redacţia de pe strada

Chiristigii îl făceam pe jos (veneam cu trenul zilnic de la Cilibia), când mă uitam la oameni pe stradă şi îmi venea să le strig în faţă

că lucrez într-o redacţie de ziar şi că acesta este cel mai frumos lucru din lume, crezi că pot uita cum mă întrebam în sine cum este

posibil să nu-şi dorească toţii oamenii să facă asta?... M-au marcat enorm de mult şedinţele de redacţie, erau ceva de pe altă lume,

ÎNTREZĂRIRI 8

toate discuţiile acelea pe care le aveam, eu mai puţin la început – ştii cât de timidă eram, totuşi - , toate ideile cu care veneau

redactorii şi le puneau pe masă la dezbateri... Apoi, ce să mai zic de multele mele drumuri, ca secretar de redacţie - de la etajul trei,

unde erau birourile şefilor şi unde uceniceam pe lângă redactorul-şef, domnul Corneliu Dinu, până la etajul 1, unde eraţi voi,

redactorii, şi până la parter unde colega Mihaela dactilografia ce era scris de mână (încă se mai scria de mână)!... Şi desigur,

drumurile toate duceau apoi jos, la tipografie – la linotipişti, care culegeau în plumb rândurile, apoi la zeţari, care aranjau în pagină

totul după macheta dată de mine (şi de celălalt coleg, Gabi), la zincografie pentru realizarea pozelor... Apoi iarăşi sus, la corectură...

Mă impresiona, desigur, că voi, cei experimentaţi, aveaţi mereu idei noi de articole şi mă întrebam de unde le aveaţi, că trăiam

într-un oraş şi un judeţ nu prea mari… Mai târziu, am prins şi eu “şmecheria”, dar asta e o poveste care continuă şi astăzi şi până

când va mai vrea Domnul… Ca să dau, totuşi, şi un exemplu de moment definitoriu, aş zice că acesta a fost chiar în prima zi, când

m-ai prezentat la directorul ziarului şi a trebuit să răspund la întrebările lui, neştiind dacă o să-l conving că pot să învăţ meseria

asta... Am impresia că şi astăzi mă mai întreabă câte ceva şi mi-e teamă că nu voi şti răspunsul corect. Dar, ca şi atunci, am mult

entuziasm şi dorinţă să învăţ. Îmi plac foarte mult vieţile oamenilor şi vreau să scriu despre ele, îmi plac foarte mult vieţile sfinţilor

şi vreau să fiu ca ei...

– Ca şi mine, din câte ştiu, sper să nu te irit, vii dintr-o lume în care nu prea existau şanse de a deveni ceva, cineva. În societate,

inclusiv în presă, locurile erau ocupate. Te-a bătut vreodată gândul să renunţi la dorinţa de a fi ziaristă?

– Nu mă irită nimic din ce înseamnă viaţa mea, rădăcinile mele. Sunt fiică de oameni simpli, de la ţară. Nimeni în familia mea nu a

aspirat până la mine la lumea scrisului. Dar nu mi s-a părut niciodată nefiresc şi asta mi se trage de la orele de literatură, când citeam

despre scriitorii noştri că s-au născut la sat. M-am integrat firesc în profesia aceasta şi nu m-am gândit dacă aveam sau nu loc printre

alţii, dat fiind „norocul” meu de început. Iar de renunţat am vrut să renunţ o singură dată, şi nu cu totul la profesie, ci doar la locul

de muncă de atunci. Eram la revista „Privirea”, iar directorul acesteia, Mihai Tatulici, m-a umilit într-o zi în faţa colegilor cu

argumente care nu ţineau de profesie, ci de viaţa personală. Mi-am dat atunci demisia şi am plecat acasă. Am trăit foarte intens

euforia că am scăpat de situaţia aceea, dar m-a convins după două zile să mă întorc. Am reflectat puţin şi am acceptat deoarece

chiria nu se plătea singură. Altfel, de la Mihai Tatulici am învăţat presă adevărată, nu glumă! Şedinţele de sumar ţinute de el au

însemnat pentru mine cât jumătate din cursurile de la facultate.

– Scrii poezie cu o graţie nativă. Publicistica ta e foarte echilibrată, nuanţată social, paşnică şi tenace. Ce au însemnat pentru tine

începuturile literare şi ce înseamnă acum profesia în sine?

– Scriu poezie de pe la 16 ani. Umplusem câteva caiete cu poeme în rimă, gen Păunescu, Voiculescu şi Bacovia, dar şi cu vers alb,

când, la 19 ani am hotărât că vreau să public prima poezie în Convorbiri literare, din dragoste pentru Eminescu. Am trimis la poşta

redacţiei, iar Daniel Dumitriu mi-a publicat două poezii acolo. Pe urmă mi-a dispărut interesul de a mă vedea în reviste, aveam

confirmarea. Am continuat să scriu şi să ţin totul pentru mine până când, venind în redacţia unde eram colegă cu tine, am mers la

cenaclul de la Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu” şi unde am citit o singură dată. Apoi, tot „mâna lui Dumnezeu” dar prin mâna

unei verişoare, poemele mele au ajuns la Nicolae Tzone. M-a chemat de urgenţă cu tot ce aveam scris până atunci şi mi-a scos

primul volum, „Arlechini într-o pădure sălbatică”. Aşadar, am debutat în volum la Editura Vinea, în 1995. Nici după aceea nu m-am

zbătut prea tare să mă fac cunoscută, dar am mai publicat prin reviste literare. Cumva, afirmarea mea literară se suprapune cu cea

jurnalistică. Poezia m-a condus către viaţa de jurnalist, scrisul de literatură a atras şi celălalt fel de a scrie. Deşi aparent, se bat cap în

cap – se spune şi este destul de adevărat că spiritul jurnalistului omoară sensibilitatea poetului - , eu pot convieţui cu amândouă

laturile scrisului meu. Profesia îmi asigură un statut social şi mai ales îmi asigură traiul zilnic, iar poezia mă împlineşte mai profund.

Fără să practic jurnalismul aş putea trăi, dar nu fără să scriu poezie. În profesia mea, nu am avut vocaţia de a face anchete,

descoperiri, dezvăluiri senzaţionale. N-am avut dorinţa să scriu pentru a dărâma guverne. Am avut mai mult aplecare spre lucrurile

paşnice, social-culturale, spre reportajul care descoperă oameni deosebiţi, locuri neştiute sau mai puţin cunoscute, spre cercetarea

unor fenomene care pe unii i-ar plictisi prin nevoia de a citi şi a răscoli prin arhive şi biblioteci, am avut şi am răbdarea de a asculta

oameni dificili, de la care aparent n-aveai ce scoate ca poveste, dar care de fapt erau nişte comori... Şi cred că poţi schimba lumea şi

prin astfel de scriitură, este nevoie şi de astfel de ziarişti. Acum am ajuns (parcă prea devreme!) să le fiu îndrumătoare celor mai

tineri din redacţie, să le dau idei, să le arăt ce ştiu, să conduc şedinţele de sumar, să împărtăşesc cu ei tot ce am acumulat în anii

aceştia. Încă mă bucură un articol bine scris, încă aştept cu sufletul la gură să văd cum au ieşit fotografiile la un mare eveniment şi

mă străduiesc să nu las rutina să-mi amprenteze felul de a fi.

– Nu te plictisesc. Ştiu că eşti tot timpul ocupată cu munca la ziar. Totuşi, aşa, în principiu, te întreb: Ce planuri intelectuale te

preocupă, cu ce ai vrea să-ţi umpli ziua de mâine? Te întreb pentru că, sunt singur, cariera ta de publicist încă nu a ajuns la

apogeu.

– Mi-aş dori să creez o revistă adevărată pentru copii, să-i bucure, să le ofere tot ce sufletul lor ar dori să găsească într-o revistă, dar

atât de bine făcută încât să-i smulgă de la internet şi televizor. Culmea este că nu s-a găsit nimeni după 1989 să facă acest lucru.

Mi-ar mai plăcea să proiectez şi să coordonez – dar nu sunt încă serios ancorată în această idee - o publicaţie şi mai specializată pe

religie. Cred că aici filonul este adânc, inepuizabil - trăim într-o ţară majoritar ortodoxă. Aş vrea să mai public nişte cărţi de

interviuri cu mari personalităţi, poate şi nişte monografii, biografii ale unor oameni importanţi. Mă mai atrage ideea de a face

emisiuni de radio, mi-am descoperit această capacitate de a comunica uşor, fără emoţii, ba chiar cu plăcere, la microfonul dintr-un

studio radiofonic. Şi cred că îmi vor mai veni şi alte idei, nu-mi fac griji niciodată pentru asta.

ÎNTREZĂRIRI 9

VORBE ŞI TÂLCURI – o rubrică de I. NEDELEA

Plurale buclucaşe

Faptul că actualitatea lingvistică (identificată prin prevalenţa unor fenomene, tendinţe, erori...) trimite uneori la cea

politică (personalizată prin vorbitorii săi de ranguri şi culori partinice diferite) creează acestei rubrici a Întrezăririlor

pârscovene posibilitatea intrării pe tărâmul gramaticii pe o cale care-i inspiră speranţa că nu va întâmpina respingeri

grăbite.

Dintre subiectele care i-ar putea aduce în acelaşi spaţiu de tratare pe lingvişti şi politicieni (aceştia din urmă, prin

retorica lor, în care ţin adesea să se declare patrioţi, fără a-i preocupa însă, cum zicea Andrei Pleşu, „grădinăritul limbii

strămoşeşti”) îl alegem, de această dată, pe cel al unor plurale cu sporit potenţial de eroare, şi anume al unor substantive

neutre.

După cum se ştie, în limba română, pentru a marca pluralele substantivelor neutre, „concurează” două desinenţe (-e

şi –uri), iar “oscilaţia” lor în vorbire (şi, adesea, şi în scris, pentru acelaşi nume) este (încă) un fenomen actual. Un

plural buclucaş ar putea fi chiar primul cuvânt din titlul de mai sus. El pare să nu mai dea bătăi de cap vorbitorilor,

fixându-se în bună măsură în uz (şi datorită şcolii) în forma pe care o precizează dicţionarele (plurale, nu *pluraluri).

Există însă multe alte substantive de acelaşi gen susceptibile de erori. Lingviştii atrag atenţia că, în secolul al XIX-lea

(şi, desigur, şi în cele anterioare), predominau pluralele neutre în –uri, dar, cu timpul, şi-au făcut loc tot mai mult cele în

–e. La fel, se constată că vârstele mai înaintate preferă “vechea” desinenţă, iar tinerii, mai degrabă pe cea nouă (cu

oarece preţiozitate s-ar putea spune că sincronia imită diacronia).

În aceste circumstanţe gramaticale, intră...în scenă un personaj politic cu „contribuţii” notabile în lexicul limbii

române, dacă ţinem seama de cuvintele pe care, cu voia sau fără voia sa, le-a generat – vanghelion, vanghelism,

vanghelizare, paravanghelie...Iar circumstanţele respective ne-ar putea face să nu ne mai mirăm că, nu cu foarte mult

timp în urmă, prea bine cunoscutul primar de Bucureşti, “care este”, Marian Vanghelie, născocea – iar televiziunile şi

ziarele îl “prindeau” şi, care mai de care, se grăbeau să-l “sancţioneze” – pluralul *almanahe (pentru almanahuri).

După ce almanahele dlui Marian Vanghelie au fost comentate în fel şi chip, într-o adevărată competiţie a ironiilor, a

venit rândul *succesurilor să...facă „epocă”, producând oarece supărări şi reacţii părinteşti la nivel prezidenţial.

Scăparea fostei domnişoare Băsescu este ştiută şi n-are rost să-i evocăm aici împrejurările. De data aceasta obţinea

câştig de cauză cealaltă desinenţă, -uri.

Gazetarii – şi nu doar ei – n-au iertat-o. Iată doar câteva dovezi: „După ce-a zis succesuri, s-o punem şi în fruntea

partidului?” (se întreabă un personaj dintr-o caricatură apărută în ziarul „Adevărul”, 19 martie 2008, p.8); „un dascăl

care scuteşte o masă din pomana lui Vanghelie sau a altei persoane care are succesuri, mai e ascultată de cineva care

atrage atenţia că e corect almanahuri şi nu almanahe?”(C. T. Popescu, în „Gândul”, 21 martie 2008, p.10); „Succesuri la

toată lumea care vorbesc cu mine” (scria pe tricoul realizatorului emisiunii „Apropo TV”, de la Pro TV, duminică,16

martie 2008, asociindu-se pluralului cu pricina şi un dezacord, pentru potenţarea ironiei); „Printre almanahe şi

succesuri, George Pruteanu a încercat să ţină sus aripa gândului şi aripa cuvântului” (C. T. Popescu, în „Gândul”, 29

martie 2008). Dacă mai luăm în seamă şi următorul citat, se poate spune că s-a creat, la acea vreme, un fel de modă a

pluralelor aiurite: „Întâlnirea dintre cei doi scoate în evidenţă << caracterurile>>, replica obraznic-candidă a filfizonului

nimerit în cuşca leului...” („România literară” nr.11/2008).

*Almanahe şi *succesuri au fost curând urmate de *scheleţi (în acest caz se schimba şi genul substantivului,

intervenind o desinenţă de plural masculin), cuvânt scăpat de doctorul Sorin Oprescu într-o intervenţie televizată, pe

când se lupta cu cei care voiau să-l scoată din cursa pentru primăria Capitalei. Evident, nici el n-a fost iertat de ziarişti şi

nici de şeful statului, care, prezent, peste câtva timp, la sărbătoarea Uniunii Scriitorilor, arătându-se echidistant faţă de

toate greşelile şi toţi „greşiţii”, spunea: „Ca politician, când vin dintr-o lume cu almanahe, cu succesuri, cu scheleţi, este

dificil să vorbesc scriitorilor...”.

Cazurile de mai sus, ilustrative pentru competiţia dintre desinenţele de plural neutru, au fost alese dată fiind

notorietatea lor. Realitatea limbii (vorbite sau scrise) oferă însă multe alte exemple similare. Pe unele le-am cules, de-a

lungul timpului, din presă. Iată, în continuare, câteva...

Într-un articol din revista „Cuvântul” (nr.7/2007, p.10) apare, de pildă, de trei ori forma monoloage: „scurtele

monoloage”, „cele două monoloage” etc. Este varianta pe care o acceptau îndreptarele până în 1982, când, în

concordanţă cu „Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române” (DOOM1), s-a stabilit ca fiind în

spiritul normei literare şi forma monologuri. Peste 23 de ani, DOOM2 mai face un pas şi reţine ca recomandabilă numai

forma monologuri. Este de presupus că nu doar uzul predominant a pledat în favoarea acestei variante, ci şi fireasca

paralelă cu dialoguri (cuvânt pentru care pluralul n-a cunoscut aceeaşi oscilaţie).

„Abisele Cosmosului profund” („Ziarul de Duminică”, 15 decembrie 2006, p.5) ne pune în faţa unui alt caz de

„eroare de plural”. De data aceasta însă, -uri fusese declarat câştigător de mult, de vreme ce toate îndreptarele şi ambele

ediţii ale DOOM indică drept corectă forma abisuri.

ÎNTREZĂRIRI 10

Asemănător stau lucrurile – chiar dacă în „competiţia” istorică a învins celălalt morfem (-e) – cu răvaş – răvaşe,

pentru care lucrările normative nu au recomandat niciodată varianta din citatul următor: „Scrii bizar-tulburătoare

răvaşuri arcadiene...” („Cuvântul” nr.7/2007, p.30).

„Bufonada e una a nisipurilor ori noroiurilor mişcătoare care te prind şi nu-ţi mai dau drumul” – scrie un distins

cărturar (în „Ziarul de Duminică”, 10 august 2007, p.2), născocind, în locul firescului şi vechiului noroaie, un plural

neutru în –uri.

„Invitaţii au plecat într-o excursie, în căutare de canaluri înguste mărginite de stuf” („Evenimentul zilei”, 17 august

2007, p.23). În unele dicţionare, forma de plural canaluri este socotită doar învechită. DOOM1 operează o disociere

destul de interesantă: cu sens geografic, substantivul ar avea un plural dublu, canaluri / canale; cu sens de „conductă”

ori de „cale de transmitere audiovizuală”, pluralul ar fi numai canale; în 2005, DOOM2 simplifică lucrurile şi acceptă

forma unică de plural canale (în care a învins desinenţa –e, cu mai mare trecere în vremurile moderne).

Exemplificările ar putea continua cu formele greşite *hotele (dexonline.ro acceptă şi această variantă, făcând totuşi

trimitere la norma din DOOM2) şi chiar *muzeuri (pe un forum, o persoană considera justificat dubiul faţă de folosirea

variantelor muzee-muzeuri) şi multe altele. Încheiem însă cu pluralul greşit folosit de o „loază” după bacalaureatul din

august 2013, pe care nu-l promovase, pentru că la un examen n-a ştiut să facă „diferenţa dintre două reliefe” (Ştirile

ProTV, 30 august 2013).

Să mai notăm că, în cazul pluralelor neutre oscilante, “Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii

române” din 2005 (DOOM2) n-a fost prea consecvent, fiind, de pildă, “tolerant” faţă de nivel, pentru care acceptă

ambele variante de plural (niveluri / nivele) sau faţă de slogan (sloganuri / slogane), dar nu şi faţă de profil , pentru care

rămâne la soluţia dată de DOOM1, stabilind drept corectă numai forma profiluri. E greu de anticipat ce se va întâmpla

peste ani, când va fi elaborat un nou DOOM, în condiţiile în care “oscilaţia” cu pricina va mai funcţiona.

Dintre pluralele corecte cu –uri mai amintim: abajururi, cabluri, cenacluri, chibrituri, fitiluri, pervazuri, retururi, iar

dintre cele cu –e: albume, boschete, conace, costume, infarcte, intervale, pacte, suvenire, triptice, ţambale… Iată însă şi

două cuvinte dintre cele cărora DOOM2 le-a schimbat pluralul: aragaze (fost aragazuri în DOOM1) şi tighele (fost

tigheluri). Rezultă probabil de aici că, atunci când avem o îndoială asupra formei de plural, mai ales dacă trebuie s-o

scriem, este bine să apelăm la ultimul dicţionar normativ.

Elena STROE-OTAVĂ

ZESTREA LIVADA

O bucată de pământ, de-aş fi primit ca zestre, O livadă de-aş fi primit în dar,

O bucată mică, de pământ negru, galben sau roşu, Cu pruni, peri şi meri, cu cireşi şi vişini,

Aş fi curăţat buruienile, şi pietrişul, şi mărăcinişul, Aş fi curăţat uscăturile şi aş fi vegheat

L-aş fi săpat şi aş fi cultivat porumb, Florile albe, şi roz, şi roşii,

Fasole, şi lubeni şi maci roşii, în buchete. Cum se deschid în fiecare dimineaţă de aprilie

L-aş fi vegheat în zilele însorite şi în nopţile cu lună plină, Cu genele picurate de rouă şi zgribulite

Aş fi împletit codiţele de mătase ale ştiuleţilor, De vântul aspru, presărat printre crengi.

Blonde sau roşii, ca purpuriul soarelui, la apus, Cu albinele şi fluturii, aş fi cules polenul

Aş fi privit, fascinată, albinele harnice, Şi mierea galbenă, cu gust amărui.

Scufundându-se în tuburile adânci ale florilor galbene, Fructelor, le-aş fi spus poveşti cu zâne,

Să le văd ieşind cu picioruşele grele de aurul polenului. Să se pârguiască, îmbujorate de mângâierea

Seara, aş fi prins în palme bulgării roşii ai macilor soarelui.

Şi aş fi scuturat măciuliile pline de seminţe negre, Le-aş fi scuturat bruma viorie

Împrăştiindu-le în grădina mea, înconjurată Şi le-aş fi aşezat în coşuri de răchită verzuie:

De viţa-de-vie sălbatică şi udată de rouă în fiecare dimineaţă. Merele, şi perele, şi gutuile galbene.

Parfumurile mi-ar fi umplut cămara

Dar nu mi-a dat nimeni, de zestre, o bucată de pământ În zilele şi nopţile cu viscol alb!

Şi nu am trăit bucuria de a umbla cu tălpile goale

Prin ţărâna udată de ploaia caldă de vară. Dar nu am livada mea, cu pruni şi caişi,

Numai visul meu urcă pe razele palide ale Lunii, Cu vişini şi peri, cu meri şi gutui…

În nopţile reci de iarnă timpurie! În cămara sufletului meu nu e nici o mireasmă!

ÎNTREZĂRIRI 11

RESTITUIRI Gheorghe POSTELNICU

În iulie 1820, poetul rus Alexandr Sergheevici Puşkin (“Ruslan şi Ludmila”, “Evgheni Oneghin”, “Boris Gudnov”,

“Prizonierul din Caucaz”, “Fântâna din Bahcisarai”) a fost exilat în Basarabia, din ordinul ţarului Nicolae I. Atât de dragi i-au fost

moldovenii dintre Prut şi Nistru, încât trufaşul june-prim scria despre ei următoarele versuri: “Între obraznicele ţigănci / Sunt ca un

Orfeu între zeiţele vinului şi ale chefului, / Sunt ca un zeu între moldovencele cochete şi proaste, / Iar între triştii moldoveni / Nu

sunt ca cerbul între lei, / Ci ca un leu între maimuţe, / Sunt cal arab Alimadan, / Într-o turmă de măgari”. Replica binemeritată a

primit-o de la scriitorul-patriot Vasile Alescandri:

Fiind mai negru ca ţiganii (Puşkin era un slav…oacheş, n.n.)

Ce-au cerşit la noi cu anii,

Tu, cel primit cu dar de sus,

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

Cu dar de pâine şi de sare,

Cu vin din beciul nostru mare

Te-am ospătat, iar tu în zori

Râzând, te-ai scârnăvit în flori.

Apoi prin codrii de milenii

Ai tot umblat de dragul lelii.

Ei, vezi atunci ? Pun mâna-n foc,

Tu n-ai fost cal arab, ci porc !

La puţin timp după întoarcerea sa la Sankt Petersburg, Puşkin şi-a pierdut viaţa într-un duel în care şi-a apărat « onoarea de

familist ». Marele Eminescu îi dedica (poezia «Epigonii », 1870) bardului de la Mirceşti 18 versuri nemuritoare :

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

O aşează-n tron de aur să domnească lumi rebele

Şi iubind-o fără margini, scrie : «visul de poet ».

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

Iată câteva idei politice exprimate de A. S. Puşkin în presa vremii : « Dunărea trebuie să fie adevăratul hotar dintre Rusia şi

Turcia », « Umilirea Suediei şi lichidarea Poloniei – iată marile temeiuri ale Ecaterinei, pentru care merită recunoştinţa poporului

rus », « Ce va face Rusia ? Vom ocupa noi Moldova sub motivul mediatorilor paşnici ».

ÎNTREZĂRIRI 12

A: MEMORIA CETĂŢII - SCRIITORII BUZOIENI: VIAŢA ŞI CĂRŢILE LOR

Tudor CICU

1. Crucea reeducării

Când te afli în posesia unei astfel de cărţi-document, cum este „Crucea reeducării”, apărută în 2010, semnată de profesorul

buzoian Constantin I. Stan, o carte terifiantă despre „cea mai grea cruce purtată vreodată de lamura mărturisitoare a neamului

românesc” (cum ne este prezentată de Răzvan Codrescu, în „argumentul editorial”), nu ai cum să nu realizezi că eşti un lector

privelegiat al unei munci atât de laborioase şi minuţioase. Am reţinut peste 179 titluri de cărţi şi documente analizate, şi peste 138

de autori de cărţi şi memorii, însemnând probabil zeci de mii de pagini parcurse de trudnicul autor, astfel încât să realizezi, fără

tăgadă, că acest mare volum de muncă a făcut din distinsul profesor, un excelent cunoscător al literaturii de detenţie, dar şi al

documentelor de arhivă ce stau mărturie despre originile şi avatarurile cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al

cărui trist apogeu l-a constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951). Cartea (prin cele 290 pag.) este scrisă cu acribie, dar şi duh

compătimitor, cuprinzând începuturile odiseei din noaptea de 14/15 mai 1948, când, în toată ţara, s-au făcut arestări fără întrerupere,

în cursul nopţii cu precădere, care au continuat şi după aceea (după procedee necunoscute până atunci), până la „reeducarea” din

1960-1964, când fenomenul nu a mai căpătat un caracter violent, folosindu-se, în general, metode paşnice. Cartea e structurată pe

patru mari capitole, şi cititorul care n-a apucat s-o lectureze va cunoaşte, prin mijlocirea noastră, esenţialul:

Cap. I. Începutul „reeducării” la închisorile Suceava şi Târguşor

În zona Moldovei, puternicul val de arestări a început în toamna anului 1948, cei vizaţi fiind studenţii de la facultăţile de

Drept, Medicină, Litere, Agronomie şi Universitate, toate, din Iaşi. Mai toţi tinerii arestaţi erau duşi la închisoarea din Suceava, iar

tratamentul aplicat deţinuţilor era foarte dur. „Vaietele şi ţipetele celor torturaţi aveau scopul de a intimida pe cei reţinuţi” – scrie

autorul. Metodele utilizate erau diverse: tortura fizică şi psihică, ameninţări, şantaj, presiuni asupra familiei. În penitenciarul din

Suceava, s-a înfiinţat, cu acordul conducerii, Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, condusă de faimosul Eugen

Ţurcanu, torţionarul fără pereche şi egal (de mai târziu) de la închisoarea Piteşti. Metodele faimosului ODDC erau ca, prin cele mai

diabolice mijloace, să-i învrăjbească pe unii împotriva altora. Încă de la primele mărturii (folosite în carte) ale lui Gheorghe Bâgu,

Ioan Ianolide, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Dumitru Bordeianu, preotului Dumitru Bejan, Constantin Ticu Dumitrescu etc... reiese că

satanicul experiment se născuse din căpăţâna unei brute degradate, a unui nebun ca Eugen Ţurcanu, care-şi scrijelise pe ciomagul cu

care practica tortura, cuvintele: „Calea adevărului”. Acesta a părăsit penitenciarul din Suceava, îndreptându-se spre Piteşti, unde

după cum vom vedea, zelul său torţionar atinge culmi apocaliptice, pe care o minte cât de cât normală nu şi le-ar fi închipuit.

Cap. II. „Fenomenul Piteşti” sau apogeul reeducării

Părintele profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa îşi aminteşte, că, începând cu 1941, mareşalul Antonescu a transformat

penitenciarul într-unul politic, destinat legionarilor, ca, după alţi cinci ani, noile autorităţi să aducă aici foşti membri marcanţi ai

naţional-ţărăniştilor, liberalilor, anticomunişti, victime ale terorii din acea perioadă. Aici s-a urmărit sistematic „destrămarea psihică

a deţinuţilor”, şi ea (închisoarea) a fost o lucrare satanică. Citind mărturiile unor deţinuţi (selectate de autor, din diverse documente),

precum: Valeriu Gafencu, părintele Gheorghe Calciu, Dan Brătianu, Banu Rădulescu, Ioan Ioanid, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Nistor

Chioreanu, Ioan Ianolide, Gheorghe Bîgu, Viorel Gheorghiţă, Dumitru Bordeianu etc... constaţi că „reeducarea” dezlănţuită acolo

avea să aducă, pentru o vreme, iadul pe pământ, şi concluzia ta, ca cititor, e că realitatea surprinsă de martori, în închisoarea Piteşti,

a depăşit toate fanteziile literaturii universale, unde zelul paznicilor îmbrăca forme aberante. Doar o singură frază să amintim, din

jurnalul lui Ioan Ianolide: „Nici iadul n-a fost imaginat atât de bestial şi crud cum a fost reeducarea din Piteşti. Literatura lumii

trebuie să ia act acum de o pagină nouă în analele alienării umane”. Pregătirea demascării deţinuţilor începea prin înfometare, la

care se aplica drept „supliment”: bătăile atroce la tălpi şi peste testicule; smulgerea părului din cap; răstignirile cu capul în jos;

adunarea în „stiva”, formată din deţinuţi, şi dansul torţionarilor cu bocancii şi bâtele deasupra lor; bătăile impuse între deţinuţii

prieteni; hărţuirea, prin interogatoriu, a celor care nu erau lăsaţi să doarmă zile întregi etc... etc.

Cap.III. „Exportul” reeducării la Gherla, Aiud, Târgu Ocna sau Canal

Exportul la Gherla s-a făcut prin detaşarea lui Ţurcanu şi a adjunctului acestuia, Popa Ţanu, care au încercat să utilizeze şi

aici aceleaşi metode inumane, criminale, barbare, ca la penitenciarul Piteşti. Reeducarea a început, la Aiud, ceva mai târziu (faţă de

Gherla), iar eşecul reeducării s-a datorat opoziţiei ferme şi vehemente a unui număr însemnat de deţinuţi politici.

Cap.IV. Ultima „reeducare”. 1960-1964

Primele semne ale unei îmblânziri ale obsedantului deceniu vin odată cu şedinţa plenară a CC a PMR din dec. 1961, de la

Bucureşti, considerată „începutul dezgheţului, o a doua destalinizare”. Au loc şi primele graţieri: Nichifor Crainic, Păstorel

Teodoreanu, Vasile Voiculescu (nume mari în literatură, cu memoriile şi cărţile scrise „tolerate”), dar şi unele îmbunătăţiri ce au loc

chiar în interiorul închisorilor - cum ne lasă scris, în memoriile lor, mult mai târziu, opozanţi ca: Gheorghe Calciu, Valeriu Anania,

Dumitru Bordeianu, Gheorghe Mazilu, Petre Ţuţea, Nistor Chioreanu, învăţătorul politic Nicolae Pîrvu din Smîrdioasa şi alţii. După

ce prezintă şi procesul, încheiat cu condamnarea la moarte a lui Ţurcanu etc., venită la comanda politică, când regimul se

„decotorosea” de „unii” torţionari (!??), să auzim şi concluzia autorului: „nici alţi torţionari, foşti colonei şi generali, nu au fost

chemaţi în faţa nici unei instanţe, ca să fie traşi la răspundere. Se bucură în continuare de o bătrâneţe liniştită şi prosperă, cu pensii

speciale, consistente, de 4-5 ori mai mari decât cele ale celor pe care i-au anchetat şi torturat... Dar aceşti oameni, trecuţi prin chinuri

inimaginabile ani de-a rândul purtând crucea reeducării după puteri, sunt greu de judecat din afara sistemului concentraţional, iar

singurul în măsură să-i judece până la capăt rămâne bunul Dumnezeu”. Citind cartea profesorului Constantin I. Stan, cu toţii – azi şi

de-acum înainte – va trebui să luăm aminte la anii „satanicului experiment”, petrecut pe pământul românesc, şi, să facem (fiecare

dintre noi) TOTUL, pentru ca asemenea orori să nu mai ajungă să se repete VREODATĂ.

ÎNTREZĂRIRI 13

2. Lumea ca „lume” – sub pana scriitorului Cornel Diaconu

Cornel Diaconu se înfăţişează cititorului cu (a şaptea? a opta? carte apărută) un nou volum de proză scurtă, intitulat

„Drumuri spre nicăieri”, Ed. Editgraph, 2012 (150 p.), prin care Lumea ca „lume” a unui sat de munte iese din matca unei

„nepăsătoare uitări”, cerându-şi dreptul la ascultare şi spre a fi supusă judecăţii semenilor. Volumul e structurat în două părţi

distincte între ele, ca ideatică. În prima parte - „Destine îndoielnice”, cele 11 povestiri captează cititorul prin tristeţea şi morala

destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu

pare a nu fi poposit. În partea a doua - „Între Da şi Nu”, lumea satului izbucneşte (înainte şi după revoluţie) într-un „iarmaroc” al

umorului, gen haz-de-necaz, o lume văzută prin „lentila” unui mai vechi şi neuitat personaj humuleştean coţcariu, pe de o parte. Pe

de altă parte, pana autorului se apleacă în favoarea plăcerii cititorului ca să-l mântuie prin jocurile lui de limbaj, dar să contribuie în

stilul participativ la salvarea frumuseţii umane, atât cât i-a mai rămas omului simplu de la ţară, după ce „binefacerile” revoluţiei i-au

cam răpit liniştea de dinainte. Dar, ambele părţi ale volumului stau sub cupola unui „hohot-de-râs” – înecat în durere şi amar – o

glumă a sorţii care nu iartă nici în primul cap., nici în al doilea capitol. Dacă în prima parte, se poate spune că nu-i de glumă ce i se

întâmplă omului simplu, otrăvit cu tot felul de clevetiri şi gânduri negre (vezi: „Gluma...”), iar ce ni se mărturiseşte în toate aceste

povestiri sunt înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită de Dumnezeu, ei bine, cea de a doua parte stă tot sub semnul

unor glume „care mai de care”, pe care oamenii simpli şi le fac între ei, din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile apăsătoare ale

realităţii în care trăiesc. Să supunem atenţiei cititorului, pe rând:

1.) Povestirile din partea întâi - „Destine îndoielnice”, par că stau sub semnul ursitelor rele. Întrebându-se „ce forţe

nebănuite ne guvernează sufletul, mai presus de înţelepciune şi speranţă?” – autorul încearcă să-şi lămurească (prin povestea

fiecărui personaj creionat), cine dictează dincolo de noi, dincolo de nevoia de bine a destinelor noastre, pentru ca (la un moment dat)

binele să se întoarcă împotrivă, ca un cuţit răsucit în inimă? „Daruri de Crăciun” este povestea lui Codin, cel plecat la război,

cândva, şi care, acum, întors acasă, trăieşte drama soldatului care a omorât pe front un ţânc (înrolat de nemţi să câştige războiul cu

orice chip). Satul îl ştie de nebun, pe nea Codin. Nebun, nea Codin? Nu, nicidecum! Iar ţaţa Anişoara, dragostea lui dinainte de

război, e la fel de singură şi tristă ca acest Codin. Dar şi ea, cu păcatele ei. Două destine a căror viaţă s-a frânt prin ironia sorţii.

„Singurătate” e tot o poveste despre destine frânte. Ţaţa Marieta trăieşte drama rustică a poveştilor despre „cei întorşi din lumea

cealaltă”. Bobe al ei, sub forma unui guguştiuc, se întoarce la casa soţiei şi nu-şi va lua zborul de pe creanga de cireş (drag soţului,

în timpul vieţii sale) decât în clipa morţii soţiei, venită odată cu tăierea cireşului, în preajma sărbătorilor de iarnă şi vremea

colindelor. „Cerul ca o aripă frântă” e drama lăuntrică, sfâşietoare a unei mame, căreia, sosirea, după o îndelungată vreme, îi

prilejuieşte mamei nostalgii mai vechi, dar şi fiului resemnări şi bucurii la fel de vechi. „Poveste nedesluşită” e povestea celor doi

fraţi (Mircea şi Ancuţa) rămaşi orfani după moartea părinţilor. Obligat să muncească, când rostul lui era să facă o şcoală, o facultate,

să ajungă inginer, Mircea devine bărbatul sălbatic, împovărat şi îmbătrânit al familiei, pe care (neavând experienţa unei vieţi

îndelungate), la prima discotecă din sat, sălbăticia din el, singurătatea trăită, lipsa de discernământ etc. îl aduce în situaţia de a nu

judeca corect şi îl omoară – dintr-un pumn – pe pretendentul şi îndrăgostitul (cu adevărat) Dorin, cel ce năzuia la mâna surorii sale.

„Jocul hazardului” e o poveste şocantă despre familia unui bătrân, care, după moartea soţiei, îşi creşte singura copilă, pe Corina, ca

pe ochii din cap. Toată liniştea - pe care şi-a dorit-o bătrânul - urma să fie sortită mormântului, în care, voit-a el, să-l urmeze pe

ginerele „mare cuceritor”, care îi sucise capul Corinei, dintr-o ambiţie, iar acum, îi făcea din viaţă, un calvar. Să redăm câteva fraze,

despre căsnicia Corinei cu Vlad, care spun totul: „S-a trezit abia după nuntă, când replica lui răutăcioasă a pus-o pe gânduri:

Totdeauna obţin ce vreau... Apoi frica, cumplită, i-a distrus şi ultimul strop de speranţă”. Înscenându-şi propria moarte, odată cu

plănuita moarte a ginerelui, printr-un accident de automobil condus de infatuatul Vlad, bătrânul îl urma pe ginere pe lumea cealaltă,

doar aşa, însă numai aşa, aducând el liniştea şi pacea fetei sale. În „Aromă de portocale” – o poveste tragică despre o fată care-şi

ucide pruncul, zdrobindu-i ţeasta capului cu un pietroi -, ultima frază scrisă de autor: „- Ca să nu ajungă ca mine, domnule poliţist.

Ca să nu ajungă ca mine...”, scrie istoria acestei povestiri incredibile, dar, care din păcate, se petrece şi în zilele noastre. În fine:

„Gluma...” e povestirea emblematică a primei părţi din carte. Se putea, într-o lume în care cineva îşi doreşte tot binele, să nu-şi vâre

şi ispita, coada? Ei, bine! Nu se putea. Tot binele pe care încearcă să şi-l facă tânărul de peste 30 de ani, Fane, i se va întoarce ca un

bumerang împotrivă. Fane se căsătoreşte cu mai tânăra Luţa (abia 18 ani împliniţi), îşi ridică o casă, munceşte ca ţapinar, la pădure,

să ducă o viaţă „cu ardoare” lângă nevasta lui. Clevetirile şi vorbele spuse nelalocul lor, în băşcălie (sau în duşmănie, pentru

pricopseala lui Fane), îi aduc acestuia astfel de gânduri negre, încât, din gelozie, îşi ucide nevasta şi totul se prăbuşeşte, spre

satisfacţia şi chicotele înfundate, ale dracilor din iad care-şi văzuseră misiunea îndeplinită.

2.) Cu „Între <<Da>> şi <<Nu>>”, capitolul al doilea, registrul scrierii devine optimist spre destindere iar harul de povestitor

umoristic al autorului îl poartă pe cititor „de la una la alta”, prin tot felul de discuţii coţcariceşti, cu frazare scurtă, anticipând

acţiunea trepidantă, ca în „Ouă stresate” (magistral monologul şugubăţului care întreţine, mai tot timpul, conversaţia), ori „Despre

profit, adică...”, din care redăm câteva fraze edificatoare: „Dacă trăia Ceauşescu... Cic-a fost rău... A fost rău, că nu i-a belit pe

nenorociţii-ăştia, şi nici n-avea cine să mai iasă pe stradă, ca să-l dea jos, adică. Da’ ei au ieşit la furat, bre, nu că le era lor aminte di

revoluţie. Pi, una-i revoluţia şi alta-i debandada... Pă urmă a-nceput ăştia cu feseneul lor, cu mama draculi. Revoluţie!... S-o crează

ei...”. Limbajul utilizat de personajele ce se succed în cele 15 povestiri - e de un arhaism aparte, local, într-o mişcare şi agitaţie

„browniană” (cum bine spune Lucian Mănăilescu, în postfaţă), dar, o fi una din strategiile hâtrului din povestiri (sub pielea lui Moş

Nichifor Coţcariu) de a nu mai lăsa loc interlocutorului timp să bată şi el câmpii, ori semnalul că, până şi în ale politichiei căi

nerezolvate, nu oricui îi merge brici mintea, ca ţăranului nostru. Cităm din monologul hârşit al unui moşneag de la ţară: „Ei se

ceartă, ei să-n-pacă iar noi... tot nelămuriţi rămânem. Altfel cum? Şi criza asta... Parcă-i prea lungă, dă-o foculi!... Cu ce-i ea lungă,

cu ce-o mai lungeşte şi ei... Că la prostii nu-i întrece nimeni. Eu aşa ştiu: că peste tot în lumea asta conduce oameni diştepţi,

pricepuţi. La noi tună şi-i adună... Că doar nu i-a rugat nimeni să se cocoaţe-acolo, unde sunt, tu-le mama lor di pungaşi! Nu-i de-

ÎNTREZĂRIRI 14

ajuns că nu ne-nghite ăi de-afară; ne mai jecmăneşte şi-ai noştri...” („Ouă stresate”). Vorba ceea: „Cât ar fi gluma di glumă, uite că

tot te ia cu fiori...” („Boroboaţe”), şi asta, ca să punctăm trimiterea la glumele de tot hazul la care ne-am referit, când puneam şi

acest capitol tot pe seama glumei. Apoi, noi ce să mai spunem? Doar că îi vom lăsa şi cititorului, această frumuseţe de anecdotică

umoristică, pentru că se va situa, cu siguranţă, într-o armonie tonifiantă cu scriitura lui Cornel Diaconu.

B. PARODII ÎN OGLINDĂ

Acest număr este ilustrat

cu imagini ale

Expoziţiei de sculptură ţărănească

veche,

organizată în curtea Casei Memoriale

„Vasile Voiculescu” din Pârscov.

Urmuz: Cronicari (Fabulă)

(originalul)

Cică nişte cronicari Duceau lipsă de şalvari.

Şi-au rugat pe Rapaport

Să le dea un paşaport.

Rapaport cel drăgălaş Juca un carambolaj,

Neştiind că-Aristotel

Nu văzuse ostropel.

„Galileu! O, Galileu!

Strigă el atunci mereu – Nu mai trage de urechi

Ale tale ghete vechi.”

Galileu scoate-o sinteză

Din redingota franceză,

Şi exclamă: „Sarafoff,

Serveşte-te de cartof!”

Morală

Pelicanul sau babiţa.

Cronica unei beizadele (Fabulă)

(parodie, după Urmuz, de Tudor Cicu)

Cică nişte beizadele

Duceau lipsă de lovele

Şi-au promis lui Jijimake

Să se roage-n karaoake

În reprize balaoake La succesu-i dilimake

Jijimake mintenaş

Juca un machedonaş

Neştiind că Hrisoscelu

Mâna turma spre Căţelu

„-Iusufache! Iusufache! Striga el: the fuck, o fake

Dă cu biciu-n popării

Să se roage în chilii

Să nu tragă la măsea

Roagă-se şi pauza!” Iusufache prin proteze

Scoate numai căcăreze

Şi exclamă: „-Ha, boier

Stau beliţii în foaier

Şi-şi ling deştele de zer”.

Morala:

Vrabia, mihai viteazu.

ÎNTREZĂRIRI 15

OVIDIU – UN MISTER

Marian ROTARU

Viaţa poetului roman Publius Ovidius Naso este relativ bine cunoscută

până la momentul fatal al trimiterii în exil pe ţărmurile Pontului Euxin.Nu se

ştie cu siguranţă motivul pedepsei. Oficial Ovidiu este alungat de împăratul

Augustus din Cetatea Eternă, pentru presupusa imoralitate a poemului “Ars

Amatoria”.Un motiv puţin credibil într-o Romă în care libertinajul era în

floare!Se spune că Ovidiu a fost amestecat într-un complot care viza

asasinarea suveranului. Şeful conjuraţilor era Lucius Aemilius Lepidus

Paulus, soţul Claudiei Marcela Minor, nepoata de soră a lui Augustus. Paulus

a plătit cu viaţa, în timp ce camaradului său, Ovidiu, i s-a rezervat doar exilul.

Paulus a fost judecat. Ovidiu a fost trimis în exil fără o hotărâre

judecătorească. De ce? De ce nu s-a cerut acordul Senatului pentru aplicarea

pedepsei, aşa cum trebuia, având în vedere rangul de cavaler al poetului?

Pare ciudată derogarea făcută de împăratul care vroia să renască bunele şi

sobrele tradiţii ale Romei clasice, de la laboriosul şi infailibilul drept roman.

Să nu uităm că optsprezece secole mai târziu, istoricul englez Goldwin Smith,

avea să aprecieze că “puterea Romei, a stat în arme, guvernare şi lege”! În

sfârşit, există opinia că Ovidiu nu a plecat în exil. Viaţa trăită în Scitia Minor,

aşa cum este redată în “Tristele”si “Ponticele”, nu-i altceva decât imaginaţie

alimentată de lecturile geografice!

În secolul VII î.Hr., din Caria vin la Pontul Euxin milesienii,

compatrioţii lui Thales din Milet.Se stabilesc cu preferinţă pe insule, pentru

că prin natura lor, sunt mai uşor de apărat. Fondează aşezările Histria,

Ophiussa,Olbia şi Tomis.

Toponimul Tomis aminteşte de fapta argonauţilor lui Iason, care ajunşi

pe locul viitoarei cetăţi, îl măcelăresc pe fiul lui Aietes, regele Colhidei. În elină, Tomis înseamnă “tăiat”.Cred că primii colonişti

milesieni au numit astfel insula aleasă ca să le fie viitoare patrie, pentru că, foarte apropiată fiind de ţărm, părea “tăiată” din trupul

continentului. Colmatările şi poate acţiunea omului, au transformat insula în Peninsula Constanţei de astăzi. Aici se spune că a sosit

Ovidiu în anul 8 d. Hr. şi tot aici se spune că avea să trăiască ultimii nouă sau zece ani din viaţă.

Ghinionul, căci ghinion a fost, a făcut ca prima iarnă petrecută la Tomis să aibă asprime siberiană. Spun ghinion, pentru că

astfel de ierni, se petrec pe Riviera Românească cam odată la un secol. În antichitate clima era chiar mai caldă decât azi! De regulă o

iarnă foarte aspră vine în primii ani de la începutul fiecărui veac. Este ştiută de exemplu, iarna 1908–1909, când Marea Neagră a

îngheţat până la doi kilometri în larg. La fel s-a întâmplat cu nouăsprezece secole mai înainte!Ca lucrurile să stea cât mai rău,

tomitanii nu au fost pregătiţi să ofere poetului, de care în mod sigur auziseră, o cazare corespunzătoare. Nicolae Lascu, în lucrarea

“Ovidiu. Omul şi poetul”, apărută la Editura Dacia, în 1971, ni-l arată pe Ovidiu înfruntând iarna dintre anii 8 şi 9 de după naşterea

lui Cristos, într-o cabană de scânduri. Prin crăpăturile pereţilor intra nestingherit crivăţul, în timp ce poetul încearcă să

supravieţuiască învelit în pături, lângă un taler cu mangal încins. Greaua experienţă nu a putut decât să-i distrugă moralul şi aşa

încercat de dorul Romei, soţiei şi prietenilor. Vede totul în negru. Trăieşte în plină lume barbară! “Tristele”, opera zămislită din

disperarea surghiunitului la capătul lumii, stă mărturie. Sigur, Tomisul nu se putea compara cu Roma! Nu se putea compara, este

adevărat, dar totuşi nu era o aşezare barbară!Zidul cetăţii şi clădirile elegante făcute din piatră,străzile largi şi drepte, mozaicurile,

statuile de marmură ale lui Tyche, zeiţa norocului şi Pontos, zeul Pontului Euxin, arăta fără tăgadă că Tomisul era un oraş civilizat.

Nu era nici ultimul avanpost al lumii civilizate! În apropiere se aflau Histria, Callatisul, Dyonisopolisul, actualul Balcic, Mesembria,

cetatea de pe insula numită azi de bulgari, Neşebăr.

Situaţia s-a îmbunătăţit serios în anii următori. Chiar dacă Nicolae Lascu, nu face referire, avem la dispoziţie, monografia

“Insula Ovidiu. Legende şi povestiri”, scrisă de Titus Cergău şi publicată la editura Sport-Turism, în 1979. Cartea se bazează în

bună măsură pe tradiţia orală, uimitor de bine păstrată până acum câteva decenii şi pe literatura mai veche. Piesa de forţă în

bibliografie este cartea lui Ioan Adam, “Constanţa Pitorească şi împrejurimile ei”, apărută în 1908. Ce dezvăluie Titus Cergău?

Ovidiu s-a împrietenit cu regele get Cotys, admirator al său şi poet. Faptul dovedeşte pe de o parte că opera lui Ovidiu era cunoscută

în Sciţia Mică, iar pe de altă parte, că aici, la “marginea lumii”, trăiau oameni instruiţi care scriau poezii. Poate Cotys era poet de

expresie greacă, dar evident, este unul dintre primii atestaţi pe meleagurile noastre. Spun printre primii, pentru că Herodot,

aminteşte de un alt rege get poet, care a trăit cu cinci secole înaintea prietenului lui Ovidiu. Ţara în care a ajuns poetul, nu era deloc

barbară! Cotys îi oferă lui Ovidiu o insulă de pe lacul numit astăzi Siutghiol. Din toată lumea este lacul cu apă dulce cel mai

apropiat de o mare! Lacul Laptelui-Siutghiol, apare pentru prima dată ca toponim, în lucrarea “Misiune medicală în Tătăria

Dobrogeană”, publicată în 1857 de doctorul francez Camille Allard. Cotys a pus să se construiască o vilă pe insulă. În ea a avut

adăpost, a trăit şi a lucrat Ovidiu. Titus Cergău arăta că la finele secolului XIX, arheologii italieni au cercetat ostrovul şi au găsit

urmele unei cărări de piatră care ducea către interiorul uscatului. Poteca se termina la rămăşiţa unei fundaţii, care după contur evoca

o vilă romană. S-a mai găsit o lespede cu câteva litere latine, prea puţine însă, pentru a permite reconstituirea textului. Mai presus de

slabele urme materiale, rămâne memoria colectivă, vie până în al treilea pătrar al secolului XX. Pe insulă a locuit un om însemnat,

venit de departe, spun legendele! Din respect pentru amintirea ilustrului personaj, nimeni nu îndrăznea să taie lemne din pădurea de

pe ostrov, deşi în regiune combustibilul este prea puţin. Familia Mehmet, turci din satul Canara, ultimii proprietari ai insulei, se

mulţumeau să culeagă perele mărunte văratice, strugurii de viţă sălbatică şi petalele trandafirilor care înfloreau în luminişul pădurii.

ÎNTREZĂRIRI 16

Dulceaţa şi poamele erau vândute turiştilor la Mamaia. În 1930 insula va primi numele Ovidiu, la fel şi satul Canara de pe ţărmul

lacului Siutghiol. A locuit într-adevăr Ovidiu pe insulă? Săpăturile arheologice ar fi putut ridica ceva din vălul misterului. Din

păcate, odată cu construcţia în anii 1970 a restaurantului şi a campingului, s - a şters orice urmă a şederii poetului pe micul ostrov.

În “Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir numeşte limanul Nistrului, “Lacul lui Ovid”, pentru că, spune principele

cărturar, aici a locuit poetul exilat!Pe ţărmul lacului avea să apară în secolul XVIII, oraşul Ovidiopol. În timpul administraţiei

româneşti, judeţul din Transnistria riveran deopotrivă mării şi Nistrului, se va chema tot Ovidiopol. Informaţia dată de Dimitrie

Cantemir, are cred eu, valoare documentară. Acum trei secole, memoria colectivă, de care principele avea de bună seamă ştiinţă, era

încă bine conservată în lumea rurală.

Unde ar fi putut merge Ovidiu pe malul Nistrului? La factoria Ophiussa, aproape de locul unde mai târziu avea să se înalţe

Cetatea Albă! “Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe” este lucrarea lui Nicolae Iorga, publicată în 1898, unde se face referire

la Ophiussa şi la alte locuri istorice din sudul Bugeacului. Insula Ophiussa – Insula Şerpilor este a treia cu acest nume din Marea

Neagră, dacă adăugăm Achileea de la Gura Sulinei, cea îndeobşte cunoscută azi ca Insula Şerpilor şi Sfântul Tomas, ostrov de la

vărsarea micului fluviu bulgăresc Ropotamo. Sunt cele trei insule infestate de şerpi, astfel încât să merite fiecare în parte numele de

Insula Şerpilor?Nu, sau în niciun caz, nu mai mult decât continentul. Privitor la şerpii uriaşi care ar fi putut înspăimânta oamenii,

adică la fantomaticii pitoni dobrogeni, depune mărturie lucrarea “Misterele României”, scrisă de Mircea Arieş şi Peter Leb. Aceste

reptile mari nu puteau trăi pe nici unul dintre cele trei petice de uscat În mod sigur nu se găseau pe Ophiussa, ocupată de aşezare

omenească. Au fost insulele, datorită izolării lor, locul de celebrare a unui cult dedicat Zeului-Şarpe?Este posibil ca Achileea să fie

o denumire ulterioară, iar de la început să i se fi spus Insula Şerpilor. Toponimul creştin Sfântul Tomas, este evident de dată relativ

recentă. O statuie de marmură a şarpelui Glykon este găsită la Tomis!În provincia portugheză Estremadura există un ţinut udat de

fluviul Tego, numit Ţara Şerpilor - Ophiussa. În pădurile de acolo, o Fată-Şarpe, arăta, în anumite nopţi, curajosului care intra în

graţiile ei, locurile unde sunt ascunse comori. Tutovenii au şi azi vorba că şerpii fac “pietre scumpe”! Rufius Avienius Festus, în

lucrarea “Ora maritimă”, scria că Ophiussa era locuită de oestrimi, numiţi şi drăgani. Poporul oestrimilor s-a aşezat pe ţărmul

Atlanticului după ce a fugit din ţara lui, alungat de răul şerpilor. Atât de mare îi era spaima de târâtoare, încât le-a zeificat!De unde

au venit drăganii? Ivan Evseev în “Dicţionarul de simboluri şi arhetipuri culturale”, arăta că şarpele reprezintă la români împletirea

energiilor telurice şi cosmice. Este echivalentul Arborelui Cosmic, care leagă Cerul de Pământ.Arbrorele Cosmic se înfăţişează sub

formă de Brad sau de Măr Roşu. În miturile populare, desluşeşte Mircea Eliade, Mărul Roşu este numele unui munte din Marea

Neagră. Să fie Insula Şerpilor???.Drăgan, derivat din latinescul draco-balaur, este un nume tipic românesc. Iosif Constantin Drăgan,

spune în lucrarea autobiografică “Prin Europa”, că a întâlnit antroponimul Drăgan în Sicilia. Tinos, o insulă din Ciclade, era numită

în antichitate, Ophiussa.La fel şi insula Chios de lângă coastele Ioniei şi Aetoliei. Au plecat oamenii-dragon, oamenii-şarpe,

închinătorii lui Glykon, din Sciţia Mică? Dacă da, atunci au trecut prin Chios, Tinos, Sicilia şi au ajuns în fuga lor, la marginea de

vest a Iberiei, acolo unde i-a oprit Atlanticul! Poate oestrimii au avut un loc de cult şi în apele Mării Ocean. Există legenda

arhipelagului fantomă, numit Insulele Şerpilor (Snakes Islands), care s-ar afla în Atlantic, în largul ţărmului Galiciei!

Ovidiu a putut pleca din Tomis! Se ştie sigur că a mers la Calatis. Poetul dă dreptate lui Strabon şi lui Claudius Ptolemeu care

scriau în “Geographiile” lor, că Istrul are şapte braţe. Pliniu cel Bătrân, în “Istoria Naturală”, face referire la cinci, iar Herodot în

“Historia”, atribuie Dunării şase guri de vărsare. Relieful s-a schimbat de atunci. Astfel au dispărut din Marea Neagră insule precum

Halmyris, Peuce, Conopon Diabasis, Sarmatică, sau Boristene. Confirmarea dată de Ovidiu este un indiciu că a navigat pe lângă

Gurile Dunării! Într-una dintre legendele culese de Titus Cergău, se spune că străinul de viţă aleasă, adorat de tomitani, a venit de pe

o insulă aflată pe mare!

A fost Ovidiu pe Ophiussa? Cum poate fi înţeleasă ciudata poveste?Ovidiu a ajuns la Tomis, după ce a stat o vreme pe insula

de la gura Nistrului. În mica factorie de pe Tyras, a cunoscut cu adevărat asprimea exilului. Este o interpretare! În amintirea

colectivă distorsionată de trecerea timpului, plecarea din Tomis către Ophiussa, a fost reţinută la modul că străinul, se întorcea

acasă, pe “prundul mării”.Este un alt sens pe care îl putem da mesajului venit de demult! A făcut Ovidiu mai multe călătorii de la

Tomis la Ophiussa, până să rămână pentru totdeauna la limanul Tyrasului? Poate, având în vedere ştiinţa transmisă nouă, despre

topografia Gurilor Dunării!

O altă legendă spune că oaspetele cetăţii locuise cândva într-o vale plină de trandafiri. Este tot ce a ajuns până la noi, din

povestirea făcută de poet, prietenilor tomitani, despre Sulmona, patria sa.

Achileea, Insula Şerpilor de azi, era pe vremea lui Ovidiu, închinată lui Apolo. Pe Achileea, Apolo, zeul solar, coborât din

Hiperboreea, avea un templu. Cultul arhaic al Şarpelui, se păstrase probabil doar în mai îndepărtata Ophiussa.De aceea a plecat

Ovidiu la limanul Nistrului. Era interesat de mitologie. Pe autorul “Metamorphozelor” şi “Fastelor” l-a atras cultul Zeului-Şarpe! S-

a aplecat Ovidiu asupra legendelor băştinaşilor? Tot ce se poate! Poetul care la început i-a dispreţuit pe localnici, ajunge să-i

accepte. Le învaţă limba şi scrie o poezie în graiul geţilor. A fost întâmpinată cu mare bucurie! Întâmplarea dovedeşte că limba

strămoşilor noştri era suficient de evoluată ca să poată fi mânuită de un mare poet. În al doilea rând, vedem că frumosul a plăcut

geţilor. Nu puteau fi barbari, de vreme ce l-au iubit pe Ovidiu şi de vreme ce - i apreciau arta poetică!

Eusebiu din Cezareea scrie în “Cronica”, două secole şi mai bine după evenimente, că Ovidiu a murit în prima zi a anului 17

d.Hr.. Pe de altă parte exegeţii operei ovidiene, au tras concluzia că poetul continua să trăiască în primăvara anului următor. Când a

murit Ovidiu? Nu se ştie! Unde a fost înmormântat? Există tradiţia care spune că poetul odihneşte pe insula care - i poartă numele.

Eusebiu ne transmite că tomitanii au scos trupul neînsufleţit a lui Ovidiu în afara cetăţii, pentru a-l incinera. Un sarcofag de piatră

descoperit cu puţin timp în urmă la poarta vechiului Tomis, a trezit emoţie. S-a descoperit mormântul lui Ovidiu! Duşul rece vine

din partea arheologilor. Nu există niciun element care să susţină faptul că sarcofagul ar fi cenotaful poetului. În romanul “Ovidiu”,

apărut la Editura Nemira, autorul David Wishart, poartă cititorii într-o acţiune de factură poliţistă. Un tânăr patrician roman, Marcus

Corvinus, dovedeşte neamestecul poetului în complotul îndreptat împotriva lui Augustus. Obţine reabilitarea. Cenuşa lui Ovidiu este

adusă la Roma. Sufletul poetului, în sfârşit împăcat, odihneşte pe vecie în oraşul pe care l-a dorit toată viaţa. Cartea domnului

Wishart, rămâne doar o ficţiune literară!

ÎNTREZĂRIRI 17

Ovidiu a plecat definitiv la Ophiussa. A lăsat asupra pământenilor de la gura Tyrasului, aceeaşi impresie puternică ca şi celor

din Tomis. Aşa se explică informaţia ajunsă la urechile lui Cantemir. O ipoteză! Dacă presupunerea este adevărată, înseamnă că

poetul odihneşte undeva la limanul Nistrului. Insula Ophiussa a dispărut datorită eroziunii produsă de valuri .Am văzut că nu este

singura dispărută din Marea Neagră. În lucrarea “Insula Şerpilor în calea rechinilor istoriei”, Petre Dogaru arată că pescarii

dobrogeni păstrează amintirea unor insule înghiţite de mare. Chiar şi Insula Şerpilor a avut o suprafaţă ceva mai mare, iar după

hărţile genoveze, era însoţită de alte două ostroave mici. Odată cu Ophiussa a pierit şi mormântul poetului. Odată cu acestea s-a

pierdut ce va fi scris Ovidiu privind Tyrasul şi tot ce am fi putut şti despre sfârşitul lui!

Ovidiu s-a născut la Sulmona, oraş din ţinutul Pelino, parte a regiunii Abruzzo. Cetatea a fost înfiinţată de Solimo din Frigia,

unul dintre însoţitorii lui Enea. Ciudatul joc al sorţii i-a destinat poetului, să se nască într-un loc pus sub amprenta tracilor şi să

sfârşească viaţa materială, într-un loc din lumea tracă! Din Abruzzo avea să plece şaisprezece secole mai târziu, familia Rosetti. O

altă operă a destinului, care a tras un arc peste timp între cel care a scris poate pentru prima dată o poezie în limba pământului nostru

şi familia care avea să dea atât de mult culturii şi societăţii româneşti.

DOUĂ CĂRŢI, UN POET – ANDREI GHEORGHE NEAGU

Ion TODERIŢĂ

Motto: „Templu e un zigurat părăsit de zei la naşterea noastră” (I.T.)

Una dintre posibilităţile de fiinţă ale Dasein-ului (Omului) e situarea lui afectivă în sine pentru o desluşire ontică a fiinţării, ne spune Martin Heidegger. Specific, desigur, şi Omului – sensibil, poetului Andrei Gheorghe Neagu, care, astăzi, îmi umple bucuria de a-i savura „lacrima iubirii” şi a călători în „templul poemelor sale”. Postmodernist iertător al clasicului, indecis să-i fie supus. Alergând între relevarea detaliului ca simbol grotesc şi semnificant, ca semnificaţie impact al percepţiei şi armoniei, ca meditaţie şi reflecţie asupra lumii străbătută cu piciorul.

Fuga din sine şi fuga din faţa lumii, două căi de situare afectivă, de desluşire ontică a eu-lui său: „În toate-i minciună, mă tem/ că toate în mine-s blestem/ Trăim peste lumea ce cheamă/ uitarea de sine cu teamă [...]/ Trăim un secol de ger/ În noi, sentimentele pier...” (Frig). Stările afective, situate în porţile sinelui şi ale lumii, sunt împovărate de „desluşiri ontice”, care provoacă analizele concrete ale „căderii”. „Căderea”, mai înainte de fuga din faţa sinelui, în „Lacrima iubirii”, emană regretul locuirii în sine ,ca „nerostit” ce face

posibilă fuga fiinţei spre sine, un alt „sine”, eliberat: „O, istovitele mele cuvinte/ Cum vă uscaţi ca niste ierburi care mor [...]/ Nu v-am crezut/ şi nu v-am vrut/ spre cerul vieţii mele înălţate/ V-am vrut veşminte/ pentru gânduri şi v-am stricat (croite-n rânduri)/ şi v-am ciuntit (la forfecare)/ O, istovitele mele cuvinte (barbare)!” (Alte cuvinte).

Desigur, „căderea”, această stare psihică, ne îndepărtează de sine. Există, în mod deosebit în literatură, o cale de întoarcere spre sine, o fugă retrogradă pe acelaşi fir al îndepărtării, fuga spre sine: contopirea cu lumea prin intermediul prenumelui impersonal „se”. „Strângeam în pumnii goi de frunze/ cohorte de alcool şi de idei/ Din alambic, curgea pe buze/ o mare (aspră) de scântei [...]/ Eu vă strigam să fiţi mai buni/ dar strigătul strivit de ceruri/ se prăbuşi din zborul ciung [...]/ Pământul însuşi se crăpase...” (Plecări); „Se doarme încă după toate/ Din amintiri se naşte vântul/ Din depărtări se naşte noapte/ Şi-n mine moare un cuvânt” (Moartea cuvântului). În „cădere”, de asemenea, deturnarea, îndepărtarea de sine, este un prizonierat provizoriu, un germene al dorinţei de eliberare a sinelui individual din sinele comun. „Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce s-au încins pe jar;/ s-au redeschis morminte/ Din ochii mei s-au scurs idei [...]/ Din mâna mea au răsărit statui [...]/ Cu dinţii am crestat cuvinte[...]/ Din gând, am zămislit urmaşi/ s-alerge pentru tine/ iar trupul meu/ a mirosit a pâine” (Din mine).

Poemele, intitulate „Lacrima iubirii”, capătă rang nobil, de nobleţe izomorfă cu „Poemele din templu”. Iubirea, tema predilectă, excelează şi abundă cele două înfăptuiri livreşti, estetice. Fuga în romantic, întoarcerea la armonie, se face cu mare izbândă eminesciană, în la gura şoaptelor prea pline când dă în fruct cuvântul să-şi cânte taina-n rime. Lirism clar exprimat clar. „Eul” se implică total pentru a reda stări de suflet şi tensiuni...sentimentale. Eul liric care se autoreflectă în versul liber îşi contemplă fizionomia şi fiziologia în poezia cu prozodie clasică. Nota postmodernistă se menţine, însă, la nivelul consemnării concrete a iubirii. Eul liric este de multe ori un eu fizic, deşi cel înfăţisat coincide cu cel ce înfăţişează. „Când noaptea-ncepea să miroasă a zori,/ m-am (eul fizic) trezit cu pantofii în mână (autoreflecţia)/ iar în adâncul lui am ascuns o lacrimă (eul liric)/ în suspin şi o adiere senină (contemplaţie I)/ mi-am unplut visele/ cu flori la poarta ta (eul fizic + eul liric + contemplaţie II)/, apoi am aşteptat. Eram lumină (contemplaţie III)/ Eram un copac de argint (contemplaţie IV)/ Ce în pantofi a rătăcit (detaliu concret) o lacrimă deplină. (detaliu, liric, catahreza)” (Lacrima).

De reţinut, şi acest lucru face parte dintr-o intenţie stilistică a autorului, aşezarea cuvintelor în text, de reţinut figura de stil numită „anaforă”: „Eram lumină/ Eram un copac de argint”. Precum şi alunecarea în vers clasic a „lirismului epic postmodernist”, aşezarea lui pe edificiu romantic. Ultimele patru versuri constituind o strofă... rimată, cu ritm

ÎNTREZĂRIRI 18

proteic: „Eram lumină (5 silabe)/ Eram un copac de argint (8 s)/ Ce în pantofi a rătăcit (8 silabe)/ O lacrimă deplină (7 silabe)”.

Figură preferată de autor şi în poemul: „Marama”: „Marama din privirea/ Ce moare în cetate [...]/ Maramă, azi, privesc prin gândul din care mă îmbrac...”. În poemul „Respiraţii”: „Ne credem infiniţi şi buni/ Ne amăgim chemarea sfântă...”. În poemul „Norii”: „Ca un zid pe faţa lumii/ ca un semn de trecător”. În :Vina”: „Şi ninge cu boabe de foc/ Şi ninge banal...”. În „Lumină cernită”: „De-atâta lumină, stelele mor [...]/ De-atâta-ntristare visele dor”. În „Ochii mei”: „Mai ştii de câte ori ai murmurat/ Cu ochi de muribund în agonie/ Cu glas fierbinte de poet/ că m-ai iubit”. În „Implinire”: „Din fiecare cugetare [...]/ Din fiecare geamăt/ din fiecare floare de cireş/ din care fug [...]/ din arborii ce-mbată ochii/ [...] din porţile în care bat/ din gura-n care mai încap din milioane de secunde [...]/ Devin un fluviu...”.

„Anafora” este „recurenţa mărturisirii”, cântecul „lanţului semantic al imaginilor izomorfe”. În „Implinire” imaginile sunt: „Cugetare →geamăt →floare de cireş →arbori →ochi →porţile →gură →secundă →fluviu”. Axa, „lanţul semantic”, constituie o „matrice semantică”, care, vom vedea, este invariantul diegesis-ului său poetic. Figura numită „anaforă” este de mare succes, din începuturile „versului liber”. Iată cum Walt Whitman o folosea în „Leaves of Grass” (Frunze de iarbă”), în poezia „Certitudini”: „Nu mă indoiesc că sunt mărginit/ şi că universurile sunt nemărginite, dar în zadar mă gândesc că sunt nemărginite./ Nu mă indoiesc că [...] vederea are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi vocea are o altă voce”. Deci, „repetiţie” în două direcţii stilistice: un discurs asupra nemărginirii şi un discurs al „diviziunii senzoriale”. Fără grabă, ori teamă de risipire, în „nemărginire”, într-un simţ suveran. Făcând, prin opera sa, mare diferenţă între to talk, to say, to speak, to voice, to sound off, to worm somebody’s ear.

Poetul Walt Whitman, totuşi, crede în sacralitatea poeziei, în suveranitatea ei: „Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau care mă atinge”. Această conştiinţă artistică o are şi Andrei Gheorghe Neagu, sub „lacrima iubirii lui” ori în „ziguratul poemelor lui”. Conştient de treptele existenţiale ale „iubirilor lui”: fizice, estetice, raţionale,

Andrei Gheorghe Neagu diversifică, modelează, etalează romanţele iubirii la vedere. Am ales pentru dumneavoastră, posibilii lui cititori, câteva catrene ce mi-au înflorit inima. Desigur ,în metrică clasică, în stil romantic: a năzuinţei spre absolut, mai puţin- la Andrei Gheorghe Neagu – supusă expresionismului, ci declamaţiei baudleriene, intonaţiei versului popular, cum îi stă bine unui vrâncean iubitor de mioritic. Sentimentele poetului sunt ancestrale ca şi arhetipurile. Simbolistica Ascensiunii, Căderii, a Centrului şi a Luminii, a Iubirii, se conjugă, clar şi totodată maestuos., într-o sintaxă a unui limbaj metaforic cu dimensiuni mistice recuperabile de/în concret. O (ne)îndepărtare de obiectul iubirii şi detaliile „anatomice” ale înfăptuirii iubirii. Detalii ce abundă şi învrăjbesc simbolurile pentru o înfăptuire: tristeţea şi teama de a nu fi iubit.

Iată o iubire în ritm popular şi eminescian: Ritm: 8/ 7; 8/ 7: „Cad frunze moi în părul tău/ şi se scufundă-n plete(teza)/ iar visul meu, din visul tău,/ se-mbată pe-ndelete(antiteza)” În ritm 7 / 8 , 8 / 7: „Câte stele se topesc(teza)/ în iubirea care moare/ Sub sărutul unui soare(antiteza)/ Nu se văd, nu se zăresc(sinteza, dubla negaţie)” Atenţie deci la teză şi antiteză, la sinteza hegeliană, prin dublă negaţie. Pe cât de simplu, pe atât de complet, de judicios cumpănite. Şi, din nou, în ritm 8/ 7, rimă împerechiată. „Şi părul tău pluteşte-n vânt/ şi-mi limpezeşte calea,/ când vocea ta ca-ntr-un descânt/ şi-a alinat plecarea” (Mama). În toate aceste catrene, tresaltă Luceafărul şi Cătălina, Hiperion şi Demiurgul, într-o conversaţie „peste lume” şi… dincolo de ea.

Dar Andrei Gheorghe Neagu se întoarce la discursul poetic-vers liber. Îşi alege în „templul singurătăţii” un idol: „mirajul iubirii inocente”. „Din când în când sub priviri/ îmi aduci mirajul naivităţii mele/ şi mă faci să cred/ că nu-s singur/ în templul singurătăţii” (Cu mine). Apoi,se „transformă” în „sfătuitorul” iubitei, într-o frumoasă renunţare la „omul iubit”, dăruindu-i drept de maternitate, dar şi de noi iubiri. „să poţi să ţii de mană, copilul cu ochi mari/ să poţi să ai în brate speranţele de jar /să nu urăşti destinul, nici ochii care vin,/ să-ţi poarte-n trup lumina”. Şi nu uită de „maniere cotidiene”: „E ora douăzeci şi două/ O stare de asediu de-ntuneric/ pe străzile pustii/ ne-ndeamnă ferm/ să ne culcăm copiii!” (Risipa). Ori de realităţile (ne)poetice ce sugrumă reveria şi… selecţia naturală a speciilor: „Pământul e un OZN/ Trandafirul e o păpădie/ Raţa a început să latre/ Un pitic a luat Ceahlăul în braţe/ şi l-a turtit [...]/ O muscă s-a dat cu parfum…/ Tu n-ai minţit niciodată...” (Pseudo-realităţi).

Cum observam şi în „Împlinire”, „matricea imaginilor izomorfe” cuprinde întreaga întindere a cărţilor „Lacrima iubirii” şi „Poemele din templu”. Numai în „Lacrima iubirii”, sunt şase poeme intitulate „Flori”: la pg. 30, 150, pg. 132, Flori de tei, pg. 94, Risipa florii, pg. 156, Florăreasa, pg.122. Poeme intitulate „Lacrimi”: la paginile 26, 194, 202, intitulate„Ploaia”, la pg. 142, 148, 110 (Norii), 148.

În cartea „Poemele din templu”, „matricea” se zideşte în jurul imaginii „templu”, care nu este altceva decât o reverie a posibilităţii de a trăi „impetuos”, dar şi...”misterios”. Întâlnim aici poemele: Templier, Templul cuvintelor, Prefacerea templului, Revolta templierului, Aleile templului, În templu, Umbrela din templu, Lespezile templului, Copiii templului... Templierul e: „un ram bătran, crăpat, uscat”; Păstorul templului: „la fiecare dangăt/ bunul părinte tresare şi aşteaptă/ să-l strige la poartă urmaşul”. „Decadenţele din templu”,sunt: „ne murdărise luna templu/ cu pete de rugină violente/ şi ne duru-n lumină-ntregul/ iubirii noastre decadente”. „Tainele templului”: „de ochii mei se răstignesc tăcerile stelare [...]/ Pe gura mea a înflorit amărăciunea unui surâs”. „Spargerea templului”: „iar templu se sparge/ în cărămizi şi regrete/ în vise frânte/ şi în poeme nerostite”. „Intrarea in templu”: „Cuvântul meu se strecoară timid/ împotriva unui război fraticid”. Templu semnifică „Centrul lumii”, dar şi locul de fugă a omului în lume. O individualizare a fiinţei ca solus ipse, un „solipsism existenţial” din care „punem careuri întregului făcut bucăţi/ şi adunăm [...]întruna durerea despărţirii noastre.” Da! Templu este măreţia misterioasă a cuvântului poetic, dar şi a Cuvintelor profane: „Ca un brici cu lama tocită/ cuvântul a mai retezat/ o urmă din degetul mare, care/ arată spre lume acuzativ./ Mormane de cuvinte moarte/ se-nalţă pană sub ferestre ude/ aşteptând să-nfunde rigolele/ în timpul ploilor erotice.”

ÎNTREZĂRIRI 19

Foarte frumos moment şi manieră de a înfrunta o lume bârfitoare de iubiri profane. Şi iubirea este profană cât

durează în… ochii lumii. Reţinem, şi în acest poem, tehnica rimei interioare: „mare – care”, „ude - să-nfunde”, dar şi gradul mare de libertate a dezbaterii vremii (timpului) bune (bun) de făcut copii: ploaia erotică. Optând forma romantică, m-aş alătura poetului cu sărmana mea conciziune a acestei teme: „Cu un brici cu lama de frunză/ tai tăcerea ce mă acuză/ Urma degetului arătător/ odihneşte-n ochii lor/ Mormane de cuvinte stau la sfat/ şi se-nalţă, sub fereastra rece/ Aşteptarea morţii sfârşeşte curat./ Cu diluvii lumea schimbă omu-n peşte”. Sunt adeptul frumosului relativ. Relativ la gust. Al gustului dirijat de intelect. Frumosului acceptat ori respins de cât trăirea empirică a unui poet îşi doreşte călătoria în eufemismele epifanice ale imaginaţiei, reveriei, reprezentării, întâmplării, legendei, hazardului, certitudinii, raţiunii transcedentale.

Gheorghe Neagu poate fi interpretat în oglinda acestor relativităţi. Spontaneitatea ca şi instinctul fiind manifestări ale subconştientului ... închipuit. Nu poţi intui cuvântul negând cuvântul, infinitul, negând finitul, iubirea, negând ura, întunericul negând lumina. Sunt multe de adăugat unui gen proxim, mai întâi, ca diferenţele sale specifice să prevadă o nouă entitate: a „frumosului revelat”. Aceste relative sintagme: „poem frumos”, „poezie pură” „operă de valoare”, nu-şi au rezolvare la nivelul pretinsei critici profesionale. Ele sunt „modulo lector” definibile infinit. E un exemplu de problemă transcedentală. Poezia fiind o călătorie in nimic şi oriunde Spiritul uman fiind fiul „Marelui Anonim Transcendental”.

Totuşi ,în „Poezia” Gheorghe Neagu (după gustul meu) găsesc urcuşuri şi coborâşuri, amplitudini paroxistice. Şi aşa se cuvine să înfruntăm „suiş – coborâşul sisific”, al creaţiei literare. Prin libertate de scriere, necenzurată de critici baroni, conţi, sărmani histrioni festişti. Pusă, această eliberare de angoasă, de frustrare şi de „amintiri vorbitoare”, în competiţie cu cartea citită la gura inimii de lectori anonimi, vom şti împlinită trinitatea :genul, geniul, cartea. Şi câtă religiozitate – trudnicie, Doamne, are crucificarea noastră în cuvinte rare, flămânde, însetate, pârâcioase, bârfitoare...estetice, filozofice, curate, murdare, amare, dulci...oricând, luminătoare de întuneric.

Gheorghe Neagu este un om iubit de literaţi, dar nu a uitat să iubească literatura – marea dragoste şi… a unora dintre noi. Să-i omagiem „Oglinda Sufletului”, citindu-i neliniştea conştiinţei timpului pierdut şi regăsit în argintul lacrimilor sale poetice.

IMAGINEA ŞCOLII

Gheorghe POSTELNICU

Nicoleta Ifrim este o tânără scriitoare, autoare a trei volume de proză scurtă şi a unuia de teatru şcolar. Câştigătoare a mai multor premii literare. O prezenţă discretă în lumea culturală buzoiană. Dascăl şi părinte. În condiţiile crizei materiale a învăţământului a găsit resurse financiare să tipărească o lucrare metodico-ştiinţifică intitulată „Metodologia şi tehnologia instruirii” (Editura Casa Corpului Didactic „I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2010), în scopul cunoaşterii conţinutului ei de cât mai mulţi profesori. Pentru a-şi face meseria, un cadru didactic ţine aproape de sufletul său un

număr oarecare de opere ştiinţifice. Pe lângă acestea el citeşte şi altceva, ducându-se singur într-un fel de studiu captiv ca suport pentru uzanţa profesională. Lucrarea în 6 capitole se bazează pe observaţiile proprii, ca şi pe o bibliografie restrânsă, fiind din acest punct de vedere ce te-ai aştepta să fie şi ceva mai mult: simplă, clară, chiar utilă. Parcă prin fiecare secţiune răzbate ecoul sălii de clasă. Într-o perioadă tulburată de reformă, ea cedează modelului clasic de instruire. Legitimitatea sa metodică este incontestabilă, arsenalul tehnologic al instruirii pe care îl

propune demonstrează maturitate şi valoare, calităţi meritorii ce pot revendica un început în sfera cercetării metodologice al Nicoletei Ifrim. Domnia sa dă impresia că se află în preajma altor proiecte, nu numai literare, ci şi ştiinţifice, pentru că viaţa unei tinere profesoare nici nu se poate imagina altfel din cancelaria şcolii.

În multe locuri autoarea aduce teoria la realitate şi aruncă o lumină decisivă asupra binomului clasic-modern. „Nu există o metodă bună în sine, ea poate primi acest atribut dacă se aplică în mod creator” (pag. 58). Da, metodele bune sunt şi dificile… Pluralismul metodelor didactice se opune

rigidităţii, şablonismului, fugii de creativitate şi are în vedere posibilităţile personale ale dascălului de angajare a elevului în conţinutul instruirii. Elevul caută, pe când profesorul îi oferă cele mai potrivite condiţii didactice şi metodice, ceea ce nu exclude neprevăzutul. Un detaliu semnificativ diferenţiază acest studiu, subintitulat de constrângeri scolastice „Lucrare metodico-ştiinţifică”, şi anume bucuria de a face vizibilă imaginea şcolii de astăzi, cu foloasele şi neajunsurile ei. Nu instituţia de mâine: utopică şi nesigur.

ÎNTREZĂRIRI 20

ŞCOALA DE VARĂ

ACTIVITĂŢI EXTRACURRICULARE Nicoleta IFRIM

„Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite

să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.” (Maria Montessori –“Descoperirea copilului”)

Preocuparile pentru formarea şi devenirea individului spre esenţa condiţiei umane au reprezentat întotdeauna un efort special al

societăţii. Interesul pentru instrucţie şi educaţie a fost prezent în toate timpurile şi societăţile, ca o necesitate de rangul întâi. Despre

importanţa educaţiei, Platon spunea: ,,Dacă omul n-a primit decât o educaţie defectuoasă sau rea, el devine cel mai îngrozitor

animal pe care l-a produs pământul. De aceea, legiuitorul trebuie să facă din educaţia copiilor prima şi cea mai serioasă din

preocupările sale.”

Educând, ne propunem formarea unor oameni cu virtuţi caracteristice perioadei istorice, căci ,,a educa” – înseamnă ,,a conduce”

deci a îndruma într-un scop anumit. A conduce undeva nu e de ajuns: destinaţia educaţiei este ADEVĂRUL, BINELE,

FRUMOSUL. Educaţia trebuie să dezvolte copiilor sentimente, ca: respectul şi stima faţă de sine, respectul faţă de semeni,

convingerea că orice comportament îşi are consecinţele sale, rezistenţa la presiunile sociale (negative). Demersurile educaţionale

vizând dezvoltarea personalităţii elevilor, impun participarea activă, conştientă şi responsabilă a acestora la propria formare.

Educaţia se realizează prin acţiuni specifice. Unele dintre acestea se află în afara sistemului de învăţământ, dar este menit să

atingă scopurile pedagogice identificabile. De aceea, şcoala nu rămâne indiferentă faţă de marea bogăţie de forme de educaţie

extraşcolară pe care se structurează comunicarea umană contemporană.

Obiectivul central al şcolii actuale este acela de a forma personalităţi libere, capabile să se integreze fără dificultăţi prea mari într-

o societate aflată în profunde şi rapide transformări economice, politice, sociale şi culturale. Asimilarea unui volum mare de

informaţii la care se adaugă o anumită experienţă de viaţă ajută la dezvoltarea potenţialului creativ.

Problematica educaţiei dobândeşte în societatea contemporană noi conotaţii, date mai ales de schimbările fără precedent din

toate domeniile vieţii sociale. Accentul trece de pe informativ pe formativ. Educaţia depăşeşte limitele exigenţelor şi valorilor

naţionale şi tinde spre universalitate, spre patrimoniul valoric comun al umanităţii. Un curriculum unitar nu mai poate răspunde

singur diversităţii umane, iar dezideratul educaţiei permanente tinde să devină o realitate de necontestat. Modelarea, formarea şi

educaţia omului cere timp şi dăruire. Timpul istoric pe care îl trăim cere oameni în a căror formaţie caracterul şi inteligenţa se

completează pentru propria evoluţie a individului.

În şcoala contemporană, eficienţa educaţiei depinde de gradul în care se pregăteşte copilul pentru participarea la dezvoltarea de

sine şi de măsura în care reuşeşte să pună bazele formării personalităţii copiilor. În acest cadru, învăţământul are misiunea de a-i

forma pe copii sub aspect psihointelectual, fizic şi socioafectiv, pentru o cât mai uşoară integrare socială.

Fără a nega importanţa educaţiei de tip curricular, devine tot mai evident faptul că educaţia extracurrriculară, adică cea realizată

dincolo de procesul de învăţământ, îşi are rolul şi locul bine stabilit în formarea personalităţii tinerilor. Complexitatea finalităţilor

educaţionale impune îmbinarea activităţilor curriculare cu cele extracurriculare, iar parteneriatul educaţional, ca set de intervenţie

complementară, apare ca o necesitate.

Modernizarea şi perfecţionarea procesului instructiv-educativ impun îmbinarea activităţii şcolare cu activităţi extracurriculare ce

au numeroase valenţe formative. Desfăşurarea activităţilor şcolare şi extraşcolare permite şi manifestarea creativităţii de grup, a

relaţiilor creative. În acest cadru, şi educatorul îşi poate afirma spiritul novator, creativitatea didactică.

Prin structură, obiective şi conţinut, educaţia trebuie să răspundă necontenit exigenţelor cerute de evoluţia realităţii naţionale şi

internaţionale. Semnificaţia şi eficienţa actului educativ sunt date de disponibilitatea educaţiei de adaptare şi autoreglare faţa de

cerinţele tot mai numeroase ale spaţiului social. Şcoala trebuie să se afle în dialog autentic şi permanent cu societatea, străduindu-se

să realizeze punţi de legătură între nevoile educaţionale, resursele/disponibilităţile intelectuale ale copiilor / tinerilor şi perspectivele

de dezvoltare economică a societăţii.

Ştefan Mircea precizează că oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de învăţământ, ea nu epuizează

sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în care viaţa capătă alte

aspecte decât cele din procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori acţionează, pozitiv sau nu, asupra dezvoltării

elevilor.

După o binecunoscută clasificare UNESCO, educaţia extracurriculară, adică educaţia de dincolo de procesul de învăţământ,

apare sub două aspecte principale: educaţia informală– reprezintă influenţa incidentală a mediului social transmisă prin situaţiile

vieţii de zi cu zi- şi educaţia non-formală, care se realizează fie în sistemul de învăţământ, fie în cadrul unor organizaţii cu caracter

educativ. Activităţile extraşcolare sunt de o reală importanţă într-o lume dominată de mass-media care nu face altceva decât să

contribuie la transformarea copiilor în nişte persoane incapabile de a se controla comportamental şi emoţional. În cadrul acestor

activităţi, elevii se deprind să folosească surse informaţionale diverse, să întocmească colecţii, să sistematizeze date, învaţă să

înveţe. Activităţile extracurriculare contribuie la gândirea şi completarea procesului de învăţare, la dezvoltarea înclinaţiilor şi

aptitudinilor şcolarilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului liber. Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare este

generator de căutări şi soluţii variate.

În perioada 1- 12 iulie 2013, Palatul Copiilor din Buzău, a organizat Şcoala de vară „Ţara Copilăriei”, în parteneriat cu Centrul

Cultural Francofon Buzău şi Asociația belgiană „Tineri pentru România”, în cadrul unui proiect finanţat de Consiliul Judeţean

Buzău, la care am participat şi eu, ca voluntar.

Proiectul şcolii de vară „Ţara Copilăriei” a avut ca principal scop - valorificarea potenţialului intelectual al copiilor cu vârste

între 4 si 14 ani, cu privire la capacitatea acestora de a-şi perfecţiona competenţele acumulate în timpul anului şcolar şi de a le folosi

în diverse contexte.

ÎNTREZĂRIRI 21

În afara acestor scopuri ştiinţifice, proiectul şi-a propus scopuri culturale şi sociale, constând în socializarea copiilor din diverse

unităţi de învăţământ din judeţul Buzău, cât şi la relaţionarea lor cu tineri animatori belgieni din cadrul Asociaţiei “Tineri pentru

Romania”.

Principalele activităţi au fost: ateliere de muzică uşoară, de dans popular şi modern, de teatru, de artă decorativă, de limba

franceză, jocuri sportive. În plus, au fost organizate şi ateliere de creaţie la Mc Donalds şi la Carrefour, iar în fiecare vineri, copiii

au participat la activităţile organizate la Biblioteca Judeţeană “Vasile Voiculescu" Buzău, în cadrul ludotecii de vară.

Activităţile educative s-au desfăşurat zilnic, între orele 9 şi 12, fiind coordonate de profesorii de specialitate de la Palatul Copiilor

Buzău şi de tineri animatori belgieni.

Copiii organizaţi pe trei grupe de vârstă: preşcolari, elevi din ciclul primar şi elevi din ciclul gimnazial au participat la ateliere de

muzică uşoară, de dans popular şi modern, de teatru, de artă decorativă, de limba franceză, jocuri sportive.

Părinţii şi-au exprimat dorinţa de a-şi înscrie copiii la aceste activităţi ale şcolii de vară, apreciind obiectivele acestui proiect:

încurajarea şi stimularea lecturii în limba română şi în alte limbi (engleză, franceză), stimularea iniţiativei personale a elevilor,

promovarea lecturii în limba română şi în limbi străine, dezvoltarea capacităţii de autocunoaştere, formarea şi dezvoltarea spiritului

de echipă, accentuarea motivaţiei de învăţare a limbilor străine, dezvoltarea nevoii de succes, sensibilizarea elevilor, părinţilor, a

cadrelor didactice despre importanţa activităţilor nonformale ca posibilitate de comunicare şi ca modalitate de cunoaştere şi

înţelegere multiculturală.

De asemenea, părinţii şi-au exprimat dorinţa de a-şi înscrie copiii la aceste activităţi ale şcolii de vară, apreciind obiectivele

acestui proiect: încurajarea şi stimularea creativităţii, dezvoltării de abilităţi şi a spiritului de competiţie.

În parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean şi alte instituţii buzoiene, IPJ a organizat şi un program de educaţie rutieră pentru

cei mici. Mai mulţi copii de la "Şcoala de Vară" au fost provocaţi la un concurs pe teme rutiere.

Micuţii şi-au arătat calităţile de mici biciclişti, cei mai buni fiind premiaţi de oficialităţile prezente dar şi cunoştinţele despre

regulile de circulaţie. Copiii prezenţi şi-au însuşit destul de repede principalele norme de conduită rutieră dar şi importanţa

cunoaşterii şi respectării regulilor de circulaţie. La finalul programului, copiii au realizat desene pe asfalt cu mesaje preventive, sub

sloganul „Alege viaţa!”.

Reprezentanţii asociaţiei Centrul Cultural Francofon Buzău consideră ca noul departament va facilita accesul la proiecte pentru

tinerii buzoieni dornici să facă voluntariat pentru implicarea activă în viaţa comunităţii din care fac parte şi în plus, să creeze o

conexiune mai bună între asociaţii şi instituţiile buzoiene. Proiectul a dorit să răspundă unei nevoi crescânde a copiilor de a participa

la activităţi educative în timpul vacanţei de vară.

Şcoala trebuie să se afle în dialog autentic şi permanent cu societatea, străduindu-se să realizeze punţi de legătură între nevoile

educaţionale, resursele/disponibilităţile intelectuale ale copiilor / tinerilor şi perspectivele de dezvoltare economică a societăţii.

Activităţile extracurriculare întregesc activitatea educativă a şcolii, aducând un surplus informaţional elevilor şi completând

condiţiile concrete ale educaţiei acestora. Astfel, experienţa de învăţare non-formală şi informală întregeşte, completează şi lărgeşte

experienţa de învăţare formală. Elevii devin capabili să înţeleagă lumea în care trăiesc şi să o transforme, să se cunoască pe sine şi

să se transforme, să recepteze şi să transmită mesaje, exprimându-şi gândurile şi sentimentele fie prin comunicare verbală, utilizând

un limbaj bogat şi nuanţat, fie prin creaţie plastică. Ilustrând realităţile vieţii lor cotidiene, activităţile specifice şcolii, familiei şi

comunităţii din care fac parte, variatele forme de exprimare ale copiilor dobândesc atât rol formator cât şi informator. Rezultatul

actului lor creator devine astfel cartea lor de vizită, dar şi a şcolii în care învaţă.

Unul dintre specialiştii domeniului– LOWENFELD afirma că: “primii paşi spre creativitate sunt făcuţi atunci când îndemnăm un

copil să miroasă o floare, să observe un pom în toate amănuntele sale, să mângâie blana unei pisici. Copilul trebuie îndemnat să-şi

folosească ochii, nu numai pentru a vedea dar şi pentru a privi; urechile, nu numai pentru a auzi, dar şi pentru a asculta cu atenţie;

mâinile, nu numai pentru a apuca obiectele, ci şi pentru a le pipăi şi simţi”.

În concluzie, putem spune că activitatea extracurriculară e o componentă educaţională valoroasă şi eficientă căreia orice cadru

didactic trebuie să-i acorde atenţie, adoptând el, în primul rând, o atitudine creatoare, atât în modul de realizare al activităţii, cât şi

în relaţiile cu elevii, asigurând astfel o atmosferă relaxantă care să permită stimularea creativă a elevilor.

“Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală”. (Albert Einstein)

ÎNCEPUTURI ŞCOLARE LA COZIENI Ilie MÂNDRICEL

Dintre vecini, Pârscovul a avut strânse legături cu Măgura, Bădila, Robeşti şi Lunca Frumoasă, ultimele 3 fiindu-i azi sate

componente, dar în trecut au fost sate şi chiar comune separate, împreună cu care Pârscovul se afla pe moşii ale Episcopiei

Buzăului, de multe ori arendate aceluiaşi arendaş 1. Pe firul Bălănesei, Pârscovul a stabilit relaţii şi cu sate din amonte, cel mai

apropiat fiind Cozienii, spaţiu de unde veneau lemnul, animalele şi alte produse specifice zonei. Cozieni este astăzi comuna cu cel

mai mare număr de sate din judeţ, unele din ele vechi sate moşneneşti atestate documentar de timpuriu: Moşeşti (azi Pietraru) –

1503, Trestia – 1519, Tihuleşti (azi Tulburea) – 1521, Cozieni – 1525, Bălăneşti – 1554-1557. Bălăneşti este unul din cele 3, 6, 9

sau 12 sate fondate de căpitanii legendarului Negru Vodă 2.

Atât în satele comunei Cozieni cât şi în ale comunelor limitrofe (Pârscov, Bozioru şi Colţi) au fiinţat multe aşezăminte

monahale, iar apariţia ştiutorilor de carte la Cozieni este legată de existenţa lor. Mănăstirile vechi din zona vestigiilor rupestre de la

Bozioru (Agaton, Bogoslov şi Motnău, mutată la finele sec. al XVI-lea la Cozieni), Colţi (Alunişul, cu început legendar în 1274) şi

1 Despre relaţia clăcaşilor pârscoveni cu unii dintre arendaşi, se poate vedea studiul “Primăvara, anotimpul învoielilor agricole”, din

mai vechea noastră carte “Chemarea clopotelor scufundate”, Buzău, Ed. Vega, 2006, pp. 210-224 2 Variante ale legendei, în „Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului”, Buzău, Arhivele Statului Buzău, 1980, p. 40

ÎNTREZĂRIRI 22

Brăeşti (Pinu, 1535-1545), mănăstirea lui Radu postelnicul – 1515, a lui Cornilie – 1519, Vărbila – 1527, şi cea din Valea lui Purcal

(a lui Ţugulea pârcălab) – 1534, ultimele 4 în hotarul Pârscovului, au fost urmate de cele semnalate la Bălăneşti şi Cozieni: Sf.

Dumitru, Cozieni şi Tihuleşti. Mănăstirii Motnău i se dăruiesc ocini la Moşeşti de către Dan al doilea vistier 3, de călugărul Donosie,

posibil ştiutor de carte, una dintre ocini fiind cumpărată de la popa Cârstea 4 şi de ieromonahul Teodosie, egumenul Motnăului,

pământuri cumpărate de la oameni din Tihuleşti şi Moşeşti, printre ei popa Jegălie, alt ştiutor de carte 5.

Ştiutorii de carte din mediul rural trebuie căutaţi în sfera achiziţiilor imobiliare, căci nici un zapis de vânzare-cumpărare nu se

încheia fără martori şi aldămăşari, în rândul ultimilor fiind consemnat la 1588 Bălan din Trestia 6. Pentru exercitarea atribuţiei sale

de autor şi garant al actului de justiţie, domnul folosea ca auxiliari în litigiile funciare boierii hotarnici şi megieşii tocmelnici, pentru

care ştiinţa de carte era obligatorie. Aceştia sunt menţionaţi de documentele păstrate şi la Cozieni – Ne(a)gu şi Stoica din Moşeşti 7.

Nu despre toţi martorii care apar în acte putem afirma că ştiau carte. Este cazul lui Manea şi Stanciu din Tihuleşti, al lui Toader,

Moş şi Stoian din Bălăneşti şi al lui Stan şi Muşat din Sibiciu, care compar în Divan, înaintea domnului Radu Mihnea, la 1614 8.

Situaţia martorilor trebuie judecată diferenţiat. Când aflăm martori pe Mirce, Stanciu şi Tudor din Tihuleşti, Radu Scărlenţe,

Stănigoci şi Theodosie diacon din Moşeşti, Ţintea şi Vlădan din Bălăneşti şi Dragomir din Trestia, dintre ei diaconul Theodosie era

ştiutor de carte şi îl vom întâlni şi în alte documente 9. Tot ştiutor de carte pare şi Vlăduncea din Trestia, dat pe lista domnească din

1635 a jurătorilor tocmelnici la Cândeşti 10

.

O categorie specială a ştiutorilor de carte o reprezintă cei care au scris actele comunităţilor săteşti de care aparţineau. Un

zapis de înfrăţire între Stan şi Lepădat pe ocini din Moşeşti se încheie în româneşte aşa: „Şi am scris eu popa Ignatu” 11

. În 6

ianuarie 1619 se emite la Târgovişte de cancelaria lui Gavril Movilă Vv. un hrisov care întărea mănăstirii Sf. Troiţă dela Schit

(Motnău) dania lui Zota. Iniţial, ocina se dăduse schitului Sf. Dumitru din Bălăneşti, dar fiindcă acesta „s-au pustiit de tot”, Zota

reînchină dania Motnăului. „Şi au fost martori atunci când a cumpărat Zota această mai sus zisă ocină dela Lunguleţ (în zilele lui

Mihai Viteazul, n. a.), anume: Tudosie şi Marchin, şi Mardarie, şi Sofronie, şi Teofil, şi Ştefan, şi Toader, şi Crăciun, şi Negre, şi

Ţintea”. Primii martori erau călugări la Sf. Dumitru, întâiul fiind chiar stareţul Theodosie. Apoi hrisovul face precizarea care îl arată

pe Zota ştiutor de carte şi scriitor de acte: „Şi am văzut domnia mea şi zapisul lui Zota, scris cu mâna lui, cum a închinat la mai sus

zisa mănăstire această mai sus zisă ocină” 12

.

La 20 aprilie 1624 Anca din Cândeşti vinde popii Şerbu din Odobeni ocini, un loc de casă şi 2 răzoare în câmp. Zapisul

românesc al tocmelii se încheie astfel: „Şi am scris eu popa Voico, în casa Nechitei, în Tifuleşti” (Tihuleşti, de unde erau şi 3

martori) 13

. Dacă despre acest preot nu ştim precis că era din Tihuleşti, persoanele despre care vom vorbi în continuare erau

„oameni cu ştiinţă” din Cozieni. Lista lor o deschide diaconul Radu, „de în Tefuleşti”, martor în zapisul Dionisiei călugăriţa în 1636,

la vânzarea unei vii către mănăstirea Cozieni şi egumenul Sava 14

. Diaconul Radu slujea la mănăstirea Cozieni şi a scris zapisul din

20 iunie 1638 prin care egumenul cumpărase o ocină la Tihuleşti 15

. Vânzarea unor stânjeni la Albeştii Tătarului, pe Călmăţui, îl are

printre martori în 1641 şi pe popa Oancea din Trestia, care semnează zapisul 16

. Popa Oancea scrie la 25 mai 1642 un act pentru

Cândeşti 17

şi la 3 iunie 1642 altul pentru Cernăteşti 18

. Se cuvine inclus în şirul oamenilor cu carte şi Crăiţă vătăşel din Trestia,

boier adeveritor şi judecător într-un litigiu al mănăstirii Vărbila cu satul Pârscov 19

. Un alt harnic scriitor de documente a fost popa

Theodosie din Tihuleşti, din a căruia pană s-a păstrat un act din 7 aprilie 1644 20

, altul din 28 martie 1647 21

şi încă unul din 10

noiembrie 1647 22

. Din Trestia era şi preotul Stănilă, scriitorul actului din 1649 23

. În semn de preţuire pentru aceşti slujitori ai

scrisului prin care s-a desăvârşit victoria limbii române în confruntarea cu slavona s-a apreciat că „Cea mai mare parte a

documentelor private din mediul rural se datorează unor ştiutori de carte, aparţinând la două categorii de scribi: preoţi şi logofeţi:

(...) popa Stănilă din Trestie, popa Oancea din Târcov, (...) etc.” 24

.

3 „Documente privind istoria României. B. Ţara Românească”. Secolul al XVI-lea, vol. V, Buc., Ed. Acad., 1952, p. 342; doc. din 5

ianuarie 1588 (în continuare, „D.I.R. B. ...”) 4 Ibidem, p. 430; doc. din 1590

5 Ibidem, vol. VI, loc şi ed. cit., 1953, p. 349; doc. din 30 martie 1599

6 Ibidem, vol. V, p. 357

7 “D.I.R. B. Sec. al XVII-lea”, vol. I, pp. 20-21; doc. din august 1601

8 Ibidem, vol. II, pp. 284-285; doc. din 20 iunie

9 „Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească”, Buc., Ed. Acad., vol. 23, 1969, p. 222; doc. nr. 119

10 Ibidem, vol. 25, ed. cit., 1985, pp. 193-194; doc. nr. 182 din 27 decembrie (în continuare, „D.R.H. B. ...”)

11 „D.I.R. B. ...”. Sec. al XVII-lea, vol. III, pp. 272-273; doc. din decembrie 1618

12 Biblioteca Academiei Române (în continuare B. A. R.), Fond Documente istorice, CXXVIII/218, cu o copie la Arhivele Naţionale

Istorice şi Culturale (în continuare A.N.I.C.) Buc., Col. Manuscrise, 172, f. 185 13

„D.I.R. B. ... Sec. al XVII-lea, vol. IV, p. 400 14

„D.R.H. B. ...”, vol. 25, op. cit., p. 429; doc. nr. 383 din 22 septembrie 15

A.N.I.C. Buc., Fond Episc. Buzăului, XLIX/12, cu o copie în Mss. 171, f. 349v-350 16

Ibidem, LXIV/2; doc. din 12 aprilie 17

B.A.R., Fond Documente istorice, LXXI/157 18

A.N.I.C. Buc., Fond Episc. Buzăului, L/4 19

Ibidem, XLVIII/23; doc. din 8 mai 1643 20

B.A.R., Fond Documente istorice, CCCIII/85 a 21

A.N.I.C. Buc., Mss. 172, f. 560 22

Arh. Naţ. Buzău, Col. de achiziţii şi documente, Depunerea E. Irion, V/6 23

A.N.I.C. Buc., Fond Episc. Buzăului, LV/1; doc. din 5 martie, cu o copie la B.A.R., Fond Documente istorice, MDCXLIV/33 24

„D.R.H. B. ...”, vol. 31, ed. cit., 2003, p. X

ÎNTREZĂRIRI 23

Cercetând vechile condici ale Episcopiei Buzăului, întâlnim ca scriitori de documente dascăli, grămătici, hotarnici şi preoţi

din Bălăneşti, Cozieni, Tihuleşti şi Trestia. Pentru nevoile sătenilor din Moşeşti au scris acte următorii localnici şi străini: Paisie

călugărul – 1681, monah Loghie şi Ursu grămătic – 1683, popa Vâlcul – 1685, dascăl Vasile – 1698, popa Stoica din Moşeşti –

1705 şi 1708, Vasile dascălul din Stâlpu – 1713, Vlaicu logofăt – 1713, Stoica logofăt – 1714, Vasilache logofăt fiul popii

Constantin din raiaua Brăilei – 1719, Mihalcea fiul popii Mihalcea din Moşeşti („Şi am scris eu Mihalcea cu mâna mea”) – 1724,

Mihai logofăt din Răzvad – 1724, Necola dascălul – 1763 etc. 25

. Citind această listă, nu poţi să nu te gândeşti ce mică era lumea şi

pe vremea aceea! Celor de mai sus le adăugăm pe Nan diaconul din Trestia care scrie un act la 25 noiembrie 1682 şi altul la 20

decembrie 1752, pe Voicu diaconul din Bălăneşti – 9 noiembrie 1711 („Ş-am scris eu Voico diaconul cu mâna mea ca să să

crează”), pe popa Neagu din Trestia – 20 iulie 1800, pe „popa Ştefan din Băluneşti sin popa Negoiţă” – 16 februarie 1801, pe

Nectarie ieromonah de la schitul Cozieni – 22 iulie 1816, pe Barbu logofăt din Bălăneşti care scrie la 30 iulie 1816 pentru schitul Sf.

Gheorghe, de la Bozioru etc. Le-am putea adăuga şi persoanele care au făcut însemnări manuscrise pe cărţi de cult din comuna

Cozieni, dar pentru concizie facem o simplă trimitere 26

. Plicticoase, e drept, enumerările date conving că lucrarea acestor oameni nu

s-ar fi putut împlini fără existenţa unei şcoli şi a unui dascăl la care ei au învăţat, fie că s-a numit grămătic, preot sau chiar dascăl.

Pentru a înţelege corect dimensiunile ştiinţei de carte în această formă de manifestare a sa – scrierea, în special scrierea actelor

(zapise de vânzare-cumpărare, foi de zestre, diate, cărţi de danie, cărţi de hotărnicie, mărturisiri, înţelegeri sau contracte etc.),

trebuie să realizăm că vremurile tulburi prin care au trecut meleagurile buzoiene au dus la păstrarea doar a unei infime părţi din

actele scrise în sec. XVI-XIX. Parcurgerea lor este reconfortantă şi edifică asupra spiritualităţii rurale.

La sate, depozitare de informaţii despre trecut sunt bisericile, prin odoarele, obiectele de cult şi mai ales prin cărţile lor.

Multe şcoli vechi au trăit „sub streaşina bisericii”, primii învăţători au fost slujitorii bisericii, iar primele manuale „Ceaslovul” şi

„Psaltirea”. Excepţie nu fac nici biserica şi şcoala din Bălăneşti, fost sat de reşedinţă a fostei comune omonime. Interes prezintă

„Pomelnicul ctitorilor sfintei biserici Bălăneşti”, icoană-triptic pliant cu Sf. Vasile şi Sf. Gheorghe pe margini, text în mijloc şi pe

laturi, a doua parte a sec. al XVIII-lea, 37 x 29 cm. 27

. Cărţile acestei biserici păstrează semnătura primului învăţător al comunei –

Ştefan Popa Ştefan. Pe „Mineiul lunii lui Fevruarie”, Neamţ, 1825, după numele cumpărătorilor găsim: „1834 Fevr. 16. Scris de

mine Ştefan sin Popa”, iar mai jos: „Mă aflu între cei vii până astăzi 845 Fevr. 24. Ştefan Popa Ştefan” 28

. Atunci tatăl său era preot

duhovnic la biserica „unde să cinsteşte hranul Prea Cuvioasei Paraschiv(e)i, iar acum după al doilea preîn(n)oire s-au adăugat şi

hramul Naşterii Stăpânii Noastre cât şi al Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil”, după cum nota fiul, încheind pe „Mineiul lunii lui

Mai” cu scrisul său ca mărgăritarul: „S-au scris de mine cu zisa mai sus numiţilor, aflându-mă şi bolnav cu slujba de candedat.

Ştefan sin Popa, 1843 Aprilie 30 Vineri” 29

.

Prima şcoală a funcţionat la Bălăneşti în anul şcolar 1835/36, despre ea vorbind adresa cu nr. 170 din 21 februarie 1836 a

Subocârmuirii plaiului Pârscov: „într-acest plai, deşi să află câte un dascăl pă la unele biserici du prin sate, dar şi aceasta numai la

doă şi anume Pârscov şi Băluneşti, unde au numai doi sau trei copii de-i învaţă cu luna până în primăvară, iar mai mult nu, căci, cum

să apropie vremea lucrului pământului, toţi să trag după trebuinţa părinţilor...” 30

. Învăţătorul acestor copii era Ştefan Popa Ştefan,

dascălul bisericii. Tot el va fi şi candidatul trimis de sat la Şcoala Normală din Buzău pentru pregătire ca învăţător, sub conducerea

„profesorului naţional” Dionisie Romano. Din catalogul candidaţilor pe care acesta îl trimite Eforiei Şcoalelor aflăm că avea 28 de

ani şi era însurat 31

. Comuna Cozieni trimisese la pregătirea din 1838 alţi 3 candidaţi: Dimian Popa Gheorghe, 28 de ani, însurat, din

Cozieni; Grigore Popa Ioan, 22 de ani, însurat, din Moşeşti şi Moise Drugău, 24 de ani, însurat, din Trestia 32

. Numărul elevilor din

aceste şcoli era în anul şcolar 1838/39 de 62: Bălăneşti 10, Cozieni 30 (cel mai mare număr din plai), Moşeşti 10 şi Trestia 12. La

cele 33 de sate ale plaiului erau deschise 30 de şcoli, cu 30 de învăţători care aduseseră la şcoală 432 de elevi 33

. În prima sa

perioadă de funcţionare (1838-1848), învăţământul public sătesc se desfăşura numai iarna, vara şi toamna candidaţii participând la

cursurile de pregătire, care se încheiau cu un examen la care cunoştinţele la cele 4 discipline de bază (Citire, Aritmetică, Caligrafie

şi Cântări) se apreciau cu note de la 1 la 4. La examenul din 29 iulie 1840 rezultatele au fost: Ştefan Ştefan, Bălăneşti – 1, 1, 1, 1;

Dimian Gheorghe, Cozieni – 1, 1, 2, 2; Grigore Ioan, Moşeşti – 1, 1, 1, 1 şi Moise Drugă, Trestia – 1, 1, 2, 1 34

. Aşa se face că pe

lista candidaţilor premiaţi în acel an Cozieni avea 2 candidaţi: Ştefan Ştefan şi Grigore Ioan 35

. În catalogul candidaţilor pe anul

1842 îi regăsim pe toţi cei patru, ceea ce relevă o constanţă neîntâlnită la alte comune, unde fluctuaţia cadrelor a fost mare. La

Bălăneşti cursurile începuseră pe 24 noiembrie cu 30 de elevi, la Cozieni, pe 15 decembrie cu 22 de copii, la Moşeşti, pe 15

noiembrie, 20 de elevi şi la Trestia, pe 20 februarie, cu 15 copii. În plai funcţionau 29 de şcoli, un post vacant şi s-au bucurat de

25

A.N.I.C. Buc., Colecţia Manuscrise, Mss. 173, f. 171v-172, 172-172v, 174, 174v, 423v-424, 424-424v, 426v, 427, 427v-428,

428v-429 etc. 26

Mândricel, I., „Însemnări de pe cărţi vechi”, în „Analele Buzăului”, Muzeul judeţean Buzău, Buzău, nr. 2/2010, pp. 85-131, cu

un capitol consacrat comunei Cozieni 27

Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, Colecţia muzeală, inv. 89 28

Ibidem, inv. 3192 29

Ibidem, inv. 3195 30

Arh. Naţ. Buzău, Fond Ocârmuirea judeţului Buzău, ds. 112/1831, f. 153 31

A.N.I.C. Buc., Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (în continuare M.C.I.P.), ds. 37/1837, f. 68; doc. din 23 mai 1838,

publicat integral în, Mândricel, Ilie, „Izvoare din adâncuri. Începuturile învăţământului buzoian la sate”, Buzău, Ed. Casei Corpului

Didactic Buzău, 2000, pp. 141-142. 32

Ibidem, fond şi ds. cit., f. 68 33

Idem, Fond Vornicia din lăuntru a Ţării Româneşti, ds. 5390 I B/1838, f. 80-83; doc. din 27 februarie 1839 34

Idem, Fond M.C.I.P., ds. 28/1840, f. 24-25 35

Ibidem, f. 22

ÎNTREZĂRIRI 24

lumina cărţii în primele 2 clase ale şcolilor săteşti 524 de elevi, cei mai mulţi din cele patru subunităţi administrativ-teritoriale 36

. La

finele anului şcolar 1841/42 Buzăul avusese 101 şcoli comunale, o şcoală privată (grecească) şi o şcoală normală, cu 1618 elevi 37

.

Construcţia localurilor de şcoală a revenit stăpânilor de moşii şi satelor moşneneşti, de aceea ridicarea lor s-a produs cu greu.

Bălăneşti avea şcoală „săvârşită”, din paente îngrădite cu nuiele, 2 camere şi sala de clasă, la Cozieni şi Moşeşti – la fel, iar Trestia

cumpărase o casă numai cu sala 38

. Catalogul candidaţilor din 1843 arată datele între care se învăţase în anul şcolar 1842/43 şi

apreciază pregătirea lor cu o singură notă: Bălăneşti/ Ştefan Ştefan/ 15 noiembrie-7 aprilie/ 1; Cozieni/ Dimian Gheorghe/ 15

noiembrie-30 martie/2; Moşeşti/ Grigore Ioan/ 5 noiembrie-20 martie/1. La Trestia aflăm prima schimbare de candidat: aici Ene

Ene, venit la şcoala normală în 1842 ţinuse cursuri între 3 decembrie şi 10 martie şi obţinuse la examen nota 2 39

. Un catalog mai

complet al candidaţilor trimite în 1845 prof. Scarlat Turnavitu, după „rotunjirea judeţelor”, când Buzăului i-a revenit de la

desfiinţatul judeţ Saac plaiul Buzăului şi plasa Tohanilor. Au funcţionat în anul şcolar 1845/46 în satele comunei Cozieni următorii:

Ştefan Ştefan, 38 de ani, Bălăneşti; Dimian Gheorghe, 42 de ani, Cozieni; Ioan Mircea, 21 de ani, Moşeşti şi Scânteescu Ene, 18 ani,

Trestia; primii 2 fii de preoţi, ultimii fii de birnici. Figurează şi Marcu Neagu, de 30 de ani, fiu de birnic din Bălăneşti, venit la

pregătire în 1838, învăţător la Bădila şi Anghelescu Toader, 16 ani, fiu de birnic din Moşeşti, venit la pregătire în 1845, învăţător la

satele unite Gura Văii şi Valea lui Dragomir 40

.

Din 1843 sfârşitul candidaturii şi al cursurilor de pregătire se marca printr-un atestat imprimat doveditor că posesorul „s-a

deprins la învăţăturile ce i se cer a şti” şi „s-a arătat cu purtare bună”, deci „i să dă la mână acest înscris întărit de ci(nstita) Eforie a

Şcoalelor spre a fi învăţător la şcoala din satul ...”. Atestatul echivala cu numirea în învăţământ, iar cei atestaţi erau publicaţi în

revista „Învăţătorul satului”. Atestări la Buzău au făcut în 1845 prof. Scarlat Turnavitu şi în 1847 prof. Ioan Filimon. Atestarea nu se

da după vechimea la şcoala normală, ci după temeinicia cunoştinţelor. Astfel, prin raportul nr. 69 din 3 decembrie 1845 se cerea

Eforiei „numirea de învăţători” atât pentru Ştefan Ştefan, venit la cursuri în 1838, cât şi pentru Scânteescu Ene, venit în 1845, la

examen ambii (împreună cu alţi 19) dovedind că aveau „învăţăturile cerute” 41

. Candidatul Ioan Mircea, din Moşeşti, este titularizat

şi el în 1847 42

.

Pentru munca lor, învăţătorii primeau câte 2 lei pe an de familie, chiar dacă nu avea copii la şcoală. Aceia care erau şi

cântăreţi bisericeşti primeau şi câte 2 chile de bucate, partea cea mai consistentă a „salariului”. Plata în bani diferea de la sat la sat,

astfel în 1845, dintre cei 4 învăţători cel mai mare venit realiza Ştefan Ştefan, la Bălăneşti, primind de la 146 de familii 292 de

lei/an, pe trimestru luând el 73 de lei şi 7,12 subrevizorul D. Frăţilescu din Posobeşti, ca zeciuială. Cea mai mică plată avea Ene

Ene, la Trestia, 87 de familii, 174 lei/an, pe trimestru 43,20 el şi 4,28 subrevizorul 43

. În acest an se construise şcoala de la Trestia,

într-o „relaţie despre starea şcoalelor săteşti” din 1846 se arată că şi aici era şcoală „săvârşită”, care „are şi învăţător” 44

. Învăţătorul

primea pe al doilea trimestru din 1848 de la 94 de familii 42,12 lei, 4,28 zeciuiala subrevizorului. Anghelescu Toader, din Moşeşti,

reuşise să vină în satul natal, primind de la 110 familii 49,20 lei, zeciuială 5,20 lei; Damian Gheorghe, Cozieni, 63 familii, 28, 14

lei, zeciuială 3,6 şi Ştefan Ştefan, Bălăneşti, 157 familii, 70,30 lei, 7,30 lei zeciuială 45

.

Întrerupt în 1848 pentru participarea învăţătorilor la revoluţie, învăţământul public sătesc, „avutul celor mai săraci copii”, se

va relua greu abia în 1857 şi va parcurge o a doua etapă de funcţionare, perioada Unirii, până în anul şcolar 1864/65, după care

începe aplicarea Legii învăţământului din 1864. S-a urmărit redeschiderea şcolilor în satele „fruntaşe” (cu peste 100 de familii),

listă pe care figurau la 1855 doar 14 sate din plai, însă toate cele 4 urmărite de noi: Bălăneşti, 173 de familii; Cozieni, 125; Moşeşti,

138 şi Trestia, 106 46

. La Cozieni şcolile reîncep după 10 ani de întrerupere, adică în 1858, când au fost „esaminaţi şi aflaţi capabili”

de către prof. C. Canella „aspiranţii de învăţători” Ilie Gheorghe, Bălăneşti, 175 de familii; Andronie Popescu, Cozieni, 125 familii;

Stroe Dănciulescu, Moşeşti, 140 familii şi Gheorghe Moise, Trestia, 106 familii. Precum vedem, alţii decât cei din prima perioadă.

Se preciza că „au înfăţişat acte legalisate din partea satelor doveditoare de bune purtări, cum şi de vârsta cerută”. Aveau ca revizor

şcolar pe Marin Alexandrescu, plătit de stat 47

. În anul şcolar 1859/60 învăţau în comună 128 de copii: 30 la Bălăneşti, 35 la

Cozieni, 40 la Moşeşti şi 23 la Trestia, iar plaiul avea 23 de şcoli, cu 458 de elevi. În finalul acestei situaţii, prof. D. Chirculescu

adăugase: „N. B. Mare parte din aceste şcoli au suferit multe piedici, unele din causa proastelor încăperi, altele din lipsa lemnelor de

foc, altele din lipsa obiectelor necesarii şi altele din causa tuturor acestora deodată, cu toate repetatele cereri de îndreptare” 48

. În

anul şcolar 1863/64 şcoala Bălăneşti nu a avut învăţător. Celelalte avea ca efective 30 de elevi (Cozieni şi Trestia) şi 36 de elevi,

Moşeşti, cu aceiaşi învăţători 49

. Nici în anul şcolar 1864/65 Bălăneştiul nu a avut şcoală. Iată situaţia celorlalte: 1) Cozieni, 353

familii, înv. A. Popescu, 26 de ani, 3 cls. primare şi 2 de seminar, 30 de elevi, din care 10 în cls. a II-a; 2) Moşeşti, înv. Stroe

36

Ibidem, f. 110-113 37

B.A.R., Foi volante, 53/1842 38

A.N.I.C. Buc., Fond M.C.I.P., ds. 28/1840, f. 140-141; doc. din 20 noiembrie 1842 39

Ibidem, f. 229-230 40

Mândricel, I., „Izvoare din adâncuri...”, op. cit., pp. 162-169; doc. din 3 decembrie 1845 41

A.N.I.C. Buc., Fond M.C.I.P., ds. 1748/1845, f. 53 42

Idem, ds. 1294/1847, f. 79; doc. din 22 septembrie 43

A.N.I.C. Buc., Fond Vornicia …, Condici de plată a simbriilor învăţătorilor, plai Pârscov, jud Buzău, nr. 22 44

Ibidem, ds. 5390 I B/1838, f. 1379-1386 45

Ibidem, ds. 797/1847, f. 585-590; doc. din iunie 1848 46

Idem, Fond M.C.I.P., ds. 477/1855, f. 11-12; doc. din 1 octombrie 47

Ibidem, ds. 106/1857, f. 174 şi 185; doc. din 20 septembrie 1858 48

Ibidem, ds. 24/1860, f. 164-166; doc. din 31 mai 1860 49

B.A.R. , P I 7151, „Anuarul general al Instrucţiunei Publice din România pe anul şcolar ...”, Buc., Imprim. Statului, 1866,

pp. 162-163

ÎNTREZĂRIRI 25

Dănciulescu, 38 de ani, 3 cls. primare, 35 elevi, 16 cls. I, 12 cls. a II-a şi 7 în cls. a III-a; 3) Trestia, 278 familii, înv. Gh. Moise, 29

de ani, 3 cls. primare, 30 de elevi, 24 cls. I, 4 cls. a II-a şi 2 cls. a III-a 50

.

Prin specificul ei, şcoala a pregătit generaţii de tineri pentru viaţă, pentru împlinirea opţiunilor proprii, în raport cu

„chemarea” fiecăruia şi cu idealurile epocii. Ca peste tot, „izvoarele din adâncuri” au răzbătut cu greu la suprafaţă şi la Cozieni, dar,

odată ţâşnite, au format torenţi puternici. Ca principal factor de cultură şi civilizaţie, şcoala de masă a contribuit la descătuşarea

energiilor creatoare ale naţiunii, la formarea cadrelor necesare economiei, ştiinţei, culturii şi artei româneşti moderne. În acest cadru

mai amplu trebuie apreciate urmările debutului învăţământului sătesc, ale paşilor săi pe linia perfecţionării şi adaptării continue la

cerinţele instruirii şi educării tinerelor generaţii, la pregătirea şi formarea lor în spiritul patriotismului, al afirmării idealului naţional.

Sperăm că demonstraţia noastră in micro a convins că acolo unde carte nu a fost, nimic nu e.

De la A la Z DESPRE ZIDITORI ŞI ZIDIRI

I. NEDELEA Dacă rândurile de mai jos se vor plasa – şi vor fi percepute ca atare – în zona echilibrului şi a aprecierilor ponderate,

înseamnă că autocomenzile autorului de a părăsi starea de emoţie şi încântare entuziastă vor fi fost executate...

Noua carte a lui Gheorghe Postelnicu – Dicţionarul dascălilor pârscoveni: educatoare,

învăţători, profesori, preoţi. 1830-2010, despre care, în Întrezăririle pârscovene, s-a pronunţat

deja, din interiorul breslei scriitoriceşti şi a celei didactice, prozatorul şi profesorul Titi Damian –

se abate, prin substanţă, de la parcursul propriu-zis literar al semnatarului unor valoroase volume

de proză şi critică sau istorie literară, luminând o altă valenţă a personalităţii acestuia; una mai

apropiată de profesia căreia i-a dedicat decenii întregi de apostolat.

Contribuţiile sale beletristice şi critice se subordonează, firesc, configurării unui profil distinct

în plan literar, prin apariţii editoriale consistente, propuse unui mediu nu tocmai primitor la nivel

naţional, într-un ritm (anul şi volumul!) grăbit parcă pentru recuperarea timpului consacrat, până

către vârsta maturităţii depline, acumulărilor culturale, pe care, apoi, asociate talentului şi

abilităţilor creatoare, le vor dezvălui romanele, povestirile, eseurile critice ori lucrările monografice

de istorie literară. Chiar dăruite semenilor, respectiv cititorilor, ele erau / sunt, în primul rând,

izbânzi personale, „material” integrat unei construcţii pe care fiecare aspirant la recunoaştere din

partea contemporanilor şi a posterităţii şi-o doreşte „mai rezistentă decât bronzul”.

Dicţionarul, în schimb, se sustrage acestui ţel şi logicii sale, constituindu-se primordial într-o operă de slujire a „celorlalţi”, a

confraţilor din învăţământ , dar şi a comunităţii în ansamblul ei. În acest sens, el se situează, între gesturile culturale ale lui Gh. P.,

mai aproape de revista de faţă, cvasiunică şi ea, aducătoare în mai mică măsură de profit în planul prestigiului şi de satisfacţii

personale şi servind, prioritar, interese comunitare mai mult sau mai puţin asumate de masa de virtuali beneficiari. Obştea comunei,

prin oricare dintre cei ce au fost sau vor fi cititori ai Dicţionarului, nu poate tăgădui că acesta îi face cunoscute valorile, pentru a fi

respectate şi a servi ca modele, creează o imagine cuprinzătoare a unui sector al vieţii spirituale locale (cel mai important, dat fiind

că biserica este meritoriu inclusă), tezaurizează date, informaţii etc. de vădit interes şi folos pentru cei de azi şi de mâine.

Pe de altă parte, dacă, în câmpul literaturii, autorul s-a confruntat mai ales cu sine, cu propriul potenţial, strădaniile vizând ca

excepţie documentarea şi de regulă resursele interioare, Dicţionarul a impus, după cum era de înţeles şi după cum confirmă şi

Prefaţa, o muncă asiduă (aş scrie titanică, dacă nu m-aş teme de cuvintele mari) de investigare a izvoarelor (nu numai arhivistice) şi

o necontenită mobilizare a capacităţii de rezistenţă în faţa reticenţei, indiferenţei ori chiar adversităţii unor surse umane.

Pentru cele aproape 180 de pagini, 180 de ani de istorie a învăţământului pârscovean, 180 de articole sau pentru referinţele

rezervate celor 11 amplasamente de şcoli şi 7 biserici, cartea precizează ca repere ale elaborării intervalul martie 2012 – martie

2013. Ar fi de presupus că cele 12-13 luni reprezintă, de fapt, durata redactării (dublată de căutări de noi date), ea continuând

preocupări mai vechi de culegere (şi nu doar în memorie) a informaţiilor, în virtutea unui proiect amânat pentru vremuri mai

prielnice răgazului creator. Dacă însă acesta este chiar răstimpul real dedicat invocatului proiect (făcând, fireşte, abstracţie de ceea

ce a adunat dascălul, în minte şi suflet, de-a lungul anilor, ca profesor şi chiar ca elev şi ca simplu trăitor la Pârscov), atunci ne

aflăm şi în faţa unei adevărate performanţe. Cu atât mai mult, cu cât celor 180 de intrări ordonate alfabetic (ceea ce-i atribuie

volumului calitatea neîndoielnică de dicţionar) li se adaugă zeci, dacă nu sute de alte nume menţionate în liste de colegi, înaintaşi ori

urmaşi ai celor „privilegiaţi” prin tratări speciale. Cei doar amintiţi – fie pentru că n-au lăsat urme depistabile ale mişcării la care i-a

obligat viaţa, fie pentru că eventualele surse s-au arătat parcimonioase şi bănuitoare (vezi Prefaţa şi mâhnirea pe care o emană) – ar

putea deveni „posesori” de fişe separate de dicţionar, dacă apariţia actualei ediţii ar declanşa, cum ar fi de aşteptat, o adevărată

avalanşă de informaţii noi, adăugiri la cele vechi, precizări, îndreptări etc. dinspre cei care au aflat de inedita întreprindere ori şi-au

simţit biruită reticenţa şi potolite suspiciunile.

Este evident pentru oricine a parcurs-o, chiar dacă nu a intenţionat decât s-o răsfoiască, alegând paginile de interes direct (în care

se regăseşte el însuşi ori colegii şi cunoştinţele, ceea ce ar adăuga încă un argument pentru statutul de dicţionar), că această carte,

care ne uimeşte cu lucruri neştiute chiar şi despre cunoscuţi, nu-i de citat, ci de citit. Oricum, citatele nu-s lesne de selectat din

mulţimea imensă a celor ce ar merita să fie aduse în atenţie. Extragerea unor fragmente, revelatoare, de pildă, pentru capacitatea

autorului de a alcătui portrete memorabile din câteva trăsături inspirat reliefate sau sinteze de final evocând profilul profesional şi

50

Idem, „ Anuarul ... pe anul şcolar ...”, idem, 1868, pp. 76-77 şi 278-279

ÎNTREZĂRIRI 26

moral al (aproape) fiecărui „ziditor de raze”, cum îi numeşte pe „învăţători”, a izbutit-o T. D. în recenzia din nr.3 al revistei, lui

însuşi fiindu-i greu să ţină în frâu tentaţia reproducerii de mostre ale talentului literar al lui Gh. P., dar eliberându-l, în acelaşi timp,

pe sus-semnatul de riscurile alegerilor insuficiente şi renunţărilor prea numeroase. Aşa încât, în urma trecerii peste relatările despre

180 de destine cu impacturi de diferite intensităţi asupra procesului didactic din perimetrul de odinioară şi de astăzi al unităţii

administrativ-teritoriale numite comuna Pârscov, vom face uitate ziceri care ne-au surprins prin profunzimea ideilor, originalitate,

prospeţime, valoare literară..., trecând în revistă, în continuare, alte câteva impresii şi observaţii.

Punând cap la cap fişele de dicţionar şi orânduindu-le în cuprinsul unei alte arhitecturi decât cea alfabetică, noul volum (Editura

Sfera; tehnoredactare şi coperta – Elisabeta Postelnicu) se transformă într-o monografie sui-generis a învăţământului pârscovean şi a

comunei pentru ultimele aproape două secole. O lucrare cu virtuţi ştiinţifice, dar şi pronunţat literare, în care datele exacte,

prezentate fără înlesnirile pe care le-ar fi presupus un şablon, se împletesc mai întotdeauna cu relatări de fapte şi întâmplări

interesante din viaţa celor evocaţi; cu detalii pitoreşti şi/sau semnificative; cu digresiuni care ne introduc în specificul existenţei

rurale din vremuri mai vechi ori mai noi. Aflăm, de pildă, cum a ars biserica din Pârscovu de Jos; că Ion Goiceanu din Măgura a

livrat piatră pentru Hanul lui Manuc; că la Bădila, în deceniul al treilea al secolului trecut, se ţineau cursuri de tâmplărie şi croitorie

pentru adulţi; că foarte mulţi preoţi dintre cei care au înnobilat orizontul spiritual local au pătimit în închisorile comuniste; că

dăscăliei, la un moment dat, îi erau preferate (date fiind câştigurile) cărăuşia şi negoţul, ceea ce ne trimite gândul către actualitate;

că, pentru a ajunge la parohie, printre văgăuni, un preot s-a folosit, după ce căluţul a cedat, de un “atelaj 4x4”, „o căruţă cu boi

învingătoare de şleauri”; ne reamintim (cei care l-am rostit) conţinutul angajamentului pionieresc şi sărbătorile politice de care

dascălii erau obligaţi să ţină seama etc. Dintre detaliile cu putere evocatoare, ar mai fi de extras măcar cele despre “Drumul

şcolarilor” de la Puţu-n Luncă, bradul din curtea şcolii de la Bădila, insula de verdeaţă de la Ocolul Silvic, soarta gorunului de la

Icoană, torentul care străbate curtea şcolii din Pârscovu de Sus ş.a.m.d.

Ilustrative pentru talentul literar care răzbate din filele Dicţionarului sunt, de asemenea, în contextul general al scriiturii care-l

singularizează printre alte lucrări organizate alfabetic, nuanţele şi subtilităţile de care beneficiază portretele celor consideraţi a

influenţa în sensul armoniei “pulsul vieţii prin delicate atingeri de suflet”, arta ironiei blânde de care Gh. P. se lasă câteodată ispitit ,

abilitatea de a îmbina eufemismul cu afirmaţia necruţătoare, exprimările cu învăluiri de mister pentru aprecieri nefavorabile,

introducerea în arsenalul caracterizărilor a unor versuri (Goga, Arghezi)…

Mai puţin îndreptăţit şi în stare de a depista lipsuri din carte (cei vizaţi ori cei ce i-au cunoscut / îi cunosc vor interveni cu

completări şi cu lămuriri asupra unor eventuale erori, inadvertenţe), autorul acestor rânduri se întreabă doar de ce Ilie Manolache,

menţionat ca reper şi pomenit mai ales în intrarea consacrată fratelui Gheorghe, nu s-a bucurat de o tratare separată; sau de ce

preotul Dobrescu (se pare surghiunit la Pârscov pe motive politice), pentru care bunica Smaranda avea un adevărat cult, nu se

regăseşte pe nicăieri.

…Dacă, mai sus, n-am reuşit să mă sustrag cu totul de sub imperiul emoţiei (totuşi judecăţile la adresa cărţii şi autorului se

pretind a fi obiective), voi avea poate circumstanţe atenuante mărturisind, în final, că eliberarea de sub plăcuta povară a afectivităţii

marcate de recunoştinţă şi nostalgie i-ar fi imposibilă oricui i-a avut ca dascăli de neuitat, dintre personajele Dicţionarului, pe

învăţătorii Aurica şi Mircea Georgescu şi pe admirabilii profesori Sevastiţa şi Nelu Popescu, Ligia Giurescu, Viorica Pietraru… La

icoana lor din propria memorie afectivă mă închin cu smerenie…

VERSURI DE CRĂCIUN Constantin COSTEA

Coboară razele de lună IN AJUN NOAPTE SFÂNTĂ

In noaptea sfântă de Crăciun,

Mijeşte-o stea, blândă lumină, Iarna cerne-n valuri neaua argintie Luna asfinţeşte, copcă-n cer deschisă,

Vestind un an mai bun. Peste satul, tainic, cufundat în noapte ; Şi priveşte-n jur ca în alte dăţi…

Şi stau copiii lângă vatră Vântul îşi răsfiră plângerea pustie, Doar o rază blândă mugurită-n clisă

Visând în seara de Ajun, Ce se sparge-n vale în firave şoapte. Abia mai mijeşte prin pustietăţi.

Aievea să le bată-n poartă

Bătrânul Moş Crăciun. O colindă sfântă taie înserarea O aură sfântă bântuie-n fereastră

Din slăvi pogoară lângă pom, Şi pluteşte dulce în albe văzduhuri, Sărutând şăgalnic, chipuri de copii

La ceas târziu de noapte, Alungând din case spaima şi-ntristarea Pare o nălucă-n liniştea albastră

Un trup firav cu chip de om, Şi de pe coclauri ale nopţii duhuri. Şi se sparg în ea sute de făclii.

Vorbind mai mult în şoapte :

« Să creşteţi mari şi plini de har, Este seara sfântă, seara de Crăciun, Din cer se coboară milostiva pace

Noroc s-aveţi şi minte, Bucurie-n inimi, gânduri de noroc, Parcă ne mângâie bunul Dumnezeu,

Vă miluiesc cu câte-un dar Astăzi tot creştinul poartă-n al său sân Gândul împietreşte, apoi se desface,

Spre-aducere aminte. Un sfios şi palid fir de busuioc. Umbră întristată pe obrazul meu.

Iar la hotarul dintre ani,

Vă fac sfântă urare : Tremură în casă pala lumânării, Sfânta preacurată, Fecioara Maria,

Părinţi, fetiţe, băieţaşi, Ne-nchinăm smeriţi, ne-nchinăm cu dor, Sfios mă sărută pe obrazul trist,

Mulţi ani, la fiecare ! » Că se naşte, iată-n Ziua Luminării Aprig se-nfioară ascultând urgia

Domnul nostru drag, Iisus Hristos. Strângând tot mai tare pe micuţul Christ.

ÎNTREZĂRIRI 27

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE CRĂCIUN

Alina ANTOFIE

Primul moment important din cadrul sărbătorilor de

iarnă este Ignatul sau Inătoarea (“o femeie lacomă ṣi urâtă,

care mănâncă lumea”), situat la sfârṣitul postului, pe 20

decembrie, când în fiecare gospodărie se taie porcul. Se crede că

în noaptea anterioară, porcii visează sânge sau văd cuţitul în apa

care li se dă să bea şi trebuie tăiaţi. Totodată sacrificarea

porcului este însoţită de anumite restricţii comportamentale,

acestea fiind, de fapt, ecouri ale unor îndepărtate practice

ritualice în care porcul era sacralizat: în Movila Banului cel care

aude porcul guiţând la Ignat nu mai lucrează nimic în ziua

respectivă; în Spătaru există aceeaşi interdicţie pentru cel care

vede sângele porcului înjunghiat; în Pătărlagele, nu se toarce din

ziua de Ignat şi până după Bobotează; în schimb în Izvorul

Dulce, poate toarce numai femeia ce aude porcul guiţând la

Ignat1. După o anumită rânduială, moştenită din generaţie în

generaţie, se face înjunghiatul, pârlitul şi ciopârţitul porcului; se

crestează partea superioară a căpăţânii în formă de cruce,

presărându-se un praf de mălai şi sare în crestături, repetându-se

în anumite momente urarea “Să-l mâncaţi sănătoşi!”, se bea

ţuică şi are loc “pomana porcului”.

În locurile unde porcii se taie în această zi, după ce s-au

înjunghiat, se aşterne câte un sac peste ei, iar deasupra încalecă

un copil, ca să nu se strice carnea până la Crăciun.

«Porcul care n-a fost tăiat în ziua de Ignat d-aci încolo

nu se mai îngraşă, nu mai pune carne pe el şi nu mai mănâncă,

căci în ziua de Ignat şi-a visat cuţitul.»2

Sărbătorile Crăciunului sunt aşteptate cu multă bucurie

de toată lumea.

Crăciunul, sărbătoarea naşterii lui Iisus Hristos, era

considerat la sfârşitul secolului trecut drept “sfântul cel mai

bătrân”, “un păstor bătrân cu barbă albă”, “stăpânul staulului

unde s-a născut Hristos”. În Sibiciu încă mai circulă legenda

naşterii lui Hristos: Sfânta Fecioară nu a cerut adăpost, ci numai

ajutor la naştere; nevasta lui Crăciun „a moşit-o şi mâinile i s-au

făcut de aur”, dar Crăciun i le-a tăiat; zadarnic însă, căci Maica

Domnului i le-a pus la loc. Atunci acesta ceru iertare, iar Maica

Domnului i-a zis: Iată, te iert şi ziua naşterii Fiului meu să se

numească după numele tău, Crăciun”.

Această sărbătoare este marcată de o mulţime de

credinţe, restricţii comportamentale, practici magice sau

manifestări spectaculoase. Obiceiurile formează un mecanism

activ al vieţii sociale, un mecanism creator şi păstrător de ordine,

un mecanism creator de cultură, deosebindu-se prin acestea de

celelalte categorii ale folclorului, de basme, de cântecele epice şi

chiar de cele lirice care vorbesc mai mult despre situaţiile în care

se găseşte omul, despre anumite întâmplări ale vieţii sociale.3

Perioada dintre Crăciun şi Bobotează este numită “câşlegi” sau

“câşlege”, iar zilele de 25, 26, 27 decembrie sunt “ale

Crăciunului”.

În unele zone ale ţării noastre se crede că în noaptea de

Crăciun se deschide cerul, se mai spune că acum animalele

vorbesc între ele sau este cunoscută legenda despre animalele

care spun că stăpânul lor va muri peste trei zile.

1Gh. Enache, Sărbătorile de iarnă în judeţul Buzău, pag. 4.

2 Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Colecţia Mythos,

Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1997, pag. 263. 3Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers,

Bucureşti, 1999, pag. 8.

În preajma acestei sărbători, femeile se ocupă cu

făcutul turtelor şi al colacilor pentru ziua de ajun; turtele se

mai numesc şi scutecele lui Iisus, închipuind după credinţa

poporului, pe cele ce au slujit la naşterea pruncului Hristos.

Turtele se prepară după o reţetă străveche: aluat nedospit,

subţiat cu făcăleţul şi copt pe plita sobei. O parte din aceste

alimente sunt destinate colindătorilor. Se spune că din acest

aluat nu se împrumută, el fiind dospit ca să se ouă găinile şi să

fie sănătoase peste vară, iar vitele să fete. Sunt şi unele

gospodine care se feresc de vecinele lor care vin intenţionat să

ciupească câteva fărmături de aluat, urmărind prin aceasta să

ia sporul şi mana vacilor de la acea casă.4

Există multe datini şi credinţe mărunte legate de ziua

Ajunului, precum: în seara de 23-24 decembrie, flăcăii se duc

pe la familiile care au fete mari şi le urează noroc şi fericire la

măritiş; gospodarii îşi strâng de prin sat toate lucrurile pe care

le-au dat cu împrumut, pentru ca sfintele sărbători să le

găsească acasă, altfel se crede că ele vor plânge; unele femei

se scoală înainte de răsăritul soarelui şi aruncă spre răsărit

mâncare păsărilor de curte, socotind că astfel, păsările nu le

vor strica semănăturile din grădină, la primăvară; iar alte

femei iau o poală de paie din stratul porcilor, cu ochii închişi,

o duc în casă şi se aşază pe ea, ca să le stea peste vară cloştile

la clocit; gospodarii pun nuci în vasul cu apă din care urmează

să-şi toarne pentru spălat, ca să fie oamenii sănătoşi peste an.

Străinul care intră în bătătura unui om nu trebuie să-i închidă

poarta, ci gazda trebuie s-o închidă, ca să nu i se închidă

norocul, să nu i se taie calea peţitorilor, dacă au fete mari în

casă.5

Specificul sărbătorilor de iarnă este dat, la fel ca în

toate satele româneşti, de prezenţa manifestărilor spectaculare,

continuatoare ale unor mai vechi practice cultice, actualizate

de tinerii satului începând cu ajunul Crăciunului şi continuând

până către Sf. Ion, în care este antrenată întreaga comunitate:

Ajunul, steaua, colinda, plugul, pluguşorul, capra, vasilca,

semănatul, sorcova, iordănitul etc.

Colindatul deschide, de obicei, ciclul celor 12 zile

ale sărbătorilor Anului Nou, începând în seara de ajun şi

continuând în unele locuri şi în ajunul şi în ziua Anului Nou.

Obiceiul de “a colinda” însemna, de fapt, a merge din casă în

casă cu diferite urări. Colindele copiilor sunt scurte, vestesc

sărbătoarea, urează belşug în miei, viţei, purcei, pui etc. şi cer,

în versuri pline de haz, darurile cuvenite: alune, mere, pere,

colaci etc.6

În Gura Teghii, probabil şi sub influenţa mediilor

culte, se credea că “cei care colindă sunt urmaşii magilor ce

vestesc Naşterea Domnului şi primeau în ziua de Crăciun

prima împărtăşanie de la preot”. De asemenea se spune că nu e

bine să respingi primii colindători că respingi norocul.

În ziua de Crăciun, când se prăznuieşte Naşterea lui

Iisus Hristos, oamenii merg la biserică, sunt veseli şi îngrijit

îmbrăcaţi, căci aşa vor fi tot anul; acelaşi comportament este

respectat şi în ziua de Anul Nou. În această zi, femeile împart

“pe la vecini şi rude” carne de porc, colaci, plăcinte şi mere,

uneori şi colivă “pentru morţi”,7 fiind evident faptul că unul

4 Tudor Pamfile, op. cit., pag. 270.

5 Tudor Pamfile, op. cit., pag. 280-282.

6Mihai Pop, op. cit., pag. 49.

7Gh. Enache, op. cit., pag. 7.

ÎNTREZĂRIRI 28

din aspectele importante ale sărbătorilor de iarnă este legat de

cultul morţilor.

Crăciunul este, aşadar, cea mai frumoasă şi cea mai

aşteptată sărbătoare de peste an, atât de copii, cât şi de adulţi,

fiind dominată de veselie, voie bună, credinţă şi nădejde.

BIBLIOGRAFIE

1. Gh. Enache, Sărbătorile de iarnă în Judeţul Buzău,

Editura Evenimentul Românesc Group, Buzău, 2005.

2. Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura

Univers, Bucureşti, 1999.

3. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura

Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

4. Ovidiu Papadima, Literatură populară română,

Editura pentru Literatură, 1968.

5. Silviu Angelescu, Mitul şi literatura, Editura

Univers, Bucureşti, 1999.

TRADIŢII, CREDINŢE, OBICEIURI : URSITOARELE Constantin COSTEA

Concepţia populară despre viaţă şi moarte, despre existenţă în general, este deosebit de interesantă şi îşi are rădăcinile în

străvechile mituri tracice şi geto-dace. Dincolo de percepţia creştină potrivit căreia soarta omului este hărăzită de Dumnezeu căruia

trebuie să ne închinăm şi să-i aducem mulţumiri, există o concepţie populară întâlnită în toate zonele etnografice ale ţării care vine

de demult, din vremuri ancestrale şi care are o vădită nuanţă păgână. Potrivit viziunii populare, soarta fiecărui om este hărăzită pe

această lume de trei ursitoare care vin în cea de-a treia seară după naştere la căpătâiul noului născut pentru a-i ursi destinul.1 Aceste

fiinţe de sex feminin şi de vârstă diferită, vin la casa noului născut fără a fi observate de părinţi sau cunoscuţi. Una poartă o furcă de

tors în brâu, alta fusul pe care se toarce viaţa omului şi alta foarfecele cu care taie firul vieţii şi atunci omul moare. Una îi hărăzeşte

să fie sărac, dar cinstit, alta să fie hoţ, alta să fie bogat, mintos şi frumos, iubit şi iubitor de femei. Ursitoarea cea mai tânără are

puterea de a decide, pentru că aşa cum va hotărâ ea, aşa va fi. Motivul este frecvent întâlnit în basmele noastre populare când

ursitoarele vin la căpătâiul feciorului de împărat pentru a-i hotărî destinul. Respectivele Ursitoare puteau fi influenţate în a ursi de

bine pe noul născut dacă părinţii acestuia, împreună cu moaşa care l-a asistat, pregăteau pentru acestea o masă cu mâncăruri alese,

roade, bani şi obiecte preţioase pentru ca acestea să ursească bine. Se zice că cei care erau treji, împreună cu moaşa, auzeau cele

hărăzite de Ursitoare dar nu aveau voie să răspândească taina şi nici să schimbe destinul hotărât de Ursitoare.2 In viziunea populară

Ursitoarele reprezintă fiinţe imaginare, magice, surori ale Ielelor (vezi C. Costea, Ielele, Întrezăriri, Anul I, Nr.3, Octombrie, 2013),

asemănătoare zânelor din basmele noastre populare care au menirea să decidă soarta omului. Mitul Urselor sau Ursitoarelor este

cunoscut încă din Antichitate şi a fost preluat de daco-geţi din mitologia greacă, în care, aceste fiinţe fantastice erau cunoscute sub

numele de Moirae (Moire), fiice ale lui Zeus şi ale zeiţei Themis. Se numeau Clothos, Lachesis şi Atropos şi erau înfăţişate ca trei

bătrâne nemiloase care nu ştiau ce este iertarea şi care erau hărăzite de zei cu misiunea de a controla viaţa oamenilor de la naştere

până la moarte. Se zice că până şi Hera, mama zeilor, se temea de ele.3 In tradiţia românească, însă, Ursitoarele sunt percepute

diferit de cele din mitologia greacă. Sunt nişte fecioare tinere, neasemuit de frumoase, pure fizic şi moral. La români, Ursitoarele au

devenit fete mari, zâne surori, nepătate şi nemuritoare. Potrivit tradiţiei aceste zâne vin în nopţile fără soţ pentru a decide soarta

noului născut. In zonă se povesteşte despre pregătirea unui aşa-zis festin special, numit « cină a Ursitoarelor » compusă din pâine

din grâu curat, o găină friptă, vin şi trei bănuţi de aur sau argint. Trei zile după naşterea pruncului, părinţii acestuia trebuie să fie

bucuroşi şi veseli pentru că tristeţea lor ar putea să le moleşească şi să le indispună pe Ursitoare, iar prorocirea va fi pe măsura

umorii lor.4 După tradiţia locală, Ursitoarele sunt trei la număr, în funcţie de menirea lor. Ursitoarea propriu-zisă, cea mai mare

dintre ele este cea care ţine furca de tors şi fusul. Se zice că ea umblă îmbrăcată într-o blană de aur, având la brâu o furcă de care

este legat un caier de lână albă sau neagră amestecată cu mătase şi fire de aur. Cea mijlocie, Soarta, este cea care îi prezice noului

născut destinul, iar cea de-a treia, Moartea, este cea care îi curma firul vieţii. Ele vin în taină la casa copilului, iar la primul cântat al

cocoşilor intră şi gustă din bucatele aflate pe masă. După ospăţ, cea cu furca îşi strânge caierul în furcă, probează fusul între degete,

apoi începe să toarcă. In acest timp celelalte două Ursitoare se ocupă de copil. Ursitoarea mijlocie îl leagănă iar cealaltă îi cântă :

« Vino Doamne / De-l adoarme / Şi tu maică vin’ şi cânta ; / Că i-om de floare aleasă / Mândrele să îl iubească. /

I-om da vargă de alun / Să ajungă fecior bun. / I-om face caval de soc / Să cânte la oi cu foc. / I-om da straie de mătasă / Să fie de

viţă-aleasă, / Să aibă noroc şi minte / Grai ales, miere-n cuvinte. / Să aibă teamă de sfinţi / Şi mult noroc la arginţi ; / La toată lumea

să spui / Alt fecior ca tine nu-i. »5

După prezicere, ghemul vieţii este ascuns de Ursitoarea cea mică, cunoscută în popor sub numele de Curmătoare (cea care

curmă firul vieţii) sau Moartea, într-un loc pe care îl ştie numai Ursitoarea care se mai numeşte Depănătoarea sau Soarta (cea care

deapănă firul vieţii). Momentul venirii Ursitoarelor la căpătâiul pruncului se desfăşoară după un scenariu ritualic bine regizat. In

tradiţia populară românească cuvântul de întâmpinare este rostit de moaşă, o femeie foarte respectată în lumea rurală, care este

considerată, de fapt, purtătoarea soliei dintre lumea reală şi lumea umbrelor. Invocarea este deosebit de caldă şi seamănă aproape cu

un descântec: « Ursitoarelor, / Bunelor şi sfintelor, / Să vă aducă Dumnezeu curate, / Luminate, / Bune ca pâinea, / Dulci ca mierea,/

Line ca apa. / Fiţi de bine purtătoare, / Curăţaţi-ni-l de rele, / Apa sfântă să ni-l spele; / Să-l mândriţi ca aurul, / Să-i trimiteţi Faurul,/

Să-l îmbogăţească, / Lumea să-l cinstească! / Să-i scrie profeţii / Binele în Cartea Vieţii ! / Apără-ni-l Doamne ! »6

1. S. Munteanu, I. Toşa, Cultura populară buzoiană în fonduri documentare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Mousaios, vol.X,

Buzău, 2005, pp. 242-243. 2. G. Călinescu, Principii de estetică, Editura Minerva, Bucureşti, 1968, p. 93.

3. Anca Balaci, Dicţionar mitologic greco-roman, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p.86.

4. G. Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, 1965, p.98.

5. Adevărul, Naşterea şi Ursitoarele, 19.07.2007.

6. Daniela Purcaru, Ursitoarele, zâne care prevestesc destinul, Click pentru femei, 10 oct.2013.

ÎNTREZĂRIRI 29

Înspre zori, la al treilea cântat al cocoşilor, se zice că Ursitoarele pleacă grăbite înspre ţara de vânt, cea de dincolo de răsărit

şi de apus. Se mai spune că ceea ce visează mama pruncului în noaptea Ursitoarelor este foarte important deoarece visul mamei se

adevereşte întotdeauna, prezicând, cumva, viitorul noului născut : « Cine caută sub soare / Care dragoste-i mai mare / N-o să afle,

bună seamă / Decât dragostea de mamă; / Ea alină, îngrijeşte, / Mângâie şi ocroteşte, / Vis de aur făureşte / Pentru puiul nou venit /

Ca să crească fericit. »7

Credinţa populară în menirea şi rolul Ursitoarelor este ilustrată şi într-un vechi cântec popular, un cântec de lume, în care

creatorul popular deplânge soarta pe care i-au hărăzit-o Ursitoarele : « Ursitoare, Ursitoare, / De te-aş prinde pe-o cărare, / Din patru

părţi ţi-aş da foc / Că nu mi-ai ursit noroc. / Am trecut pe lângă-o baltă, / Mi-a căzut norocu-n apă; / Am vrut să mă mut din loc, /

Mi-a scăpat norocu-n foc. / Unde-am fost, unde-am ajuns, / Numai jale, numai plâns. / Ursitoare, mi-ai fost rea »8

Marele folclorist Simion Florea Marian menţiona: “Cum se naşte un băiat sau o copilă se înscrie în cer într-o carte care se

numeşte Cartea Sorţii, nu numai numele, ci şi tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine şi zicala: aşa mi-a fost scris»9.

Există, se pare, potrivit credinţelor populare, o legătură între Ursitoare şi Dumnezeu, pentru că firul vieţii le este dăruit

Ursitoarelor de însuşi Dumnezeu, iar acestea trebuie să-l aştearnă pe pământ, aşezând pe el toate întâmplările pe care le întâmpină

omul de-a lungul vieţii, de la care acesta nu se va putea abate cu nici un chip.10

___________________________ 7. Ibidem

8. Flori alese din poezia populară, Editura Tineretului, colecţia B.P.T., 1968, vol.II, p.236.

9. Simion Florea Marian, Naşterea la români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p.23.

10. I. Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, 2002, p.75.

D A S C Ă L I P Â R S C O V E N I

Serghei COLOŞENCO

ORIZONTAL : 1)Familia în care s-a născut profesoara

Elisabeta Postelnicu, având-o ca învăţătoare la Caragele

(Ţuguaitu) pe Elena Vlad. După absolvirea Facultăţii de

Fizică Chimie s-a stabilit la Pârscov, unde a condus

Cercul de electronică din şcoală, a pus bazele

laboratorului de informatică, a coordonat revista

“ABC” şi în prezent asigură tehnoredactarea revistei

“Întrezăriri”. – Învăţătoarea născută la Măgura

(04.04.1949), elevă a Teodorei Dumitrescu şi

absolventă a Liceului Pedagogic din Buzău (1969); a

funcţionat doi ani la Şcoala Trestieni (Maria). 2) La

şcoala din acest sat buzoian au funcţionat, în timp,

profesorii Nicolae Munteanu, Mariana Pleşoiu,

Gheorghe Postelnicu, Genovia Necula, Victoriţa

Vasilescu ş.a. – Învăţătoarea Aneta, până la căsătoria cu

Vasile Grădinaru (1947), a predat la şcolile din Valea

Verzii (Policiori), Târcov, Valea Fântânii, Pârjoleşti şi

Trestieni. 3) Melodia după care se cântă o colindă

(reg.). – Toate lucrurile necunoscute pe care poetul Ion

Gheorghe le-a descifrat de pe cele 55 de tipuri de

monede geto-dace şi le explică detaliat Gh. Postelnicu în volumul apărut în 2010 (sg.). – Curge! 4) Satul în care cadrele didactice

Dumitru Popescu (1891-1963), Elena Monaha (1932-2009), Irina Suditu (1913-2004), Radu Popescu au slujit şcoala cu pasiune şi

devotament. – Imaculate. 5) Termen de comparaţie – Iuliana Tăbăcaru – Târg în peninsula Sinai (Egipt) – Bidiviul leneş al unui

„ţăran robust şi roşu la faţă” de la şareta care l-a adus în satul Poeni pe povestitorul din romanul “Tânărul Veronel”, de Gh.

Postelnicu. 6) Perioadă şcolară – Învăţătorul venit la Şcoala Stănileşti, ca suplinitor, numai pentru un an şcolar, înlocuindu-l la

catedră pe Aurel Bobeică (1945) – La catedră! 7) Profesorul de educaţie fizică inclus de Gh. Postelnicu în “Dicţionarul dascălilor

pârscoveni” (Eugeniu) – 2, 3 lecţii de abecedar! – Nu aceasta. 8) Satul aflat nu departe de Bârlad, unde s-a născut învăţătoarea

Veronica (18.07.1953), fiica adoptivă a profesoarei Tamara Coban; Veronica a predat la şcoala din Pârscov între 1973-1978 – La

şcoala din această localitate a funcţionat, printre alţii, şi Cristache Andrei, pensionat în 1980, după 35 de ani, “cu bune şi rele”.

9) Absolventă a Institutului Pedagogic de învăţători din Galaţi (1965), această învăţătoare a profesat la Trestieni, la şcoala din Vadu

Părului şi s-a pensionat de la Şcoala nr. 3 din Ploieşti, în 2000 (Victoria) – Stau în bănci ! – Eroul evocat de Gh. Postelnicu în

“Tânărul Veronel”. 10) Cântăreaţă pop-rock din Italia (Anna) – Plin de apă – Personalitate a culturii noastre amintită de Gh.

Postelnicu în eseul „Romanele documentare ale lui Florentin Popescu”, inclus în volumul „Critice”, din 2011 (Tudor).

11) Postelnicu Elisabeta – Tatăl profesoarei de biologie Lidia Bărbat şi soţul profesoarei de limba română, Virginia Dumitru din

Vipereşti – 200 (la romani) 12) Învăţătoarea născută în Pârscovul de Jos (04.02.1913), atestată „cu dreptul de a preda la clasele I-

IV”, i-a învăţat buchile abecedarului pe elevii de la şcolile din Oleşeşti, Stănileşti, Cochirleanca, Ciuta, Pănătău – Slabi, Robeşti,

Pârscovul de Jos şi Runcu (2 cuv.).

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

ÎNTREZĂRIRI 30

VERTICAL : 1) Profesorul de istorie Neculai (1951-1997) de la şcolile din Bisoca, Vipereşti, Colţi, Bădila şi Măgura, „un model

al tinereţii veşnice” – Numele a trei cadre didactice incluse de Gh. Postelnicu în „Dicţionarul dascălilor pârscoveni” : Anica,

educatoare în Pârscov, Lunca Frumoasă şi Nişcov ; Constanţa, profesoară de istorie şi geografie la Bădila, Brăeşti, Brătileşti,

Pârscov, etc. şi Nicolae, învăţător (1906-1993), „dascălul teribil al şcolii pârscovene”. 2) Fiica familiei Negrea, farmacistă, al cărei

nume l-a inspirat pe prozatorul Gh. Postelnicu când a scris romanul din 2009 – Învăţătorul născut în Târcov, la 1890, “sufletul

serbărilor organizate de 10 Mai în poiana de la Icoană”, solist şi instrumentist talentat, combatant în primul război mondial, a slujit

şcoala timp de 40 de ani, „un dascăl de o extraordinară omenie” (Marin). 3) „Vâsla de …”, romanul din 2006 al lui Gh. Postelnicu,

în care eroul, Ion Badiu, este prototipul profesorului Ion Nica, „un om care este ceea ce gândeşte” – Învăţătoarea Maria (1910-

1991), mama învăţătorului Dragoş Boerescu. 4) Tei ! – Familia, după tată, a educatoarei Filofteia Costea. Cu acelaşi nume, în anul

şcolar 1949-1950, a fost învăţătoare la Şcoala Pârjoleşti numita Aurica. – În cerc ! – Toma Rodica. 5) Babele de la … , monument

turistic limitrof Vulcanilor Noroioşi, evidenţiat de profesorul Ilie Mândricel în „Vestigii rupestre şi alte locuri magice din Munţii

Buzăului” – Scrierile de proporţii reduse pe care Gh. Postelnicu le-a inclus în volumul „Critice” (2011). 6) Lac în Finlanda –

Document – Unul din fiii învăţătorului Nicolae Popescu din Măgura, profesor la rândul său ; cu acest nume este „alintat” profesorul

de istorie Dumitru Scoroşanu. 7) Numele de familie al învăţătorilor Ioan şi Maria, doi dascăli respectaţi de comunitatea locală din

Lunca Frumoasă – Ion Nica – Serveşte ! 8) Descrierea pe care o face Elena Stroe-Otavă învăţătoarei Aurelia Popescu, referindu-se

la talentul fostei sale dăscăliţe : „Picta, pe pânză, scene din poveşti şi ne dădea la fiecare să coasem pe acel desen, învăţându-ne cum

să le umplem cu aţă colorată, cosând înainte ori în urma acului” – Băutură răcoritoare, preparată prin fermentare din pâine, fructe şi

malţ. 9) Diftong latin – Combustibil şi agent de reducere folosit în metalurgie – Localitate în Egiptul antic. 10) Limbă vorbită în

Zair – Fiica doamnei Aurica din povestirea omonimă a lui Gh. Postelnicu, inclusă în volumul „14 povestiri” (2007). 11) Alexandru

Creangă – Loc gol ! – Diminuări ale elasticităţii ţesuturilor, în special ale muşchilor. 12) Profesoara de biologie de la Robeşti,

Cătina, Pătârlagele şi Valea Muscelului, pensionată în 1999 (Lidia) – Gângurire. 13) Paulina şi Constantin, doi învăţători pe care

i-au avut şcolile din zonă, imediat după primul război mondial – Constantin Ungureanu.

Dicţionar : LER, ASC, OXA, IIC, REIS, BIRA, INU.

P Ă T R A T L I T E R A R

ORIZONTAL şi VERTICAL : 1) Poezie postumă de Mihai Eminescu. 2) Poet

buzoian, autorul volumelor de versuri „Suprafaţa lucrurilor” şi „Fiecare cuvânt

pentru Nicolae Pogonaru” (Marin). 3) Scriitorii Ion şi Horia. 4) Erou din „Viaţa lui

Ştefan cel Mare”, de Mihail Sadoveanu. 5) Dramaturg român, autorul piesei

„Goana după fluturi” (Bogdan).

1)Dă năvală! Fuga! (reg.).

2)Ezitare.

3) Tip de prizonier (var.).

4) Oraş în judeţul Vaslui.

5) Palat fortificat, de origine maură, construit în Evul

Mediu în Spania.

A – B, C – D şi E – F : titluri din volumul „14 povestiri”,

de Gh. Postelnicu.

De la 1 la 4 : alt titlu .

1 2 3 4 5

2

3

4

5

A C E

1

2

3 2 1

4 3

5 4

B D F

ÎNTREZĂRIRI 31

SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Preot Mădălin VLĂSCEANU

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul,

zi în care îl cinstim pe cel care l-a botezat pe Mântuitorul Hristos în Iordan. Sfântul

Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta,

mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron. Naşterea proorocului Ioan s-a

petrecut cu şase luni înaintea naşterii lui Iisus. Naşterea sa a fost vestită de către

îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea la templu. Pentru că nu va da

crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut până la punerea

numelui fiului său. Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezătorul a săltat în pântecele

maicii sale, în momentul în care Elisabeta se întâlneşte cu Fecioara Maria atunci

când aceasta Îl purta în pântece pe Domnul. Deşi a săltat în pântece, Ioan afirma că

"nu-L ştia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Această mărturisire a lui Ioan este adevarată,

căci el nu putea cunoaşte din proprie experienţă că Cel purtat în pântecele Mariei

este Fiul lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae, comentând acest episod,

spune că Ioan "a simţit venind din Acela o lumină, sau de la Duhul Sfânt din El,

care l-a făcut să salte de bucurie. Sunt cunoştinţe care apar în noi în chip tainic, fără nici un efort al nostru de a le

câştiga”. Răspunsul la întrebarea "Cum ajunge să-L cunoască Sfântul Ioan Botezătorul pe Hristos?", îl găsim la

Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care redă mărturia Botezătorului: "Cel ce m-a trimis pe mine să botez cu apă, Acela mi-a

spus: Peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acesta este Cel ce botează cu Duhul Sfânt. Şi am

văzut şi mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu" (In 1, 33-34). Părintele Dumitru Stăniloae, tâlcuieşte acest eveniment

astfel: "Dumnezeu îl poate face pe om să audă în forma omenească ceea ce vrea El să-i spună, şi să vadă în forma în

care văd ochii omeneşti voinţa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost prooroc când Dumnezeu i-a spus cum va

cunoaşte pe Fiul Său întrupat, şi a fost apostol când a văzut pe Duhul Sfânt pogorat peste Hristos şi a auzit glasul Tatălui

cu privire la El. Cum putea vorbi omeneşte Fiul lui Dumnezeu întrupat, aşa şi Tatăl Lui a putut "vorbi" sau face pe Ioan

să-L audă vorbind. Se arată şi în aceasta că omul este după chipul lui Dumnezeu". Sfântul Ioan Botezătorul a inceput să

predice în al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-

2). El a avut menirea de a pregăti poporul pentru primirea lui Mesia şi de a-L descoperi pe Acesta şi a-L face cunoscut

lui Israel. Mesajul principal pe care el îl transmitea era: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!". În condiţiile în

care, omul căzut în păcat nu mai doreşte să se afirme decât pe sine, se vrea atotputernic şi suveran peste tot şi toate,

Sfântul Ioan Botezătorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: "Nu sunt vrednic, că plecându-mă, să-I

dezleg cureaua încălţămintei” (In 1, 27). Deşi afirma de două ori: "Iată Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica păcatul

lumii”, iar după botezul Domnului în Iordan: "Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi a rămas peste

El", mărturiseşte: "Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească". Pare nefiresc ca un om să dorească să se

micşoreze, cu scopul ca aproapele său să sporească. Firesc îi este omului căzut din har, să dorească a creşte şi a se

îmbogăţi pe seama şi în dauna celorlalţi. Semenii trebuie să existe pentru un om căzut în păcat, doar să-l admire şi să-i

slujească.Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar spre a birui mândria. Trebuie să reţinem că avem capacitatea de a

ieşi din noi şi a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Din Evanghelia după Marcu, aflăm că Sfântul Ioan Botezătorul era îmbrăcat în haină din păr de cămilă, încins

cu o curea de piele şi că se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Cămila poate simboliza atât curaţia, cât şi necuraţia.

Dacă în Vechiul Testament ea putea fi privită ca un animal curat pentru că era rumegător, ea putea fi văzută şi ca

necurată, dacă ţinem seama că avea copita despicată.

Dacă rămânem la prima semnificaţie, cea de animal curat, cămila simbolizează poporul ales, în timp ce

necuraţia prefigura neamurile păgâne. Faptul că Ioan purta o haină din păr de cămilă, semnifică chemarea evreilor şi a

păgânilor la Hristos. Cureaua, provenită de la un animal mort, semnifică prin încingerea cu ea, omorârea patimilor.

Cât priveşte hrana sa, trebuie să ştim că albinele şi lăcustele erau considerate a fi curate în Vechiul Testament,

semn că Ioan se hrănea doar cu cele plăcute Domnului. Din Evanghelie cunoaştem că Irod, la un ospăţ prilejuit de

sărbătorirea zilei de naştere, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. În acea vreme, Sfântul Ioan

era întemniţat în castelul lui Irod de la Maherus. Ioan îl mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era

soţia fratelui său. În ura ei de moarte, Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase şi plăcuse oaspeţilor şi

îndeosebi lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului ca răsplată. Biserica a închinat lui Ioan şase sărbători:

zămislirea lui (23 septembrie), naşterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima şi a doua

aflare a capului lui (24 februarie) şi a treia aflare a capului său (25 mai).

Coperta 4 : FANTEZII de Andreea Milena STAN-SCOROŞANU

A APĂRUT :

Gheorghe Postelnicu: „Ultimul poet

dac”, Editura IDEEA EUROPEANĂ

În numărul următor al revistei “ÎNTREZĂRIRI”:

Anul omagial Constantin BRÂNCOVEANU

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

NOU

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată de Consiliul

Local al comunei Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Ion Nica, Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu.

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.