Drumul de pe șesurile Valenciei la colinele Iașului

Andrei MIHAI

mihaicandrei@yahoo.com

„Este o țară caldă. Este foarte frig afară, însă înăuntru este cald. Oamenii sînt foarte primitori și dornici să te ajute”, îmi spune Maria în timp ce-și duce mîinile la piept, ca o îmbrățișare. Maria Vicenta Revert Ganata este de două luni în România și s-a îndrăgostit de țară și de oameni imediat.

Își amintește însă că la început i-a fost greu să ne înțeleagă țara, iar contrastul dintre clădirile foarte vechi, cele gri din perioada comunistă și cele construite recent a fost șocant pentru ea. „Acum totul mi se pare natural și că lucrurile se îmbină, însă atunci cînd am ajuns totul mi se părea nou și exotic”.

A venit din Spania să predea limba, istoria și geografia țării sale natale la Liceul Teoretic ,,Dimitrie Cantemir” din Iași, iar elevii săi au cucerit-o din prima clipă. „În Spania toată lumea mergea pe coridoare fără a da atenție celorlalți, aici oamenii relaționează, comunică mereu unii cu alții, iar asta e răcoritor”. Își amintește că în primele săptămîni copiii îi spuneau mereu „sărutmîna” atunci cînd o vedeau. A înțeles că este un salut și de aceea, următoarea zi cînd aceștia au salutat-o, le-a răspuns și ea tot cu „sărutmîna”. Femeia de 44 de ani zîmbește larg în timp ce își povestește întîmplarea, face gesturi largi și cumpătate, iar mîinile ei par a picta un tablou a celor întîmplate.

Îmi explică că nu i-a fost greu să vadă România ca pe o a doua casă. „Românii și spaniolii sînt foarte asemănători. Pentru noi familiile sînt cele care contează și aproape că depindem de ele.” De aceea uneori îi este dor de orașul natal, de Valencia, dar mai ales de fiul și mama sa. Cu toate acestea vede venirea în România ca pe o gură de aer și o distragere. „Fiul meu învață în Andora și mereu îi duceam lipsa, mereu mergeam cu mașina să-l vizitez. Acum parcă nu mai simt depărtarea de fiul său atît de puternică și înțelegem amîndoi prin ce trece celălalt”, îmi spune Maria. Ochii i se umezesc ușor și-și mută privirea afară unde cîțiva copii alergau și se hîrjoneau. Zîmbește, de parcă și-a adus aminte de ce este aici, și își continuă povestea.

În vară vrea să-l aducă pe fiul său în România pentru a învăța limba și pentru a înțelege locul în care ea a ales să lucreze. „Va trebui să stau pentru a-mi ajuta elevii la bacalaureat, să le pot fi alături, să-i ajut în cazul în care au nelămuriri”, îmi explică profesoara de spaniolă, parcă ușor îngrijorată, ca o mamă a cărui copii urmează să dea primul examen important din viața lor.

Și tot ca o mamă se mîndrește cu elevii săi. „Sînt copii foarte silitori și foarte talentați. Nu numai că au cîștigat primul loc la un concurs de teatru național în limba spaniolă, dar au cîștigat și locul I la etapa europeană a concursului”, îmi spune Maria făcînd ochii săi migdalați din ce în ce mai mari, încercînd parcă să-mi explice cît de importantă este acestă realizare.

Acum se pregătesc pentru un concurs la București, iar dacă vor cîștiga vor merge la Sofia cu trupa de teatru, acolo unde se va ține etapa europeană. „Îmi iubesc elevii de aici. Sînt foarte pasionați de ceea ce fac, nu îi deranjează să vină la școală sîmbăta sau duminica dimineața. Chiar ei m-au întrebat asta și mi s-a părut minunat”.

Nu doar oamenii au făcut-o pe Maria să se îndrăgostească de plaiurile românești. Mîncarea a fost următorul lucru care a uimit-o. Cînd amintesc de bucătăria tradițională femeia exclamă scurt „ay dios mio” (n.r. O, Dumnezeule) și apoi începe să-mi enumere bucatele pe care le-a încercat. Sîmbăta dimineață este mereu ziua în care merge la cumpărături și ziua în care vede România, însă evită magazinele și îi place să meargă în piață și să se piardă printre tarabe. „Totul este natural aici, atît oamenii cît și mîncarea. România de fapt este plină de lucruri minunate.”