UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

ȘCOALA DOCTORALĂ „ALEXANDRU PIRU”

RETORICA IRONIEI ÎN ROMANELE LUI JULIAN BARNES

REZUMAT

Conducător științific,

Prof. univ. dr. Victor OLARU

Doctorand,

Anca-Ioana VULCĂNESCU (VULCĂNESCU-FLOREA)

Craiova

2020

2

REZUMAT

Cuvinte cheie: Postmodernism, retorică, ironie socratică, Derrida, Deconstructivism,

influențe bakhtiniene, carnavalizarea literaturii, tehnici literare, intertextualitate, narațiune,

reinterpretarea istoriei, carnaval, sarcasm, parodie, personaje burlești, hiperreal, simulacru,

ironie și postmodernism, reconstituirea dandismului, influențe Neo-Victoriene.

Julian Barnes este un scriitor care trece dincolo de granițele narative, rescriind temele

majore ale postmodernismului timpuriu și devenind o personalitate controversată. Tehnica

sa narativa diferă de cea tradiționala: observăm că fie deconstruiește narațiunea pe care o

înlocuiește cu o stare de spirit, fie trece dincolo de granițele naratologiei, schimbând

structura, pe care o impregnează cu ironie. Barnes se joacă cu narațiunea, pe care o asociază

cu un joc narativ. Motto-ul său pare a fi unul simplu: ‘Hai să ne jucăm cu personajele și cu

narațiunea, hai să ne jucăm cu totul.’ Stilul său schimbător, uneori jurnalistic, alteori

dramatic, constituie un element de noutate, care l-ar putea nedumeri pe cititor. Spre exemplu,

în Papagalul lui Flaubert, începe prin a prezenta o scurta istorie a literaturii, pe care o rescrie

într-un mod imaginar: 2/3 din poveste este reală în timp ce restul este pură ficțiune.

De aceea, ne uimește încontinuu atunci cand folosește limbajul ca pe o formă de

depășire a granițelor, combinând postmodernismul cu trăsăturile retorice clasice astfel încât

să obțină situații ironice. Barnes este un expert al ironiei verbale si situaționale: în Porcul

Spinos se bazează atât pe ironia verbala cît și pe cea situaționala, atunci când descrie

activitatea brigăzii Devinsky. Folosește ironia verbală atunci când se referă la sloganurile

studenților: "VĂ MULȚUMIM PENTRU PREȚURILE RIDICATE/ VĂ MULȚUMIM

PENTRU RAȚIONALIZAREA ALIMENTELOR." (Barnes 2005: 46), și situațională când

descrie întâlnirea cu locotentul Ganin. Întâlnirea aceasta trebuia să fie o confruntare

sângeroasă, dar se dovedește a fi o reuniune pașnică datorită puterii de negociere a celor doi

participanți. Anglia, Anglia abundă în exemple de ironie situațională: când Sir Jack este foarte

încântat crezând că o poate concedia pe Martha, ea reușeste să schimbe situația, șantajându-l

cu dezvăluirea secretului legat de placerile sale scandaloase, astfel că în loc să fie concediată,

3

aceasta devine directorul companiei. Prin urmare, sunt anumite situații în care Barnes găsește

mijloacele necesare să includă referiri ironice sau interpretări greșite, indiferent de tema

romanului. Scopul nostru este să cercetăm dacă și cum îî oferă ironia posibilitatea de a

remodela narațiunea în concordanță cu abordările sale retorice, pornind de la

deconstructivismul lui Jacques Derrida.

Circumscrierea domeniului de cercetare

Studiul pornește de la o abordare interdisciplinară, cu referiri la teoria literară,

intertextualitate, studii de psihoanaliză și aspecte filosofie, precum ironia lui Socrate,

principiile maieuticii lui Platon sau retorica lui Aristotel, deconstructivismul lui Derrida și

efectele sale asupra narațiunii. Teza se axează si pe interviurile lui Julian Barnes, deoarece

acestea îl ajută pe cititor să înțeleagă mecanismele romanelor, precum și motivația în alegerea

anumitor teme. Interviurile sale sunt o sursă de informare datorită diversității, reprezentând

singura oportunitate de a percepe fiecare situație din perspectiva autorului.

Urmărind evoluția fiecărui roman, vom putea identifica modelele care constituie baza

acestui studiu. Așa cum sugerează titlul, vom aborda romanele dintr-o dublă perspectivă:

prima determinată de atitudinea ironică a naratorului si cealaltă imfluențată de instrumentele

retorice. Aceste aspecte filosofice fac parte din panoplia literară și pornind de la informația

pe care o vom descoperi, vom putea interpreta cele opt romane care constituie corpusul

acestei analize, în care am inclus două dintre romane sale recente: Singura Poveste și Băbatul

cu haină roșie. Contrastând cele două romane, pornind fie de la elementele literare: subiectul

romanelor, narațiunea, temele, fie de la tehnicile literare, vom determina capacitatea autorului

de a adapta narațiunea si de a o remodela în funcție de tehnica deconstructivă.

Definirea temei de cercetare

Julian Barnes si opera sa au stârnit diferite sentimente, existând întotdeauna o furtună

de aclamații și critici. Într-o lume în care categorizarea are un rol central, iar criticii au

4

tendința de a respinge tot ceea ce nu corespunde modelului lor, Barnes a avut îndrăzneala să

se distanțeze de aceste restricții și să-și creeze propriul stil. În primul rând, a îmbrățișat încă

de la începutul carierei literare ironia puternică și satira, pe care le-a brevetat ca atribut

Barnesian, alături de singurătate și alte caracteristici. Nu toți criticii au avut o reacție pozitivă

față de acest nou stil, așadar unii l-au acuzat de superficialitate, iar alții de inconsistență. În

al doilea rând, dintr-un impuls postmodernist favorizează deconstruirea narațiunii și

împrumută modelul non-linear. În Zgomotul Timpului, narațiunea este cubistă și Barnes

decide să facă un circuit înainte și înapoi printre amintirile celebrului compozitor Dimitri

Dmitriyevich Shostakovich. El descrie efectele unui regim totalitar asupra vieții și carierei

lui Shostakovich: nu numai că acesta se simte în primejdie și persecutat, dar și încătușat și

forțat să se supună restricțiilor sistemului. În al treilea rând, toate trăsăturile discutate până

acum fac parte din mult contestata sa retorică. Incă din Antichitate, retorica a fost un

instrument cheie care facilitează comunicarea, dar și un punct de referință al literaturii și

filosofiei. Din observațiile noastre, Barnes nu pare să cedeze în fața criticilor aduse și refuză

să schimbe sfârșitul romanului Porcul spinos, chiar dacă aceasta a însemnat să-și înfrunte

editorul.

Unii critici pot fi tentați să-i respingă romanele, pornind de la tendința lui de

minimalizare și ironizare a unor aspecte care pare extrem de importante pentru alții. Studiul

nostru se bazează pe două ipoteze fundamentale: prima ipoteză presupune că ironia și

particularitățile narative sunt cauzele acestor controverse, iar cea de a doua se referă la

capacitatea autorului de a folosi ca punct de plecare deconstrucția lui Derrida, remodelând

astfel Postmodernismul în conformitate cu interesul său literar. Scopul nostru este acela de a

analiza textele și narațiunea pentru a descoperi influențele literare, structura romanelor și

dovezile care ar justifica sau invalida cercetarea noastră. De asemenea, intenția noastră este

să descoperim dacă această fuziune literară, combinată cu intertextualitatea, influențe

Bakhtiniene și Neo-Victoriene, reprezintă unul dintre primii pași către desăvârșirea narativă.

5

Obiectivele cercetării

Pornind de la premisa că romanele lui Julian Barnes sunt produsul deconstruirii

narative, al retoricii ironiei și al retoricii postmoderne în general, vom încerca să răspundem

următoarelor întrebări:

Capitolul unu

1. De ce are ironia un rol atât de important în literatură și filosofie?

2. Cum interelaționează ironia și postmodernismul?

3. Poate arta retoricii să influențeze postmodernismul?

4. Care este efectul intertextualității asupra romanului?

5. Ce este deconstructivismul?

Capitolul doi

1. Se bazează Julian Barnes pe reinterpretarea Istoriei?

2. Care este abordarea narativă în Porcul Spinos?

3. Ce tipuri de ironie folosește Barnes în Porcul Spinos?

4. Cum evidențiază Barnes teoria deconstrucției?

Capitolul trei

1. Cum este reflectat conceptul de carnavalizare a literaturii in romanul Anglia, Anglia?

2. Pot fi identificate modele Bakhtiniene in analiza romanului Anglia, Anglia?

3. Ce fel de societate este prezentată în Anglia, Anglia?

4. Cum este reflectată ironia în romanul Privind în soare?

Capitolul patru

1. Care sunt efectele teoriei deconstructiviste în romanul Bărbatul cu haină roșie ?

2. În ce măsură folosește intertextualitatea?

3. Se bazează Barnes pe deconstruirea și reintrepretarea istoriei?

4. Care sunt influențele Neo-Victoriene?

6

Capitolul cinci

1. Cum reinterpretează autorul sentimentele și timpul?

2. Cum reprezintă amintirile și timpul în Sentimentul unui sfârșit?

3. Cum își creează personajele?

4. Cum deconstruiește sentimentele în romanul Trois și Iubire etc.?

5. Ce fel de ironie folosește în Trois și Iubire etc?

De asemenea, obiectivele cercetării noastre derivă din teorie literară și analiză. În consecință,

studiul nostru pornește de la patru obiective:

1. definirea și stabilirea conceptelor de ironie și retorică prin referire la romanele lui

Julian Barnes.

2. cercetare romanelor selectate folosind teoria deconstructivistă.

3. analiza modului în care Barnes întrbuințează ironia ca pe un element retoric

4. identificarea legăturii dintre conceptul de carnavalizare a literaturii și operele lui

Julian Barnes.

Semnificația studiului

Cele opt romane selectate au în comun fuziunea intre retorică și ironie care i-a permis

autorului, în timpul procesului deconstructiv, să adapteze propriilor nevoi elementele literare.

Anglia, Anglia simbolizează satira Barnesiană, datorită faptului că a fost publicată într-o

perioadă în care mulți critici britanici considerau că acest gen se sfârșise. Porcul spinos este

un roman remodelat, în conformitate cu stilul jurnalistic al lui Julian Barnes, devenind o

radiografie a societății post-comuniste, cu multe inflexiuni ironice. Privind în soare este un

bildungsroman reinterpretat, cu multe accente ironice care urmărește viața lui Jean din

copilărie și pâna la aniversarea celor o suta unu ani. Bărbatul cu haină roșie reprezintă o

abordare intertextuală a societății franceze și engleze din secolul al nouăsprezecelea, cu

accente pe excesele, viciile, descoperirile medicale si realizările Dr. Samuel-Jean Pozzi.

Sentimentul unui sfârșit este un alt bildungsroman interpretat bazat pe amintirile și încercările

personajului principal de a-și reconstrui trecutul, în timp ce Singura Poveste este un amalgam

de experiențe ironice și dramatice provocate de consecințele unei relații controversate. În cele

7

din urmă, cele două romane, Trois și Iubire etc. sunt unite de o narațiune embrionară care

analizează consecințele ironice și negative ale unui triunghi amoros.

Dată fiind varietatea abordărilor ce trebuie folosite, sugerăm ca temă comună metoda

deconstructivă, precum și efectele acesteia pentru a putea observa schimbările asupra ironiei

și retoricii. Bazându-ne pe observațiile și metodologia lui Bakhtin, cititorul poate descoperi

în romanul Anglia, Anglia o folosire polifonică a conceptelor de carnaval și parodie. Ironia

specifică lui Barnes devine o trasatură specifică, care capătă diverse forme. Am urmărit și

geneza fiecărui roman și atenția față de contextul istoric, date, evenimente, și personaje cheie.

Perspectiva istorică a lui Barnes oferă o privire de ansamblu asupra perioadelor pe care alege

sa le descrie, îmbogățind astfel semnificația studiului.

Scopul și limitările studiului

Scopul acestei cercetări este determinat de analiza romanelor selectate, pornind de la

cele două perspective: ironie și retorică. Perspectiva teoretică este o sinteză a informațiilor

provenite de la diverși critici si teoreticieni literari, al cărei scop este să ilustreze dinamismul

ironiei și retoricii. Pentru a demonstra aplicabilitatea în analiza operelor lui Barnes, am optat

pentru folosirea altor tehnici literare. De altfel, am apelat la informații extratextuale,

aparținând numeroaselor interviuri în care Barnes a evidențiat aspecte legate de romane și de

cariera literară. Adesea, aceste interviuri capată caracter autobiografic, iar ca urmare a

studiului am observat ca romancierul s-a inspirat adesea din viata personala.

În consecință, atât timpul cât și dimensiunea corpusului pot cauza anumite limitări.

De aceea, ar fi fost dificil să ne concentrăm asupra aspectelor naratologice, naratorului

obiectiv sau subiectiv, focalizarii sau a personajului focalizator. Imposibilitatea de a analiza

toate romanele sale constituie o alta constrângere cauzată de prolificitatea si de stilul său

postmodern.

8

Structura și organizarea studiului

Teza este structurată în cinci capitole și numeroase subcapitole. Primul capitol își

propune să demonstreze strânsa legătură între ironie, postmodernism și arta retoricii, pornind

de la maieutica lui Socrate și încheind cu perspectiva lingvistică a Katharinei Barbe asupra

ironiei. Prima parte a capitolului se axează pe clasificarea tripartită tradițională: ironie

verbală, situațională și dramatică, precum și pe clasificările postmoderne. Lui Socrate îi

datorăm folosirea ironiei ca formă de cercetare, menită să îl ajute să depășească granițele

sociale și să ‘extragă’ adevărul de la interlocutorii săi, fără a-i insulta. Mai mult de atât, acesta

reușeste să transforme ironia într-un concept stilistic.

D.C. Muecke analizează conceptul de eironeia, comparând înțelesul pe care l-a

căpătat în Republica lui Platon cu definiția lui Teofrast sau explicația lui Demostene: dacă

Platon considera că ironia trebuie să înșele sau să amăgească, Teofrast gandea că ironia este

‘evazivă și fără caracter obligatoriu, ascunzând antipatia, pretinzând prietenia, denaturând

faptele, fără a da un răspuns clar.’ (Muecke 1986: 15). Linda Hutcheon analizează percepțiile

filosofice asupra ironiei, concluzionând că e evoluat într-o formă a “opoziției retorice” (1994:

11-12), pe când Barbe abordează importanța relației ‘emițător-receptor’, comparând și

contrastând două teorii renumite: Teoria Mențiunii și Teoria Disimulării. (1995: 50).

Arta retoricii este atent analizată de la începuturile sale ca locvacitate, continuând cu

evoluția sa oratorică în Atena, până la momentul în care devine pregătire importantă destinată

tuturor celor care aspirau la o carieră politică. Retorica a fost curând clasificată ca techne sau

meșteșug, astfel că Aristotel a evidențiat aspectele practice și eficiența acestui meșteșug ,

insistând asupra funcțiilor persuasive. Există o strânsă legătură între literatură și figurile de

stil, iar concordanța acestor concepte grecești cu opera lui Julian Barnes are rădăcinile în

accentul pus pe sentimentul audienței.

Ultimele subcapitole sunt de fapt o încercare de a prezenta diferite perspective asupra

postmodernismului, bazandu-se pe opinii contradictorii și clasificări, precum refuzul lui Ihab

Hassan de a propune o definiție clară, analiza progresivă a fenomenului cultural a lui Butler

sau remarca stigmatizantă a Lindei Hutcheon referitoare la folosirea excesiva a conceptului.

9

Această dihotomie a cauzat numeroase contradicții, contrariindu-i pe unii teoreticieni literari,

precum Brian McHale și Frank Kermode, dar a și deschis drumul către variate reinterpretări.

Cel de-al doilea capitol este dedicat unui singur roman al lui Julian Barnes, urmărind

perspectiva sa asupra comunismului. Primul subcapitol prezinta interesul romancierului față

de evoluția tărilor Est Europene sub dictatura comunistă. Excursiile sale în această parte a

Europei, înainte și după căderea Cortinei de Fier, l-au ajutat să descopere și să înțeleagă

această cultură, furnizându-i material suficient pentru viitorul roman, Porcul spinos. Chiar

dacă autorul susține că se referă la o țară comunistă oarecare, fără a preciza numele,

asemănările izbitoare ne determină să credem că Petkanov, antagonistul romanului a fost

inspirat de Teodor Jivkov, iar situația din fosta țară comunistă reflectă lupta pe care Bulgaria

a dus-o pentru a depăși problemele din timpul perioadei de tranziției.

Prima jumătate a celui de al doilea capitol se axează pe analiza simbolurilor

comuniste: Mausoleul Primului Leader, statuia ridicată în cinstea Armatei Eliberatoare sau

tablourile lui Lenin, în timp a doua jumătate tratează controversa finalului deschis. Finalul a

fost subiectul unor dezbateri nesfârșite între Julian Barnes și editorul bulgar Dimitrina

Kondeva, pe care cei doi le-au publicat și care ulterior au dvenit obiectul cercetării Vanessei

Guignery. Scrisorile sunt dovada edificatoare a eforturilor scriitorului de a găsi procedee

literare, nume, simboluri și situații adcvate astfel încât să recreeze atmosfera post-comunistă.

Acesta recunoaște că sfaturile Dimitrinei Kondeva au fost cruciale pentru că a furnizat

informațiile necesare care l-au ajutat să redea cât mai exact contextul istoric.

Articolul său ‘Lumânări pentru cei vii’ a fost premergător romanului Porcul Spinos

și îi permite să înțeleagă tipologia aparent ciudată și îndepărtată a culturii bulgare. Barnes

începe printr-o recenzie a manifestărilor anti-comuniste în Europa, făcând o paralelă între

aceste evenimente și "Schimbările" non-violente din Bulgaria. Apoi, romancierul laudă

produsele bulgărești și îi compătimește pe localnici pentru greutățile cauzate de raționalizarea

alimentelor. Acest articol controversat a produs numeroase emoții cititorilor, devenind o

radiografie obiectivă a momentelor dezorientante ale anilor nouăzeci.

10

Ultimul subcapitol analizează efectele ironiei în contextul larg al romanului. În ciuda

începutului dramatic care descrie manifestările femeilor, următoarele pasaje abundă în

abordări sarcastice și ironice: primele exemple ale predispoziției ironice a autorului sunt

sloganurile brigazii Devinsky monologul interior al lui Petkanov și descrierea burlescă a

celorlalți lideri mondali, printre care Ronald Regan și Mihail Gorbaciov.

Cel de al treilea capitol vizează două romane Anglia, Anglia și Privind în soare care

în ciuda unor diferențe întruchipează stilului ironic al lui Barnes. Anglia, Anglia este analizată

pornind de la conceptul Bakhtinian de carnavalizare a literaturii, precum și a teoriei

simulacrului lui Baudrillard. Robert Maxwell, magnatul media britanic, a fost inspirația

scriitorului, chiar dacă britanicul a declarat că îl asociază pe acest personaj controversat cu

un bufon, asemănările intre Sir Jack și Robert Maxwell sunt uimitoare, lipsa scrupulelor

determinându-i să facă totul pentru a avea o siguranță financiară. Pentru Bakhtin, carnavalul

este o festivitate complexă al cărei scop este anularea valorilor morale, restricțiilor, regulilor

și diferențelor sociale.

Opera satirică a lui Barnes este întruchiparea spiritului carnavalistic, iar fiecare

personaj îi uimește pe cititori cu gradul mare de excentricitate. Odată ce au acceptat să facă

parte din șarada lui Pitman, aceștia capătă și misiunea de a păstra vie flacăra imposturii. De

exemplu, parada inaugurală este un melanj de personaje reale și fictive, menite să sporească

iluzia spiritului englezesc, acționând ca o caricaturizare a calităților supraestimate. Regele și

regina Angliei devin marionetele lui Pitman carora nu le displace să facă parte din acest

simulacru, iar după cum spune Baudrillard hiperrealitatea înlocuiește originalitatea și

realitatea, creând un simbol pentru o situație inexistentă.

Această societate distopică este de fapt un memento al tendințelor exagerate de a

aprecia copia în locul originalului. Astăzi, societatea de consum reprezintă o amenințare la

adresa originalului și a istoriei, iar tema este reflectată în a doua si a treia parte a romanului,

când Anglia decide să se izoleze, negând trecutul ca membră a Uniunii Europene. După mulți

ani, aceste evenimente fictive devin realitate, pe fundalul ecourilor mult-așteptatului Brexit.

11

Dualitatea romanului Privind în soare constă în efectul naratorial dublu:

impresionarea cititorilor prin descrieri realiste și contemplări stoice ale vieții de zi cu zi,

precum și dorința de a-i amuza cu situații ironice. Ironia caracterizează întregul roman, de la

începuturile marcate de căutarea nesfârșită a celui mai potrivit titlu, pâna la dorința nestăvilită

a lui Jean de a călători și vedea cele Șapte minuni ale lumii. Atitudinea copilărească a

Unchiului Leslie îl distanțează de restul familiei, excepție făcând eroina căreia îi plac glumele

lui. Chiar dacă în China ghizii locali folosesc greșit cuvintele din limba engleză, Jean acceptă

aceste exprimări ilare, creând propria traducere. Astfel de evenimente constituie baza stilului

ironic al lui Barnes.

În capitolul al patrulea este abordat romanul recent al lui Julian Barnes, Bărbatul cu

haină roșie. Această carte remarcabilă ne amintește de Papagalul lui Flaubert, întrucât se

bazează pe intertextualitate și combină elemente biografice cu fragmente autobiografice,

romane, articole de ziar și scrisori personale. Atât titlul cât și coperta puternic colorată

constituie o enigmă, dar nu și pentru iubitorii de artă, care vor recunoaște imediat faimosul

tablou din 1881, Doctorul Pozzi.

În primul subcapitol este analizată reprezentarea unui subiect controversat,

dandismul, prin folosirea unor tehnici narative foarte interesante și schimbări constante ale

persoanei a treia cu persoana întâi. Această formă hibridă, de influență postmodernistă, îi

permite să se joace cu perspectiva narativă subiectivă și obiectivă; astfel, naratorul analizează

cele trei personaje, insistând asupra comportamentului, hainelor si atitudinii lor. Următorul

subcapitol face conexiunea cu structura generală a romanului, punându-se accentul pe

folosirea intertextualității. Mozaicul de texte face referire la numeroși biografi care au

surprins aspectele fascinante și detaliile picante ale secolului al XIX-lea. Apoi, scriitorul

transformă cele mai intime scrisori și jurnale în surse reale de inspirație, menite sa-i ghideze

pe cititori în labirintul literar. Subcapitolele trei și patru prezintă viața Dr. Pozzi și legăturile

sale cu membrii elitei pariziene care îi vor deveni pacienți.

Următoarele subcapitole explorează reprezentarea clasei sociale superioare și

referirile constante la extravaganța și comportamentul scandalos al lui Oscar Wilde,

portretizându-l adesea ca pe omologul Britanic al lui Montesquiou. Naratorul evidentiază

12

societățile franceze și engleze, precum și excesele descrise în două romane emblematice ale

secolului al XIX-lea: În răspăr (1884) și Portretul lui Dorian Gray (1890). Ultima parte a

secțiunii urmărește deconstrucția narativă, reinterpretarea evenimentelor istorice și

influențele Neo-Victoriene. Stereotipiile Neo-Victoriene analizate în primul capitol

constituie baza acestei părți a studiului: neîmplinirea emoțională feminină, perspectiva

religioasa asupra bunilor creștini sau predispoziția eroului către toleranță și egalitate socială

ori rasială.

În partea a cincea a tezei am grupat patru romane al căror numitor comun este tema

dragostei și derivatul acesteia, și anume, relația eșuată. Singura poveste și Sentimentul unui

sfârșit au ca obiectiv două aspecte: interdependența emoțională și capacitatea sau

incapacitatea personajului de a-și aminti evenimente și a reconstrui situații din trecut.

Sentimentul unui sfârșit este un roman care combină teme diferite, cum ar fi timpul și

ireversibiltatea acestuia, căutarea și oscilațiile emoționale sau amintirile înșelătoare.

Asemenea altor romane barnesiene și acesta a fost inspirat din evenimente reale care i-au

schimbat viața autorului, analiza urmărind astfel de exemple de combinații reale și ficționale.

Când a scris Singura poveste, Barnes a pornit de la ideea unei relații scandaloase intre

un tânăr și o femeie mai în vârstă, o aluzie la Sentimentul unui sfârșit și relația lui Adrian

Finn cu mama Veronicai. Cartea este inspirată din amintiri și de aceea demersul literar poate

fi comparat cu o introspecție cu multe "trăsături Desperado" (Vianu 2006: 8), în special

datorită caracterului deconstructiv al romanului. Ultimele două capitole sunt centrate pe două

romane interdependente: Trois și Iubire etc, al căror subiect este triunghiul amoros Gillian,

Stuart și Oliver. În consonanță cu celelalte romane și acestea dezvoltă tema relațiilor eșuate,

trădării și divorțului, însă unicitatea operelor este determinată de stilul prietenos și guraliv al

monologurilor care constituie corpusul romanului.

Am dovedit că Barnes îi provoacă pe cititori întrucât îsi expune personajele

dezbaterilor continue, zbuciumului interior și deciziilor nechibzuite. Devine sever cu creațiile

sale pe care le transformă în ținte ale atitudinii sale ironice și creează situații speciale pentru

a-i prezenta fie ca pe oameni deznădajduiți și lipsiți de apărare, fie ca pe niște ființe hotărâte

13

și curajoase. Adesea putem descrie evenimentele folosind conceptele bakhtiniene ale

încoronării și detronării regelui în timpul festivităților.

În capitolele II, III, IV și V am identificat situațiile și tehnicile ironice întrebuințate

de autor. Folosirea constantă a satirei, parodiei și ironiei ascuțite îi conferă autorului puteri

narative nelimitate și o anume versatilitate, adesea recunoscută ca stil barnesian. Retorica sa

este diferită de a altor romancieri, deoarece folosește un ton prietenos și se bucură să

analizeze necontenit, capacitatea sau incapacitatea personajelor de a se baza pe amintiri.

Uneori, se adresează direct cititorilor, ca un amic, așa cum face în Trois și Iubire etc,

intervenind în viața personală a acestora, adresând întrebări stânjenitoare care duc adesea

către un adevăr incomod. Multe dintre romanele sale pot fi asociate cu clasificările retorice

ale lui Aristotel. Romane precum Porcul Spinos, Privind în soare, Bărbatul cu haină roșie și

Zgomotul timpului sunt exemple ale discursului judiciar, întrucât au ca scop justificarea

anumitor fapte din trecut. Alte romane ca Singura Poveste și Sentimentul unui sfârșit sunt o

combinație de discurs epideictic și judiciar, deoarece fac referire la prezent, critică anumite

personaje și își propun să găsească explicații pentru o serie de evenimente.

Am concluzionat că Barnes pledează pentru deconstruirea narațiunii și adaptează

propriului stil modelului non-linear. Cititorul poate descrie romanul Porcul spinos ca pe un

scurt roman, dar el este și un roman jurnalistic, o radiografie a societății bulgare la începutul

anilor nouăzeci. Porcul spinos încorporează aspecte ale realității crunte, narate cu

obiectivismul unui observator. Statutul său este determinat de afilierea vestică, în totală

discrepanță cu situația economică incertă din perioada comunistă, ceea ce provoacă un val

de critici și dezaprobări. Studiul de cercetare a dovedit că scriitorul era pe deplin conștient

de pericolele literare, dar nu a renunțat și a refuzat să schimbe structura romanului, chiar și

atunci când tensiunea era destul de mare. A dat dovadă de aceeași perseverență atunci când

un avocat a insistat că ar putea fi acuzat de defăimare, manipulând situațiile ironice create de

Barnes pentru a le descrie ca pe motive ale unui proces. Avocatul a prezentat o listă lungă de

personalități care s-ar fi putut simți jignite, printre care Regina Angliei, Raisa și Mihail

Gorbaciov, Nancy și Ronald Regan sau Frank Sinatra. Aceste acuzații nu l-au descurajat pe

autor, care a insitat să fie publicată cartea, subliniind diferențele între realitate și ficțiune.

14

Pentru el, ironia este sinonimă cu narațiunea, iar sarcasmul său reprezintă baza multor

romane.

Anglia, Anglia, o satiră reprezentativă, abundă în ironie verbală și situațională.

Personajele sunt întruchiparea trăsăturilor carnavalistice, așa că devin exponenți ai

postmodernismului, cărora le sunt parodiate și satirizate toate defectele, în cel mai pur stil

barnesian. Aceste personaje burlești se adâncesc într-o desfrânare morală și cedează în fața

răsplatei financiare oferite de Sir Jack Pitman, dedându-se la orice practică imorală. Ceea ce

îl uimește pe cititor este seria de acțiuni caricaturale: începând cu paradele exagerate și

continuând cu insula parodică încorporată într-o națiune utopică și încheind cu Anglia

distopică, al cărei izolaționism și întoarcere la pre-industrialism reflectă autosuficiența.

Barnes folosește ironia și sarcasmul pentru a ridiculiza comportamentul izolaționist, atracția

față de consumerism, consecințele negative ale exacerbării mândriei Engleze, omnipotența

lăcomiei și legătura ei cu lipsa de moralitate. Pe bună dreptate el afirmă că anticipează

evenimentele, dorind să fie un vizionar. Acest roman confirmă teoria lui Bakhtin potrivit

căreia carnavalul anulează granițele sociale, regulile și restricțiile, permițând ca imposibilul

să devină posibil: în schimbul banilor, regele și regina Angliei și-au abandonat țara, iar turiștii

acceptă un simulacru, apreciind copia în detrimentul originalului. Transformările burlești

continuă cu decăderea sau ‘detronarea’ Angliei și cu schimbarea rolurilor în conformitate cu

teoria lui Bakhtin: insula lui Sir Jack devine Anglia, Anglia și bătrâna țară revine la vechiul

nume, Anglia.

Urmând un model Postructuralist, Julian Barnes nu vrea să își afirme direct latura

deconstructivă, deși jonglează cu genurile literare, remodelându-le și impunându-și voința.

La prima vedere, Privind în soare descrie viața unei femei obișnuite, dar ca urmare a

procesului de deconstruire, autorul metamorfozează acest realism, conferindu-i conotații

ironice și sarcastice. Naratorul descrie o serie de neînțelegeri ce provoacă situații ironice și

care devin reflecții ale ironiei verbale și situaționale. El redfinește conceptul de

bildungsroman, înzestrându-l cu ironie și sarcasm, în funcție de trăsăturile fiecărui personaj.

Jean nu este o ironică, dar romancierul pregătește atmosfera pentru ironia situațională și

verbală, accentuând dorința ei de a se bucura de viață. Spre deosebire de ea, Gregory este

15

personajul postmodernist tipic, predispus la izolare și introvertire, care disprețuiește

societatea și călătoriile peste hotare, așă că Barnes îl înzestrează cu mult sarcasm.

Ori de câte ori cititorii analizează coperta recentei cărți a lui Barnes, Bărbatul cu

haină roșie, aceștia vor fi tentați să spună că este o radiografie monotonă a secolului al XIX-

lea, înțesată cu numeroase imagini ale scriitorilor faimoși, actrițelor, oamenilor de știință,

aristocraților și excentricilor din acele vremuri. Lista ar putea continua cu alte profesii, dar

ceea ce îi uimește pe cititori este colecția și combinarea de nume, titluri nobiliare sau ocupații

pentru a produce un efect vizual cât mai puternic. În această lume confuză și exagerată,

Barnes face primul pas către țelul său și anume să deconstruiască și să se amuze pe seama

epocii respective. Incă o dată, el devine un maestru al narațiunii, care orchestrează fiecare

situație, influențându-i și ghidându-i pe cititori pe noul drum. Scriitorul britanic este

recunoscut pentru tributul adus culturii franceze, dar romanul său este mai mult decât o

prezentare a vieții dr. Pozzi, este o operă biografică împletită cu intertextualitate, ironie și

analiză socială. Începtul romanului nu este singular, ci oferă șase opțiuni ce prezintă șase

locații diferite. Aceasta este de fapt o reverberație a deconstructivismului și ironiei și cum

altfel ar fi putut marca Barnes despărțirea sa de tradițional. Naratorul se axează pe

reconstituirea dandismului, făcând aluzii la Oscar Wilde, Contele Robert de Montesquiou,

Jean Lorrain sau alte personaje controversate. Barnes descrie excentricitatea lor dintr-o

perspectivă ironică, portretizându-i ca pe un grup de bârfitori al căror interes principal este

să critice, să clevetească și să-și etaleze hainele. Legătura dintre ei și Pozzi este determinată

nu numai de relația doctor-pacient, ci și de dorința lui de a face parte din înalta societate. În

mod ironic, moartea doctorului este la fel de furtunoasă ca întreaga sa viață: este împușcat de

un pacient nemulțumit de rezulatul operației. Scriitorul folosește fragmente din jurnale

personale, scrisori și ziare locale, pentru a prezenta consecințele morții subite și a analiza

reacții diferite, printre care comportamentul familiei, suferința amantei și întristarea generală

cauzată de dispariția unui om atât de îndrăgit.

Trois și Iubire etc sunt romane hibrid ce aparțin unui stil literar total diferit, unei

combinații între roman și piesă de teatru. Cele două opere înrudite, abordează problematica

relațiilor eșuate, reliefând anxietatea partenerului părăsit și zbuciumul sufletesc. Personajele

16

se adresează direct cititorilor, pun întrebări, oferă o țigară, o cafea sau se vâietă ori de câte

ori este necesar, drept pentru care reușesc să depășească orice graniță narativă. Ca

întotdeauna, romancierul nu își exprimă disprețul față de convențiile literare, dar etalează

latura sa neconvențională atunci când combină umorul cu tragedia. În mare parte ca urmare

a acestui amestec de sentimente, sunt critici literari care consideră că Trois este o ‘tragedie

cu aspecte de farsă’ (Childs 2015: 86), iar triunghiul amoros Stuart, Gillian și Oliver capătă

atât trăsături carnavalești cât și tragice, în special prin prisma jocului constant al emoțiilor și

evenimentelor neprevăzute.

Acest studiu a pornit de la premisa că numeroasele controverse cauzate de romanele

lui Julian Barnes sunt provocate de stilul lui unic, caracterizat printr-o fuziune a ironiei și

tragediei. Această dihotomie determină nenumărate amintiri și nu poate fi întotdeauna pe

placul publicului larg. Unele dintre romanele sale pot fi analizate folosind conceptele de

carnavalizare a literaturii, iar personajele burlești ca Sir Jack, doctorul Max, Oliver, Gordon

Macleod sau Jean Lorrain sunt doar câteva dintre personajele care reprezintă întruchiparea

aspectelor ridicole. Teoria simulacrului lui Baudrillard oferă oportunitatea întelegerii

romanului enigmatic Anglia, Anglia, cu toate aspectele distopice ale orânduirii din Anglia,

urmate de pretențiile Angliei, Angliei de a căpăta un statut independent, astfel încăt să devină

o adevărată națiune. Acest roman întrunește toate aspectele teoriei lui Baudrillard conform

căreia hiperrealitatea înlocuiește realitatea și creează un simbol pentru o situație inexistentă.

Barnes surprinde chintesența acestei definiții, transformând națiunea reconstituită într-un

simbol al mercantilismului și evidențiind puterea duplicatului asupra originalului. O altă

particularitate a lui Barnes este capacitatea de a remodela narațiunea modernistă,

deconstruind-o în conformitate cu propria voință. Prin urmare am analizat romanele sale

folosind metode poststructuraliste, bazate adesea pe teoria deconstructivă a lui Jacques

Derrida. De exemplu, Bărbatul cu haină roșie reunește sub umbrela analizei sociale și ironiei

narațiunea deconstructivă, personajele carnavalești, intertextualitatea și trăsăturile biografice.

17

Metodologie de cercetare

Studiul este structurat în două părți: partea teoretică formată din aspectele de teorie

literară și partea aplicativă sau analiza textelor, pornind de la identificarea modelelor și

structurilor literare. Pe parcursul cercetării am folosit metode de analiză postsructuralistă și

comparată, bazându-ne pe teoria deconstructivistă a lui Derrida și pe transformările aferente.

Mai mult de atât, teza este fundamentată pe conceptul bakhtinian al carnavalizării literaturii,

urmărind evoluția graduală a acestei teorii în numeroase studii de specialitate. În opinia lui

Ihab Hassan și a Lindei Hutcheon, carnavalizarea devine o caracteristică postmodernistă

majoră pe care o aseamănă cu o trasătură. De asemenea, am făcut o recenzie a curentului

literar, axându-ne pe aspectele importante ale criticii literare.

Corpus

Studiul are în vedere operele lui Julian Barnes, dintre care am selectat opt romane: Porcul

Spinos, Anglia, Anglia, Privind în soare, Bărbatul cu haină roșie, Singura Poveste,

Sentimentul unui sfârșit, Trois și Iubire etc. Textele reprezintă etape diferite din cariera

literară a lui Julian Barnes, dar au ca numitor comun predilecția naratorului către ironie:

Privind în Soare este cel de-al patrulea roman, în vreme ce Bărbatul cu haină roșie este

romanul publicat recent, în noiembrie 2019. Astfel, studiul a fost făcut utilizând texte din

următoarele volume:

Barnes, Julian. 2014. Staring at the Sun. London: Vintage Books.

Barnes, Julian. 2009. Talking it Over. London: Vintage Books.

Barnes, Julian. 2014. The Porcupine. London: Penguin Readers.

Barnes, Julian. 2012. England, England. London: Vintage Books.

Barnes, Julian. 2002. Love, etc. New York: Vintage International

Barnes, Julian. 2011. The Sense of an Ending. London: Vintage Books.

Barnes, Julian. 2018. The Only Story. London: Jonathan Cape.

Barnes, Julian. 2019. The Man in the Red Coat. London: Jonathan Cape

18

Cercetarea este bazată și pe volume de critică literară, filosofie socratică și analiză

literară care au îmbogățit perspectiva asupra acestui subiect. Prin definiție, romancierul este

un retorician, un literat care combină experiența personală cu tehnicile narative pentru a-i

convinge pe cititori cu opera sa literară unică. Fără îndoială, Barnes este un maestru al

dialogului spumos, incluzând remarci ironice, glume și situații amuzante, iar abilitățile sale

retorice sunt rezultatul înclinațiilor filosofice și al dorinței de înțelegere a comportamentul

uman.