revista bogdania, nr. 6, septembrie 2014

of 72 /72

Upload: revista-bogdania

Post on 07-Apr-2016

241 views

Category:

Documents


4 download

DESCRIPTION

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

TRANSCRIPT

Page 1: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014
Page 2: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie

şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară

Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

REDACŢIA

Redactor şef: Ionel MARIN

Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia

Redactori: Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase

Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru,

Ion Ionescu Bucovu.

Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA);

Mihai Marin (Spania)

Secretar de redacţie: Eugenia Enescu

Membri de onoare: - Acad. VALERIU D.

COTEA, membru titular al Academiei Române;

Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA),

membru USR şi al ARA; Inventator Iustin Capră;

Ing. Gheorghe A. Stroia, membru corespondent

Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte.

Adresa redacţiei: Focşani, Str.

Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul

Vrancea.

Telefon mobil: 0752862369.

Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-

mail: [email protected]

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro

În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund

în mod direct de conţinutul materialelor publicate

sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Anul II, Nr. 6, septembrie

2014

ISSN 2343-8061

Cuprins

1. Ionel Marin: C-tin Brâncoveanu, candelă a

credinţei, troiţă vie a dragostei de neam, pag. 3

2. Năstase Marin, eseul :“Limba, etichetă a

identităţii”, pag. 6

3.Im memoriam: V. Sterom, poetul esenţelor tari,

pag. 9

4. Aniversare: “Slova creştină”, pag. 11

5. Michaela Al Orescu: Străvechimea numelui

(toponim) ARDEAL, pag.12

6. Dedicaţii limbii române: Gr. Vieru, C.P. Bălan,

Gh. Stroia, I. Boca, Gh. Petrovai, I. Croitoru, N.

Stănescu, pag. 14

7.Poezii: Anghel Hoţu, C. Gavrilescu, M. Orescu,

V. Sterom, Ion Bucovu, C. Stan, Ed. Zalle, Gh.

Răducanu, C. Balaban, M. Bilic, N. Vrânceanu,

Maria Filipoiu, Stejărel Ionescu, Olguţa Trifan,

Sava Diana Flavia, Hotca Marian, D. Bărbulescu,

D. Bârcă, N. Doftoreanu, A. Luchian, M. Didu,

Mihai Rujoiu, Mihai Rujoiu, A. Stan, D.

Sprîncenatu, Ardielean Mioara, pag. 18

8. Proză: Nicolae Vasile, R. Magdan, L. Macovei,

Lenutza Prohnitschi, C. Acatrinei, pag. 37

9. Debut: Carmen-Alexandra Buruiană , pag. 52

10. Poveşti pentru copii: Adrian N. Popescu, N.

Marin, pag. 53

11. Cronici literare: Mihaela Rotaru, L. Gruia,

Octavian Mihalcea, pag. 58

12. Traduceri: Cristian Ţîrlea, pag.63

13. Artă: Luisa BARCAN: “Acuarela, profesiune

de credinţă”, pag. 64

14. Evenimente culturale: Festivalul naţional

“Bogdania”, ediţia aIII-a, 2014, Instantanee

cultural-artistice dedicate Zilei Limbii Ronâne,

lansare de carte, pag. 65

15. Proiecte culturale în derulare, pag. 70

Coperta: Eugenia Enescu

Page 3: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

3

Constantin Brâncoveanu, candelă a

credinţei, troiţă vie a dragostei de neam

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româ-

ne, în şedinţa din 29 octombrie 2012, a

aprobat iniţiativele Patriarhului României

privind declararea anului 2014 în

Patriarhia Română ca „Anul omagial

euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al

Sfintei Împărtăşanii)“ şi „Anul

comemorativ al Sfinţilor Martiri

Brâncoveni“.

Iniţiativa privind proclamarea în anul

2014 a „Anului comemorativ al Sfinţilor

Martiri Brâncoveni“ are în vedere

cinstirea după cuviinţă, la împlinirea a

300 de ani de la moartea lor martirică, a

Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Constantin

Voievod cu cei patru fii ai săi, Constan-

tin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul

Ianache.

Recunoştinţă şi sfinţenie: aducerea

osemintelor sale în ţară (1720), primul

parastas la mormântul voievodului (1914),

paşi pe calea cinstirii sale ca sfânt (1932 –

depunerea osemintelor în altarul Bisericii

„Sfântul Gheorghe“ Nou din Bucureşti,

1934 - reînhumarea osemintelor cu cinstea

cuvenită unui voievod), proclamarea

canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni:

Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi:

Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi

sfetnicul Ianache, prin hotărârea Sfântului

Sinod din 19 iunie 1992. Brâncovenii, în

anul 1992, sunt canonizaţi şi trecuţi în

rândul sfinţilor, ca şi Ştefan cel Mare.

Constantin Brâncoveanu s-a născut în

anul 1654 din părinţii vornicul Papa

Postelnicul şi Stanca Cantacuzino.

Constantin a crescut fără tată, deoarece

acesta moare pe când avea doar un an.

Este crescut de mama, de bunica

dinspre tata Păuna Greceanu şi de

unchiul său, Stolnicul Constantin

Cantacuzino, pe care ajunge să-l

iubească ca pe un tată.

De-a lungul vieţii Brâncoveanu, A deţinut

diferite funcţii precum: aga, postelnic,

spătar şi logofăt. Moartea subită a lui

Şerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin

Brâncoveanu în rolul de domn al Ţării

Româneşti între 1688-1714. Ţara, în

această perioadă, cunoaşte o mare înflorire

culturală şi spirituală. S-a realizat un

progres economic, o reformare şi

modernizare a statului.

Epoca brâncovenească a deschis porţile

occidentale, îmbunătăţind raporturile

dintre răsărit şi occident. Principalele

direcţii ale politicii domnitorului

Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea

rolului statal; reorganizarea sistemului

fiscal; promovarea unor relaţii strânse cu

Moldova şi Transilvania. Până în anul

1709, a reuşit să menţină o politică

echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi

era vasal, şi Sfântul Imperiu Roman

(Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese

până la hotarele Ţării Româneşti (după

cucerirea Transilvaniei, recunoscută de

Poarta Otomană prin tratatul de pace de la

Karlowitz, din 1699).

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, a

fost un permanent sprijinitor al culturii. În

Page 4: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

4

cei 26 de ani de domnie, s-a dovedit un

bun administrator al avuţiilor ţării,

instaurând o epocă de prosperitate şi de

pace. În timpul domniei lui, ţara a înflorit.

S-au construit biserici (ex: Brâncoveni,

Surpatele, Viforîta, Biserica Sf. Gheorghe

din Bucureşti, biserica din Făgăraş,

Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Palatul

Mogoşoaia din Bucureşti, în Buzău şi

altele). A înfiinţat tipografii unde s-au

tipărit nenumărate cărţi în limbile greacă,

slavonă, dar şi română. Spre exemplu, a

retipărit Biblia lui Şerban Cantacuzino în

româneşte. A sprijinit bisericile şi

mănăstirile ortodoxe din părţile Siriei,

Caucazului, Arabiei, Mănăstirea Sf.

Ecaterina de la muntele Sinai, precum şi

mănăstirea şi biserica de la muntele Athos

din Grecia. A ajutat cu bani şi cărţi

bisericeşti pe ortodocşii credincioşi din

Ardeal şi a sprijinit lupta lor împotriva

catolicizării acestora. A înfiinţat şcoli în

diferite mânăstiri – Sf. Gheorghe Vechi şi

Colţea, în Bucureşti – precum şi biblioteci,

unde au fost achiziţionate lucrări de

cultură procurate din marile capitale ale

Europei de Apus – biblioteca de la

Mânăstirea Mărgineni sau biblioteca de la

Mânăstirea Horezu. În 1689, l-a adus de la

Instanbul pe Sfântul Antim Ivireanul –

canonizat de Biserică în 1992 şi prăznuit la

27 Septembrie – căruia i-a încredinţat

iniţial conducerea tipografiei domneşti din

Bucureşti, apoi acesta a fost numit

egument la Mânăstirea Snagov, în 1696,

unde a dezvoltat tipografia, în 1705 fiind

ales ca Episcop de Vâlcea, unde a

dezvoltat tipografia de la Mânăstirea

Govora, iar în 1708, ca Mitropolit al

Ungrovlahiei.

De asemenea domnul a avut o activitate

diplomatică intensă. În anul 1695

primeşte titlul de principe al Imperiului

Habsburgic, iar mai apoi turcii îi

recunosc domnia pe viaţă.

Însă toate aceste lucruri frumoase din viaţa

lui Brâncoveanu aveau să se sfârşească în

cel mai cumplit mod cu putinţă. În anul

1711, Dimitrie Cantemir, care era domnul

Moldovei, împreună cu ţarul Rusiei Petru I

se ridică împotriva Imperiului Otoman. În

acelaşi timp spătarul Toma Cantacuzino

trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila.

Toate acestea se întâmplă fără ştirea lui

Brâncoveanu. Totuşi bătălia decisivă de la

Stănileşti a fost câştigată de turci.

Brâncoveanu erau compromis în ochii

otomanilor prin acest act de trădare. La

acest eveniment s-au adăugat şi uneltirile

unor boieri care l-au făcut pe domnul

Brâncoveanu să cadă în dizgraţie.

Acesta este mazilit în Săptămâna Patimilor

din anul 1714. El şi familia sa sunt duşi la

Constantinopol, la porunca sultanului

Mahmet al III-lea. Toate bunurile familiei

Brâncoveanu sunt confiscate. Din aprilie

până la sfârşitul lui iulie, membrii familiei

Brâncoveanu sunt supuşi unor torturi

cumplite precum: întinderea pe roată,

strângerea capului cu un cerc din metal,

arderea cu fierul înroşit, înţeparea mâinilor

şi a picioarelor. Toate aceste fapte se

petreceau în temniţa Edicule, Cele Şapte

Turnuri din Istanbul. Timp de patru luni au

stat la închisoarea Edicule, unde au fost

schingiuiţi şi supuşi la maltratări împreună

cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei,

alături de sfetnicul său Ianache şi li s-a

cerut să treacă la religia musulmană.

Domnitorul, împreună cu cei patru fii şi

ginerele său, Enache Văcărescu, au fost

obligaţi să meargă pe jos prin oraş până la

locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi

îmbrăcaţi doar în cămăşi. La eveniment au

fost invitaţi să asiste şi ambasadori din

Europa creştină. Dacă un creştin trecea la

religia musulmană, el era iertat de

condamnarea la moarte. Cel mai mic fiu,

Matei, a încercat să accepte noua religie

pentru a-şi salva viaţa, dar domnitorul îl

ceartă şi îi explică că nu-şi poate lepăda

credinţa şi neamul. La care fiul cel mic,

Matei cere iertare tatălui (domnitorului) şi

se duce primul şi pune capul pe butuc,

astfel călăul trece la decapitare (tăierea

capului). Domnitorul participă la

surghiunul ce li se aduce fiilor săi, cât şi a

Page 5: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

5

sfetnicului său, Ianache. La urmă a fost

decapitat şi domnitorul Constantin

Brâncoveanu. Aşa au devenit martiri ai lui

Hristos şi nu şi-au trădat credinţa ortodoxă.

Trupurile martirilor au fost aruncate în

apele Bosforului şi capetele au fost înfipte

în prăjini şi au stat trei zile la poarta

Seraiului. Gheorghe Şincai, în „Cronica

românilor şi a mai multor neamuri”,

descrie martiriul Sfântului şi familiei

Brâncoveanu:

„Odată cu Brâncovanul au pierit cei

patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit

astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile

şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne

pierdem încai sufletele... Staţi tare şi

bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi

seamă de moarte. Priviţi la Hristos,

Mântuitorul nostru, câte a răbdat

pentru noi şi cu ce moarte de ocară a

murit. Credeţi tare întru Aceasta şi nu

vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa

voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...”.

Acestea zicând el, porunci împăratul de le

tăiară capetele, întâi ale feciorilor,

începând de la cel mai tânăr, şi mai pe

urmă a tăiat capul lui Constantin

Brâncovanu. Toate aceste fapte incredibile

au avut loc pe 15 august 1714, la

împlinirea vârstei de 60 de ani a sfântului

domnitor român, când creştinii sărbătoreau

“Adormirea Maicii Domnului”.

Doamna Maria, soţia domnitorului, cu

ajutorul unor credincioşi, după şase ani, a

reuşit să recolteze trupurile şi să le

îngroape în insula Halki din Marea

Marmara. Pe furiş, capul voievodului a

fost adus în ţară şi înmormântat în ctitoria

sa, Biserica "Sf. Gheorghe Nou" din

Bucureşti. Plăcuţa de deasupra

mormântului a fost lăsată fără inscripţie de

teama turcilor. Însă pe candela de argint ce

ardea desupra criptei avea gravate

cuvintele: "fericitului Domnu Io

Constantin Brâncoveanu Basarab

Voievod...”

Trebuie să recunoaştem faptul că niciun

împărat din lume nu a primit un sfârşit atât

de cumplit şi putem afirma cu mândrie că

jertfa supremă a domnitorului

Brâncoveanu, a fiilor acestuia şi

sfetnicului Ianache, este un strălucit

exemplu de iubire a lui Dumnezeu,

credinţei creştine şi dragostei faţă de

neamul românesc.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a

iubit pe Dumnezeu mai presus de toate

–“ Sufletul este zestrea nemuritoare,

mai valoroasă decât întregul univers”.

Mărturisitor de credinţă, model de domnie

glorioasă, exemplu de patriotism.

Realitatea ne arată că “sufletele nu pot fi

dărâmate cu tunul”şi că cel mai mare dar a

lui Dumnezeu, LIBERTATEA, trebuie

folosit spre binele omului, al lumii, spre

progress, evoluţie spirituală, pace şi

armonie. La Academia Brâncoveanu se

studia greaca, latina, filozofia…Au rămas

peste veacuri, de la marele şi sfântul

domnitor Constantin Brâncoveanu:

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de

Sus, Curtea domnească, Palatul Mogoşoaia

din Bucureşti şi altele.

Este firesc să sărbătorim “ANUL

BRÂNCOVEANU”, la 300 de ani, de la

jertfa supremă a domnitorului

Constantin Brâncoveanu şi fiilor săi pe

altarul credinţei şi al dragostei de ţară.

Să ne îmbogăţim sufletele, urmând

exemplul strălucit de sacrificiu şi eroism,

de credinţă şi iubire al ilustrului nostru

domnitor Constantin Brâncoveanu. Avem

datoria să contribuim la mărirea moştenirii

spirituale a neamului românesc. Dumnezeu

să-i odihnească pe eroii neamului şi pe noi

să ne binecuvânteze!

Ionel Marin

Page 6: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

6

Eseu

Năstase Marin – „Limba, etichetă a

identităţii”

În vremurile actuale, când oamenii circulă

cu uşurinţă în diverse locuri din lume,

când contactele interumane se intensifică

şi duc treptat, treptat la o uniformizare a

obiceiurilor lor privind traiul, hrana,

îmbrăcămintea şi educaţia

comportamentală, apare fenomenul de

pierdere a tradiţiilor şi obiceiurilor,

elemente definitorii ale identităţii. Curios,

în acelaşi timp, apare şi o reacţie a

indivizilor de aceeaşi cultură şi limbă

pentru a-şi apăra identitatea prin eforturi

de păstrarea limbii, credinţei şi obiceiurilor

lor, reacţie manifestată cu prilejul unor

sărbători ale colectivităţii lor. O reacţie cât

se poate de naturală care se manifestă la

toate popoarele.

Pentru că starea normală a omului este

atunci când vorbeşte cu cei din jur în

limba sa natală şi trăieşte după

obiceiurile neamului său. Cel mai

important element definitoriu al

identităţii oamenilor - LIMBA- este în

aceeaşi măsură agresat de condiţiile

globalizării. De aceea, fiecare neam

omenesc caută cu disperare să-şi apere

această comoară. De fapt, fenomenul a

acţionat în toate locurile şi toate

timpurile când elementele identităţii

oamenilor au fost agresate. Cu atât mai

mult în zilele noastre, când factorii

globalizării intensifică această

agresivitate. De aceea se impune ca şi

noi, românii, să ne protejăm acest bun

moştenit de la înaintaşii noştri.

În ţară, acest lucru se face cu multă

uşurinţă prin comunicarea firească dintre

oameni, fără să se considere ca o

necesitate sau vreun efort deosebit, pentru

că aici nu acţionează acele oprelişti şi

efecte ale globalizării.

Însă, în străinătate, când eşti nevoit să

comunici în altă limbă, dorinţa de a vorbi

în limba ta natală, apare ca o nevoie

stringentă, fără să o simţi pe moment, dar

care, treptat-treptat, se adună şi mocneşte

în adâncul sufletului. Abia când

împrejurările te pun în contact cu unul sau

mai mulţi vorbitori ai limbii tale simţi acea

plăcere deosebită, care-ţi revigorează

sufletul.

Este de notorietate acel caz semnalat în

presă, când un cercetător român care lucra

într-un laborator celebru din America, în

timpul liber căuta în cartea de telefon

persoane cu numele de Ion sau Gheorghe,

numai ca să vorbească româneşte cu

cineva.

În Europa (şi nu numai) comunităţile de

români au posibilitatea de a comunica şi

simţi româneşte cu ocazia întâlnirilor la

slujbele religioase din bisericile lor

ortodoxe. Am participat la o astfel de

manifestare unde am observat starea

românilor din străinătate când vorbeau

între ei româneşte. Poate se cunoşteau, sau

nu, dar cele câteva cuvinte schimbate în

limba lor le luminau faţa. Poate nu-şi

dădeau seama de această stare, dar când

vorbeau româneşte, vedeam cum fibrele

intime ale sufletelor lor vibrau mai intens,

Page 7: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

7

provocând acea fericire energizantă care ţi-

o dă comunicarea în limba ta. Păcat de

frumuseţea ei, dacă unii dintre noi o

pedepsesc…

Însă, într-un magazin din Germania, un

românaş a gândit cu voce tare: „Ah! Dacă

mi-ar spune cineva cum se fac sarmalele,

aş cumpăra varză şi carne”.Era în ajun de

Crăciun. În spatele lui, la rând, o

nemţoaică l-a auzit, a zâmbit şi i-a spus în

cea mai curată limbă românească, tot ce

trebuia să ştie. Nemţoaica se născuse şi

copilărise-n România. Lecţia despre

sarmale le-a luminat feţele şi le-a bucurat

sufletele. Probabil că astfel de scene sunt

posibile prin multe magazine din Europa,

reconfortante pentru fraţii noştri risipiţi.

O întâmplare similare din Germania mi-a

atras atenţia asupra unor probleme ale

limbii române, fapt care m-a determinat să

scriu aceste rânduri.

Eram într-un mare magazin rusesc, curios

să văd ce vând ruşii germanilor, la ei

acasă. Evident, diverse mărfuri din Rusia,

din fostele republici sovietice, dar şi din

alte ţări est-europene.

Am fost surprins să văd că, din România,

ruşii vindeau plante medicinale, ceaiuri,

ape minerale şi alte produse pe care noi nu

suntem în stare să le vindem direct

nemţilor. Dar asta e altă poveste.

Într-un raft am văzut nişte cutii pe care

scria cu litere ruseşti: „brânza”. Am crezut

că sunt tot din România. Nu! „Brânza” era

din Kîrgîzstan. Fiica mea, care era cu

mine, mi-a reproşat: vezi, tată? Şi tu

spuneai că „brânză” este cuvânt românesc.

Vezi că este rusesc? Am amuţit.

Îmi venea să strig ca nebunul: cuget! Deci

NU exist! N-am strigat, pentru că n-am

vrut să le dau

satisfacţie celor care spun că noi, românii,

gândim pe dos. Ulterior, când m-am uitat

în DEX am aflat că acest cuvânt românesc

are „origine necunoscută”. Cum,

necunoscută? Păi românii fac brânză din

moşi-stămoşi. Adică…n-au ştiut să facă

brânză? I-a învăţat cineva? Sau când au

făcut-o n-au ştiut cum să-i spună. A trebuit

să vină ruşii, ori…mă rog, slavii, să-i

înveţe cum se face brânza, sau să le spună

că ce făceau ei se cheamă „brânză”?

Încâlcită poveste. Dar atunci ar fi trebuit să

scrie-n DEX, că are origine slavă, nu

origine necunoscută. Măi, să fie! Care este

adevărul? Chestia asta cu brânza mi-a

provocat atâta mâncărime-n ceafă, că de

atunci mă scarpin mereu. De aceea am

făcut acest studiu, ca să scap de îndoielile

care mi-au făcut bube-n cap.

„Latinizarea limbii dacilor”?

În orice manual şcolar scrie că limba

română s-a format după cucerirea Daciei

de către romani în anul 106 d.Hr prin

latinizarea limbii geto-dacilor.

Cum s-a produs acest fenomen? Se dau

explicaţii vagi, generale. Pe scurt, această

teorie arată că stăpânitorii romani, care

vorbeau limba latină, în contactul cotidian

cu învinşii, i-au determinat să le vorbească

limba, mult mai evoluată decât limba

dacilor, o limbă primitivă, barbară,

probabil greu de vorbit. Această teorie ne-

au „dăruit-o” corifeii şcolii ardelene

(Gheorghe Şincai, Petru maior şi Samuil

Micu). În susţinerea acestei teorii, ei au

venit cu argumentul zdrobitor că

majoritatea cuvintelor româneşti sunt

asemănătoare cu cele latine. Că fenomenul

de latinizare s-a produs prin mai multe

Page 8: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

8

„ajustări” ale cuvintelor latineşti, adică, au

dispărut sufixele specifice limbii latine de

la sfârşitul cuvintelor –us, -um, -ellum, -

illum ş.c.l. S-a produs fenomenul de

„rotacizare” a cuvintelor, prin înlocuirea

cu consoana „r” a consoanei „n”. Dar şi

alte consoane moi din limba latină au fost

înlocuite cu alte consoane tari. În multe

cuvinte vocala „a” a fost înlocuită cu

vocalele „ă” şi „â”.

Cum s-a produs fenomenul de latinizare?

Sunt numai ipoteze, presupuneri. Se

presupune că soldaţii romani şi coloniştii

s-au căsătorit cu femeile dacilor ucişi în

război, iar progeniturile cuplurilor nou

formate au învăţat din faşă numai vorbe

latineşti spuse de mamele lor, care…

Chiar, care? Probabil că în dragostea lor

cea mare faţă de bărbaţii romani, le-au

învăţat limba, uitând instantaneu limba lor

natală geto-dacă. Iar progeniturile, în acest

caz, au învăţat limba paternă. Mă rog, nu

mai comentez, aşa ar fi teoria în explicaţia

sa simplistă.

Specialiştii ne asigură că fenomenul ar fi

fost mult mai complex, modalităţile de

dispariţie a limbii geto-dacilor fiind multe

şi diverse. Că fenomenul s-ar fi complicat

şi mai mult după plecarea romanilor din

Dacia, că ar fi năvălit barbarii, care, la

rândul lor, le-au spus şi ei geto-dacilor

nişte cuvinte, care…Şi uite-aşa geto-dacii,

strămoşii noştri cei latinizaţi, au început să

vorbească….româneşte.

Ce bine le-au făcut romanii şi barbarii

dacilor! Altfel, cum mai vorbeam noi

acum limba română.?

Aşa o fi fost, nu insist. Probabil că la

şcoală profesorii au alte explicaţii, serioase

şi docte. De aceea nu-mi permit să-i

contrazic, deşi am unele nedumeriri de

profan: să fi acceptat dacii învinşi, dar mai

ales femeile lor, să vorbească entuziaşti

limba cuceritorilor lor?

Nu mă mir, pentru că şi-n zilele noastre,

fără să ne atace, fără să ne cucerească,

americanii au intrat cu bocancii limbii lor

în limba noastră, procopsindu-ne cu

„englezisme” cât cuprinde, încât, dacă mai

continuă marşul lor pre limba noastră, s-ar

putea ca peste treizeci-cincizeci de ani să

uităm limba română şi să vorbim

romglezamericana. În felul acesta „urmaşii

Romei” vor revendica titlul de… „urmaşi”

ai…Chiar, ai cui urmaşi o să mai fim?

Page 9: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

9

In memoriam

Victor Sterom – poetul esenţelor tari

Poet şi critic literar remarcabil, VICTOR

STEROM s-a născut la data de 14.02.1937

în oraşul Mizil, judeţul Prahova. Din

tinereţe desfăşoară o rodnică activitate

literară, publicând până în prezent peste 40

de volume de versuri şi câteva sute de

recenzii ori fulguraţii despre cărţile

confraţilor. A fost cu certitudine, o

„instituţie“ care a depistat şi îndrumat

poeţii în devenire. Prin Ploieşti circula o

vorbă: „dacă a scris Sterom despre tine, te

poţi considera poet“.

Îndrăgostit iremediabil de Poezie, maestrul

ne încântă prin pragurile şi treptele sale

cu: lumina tainei, vraja universului,

cântecul inimii, frumuseţea gândurilor şi

trăiri inefabile din “memoria clipei”.

Oglindă în timp, sparge tiparele stereotipe

provocând o fascinaţie continuă, armonie

desăvârşită, dezvelind mistere printr-un

limbaj ”simfonic”. Poetul ne-a dăruit ploi

immaculate de frumuseţe umană.

A debutat în presă, în anul 1965, la revista

Familia şi editorial, în anul 1974 cu

volumul de versuri “În iarnă cu fluturi

albaştri”, Ed. Cartea Românească. În

perioada anilor 1974 – 1989 a fondat şi

coordonat mai multe cenacluri literare

precum cel al Casei de Cultură a

Sindicatelor, al Armatei, al Palatului

Culturii din Ploieşti. A fondat, la Ploieşti,

revistele : Sinteze literare şi Esteu. A fost

redactor şef la mai multe reviste de cultură

şi a publicat recenzii literare şi note de

lectură la majoritatea revistelor literare din

ţară. Dintre acestea amintesc: Oglinda

literară, Axioma, Apostrof, Steaua,

Ateneu, Argeş, Astra, Calende, Cronica,

Dacia literară, Poesis, Tribuna, Timpul,

Poezia, Viaţa Românească, Nord literar,

Ex-Ponto, Vitralii, Vatra, Viaţa de

pretutindeni, Sud, Zburătorul, Bogdania,

etc. Numeroase poeme i-au fost traduse în:

SUA, Canada, Austria, Elveţia, Grecia,

Franţa, Germania, Suedia, Anglia.

A apărut în multe Dicţionare şi Antologii

literare şi pentru opera sa poetică a primit

importante Premii şi Diplome. Despre

creaţiile domniei sale au scris numeroşi

critici literari. Cu o lirică ce se distinge

prin ţinuta supravegheată a versurilor.

După cum s-a remarcat, îi sunt

caracteristice disciplina construcţiei,

echilibrul stilistic, tonalitatea stenică,

aspiraţia către ideal, afectivitatea lucidă.

Încă din poezia de început se observă

atenţia acordată expresiei, tendinţa

calofilă. Ritmul lent şi delicateţea strofelor

cu accente de incantaţie lasă loc uneori

unei mai puternice vibraţii afective.

Meditaţia se orientează frecvent spre

condiţia poeziei ca meşteşug laborios şi

fără istov. Umbre pe faleză (1991) face şi

mai clară neliniştea unei comunicări

dificile, frustrante, care rămâne intactă şi

pentru că un creator trăieşte şi este trăit de

poezie: „am şi viscol în sânge – descărcări

satanice / am şi flacăra poemului ce o să

mă ardă de viu / până la capăt” şi adesea

tinde să îşi manifeste orgoliul de stăpân al

universului.

Altă vârstă se înscrie în Poeme fără timp

(1994), unde notele sumbre se înmulţesc.

Starea de angoasă e transpusă cu accente

caracteristice unui discurs modern („acest

peisaj e rupt / e făcut din picăturile / unui

cer / căzut peste noi”, Acest gând), totul

situându-se sub semnul destrămării

(prăbuşire, sufocare, cădere, urlet). Şi

încrederea în „îngroparea în poem”

(Văzduhul surd) parcă dispare, căci verbul

se dovedeşte „orb” şi „mut” (Febră), iar

cuvintele au „moartea pe ele” (Roata

Page 10: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

10

durerii). Culegerile Fumul (1997) şi

Convoiul (1997) includ poeme ample,

unde îşi fac apariţia obiecte comune şi

personaje enigmatice (domnul K, doamna

O, ding)

„Poetul Victor Sterom se lasă purtat de

fantasme în lumi iluzorii pe care le

clădeşte cu stăruinţă. Privelişti de o

cromatică aparte şi reminiscenţe ale

memoriei afective vin să potenţeze lirismul

care se manifestă în registrul elegiac.

Înamorat iremediabil de poezie, Victor

Sterom întreţine conştient fascinaţia

poemului nescris.” (Nicolae Oprea -

referitor la volumul „Memoria clipei”,

Editura Dacia XXI, 2011).

În peisajul liric contemporan, fiecare carte

scrisă de Victor Sterom este o bucurie, o

lectură indubitabil plăcută – izvor de

armonii. Am remarcat în structura

poemelor cărţii mai multe planuri ideatice,

pe care poetul le-a avut în vedere: nevoia

confesiunii, resemnarea în faţa durerii şi a

morţii, scenariul unei posibile vieţi (viaţa

bate filmul), căutarea propriului univers

contemplativ, dragostea pentru semeni (a

căror grijă – de multe ori – îl copleşeşte).

Poezia lui Victor Sterom este – fără

îndoială – inspirată şi distilată, până la

esenţe. Aici vei putea regăsi trăiri, pe care

le vei recunoaşte, le vei resimţi, ca fiind

ale tale. De fapt – poetul – nu vorbeşte

despre sine, de cele mai multe ori se referă

la tine, dragă cititorule, vrând să te prindă

în plasa sa de „pescuit” suflete. Pentru

poet, un vers este o frecvenţă unică din

spectrul unei albe armonii. (Gheorghe A.

Stroia -referitor la volumul „Geometria

fumului”, din anul 2011). În ultimii ani,

poetul Sterom, a suferit, a trăit între cer şi

pământ, hrănindu-se cu idei divine,

afirmând: „viaţa de după nu este altceva

decât un ecou al trăirilor, că născuţi din

ţărână şi întorşi în ţărână, devenim o cale a

destrămării”…

Poetul ne asigură că se va întoarce, cu

siguranţă, privindu-ne din nemurirea

operei sale cu sclipiri de stele – pelerini,

peste calea însângerată de dorinţe a

cerului. Iată un ciclu fără de sfârşit: naştere

– trecere – renaştere, în care cu toţii ne

vom reîntrupa în fiecare literă a unui

cuvânt: „ca strigătul pe munte/ SUNT//

dincolo de mine/ duhurile din vitralii// un

fum de/ plumb topit/ aud// cred / că

întoarcerea mea/ se-adună-n

destrămare…”

În memoria poetului Sterom, cuvintele

asemeni unei păduri, picură în suflet roua

dimineţii, ciripitul şi cântecul dragostei. O

multitudine de fragmente de viaţă, cu

valuri, clipe oarbe, cu fluvii de durere dar

şi cu împliniri şi vise îmbrăţişate de

curcubeul ceresc. Îşi îndreaptă privirea

spre casa cerului, la ”hohotul surd” al

clopotului..., punând stăpânire pe dânsul

obsesia faţă de înălţimi şi pentru simfonia

marilor iubiri. Aducerile aminte din

„Templul memoriei” ( sufletul poetului),

sunt dăruite prin poeme de esenţă tare,

invitându-ne la o călătorie neobişnuită prin

„lumea sa” ce rezonează de fapt cu

întregul, cu nesfârşitul univers.

L-am cunoscut pe cavalerul poeziei

româneşti, Victor Sterom, l-am simţit ca

pe un făclier cu inima plină de lumină şi

dragoste pentru români şi semeni.

Mi-a rămas în suflet parfumul

spiritualităţii sale de excepţie, dăruirea fară

de egal pe ogorul literelor române.

Omul a plecat dincolo, să se odihnească,

dar a rămas poetul Victor Sterom să ne

lumineze căile mântuirii, să ne facă mai

demni şi mai buni. Pe data de 12 august

2014, a părăsit această lume, plecând în

Împărăţia cerească. Dumnezeu să-l

odihnească!

Ionel Marin

Page 11: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

11

Aniversare

Revista „Slova creştină”–06.08.2008–

06.08.2014

6 ani de la apariție! 6 ani de activitate

neîntreruptă în slujba dragostei pentru Om,

pentru Dumnezeu, pentru Artă, pentru

Limba Română! 6 ani de promovare a

copiilor, tinerilor și scriitorilor

consacrați! Prin muncă, dăruire și

dragoste de frumos, colectivul redacțional

al revistei “Slova Creștina” ne-a oferit

nouă, cititorilor, momente de înălțare

spirituală, de liniște, de bucurie. Eu am

descoperit revista încă de la începuturi, am

crescut în ale scrisului odată cu această

revistă, aici publicând primele poezii pe

când aveam doar 11 ani, aici au apărut

primele comentarii la câteva dintre

poeziile mele, scrise cu drag și cuvinte de

încurajare de poeta Cezarina Adamescu și

de către părintele Radu Botiș!

Ce fericită eram! Cu câtă bucurie îmi

amintesc și astăzi de acele momente! Tot

în revista “Slova Creștină” a apărut prima

cronică la volumul meu de debut “Grădina

Mea”, cronica ce aparține tot doamnei

Cezarina Adamescu. Așa am cunoscut-o

pe doamna Cezarina (mămica Cezara, cum

îi zic astăzi) și de atunci s-a legat o

frumoasă și rodnică prietenie, deși nu am

întâlnit-o niciodată live.

Prin intermediul revistei l-am cunoscut și

pe părintele Radu Botiș, editorul-fondator

care mi-a publicat toate creațiile mele

trimise spre publicare, care m-a încurajat

tot timpul, m-a îndemnat să scriu, să

public, să citesc! Și ca bucuria să fie și mai

mare pentru noi, copiii, revista “Slova

Creștină” a creat un supliment de vacanță.

“Publicaţiile: „Slova Creştină” – revistă de

creaţie, atitudine şi cultură, şi „Glas

comun” – revistă cultural-creştină, – prin

redactorii ei şi în special prin redactorul

şef, Părintele Radu Botiş din Maramureş,

s-au gândit că voi, copiii din întreaga ţară

şi chiar, virtual, din întreaga lume, vă

puteţi manifesta în chip fericit părerile,

gândurile, creaţiile, ideile de orice fel,

legate de orice subiect pe care-l doriţi, vă

puteţi crea legături trainice de prietenie, în

care schimbul de opinii este mijlocul cel

mai eficient de a vă cunoaşte. De aceea, a

creat, o sub pagină anume pentru voi,

intitulată sugestiv: „Slova Copiilor”.

Această revistă este ca o pâine rotundă din

care vă puteţi înfrupta pe săturate şi să

rămână totuşi întreagă şi caldă pentru toţi

cei ce se vor simţi flămânzi şi însetaţi de

frumos, de adevăr, de Lumină, de cântec,

de poezie, de culoare, de armonie şi

înţelegere frăţească.” (Revistă de vacanţă –

Supliment al publicaţiei: SLOVA

CREŞTINĂ, Cezarina Adamescu).

Pentru mine bucuria a fost dublă, deoarece

am fost cooptată în colectivul de redactori

ai acestei reviste pentru copii și tineri

“Slova Creștină”, cunoscând astfel autori

copii și autori consacrați care au scris

pentru această revistă versuri despre

iubirea de țară, iubirea pentru Dumnezeu,

frumusețea lumii, dărnicia naturii,

dragostea și prietenia dintre oameni.

La ceas aniversar vă doresc tuturor celor

care trudiți pentru ca această revistă să

dăinuie mulți ani de-acum în colo, în

folosul și spre binele cititorului dornic de

frumos, sănătate, putere de muncă,

răbdare, dăruire și convingerea că veți

avea din ce în ce mai mulți citituri fideli,

din ce în ce mai mulți colaboratori. La

mulți ani; Slova Creștină!

Ana Maria Gîbu, elevă cls. a XI –a,

Dorohoi

Page 12: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

12

Michaela Al. Orescu

STRĂVECHIMEA NUMELUI

(TOPONIM) ARDEAL

După Manethon, preot şi istoric al

Egiptului antic, cel dintâi rege care a

domnit în Valea Nilului, înainte chiar de

Uran (Montu), a fost Vulcan. (Manethon

“Fragmente” – în Fragm. Hist. gr. II.527).

Era considerat de către egipteni (felahi-

valahi) drept zeu al focului, al Soarelui şi

al Luminii.

Homer spunea că patria natală a lui

Vulcan a fost lângă Oceanos Potamos

(Istrul-Dunărea), “acolo unde s-au

născut toţi zeii” (Ţara Zeilor).

Un fiu al lui Vulcan se numea ARDALUS

(Pausanias “Gr. Descr.” II. 31. 3.), deci

ARDEALUL (Transilvania de astăzi) a

fost patria lui Vulcan şi a fiului său

ARDAL.

Tradiţiile greceşti, care au preluat

Pantheonul Spaţiului Carpatic, spun că

acest Ardalus inventase fluierul (dulos),

acesta fiind cel mai vechi instrument

muzical al popoarelor latine-prisce de

păstori.

La greci, care şi-au însuşit Pantheonul

Spaţiului Carpatic, Vulcan era numit

Hefaistos (Hephaistos), iar la egipteni –

Opas, spune Herodot (Cart. VIII. 98).

Opas era nume de origine pelasgă, din

nordul Istrului. Limbii pelasge îi erau

proprii sufixele: as, os, es, is, us, ca şi

diftongurile au, ou, ca şi terminaţiunea on.

Herodot spune că grecii sărbătoreau pe

Hephaistos (Vulcan), ei alergând pe străzi,

cu lămpile aprinse. (Herodot Cart. VIII.

98.).

Vulcan era venerat ca zeu al lucrătorilor în

metale şi al flăcării, aceasta fiind denumită

la romani “flama lucens”.

Astfel, la greci, sărbătoarea lui Vulcan era

denumită sărbătoarea lămpilor

(lampadiphoria).

În spaţiul Carpatic, ţăranul român are

termenul de “opaiţ” sau “hopaiţ”, provenit

de la “hopaie” sau “văpaie”. (cf. Tocilescu

“Mater folkl.” P. 1546, 1602), în limba

latină “flamma”.

Egiptenii şi grecii au moştenit sărbătoarea

hopaiţelor de la triburile pastorale pelasge,

denumind sărbătoarea populară după

Hefaistos, dorian = “Afaiotos” şi în limba

egipteană “Opas”.

În tradiţiile mitologice germanice, Vulcan

se numea Wielant, Weland şi Valland. (La

Cicero, N. D. III. 22), Vulcan este numit

Valens, tată al lui Mercur (Hermes); la

germanici, Vulcan-Wielant fiind

considerat nepot al regelui Wilkinus.

Se constată că în tradiţiile germanice

prelungite până în Evul Mediu, Wielant

apare în poemele medievale drept un duce

de Hûnaland din ţinutul ocupat de hunii lui

Attila.

Homer spune că Vulcan, alungat de Joe

(Zeus) din Olymp, de fapt de pe Muntele

Atlas (Carpaţi), a lucrat timp de nouă ani

într-o peşteră de la Oceanos Potamos

(Istru), în jurul căreia Istrul (Dunărea)

spumega. (Homer “Ilyada”, XVIII, V.

402).

Într-o poemă epică română (Teodorescu, p.

551) se spune:

“Jos în vale, la cişmea/ und‟ s-aude

Dunărea,/ la cişmeaua lui Bălan/ şedea

mama lui Vîlcan”.

Herodot spune că în magnificul templu al

lui Vulcan din oraşul Memphis – Egipt, se

afla statuia acestui zeu înfăţişat ca un

“pataihos” (pigmeu).

În Africa Centrală şi în părţile de sud-vest

ale Nilului au fost descoperite resturile

Page 13: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

13

unei vechi populaţii de pitici. Aceştia au

fost descoperiţi şi în sudul Franţei, în

munţii Elveţiei, pe teritoriul Rusiei

europene de lângă Marea Neagră,

proveniţi, poate, din oştile cu care Osiris a

încercat să cucerească Europa. (Plinius, 1.

IV. 18. 6.)

Vulcan, cel venerat în antichitate, în

spaţiul Carpato-Danubian-Pontic, era

considerat în Egipt, un vechi rege şi

apărător al poporului (custodem Aegypti),

păstrat până mai târziu, în cântecele epice

române, drept “căpitan”:

“Am avut un Căpitan/ pe viteazul de

Vîlcan,/ puişor de ortoman,/ om de treabă

şi chipos,/ copt la minte, copt la os,/ cu

mustaţa-n barbaric,/ cum stă bine la voinic/

cu chica-mpletită-n coadă,/ cu barbă ce-n

brâu o-nnoadă…/ el nu ştie ce e frica,/

Habar n-are de nimica,/ că-I voinic, viteaz

de frunte,/ „nalt ca bradul de la munte…/

dar de când s-a hainit/ şi de când ne-a

oropsit,/ mai de tot am calicit…/ Partea lui

de nouă ani,/ parte-n vite, parte-n bani,/ am

mâncat-o de săraci,/ am plătit-o de haraci.”

(Teodorescu, “Poesii pop.”, p. 550)… “n-

am dat ochii cu Vîlcan/ de-i mai bine de un

an;/ nu mai ştiu, dusu-sa-n pustie/ ori e dus

în haiducie.” (p. 541).

În perioada anteceltică, în Galia existau

toponimele: Ardeley, Ardelles, Ardelu,

Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres,

purtate până astăzi de unele comune de pe

teritoriul meridional al Franţei (Junin,

“Dict. d. communes de France”, 1851, p.

19).

O comună cu numele “Ardauli” se află şi

în Sardinia. (pr. Cagliari-Oristono).

Bibliografie:

Nicolae Densuşianu, “Dacia preistorică”,

Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986

Page 14: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

14

Dedicaţii pentru limba română

Grigore Vieru

Salvaţi-vă prin limbă

S-au otrăvit pe văi izvoare

Şi mierea adunată-n floare.

S-a otrăvit barbar văzduhul

De ce s-a otravit şi duhul,

De ce şi graiul?!

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă

Din somnul cel de moarte!

Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă

Prin limbă şi prin carte!

S-a otrăvit privighetoarea

Şi firul ploii şi ninsoarea.

S-a otrăvit barbar văzduhul

De ce s-a otrăvit şi duhul,

De ce şi graiul?!

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă

Din somnul cel de moarte!

Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă

Prin limbă şi prin carte!

S-a otrăvit dulceata poamei

Şi laptele din sânii mamei.

S-a otrăvit barbar văzduhul

De ce s-a otrăvit şi duhul,

De ce şi graiul?!

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă

Din somnul cel de moarte!

Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă

Prin limbă şi prin carte!

Cristian Petru Bălan

Înfruntă-mă cu trupul robit…

Înfruntă-mă cu trupul robit de puritate,

Pietros, fragil şi aprig, râvnit de-al meu

păcat,

Căci sunt o spiţă-a roţii din carul încărcat

Din care curg rubine în fulgere-mbrăcate.

Provoacă-mă cu-n zâmbet, aruncă-mă-ntr-

un pat

Unde să plâng cu tine c-am săvârşit păcate

Şi-apoi să pleci în lume cu buze ruinate

Şi să revii cu gândul de-un dulce răzbunat.

Cu şoapte şi cu ţipăt de pasăre pierind,

Renaşte-mi înstelarea furtunilor din sânge,

Îneacă-mă în lacrimi când stelele se-

aprind,

Zideşte-mă în tine, la pieptul tău mă frânge

Sau leagă-mă-n fuioru-ţi de plete vălurind

Şi-atuncea chipul nostru pe cer se va

răsfrânge.

Statuia lui Eminescu şi V. Micle de C. P.

Bălan, amplasată în faţa Casei de Cultură

din Boldeşti-Scăieni, jud. Prahova.

Page 15: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

15

Gheorghe A. Stroia

(in)Certitudini...

Prin care ceruri-nalte umbli,

Prin care zări te porţi in vânt,

Și pentru care lumi incerte

Ești intrebare și cuvânt?

Prin care vis curat alergi,

Prin care anotimp pribeag,

Și pentru care munţi de vină

Ești poarta Cerului cel drag?

Prin care clipe din amurg,

Prin care stele luminate,

Și pentru care ev demiurg

Ești timpul ce la poartă bate?

Prin care vieţi de-amărăciune,

Prin care vetre-n care ard,

Și pentru care sărbători uitate

Ești steaua ce atârnă-n brad?

Prin care vis de glorii mute,

Prin care soartă ţi-e pieirea,

Și pentru care albe file

Iţi este scrisă nemurirea?

Ilarion Boca

Strămoşii

De vrei să-i vezi, apleacă-te spre glie

Că-n brazda ei de veacuri ca sfinţii sunt

mutaţi,

Strămoşii mei, şi-n mituri, plugari de

omenie,

Azi Dunăre cuminte şi doină Carpaţi.

Să le cunoşti lumina, priveşte-ne în faţă

Şi teme-te de moarte, de porţi vreun gând

ascuns:

Noi buni suntem sub stele, ca roua-n

dimineaţă,

Dar ştim la viclenie cinstit a da răspuns.

Pe vatra noastră sacră spre viaţă arde-un

foc,

Nu ni la stins vreodată nici ploaia nici

furtuna,

Noi i-am slujit lumina şi ne-a purtat noroc,

De falsele repere, o ştiţi, ne-a fost totuna.

Precum Zamolxis Tatăl, suntem

neînfricaţi,

Cinstind prin moartea noastră renaşterea

din urmă,

Ca cei mai drepţi în luptă şi cei mai bravi

bărbaţi,

Străini pentru vecie de spiritul de turmă.

În lege, ca şi zeii am sângerat uniţi,

În lege ca şi sfinţii ne-am bucurat la Cină

Şi-am împărţit lumina cu cei neprihăniţi

Că nu ne-au pus pe umeri nicicând o falsă

vină.

Pe cei ce fără vreme s-au frânt ca frunza-n

vânt,

Page 16: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

16

Visând flămânzi ca lupii la sfânta noastră

glie

Îi plânge-o stea în taină uitaţă-n necuvânt

Că nici măcar pământul azi urma nu le-o

ştie.

Oştiri cât vezi cu ochii sau stins în ceaţa

zării,

Dar noi, ca prin minune, mai falnici am

crescut,

Ne-am avântat în lupte ca valurile mării

Şi ne-am întors la vatră ca flacără sub scut.

Cu sângele şi viaţa ne-am făurit o ţară

Jurându-i ferm credinţă la bine şi la greu,

Iar jurământul nostru e nobila povară

Sub care se aşează cu noi şi Dumnezeu.

Suntem aici de veacuri, priviţi-ne în faţă,

Arhetipale matrici, avem ca temelie,

Strămoşi plecaţi în mituri, izvor suprem de

viaţă,

Prin care vatra ţării se mută-n veşnicie.

George Petrovai

A noastră limbă preacurată

De suntem respectați în lume

ca vrednic și distinct popor,

străbunei limbi să-i mulțumim

că ne-a hrănit cu al său dor.

Un dor întins cât țara toată

și mai departe mesager,

oriunde-n lume românismul

e dres cu sare și piper.

Doar graiul nostru românesc

- un grai de ceruri dăruit –

putea prin arta-nveșnicirii

să facă dorul aurit.

Și nu doar el. Atâtea vorbe

de-nțelepciune-ngreunate,

în alte limbi nu-și află soții

și-atunci rămân nemăritate.

Așa, de pildă, „Bună ziua” -

salutul arhifolosit;

„Bună să-ți fie-a ta inimă”,

la noi răspunsu-a fost proptit

în coasta negrului mileniu

când am tăcut cu-nverșunare,

ca spiritul activ din obște

să-și împlineasc-a lui lucrare.

Cum limba-i vie și-nsetată,

firește că-ntr-un veac de veacuri

nu poate fi mereu aceeași,

ci musai este fecundată,

de alte limbi și alte graiuri

cu care-i soră sau vecină;

franceza-n ginta noastră este

sora mai mare din latină.

(Procesul azi se-nvederează

prin siluiri îngrozitoare –

ba țigănisme din manele,

ba anglicisme sfidătoare.)

Nu de grefări după ureche

în limba noastră-i trebuință,

cu-al ei belșug de sinonime

spre-o lesnicioasă folosință,

ci de-un respect necontentit

prin studiu plin de pasiune,

ca în gândire și vorbire

să nu dăm cinstea pe rușine.

Căci un român ce nu-și iubește

sau își pocește limba lui,

ridicol e și cam degeaba

umbră-a făcut pământului.

Page 17: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

17

Ion Croitoru

Închinare

Limba nostră, cea de veşnicie ,

Doamna noastră cea de căpătâi,

Tu ne scalzi fiinţa-n apă vie,

Fala noastră pururi să rămâi.

Eşti bogată şi de fire-aleasă,

Generoase zodii te-nzilesc,

Mândră te găteşti ca o mireasă,

Strălucind de har împărătesc.

Când urmaşii prunci vrăjesc de seară,

Îngereşte surâzând în mit,

Din izvor de silvă milenară,

Le dai zestre primul gângurit.

Şi prin ani, când râde-n soare hora,

Tu cu şoapte calde te strecori,

Înflorind în inimi tuturora,

Visuri dragi de fete şi feciori.

Iar când azi, purtând povara noastră,

Mai suflăm a pace-n sărbători,

Tu ne-aduni sub aura-ţi măiastră,

Şi ne urci în timp nemuritori.

Ne-întregeşti simţirilor cununa

Şi ne-alinţi cu dorul cel dintâi,

Limba noastră, cea dintotdeauna,

Doamna noastră, cea de căpătâi.

Nichita Stănescu

Limba română este „dumnezeiesc de

frumoasă”

Eu nu mă spăl de poporul meu

Doamne, apără poporul român.

Ai grijă de el şi

apără-l!

El este al tău

cu blândeţea lui de miel

şi cu răbdarea lui de taur

cu omenia lui

de floare de zăpadă

ce se vede pe geam, Doamne,

pe fereastră şi pe libertate!

Doamne!

poporul meu nu se spală de mine!

Eu nu mă spăl

de poporul meu!

Dacă-mi vine alt miros

decât mirosul lui,

mă spăl pe mâini

numai de propriile mele mâini

şi mă las legat

de boarea de zăpadă

a poporului meu.

Mărul se poate spăla

numai de măr,

de pomul mărului nu! De pom nu!

Apără, Doamne, poporul român

şi nu te spăla de el!

Pe maica mea

care m-a născut pe mine

am dăruit-o poporului român.

Dăruieşte-ţi, Doamne,

pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,

poporului român!

Page 18: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

18

POEZII

Anghel HOŢU

ÎNDEMN

Oare cum ai fost odată

Tară-Mamă, Românie ?

Astăzi te văd decimată

De amar şi sărăcie.

Vândută şi revândută

În agora mondială,

Unii vor ca să fii slută

Alţii, să devii vasală.

Geaba te-au păstrat străbunii

Care-au fost atât de bravi,

Dacă azi te-ar rupe hunii

Sau un mare neam de slavi.

Patrie, fii mai vivace

În ce faci şi hotărăşti,

De-i război sau de e pace

Grija ai să nu greşeşti !

Vezi cum marile popoare

S-au bătut şi s-au întins ?

Tu fiind în apărare

Alte spaţii n-ai cuprins.

În schimb ai lăsat duşmanii

Să-ţi ia din trup câte-un pic,

Şi chiar dacă s-au scurs anii

Nu ţi-a revenit nimic.

Fii ceva mai bătăioasă

Şi cu spirit ofensiv,

Nu te mai închide-n casă

Ca-ntr-un mediu obsesiv!

De la dacii de-altădată

Până azi, ca un făcut,

Parcă ai fost blestemată

Să ai rolul doar de scut.

Roma nu era ce este

Dacă nu-şi crea ca mit

Conducători de poveste

Ce imperii au clădit.

Cei ce astăzi sunt puternici

Au avut din moşi-strămoşi,

Minţi măreţe, ca şi sfetnici

Şi conducători aleşi.

I-a unit voinţa pură

De a fi imperiali,

Şi-au luptat peste măsură

De-a fi primii-ntre egali!

Nu s-au cramponat de-o vatră,

Şi-au scrutat împrejurimi,

Au marşăluit în şatră

Şi-au campat pe la vecini.

Noi ne-am mulţumit cu glia

Şi cu spirit defensiv,

Şi-am lăsat ca vijelia

Să ne-atace coroziv.

Am cultivat toleranţa

Din ”pasnici” am făcut mit,

Şi-am văzut cum eleganţa

Pe alţii i-a ocolit.

Ne-am mulţumit doar cu soarta

De a fi apărători,

Făr-a putea-nchide poarta

Marilor devoratori.

Fuga-n zonele montane

Şi otrava din fântâni

Ne-au servit ca paravane

În calea unor păgâni.

Chiar şi azi trăim complexe

Şi suntem duplicitari,

Având gravele reflexe

De- ne-nchina la cei mari.

Asta nu e demnitate,

Ci e instinct păgubos,

Chiar şi când avem dreptate

Ne-apărăm cu capu-n jos.

Părţi din trupul sfânt al ţării

Stau sub drapel la vecini,

Şi-ai noştri, conducătorii

De ce sunt aşa senini ?

Page 19: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

19

Iar invocăm toleranţa,

Iarăşi facem »ciocul mic»,

Ne-amăgim cu eleganţa

Şi nu câştigăm nimic.

Am avut doar cazuri rare

De conducători de soi,

Şi spre-a lor mândră onoare

Au căzut ca bravi eroi.

Decebal la începuturi,

L-a înfruntat pe Traian,

Iar când n-a mai avut scuturi

S-a răpus c-un iatagan.

Mihai, la Unirea Mare,

A fost scurt sancţionat,

Când după-o laşă trădare

Basta l-a decapitat.

A fost o pedeapsă dură

Folosită din străbuni,

Ca-ndrăznit cu-a sa măsură

Să-i unească pe români.

Ce-a dorit Mihai odată,

Cuza a realizat,

Dar a fost chemat la plată,

Fiind apoi deportat.

Altii, cu-ale lor păcate,

Nefiind la fel de bravi,

Au mişcat şi ei din coate

Ca să scape de sub slavi.

Nu contează perioada

În care au ripostat,

Ei nu mai vroiau corvoada

La stăpânii din alt stat.

Gheorghiu-Dej, comunistul,

S-a strâmbat la bolşevici,

Şi-a sfârşit şi ceferistul

Iradiat de…ILICI !

Ceausescu -dictatorul,

Unul din liderii duri,

L-a mitraliat poporul

« Aţâţat de agenturi ».

Şi-alţii au plătit tributul

Pentru c-au fost patrioţi,

Indrăznind să ţină scutul

Spre-a nu deveni iloţi.

Să nu ne-amăgim cu gândul

C-am putea s-avem noroc,

Şi că ne-ar fi venit rândul

Să ocupăm un alt loc.

Orice loc în ierarhie

Se obţine doar luptând,

Iar ajunşi la ananghie

Nu învingem, reculând.

Ofensiva este arma

Cu efectul decisiv,

Nu vorbăria sau larma

Ori spiritul defensiv.

Una e diplomaţia

De-a câştiga câte-un pic,

Şi-alta este bătălia

De a nu ceda nimic.

Nu cu feţele crispate

Sau de frică tremurând,

Nu cu capete plecate

Vom învinge în curând.

Când e vorba de-a obţine

Cele ce ni s-au luat,

O facem cu plecăciune

Şi cu glasul înmuiat.

Vrem patrie re-ntregită

Şi respect adevărat,

Vrem România unită

Şi demnitate de stat.

Toate astea şi-ncă multe

Nu se obţin contemplând,

Cine vrea ca să exulte

Le va avea, doar luptând.

Singure, nu vin pomană

De la cei ce le-au luat,

Iar dorinţa nu-i o toană

Când vorbim de returnat.

Page 20: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

20

Trebuie modificată

Toată gama de valori,

Pentru-a reuşi odată

Să revenim la comori.

Comori ce ne-au fost furate,

Noi privind cu simţul stins,

Toate trebuie -adunate

În orgoliul -reaprins!

Din vol. „Reflecţii în mozaic”

Contantin-Nicolae Gavrilescu

Din toamna vieții

Perdea de ploi așează cerul

la geamul sufletului meu,

și-nchide-n tainic dor misterul

transcedental spre Dumnezeu.

Din toamna vieții se-nfiripă

iubirea-mi caldă, fără vină,

ce-nvăluie în sfânta clipă,

cu dor, făptura ta divină.

Tu Evă, eu Adam din Rai,

îmbrățișați sub pomul vieții,

iubirea pură să-mi redai,

viind, în pragul dimineții.

Trupu-ți lasciv să îmi încânte,

simțul și dorul în beție

de sentimente fremătânde,

să te iubesc cu frenezie.

Eu știu că-mi ești suflet pereche,

și mi te dărui cu tandrețe,

iubirea noastră este veche,

primordială tinerețe.

Și sper să fim ce-am fost cândva,

ca dragostea să ne-mplinim,

sufletul meu, perechea mea,

cea dăruită de destin.

A înflorit iar trandafirul

A înflorit iar trandafirul

deşi era târziu în toamnă,

cuprins de rouă-i e bobocul,

învăluit ca într-o haină.

El nu ştie însă că toamna

când roua curge din zenit,

căldura își închide vana

şi vremea nu-i de înflorit.

Dar îşi urmează clar destinul

chiar dacă roua l-a-mproșcat,

cu ţepii-i luptă cu-anotimpul,

de frunze încă-i apărat.

A înflorit iar trandafirul

acum când vântul s-a-năsprit,

cuprins de teamă e bobocul

căci zilele s-au tot răcit.

Se scutur frunzele din pom,

de-a valma, haină ca să-i pună,

dar este protejat de om

să nu fie răpus de brumă.

A înflorit iar trandafirul

de-un roşu purpuriu, intens,

pornind semnalul şi fiorul

iubirii cea de necuprins.

Michaela Al. Orescu

SONETE

Moştenirea lui Orfeu

Un rege-preot, sub raza lui Apollo vine

În străluciri şi-n a Naturii armonie,

Sub creste-nzăpezite, sub bolta azurie,

În zori, la răsărituri măreţe să se-nchine.

Page 21: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

21

Pe lira lui de aur el a prelins lumine

De-ncântătoare sonuri dar şi de poezie

Dar când Euridice s-a rătăcit sub glie,

Recurse la miracol, durerea să-i aline...

Şi astăzi ne simţim, la fel ca şi-altădată,

O altă lume-n spirit de-atunci e căutată

În vis, în halogene, în vin ori în misterii...

Nepreţuita viaţă, abia târziu gustată,

Învăluită-n raza de Soare, colorată

O-mpiedicăm adesea-n ignobile mizerii...

Armonii

De mult, Orpheu, cu lira lui Apollo

a-mbogăţit ecoul, când din munte

solarul zeu „nălţa divina-i frunte

şi anii de lumini ţâşneau acolo...

Prelungul glas, risipa lui Eolo,

se răspândea printre şoptiri mărunte,

răsunător, prăpastiei din munte,

rătăcitor, încoace şi încolo...

O armonie cald-mângâietoare

se răsfăţa în razele de soare,

pe când o eră de-aur stăpânea...

Era un glas din inimă senină

ce şi-astăzi, omenirii-i dă culoare,

să uite frumuseţea-i în ruină...

Cine a fost EL?

Chemarea Ta Te-a-mpins spre iniţiere

şi nu puteai scăpa unui destin,

ca să Te dărui lumilor ce vin,

înlănţuite-n valuri de durere...

În ancestrala luptă de putere

întemeiată pe umanul chin

şi surdă omenescului suspin,

Tu i-ai făgăduit o înviere!

Dar ce popor e-acela ce-şi jertfeşte

pe propriul fiu, ca să-şi păstreze forţa

cu care să conducă-“nţelepţeşte”?!

Şi care neam a fost acela-n sorţi

să dea pe cel ce pleacă printre morţi,

ca lumii-ntregi să îi aducă torţa?

Trimisul

Născut din vechi esenţe, de spirit încărcat,

pe când pe cer, conjucţii în stea prind să

se-nchege,

purtând misiunea gintei întru o nouă lege,

durerea şi-umilinţa lucid şi-a asumat.

Greu de-nţeles în lumea în care a luptat

şi anevoie, încă, să poată a culege

sămânţa bună-n lanuri „nainte de-a alege

pe cel de jertfă vrednic, supliciului chemat,

gonind înşelătoare, răstălmăcite rituri

prelinse din noianul de-amăgitoare mituri,

cercând să risipească întunecimea humii,

le aducea iubirea şi mila mângâioasă,

luptá să îi trezească: “Eu sunt lumina

lumii!”,

cea nouă, înţeleaptă, senină, generoasă!

CONSTANTIN

BASSARAB

BRÂNCOVEANU

Istoria-şi are culmile ei

şi-acest popor atâtea culmi avu

să confirme vechea glorie cu

voievodul unei triste epopei.

În stil de-arhitectură-a pus temei

şi fiece ţinut român avu

în el un ctitor care le dădu

atâtor cronicari, belşug de-idei...

Suita de tipărituri „nălţată

cultura, bogăţie strămoşească,

în inimi şi-n istorie păstrată;

Trădarea cu invidia-ncrucişată,

cu-atâtea jertfe, soarta-nfricoşată,

Page 22: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

22

pe-altarul de credinţă românească!

MIHAI EMINESCU

Rămas-a glas de patrie bătrână

Şi peste veacuri tot va fi cinstit,

Cât va fi neamul, fi-va nemurit

Ca-n rădăcini vigoarea să rămână!

Din vremi, pe valul timpului se-adună

Icoana lui, ca praporul sfinţit,

Un neam întreg pe el s-a sprijinit,

Ca pe voievozi, cu-eroii împreună!

Şi fi-va veşnic, cât acest Pământ

Va şti să-ncheie-acelaşi jurământ

De re-nviere dintr-o aţipire,

Luceafăr, străjuind în înălţimi,

Speranţe şi durerile, mulţimi,

Să le împace întru nemurire!

Victor Sterom

Oglinzi de timp

Căutând înserarea

gândurile mele

dorm în iarbă

cum fulgerele

în simetria infinitului.

,,Simt puterea

acestei certitudini”.

În care somnul

umbrelor mele

prin camera pustie

nu mai are drum

către ceruri.

,,Apa

de care mi-e sete

îmi risipeşte neliniştile,

carnea metafizică

şi îndurerată

se înalţă

înspre îmbrăţişarea

universală.”

Acum se lasă în mine

un aer greu,

cenusiu.

Gura mea

abia mai spune c a s ă

ori p â i n e,

lumina o simt

ca pe o rană

dintr-o veche poveste.

,,Deja nu este

ceea ce pare,

că eu contemplu:

golul unei lumini,

fantomă rătăcind

prin constelaţii.”

Vom comenta

Foşnetul clipei

dintre memorie şi ochi.

Pragurile

nu le mai putem număra,

ascultăm doar marmora

cum doarme,

precum liniştea

căzută în noi.

,,La marginea zilelor

pentru a-i da un chip

binevoitor lumii.”

Stăm acoperiţi

de patima cuvântului;

o mătase plăpândă

într-o vitrină cu îngeri

s u n t e m.

Vedem catifelele roase

formând vârtejuri.

,,Zorile

Îşi lasă lumina

si dimineaţa se grăbeste

înspre asfintit.”

T o t u l

fiindu-ne strat de răni

şi lacrimi,

veşmânt de spaimă

şi tăceri arzând.

Page 23: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

23

,,În dimineaţa aceasta

ne-am înălţat ramurile”

ca să oprim timpul

în loc.

Eram de-acum mai singuri

decât singurătatea însăşi.

abia acum chemam înapoi

întâmplările

şi le făceam

oglinzi de t i m p…

Ion Ionescu Bucovu

linxul a putrezit

Se desfac pulberi de cer, fulgere într-un

pustiu,

Așchii de nori dansează pe mări, astre

arzând,

Luciri de harfe, Orfeu zburând spre alte

zări

Și lumea toată, plină de vrajă, mistic

descânt.

Unde se îmbrățișază iubirea, curg sevele

noi,

Lynxul a putrezit, dar îi mai scapără ochiul

enorm,

Aburul sângelui viscolit de abatorul din

noi,

Clipa cea repede, dorul și vraja încă mai

dorm.

Pe piciorul nostru de iad încă mai sunt

amanți,

Paznici de tenebre mai scutură fluturii de

petale,

Într-un dans funerar: mai murim, mai

trăim,

Mai urcăm un deal și mai coborâm încă o

vale.

Ne pasc elanuri vechi și iluzii, risipite prin

ani,

Vom evada caraghios din propriile noastre

destine,

Urcăm ușor prin noi o scară spre cer în

spirală,

Singuri ca vulturii, printre cele divine.

Mereu vine clipa ce zboară spre alte zări,

Izvoarele sunt comorile de sub stânca din

soare

Ce se varsă în noi ca o mare și dulce

iubire

Prin frunza de seară care plânge și-adesea

ne doare.

Călătorim mereu și nu știm umde mergem

niciodată,

Ce simplu ar fi fost să dormim pe-o pajiște

de vis,

Să trecem prin vechi paradisuri rămase

pustii,

Să scăpăm de orizontul nostru mucezit și

închis.

veșnicie

Cuprind în suflet o minune

când îți sorb obrajii,

setos de parc-aș bea

o mireasmă.

Când stăm ochi în ochi,

incendiem totul împrejur,

dorul de tine, dorul de noi,

ca altădată umblă nebun…

Fără tine traiul pe pământ

e pribegire.

Eu nu știu ce regină ești

și de unde vii,

îți ascult clipele,

acele flori frumoase de mai

care devin veșnicie.

Page 24: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

24

Camelia Stan

Priveşte, visând iubito!

Privește, visând iubito!

La cerul de vară sublim,

Aș vrea să îți spun: “Fericito,

… mă-mbată cu tine, puțin!

Privește visând, tu, iubito!

Ți-s ochii o mare și-aș vrea,

Să-mi fi părtașă, sortito,

La dorul din inima mea!

Privește visând, tu, iubito!

Iubirea-i eternă în noi,

Doar ție pe trup ți-am citit-o,

Fiind unul singur, nu doi!

Privește și visează, iubito!

Nimic să nu-mi spui fără știre!

Prea sfântă femeie, dorito!

Ți-aș da continent de iubire!

Privește și visează, iubito!

Orice îți dorești și ai vrea,

Căci eu voi veni… incognito,

Pe veci să îmi fii și a mea!

Privește visând, tu, iubito!

În somnu-ți prea dulce, firesc,

Zâmbeai și deloc n-ai ferit-o,

Nici gura, voind să-ți iubesc!

Privește visând, tu, iubito!

Căci lumea-mi începe cu tine,

Destinul de-ar fi răsucit-o...

Te-aș cere răsplată, știi bine!

Am scris din instinct... n-am gândit-o,

Sperând s-o visezi tu, iubito!

Mi-eşti

Mi-eşti dor sublim în dimineţi de vară

Şi puf de păpădie luat de vânt,

Mi-eşti strop de cer în liniştea de seară,

Eşti pacea mea, în suflet şi-n cuvânt!

Sunt zâmbetul ce-ţi râde în privire,

Cu florile de vară mă confund

Şi sunt fărâma ta de fericire

Şi ceasul tău de bucurie sunt!

Şi-s poate chiar şi înger, sunt culoare

Acelor nopţi ce-s poartă către rai

Şi ştiu că eu, doar eu aş fi în stare

Să te întorc, dacă-ţi şoptesc: "Mai stai..."

Mi-eşti tot ce-mi eşti şi eu întreg îţi sunt,

Atâta pătimire, o idee,

De suferi că exist ori nu mai sunt,

Mă află în parfum de orhidee!

Nu ştiu de poţi să înţelegi sau nu,

Ori prea abstract e totul pentru tine,

Nimic nu este fără să fii tu,

Fiinţa ta nu este, fără mine!

Şi cine ştie cum va fi apoi…

În rai ne-om regăsi ca două ploi!

Eduard Zalle

La hanul…

lui Omar Khayyam

La hanul pierdut pe coclaur

Te-aştept să ciocnim un pahar.

Page 25: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

25

Hangiul cu ochi de balaur,

Zâmbeşte tâmpit şi avar.

Pendulul, ora şi-o strâmbă

Şi-i sparge capu-n perete.

Iubito, te-aştept şi se-ntâmplă

Ca vinul Shiraz să mă-mbete.

Te-aştept să ucidem mâhnirea

Şi setea cumplită şi grea,

Apoi, amânând despărţirea,

Să râdem de moartea cea rea.

Vezi, râul ce curge pe maluri

Ne-nghite cu totu-ntr-o zi,

Și viața se scurge în valuri,

Ca mâine și noi vom muri.

La hanul pierdut pe coclaur

Te-aştept să ciocnim un pahar,

Dar ultimul gulden de aur

Mi-l înşfacă hangiul avar.

Alb și negru

Când vocea tumultoasă din mine va tăcea,

Va înflori atunci un alt fel de iubire.

Aprinde tu, lumina, aceea ca o stea

Să-mi lumineze noaptea pierdută peste

fire.

Când tulnicul pe dealuri se va fi frânt

duios,

Va răsuna în vale un murmur ne-nțeles.

Va înțelege, poate, și sufletu-mi câinos

Al lumii neastâmpăr și dulcele-i eres.

Și când prezentul astăzi se rupe din

pendul,

Scârbit și-ncrâncenat pe-a timpului

minciună,

Voi devora secunda flămând și nesătul,

Atent doar la tăcerea care-n urechi îmi

sună.

Când toate vor fi spuse așa cum ți-ai dorit,

Voi înșeua degrabă același cal funebru.

Să nu te temi, iubito, căci încă n-am murit,

Eu starea mi-o adap numai în alb și negru.

Iar când copilul crud din mine va renaște,

Așteaptă-mă, femeie, la porți de elizeu.

Voi păcăli-ntr-o zi tot răul ce ne paște,

Așa cum am făcut și-n-viață, mai mereu...

Gheorghe Răducanu

Mi-e dor...

Mi-e dor de-o-mbrăţişare cu-adevăr!

Mi-e dor de-o-mbrăţişare cu lumină!

Mi-e dor să iert cu bunătate!

Mi-e dor de acea zi senină!

Mi-e dor de diamante cu păcate!

Mi-e dor de iască să aprind tămâia!

Mi-e dor, mi-e dor de acea noapte!

Mi-e dor de floarea ce naşte lămâia!

Mi-e dor de-un clopot de lumină!

Mi-e dor de o colindă pe-nserat!

Mi-e dor de floarea din cunună!

Mi-e dor de tine... cu adevărat!

Mi-e dor de sânii bosumflaţi!

Mi-e dor de sâni–mere domneşti!

Mi-e dor de norii dezlânaţi!

Mi-e dor de zâna din poveşti!

Rugă-n lacrimă

De-a lungul amurgului de toamnă,

M-am rătăcit în umbra aburului de cafea.

O rugă-n lacrima amară se înfige-adânc,

Când din rame, îngerii coboară pe podea.

Am brațul cu care scriu pe căpătâiul,

Page 26: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

26

Unde privesc la șoimu-n cioc cu crucea,

Ce-o duce pe prispă la clopotniță și

Eu, mă văd copil, cu oile, pe Omorâcea.

Nu mai e mama să mai plângă

Și să mă-ntrebe când mă-ntorc acasă!

Întreb si eu acuma: Satul ce mai face?

S-a dus și tata, îl plânge biata coasă!

Fac rugă-n lacrima căzută jos,

În nisipul rece de pe Șasa. Îmi văd

mama și tata când veneam pe-acasă,

-Bine-ai venit, copile! Hai să punem masa!

N-am, Doamne, nici o vină c-am plecat

De mic copil din satul meu cuminte!

Eram o floare-n cununia vieții

Încă nu îmi dăduse măseaua de minte.

Am colindat o viață prin străini.

Gândul mi-a fost mereu la casa

părintească.

S-a dus și mama, a plecat și tata,

M-așteaptă popa să mă miruiască.

Cornel Balaban

Nestatornicie

Tu n-ai iubit și de aceea treci

Ca vântul printre frunze hoțoman

Lăsând în urmă jurăminte seci

Șoptite printre dinți de porțelan

Stăpână pe castele de nisip

În care clipa șade rareori

Te-asemeni umbrei ce nu are chip –

În fiecare zi, te naști și mori

Iar ce-a rămas dintr-un crâmpei de drum

(Noi amândoi într-o secundă roz)

Își va păstra aromele de fum

În mucegaiul timpului de bronz

Casa bunicii

Casa bunicii veche-străveche

Nu-și mai găsește nici o pereche

Viața pe care i-au dat-o stejarii

I-o duc pe râpă carii-scripcarii

Șindrila ruptă se taie-n săbii –

Curg de sub streșini cuiburi de vrăbii

Coșul se-apleacă să-și năruie-n drum

Singura nară cu bulgări de fum

Timpul trecut s-a oprit răstignit

În crucea ferestrei cu ochi împătrit

Numai mușcata, mirositoarea

Verde, aruncă în geam cu froarea

Mariana Bilic

Iluzii pierdute

gând dăltuit

în pietre erodate de vânt

contorsionând

oglinda timpului în favoarea veşniciei

aşează iubire peste neiubire

şi uitare peste timp

desprinzând valuri transparente

din furtuni solare

le rostogoleşte nervos

peste şoapte interzise

mare agitată de vorbe

măură castele de nisip

Page 27: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

27

construite de iubiri imaginare

pictând pe amprente fictive

arabescuri îndrăzneţe

ce muşcă flămând

cu muchii ascuţite din inimă

înţelegând din durere

că poţi rămâne doar amintirea

unui gând indecent de femeie

sufletul tău

dă examenul de maturitate

stabilit de repetate rătăciri fără sens

căutând să înveţe uitarea prin iertare

a oprit zborul iluziei pierdute spre nicăieri

cu un gest teatral

ce şi-a pierdut înţelesul

învelind urma paşilor în tăceri şi detaşare

ai şoptit: „iartă-mi amintirea

şi uită-mă de toate iubito!”

Captivi

într-o toamnă înveşmântată

în sunete tatuate pe arcuşuri de vioară

ploaia picura din clape de pian note

albastre

timpul învolburat

scurs prin clepsidra din copacul vieţii

desprinde frunzele îngălbenite de ani

schimbându-le iremedialbil

în nuferi argintii agăţaţi pe tâmple...

captivi prinşi fără voie într-un trecut

în care poate nici n-am existat

împiedicaţi de neacceptări

căutăm răgaz

să numărăm întrebările fără răspuns

stând agăţati între două începuturi

strângem în pumn durerea ultimului sfârşit

înţelegând că lacrimile dorinţelor ucise

sunt aruncate pe rafturi prafuite de suflet

dependenţi de-o iluzie fără sens

nu putem pierde ceva ce nu am avut

niciodată

doar iubind...liniştea coboară firesc în noi

prăbuşirea se schimbă în zbor

reclădind fericirea din frumuseţea

lucrurilor simple

devii propriul arhitect al armoniei

interioare

Ninel Vrânceanu

Vino, mă soarbe!

tu, curcubeu al reînălţării mele,

lumină veşnică şi tot mai albă,

ce-ascunzi în presimţiri rebele

de reînvii mai blândă şi mai caldă?!

cu setea ta de ape învolburate

ai dăruit şi stâncilor sorbirea,

iar în fisurile adânci, întunecate

ai pus lumină vindecând orbirea;

mi-ai ascuţit prin alte simţuri

percepţia nevoii mele de iubire,

lăsând de-atunci durerilor nesimţuri,

cum poate fi speranţa în nemurire.

ah...tu curcubeu de ape liniştite

ce poate să înghită orice mare,

cum de-ai trezit izvoare adormite,

ce le-ai lăsat cândva fără izvoare!?

Page 28: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

28

Maria Filipoiu

Ce-i poezia?

E povara ideală

ce-n suflet o duc poeții,

pelerini pe calea vieții.

Este a gândirii fală

așternută pe hârtie,

din dragostea de a scrie.

E hrană spirituală

pusă-n rugăciunea nopții

și-n soarele dimineții.

E a minții îndrăzneală

scăldată-n raze de soare

și-n speranța ce nu moare.

E-n a timpului spirală,

har dumnezeiesc, de suflet,

cât al nemuririi umblet.

Este a vremii urzeală

pentru viața trecătoare,

în a sorții resemnare.

E un vis ori abureală

în sentiment de iubire,

după dram de fericire.

Este brumă de spoială

într-un văl de sentimente,

pentru cavaleri și fete.

E a dragostei răscoală

ce-și ia arme din cuvinte,

pentru suflet, dăruite.

E a minții născoceală

care-i dă însuflețire,

să o ducă-n nemurire.

E-a privirii primeneală

în straie nobiliare,

pentru fast de sărbătoare.

E lumina siderală

în candela sufletului

și-n dragostea poetului.

E-a dorului tânguială

în sufletul singuratic,

pentru cititor romantic.

E-nmiresmată petală

din floare nemuritoare,

ce din carte-i grăitoare.

Este simțirea vocală

scăldată-n gând de scriitor

și pusă-n ochi de cititor.

E a poetului boală

și-a gândirii nostalgie.

Fără ea, viața-i pustie!

Stejărel Ionescu

căsuţa de la ţară

căsuţa mea de la ţară

unde am stat şi astă vară

cu covoare pe pereţi

la fereastră, doi scaieţi,

cu icoana de sub grindă

chipul mamei din oglindă

patul cu strujeac de paie

şi pledul din blăni de oaie,

cu o laviţă şi-o masă

cioplită şi noduroasă

făcută de taica în grabă

să aibă unde să şadă,

şi-un ploatăn de cărămidă

busuiocul de la grindă

şi-n fereşti, două muşcate

Page 29: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

29

demult doamne, sunt uscate,

în căsuţa de la ţară

astăzi paşii mă purtară

stă pe-o margine de apă

cu-n picior căzută în groapă,

de sus, maica mă priveşte

făr‟ să aud, aşa-mi grăieşte:

casa şi mormântul meu

să ai griji, de ele mereu,

este tot ce ţi-am lăsat

atunci când eu am plecat

să le ai copile în griji

de nu poţi, tu să mă strigi,

mama ,va veni de grabă

ca şi vântul prin ogradă

ca să-ţi de-a un ajutor

dragul mamei, drag, odor.

bătrânul tată

te-a aşteptat seară de seară

dar tu deloc nu ai venit

la fiecare tren din gară

şi acum el este obosit,

te-a aşteptat necontenit

cu un imemens buchet de flori

de multe ori dormea în gară

ca să te aştepte iar în zori,

demult, de acasă ai plecat

demult n-ai mai venit pe acasă

de când pe maica a îngropat

el, este singur, nici că-ţi pasă,

poate că eşti prea ocupat

şi timp se poate nici să n-ai

dar el,aşteaptă neîncetat

pe fiul său cu păr bălai,

şi lacrimile s-au uscat

de atâta plâns, de atâta vai

pământul s-a cutremurat

şi s-au deschis noi porţi spre Rai,

ţi-a obosit, şi bietul tată

este bătrân, orb şi bolnav

de atâta timp de când te aşteaptă

el a ajuns al vieţii sclav.

Olguţa Trifan

Viaţa ca un râu

E viaţa ca un râu,

ce drumul nu şi-l uită

care-oricât de mult ar vrea,

oricât iar place,

traseul nu mai poate,

niciodată, a-şi reface,

cu ape line, cristaline,

repezi şi învolburate.

Povestea râului o spun

pietrele şi malurile

ce-au fost de timp

şi de furia apei,

ca într-o carte bună,

însemnate.

Nu este viaţa, oare,

de clipă stăpânită?

Când înfloreşte-o floare

sau se mai naşte-un om

simţind că-i searbădă

şi tristă, ca mai târziu,

să îţi surâdă-n taină

o rază de noroc?

Pierde ceru-n fiecare clipă

câte-o stea,

Page 30: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

30

alta se aprinde şi străluce,

căci ăsta-i cursul vieţii,

precum un râu care nu ştie,

dar se duce.

Sava Flavia Diana

Idee

Ştii şi tu,

Nu ne putem lua numai după cuvinte...

Rostite, nerostite, fugare, mahmure,

zvârlite,

Doboară turle, ridică statui

Şi ce departe ne pot alunga , uneori,

De noi înşine...

Ce-ar fi să priveşti

În direcţia fiinţei mele

Poate atunci

Liniştea

Nu ar mai fi doar un simplu cuvânt.

Zbor

Hai să nu vorbim astăzi

Despre însingurare...

Mai bine să fim desueţi, retorici,

Să vorbim despre visul acela

Inocent, din noi renăscut,

Când întinzând simplu braţele,

Puteam zbura...

Chiar dacă mă învelesc bine

În căutate tăceri

În gândul meu, să ştii,

Mereu poţi să îţi întinzi braţele,

Copil râzând, îmbătat de zbor...

Hai să nu vorbim astăzi

Despre însingurări...

Hai mai bine

Să renaştem în lumină !...

Hotca Marian

Baia Mare, student; Premiul I, poezie

la Festivalul „Bogdania”, 2014

Psalm

Sufletele noastre miros a pământ

și înfloresc dumnezeire,

noaptea strânge la pieptul unei icoane

rugăciunea ruginită de lacrimi.

Cerul înalță îngerii cu aripi de cuarț

iar, umbra lor plămădită

în raze degresive de stele

naște în iarbă tămâie și mir.

Apleacă-te trup cu chinul

sângerând de-o veșnicie

și bea viața ce trece

ca dansul luminii în vânt.

Poemul vieții

viața este o oglindă circulară

în care se spulberă

amintiri

privirea e hoața sublimă

ce sculptează realități ambigue

în vise dizolvate

auzul e calea pavată cu lungi

cântece mucegăite

de privighetoare

iar noi suntem stâlpi rezemați

de viață ce respiră în aer

murirea

Page 31: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

31

Daniel Bărbulescu

Dacă vrei să ştii

adevărul e un compromis palid

iar adevărul e că...

sunt singur

lasă cheia sub preş

nu-ţi mai suport gândurile

roind nesătule prin gândurile mele

până când nici nu mai ştiu ce vreau

de la tine

şi să-ţi iei cărţile de pe biroul meu

mai puţin Divina Comedie

pe care o păstrez

pentru că eu

ȋncă mai cred că iubirea ne ȋndreaptă pe

toţi

spre adevăr

adevărul e un compromis bizar

iar adevărul e că...

te iubesc

Doina Bârcă

Lunca

Serbează lunca revenirea mea,

cu salcia pletoasă care,

ne-acoperea cu-al ei parfum

pe malul Vedei curgătoare.

mi-e drag mirosul ei de ape

ce-mi duce gândurile-agale...

dorind să mi te am aproape

să îți presar în păr petale.

Vreau să alerg desculță–n luncă

Azi copleșită sunt de despărțire,

Văd salcia ce înflorea cândva

Iar floarea ei mă arde-n amintire.

Și-mi duce Vedea-n drumul ei

Și nostalgii și amintiri și dor,

cu viața mea,ca pe a ei cărare,

eu sunt un simplu trecător.

Dezmierdare

Parcă de-o vrajă tulburat.....

În goliciunea toamnei te dezmierd,

simțind că doruri mistice m-apasă,

Și nu știu cum să fac să nu te pierd!

Te-aș îmbrăca în soarele-amiezii,

Să strălucești lipindu-te de mine,

Ori poate-n rochie de albe frezii,

Să mă îmbăt de mult miros de tine.

M-am răzgândit : te-mbrac în curcubeul,

ce-apare ca un prețios trofeu,

când ploaia care s-a sfârșit suspină,

că nu mai e stăpână peste trupul tau….

Dar cred că cel mai bine e....

Să te descânt în cântec și iubire,

Să te prefac în dragoste și dor,

Iar când să mor, să mor din drag de tine.

Nicolae Doftoreanu

Tangou pomelnic

Page 32: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

32

Balada lui C-tin Brâncoveanu

Ştefan, Nicolae, Mihai, Alexandru,

Ştefan, Neagoe, Vlad, Mircea si Dan,

Ştefan, Dragoş, Petru, Ion şi Răzvan…

Ştefan, Constantin, Dimitrie, Matei,

Vasile, Bogdan

…şi alţii ca ei !

Renumele face s-adune încoace

Pomelnicul nostru…ce duce spre crucea

Ce tace în pace!

Desprinse din gânduri,

Prenumele zace-ntre rânduri,

Cuprinse în nume ,

Şi-adesea ne duce spre soare-apune.

Deprinse de lume,

Anume purtate,

Ne spun,

înainte de toate,…

Că nu se mai poate înspre-a fi uitate!

…………………………………

Gândurile prinse-n nume

Pot fi bune la zidire

La anume mănăstire

Unde cred că se cuvine

Să cinstim fără cinism

Pe toţi cei pe care-i ştim

Înainte de-a fi…imn

Deşteptaţi-vă ROMÂNI…

pomeniţi-i pe străbuni!

Fiindc-acuma sigur ştim:

EI s-au deşteptat sublim!

Au luptat cu stoicism

Pentru noi,

Ce azi…cerşim!

Pomenim cum se cuvine

Pe toţi cei care-n vechime

Cu mijloace-aşa puţine,

Înainte de cuvinte,

Ce-au fost straşnic potrivite,

Au avut atâta minte

De-au ţinut în frâu urgia

Şi-au creat chiar ROMÂNIA?

Înainte de-a răspunde

Se cuvin iar cunoscute

Toate vechile metehne ce-au ars

Ca un foc de lemne

Când s-a ridicat vr-un vodă

Care Şi-a dorit o odă?

Nu

Nu cred că este cazul

Să rememorăm necazul!

În pomelnic pomenim…

Numai ceea ce cinstim,

Fără să fim obligaţi,…

Doar pe-acei ce-i simţim fraţi!

………………………………

Ştefan, Nicolae, Vlad,

Decebal, Carol şi Glad,

Mihai, Mircea şi Bogdan,

Alexandru, Dragoş, Dan,

Tudor, Neagoe, Andrei

Petru, Gheorghe şi Matei,

Vlad, Grigore şi Ioan,

Radu, Vasile, Şerban

Constantin cu toţi ai lui

Şi-alţii Doamne…

Că-s destui!

Tangoul arborelui genealogic

Rădăcinile noastre comune

Le arătăm la lume…prin NUME,

Pentru că noi, asemenea lor,

Urmaşi ai vechilor ramuri directe,

Avem trei:

Primul poate fi:

ŞTEFAN,

MIHAI,

CONSTANTIN,

ALEXANDRU

sau MIRCEA ,

Al doilea-l afli

În ceea ce noi denumim prin cuvintele :

CEL MARE,

VITEAZUL,

BRÂNCOVEANU,

CEL BUN,

CEL BĂTRÎN,

Al treilea şi ultimul,

Pentru a nu mai da nici o îndoială asupra

originii,

E şi cel mai sigur indicator,

Pentru că,

Oricum ai lua-o,

Toate gândurile când îl aud,

Duc spre cei ce rămân

în toate vârstele,

Cunoscuţi sub numele comun de:

ROMÂNI !!

Page 33: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

33

Aurora Luchian

Într-o noapte

Într-o noapte, pe tăcute,

A venit încetişor,

Trecând munţi, dealuri în cute,

Toamna cu un vântişor.

Cu hăinuţa foşnitoare,

Pastelată, lungă, şic;

Zări cerul sumbru-n zare,

Fierbând ceai într-un ibric.

L-a sorbit. Precis răcise,

Febra-l încercă uşor.

Revenindu-şi se decise,

Să adune nor cu nor.

Prudent, greieraşul Nicu,

Înspre casă a fugit,

De mână cu ăla micu,

Că se puse pe scâncit.

Cufundat ca-ntr-o visare,

Cu ochii lipiţi de geam,

Greieraşul rosti tare:

-E prăpăd! De nu fugeam,

Ploile reci, zvăpăiate,

Dezinvolte, deviate,

Ne-ar fi făcut ciuciulete,

Ţopăindu-ne şi-n plete!

Desfăcu o plăpumioară,

Apoi rupse vreascuri, poc!

Îşi culcă puiul de-o vară,

Şi făcu în sobă, foc.

Mariana Didu

despre omul frumos...

omul frumos, dragii mei,

este o mare curiozitate

care se plimbă neobosită

prin lumea asta fără hotar,

prin lumea asta nemărginită...

dacă a crescut frumos,

-omul frumos-

nestrâmbându-se de la lumea demult

strâmbată

și e un tânăr aproape săvârșit,

grabnic va merge el spre desăvârșire...

și va fi purtat de gândul neîmplinit

de a scrie autobiografia unor mari idei...

el va știi totodată, cu dreptatea lui

ce multe din gândurile altora,

din ideile și crezurile altora

se profilează în gândurile,

în ideile, în crezurile sale...

poate, negândite încă de sine niciodată,

fiindcă, el își va da măsura propriului fruct

copt,

abia la sfârșitul celei de-a doua tinereți

omul frumos, trebuie să se gândească

totodată

și la copilul-viitorul tânăr-

-care încă stă să se nască-

și, căruia, să-i împărtășească,

printr-un cuvânt înțelept, de magician,

cuvânt plin de mierea tuturor murilor

marea taină a săvârșirii și desăvârșirii

omului frumos,

când se vor întâlni, la final,

când nici nu se vor mai putea despărți

chiar dacă tânărul acum va merge mai

departe

spre alte ținte, spre alte iubiri

răvășit, sporit și săvârșit...

omul frumos e blestemat să se nască bun

să fie bun și să rămână bun !

dar nu poate rămâne infinit bun

dacă nu făptuiește,

Page 34: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

34

nu frământă ceva în marginea finitudinii

sale

în inima lui, în carnea ideilor ancestrale

peste trupul lui, chiar, peste moartea sa

participând, în felul lui,

la eternitatea ființei...

la frumusețe lumii acesteia mari...

s-ar putea să-l vezi nedumerit.

dar, când pleci,

e bine să crezi

că ți-ai încheiat rolul

de antepremergător...în idei...

Mihai Rujoiu

Vârtejul dragostei

Cuprinşi în vârtejul dragostei

Zilnic adăugăm trupului

Ceea ce poate îi lipsea

Să dăm speranţă visului.

Care în noapte ne invită iar

Să îi fim oaspeţi de seamă,

Să povestim din amintiri

Fără să ne fie teamă.

În jur o linişte eternă se lasă,

Ne îmbie să vedem mai clar

Unul în sufletul celuilalt,

Cum inimile ne stau pe jar.

Trupurile noastre ce emană

O mireasmă de plante aromate,

Aş vrea să te pot crede

Că mă vei iubi până la moarte.

Şi apoi prin sărutari lungi

Noi ne declarăm veşnică iubire

Şi ne dorim din toată inima

Să nu rămână doar o amintire.

Ne trezim transpirati şi goi

Unul lângă celălalt,

Cred c-am ales bine,

O iubire adevărată s-a înfiripat...

Şi dacă totuşi s-a întâmplat

Noi să ne îndrăgostim,

Atunci să mergem înainte

În fericire şi să ne iubim.

Şi în fiecare dimineaţă

Şi seara înainte de culcare

Să ne topim în sărutari

Şi să ne scăldăm în ape curgătoare.

Pe cerul înalt şi purpuriu

Stelele se prind în hora mare,

La mijloc stă luna falnică,

Iubirea noastră să fie veşnic nemuritoare

Andrei STAN

Liturgică

Acesta e sângele meu

care, pe foaia cea albă,

se varsă,

întru bucuria

zorilor.

Nu vă îndemn să-l beți.

Page 35: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

35

Nu vă oblig să-l ocoliți.

Spre curățirea sufletului

de praful cotidian,

faceți după cum vi-i voia

și după cum vă sfătuiește

deznădejdea!

Trei splendori

Un cântec,

la solz,

doinindu-se…

Un foșnet,

la frig,

ghiocindu-se…

Un zâmbet,

la dor,

întrupându-se…

Și cântecul

și foșnetul

și zâmbetul,

trecute de ultima

bornă a iernii,

pământul înnoiesc.

Primăvara

izbucnită în mine

e- o-mpletire de splendori:

cântec,

ghiocel

și zâmbet.

Dan Srîncenatu

Iubirea..

Iubirea-i lacrima de dor din nopţile cu stele căzătoare,

muzica sufletelor ce se ating

prin inimile pereche pârjolite

de focul sacru al pasiunii.

Iubirea-i giuvaer de preţ ,

care-l ofer iubitei-n dar

cu tandreţe şi imensă dăruire

fără a cere nimic în schimb.

Iubirea când o simt devin poet,

scriu poezia simţurilor mele,

cu ea ajung fericit

din tenebrosul infern

în eternul paradis,

aud vibraţia iubitei

în fiecare clipă din zi şi noapte.

Iubirea-ţi dă aripi nesperate

să te înalţi semeţ la cer,

un vis divin, fermecător

din care nu mai vrei

nicicând să te trezeşti.

Iubirea-i esenţa vieţii

în orice existenţă,

e dulce lacrimă de dor..

Te port în suflet

Te port în suflet şi în gând

Eşti marea mea iubire

Cu al tău chip frumos si blând

Mă fascinezi, visez la reîntâlnire

Tu eşti ducesa minţii mele

Şi mă înclin în faţa ta

Aş vrea să fiu acum cu tine

Să te sărut, să-ţi spun ceva…

Adorm cu greu cu tine-n gând

Când mă trezesc te vreau cu mine

Dar nu se poate, plâng sperând

Câ în curând ne va fi bine..

Şi cât aş vrea să ne vedem

Să fiu măcar o zi cu tine

Dar eşti departe în alt sistem

Nu poţi să fi acum cu mine…

Te port în suflet şi în gând

Tu eşti iubirea vieţii mele

Voi aştepta un semn visând

Că mă vrei în apropiere.

Page 36: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

36

ARDIELEANU MIOARA

Cântecul sufletului meu..

În clipe, peste clipe,

cântecul sufletului meu,

iți privește chemarea,

trandafir cu un ghimpe

ascuns într-un zmeu

pe cărarea

ursitei din nou...

nimic nu se pierde,

nimic nu-i al tău,

e șoapta iubirii-n ecou,

în unda albastrului verde,

țâșnind dintr-un hău...

Dinspre departe spre aproape...

Rod al ploii, floare de cicoare,

îmi presari amarul peste buzele flămânde,

tainică licoare,

sufletul îmi stinge, sufletu-mi cuprinde,

moare,

în înșoptirea firii, gând desculț între poeme

când mă zbat

în și dincolo de vreme...

între tăceri și umbre însetat,

fără timp,

rămân frântură

într-un nimb al altui timp,

de-n clepsidră închid zborul

și fiorul nesecat...

sunt dulce lacrimă peste amarul florii tale,

într-un sărut al Nevăzutului fuior

și gust din cel amar cu patimă fierbinte,

să-ți mor în înșoptirea clipei,

ca o tainică pecete...

doar mi-e sete...

sunet sanscrit petrecând undele

sorții în apele privirilor tale,

floare de cicoare...

Icoana veșniciei mele

pictează-n ochii tăi iubirea

și roua buzelor flămânde

iar gândul înșoptit de îngeri,

când inima îmi cântă dorul,

s-a răzvrătit în clipa descântată

de ursitoare în labirinturi

de întuneric...mă crezi,

sărutul tău nu-i decât o pasăre

de foc, lăcrimând între

metanii de lumină...

Icoana veșniciei mele

pictează-n ochii tăi și luna

reverberând în undele albastre,

cântul sufletului meu,

de s-ar uni în veșnicia

unui zbor sihastru, acum

și dincolo de timp

și dincolo de spațiu...mă crezi,

aprins-am pe altarul vechi

de piatră, în cuvântul tău lumina...

Umbrele de chilimbar,

pierdut-au vina

în nepătrunsul cer albastru,

doar pasul sfinților adoarme

îngerii din raiul nevăzut, măiastru...

și te aștept cu sânul tremurând

în noapte...dar tu nu vii

și lăcrimând mă-nchin lângă

Icoana veșniciei mele

când te pictează-n ochii mei aievea...

Invoc...

Invoc cuvântul meu din umbră

la un ceas de mare taină

pe când lină-i doar o urmă

îngemănată de la lună..

și te aștept în tremur viu

lângă gându-mi prea năvalnic,

poate-mi lași un semn zglobiu

ca în brațe să-l țin strașnic..

oare un sărut îți cer prea mult

la un ceas pierdut în seară?

tu să crezi, inima-i demult

un fuior de șoapte-n ceară...

Page 37: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

37

PROZĂ

Ioşca, Sică şi Mitică (1)

Nicolae VASILE

Suntem obişnuiţi să credem că localităţile

ocupă mult mai mult spaţiu, dintr-un

teritoriu, decât se întâmplă în realitate.

Când mergi cu trenul, sau cu maşina, ţi se

întăreşte această falsă percepţie, pentru că

şoselele şi căile ferate urmăresc zonele

locuite, dar din avion poţi avea o imagine

corectă a situaţiei reale, iar, mai nou, pe

site-urile de pe Internet poţi obţine chiar

detalii.

Alexandru era în tren, tocmai ieşise din

păienjenişul de linii de la ieşirea din

Bucureşti, şi aştepta să se termine odată cu

localităţile, dorea să vadă infinitul unui

câmp şi nu fundurile curţilor cetăţenilor

din satele suburbane.

Din tren vezi cea mai urâtă parte a unei

localităţi. Dacă de pe şosea simţi cum

locatarii vor să-ţi arate ce au ei mai

frumos, din tren este ca şi cum aceleaşi

fiinţe te primesc arătându-ţi curul!

De fapt nu aceasta a fost intenţia lor, dar

pe acolo şi-au găsit loc mai toate căile

ferate, care s-au construit în urma

localităţilor, criteriul estetic fiind probabil

printre ultimele care au fost luate în

consideraţie.

Era student, tocmai terminase anul întâi, şi

fiind unul dintre cei merituoşi, dar şi

provenind dintr-o familie cu venituri

modeste, obţinuse unul dintre puţinele

bilete de vacanţă într-o tabără

studenţească, era vorba de cea de la

Izvorul Mureşului.

Tot aşteptând să apară o privelişte

frumoasă din exterior, de pe fereastra

trenului, iată că la un moment dat acesta a

apărut de pe uşă! O domişoară a urcat în

tren, s-a aşezat pe un scaun care se afla pe

direcţia pe care el avea şi cea mai bună

vedere spre exterior, aşa că putea să o

privescă fără a fi bănuit că este prea

insistent. Este adevărat că ceea ce putea

vedea în exterior scăzuse brusc în interes,

deşi abia atunci începuse să apară infinitul

pe care era dornic să-l vadă la ieşirea din

Bucureşti. De fapt urmărea un alt fel de

infinit, cel al frumuseţii unei femei!

Fata avea un corp svelt, bine proporţionat,

care ieşea bine în evidenţă prin

îmbrăcămintea subţire de vară. Faţa ei era

de o drăgălăşenie combinată între cea a

unei păpuşi, lipsită de orice grijă, şi cea a

unei studente silitoare, cu acele mişcări

calculate şi atentă la tot ce se întâmplă

împrejur. Simţea că este privită, dar părea

că nu o deranjează!

Din când în când, făcea o mişcare fină din

nas, cam de genul în care prin filme se

consideră că îl fac vrăjitoarele. Avea un

nas frumos, uşor ridicat de vârf, care prin

mişcarea respectrivă era şi mai bine pus în

valoare. Din acest motiv, Alexandru a

botezat-o, doar pentru el, Samantha.

Toate frumuseţile Carpaţilor de pe Valea

Prahovei au defilat pe la fereastra trenului,

dar nu le-a observat prea tare, interesul lui

oprindu-se pe partea de interior a ferestrei!

Page 38: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

38

Chiar îşi propusese să urmărească atent

traseul, despre care auzise că este foarte

frumos, mai ales că era pentru prima dată

când ieşea din zona sa natală, adică din

partea de sud a ţării. Mai târziu s-a

consolat cu ideia imobilităţii sale, când a

aflat că marele filozof Immanuel Kant nu a

părăsit niciodată localitatea în care s-a

născut!

Traseul spre Izvorul Mureşului presupunea

un schimb de tren la Teiuş. Mare i-a fost

surprinderea, dar şi plăcerea, când a

constatat că şi frumoasa sa colegă de

vagon coboară tot acolo! Cum acest

important nod de cale ferată nu este şi o

localitate tot atât de mare, la care să

coboare atâţia călători, brusc i-a venit ideia

că şi ea va schimba trenul, şi nu va rămâne

acolo, aşa că poate avea şansa să continuie

călătoria ”împreună”. Aşa a şi fost până la

capăt, adică şi ea mergea în aceeaşi tabără.

Întabără, ca în orice instituţie care reunea

băieţi şi fete, pe vremea socialismului, una

din marile griji ale administratorilor era

aceştia să nu se poată întâlni, în afara

reuniunilor organizate. Aşa că fiecare a

luat-o pe cărarea lui, căi separate de fel de

fel de garduri şi păzite de portari!

Alexandru a mers la dispeceratul de cazare

de unde a fost repartizat cu încă doi colegi

de cameră, unul student la medicină la

Târgul Mureş, iar celălalt la ştiinţe

economice la Iaşi.

Medicinistul era din Braşov, de etnie

maghiară, care venise pentru renumele

Universităţii de Medicină din Târgul

Mureş, mai ales în domeniul cardiologiei,

disciplină în care dorea să se specializeze,

iar celălalt era chiar din Iaşi, evreu, care

urma tradiţiile familiei în preocupările

economice.

După ce au avut prima discuţie în cameră,

au convenit şă-şi spună pe numele mic,

unul era Ioşca, altul Sică, iar pe Alexandru

l-au botezat ad-hoc, Mitică, cum spun

ardelenii la toţi cei din partea de sud a

ţării.

Acesta nu s-a supărat, odată că nu era

momentul şi nici locul să facă caz de

orgolii, mai ales el, singurul reprezentant

al etniei majoritare, fiind şi prima dată

când convieţuia la un loc cu colegi din alte

etnii.

Provenea dintr-o zonă în care se spunea că

în acel judeţ exista un singur locuitor de

altă etnie, şi acela era din satul său, un

austriac rămas acolo de pe vremea

războiului, care se căsătorise şi nu a mai

plecat.

Repara tot ce se strica în sat, de la ceasuri,

radio, televizoare, până la complictele şi

puternicele mecanisme de la moară.

Aşa că Alexandru era pornit pe cea mai

elevată poziţie pe care un majoritar o poate

avea faţă de un minoritar, cea de

discriminare pozitivă.

Ioşca era mai obişnuit cu acea zonă, fiind

student la Târgul Mureş, aflat destul de

aproape. Avea şi o abilitate de iluzionist.

Cea mai apreciată magie a sa era aceea de

a trece o andrea, dintr-o parte în cealaltă,

printr-un balon umflat, fără ca acesta să

pocnească. A făcut-o chiar în prima lor

seară comună. Evident că încercările

celorlalţi de a face aşa ceva eşuau din

primul moment, balonul spărgându-se

chiar la atingere!

Trei săptămâni le-a tot repetat scamatoria

fără ca ceilalţi doi, sau alţii de pe acolo, să

priceapă ce se întâmplă!

Page 39: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

39

Sică era obişnuit oriunde, ca oricare din

reprezentanţii etniei sale. Se simţea acasă

în orice loc unde îl ducea viaţa. Au hotărât

că din ziua următoare vor începe să

cotrobăie staţiune şi chair vecinătăţile

acesteia. Într-una din zile au stabilit să

meargă şi la Târgul Mureş, fiind cel mai

apropiat oraş mare, care merita să fie

văzut, mai ales beneficiind şi de un ghid

precum Ioşca. Au vizitat obiectivele

turistice ale oraşului, iar la final au mers să

facă o plimbare cu barca pe un lac din

vecinătate. Era un lac de acumulare

realizat prin construcţia unui baraj pe

Mureş. În jurul lacului se întindea un parc

unde la sfârşitul săptămânii veneau

probabil majoritatea locuitorilor. Parcul se

chema chiar Week end!

În timpul plimbării, luaţi de valul discuţiei,

nici nu au observat că s-au depărtat destul

de mult de parc şi că apăruseră nişte nori

înfricoşători, care prefigurau o furtună

teribilă. În scurt timp a început o ploaie

torentială. Venea o aşa de mare cantitate

de apă că nu reuşeau să o arunce cu

palmele din barcă, care dacă se umplea

risca să se scufunde. În chinurile lor de a

se echilibra au zărit undeva în apropiere o

altă barcă, unde o fată singură se descurca

mult mai bine. Ea se dezbrăcase în costum

de baie, hainele şi-le pusese într-o pungă

de plastic, şi, din când în când, sărea în apă

şi bascula barca de câte ori aceasta se

umplea. Chiar se distra privind spre cei trei

băieţi care se luptau cu natura golind barca

cu palmele. Ei chiar dacă vroiau să facă ce

făcea ea, n-ar fi putut, pentru că Alexandru

nu ştia să înoate.

Când barca fetei s-a apropiat suficient de

mult de a lor, a recunoscut-o, era

Samantha! I-a întrebat de ce nu preiau

metoda ei, că altfel riscă să scufunde

barca. Când ceilalţi au arătat spre cel care

nu ştia să înoate, fata a făcut un gest de

forţă neaşteptat. L-a tras pe acesta în barca

ei, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce.

A tras barca la mal, la una din multele

grădini aşezate de-a-lungul râului, cu ieşire

direct la apă, pe care unii reprezentanţi ai

protipendadei locale şi le permiteau. Unele

din acestea aveau şi o baracă, un cort, sau

chiar o mică cabană, după cum îşi

permitea fiecare dintre proprietari. Cea la

care au tras ei era dintre cele mai bine

făcute. Fata a sesizat mirarea pe figura lui

faţă de tot ce se întâmpla! Nu a făcut mai

multe comentarii, decât acela că grădina şi

barca sunt ale tatălui său, care era inginer

constructor. Era mult mai preocupată să

găsească ceva îmbrăcăminte uscată pentru

amândoi. Pentru ea a fost mai simplu, era

ca la ea acasă, mai greu a fost pentru el,

pentru care a trebuit să combine ceva de

ale ei cu de ale tatălui său!

Alexandru asista buimac la tot ce i se

întâmpla! Nu-i venea să creadă! Acea

frumuseţe de fată, care l-a încântat pe tot

drumul, la venire, era acum îngerul său

păzitor şi se comporta cu el ca şi cu cineva

foarte apropiat! După ce toate de primă

necesitate au fost făcute, ea a fost cea care

a spart gheaţa.

- Sunt de aici, m-am născut şi am

făcut şcoala, inclusiv liceul, în Târgu

Mureş. Apoi, părinţii s-au despărţit,

tata a rămas aici, dar este mai mult

pe drumuri, lucreză în construcţii.

Mama este profesoară şi s-a mutat în

localitatea natală, pe undeva pe

lângă Ploieşti. Eu sunt studentă la

Braşov, ca să fiu cumva între cei doi,

pe care îi vizitez de câte ori pot. Fac

facultatea de sport, specialitatea

tenis de câmp. Când eram la liceu

Page 40: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

40

am făcut canotaj şi înnot, chiar pe

acest lac.

- Acum îmi explic obişnuinţa cu care

v-aţi comportat în toate cele

întâmplate azi, a căutat să intre în

discuţie Alexandru.

- Hai să ne spunem pe nume, interveni

ea ferm, nu are rost să ne

formalizăm atât! Pe mine mă

cheamă Ramona, iar pe tine

bănuiesc că Mitică, după cum îţi

spuneau colegii în barcă!

- Nu, este un nume dat de ei aseară în

tabără! Aşa spun ardelenii la toţi cei

din sud! Nu mă supără! Numele real

este Alexandru.

- Îmi place mai mult numele real!

- Şi eu te-am botezat pe tine când te-

am admirat atâta în tren!

- Cum? Zi, zi, zi repede, a intervenit

ea nerăbdătoare.

- Îî..., Samantha, i-a spus el după o

ezitare introdusă special pentru a

exploata nerăbdarea ei. Era prima

dată când ea părăsise acea siguranţă

de sine şi devenise mult mai

feminină, mai caldă.

- Ah... , îmi place mai mult decît

numele meu! Aşa să-mi zici de acum

încolo! De ce te-ai gândit la acel

nume?

- De la un serial de televiziune. Era

acolo o vrăjitoare, foarte frumoasă,

pe care o chema aşa, şi care printr-o

simplă mişcare a vârfului nasului

obţinea tot ce vroia. Mi-s-a părut

mie că, în tren, uneori, făceai acest

gest!

Alexandru aprecia că era cazul să se

prezite şi el, după ce ea îşi prezentase toate

gândurile ei aşa de deschis.

- Eu sunt din sud, din Dâmboviţa, dar

cea mai mare parte a copilăriei şi

adolescenţei mi-am petrecut-o prin

spitale, în urma unui accident la

picior, de la fotbal. Părinţii sunt la

ţară. Acum sunt student la

Politehnica din Bucureşti. Nu ştiu să

înnot, nu am carnet de şofer şi în

general am un fel de rău de

transport. Nu-mi place să călătoresc!

- Cred că altceva faci, sau o să faci,

foarte bine, dacă eşti atât de

neajutorat la atâtea lucruri obişnuite,

pe care le spui şi ţi-le asumi cu atâta

seninătate, zise ea cu gândul de a-l

ajuta să depăşescă momentul de

sinceritate.

- Mulţumesc pentru tot ce ai făcut azi

pentru noi pe lac, şi în mod special

pentru ce ai făcut pentru mine. Fără

ajutorul tău, nu ştiu ce s-ar fi putut

întâmpla!

- Hai, să pregătim plecarea, nu o să

stăm aici tot timpul. Mergem la

apartamentul lui taică-meu, acolo

unde am copilărit. Una dintre ţintele

venirii mele aici a fost să-i fac o

curăţenie generală, printre

activităţile din tabără, la care am de

gând să particip, că doar am şi eu

dreptul la puţină distracţie!

Samantha era cu maşina lui taică-său. Au

încărcat totul în maşină, inclusiv

îmbrăcămintea udă, şi au plecat la bloc,

unde aveau tot ce le trebuia. Ea s-a

preocupat să găsească ceva din care să facă

o mâncare, în timp ce el şi-a întins

lucrurile la uscat.

- Vrei să fac o cafea, până o să fie

gata mâncarea?

- Îî..., da..., este încă ceva obişnuit ce

eu nu practic! Nu obişnuiesc să beau

cafea, dar o să încep acum cu tine....

- Doamne..., parcă eşti un nou născut!

Mă fascinezi, dar mă şi intrigi

totodată! Eşti un tip cu totul

deosebit!

-

A făcut cafeaua, pe care au băut-o

împreună, în bucătărie, ea făcând o serie

de alte treburi în paralel, iar el, atent la

Page 41: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

41

cafea, dar cu gândul de a căuta nişte

cuvinte potrivite pentru a-i lăuda gustul.

Evident că ea nu aştepta de la el o

apreciere de profesionist, dar a fost

încântată de cele câteva vorbe alese din

parte sa. Oricum intrase în istoria lui, era

femeia cu care el băuse prima sa cafea! A

urmat mâncarea, unde se dovedea că fata

are îndemânarea necesară.

Au mai schimbat o serie de opinii despre

viaţa de student din Braşov şi de la

Bucureşti, după care, tot ea, a propus un

program pentru zilele viitoare. Urma să

mai stea o zi în oraş, pentru că a doua zi

avea programat să facă ceva ordine şi

curăţenie prin apartamentul unde tocmai se

aflau, iar apoi vor merge, cu maşin tatălui

său, în Tabăra de la Izvorul Mureşului.

Alexandru nu avea nimic împotrivă, era

mai plăcut timpul petrecut cu ea decât cu

colegii de tabără. O singură grijă avea, ca

sesizând absenţa sa, să nu-l declare pierdut

autorităţile de acolo. Pe vremea aceea nu

erau telefoane mobile şi comunicarea se

făcea destul de greu.

Între timp se făcuse târziu şi l-a invitat să

se ducă la culcare într-o altă cameră,

rămânând ca ea să doarmă în camera sa

din copilărie, făcând către el un

comentariu, că este convinsă că mai sunt şi

altele pe care nu le-a făcut până acum, dar

că are tot timpul.

Când au ajuns în tabără, colegii lui de

cameră nu mai conteneu cu apropo-urile

referitoare la ”răpirea” sa, regretând, în

glumă, faptul că au învăţat să înnoate în

copilărie!

- Aşa este în democraţie, zise Ioşca, între

glumă şi seriozitate! Majoritarii profită, iar

minoritarii se uită, cel mult comentează!...

- Las-o baltă, i-a întors-o Alexandru,

sunt unele lucruri la care nici democraţia şi

nici majoritatea sau minoritatea n-au nicio

importanţă!..

Divinitatea nu lucrează cu metode

democratice!...

Au petrecut un sejur excelent, care le-a

rămas în amintire, şi a constituit totodată

un punct de pornire a unor relaţii de lungă

durată.

Samantha a devenit antrenoare de tenis, în

străinătate, Ioşca a devenit un renumit

medic, într-un judeţ cu populaţie majoritar

maghiară, Sică a devenit conducătorul unei

instituţii economice în acelaşi judeţ, iar

Alexandru, conducătorul unei instituţii

economice de importanţă mare, la nivel

naţional.

Va urma

Rodica Magdan

SPINI

Acum , la maturitate, îmi aduc aminte

cu duioșie de părinții mei, chipuri blânde,

purtând, parcă și crucile noastre, ale

copiilor, pe cărarea abruptă a încercărilor.

O întâmplare, de la munte, mi-a rămas

întipărită adânc în memorie,- o amprentă

nevăzută, ce mi-a însemnat sufletul într-un

mod înălțător, ca o atingere de înger.

Page 42: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

42

Într-o vară, când aveam vreo șapte ani, am

plecat din Sinaia spre Vârful cu Dor, cu

părinții și sora mea mai mare. Ne călăuzea

vărul meu, Viorel, student atunci, care

crescuse în acele locuri și ne invitase la o

drumeție mai lungă. Ne însoțea și prietena

lui de atunci.

Ne îmbrăcasem ca pentru o plimbare, căci

Viorel, om al muntelui, ne încredințase că

drumul e ușor, cu pante line și mergând cu

pas normal, vom ajunge într-o poiană de la

poalele Vârfului cu Dor, cam în două ore.

Ne îndruma pe poteci știute doar de

oamenii locului, astfel că drumul era mai

frumos decât ne așteptam, printre brazi și

stânci albe, acoperite de mușchi.

Aerul tare era încărcat de mirosul proaspăt

de clopoței de munte, de rășină și de ace

de brad, umede încă de aburul dimineții.

Printre crengile arborilor falnici, se

strecurau razele încă timide ale soarelui, ca

niște fâșii aurite, pline de promisiuni.

Ne-am oprit să măncăm într-o poiană

verde, din multele pe care le străbătusem.

Umbra arbuștilor din jur era caldă și

primitoare, ciripitul păsărilor ne aducea în

suflet o vibrație plină de bucurie, iar cerul,

deasupra noastră, părea o pânză alburiu-

albăstrie, piezându-se în depărtări.

Vărului meu, Viorel, i-a venit dintr-o dată

ideea să mergem până la Babele, pe

platoul plin de stânci mari, ciudate și

misterioase, prin forma lor. Îl cunoștea pe

cabanierul de acolo și ne-a spus că am

putea să ne odihnim câteva ore la cabana

Babele. Știa bine cărările care scurtau

drumul și astfel, pornirăm cu toții spre

locul atât de frumos și căutat de turiști.

Drumul nu era prea greu, chiar dacă uneori

urcam pante destul de abrupte. Colțuri de

stâncă formau un fel de trepte, pe care

urcam mai ușor, ținându-ne de tulpini de

plante și smocuri de iarbă, crescute

împrejur.

Mergeam de peste o oră, când cerul s-a

întunecat și un vânt rece ne prevestea

schimbarea vremii.

Trebuia să ne grăbim, căci era mai lung

drumul de întoarcere, decât porțiunea din

ruta rămasă până la cabană.

Crengile fremătau cu un foșnet surd în

jurul nostru, iar conurile de brad, căzute pe

jos, parcă se ascundeau sub ierburi,

căutând să se adăpostească de vuietul

naturii răvășite.

Începu să picure cu stropi mari, care

cădeau cu zgomot pe pământul acoperit cu

frunze, ace de brad și pietre.

Mergând printre pomi, eram cumva apărați

de frunzișul, care forma un fel de copertină

deasupra noastră.

Dar curând cerul începu să toarne din

albiile sale torente reci și dese, udând totul

în jur.

Mama a scos din bagaje pelerine subțiri ,

din nailon, pentru mine și sora mea.

Ceilalți s-au acoperit, fiecare cu ce a avut:

umbrele, hanorace din fâș, glugi, pungi de

plastic.

Apa începu să curgă cu repeziciune pe

pantele înclinate, astfel că a trebuit să

mergem pe cărarea obișnuită, nemaiputând

să scur-tăm drumul prin lateral.

Eu cu sora mea, aveam în picioare șosete

și săndăluțe de vară, care se udaseră, dar

nu simțeam încă răcoarea ploii de munte.

La un moment dat, tata, ca să ne

încurajeze, și-a scos pantofii și ciorapii, și-

a suflecat pantalonii până la genunchi și

mergea desculț, înaintea noastră, a

copiilor.

Page 43: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

43

-Ce bine e! –ne spunea el. Apa de ploaie

face bine la picioare, e destul de caldă!

Și călca pe rocile ude, țopăind ușor,

făcându-ne să râdem. Tot uitându-ne la el,

cum sare peste pietre și alunecă într-un

mod caraghios pe pământul ud, părându-

ni-se că glumește cu noi, am uitat de

picioarele noastre ude. Oricum, noi eram

mult mai apărate de șosetele, chiar ude și

de talpa sandalelor, decât era tata, desculț.

În fața noastră ploaia așternuse o perdea cu

fire dese, țesând printr-o ceață, ca un abur,

șiroaie alburii.

Străbăteam această perdea udă cu capul

aplecat și ochii între-deschiși, avându-l în

fruntea grupului pe Viorel.

El deschidea drumul și ne spunea că nu

mai e mult.

Vedeam în fața mea, pe potecă, picioarele

goale ale tatălui meu, iar pielea lor părea

de un alb-străveziu, cum au oamenii de la

oraș, neobișnuiți să umble desculț. Dar

această priveliște îmi dădea siguranță și

mă încuraja, îmi dădea putere să înfrunt

frigul și apa rece a ploii, care-mi îngheța

picioarele.

Poteca părăsi pădurea și văzurăm, printre

picăturile care se răreau, pietrele gigantice,

pline de taine ale Babelor. Se aflau cam la

200 de metri în fața noastră, pe un platou,

de pe coama muntelui. Cabana se zărea în

spatele lor, puțin spre dreapta.

Tata se întorcea mereu spre noi, copiii,

care veneam mai încet, cu mama și

prietena lui Viorel.

-Haideți, ne încuraja el, mai avem foarte

puțin și ajungem la căldură!

Norul de ploaie și vântul stârnit din senin(

cum se întâmplă la munte) răcorise aerul și

simțeam frigul pătrunzându-ne prin haine.

*

Ajunși la cabană, ne-am adăpostit într-o

cameră, care era dormitorul cabanierului,

celelalte încăperi fiind deja pline de

oameni veniți de pe munte.

Mama ne-a schimbat de hainele ude, iar

tata a comandat ceai fierbinte cu puțin

rom.

Eu cu sora mea, ne-am încălzit repede,

înfășurate în pături.

Stăteam pe pat, rezemată de o pernă mare

și atunci am văzut picioarele tatălui meu.

Erau vinete, iar tălpile erau pline de sânge.

Le pusese pe un mic prosop și începuse să

le șteargă cu apă oxigenată. Observând

privirea mea îngrozită, s-a mutat dincolo

de pat.

Am ațipit câteva minute, cred, în care l-am

visat pe tata alergând prin niște tufișuri

pline de spini, ca să ne facă loc nouă,

fetelor lui, să călcăm pe o potecă netedă și

moale.

Când m-am trezit, am înțeles că mersul lui

desculț, prin ploaie, pe stâncile ascuțite ale

muntelui, a fost ca alergatul prin spini, din

visul meu. El ne-a încurajat, ne-a făcut să

râdem, să uităm de frig și astfel, într-o notă

optimistă, să învingem răceala care ne

pândea.

Pe drumul de întoarcere la Sinaia, când

ploaia s-a oprit, tata a mers lângă noi,

încălțat cu pantofii. Nu l-am auzit nici o

clipă văitându-se că-l dor tălpile rănite și

nici nu l-am văzut șchio-pătând.

Cred că a strâns din dinți și s-a comportat

normal, ca să nu ne întristeze cu suferința

lui. Și atunci am învățat una din primele

lecții ale vieții: pentru un părinte iubitor

nici un sacrificiu nu e prea mult, purtând,

răbdător și tăcut, o coroană cu spini,

mântuitoare.

Page 44: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

44

Lilioara Macovei

DOAMNE, DĂ-MI VIS!

Şi iarăşi apare pământul despicat. Mă

lovesc de pereţii lui plini de denivelări

colţuroase gata puse pe spargerea

creierului şi-mi ajunge inima pe limbă.

Rostogolirea în hău o fac pentru a nu ştiu

câta oară, nu din dorinţa mea şi de fiecare

dată pornirea înspre acolo este aceeaşi,

fără a avea vreun strop de năzuinţă în a

încerca durerea în singurătatea nopţilor. În

amintirea unei fericiri evident relative, mă

cufund tot mai adânc într-o durere tot mai

inconfortabilă. Nu ştiu remedii, nu cunosc

direcţii, nu văd soluţii, nu pot aproape

nimic deşi, mi-aş dori aruncare din fundul

abisului.

Nu ştiu dacă starea asta de raţiune mă

purifică, dar chiar şi aşa de-ar fi, este greu

drumul, mi-ajunge fruntea în pământ şi-mi

pare că nu există cer. Am teamă că florile

în vară nu vor avea miros şi nici culoare şi

cum să fie frunzele arse de idei?

Nu vreau să cred că pământul va continua

să se deschidă la fiecare pas făcut în

noapte. Întristarea înăbuşită şi insistentă,

nu mai este suportabilă şi aşezată pe

margini terestre plâng în voie, simţindu-

mă zdrobită aşa cum în mod conştiincios o

face şi timpul.

E-adevărat că amintirile se pierd în timp,

dar oare durerile vor fi nimicite de vreme?

Îmi ţin capul în palmele ude şi-mi

destăinui tristeţea în liniştea nopţii ca şi

cum odihna nu mi-o mai primesc de

nicăieri.

-Dar, de ce să port toate acestea în taină,

crede cineva că povara este mai uşoară?

- Recunosc că sunt mută, dar parcă de prea

mult timp.

Amărăciunea mă preface întrun om sfâşiat

şi în neputinţe mă las pradă ei. E-adevărat

că şi plânsul ajută la transformarea unui

om integru într-o epavă şi recunosc că îmi

înşel gândurile.

Îmi vreau liniştea de dinainte, dar nu cea

prevestitoare furtunii, nu cea compusă

temeinic pe absenţă şi vid, pe deşertăciune

şi tăcere.

- Ştii ceva despre liniştea morţii sau cea a

vieţii superioare?

- Doar puţin! Aş vrea să ştie cineva, dar nu

ştiu cine, că fiinţele unite într-o mare

iubire, care trăiesc ceva atât de profund şi

care este inexplicabil prin cuvinte sau

gesturi armonia perfectă fiind completă, se

simt indiferent ce lume le desparte.Am

vrut să prind clipa şi amintirea ei se

depărtează, iar dorul este cel care arde

până şi speranţa revederii din viitor, atunci

unde va să fie. Mă readun şi răstălmăcesc

cuvintele când tocmai are loc tropote

intense în inimă. Cumplit este că în toate

se văd urme ale amintirilor şi tot din

autoamăgire pornesc într-o visare care mă

îmbată şi uit de mine rătăcind în timp.

-Oare sunt de ajutor în existenţa mea

prezentă? Neştiind prea multe despre mine

acum, cer ajutor şi vă rog să fiţi sinceri cu

argumentele. Amalgamul din capul meu

tronează încă triumfător, dar presimt că nu

va dura mult...ah! Evident că am spus o

mare minciună, evident că mă simt

epuizată şi descompusă, evident că nu

împărtăşirea suferinţei mă întăreşte, dar

măcar în amintiri are loc întâlnirea cu ea.

Zbuciumul mă devorează şi pulberile

rămase nu mai formează iniţialul contur, ci

mereu este altceva, o violentă rană, un

infernal gând, o realitate crudă, o

atmosferă tristă. Ochii au făcut pact cu

inima, vor să plângă ea, fiindcă lacrimile

Page 45: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

45

lor sunt prea fierbinţi chiar dacă săraca,

ştie că riscă să fie arsă.

-Inăspreşte-te, inimă!

Adevărat că îmi trebuie un vis ca să suport

realitatea!

Îmi unesc palmele ca înainte de orice

rugăciune, îmi aplec fruntea spre pământ

neluând în seamă cum se rostogolesc

lacrimile şi rostesc în sinea mea:

- Doamne, dă-mi vis!

- Unul sau două?

- Cred că două. Unul să pot înfrunta

realitatea şi unul unde să mă întâlnesc cu

ea.

- Dar dacă primeşti unul în care o vezi pe

ea, o să înfrunţi mai uşor realitatea?

- Nu ştiu, dar te rog, dă-mi-le, mai des!

Nu am uitat că Sfântul Ioan Gură de Aur

(347 – 407) spunea aşa: "Adu-ți aminte că,

nu după multă vreme, vei lăsa pe toate cele

văzute, cerul și pământul, oamenii și

lucrurile. Adu-ți aminte că ești nimic, cu

trupul și cu sufletul, că puțin necaz te

tulbură pe tine, puțină durere te arde pe

tine, un cuvânt prost te răscolește pe tine.

Deci, pentru ce nu te desparți tu puțin de

viața aceasta? Eu îți spun ție că ești dator a

te muta de aici, și, sus, înlăuntrul porților

cerești, să-ți faci ție cort și, acolo, de-a

pururi să petreci. "

…dar dacă, mi-e dor de ea, ce să fac,

Doamne?

Lenutza Prohnitschi

Premiul II la Festivalul-Concurs naţional

„Bogdania”, 2013

Suflet de poem

L-am ştiut dintotdeauna nefericit. L-am

cunoscut de când simţea cuvintele

zdrobindu-l, încercând să le dea afară plin

de iluzii, rănit de vise, uzat de dorinţe. E

trist fiindcă lumea a uitat să-l înţeleagă. L-

a găsit cândva în cărţi, i-a furat nemurirea

şi a rămas searbădă. I-a dar lacrimile,

dragostea şi câteva bucăţi de ciocolată. L-

am văzut convertindu-se într-o proprie

religie a cuvintelor... sau a necuvintelor,

luptând după nu ştiu câte lucruri de unde

se întorcea de fiecare dată bolnav, rănit.

Tot în război a învăţat să muşte. Mi-a

lăsat buzele rănite când n-am ştiut să-i

spun dacă l-am simţit cândva fericit. N-a

fost. Niciodată.

S-a zbătut încercând să schimbe lumea

prin cuvinte, să creeze stări, să aducă

zâmbete. S-a chinuit să înveţe iubirea,

când poate n-ar fi vrut niciodată să ştie cât

de tare doare. Cu dragoste de mână a

câştigat o singură bătălie, dar a pierdut

războiul, rămânând cu aripile împuşcate şi

cu inima frântă.

Vrea să ajungă mare, dar cum, când nu

mai ştie să creadă în iubirea din poveşti şi

lumea l-a dezamăgit de atâtea ori? Poate...

va mai găsi pe cineva care să-l iubească şi

pe el.

Sufletul meu are aripi, visează, vine din

vară şi se numeşte Poem. A rămas copil.

Al tău cine e???

Page 46: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

46

Cătălin ACATRINEI

Cât îmi lipseşti tu, ROMÂNIE!

Moartea. Urăsc moartea! Ne îmbolnăvim

de ea de când ne naștem și ne lasă în pace

abia după ultima suflare. Dar mai dureros

decât propria moarte e trecerea în neființă

a celor dragi. Știi că va veni o zi în care

apropiații vor pleca de lângă tine și te vor

lăsa baltă, încât în clipa următoare ai lua

ștreangul și ți-ai îmbrățișa gâtul trupului

tău de lut uitat de vreme, dorind să pleci cu

ei. Azi e înmormântarea bunicii. Cea mai

tare bunică de pe planetă astăzi mă

sfidează din sicriul ei de mii de dolari. Cea

mai tare bunică, care glumea când venea

vorba de moarte zicând că în curând își va

închiria ultima garsonieră și va scăpa de

noi, astăzi se bucură de noua ei achiziție

imobiliară. Ce enervantă e moartea; te

lovește, îți ia comorile sufletului și îți lasă

un gust amar. Oare există cineva, care să fi

înfruntat și biruit moartea? Bunica spunea

că doar Hristos! E clar: moartea nu joacă

corect. Ea face regulile, ea are rolul

principal, ea are ultimul cuvânt. Dar cum

ar fi să aibă doar primul cuvânt în cea mai

tare întâmplare din istoria existenții mele?!

Care este numele meu? Matei Liam

Miculescu. Cine sunt eu cu adevărat? Ăsta

e un secret pe care dacă l-aș ști, l-aș spune

tuturor! Trăiesc de când mă știu în New

York, orașul suprem al secolului XXI.

Trafic infernal, clădiri ce zgârie cerul, nu

norii, reclame hologramice, roboți care

vând, mătură, conduc, dădăcesc,

construiesc și slujesc oameni. Cu o singură

mișcare de deget, în acest oraș poți fi

regele propriului tău regat. Bine, cu o

condiție: să ai bani în buzunar să-ți poți

permite atât de multe, cum am eu. Mereu

am fost ținut departe de trecutul familiei

mele. Părinții, avocați de seamă în Baroul

din New York, nu au avut timp niciodată

să stea cu mine, d-apoi să-mi povestească

istoria unui neam. Bunica era singura mea

scăpare, era singura persoană care mi-ar fi

făcut toate poftele, mai puțin una: să-mi

spună cine suntem și de unde venim. În

schimb, când o întrebam, mereu ofta, își

strecura mâna pe obraji să-și poticnească

lacrimile și apoi, cu glas stins, îmi zicea că

voi ști cândva mai mult decât știu toți

ceilalți. Asta mă facea să mă simt mândru

și important, dar totul s-a dovedit a fi doar

o minciună.

Mă bucur că a reușit bunica să mă vadă

absolvind Facultatea de Istorie Universală

a Universității Harvard. Era tot ce-și mai

dorea înainte să treacă în neființă. Totuși,

drept să spun, știam că bunica nu a murit

împăcată nici după ce m-a văzut absolvent.

Suferea de ceva mai puternic decât

cancerul de col uterin pe care îl avea de

doi ani și mai straniu decât gândul la

sfârșitul propriei vieți. Oare ce sau cine

mi-a omorât odorul? Află că aveam să știu

în curând, căci Ana Miculescu, nici la 2

metri sub pământ nu avea de gând să tacă.

II

Telefonul sună în disperare. Degeaba ai

casa plină de roboți dacă niciunul nu e în

stare să oprească un apel zgomotos ce îmi

tulbură dimineața de sâmbătă. Halal

tehnologie! Unde o fi telefonul ăla?!

- Da mamă, spune!

- Scumpule, vino până la casa de pe

Manhattan. Azi a venit avocatul bunicii

tale și a deschis testamentul ei.

Bineînțeles, a lăsat totul tatălui tău, nici nu

avea cui altcuiva să-i lase, însă a lăsat și

pentru tine o scrisoare.

- Ce scrisoare?!

- Nu știu, Liam! Pe plic scrie „Pentru

dulceața ochilor mei, cel mai deștept nepot

Page 47: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

47

din lume, Matei”, iar mai jos „A fost odată

ca niciodată adevărul!”. Ce adevăr, Liam?!

- Mamă, vin urgent! Mă îmbrac acum și

vin!

Închid telefonul fără să mai las drept de

apel mamei și sar din pat cu o bucurie de

neimaginat. Afară New York-ul clocotea.

Oră de vârf. La naiba. Manhattan-ul e la

șapte străzi distanță. Dacă aș iubi sportul,

ar fi o nimica toată, dar de unde, nu mi-a

plăcut mișcarea, mi-a plăcut istoria. Mă

arunc în fața primului taxi, care îmi iese în

cale. Sunt nebun, știu asta. Bine că avea

frâne bune, altfel o prindeam pe bunica din

urmă. Ce glume proaste am azi! Urc în

grabă și gâfâind zic mai mult silabisind

„Man...Manhattan, te...te rog!”. Un sfert de

oră a durat călătoria. Cică taxiuri rapide.

Un sfert de oră, douăzeci de dolari și iată-

mă ajuns în cel mai luxos cartier din

renumitul New York.

- Bună mamă! Unde e scrisoarea, unde e

plicul, vreau să-l văd.

- Liam, dragă, ce te-ai grăbit așa?! Nu fuge

nicăieri scrisoarea.

- Unde e?! Vă rog, am nevoie de scrisoare.

Urgent!

- Uite-o pe masă. Cum a avut grijă bunica

să lase tuturor câte ceva. Săraca de ea! și

începând să plângă, mama arunca din când

în când câte un ochi spre avocatul deloc

intimidat de gestul teatral ce se întâmpla

sub ochii lui. Mama nu prea a iubit-o pe

bunica Ana și nu am înțeles niciodată de

ce. Mă ținea departe de ea sub pretextul că

„are și bunica treburile ei”.

Luând scrisoarea în mână, tata, încercând

să o potolească pe mama să nu mai plângă

îmi întinde un plic îmbătrânit de vreme,

dar păstrat cu sfințenie în caseta cu

testamentul bunicii. Tremur tot și nu

înțeleg de ce. E doar o bucată de hârtie,

nimic mai mult. Dar dacă e ce cred eu?

Pun mâna pe plic, analizându-l din toate

unghiurile. Sar deodată în picioare zicând

„Ăsta e!” și ies în clipa următoare pe

terasa cu magnolii a casei. Cu o oarecare

frică să nu fiu dezamăgit de conținut,

deschid plicul. Simt că îmi sare inima din

piept. De ani întregi aștept clipa aceasta,

de ani întregi visez cum cineva îmi va

răspunde la unica mea întrebare: cine

suntem noi, familia Miculescu? Niciodată

nu am simțit că sunt american, că a mânca

hamburger și hotdog, a lucra într-un birou

cât o cutie de chibrituri și a-mi îneca serile

într-un pahar de whisky e menirea mea.

Bunica spunea că mă înțelege perfect și că

într-o zi voi afla unde îmi este locul. Dacă

azi e acea zi?! Dacă acest răvaș îmi va

schimba viața?! Ce mă fac?!

Într-un final scot scrisoarea din plic și mă

apuc să citesc pe nerăsuflate paginile

scrise cu multă migală. Să-mi rezolv

enigma cu ajutorul unei scrisori – ce clișeu

ar fi.

III

Dragul meu Matei,

Dacă citești această scrisoare

înseamnă că am căzut pradă morții, că

nenorocita s-a gândit în sfârșit să mă ia și

să-mi dăruiască cel mai de preț dar al ei:

liniștea. I-a fost greu să mă găsească, căci

de ani de zile m-a pierdut și m-am pierdut

și eu sub patina timpului. O aștept în

fiecare ceas din zi și noapte să despartă

sufletul meu sfărâmat de soartă, de trupul

ce mi-e lagăr parcă de veacuri, să mă

pedepsească că mi-am vândut ființa pentru

cele lumești, chip de străin luând.

Durerea mea e nesfârșită, așa cum e și

duhul omului. Mă mint frumos că o să fie

bine, că voi reuși să-mi alin chinul, însă

toți doctorii din lume n-au leac pentru

suferința mea. Eu sufăr de ceva ce doar

Dumnezeu, neamul meu și tu poți înțelege,

sufăr de dor. Sufletul meu a rămas pe

dealurile cu verzile și proaspetele pajiști

însorite, în biserica cu turnurile ascuțite

mereu mângâiate de soarele mândru și

vesel, precum oamenii locului din țara

mea. Deși Sophie, mama ta, m-a pus să jur

că nu-ți voi spune niciodată povestea vieții

mele, nu pot să nu mă spovedesc ție,

singurului meu nepot, pe care îl iubesc

până la Dumnezeu și înapoi.

M-am născut la apusul soarelui, într-o zi

de duminică, de Sfântul și Dreptul Iov, pe

Page 48: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

48

6 mai 1973, pe când veneau vacile de la

cireadă, după cum mi-a zis mămuca. Eram

al treilea copil și prima fată din familie,

fiind considerată binecuvântarea familiei,

deoarece mama se ruga neîncetat să aibă o

fată, cu toate că legile firii puneau hotar de

netrecut.

Dar Dumnezeu poate câte vrea, așa

că am apărut pe lume în brațele unor

părinți îmbătrâniți de vreme și privită ca o

minune de frații mei buni deja de-

nsurătoare. Satul nostru de pe malul

Prutului era cel mai frumos loc din lume.

Mamaia, bunica mea, îmi povestea că

odinioară acolo a fost grădina Raiului și

după au mutat-o îngerii dincolo de nori,

însă Dumnezeu încă mai umblă prin sat ca

să-și admire minunățiile făurite la

începutul lumii și să mai plângă când

copiii ca mine nu stau locului.

Mi-aduc aminte și acum de prima zi când

am mers cu maica la câmp, la frații mei

mai mari și la tata, ce munceau în țarină de

cum se făcea lumină. Mama, strașnică

femeie. Se trezea cu noaptea-n cap de

încălzea cuptorașul din ogradă și punea

mâncarea pe foc, dădea drumul la

lighioane, adăpa vacile, le dădea tain și le

ghiontea la cireadă, apoi caii, rupea din

bălării buruian la porci și venea apoi cu un

braț de strujeni pe care-i punea la

picioarele vetrei.

După ce mâncarea era gata și toate de prin

curte puse în rânduială, mă trezea pe mine,

mă îmbrăca curat și mă îmbia să mănânc.

Cât eu întingeam de două ori bucata de

turtă coaptă pe plită în lapte, ea înhăma

caii, căra blidele cu mâncare în coșul

căruței și cu Dumnezeu înainte! Biata

mamă, s-a prăpădit de mulți ani, să-i fie

țărâna ușoară!

Elena Adomnicăi, după numele de fată și

mai apoi Ileana lui Gheorghiță Anton,

mama a fost în tinerețile ei cea mai

frumoasă mândră a satului. Torcea cel mai

bine, gătea bunătăți de se minunau toate

muierile din sat ce poate să iasă din

mâinile dibace ale unei fetișcane și nu în

cele din urmă, dansa de tremura pământul

sub opincile ei. Când ieșea la horă, toți

băieții erau împrejurul ei. De oftică, într-o

duminică, Mărioara Budeanu, fata

primarului, a blestemat-o cum că face vrăji

să o placă feciorii. Atunci mama s-a aprins

de mânie și înfingându-și mâna în părul

plin de flori al Măriucăi, a bătut-o de se

vorbea și când eram eu mititică de

„nenorocire”. Pe tata l-a cunoscut la câmp.

El lucra pământurile lui Adomnicăi și se

bucura de fiecare dată când se apropia

vremea secerișului pentru că i se lumina

fața văzând-o pe Elena lui cărând

străchinile cu borș de cartofi dres cu

smântână. Borș cu cartofi ducea mama la

câmp și în ziua în care m-a luat și pe mine

pe ogoarele familiei.

Drept să-ti spun, Matei, nicăieri mâncarea

nu-i mai bună ca pe deal. Pe un ștergar

curat de bumbac, mama puse oalele ce

frigeau și abureau aerul răcoros al

dimineții de primăvară. Apoi punându-și

pestelca, scoase dintr-un alt ștergar

mămăliga galbenă precum soarele ce ne

ardea la toți creștetul, făcu o cruce mare

peste ea și rupând un fir de ață din ie, tăie

perfect mălaiul. Imediat cum au văzut-o,

Vasile și Ion au și înșfăcat câte un boț de

mămăligă, mâncându-l pe nerăsuflate. Eu,

de pe o coadă de sapă priveam în jur. Cât

pământ! În depărtare se zăreau ici-colo

oameni cum mișcau brațele puternice și

loveau țărâna, aceasta sărind în jurul lor.

La marginea tarlalei, caii se mișcau agale,

aplecând capul din când în când în

conovățul îndesat cu lucernă. Deși aveam

doar cinci ani și câteva luni, știam de

atunci că-mi va lipsi cândva harul ce

sălășluia pe acele meleaguri.

Anii au trecut, iar eu am crescut spre fala

alor mei, care nu-și mai încăpeau în petic,

când vedeau băieți în jurul meu. Mama îmi

prindea mereu la mână un fir roșu ca să nu

mă deoache feciorii sau țațele ce una-două

spuneau: „Bată-te norocul să te bată Ano,

că ești toată mă-ta-n picioare!”.

Odată fată mare, privilegiile creșteau. De

pildă, de-acum puteam sta în biserică în

partea femeilor și nu în pridvor, unde

ședeau copiii. La noi în sat biserica era în

fiecare duminică și sărbătoare plină de n-

Page 49: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

49

aveai unde să arunci c-un ac. Tot norodul

se ruga pentru același lucru: să fie sănătoși

și pământul să dea rod bun și îmbelșugat.

Numai fetele bune de măritat se rugau ca

nu știu care tânăr să le fie sortit.

Într-un an Dumnezeu și-a revărsat mânia

peste noi, moldovenii, și a legat cerurile,

încât nicio picătură de apă nu scălda

pământul uscat de vremea secetoasă. Popa

Adamachi nu mai știa ce să facă și a cerut

ajutor de la mai marii bisericii să trimită

degrab‟ moaștele Sf. Cuvioase Parascheva

de la Iași. Într-o vinere din „86, dealul de

la fosta moșie boierească ce domnea parcă

peste muritorii de rând din vale, era plin de

oameni, iar moaștele Sfintei, c-un alai de

preoți poposiră în mijlocul nostru. După un

Sf. Maslu îmbălsămat cu lacrimile

bătrânilor, ce încontinuu cereau îndurare

de la Hristosul de pe troița din vârful

dealului, cerul s-a făcut ca de plumb și o

săptămână a plouat cu găleata.

După Sf. Liturghie, mereu oamenii se

îndreptau care mai de care pe la casele lor,

împrejurul meselor pline cu bucate alese,

iar mai spre seară ieșeau în târg la

șezătoare. Iubeam șezătoarea! Când eram

de-o șchioapă, mă strecuram pe după

catrințele țărăncilor și savuram fiecare

mișcare a junilor vremii. Acum era rândul

meu să fiu sorbită de privirile celor din jur

și mai ales, de cele ale bărbaților de vârsta

mea. Numită „sclifosita lui Anton”, mi s-a

dus vestea că refuzam toată floarea cea

vestită a feciorașilor. L-am refuzat până și

pe Teofil Pintilie, băiatul poștașului, care

avea oi multe, iar pământuri, și mai multe.

Când a auzit asta, mama mi-a zis că sunt

nebună și n-a vorbit cu mine o săptămână.

Zău că eram leit ea în tinerețe: înaltă, cu

pielea fină și albă precum omătul proaspăt,

cu trupul cât suveica și cu un păr bălai

împletit în forma spicului. Iar la șezătoare,

nu mai zic. Când se încingea câte o horă

moldovenească, nu stăteam locului o clipă.

Seara, când menestrelul își strângea

acareturile, nici nu mai puteam să merg.

La șezătoare l-am cunoscut pe el. Pe când

dansam eu alături de celelalte fetișcane, un

tânăr cu părul șaten, înalt, cu ochii verzi și

buze voluptoase a dat să mă prindă de

mână ca să mă-nvârtă și mi-a rupt cămașa

la mânecă. Rușinată de întâmplarea care

avea să fie discutată mai apoi pe la toate

porțile, am pus mâna pe ulciorul cu vin din

apropiere și i l-am vărsat în cap,

smucindu-mă din brațele sale, care

încercau să mă liniștească și luând-o la

sănătoasa spre casă, gândindu-mă deja ce

minciună voi spune la judecata părintească

ce mă așteaptă, cel mai probabil, încă din

cerdacul casei. Însă băiatul după care erau

în limbă până și Georgeta a lui Bulancea și

Maria Grosu nu se lăsă bătut. Venind după

mine, mă apucă de braț, mă lipi de trupul

său ce mirosea a apă de colonie scumpă și-

mi spuse cu un rânjet nevinovat:

- Mândro, aș fi vrut mai degrabă să-mi

săruți creștetul cu buzele astea frumoase

ale tale, nu să îmi torni vin peste el, căci

vinul depărtează doar rugina gâtului, nu și

focul din mine ce s-a aprins de când te-am

văzut.

Mai mult decât nervoasă, mă întorsei spre

dânsul, mă apropiasem de gura sa și

smucindu-i o palmă peste față am început

să mă răstesc la el:

- Auzi, tu crezi că eu sunt vreo proastă de-

aia, care stă până la răsăritul soarelui cu

coatele pe garduri? Eu sunt fată respectată,

dacă nu știai. Vezi că tatăl meu e

Gheorghe Anton și dacă-i spun că mi-ai

rupt ia, nu mai trăiești pe pământul ăsta. Și

izbindu-i cu traista în cap, o luai la fugă

prin lanul de grâu, întorcându-mă adesea

să văd dacă nu mă urmărește. Ajunsă

acasă, mă făcui că îmi este foarte rău și m-

am pus să dorm, nu înainte să-mi aduc

aminte de băiatul șaten cu ochii verzi ce

îmi alungase somnul. Ce noapte lungă. Nu

am închis un ochi până aproape de

răsăritul soarelui. Îl vedeam venind pe

ulița noastră, intrând în curtea casei

noastre și cerându-mă de la tata.

A doua zi, dis-de-dimineață, strigătul

mamei alungase somnul dulce al dimineții:

- Fato, trezește-te! Dormi până îți ajunge

musca la nas. Avem musafiri la masă și nu

te dai trezită.

- Ce musafiri?!

Page 50: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

50

- Păi o venit Mircea.

- Care Mircea?

- Mircea Miculescu. Băiatul primarului. A

venit în sat de ieri și a trecut să-l vadă pe

taică-tu.

Mircea Miculescu era un băiat urât, de se

spărgeau și oglinzile dacă se uita în ele.

Nimeni nu stătea cu el, deși era bogat din

cale-afară. Numai eu ce mă procopsisem

cu dânsul pe cap, și asta din cauza

învățătoarei, ce-mi cerea să-l ajut să învețe

ca să poată trece anul școlar. După școala

gimnazială el avea să plece la Iași, să

studieze, așa cum tot mai mulți făceau, ca

să scape de munca pământului. Aș fi plecat

și eu, dar tata nu avea de gând să mă lase.

Îmi tot spunea că e o minciună zicala „Ai

carte, ai parte!”, că fiecare om se naște

unde îi e locul și acolo trebuie să și moară.

Nu-l mai văzusem pe Mircea de când se

urcase în mașina luxoasă a primarului și se

dusese la oraș fără măcar să-și ia bun

rămas. Oare cum mai arăta?

În pragul casei își făcu din nou simțită

prezența mama, cu un ulcior cu vin în

mână ce îmi aducea aminte de șezătoarea

de cu o zi înainte și cu o privire de parcă

voia să mă omoare:

- Haide fato de te-mbracă și vino degrab‟

în casa de curat! De când te așteaptă

băiatul, s-o fi plictisit. Cui semeni așa de

leneșă? Lui tac-tu, că mie nu!

Îmbrăcată frumos, dar totuși obosită după

cele întâmplate la apusul soarelui, mă

îndreptam agale spre camera modestă, dar

spațioasă, ce o numea mama „casa de

curat”, pentru că toate erau puse în ordine

și aranjate cu gust.

- Ziua bună Ano! spuse o voce groasă de

pe laița din stânga a odăii.

Ridicând privirea, zăresc ce mi-a dat

Dumnezeu să văd și cu o seară înainte:

același tânăr înalt, cu ochii verzi,

amenințat de mine să nu se apropie de casa

mea stă lângă tatăl meu, care ar fi trebuit

să-l bage în pământ dacă avea să se atingă

de mine. Îmbrăcat într-un costum cafeniu

de catifea cu guler tunică, se ridică în

picioare, aplecându-se ușor în fața mea.

- Mircea?! am răspuns eu, mai mult

revoltată, decât încântată.

- Chiar eu. Ce mai faci? De când nu te-am

mai văzut, multă vreme a trecut! Eu tot

urât am rămas și tu tot frumoasă ești!

exclamă el cu un zâmbet în colțul gurii.

Îmi venea să-l omor, nu alta, dar trebuia să

mă liniștesc, dacă nu vroiam scandal la

casă. Știam că o face anumita ca să mă

pierd cu firea. Adora să mă chinuie.

- Bi, bi-ne! răspunseși cu jumătate de gură.

- Ce fată frumoasă ai crescut Nea

Gheorghiță! Să-ți trăiască și să aibă parte

de un bărbat pe măsura ei!

- Amin! O avea, că-i norocoasă. Seamănă

cu mă-sa! spuse râzând tata și sorbi

paharul de vin dintr-o înghițitură, cum

avea obiceiul.

- Eu aș vrea să cer mâna ei, dacă mi-o dai!

zise Mircea foarte hotărât.

Deodată tăcere de mormânt. Simțeam că

inima îmi zboară din piept și îmi doream

ca tata să mă dea lui, dar totuși nu voiam

să mă mărit fără să fiu curtată. Ș-apoi, de

unde aveam să știu că el este alesul inimii

mele?! Uite că știam. Noroc de tata că

rupsese tăcerea:

- Mircea, acuma nu mai e ca altădată, oftă

tata. Tu știi doar. Tu vii de la oraș și ai

văzut că fetele nu mai sunt căsătorite de

tații lor, ci singure își aleg drumul în viață.

Așa că Ana va decide ce e bine și ce e rău

pentru ea. E fată deșteaptă, nu mi-e frică

că s-o nenoroci.

Deloc mulțumit de răspuns, Mircea trase

pe gât vinul roșu și se ridică zicând că se

grăbește să meargă cu „tătuca”, Vasile

Miculescu, primarul, până în oraș cu

treburi. Tata îi strânse mâna strașnic, iar

mama îl pupă cu foc pe obrajii rumeni,

rămânând ca eu să-l conduc până în

bătătură.

- Nu mă pupi de rămas bun?! Sau nu ești

bucuroasă să mă revezi?! exclamă el

iscoditor.

- Satu-i plin cu băieți ca tine. Ori cu tine,

ori fără tine, tot îmi găsesc eu ursitul, n-

avea grijă. Am pe cine săruta!

- O fi plin satul, nu zic nu, dar pe niciunul

nu-l iubește Ana Anton așa cum îl iubește

Page 51: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

51

pe Mircea al primarului! și sărutându-mă,

o luă la fugă spre toloaca înverzită.

- Nenorocitule! Când te prind, te calc în

picioare.

- Abia aștept! Răspunse el din depărtare cu

o voce stinsă.

De aici, Matei, și până la nuntă a mai fost

doar un pas, adică două luni. Ne iubeam

atât de tare, că pe 27 august 1992 ne-am

căsătorit în Biserica Adormirii Maicii

Domnului din sat. Ce fericită eram. Mă

uitam la el și puteam jura că mi-a pus

Dumnezeu mâna în cap.

O săptămână a răsunat muzica în lunca

Prutului, de nimeni n-a dormit până la

spartul nunții și toată acea săptămână a

plouat cu găleata. Zestrea a fost pe atât de

mare, încât casa dăruită de ai mei nouă în

dar era neîncăpătoare pentru toate lăzile

pline cu fel de fel de lucruri de trebuință la

casa omului gospodar. Ne priveau cu

dispreț toate mândrele și toți feciorii de

prin sat și fără oleacă de scandal n-avea să

se termine petrecerea.

Georgeta a lui Bulancea, ațâțată de Teofil

Pintilie, se năpusti asupra mea în ușa

bisericii și mă blestemă să fiu nefericită tot

restul vieții că i-am furat ursitul, răcnind

din tot sufletul de durere de se auzea

bocind sub troița din fața cimitirului și

după ce începuse lăutarii să-și scârțâie

instrumentele. Dar nici ploaia, nici

Georgeta nu puteau să alunge liniștea ce-și

făcuse sălaș în sufletul meu.

Ce-i drept, nu aveam să ne bucurăm de

liniștea casei noastre prea mult timp.

Istovită de puteri, dar împlinită că ne-a

văzut pe fiecare la casele noastre, mama se

simțea tot mai rău. Nu mai mânca, nu mai

dormea. Stătea toată ziua și privea pe

geamul înghețat oftând adesea mai-mai să-

și dea ultima suflare.

Tristețea se citea în ochii ei albaștri,

asemenea cerului ce se privește cu

măiestrie zi de zi în iazul din dosul

pescăriei. Frigul lui ianuarie alungase orice

urmă de viață, încât oriunde te uitai în jur

vedeai doar alb și nimic mai mult. Prea

frig ca să se mai miște copacii, prea frig ca

sa vezi păsări zburând, prea frig pentru a

vedea copiii îmbrobodiți cărând sania pe

dealul moșiei. Pe 6 ianuarie 1993, maica

mea, miluța mea, m-a lăsat a nimănui. Cu

ochii înlăcrimați, la ceas de taină, cu glasul

stins de durere, Elena Anton îmi spunea

ultimele vorbe: „Unde-i crucea, e puterea

lui Dumnezeu, Ano!

Să ții minte cât vei mai trăi. Unde-i

crucea, e puterea lui Dumnezeu!” Trei zile

am plâns la creștetul ei albit de atâtea

necazuri. O strigam și nu-mi răspundea. Îi

șopteam că am nevoie de ea și nu-i păsa.

Mama nu m-a ascultat și s-a lăsat pusă

între patru scânduri și dusă la cimitirul de

la marginea satului de un car înveșmântat

în negru și tras de doi cai, alături de tot

alaiul care plângea și cânta pe un ger de

crapă pietrele „Veșnica pomenire!”,

mânați de cadelnița popii Adamachi ce-și

auzea ecoul în câmpul troienit. Priveam

cum bat cuiele în sicriul simplu al mamei

și simțeam cum fiecare piron îmi

străpunge sufletul.

Tata, un cuvânt nu a mai scos de când

murise „ea” și se ascundea ca să plângă în

podul șurei până se lăsa noaptea peste satul

nostru. La nicio lună de la moartea mamei

s-a prăpădit și el. Doctorul ne-a zis că de

la o răceală puternică, eu știu că l-a omorât

dorul după mama. Bat-o norocul de

dragoste, cum nu lasă oamenii să trăiască!

Page 52: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

52

Debut

Carmen-Alexandra BURUIANĂ

Elevă Colegiul Naţional „Grigore Ghica”,

din Dorohoi.

A obţinut marele premiu, secţiunea

Poezie, la Festivalul naţional de creaţie

literară „Bogdania”, Focşani, 2014.

Dimineţi cu soare

Ador să fiu mângâiată dimineaţa...

de razele soarelui.

Ador

să mă trezească ele iar şi iar,ani de-a

rândul.

Ori de câte ori se-ntâmplă asa,

îmi amintesc dimineaţa

când ambii fumam pervers aceeaşi ţigară

şi savuram cafeaua dulce.

Apoi a urmat duşul în picăturile de rouă

de pe iarba prin care ne plimbam desculţi.

Eram doar noi,la o cabană-n vârf de deal,

într-o vară oarecare,intr-o dimineaţă

însorită...

Ne alintam printre săruturi de scrum

şi-mi promiteai eternitate,

dar

s-a evaporat iubirea cum fumul ţigării s-a

risipit.

S-au despărţiti destinele şi sufletele noastre

împletite cu amor.....

Viaţă de poet

Clopotul bate,timpul se scurege

Şi nimeni n-aude glasul duios

Ce strigă fără vlagă

Ca tu să te-ntorci.

Citeşte,tu,ce azi exişti,

Versuri de sânge la locul de refugiu,

Căci se vor şterge mâine,

Când clopotul va bate şi timpul se va

scurge.

Plânge poetul când scrie

Şi tu eşti menit să-l alinţi,

Căutându-i veşnicul triumf,

Încătuşat în gândirea-i profundă...

Lacrimile-i sunt cuvinte,

Transformă-le-n comori de neatins.

Străpunge veşnica uitare,

Ori plângi cu el de poţi să îl ajuţi.

Azi,clopotul a bătut,timpul s-a scurs,

Iar tu ai auzit doar glasul duios-

Ca şi când

Versurile mele sunt pline de patos.

Mă-nalţă lin pe-un piedestal,

Ca să pot culege lauri

Din lumea-n care sunt doar eu-

Versurile mele au suflet de copil

Şi-s triste uneori,in doliu poate,

Din stimă pentru iubitul din recele

mormânt...

Versurile mele nu vor muri vreodată

Chiar dacă eu voi dormi veşnic suspinând,

Ele vor rezista luptei din mine

Ca şi când din

nou aş iubi-

Amprenta timpului

Când durerea devenea o palidă amintire,

Când gustam nesăţios nectarul gurii tale,

Îmi tremura tot trupul de frica unui eşec…

Îmi plimbam frustarea în macabrul carusel

Când inima dansa dansul dezlănţuit,

Declanşat de atingerea mâinii tale…

Acum aştern sentimente pe coala-

ngălbenită

Şi încă mai simt emoţiile de atunci,

Dar frica, azi, nu o mai simt..

Page 53: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

53

Poveşti pentru copii

Adrian N. Popescu

Povestea “Dragoste împletită în cozi”

(urmare din nr. 5)

Se hotărî să se întoarcă numaidecât

la oraş, nefiind pe deplin convins că era

soluţia cea mai bună. Înghesui toate ale

sale în valiză şi îşi luă în grabă rămas bun,

păşind în forţă către gară, sperând să

prindă un tren care să-l poarte dincolo de

frământările sufletului.

Îşi cumpără bilet şi se aşeză pe

singura bancă din gara secătuită de

călători. Se descoperi ca fiind unicul

perturbator al liniştii gării, un călător

fugar din calea dragostei. Îi era ruşine să

recunoască…se îndrăgostise de o amintire,

de o imagine ce pusese stăpânire pe inima

sa şi care după douăzeci de ani cutezase să

învie trecutul. Şuierând înfundat, trenul

sosi într-un târziu...nimeni nu coborâse;

vagoanele goale lăsându-i în continuare

timp şi spaţiu pentru meditaţie.

Se aşeză pe locul de la geam, cu

spatele către sensul de mers…suferea de

rău de mişcare şi, paradoxal doar în acest

mod reuşea să călătorească. Se pierdu cu

privirea pe geam, rătăcind încă prin luncă;

opririle în fiecare staţie accetuându-i

neliniştea interioară. Voia să ajungă cât

mai repede în tumultul şi gălăgia citadină,

sperând că vacarmul urban nu-i va oferi

momentele de reflecţie pe care le găsise în

liniştea patriarhală. Trenul se repuse în

mişcare, lăsând în urmă peronul staţiei prin

care trecuse, plin de oameni şi de bagaje.

Dintr-odată sări brusc în picioare şi se

repezi la geamul de pe culoar. Câteva fete

tinere, cu fuste colorate, cu salbe la gât,

îndulcindu-şi aşteptarea chicotind şi

râzând, priveau către trenul ce tocmai

plecase din gară. Fără ştire, atenţia lui se

fixă pe un zâmbet imaculat, zugrăvit pe o

faţă catifelată, deasupra căruia se

deschideau evantaiele genelor lungi, efilate

către miazăzi… Regăsea pe peronul gării

acei ochi strălucitori ce-l răvăşiseră până la

limita realului. Pentru câteva momente

devenise confuz; se gândea că totul era

doar rodul imaginaţiei lui. Instinctiv

scoase un strigăt apelativ, sperând ca ea

să-şi întoarcă privirea şi să-l recunoască.

Din fericire primise mai mult decât

sperase…fata se întorsese, conştientizând

clipa de revedere fugitivă şi zâmbind, îi

făcu din mână.

Porni prin vagoane, alergând,

izbindu-se în fuga sa de călătorii paşnici

abia urcaţi, ce-şi căutau locurile tipărite pe

bilet. Voia să fure timpului fiece secundă,

dorindu-şi neputiincios să-l oprească preţ

de o clipă. În faţa ochilor săi nu era decât

ea, ce continua să-i zâmbească, urmărindu-

l izbindu-se pe culoare, făcând-şi cărare

printre geamantane şi oameni până la

capătul trenului. Aceleaşi sprâncene negre

arcuite peste adâncul ochilor mari şi

albaştri, desprinse parcă din tablourile lui

Dali îl priveau, dându-i de înţeles că îi

înţelege goana nebună. Ruja obrajilor ei îi

arătă că toată scena desprinsă parcă dintr-

un dramă interbelică proiectată fragmentat

în alb şi negru nu o lăsase indiferentă şi că

undeva, în adâncul sufeltului ei se

deşteptase ceva.

În tot amestecul de nelinişte,

mirare şi bucurie reuşise totuşi să observe

numele localităţii, scris pe tabla de

deasupra peronului. Scotoci în bagaj după

ceva de scris; cu un pix negru, gros şi-l

notă repede pe blugi, ca să nu-l uite…

Dintr-o dată îl cuprinsese un sentiment de

Page 54: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

54

linişte, acea linişte pe care o căutase la

poalele pădurii de salcâmi şi pe care spera

să o găsească răscolindu-şi amintirile.

Vara se risipise, fără de urmă…iar

începutul anului universitar îl găsi în

ultimul rând al sălii de curs, ca unic

reprezentant al genului său într-un

amfiteatru plin, emanând a tinereţe,

frumuseţe şi ultime tendinţe în materie de

modă. La fel se risipeau şi sesiunile de

examene, devenind efemere; dovadă

rămânând carnetul cu cele mai mari note

din întreg anul său.

În mintea lui se născuse un plan în

care-şi trasase în linii mari viitorul. Voia

ca la sfârşitul facultăţii să fie declarat şef

de promoţie pentru rezultatele sale, iar la

examenul de licenţă să ia notă maximă,

sperând ca acestea să-l ajute atunci când va

concura şi va da examen pe post. Îşi făcuse

un ţel de a deveni profesor în localitatea al

cărei nume şi-l notase atunci, în grabă cu

pixul pe blugi. Îşi dorea cu orice preţ să

ajungă în satul în care îşi zărise pe peronul

gării meteahna ascunsă a sufletului, spre

deosebire de colegele sale de an, care se

visau predând în şcolile mai scunde sau

mai înalte ale marilor oraşe.

Era dispus să-şi sacrifice

frumuseţea vieţii de student de după orele

de curs, abandonând distracţiile,

concertele, plimbările prin parc, sub clar

de lună, înlocuindu-le treptat cu studiul

individual, ce se dovedea a fi epuizant

uneori; teatrul, opera sau cinematograful

deveniseră pentru el doar nişte simple

edificii arhitecturale prin faţa cărora trecea

zilnic în drumul său către universitate şi

bibliotecă. Realiză la un moment dat că

treptat se izolase şi fusese izolat de către

colegii săi. Cele câteva relaţii pasagere nu

reuşiseră să-i provoace nici măcar o simplă

zvâcnire a inimii; contrariate şi stinghere

fetele înţeleseseră rând pe rând că

reprezentau un obstacol în calea idealului

său, ceea ce le determină tot rând pe rând

să căute căldura sufeltului şi fâlfâitul

fluturilor din stomac în braţele altora, mai

deschise şi care păreau a elabora

îmbrăţişări mult mai ferme…

În cele din urmă sosise şi clipa!

Acea clipă a susţinerii examenului pe post

în aşteptarea căreia şi pentru care

sacrificase tot, pentru care conjugase atâţia

ani la „timpul extrem” verbul a învăţa…

- Oameni buni, nu vă împingeţi!

Suntem persoane cu studii

superioare,…deci hai să ne

comportăm ca atare! Propun ca

cineva dintre noi să citească

lista cu rezultatele afişate pe

panou, rar şi cu voce tare, aşa

ca să putem auzi cu toţii…e

bine?

- Daaa!...răspunseră în cor toţi

candidaţii, fierţi de căldură şi

de emoţia aşteptării.

- Citeşte-o dumneata, doamnă, că

tot ai făcut ordine printre

noi….Haideţi, gata! Linişte ca

să auzim….Poftim, începeţi!

- Poziţia unu…Popescu Ge punct

Isidor! Notă finală 9,85!

Atât, doar atât! Şi se făcu beznă…

După alte nenumărate clipe

începuse să desluşească transpiraţia de pe

chelia unui bărbat robust care cu oarece

lentoare îşi mişca buzele, încercând să-i

comunice ceva. Decelase şi un zgomot ce

devenea din ce în ce mai pronunţat, din ce

în ce mai deranjant, transformându-se

treptat în sunete, iar sunetele în cuvinte.

- Gata…şi-a revenit! Mai aduceţi

nişte apă să-i dăm să bea! Hei,

băiete…mă auzi?

Page 55: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

55

Printr-o palidă mişcare a capului îi

răspunse bărbatului care-i susţinea trupul

fără vlagă pe braţele sale.

- Ştii cum te cheamă? Îţi aduci

aminte ce s-a întâmplat?

- Pop…, Popescu…Isi…, spuse

el cu glas stins, cu buzele

amorţite şi uscate.

- E conştient, ştie cine

este!...concluzionă o doamnă

cu pălărie albă, de dantelă din

grupul curios ce se pogorâse

asupra lui, care părcă voia să-i

fure aerul pe care simţea că

abia începuse să-l respire.

- Măi, da‟ slab de înger eşti! Să

leşini tu aşa, ca o duduie ce ţine

cură de slăbire…îi lumină

clipele de beznă salvatorul cu

chelia transpirată…

- Lăsaţi-l…e tânăr şi emotiv! Şi

sigur n-a mâncat nimic de

dimineaţă…interveni protectiv

…şi sigur instinctual matern

doamna cu pălărie albă, de

dantelă.

O altă vară se risipise, fără de

urmă…iar începutul anului şcolar îl găsea

singur, netezind peronul unei gări, ţinând

într-o mână o geantă mare de voiaj, iar în

cealaltă un petec decupat dintr-o pereche

de blugi roasă, pe care era scris cu un pix

negru şi gros…un nume. Cel unde îşi

dorise nespus să ajungă. Cel pentru care îşi

dedicase tot timpul dintre cele două treceri

ale trenului prin gară…

Porni pe uliţa pietruită, cu paşi mici

şi apăsaţi ce ridicau pe vârful pantofilor

proaspăt lustruiţi zvâcniri de colb abia

stârnit. Căuta în necunoscut un chip ce îi

fusese atât timp icoană a sufletului, chipul

care îi veghease visele şi care îi nimicise

orice alte simţiri şi trăiri. Lăsându-se în

voia sorţii ajunsese la un capăt de drum,

unde găsise o altă lume, mult diferită de

cea pe care o cunoscuse în luncă, pe

prundul dintre sălcii…Un colţ de sat cu

case mari, împodobite cu turnuleţe de

aramă, dichisite la exterior, cu garduri

mari de piatră şi porţi de metal i se

dezvălui în faţa ochilor.

Se apropie cu timiditate de o poartă

mare, neagră asmuţind în curte câinii care

simţiseră străinul ce părea că ar vrea să le

tulbure linştea.

- Hei, e cineva acasă?...încercă el

să strige, cu vocea sugrumată

de emoţie.

Neprimind vreun răspuns, se gândi

să mai încerce o dată…Îşi drese glasul şi

hotărât, sperând să se facă auzit dincolo de

poartă, strigă din nou.

- Ei, mai uşor, că nu dau turcii!

Acuma vin!...îi răspunse din

pragul uşii pe care cu greu o

deschise o femeie între două

vârste, cu trăsături ale chipului

ce nu se trecuseră odată cu anii.

O recunoscuse! Era femeia ce da

deoparte, dis-de-dimineaţa uşa cortului din

care răsăreau mai apoi cei doi ochi albaştri

pe care-i căutase atâta timp.

- Da‟ cine eşti dumitale? Pe cine

cauţi?...îl întrebă ea pe bărbatul

străin ce păşise pe uliţa ei.

Fâsticindu-se, pierzându-şi

coerenţa, încercă să-i răspundă femeii,

căutând în acelaşi timp să-i dea cât mai

multe informaţii care să-l ajute în căutare

sa.

- Bună ziua, caut o fată…de fapt

o femeie tânără, pe care am

cunoscut-o cu mulţi ani în

urmă. Venea vara, în satul

meu…de fapt în satul unde-am

copilărit…în luncă, pe prund.

Şi se ascundea în cort...şi după

asta printre sălcii…

Page 56: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

56

Femeia zâmbi…ascultându-l. Apoi,

cu ochi mari, pătrunzători îl fixă

preţ de câteva clipe.

- Nu eşti dumneata băiatul ăla de

la oraş care venea în fiecare

vară, cum se termina şcoala la

casa aceea de lângă pârâu?

Moşu‟ matale nu e Dumitru,

cojocarul, bărbatu‟ lu‟ lelea

Aniţa?

Instantaneu simţise cum i se tăiase

suflarea. Nu putea fi cu putiinţă! Era chiar

mama ei! Şi îşi adusese aminte de el…De

el, băiatul de la oraş!

- Încă? Chiar şi după atâţia

ani?...îl întrebă ea, înţelegându-

i venirea, deschizându-i parcă

cufărul inimii şi citind din el ca

dintr-o carte…Aşa e legea

noastră…Era promisă de

atunci…E la casa ei. În alt

sat…Şi are doi băieţi, tot cu

ochii albaştri…

Atât, doar atât! Şi se făcu beznă

iar… şi în suflet… O clipă, doar o singură

clipă…Tot ce construise, tot viitorul pe

care şi-l planificase atât de riguros, cu

atâta minuţiozitate se năruise brusc…Se

prăbuşise el…ca om, ca ideal, ca

imaginaţie…Liniile mari ale planului său

omiseseră această variantă. Îşi forţase prea

tare propriul destin…Jucase o ruletă

rusească în care gloanţele se dovediseră a

fi oarbe, ţintind către o dragoste în cămaşa

albă, împletită în cozi, rămasă pe veci

nerostită, în luncă…pe prundul dintre

sălcii…

Dacă alegem să repovestim

narațiunea pe momentele subiectului, nu la

modul didacticist, ci în intenția de a sonda

în adâncurile semnificațiilor care se ascund

unei lecturi de suprafață, am spune că

trecerea rapidă peste expozițiune și intrigă

nu face decât să ne sporească și

mai tare interesul față de secvențele

cuprinse în partea amplă a desfășurării

acțiunii. Punctul culminant poate fi

surprins în mai multe segmente, pline de

suspans și de tensiune. Credem că

momentul încare Ioana, fetița adoptată,

este răpită la vârstade opt anișori, tulbură

în gradul cel mai înalt ritmul respirației

cititorului, prins efectiv captiv în mrejele

palpitantei lecturi. Ioanei îi este hărăzit un

destin nu tăcut – previzibil și lin, ci, din

contră, unul zigzagat și plin de tumult: este

închisă într-un orfelinat, cunoaște diferite

medii, diverși oameni, o lume meschină, în

care ticăloșia, răutatea diabolică, setea de

putere și de bani sunt cuvinte de prim

ordin. Ioana cunoaște, de asemenea, și alte

destine dramatice, precum cel al lui Nuți și a

altor copii nefericiți ca ea, damnați unui cerc

închis, carceră fără perspectiva eliberării.

Soarta acestora ne impresionează până la

lacrimi, luăm contact nemijlocit cu un cadru

surprinzător: un sanatoriu de boli psihice,

spațiu morbid, ce exclude, prin definiție,

noțiunea salvării (deopotrivă și alternativa

salvării prin iubire, prin atenția și afecțiunea

celorlalți, sau cea facilitată de școală, carte,

instruire, copiilor interzicându-li-se pe deplin

aceste elementare drepturi).

Ioana este pierdută, apoi regăsită, și iar

pierdută, urmând ca, în final, comisarul

Popasă aducă lumină în obscurul și

complicatul labirint.Personajele principale

sunt Vlad și Carmen Stan, medicul Dora

Doinescu, secondate îndeaproape de alte

chipuri – senine și luminoase, precum cel

al Magdei Panciu sau al cuplului Docea,

sau, din contră, roase de răutate, aroganță,

lăcomie (directoarea-tartor, chip odios și

mârșav) sau de boală (Vlad, caz clinic).

Investigăm, așadar, un caz, pe cât de

insolit, pe atât de complicat, detaliile se cer

analizate nu la nivel de țesut epitelial,

Page 57: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

57

superficial, ci în adâncime, cu acuitatea și cu

intuiția unui fin psiholog, cu rigoarea și

disciplina unui detectiv. În toată această odisee

zguduitoare ne este călăuză Ioana, copil

plăpând, dar plin de curajoase inițiative.

Alesele virtuți cu care este înzestrată, precum

și dorința nețărmurită de a-și regăsi familia,

din sânul căreia a fost brutal smulsă, o ajută să

iasă din cele mai stranii și zguduitoare

încercări.

Închizând cartea, chipul Ioanei ne rămâne

extrem de puternic impregnat în suflet, ca o

efigie, astfel încât, un gând răzleț prinde a

încolți și a se pârgui chiar, în mintea noastră,

deoarece stăruie cu obstinație: acela de a

redenumi cartea, nu cu eleganța rece a tăcerii

unui destin tragic, ci cu bogăția aristocratică a

unui nume de copil cu suflet nevinovat, dar

călit prin suferință –IOANA...

Năstase Marin: „Cum a murit un pom

roditor”

La o margine de drum, nişte gospodari

binevoitori plantaseră doi meri, cărora le

meniseră:

-Să faceţi mere gustoase, ca să

astâmpăraţi foamea şi setea trecătorilor!

Dintre cei doi meri, unul nu a binevoit să

rodească. Nu a vrut nici măcar să-

nflorească. „Iote, mă, zicea el, da‟, de ce să

mă obosesc pentru alţii?”

Făcea câteva flori acolo, apoi, câteva

merişoare, de ochii lumii, având grijă să

fie viermănoase, stricate înainte de a se

coace, scuturându-se de ele, pe

neobservate. În schimb, avu grijă să-şi

întărească rădăcinile,să-şi înalţe şi să-şi

îngroaşe trunchiul, iar crengile, să şi le

rotească într-o coroană, cât mai sus şi cât

mai mare. Celălalt, cunoscându-şi menirea

şi-a umplut toate crenguţele cu flori, până

la poale, spre admiraţia trecătorilor:

-Ce măr falnic şi ce podoabă de flori are!

Hai să rupem câteva crengi!

Unii le rupeau ca să se fălească la

cunoscuţi cu frumuseţea lor. Alţii, doar

aşa, le luau ca „amintire”, le puneau în

vaza din sufragerie şi îşi „odihneau”

privirea pe ele când era pauză de

publicitate la televizor. Însă, alţii, foarte

gospodari, tăiau crenguţe să-şi altoiască

pomii din ograda lor.

Bietul merişor! Suporta toate „atenţiile”

trecătorilor, bucuros că toţi îl lăudau şi

mulţumit că-i făcea fericiţi. Îi rămâneau

destule flori, pe care se străduia să le facă

mere frumoase şi gustoase. Iar tăbărau cei

trecători cu exclamaţii entuziaste de

admiraţie:

-Ce mere frumoase! Ce aromă, ce gust!

Hai să umplem portbagajul, dragă, până nu

vin alţii să le ia pe toate! Da‟, repede,

rupeţi cu crengi, cu tot, că n-avem timp!

Mâine, să venim cu remorca, le culegem

pe toate şi le ducem la piaţă. Ne umplem

de bani.

Şi aşa, bietul merişor, a rămas aproape un

ciot. Lăcrima de durere, dar era mulţumit

că bucura „trecătorii”. Deşi rămăsese

numai ciotul de el, tot se mai încăpăţâna să

facă flori şi mere pentru dragii lui

„admiratori”.

Celălalt măr, care, între timp îşi înălţase

coroana falnică, îi spuse:

-Vezi-ţi, mă, de tine şi lasă-i pe cei

ticăloşi de trecători! Nu vezi ce-ai ajuns?

Eu nu le-aş da ăstora nici măcar umbra.

Răi şi lacomi!

-Nu se poate, frate, doar pentru asta am

fost sădiţi!

-Faci cum crezi, dar eu îmi văd de

coroana mea.

Când a trecut pe-acolo Nătărău-şef,

responsabilul drumului, cu ceata lui de

nătărăi, a spus:

-Scoateţi ciotul ăsta, că strică aspectul

drumului şi împiedică dezvoltarea

celuilalt, care va creşte cât un stejar. O

adevărată mândrie pentru drumul nostru!

Cei trecători zburau cu maşinile lor, fără

să observe că mărul cel roditor nu mai era

acolo, la marginea drumului...De fapt,

uitaseră de mult că acolo era odată un măr,

de unde luau mere gustoase…

Morala: oare, este atât de trist să fii

pom roditor la margine de drum?..

Page 58: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

58

CRONICI LITERARE, COMENTARII

Prof. dr. Mihaela Rotaru: TĂCEREA

DESTINULUI – UN ROMAN DESPRE

TRĂIRE ȘI SUFERINȚĂ

Romanul Tăcerea destinului este semnat

de Ileana Lucia Floran, a apărut la

Editura Emma, 2012 și poate fi considerat,

pe drept cuvânt, un roman polițist. Lectura

captivează de la primele pagini, cu atât

mai mult cu cât trama epică, insolită prin

modul țeserii și finalizării ei, ne scoate din

iureșul vieții cotidiene, prozaice, terne și

lipsite de orice strălucire. Firul sinuos ne

antrenează în dezlegarea unor noduri, taine

aparent de nepătruns, care capătă treptat

amploare, ca într-un crescendo tulburător.

Asemeni unui bulgăre de zăpadă în cădere,

subiectul și conflictele, exterioare și

interioare, capătă proporții nebănuite.

Ceea ce părea transparent sau, altfel spus,

ușor de decriptat, se opacizează și se

complică, astfel încât „veleitățile de

detectiv” ale cititorului sunt supuse unui

dificil examen. În cele 138 de pagini,

căutăm împreună vinovații, a căror

identificare se pierde în meandrele unui

caz greu de soluționat.

Titlul conținedouă substantive articulate,

unul în nominativ, profund ca însuși

misterul pe care îl ascunde, urmat de un

atribut genitival, care trimite la tema sorții

neînduratoare, moira sau fatum, atât de

prezente, ca temă, în opera marilor

gânditori ai tuturor timpurilor. Viața ne

supune la grele și nebănuite încercări, la

obstacole adesea imposibil de surmontat, o

luptă permanentă cu trupul, cu lumea, cu

diavolii – dacă ar fi să ancorăm definiția

într-un cadru de gândire preponderent

teologic. Oricum, viața, în esența ei, se

sustrage oricăror definiții.

Despre aceasta vorbește romanul de față,

al cărui incipit ne introduce ex abrupto în

conflict: vin pe lume doi gemeni, un băiat

și o fetiță, sub atenta supraveghere a

personalului medical. Suntem siderați de

atitudinea mamei, care respinge fetița,

sortită abandonului și, implicit, unui destin

sinuos și presărat de clipe de un real

tragism. Suntem tentați, în mod firesc, să

condamnăm mama și gestul său

incalificabil, dar, urmând pas cu pas

țesătura epică, vom deveni martorii unor

situații cu totul imprevizibile, care amână

explicarea și soluționarea misterelor,

întârziind secvența deznodământului.

Dacă alegem să repovestim narațiunea pe

momentele subiectului, nu la modul

didacticist, ci în intenția de a sonda în

adâncurile semnificațiilor care se ascund

unei lecturi de suprafață, am spune că

trecerea rapidă peste expozițiune și intrigă

nu face decât să ne sporească și mai tare

interesul față de secvențele cuprinse în

partea amplă a desfășurării acțiunii.

Punctul culminant poate fi surprins în mai

multe segmente, pline de suspans și de

tensiune. Credem că momentul încare

Ioana, fetița adoptată, este răpită la

vârstade opt anișori, tulbură în gradul cel

mai înalt ritmul respirației cititorului, prins

efectiv captiv în mrejele palpitantei lecturi.

Ioanei îi este hărăzit un destin nu tăcut –

previzibil și lin, ci, din contră, unul

zigzagat și plin de tumult: este închisă într-

un orfelinat, cunoaște diferite medii,

diverși oameni, o lume meschină, în care

ticăloșia, răutatea diabolică, setea de

putere și de bani sunt cuvinte de prim

ordin.

Ioana cunoaște, de asemenea, și alte

destine dramatice, precum cel al lui Nuți și

Page 59: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

59

a altor copii nefericiți ca ea, damnați unui

cerc închis, carceră fără perspectiva

eliberării. Soarta acestora ne

impresionează până la lacrimi, luăm

contact nemijlocit cu un cadru

surprinzător: un sanatoriu de boli psihice,

spațiu morbid, ce exclude, prin definiție,

noțiunea salvării (deopotrivă și alternativa

salvării prin iubire, prin atenția și

afecțiunea celorlalți, sau cea facilitată de

școală, carte, instruire, copiilor

interzicându-li-se pe deplin aceste

elementare drepturi).

Ioana este pierdută, apoi regăsită, și iar

pierdută, urmând ca, în final, comisarul

Popasă aducă lumină în obscurul și

complicatul labirint.Personajele principale

sunt Vlad și Carmen Stan, medicul Dora

Doinescu, secondate îndeaproape de alte

chipuri – senine și luminoase, precum cel

al Magdei Panciu sau al cuplului Docea,

sau, din contră, roase de răutate, aroganță,

lăcomie (directoarea-tartor, chip odios și

mârșav) sau de boală (Vlad, caz clinic).

Investigăm, așadar, un caz, pe cât de

insolit, pe atât de complicat, detaliile se cer

analizate nu la nivel de țesut epitelial,

superficial, ci în adâncime, cu acuitatea și

cu intuiția unui fin psiholog, cu rigoarea și

disciplina unui detectiv. Romanul devine

oglinda realistă a unor niveluri și paliere

diferite, de la mediul spitalicesc, la cel

familial, apoi spațiul ostil al unei gări,

trecând prin iadul caselor de copii

instituționalizați și al dramelor greu de

imaginat pe care aceștia le trăiesc. În toată

această odisee zguduitoare ne este călăuză

Ioana, copil plăpând, dar plin de curajoase

inițiative. Alesele virtuți cu care este

înzestrată, precum și dorința nețărmurită

de a-și regăsi familia, din sânul căreia a

fost brutal smulsă, o ajută să iasă din cele

mai stranii și zguduitoare încercări.

Închizând cartea, chipul Ioanei ne rămâne

extrem de puternic impregnat în suflet, ca

o efigie, astfel încât, un gând răzleț prinde

a încolți și a se pârgui chiar, în mintea

noastră, deoarece stăruie cu obstinație:

acela de a redenumi cartea, nu cu eleganța

rece a tăcerii unui destin tragic, ci cu

bogăția aristocratică a unui nume de copil

cu suflet nevinovat, dar călit prin suferință

–IOANA...

Lucian Gruia despre „Hora

anotimpurilor”

Elis Râpeanu – Hora anotimpurilor (poezii

pentru copii, părinţi şi bunici)

Elis Râpeanu s-a născut la 27 august 1939

la Valea Călugăreacă, judeţul Prahova.

Educaţia şcolară este impresionantă prin

diversitate şi calitate. A absolvit la

Bucureşti: Facultatea de Limba şi

Literatura română; Facultatea de Limbi

clasice, romanice şi orientale (Secţia

franceză); Universitatea Ştiinţifică (Secţia

spaniolă); Universitatea Politică de

Conducere şi Şcoala Populară de Arte

(Canto popular şi romanţe). A devenit

doctor în filologie, în anul 1999, cu tema

„Epigrama în literatura română”

(conducător ştiinţific prof. univ. Dr. Ştefan

Cazimir), considerată prima lucrare de

doctorat din lume cu acest subiect.

A absolvit toate treptele învăţământului

universitar: asistent, lector, conferenţiar şi

profesor la Catedra de Limbi moderne din

Universitatea Politehnică şi Universitatea

Spiru Haret, ambele din capitală.

Page 60: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

60

Este membră fondatoare a Uniunii

Epigramiştilor din România (1990) şi a

Asociaţiei Umoriştilor din România

(1990), precum şi membră de onoare a

Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Debutează editori cu versuri, cu placheta

Simfonie (Ed Litera, 1970). Până în

prezent a publicat 8 volume de poezii, 6 de

epigrame, 3 de istorie şi critică literară, un

roman pentru tineri (Băiatul cu mingea,

2008), un volum de versuri pentru copii

(Sfatul din poiană - 1985) şi numeroase

studii filologice.

În acest an, Elis Râpeanu revine la

literatura pentru copii cu volumul de

versuri Hora anotimpurilor pe care îl

prezint, în continuare, cititorilor.

Din bogata şi strălucita activitate filologică

prezentată, se poate găsi o justificare

logică a resuscitării acestui gen literar,

întrucât umorul plin de har al epigramelor,

conduce spre jocul vesel al copiilor.

Experienţa profesională se regăseşte în

mesajul moral şi educaţional al textelor,

motiv pentru care volumul se adresează

copiilor, părinţilor şi bunicilor. Tehnica

poetică acumulată se vădeşte în versificaţa

clasică perfectă (ritm, rimă, metrică,

muzicalitate).

Ca să pătrunzi în lumea celor mici, trebuie

să te uimeşti ca şi ei în faţa lumii. Mirarea

pentru tot ceea ce ne înconjoară,

constituie, de altfel, puncul de plecare al

oricărei poezii.

Sculptorul Constantin Brâncuşi spunea:

„Când nu mai suntem copii, am murit.” Cu

alte cuvinte, pentru a ne putea bucura de

viaţă, trebuie să trăim cu uimire şi să

resimţim existenţa ca pe un dar divin.

Viziunea care se desprinde asupra lumii,

din volumul Hora anotimpurilor este

tradiţională, caracterizându-se prin:

umanism cald (familia sacră), dragoste

pentru natură („codru-i frate cu românul”),

ataşament pentru morală (bunătate,

dragoste familială) şi credinţa creştină

(Dmnezeul ne călăuzeşte întreaga viaţă).

Fire optimistă, autoarea are capacitatea de

a pătrunde în sufletul nevinovat al copiilor,

relevând efectele trecerii anotimpurilor în

metamorfozele naturii, cât şi în jocurile şi

preocupările copiilor. Cartea se deschide

cu un fel de prefaţă versificată, în care este

invocat bunicul sfătos, care stârneşte, prin

poveştile sale, realismul magic al

succesiunii anotimpurilor: „Într-o seară de

Crăciun,/ Bunul meu bunel cel bun/ Ne-a-

ncântat aşa, deodată,/ C-o pveste-

adevărată// Anotimpurile toate,/ Parcă-n

horă antrenate,/ Defilau prin gândul meu/

ca pe-un arc de curcubeu...” (Hora

anotimpurilor )

Două poezii generice urmăresc Hora şi

Fuga anotimpurilor, apoi, majoritatea

textelor le evidenţiază specificitatea.

Primăvara aduce renaşterea naturii,

sărbătoarea feerică a florilor şi sacralitatea

atmosferei pascale. Metaforele delicate

induc un fior cosmic care înmiresmează

văzduhul: „E-o duminică-n fiecare floare,/

Se-mbracă ramul în dantele moi,/ Petalele

plutesc prin aer, roi,/ Cu aripioare albe de

ninsoare”. (De Paşte)

În Cişmigiu: „pe băncile-nşirate/ ce-au tot

dormit pe-alei/ Au apărut bunicii/ În păr cu

ghiocei// pe lângă ei se joacă/ nepoţi şi

nepoţele -/ Copii cu păr de soare,/ Cu

ochişori de stele.” (Prietenii soarelui)

Vara: „Cerul cerne-n ochi văpaie,/ Brize

dulci se nasc şi mor,/ Soarele mistuitor/ Se

revarsă-n evantaie.” (Luna lui cuptor) E

vremea vacanţelor la mare: „Şi când

soarele-arde tare,/ Mergem, de putem, la

mare/ Să-notăm precum o broască,/ Briza

să ne răcorească” (În vacanţa de vară) sau

la bunici: „Mergem vara la bunica/ Eu,

tăticu´ şi mămica/ Şi în curte şi-n livadă,/

Omul are ce să vadă” (Vara la bunici).

Animalele domestice din gospodărie induc

o pace patriarhală. Aventura pescărească,

Page 61: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

61

salvată de trecerea prin magazinul specific,

readuce în prim plan umorul epigramistei

(Succes la pescuit).

Belşugul toamnei este sugerat de repetiţii

în care fructele, legumele şi zarzavaturile

se amestecă într-un „corn al abundenţei”:

mere, pere, pepeni, varză, roşii, hrean etc:

„Vezi atâtea bogăţii/ Într-o piaţă adunate!/

le-ai descrie-n poezii,/ Dar nu le cuprinzi

pe toate.” (La piaţă) Culesul strugurilor,

din care se face musul dulce din care va

rezulta prin decantare vinul cel bun, îi

amintesc autoarei de zona natală. (Se culeg

viile) Începerea şcolilor simbolizează o

nouă etapă în viaţa copiilor, prin

deshiderea spre cunoaştere: „Toamna a

venit pe-o stea/ Şi-a intrat în calendar,/ A

intrat şi-n casa mea/ Să-mi aducă-

abecedar.” (Abecedarul)

Iarna este anotimpul săniuşului, construirii

oamenilor de zăpadă şi al sărbătorilor

tradiţionale, mai sărace astăzi din cauza

tranziţiei nesfârşite în care ne găsim, cu

efect imediat în scăderea nivelului de trai:

„Moş Crăciun cu barbă rară,/ Gârbovit ca

un pitic,/ Duce sacul de-astă seară/ E sărac

şi e mai mic?” (Moş Crăciun).

O altă categorie de poezii din cartea

doamnei Elis Râpeanu este dedicată

familiei care trebuie să redevină exemplară

pentru educaţia copiilor. Poeta aduce

prinos de recunoştinţă mamei ocrotitoare:

„E ziua ta, măicuţa mea/ Cu ochi frumoşi

de viorea,/ Cu zâmbet dulce ca o floare/

Ce-mi face viaţa sărbătoare// (...)// Eşti

răbdătoare cum e zâna,/ Îţi spun din suflet

săru´mâna!/ Şi pentru toate-ţi mulţumesc,/

Măicuţă dragă, te iubesc!” (E ziua ta,

măicuţă!) şi tatălui exemplar: „Sunt

oameni mulţi pe-acest pământ/ Şi tuturor

vreau să le spun:/ Din câţi părinţi în lume

sânt/ Tăticul meu ecel mai bun” (Tăticul

meu). Surioara este o păpuşă vie: „Are

ochi de peruzea,/ Obrăjorii albi de nea/ Şi

mânuţele petale,/ Părul, de mătase moale”

(Am o surioară), iar fratele o fiinţă fragilă

înaripată: „Am şi eu un frăţior/ Dulce ca

un porumbel,” (Mama cântă frăţiorului

meu)

Autoarea îndeamnă copii să îndrăgească

animalele, cum ar fi pisoiul găsit în plină

iarnă, zgibulit de frig şi adus acasă.

Volumul se încheie cu o Rugă a brazilor

care vor să rămână în picioare şi să nu fie

tăiaţi pentru a împodobi casele de Crăciun

sau vitrinele magazinelor.

Stilul autoarei este captivant, direct,

simplu, incantatoriu prin muzicalitate şi

metrică perfectă. Adresându-se copiilor în

primul rând, doctorul în filologie renunţă

la calofilie, iar sfaturile de urmat în viaţă

sunt adresate nu numai celor mici ci şi

părinţilor şi bunicilor.

Astăzi când lumea şi-a pierdut valorile

morale şi calculatoarele au rupt copii de

natură, Elis Râpeanu ne propune o

revenire la normalitate, la autenticitatea

trăirilor, la dragoste familială şi îndeamnă

tinerii să-şi petreacă mai mult timp în

natură pentru a deveni mai buni, mai

sănătoşi şi mai frumoşi.

Ionel Marin – PASIUNEA

VERTICALEI

Poeziile lui Ionel

Marin poartă substanţa

inalterabilă a

pozitivităţii, ceea ce

putem observa şi în

volumul Picături de

timp (Armonii

culturale, Adjud,

2011), parcă aflat pe un inedit traseu

iniţiatic întru apropierea idealului.

Asistăm la un joc generos, asumat, ce

Page 62: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

62

parcurge teritorii diverse căutând puritatea

fundamentelor. Acest traseu e marcat

adeseori de prezenţa flagrantelor inechităţi

contingente, caracteristici din păcate atât

de proprii pentru lumea noastră sublunară:

Plânsul vremii,/ Cu tăceri de venin,/

uitate-n trup/ îngroapă doruri şi

speranţe.// Păsări cu aripi frânte,/ Vise cu

fulgi de gheaţă, alunecă/ cu priviri

inerte...în albastru// Frânturi de gânduri

fug/ Prin veac şi cheamă/ Inocenţa,

armonia şi pacea// Prea mulţi vânzători

de-ntuneric,/ Aruncă în lumina vieţii cu

noroi./ Ca o rană, Planeta/ Se vede din

nori neîngrijită./ Dragostea, vocea ei

divină, Ne întoarce la armonie. Poetul nu

poate fi decât o fiinţă foarte specială, dotat

cu un spirit rezistent la traversarea

nenumăratelor bolgii ce i se opun. Revolta

lirică, detectabilă în carte, poartă cu ea

toată dorinţa unei reintegrări în acea vârstă

de aur ce câteodată pare foarte îndepărtată.

O inevitabilă nostalgie se desprinde din

totalitatea acestor tuşante încercări de

schimbare a legilor flagelantei stări

cotidiene.

Ionel Marin ne propune şi o sinteză a

poeziei cu eseul, accepţiune privind cu

încredere spre Idee: Omul, sămânţă-ecou,

taină tulburătoare în foşnetul netimpului.

Este o fărâmă din infinitul mare, din

universul văzut şi cel nevăzut, un crâmpei

de suferinţă cu dorul permanent către

Nemărginire. Înflorim cu ajutorul razelor

din inimă şi putem da strălucire aurului

sufletesc prin iubire. Iubirea asigură

drum inefabil Sinelui – zborul prin

anotimpuri. Există un timp al bucuriilor,

al tristeţii, al suferinţei, un timp lumesc şi

unul sacru. Regretabil, că timpul laic este

trăit nu împreună cu cel sacru ci separat,

ca fiind proprietatea noastră şi nicidecum

un dar al dumnezeirii. Calea salvării vine

de la Dumnezeu. Există un adevăr

suprem, mai puternic decât toate religiile

şi pe care noi nu-l stăpânim. Valori

profund verticale definesc curajosul

demers estetico-existenţial propus de poet.

Putem astfel intui scântei din procesele

alchimizante ce au ca scop inefabile

rafinamente.

Elementul sensibil are un rol eclatant în

versurile pe care le comentăm, încărcat cu

întreaga aură benefică a propensiunii spre

adevăr. Ascendenţa, iată dorinţa maximală

invocată de volumul Picături de timp.

Toate ideile converg spre lumi absolute.

Ionel Marin abordează cu convingere

meditaţia filosofică transpusă în versuri,

ceea ce rezultă putând fi încadrat în

privilegiata zodie a eternelor căutări

înnobilate cu aura nemărginirii.

Octavian Mihalcea

Page 63: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

63

Traduceri

Cristian Ţîrlea

Scriitor şi traducător în franceză

LILAS

lui Oedipe

Motto:

" Le sentiment de nos forces , les

augumente "

Vauvenargues

Prima zi, am creat mama

și i-am dat chipul soției.

A doua zi, am creat tata

și i-am dat chipul rivalului.

A treia zi, am creat pe celălalt

și i-am dat chipul prietenului.

A patra zi, am creat iubirea

și i-am dat chipul urii.

A cincia zi, am creat pe Eu

și i-am dat chipul lui Tu.

A șasea zi, am creat un copil

și i-am dat chipul miracolului.

A șaptea zi, am creat o literă

și i-am dat chipul unui poem.

A opta zi, am creat muzica

și i-am dat chipul bucuriei.

A noua zi, am creat timpul și i-am dat

chipul uitării.

A zecea zi, am creat lumina

și i-am dat chipul școlii.

A unsprezecea zi, am creat întrebarea

și i-am dat chipul ignoranței.

LILAS

Le premier jour, j'ai créé maman

et je lui ai donné le visage de l'épouse.

Le deuxième jour, j'ai créé papa

et je lui ai donné le visage du rival.

Le troisième jour, j'ai créé l'autre

et je lui ai donné le visage de l'ami.

Le quatrième jour, j'ai créé l'amour

et je lui ai donné le visage de la haine.

Le cinquième jour, j'ai créé le moi

et je lui ai donné le visage de toi.

Le sixième jour, j'ai créé un enfant

et je lui ai donné le visage du miracle.

Le septième jour, j'ai créé une lettre

et j'ai lui ai donné le visage d'un poème.

Le huitième jour, j'ai créé la musique

et je lui ai donné le visage du bonheur.

Le neuvième jour, j'ai créé le temps

et je lui ai donné le visage de l'oubli.

Le dixième jour, j'ai créé la lumière

et je lui ai donné le visage de l'école.

Le onzième jour, j'ai créé la question

et je lui ai donné le visage de l'ignorance.

Page 64: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

64

Artă

Luisa BARCAN: Acuarela, profesiune de

credinţă

Mereu concentraţi asupra fenomenului cultural

de la centru, uităm că şi în afara capitalei,

adesea pe nedrept ignoraţi sau chiar uitaţi,

trăiesc şi creează artişti valoroşi, pilde de

seriozitate şi dăruire pentru breasla din care

fac parte.

Grupării de artişti plastici din capitala

judeţului Vrancea îi aparţine Viorica Oana

Kalany, graficiană şi pictoriţă din vechea

generaţie, formată într-o epocă fastă pentru

creaţia plastică din România. Doamna Kalany,

asemenea majorităţii congenerilor săi, poate fi

privită ca o pildă de discreţie şi

profesionalism. Îndelungata ei activitate de

artist plastic şi pedagog se regăseşte astăzi

într-o expoziţie personală pe care eu o

consider a fi un eveniment, şi nu doar pe plan

local. Argumentele în sprijinul acestei

afirmaţii sunt suficiente. În primul rând,

Viorica Oana Kalany s-a perfecţionat de-a

lungul timpului într-o tehnică pe cât de

dificilă, pe atât de puţin abordată în prezent:

acuarela. Artiştii ştiu foarte bine că apropierea

de acuarelă exclude orice tip de improvizaţie şi

solicită, pe lângă consolidarea unei viziuni, şi

o măiestrie care nu se dobândeşte prea lesne.

Acuarela nu permite reveniri. Ea reuşeşte sau

nu şi presupune ca înaintea mâinii să intre în

funcţiune mecanismele complexe ale

intelecţiei şi imaginaţiei. Poate de aceea,

astăzi, artiştii nu se mai lasă atraşi de această

tehnică aflată pe graniţa dintre pictură şi

grafică, preferând formele de expresie vizuală

mai puţin solicitante. Apoi, Viorica Oana

Kalany ne propune o serie de lucrări din care

răzbate, pe lângă măiestria execuţiei, şi un

ataşament constant faţă de temele clasice,

precum natura statică şi peisajul, ambele

tratate cu ştiinţă a compoziţiei şi a culorii, dar

şi cu un remarcabil rafinament. Acuarela

epurează mult din materialitate în beneficiul

petei de culoare care devine reper vizual şi

sugestie delicată a formei naturale. Viorica

Oana Kalany, ca orice artist experimentat, ştie

că pe hârtie ori pe pânză nu trebuie să apară o

copie a naturii ci doar o sugestie mult

îmbogăţită cu semnificaţii a acesteia.

Artista ştie să privească natura, sursa sa

principală de inspiraţie, şi să desprindă din

universul vizibil armonia de culori exaltată de

lumina naturală. În compoziţii echilibrate,

Viorica Oana Kalany surprinde şi eternizează

efemerul cu mare delicateţe. Priveşte peisajul

cu un ochi atent şi-i surprinde metamorfozele

pricinuite de lumină, aşează florile în

compoziţii pline de poezie, făcând vizibil un

fel de suflet nevăzut al acestor forme tăcute de

viaţă vegetală.

Cromatica acuarelelor doamnei Kalany este

echilibrată şi mai degrabă reţinută. Albul şi

griurile colorate, bine puse în dialog,

structurează convingător fragmente de peisaj

sau compoziţii cu flori pe care privirea le

receptează şi le reţine cu toată încărcătura lor

poetică şi emoţională. Un inspirat joc al

transparenţelor, specific acuarelei, contribuie

şi el la sugerarea feţei nevăzute a lumii, pe

care doar artistul, cu sensibilitatea lui

înnăscută, o poate intui şi reprezenta.

Între tot mai desele evenimente expoziţionale

de la Galeriile de Artă din Focşani, expoziţia

personală a Vioricăi Kalany se distinge în

primul rând ca un aşteptat spectacol, menit să

aducă în actualitate activitatea de o viaţă a

unei artiste care şi-a făcut din tehnica acuarelei

o adevărată profesiune de credinţă, dar şi ca un

contrapunct la expoziţiile de grup de aici.

Artiştii trebuie receptaţi şi ca grup dar şi ca

individualităţi cu un loc şi un rol aparte în

gruparea căreia îi aparţin.

Page 65: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

65

EVENIMENTE CULTURALE

Festivalul ”Bogdania” , ediţia a III-a,

Focşani, 2014

Sâmbătă, 14 iunie 2014, Galeriile de Artă

Focșani au găzduit cea de-a treia ediție a

Festivalului Concurs Naţional de Creaţie

Literară „BOGDANIA”, festival organizat

de Asociaţia Cultural-Umanitară

”BOGDANIA”, președinte Ing. Ionel

Marin, în parteneriat cu Centrul

Cultural Vrancea, director Prof. Dr.

Liviu Nedelcu.

Ca de fiecare dată, evenimentul s-a

bucurat de prezența unor scriitori de

seamă din Vrancea, din țară, dar şi

din străinătate. Amintesc aici pe

Acad. Prof. Cristian Petru Bălan,

venit special de la Cicago, poetul

Constantin Dușcă, poetul Anton

Soare, poeta Rodica Soreanu, poetul

și editorul Constantin Marafet,

inginerul Sandu Cotea, poetul

Victor Rotaru, poetul Gheorghe

Suchoverschi, profesor Mircea

Paraschiv, scriitorul Gheorghe

Stroia, Dr. Adrian Popescu din jud.

Suceava și mulți alții.

Moderatorul evenimentului a fost poetul

Ionel Marin, preşedintele asociaţiei ,,

Bogdania‟‟, fondatorul şi organizatorul

acestui festival.

”Bine ați venit! Ca în fiecare an,

Asociația Umanitară Bogdania

organizează acest festival adresat

tinerilor până în 35 de ani. Anul acesta

am avut concurenți de la 17 la 34 de ani,

adică elevi, studenți și câțiva absolvenți

de facultate. Tineri foarte valoroși

pentru literatura română. A prezentat

juriul şi a citit mesajul prof. univ.

Nicolae Vasile, preşedintele juriului, din

Bucureşti, invitat de onoare la un

Simpozion al oamenilor de ştiinţă.

Permiteți-mi ca în continuare să dau

cuvântul invitaților și o să încep cu prof.

Acad. Cristian Petru Bălan” a precizat

poetul Ionel Marin în deschiderea

cuvântului său.

Academicianul Cristian Petru Bălan și-a

început cuvântarea prin a-l felicita pe

președintele asociației Bogdania pentru

strădania de a organiza în fiecare an acest

festival, apoi a dat citire câtorva pasaje din

ultima sa apariție editorială,

”Bagabont pe mapamond”, carte

ce cuprinde impresii din

călătoria domniei sale în Noua

Zeelandă.

A urmat un moment poetic.

Comandor de aviație în rezervă,

Victor Rotaru, poet și

epigramist din Buzău, membru

al juriului, a reciat ”Rugă către

tineri” și ”Condeie moldave”.

”Mulțumesc pentru ocazia pe

care mi-ați oferit-o de a mă

afla astăzi aici lângă prieteni

vechi și, cred eu, lângă viitori

prieteni. Mă bucur că existați! Dați-mi

voie să vă sărut pe suflet! Sper să ne

vedem și la anul la ediția a IV-a a

acestui festival. Este foarte important ca

un oraș să aibă un festival, chiar două

sau trei. Niciodată nu sunt de ajuns

deoarece consider că în aceste vremuri

doar printr-un act de cultură putem

rezista. Îl felicit pe domnul Ionel Marin

pentru că ” Viaţa asta-i bun pierdut/

Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!/…

Mulțumesc! ” a încheiat în ropote de

aplauze poetul și editorul Constantin

Marafet. George Stroia, poet și editor al

editurii Armonii Culturale din Adjud :

”Mă bucur să mă aflu astăzi aici printre

nume valoroase, printre oameni

valoroși, dornici să promoveze actul de

cultură, pentru că haideți să nu folosim

cu sens peiorativ ”românul s-a născut

poet” pentru că, da, în sufletul

românului există întotdeauna poezie, în

Page 66: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

66

viața românului există poezie. Îi

mulțumesc și îl felicit pe domnul Ionel

Marin care m-a sprijinit și încurajat de

fiecare dată, la fiecare poezie pe care am

scris-o și văd că același lucru îl face și

astăzi cu acești tineri pe care îi

încurajează să îmbrățișeze arta

scrisului, acțiune pe care tinerii noștri,

cu atâta tehnologie, o fac tot mai rar.

Să-i încurajăm să aducă în viața noastră

și a lor frumosul”.

După care a dăruit academicianului

Cristian Petru Bălan o carte care se află în

curs de omologare la Cartea Recordurilor,

este vorba despre prima adaptare completă

în versuri a Vechiului Testament.

Autorului, Ioan Ciorca din Cluj, i-au

trebuit 23 de ani pentru a definitiva această

lucrare. Cartea a văzut lumina tiparului de

curând la Editura Armonii Culturale din

Adjud și trebuie precizat că a fost editată

în tiraj limitat, ediție princeps.

A urmat momentul mult așteptat,

decernarea premiilor. Au fost acordate

premii la secțiunile poezie, proză și eseu și

marele premiu, trofeul ”Bogdania”.

Așadar: la secțiunea poezie, menţiune a

luat eleva Rapcea Irina din republica

Moldova; locul III de Bărbulescu Vasile

Daniel din Baia Mare, locul II Prof.

Rusu Georgeta din Bacău și locul I

Hotca Marian, student din București.

La Secțiunea proză: locul III a revenit

elevului Luceac David din Rădăuți,

locul II Bobe Andreea Violeta din Galați

și locul I Acatrinei Cătălin, student la

teologie.

La secțiunea eseu s-a acordat un singur

premiu II profesorului Rusu Georgeta

din Bacău.

Marele premiu, Trofeul Bogdania a fost

câștigat de eleva Buruiană Carmen

Alexandra din Botoșani care a obținut

nota 10 de la toți membrii juriului.

Deși aparent firavă, Alexandra s-a dovedit

o fire puternică și nu a lăsat emoția să o

doboare. A mulțumit juriului și părinților

pentru susținere precizând că pentru ea

acest premiu înseamnă ”ascensiunea mea

în lumea versurilor”. A recitat apoi una

dintre creațiile sale și anume ”Tragedia

unui artist”. Privind spre stânga îl văd pe

tatăl Alexandrei cum încerca să-și ascundă

lacrimile de bucurie.

Nu au lipsit diplomele de excelență și de

onoare. Au primit diplome de excelență

Prof. Univ. Nicolae Vasile, preşedintele

juriului, poetul IIarion Boca, poetul Victor

Rotaru, Prof. Dr. Liviu Nedelcu, criticul

literar Lucian Gruia, Eugenia Enescu,

editorul Constantin Marafet, poetul Ion

Croitoru, Prof. dr. Teodora Fîntînaru, Prof.

Tatiana Valea, poet Adrian Nicolae

Popescu și diploma de onoare pentru

promovarea imaginii Romaniei în lume

a fost înmânată academicianului

Cristian Petru Bălan.

În încheierea manifestării publicul prezent

a fost delectat cu un moment de muzică

clasică prin interpretarea la pian a două

piese de către Lucian Vadian și un moment

folk susținut de Ovidiu Cătălin Vâlcan,

membru al Asociației Bogdania.

Ana Maria Bentea

Page 67: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

67

Instantanee cultural - artistice dedicate

ZILEI LIMBII ROMÂNE

Asociaţia cultural-umanitară Bogdania şi

Centrul Cultural Vrancea, partener revista

Bogdania, au organizat şi prezentat o

manifestare culturală dedicată Zilei limbii

române, în data de 28 august 2014, la

Galeriile de Artă din Focşani. La

eveniment au participat scriitori vrânceni

şi gălăţeni, oameni de cultură, tineri

creatori, pensionari, membri ai Asociaţiei

culturale „D. Zamfirescu”, ai Cenaclului

literar „V. Cârlova” şi desigur membri ai

Asociaţiei Bogdania. Manifestarea a

început prin intonarea Imnului de stat al

României. Moderatorul, poetul Ionel

Marin, a scos în evidenţă că astfel de

acţiuni au loc în întreaga ţară, în republica

Moldova dar şi în comunităţile de români

din diaspora. A precizat că: „Limba

română este comoara de aur a poporului

român, candela spiritualităţii moştenită de

la geto-daci, graiul sufletului românesc”. A

urmat, timp de câteva ceasuri un

emoţionant recital poetic şi muzical.

Ovidiu Vâlcan a cântat „Lacrima limbii

române”; „Limba noastră” şi alte cântece

îndelung aplaudate de asistenţă. Domnul

Răduţă Bornaz, ca de fiecare dată, încântă

sufletul prin cântecele: „Limba

românească” de Gheorghe Sion; „Bardul

de la Mirceşti” şi Imnul lui Eminescu.

Au vorbit convingător despre frumuseţea

limbii române domnii : Gheorghe Andrei

Neagu, Preşedintele Asociaţiei culturale

„D. Zamfirescu”, poet, prozator, redactorul

şef al cunoscutei reviste „Oglinda literară”;

poetul Ilarion Boca din Tecuci, membru în

colectivul redacţional al revistei Bogdania;

ziaristul Radu Borcea; prof. Gheorghe

Zaharia. Au recitat poezii dedicate limbii

române, cu emoţie şi profund respect:

Prof. Doina Bornaz „Limba noastră cea

română” de Gr. Vieru, „Odă limbii

române” de Victor Eftimiu, „Balada unei

stele mici” de G. Topârceanu; Ilarion Boca

a recitat poezia proprie „Graiul meu”.

Domnul Marin a afirmat că limba română

este altarul gliei străbune, element

definitoriu al identităţii dar şi izvorul

ridicării pe noi culmi a civilizaţiei

româneşti. Poporul român, mândru de

înaintaşi, a dat şi dă mari genii şi

personalităţi lumii. Limba română are

viitor prin tinerele talente din întreaga ţară

care dovedesc dragoste faţă de graiul şi

neamul românesc. A trecut la prezentarea

vol. „Aripi spre zbor”. Antologia literară

Bogdania, vol. I, Editura Olimpias, Galaţi,

2014. Dintre cei antologaţi au vorbit şi

recitat scriitorii: Marina Raluca Baciu,

Soare Anton, Ilarion Boca. Domnul

Gheorghe Andrei Neagu a citit din revista

Bogdania, nr. 5, aprecierile făcute de

criticul literar Ion Ionescu Bucovu despre

poetul Ionel Marin şi l-a felicitat pentru

valoarea şi dăruirea în realizarea

proiectelor Bogdania, în promovarea

tinerelor talente. Este un lucru minunat şi

că Instituţiile ar trebui să-l sprijine în

demersul său literar şi cultural. Poetul

Ionel Marin a mulţumit pentru aprecieri, a

făcut câteva precizări despre antologia

realizată şi a adresat felicitări tuturor

autorilor cuprinşi în carte. A recitat poezia

„În lacrima clipei” A mulţumit gazdei,

tuturor celor care l-au sprijinit în acest

demers cultural, participanţilor şi lui

Dumnezeu că ne-a dat în dar o astfel de

frumoasă limbă. Poetul Nichita Stănescu

afirma că:

Page 68: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

68

“Limba română este Patria mea”, iar

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “ Păziţi-

vă limba mai mult decât lumina ochilor”.

De aceea trebuie să o învăţăm corect, să o

folosim cu drag, să o preţuim şi

înfrumuseţa permanent. Prin efortul tuturor

să îngrijim coloana infinită a neamului –

limba română şi a încheiat cu: TRĂIASCĂ

ROMÂNIA! TRĂIASCĂ ÎN VECI

LIMBA ROMÂNĂ!

Redacţia Revistei Bogdania

Lansare de carte: „Lacrima

Vrâncioaiei”

Duminică 10 august, frumoasă şi sfântă ca

o sărbătoare a sufletului şi pentru suflet, a

fost sărbătoare în satul Poiana, Comuna

Vrâncioaia, judeţul Vrancea. Sărbătoarea a

fost prilejuită de lansarea unui nou volum

de poezie populară, semnat de Catrina

Danciu, un profil arhetipal al femeii

vrednice, de la munte, care ştie să fie soţie,

mamă, camarad în lupta cu viaţa, dar şi

artist, pentru că cineva trebuie să aducă

frumosul şi binele printre oameni. Această

misiune, Dumnezeu a încredinţat-o femeii,

căci nimeni nu are măsura luminii ca

femeia. Poezia Catrinei Danciu, este curată

ca un bob de rouă şi viguroasă cum sunt

oamenii muntelui. Adică, aşa cum spune

ea: "Trebuie să ne sfinţim locul pe care

Dumnezeu ni l-a dăruit". Iată, în această

notă de nobleţe, gravitate şi înălţare, am

sărbătorit lansarea celui de-al doilea volum

de poezie populară, Lacrima Vrâncioaiei,

al poetei Catrina Danciu şi, dacă ne-am

simţit ca la mama acasă, a fost şi pentru

faptul că însăşi poezia populară reprezintă

piatra de temelie a spiritualităţii noastre.

La temeliile ţării, Dumnezeu a aşezat şi

Vrancea cu oamenii săi cinstiţi, harnici,

talentaţi şi hotărâţi în toate acţiunile lor, ca

toţi oamenii muntelui, aprecia poetul Ionel

Marin, redactorul şef al revistei Bogdania,

din Focşani, moderatorul manifestării, cu

prilejul deschiderii activităţii de lansare a

cărţii Lacrima Vrâncioaei, a poetei Catrina

Danciu . Lansarea cărţii s-a făcut în casa

părintească, adică pe meleagurile natale

ale autoarei, acolo unde a văzut lumina

zilei şi de unde s-a inspirat de-a lungul

vieţii sale. Poetul Ionel Marin a apreciat

versul sincer şi frumos, al doamnei Catrina

Danciu, vers capabil să te poarte peste

vremuri, la simplitatea şi farmecul

inegalabil al vetrei părinteşti, de unde şi

noi ne-am împărtăşit cu toate minunăţiile

pe care aceasta ni le punea la dispoziţie, de

la hrana pentru trup, la cea pentru inimă şi

minte, adică pentru suflet. Poate tocmai în

această sacră şi durabilă legătură stă forţa

care ne-a unit pe toţi cei prezenţi în casa

doamnei Danciu, exact ca într-o familie

mare şi frumoasă, bucurându-ne unii de

alţii şi cu toţii împreună de reuşta unei

poete populare, care oferă însă o mare

lecţie de viaţă: aceea a comuniunii

fraterne, lipsită de fals şi vanitate, dar şi

aceea a respectului absolut pentru zestrea

materială şi spirituală moştenită de la

străbuni. Poeta a fost îmbrăcată într-un

superb costum naţional, iar pe masă a

aşezat aceleaşi bucate pe care le aşezau şi

moşii şi strămoşii noştri. Întotdeauna însă,

eu mi-am îndemnat prietenii să fie atenţi

la lumina cinei şi nu la bucatele ei.

Oricum, acestea se adaugă cinei în virtutea

frumoaselor tradiţii româneşti. Poetul Ionel

Marin a elogiat munca şi devotamentul

poetei, care este membră a Asociaţiei

cultural - umanitare Bogdania, din

Page 69: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

69

Focşani, pentru prezenţa sa constantă la

evenimentele organizate de Asociaţie.

A mai vorbit despre distinsa poetă şi soţul

acesteia, domnul Constantin Danciu.

Acesta a evocat momentele frumoase din

viaţa lor, dar şi pe cele mai grele, care însă

i-au unit şi mai mult în jurul vetrei lor.

Împreună au crescut copii, au săpat o

fântână, au sădit pomi, au construit case şi,

nu în cele din urmă, au adus la lumină şi

două cărţi de poezie populară. Domnul

Constantin Danciu, afirma: "eu nu am scris

poezie, dar i-am creat condiţii soţiei să

scrie, dacă ea a avut această chemare şi

acest har".

Nu putem să nu remarcăm frumuseţea

spirituală a acestei familii în care ambii

soţi radiau o bucurie şi o lumină aparte,

încât parcă îţi vedeai prin prezenţa lor,

proprii tăi părinţi. Iată, cât de importantă

este familia cea bună, cea temeinic şi

îndelung consolidată prin păstrarea legilor

şi obiceiurilor strămoşeşti, familia pe care

ţara s-a sprijinit la greu şi cu faptele căreia

s-a mândrit la bine.

În sprijinul acestor afirmaţii stă mărturie,

această minunată familie de români

adevăraţi, care ne-au oferit o duminică

magică şi o lecţie de patriotism cum rar

poţi vedea şi trăi. Adăugăm şi faptul, că an

de an, nepoata Catrinei Danciu, căsătorită

în Italia, vine să calce cu picioarele ei

cărările din munţii în care şi-a trăit

copilăria.

Ea afirma: "Nu pot să nu vin, nu pot să nu

mă întorc. Aici mă cheamă totul: casa,

munţii, bunicii, potecile munţilor. E un

sentiment pe care nici nu-l poţi descrie

cum trebuie, căci se află dincolo de

simţuri, în inima şi în sufletul meu. Voi

veni aici şi când ei nu vor mai fi". Da, ai

dreptate Gabriela, tot ce ţine de vatra

părintească rămâne undeva în dor, ca cel

mai scump tezaur de lumină lină, din care

simţim nevoia împărtăşirii şi

reîmpărtăşirii, pentru a rămâne noi înşine,

cu drumurile şi idealurile noastre într-o

lume care ar putea fi şi ea frumoasă ca o

duminică de august.

În esenţă, toţi cei ce au participat la acest

frumos eveniment, s-au împărtăşit cu

lumina vie, de la care am plecat cu mare şi

frumoasă speranţă în visul celor ce au ştiut

a pune dreaptă temelie unei ţări cum nu s-a

mai zidit alta pe Pământ.

Doamna Danciu a recitat câteva poezii şi a

primit emoţionată, din partea revistei

Bogdania, Diplomă de excelenţă poetei

Catrina Danciu, cu prilejul lansării

volumului „Lacrima Vrâncioaiei”. De

asemeni Diplomă de excelenţă a primit şi

poetul Ilarion Boca.

În final, poeta Danciu a mulţumit

domnului Ionel Marin, preşedintele

Asociaţiei Cultural - Umanitară Bogdania,

care a făcut posibil apariţia cărţii dar şi

desfăşurarea într-o atmosferă minunată a

întregului eveniment cultural. Ştim că nu a

fost uşor, dar toate lucrurile bune costă şi

timp şi bani, dar mai ales ardere de sine,

iar pentru aceasta din urmă, rar se găsesc

martiri.

Page 70: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

70

PROIECT ÎN DERULARE

INVITAŢIE PENTRU REALIZAREA

ANTOLOGIEI DE POEZIE

“METAMORFOZELE INIMII”

Revista de cultură ”Bogdania” a

dat startul antologiei colective de

poezie, ”Metamorfozele inimii”.

Dorim să venim în întâmpinarea

poeţilor, colaboratori sau nu ai

revistei de creaţie şi cultură

“Bogdania” care au solicitat

realizarea unei antologii de poezie,

în scopul promovării poeziei

româneşti contemporane.

Cine mai dorește poate trimite

maxim 20 pagini de autor, în format

B5, font Times New Roman,

mărime 12, obligatoriu cu diacritice

şi spaţiere la 1 rând. Pe o altă

pagină, separat, se va scrie: numele

şi prenumele aurtorului, locul şi data

nașterii, adresa corectă de domiciliu,

un număr de telefon pentru contact

și un scurt CV literar. De asemenea,

o fotografie tip portret de minimum

900 pixeli.

Proiectul se desfășoară pe o

perioadă de trei luni (1 octombrie –

30 decembrie a.c.) și este destinat

poeților români din ţară şi din

străinătate, membri sau nu ai

Uniunilor de creaţie şi care au

publicat carte de poezie.

Trimiterea materialelor: până pe 30

septembrie 2014, termenul a fost

prelungit cu 30 de zile, la solicitarea

unor poeţi care au aflat târziu de

acest proiect. Materialele se trimit pe

adresa de mail:

[email protected] şi

[email protected]

Lista autorilor acceptaţi (pe criteriul

strict valoric), va fi publicată şi pe

Site-ul: www.revistabogdania.ro

Preţul pentru un exemplar al

Antologiei va fi stabilit la finalizarea

editării şi formatării întregii lucrări,

în funcţie de numărul de autori şi de

numărul de pagini. Aşteptăm textele

dvs. şi pentru orice nelămurire sau

alte detalii, referitoare la antologie,

ne puteţi contacta telefonic:

0733075015 şi 0752862369

Ionel MARIN

Page 71: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014
Page 72: Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014