1

RESTAURAREA ŞI CONSERVAREAMONUMENTELOR ISTORICE – ROLUL ŞI

IMPORTANŢA CONSERVATORULUIconservator Aurica Ichim

În contrast cu apusul european şi chiar cu unele ţări mai apropiate,cu măreţele lor catedrale, castele, palate şi alte monumente, patrimoniulcultural din ţările române are o altă dimensiune, urmare a unei mentalităţi larăscruce de timpuri şi de drumuri ale civilizaţiei. De la casa ţărănească, curemarcabile calităţi artistice, la bisericile din lemn, în care omul se simţeamai aproape de Dumnezeu, la bisericile din piatră, schiturile şi mănăstirileîmprejmuite cu ziduri, la conacele şi palatele domneşti şi cetăţile de apărarecu care predecesorii noştri domni, voievozi, boieri mai mari şi mai mici sausimpli răzeşi, au înzestrat pământul ţării, patrimoniul nostru a număratprintre comorile sale cu mult mai multe decât se cunosc astăzi, pentru căvremea şi vremurile tulburi le-au risipit şi de multe ori s-a adăugat laacestea neştiinţa oamenilor „fără suflet şi înţelegere“, după cum arătaAurelian Sacerdoţeanu.

Nicolae Iorga scria că „ceea ce s-a păstrat împotriva răutăţiivremurilor şi a lipsei de înţelegere a oamenilor este de aşa mare preţ încâtrostul nostru în istoria civilizaţiei se fixează mai mult de jumătate prinacestea. restul, vitejia, isteţimea diplomatică, cultura, alcătuiesc cealaltăjumătate. Dar nu oricine citeşte o carte literară, istorică, pe când lucrărileacestea se înfăţişează imperativ în faţa cui are puţin simţ şi nu poate primifără admiraţie lucrurile acestea.“

Pentru a fi în spiritul celor spuse de Iorga, trebuie arătat că un roldeosebit în a păstra monumentele istorice şi valorile pe care acestea leadăpostesc îl are conservatorul. În ţările occidentale acesta este recunoscutca şi specialist iar părerile lui, fundamentate ştiinţific, sunt luate înconsideraţie la restaurarea şi conservarea monumentelor istorice.

Revenind la sistemul muzeal din ţara noastră, pentru ca rolulconservatorului să fie de aceeaşi importanţă, trebuie ca acesta să deadovadă de o pregătire deosebită în domeniul său de activitatedar trebuie, deasemenea, să cunoască şi cât mai mult din istoria monumentului istoric, arestaurărilor pe care le-a avut în timp, a problemelor cu care s-aconfruntatpatrimoniul adăpostit de acesta, cât de mult sau cât de puţin s-apăstrat din ceea ce a fost monumentul iniţial din punct de vederearhitectural.

2

Conservatorul care îşi desfăşoară activitatea în clădiri monumentistoric aflate în restaurare trebuie să cunoască istoria restaurărilor; aceasta aînregistrat trei perioade, fiecăreia dintre acestea corespunzându-i anumiteidei care au fost aplicate cel puţin în parte în mai toate ţările Europei.

Perioada I (prima jumătate a veacului al XIX-lea) denumită şiperioada „empirică”. În cadrul ei a dominat liberul arbitru în alegereaprincipiilor de restaurare. Metoda aceasta a avut meritul de-a fi păstratmonumentul într-o stare care n-a făcut imposibilă o restaurare ulterioară.

Perioada a II-a (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) a fostdominată de două tendinţe, deşi opuse, ambele de esenţă romantică. Primaa avut la bază ideea unităţii de stil: orice monument restaurat trebuia curăţatde orice adăugire ulterioară sau de modificări făcute în timp şi adus lapuritatea stilului epocii în care a fost creat. Promotorul acestei doctrine afost arhitectul francez Eugen Emmanuel Viollet le Duc (1814 - 1899), carespunea: „A restaura un edificiu nu înseamnă a-l întreţine, a-l repara ori a-lpreface, ci a-l restabili într-o stare completă care a putut chiar să nu existela un moment dat.” Pentru a ilustra rezultatul total necorespunzător alaplicării acestei teorii care adesea s-a îmbinat cu fantezia aprinsă a unorarhitecţi de talent, este suficient să amintim refacerile totale după proiectelelui Lecomte du Nouy, a bisericii Sf. Nicolae Domnesc şi a mănăstirii TreiIerarhi.

A doua tendinţă a aceleiaşi perioade a fost aceea a respectăriimonumentului original, împinsă până la interzicerea oricărei intervenţii,adică inclusiv a unei consolidări a acelor părţi care ar fi ameninţat să senăruie. Autorul acestei teorii a fost criticul de artă englez John Ruskin(1819 - 1900). Teoretic, ideea a avut mai mulţi adepţi, datorită faptului cădoctrina lui Viollet le Duc a făcut ca multe monumente valoroase să iasădin mâna restauratorilor modificate în mod radical sau înnoite în întregime.

Perioada a III-a. Concepţia de bază a acestei perioade are ca fondun nou principiu, plecat de la constatarea că monumentele au suferit îndecursul veacurilor, numeroase schimbări. Omul de cultură Anatole Francespunea: „A trăit şi trăim s-a transformat fiindcă schimbarea e condiţiaesenţială, necesară, a vieţii. Fiecare epocă l-a însemnat cu amprenta sa. E ocarte în care fiecare generaţie a scris o pagină. Nu trebuie să alterăm niciuna din aceste pagini. Ele nu sunt de acelaşi fel fiindcă nu sunt scrise deaceeaşi mână. A le readuce la un acelaşi tip înseamnă a face ştiinţa falsă şia da dovadă de prost gust. Sunt mărturii diverse, dar la fel de venerabile.”De aici rezultă necesitatea restaurării monumentelor, păstrându-le în stareaîn care au ajuns până la noi, cu înlăturarea a ceea ce este lipsit de valoare.

3

Noua doctrină s-a impus graţie arhitectului restaurator italianCamillo Boito şi a căpătat denumirea de restaurare istorică.

Camillo Boito şi-a formulat aceasta doctrină în şase versuri:

„Vreau să păstrez vechilor monumenteAspectul venerat şi pitorescŞi dacă de adăugiri sau întregiriCu toată buna vrerea mea nu pot să le ferescSă fac aşa ca orişicine să-nţeleagăCă toată partea de mine-adăugată sau întregită e nouă întreagă.“

Privitor la această doctrină, Nicolae Iorga afirma că monumentaleste „o icoană a vremii din care vine şi pe care noi nu trebuie să cutezăm ao schimba după gustul sau lipsa de gust din zilele noastre”.

Adâncindu-se analiza, au fost precizate laturile specifice pentrufiecare monument, dând fiecăruia valoarea sa:1) valoare istorică, aceasta putând fi: a) ştiinţifică - monumentul putând

servi ca document de cercetare ştiinţifică şi b) istorică - fiind martor alunor fapte istorice trecute;

2) valoare artistică - datorită calităţilor estetice;3) valoare de utilizare - monumentul fiind cu atât mai preţios cu cât poate

fi, odată restaurat, dat în folosinţă locaş de cult, locuinţă, adaptândvechiul monument la o funcţie socială: muzeu, şcoală, instituţie socială.

Concepţia nuanţată privind monumentele istorice şi valorile lor areo importanţă apreciabilă, întrucât în legătură cu diversele ei aspecte auputut fi stabilite raţiunea şi principiile logice de conservare şi restaurare.

În alte lucrări de specialitate am prezentat istoricul restaurărilorcare au avut loc la imobilul situat pe strada Lăpuşneanu, nr. 14, azi Muzeul„Unirii”. În lucrarea de faţă doresc să fac referiri la importanţa asigurăriispaţiului de protecţie la clădirile monument ce adăpostesc valori depatrimoniu şi la sistemul de încălzire proiectat cu referire directă la Casamemorială „Mihail Kogălniceanu” şi la Muzeul „Unirii”.

O problemă care trebuie rezolvată este spaţiul de protecţie.Dacă la 1826 proprietatea din mahalaua „Muntenimii de Mijloc” a

lui Ilie Kogălniceanu era de aproximativ 7300 m2, înconjurată cu zid decărămidă, la 1951 ea se întindea pe o suprafaţă de 340 m2. Casa ce a fostmartoră, prin personalitatea unuia dintre artizanii unor mari evenimenteca: Revoluţia de la 1848, Unirea din 1859, Războiul de independenţă, carea găzduit mari personalităţi amintind doar de Al. I.Cuza şi Carol I, aşteaptă

4

singură şi stingheră zidul împrejmuitor care să-i asigure protecţie, fântânapietruită şi „pavilionul din cărămidă”.

În ce priveşte cel de al doilea monument la care ne-am referit,important prin personalităţile care au locuit aici, acesta se află prins înmijlocul unui urbanism prea accentuat, rămânând doar o pată de istorie înmijlocul modernismului haotic.

Proiecte mai vechi şi mai noi au fost prezentate edililor locali dartoate au rămas la faza iniţială.

Strada Lăpuşneanu a fost numită stradă monument, fapt care artrebui să-i determine pe cei răspunzători să ia o serie de măsuri pentru areda ceea ce a fost cândva o stradă a eleganţei, a promenadelor, cu idile şiscene romantice, o stradă pe care şi-au purtat paşii Eminescu, Creangă,Alecsandri, Slavici, Caragiale dar şi Iorga, Rudolf Şuţu, GheorgheUngureanu, Vasile Brătulescu, Dan Bădărău etc.

În ciuda faptului că acest imobil şi această stradă s-au aflat mereuîn atenţia factorilor direct răspunzători, nu au fost luate măsuri suficiente şicorespunzătoare pentru a scoate în evidenţă valoarea estetică amonumentului arhitectural şi frumuseţea de altă dată a străzii.

Spaţiul de protecţie al monumentelor la care ne-am referit, are rolde conservare a clădirii în sine şi a valorilor pe care aceasta le adăposteşte,constituind un spaţiu tampon cu scopul de a limita efectele distructive alefactorilor umani şi de mediu nocivi. Dintre aceşti factori nocivi ne vomreferi doar la poluarea atmosferică, vibraţiile, gazele de eşapament.

Dacă altă dată strada Lăpuşneanu era doar o stradă de promenadă,astăzi ea este circulată intens de maşini de diferit tonaj, fie de cele care facaprovizionarea cu mărfuri la unităţile comerciale din jur, fie de cele alepatronilor ce-şi află firmele pe aceasta, fie de cele a doritorilor de distracţiiveniţi la terasa din faţa muzeului.

Se întâlnesc astfel două tipuri de poluare care dăunează clădirii şipieselor de patrimoniu: poluarea prin gazele de eşapament şi poluareafonică, datorată atât zgomotului făcut de maşinile mari cât şi de decibeliiemişi de la terasa vecină.

Gazele emise de maşini şi alţi factori proveniţi din poluareaatmosferică duc la apariţia unor săruri care afectează patrimoniul cultural lacare ne-am referit cum ar fi: carbonaţi, sulfaţi, silicaţi şi nitraţi.

Vibraţiile produse de diferiţi factori au dus la adâncirea fisurilor,desprinderi de tencuială şi chiar a unor elemente decorative de pe plafoaneşi faţade.

5

Este imperios necesar ca zona de protecţie la care ne referim săprevadă amenajări peisagistice, ştiut fiind faptul că vegetaţia, prin absorbţiaapei, împiedică degradarea fundaţiilor şi apariţia umidităţii în interior,spaţiul verde constituind o barieră în faţa acţiunii erozive eoliene şi în faţaacţiunii ploilor acide.

Din cele arătate rezultă rolul spaţiului de protecţie în conservareapatrimoniului mobil şi imobil, şi că afirmaţiile precum că acesta ar trebui săfie domeniu public pot avea urmări deosebit de grave, imprevizibile.

Referitor la sistemul de încălzire acesta a fost şi este o problemăcu care conservatorul a trebuit să se confrunte în relaţia cu proiectanţii şirestauratorii monumentelor.

Proiectul iniţial de restaurare al Casei memoriale „M.Kogălniceanu” prevedea asigurarea încălzirii prin calorifere de la centralatermică a Liceului „M. Eminescu”. Din cauza unor erori, agentul termic nuavea capacitatea necesară pentru a încălzi întreg imobilul, jumătate din casăîncălzindu-se iar cealaltă nu. Acest factor a dus la apariţia unor degradăricare au întârziat redeschiderea muzeului. Acestea au putut fi înlăturate prinmontarea unei centrale proprii de încălzire care a rezolvat doar problematemperaturii dar nu şi pe cea a umidităţii relative a aerului.

La muzeul „Unirii” problema apariţiei umidităţii a fost rezolvatăparţial încă din faza de restaurare, prin executarea de drenuri perimetrale,ruperea capilarităţii prin aplicarea unui strat de smoală şi carton întrefundaţie şi zid, executarea de piloţi cu var nestins, rămânând în discuţiesistemul de încălzire ce va fi aplicat. În faza iniţială a fost prevăzutăinstalaţie de climatizare, soluţie la care s-a renunţat din lipsă de fonduri, eafiind înlocuită cu propunerea de montare a unei centrale proprii, încălzireafăcându-se prin ventilo - convectoare. Această soluţie privind ventilo –convectoarele rămâne în discuţia specialiştilor deoarece, în singurul muzeuîn care a fost aplicată, nu a dat rezultate satisfăcătoare. După cum se poatevedea nici la muzeul „Unirii” problema umidităţii relative constante nu afost rezolvată din faza de proiect. Soluţia la această problemă ar fiachiziţionarea de umidificatoare şi dezumidificatoare care să asiguremicroclimatul corespunzător conservării patrimoniului cultural, ştiut fiindfaptul că umiditatea şi căldura sunt factori determinanţi în activitatea deconservare a patrimoniului cultural, datorită urmărilor grave pe careprezenţa acestora în alţi parametri decât cei normali, prevăzuţi de normeletehnice de conservare, le poate genera.

Din cele prezentate rezultă faptul că implicarea conservatorului înrestaurarea monumentului a fost mai mică la muzeul „Mihail

6

Kogălniceanu” din cauze obiective, pe când la muzeul „Unirii”, s-a asigurato colaborare între proiectant, constructor şi beneficiar, conservatorulimplicându-se activ în adoptarea celor mai optime soluţii care să asigure orestaurare completă şi complexă.

Am demonstrat, sperăm, deosebita importanţă a implicării tot maiactive a conservatorului în viaţa monumentului istoric, în restaurareaacestuia, încă din faza de proiect, pentru a se elimina problemele care aufost înainte de restaurare şi cele care pot să apară după finalizarealucrărilor. Ar însemna în cele din urmă şi eliminarea unor cheltuieli care arîngreuna şi ar întârzia punerea în circuitul muzeal a monumentului restauratsau care ar fi necesare ulterior pentru a se proteja patrimoniul istoricgăzduit de aceasta şi chiar clădirea în sine.

7

8

Inginerie şi Arhitectură

9