8. VÂNTUL ŞI RELIEFUL CREAT PRIN ACŢIUNILE SALE

Probleme:• Vântul agent morfogenetic azonal.• Procesele eoliene şi formele de relief rezultate. Raporturile dintre procesele

eoliene şi de altă natură în peisajul deşertic.

1. VÂNTUL AGENT MORFOGENETIC AZONAL

Vântul constituie o formă de exteriorizare a deplasării maselor de aer pe suprafeţe şi perioade de timp diferite. în funcţie de condiţiile care facilitează mişcarea aerului acest proces se va caracteriza prin viteză, intensitate, direcţie deosebite. Unele se vor manifesta permanent pe aceeaşi direcţie, aproape în fiecare lună a anului dar cu viteze variate, altele vor fi de scurtă durată sau periodice. Ca urmare, vânturile sunt prezente aproape peste tot pe suprafaţa terestră dar au parametri diferiţi de manifestare. De aici pe de-o parte specificul polizonal al înregistrării sale ca agent extern iar pe de alta ca factor particular zonal în dezvoltarea anumitor forme de relief (vânturi polare, vânturi de vest, musoni, brize, simun etc.). Totuşi prin efectele sale se pot separa două situaţii - regiuni unde au un rol esenţial în geneza şi dezvoltarea reliefului impunând pe ansamblu în peisaj caracteristicile sale (deşerturile şi semideşerturile calde şi reci, crestele munţilor înalţi) şi regiuni unde acţiunile vântului se asociază celor manifestate de alţi agenţi mergând de la stimularea acestora (crearea de valuri, curenţi în lungul ţărmurilor) până la crearea de microforme proprii care se alătură celorlalte.

Acţiunile morfogenetice ale sale depind însă de mai mulţi factori din care unii sunt legaţi de însăşi dinamica lor iar alţii de condiţii locale, regionale impuse de caracteristicile celorlalţi componenţi geografici ce definesc suprafaţa activă (mai ales relieful, formaţiunile vegetale acoperitoare, roca etc.).

Factorii proprii în principal sunt: viteza, durata şi frecvenţa. Desigur orice vânt poate deplasa particule minerale pe distanţe diferite iar acţiunea cumulată a acestora să conducă la modificări în alcătuirea şi înfăţişarea reliefului. însă doar vânturile care depăşesc anumite viteze (ex. 30 km/oră), durate (cel puţin câteva zile) şi frecvenţă (repetabilitate) într-un an sunt cele care crează un relief cu specific distinct ce alcătuieşte grupa formelor de relief eolian şi respectiv peisajul eolian.

216

Alţi factori precum alcătuirea litologică (prin proprietăţile rocilor) a suprafeţelor supuse izbirii de către masa de aer, prezenţa sau absenţa covorului vegetal, gradul de umezeală al rocilor sau depozitelor de alterare, desfăşurarea lanţurilor de munţi şi al culoarelor depresionare în raport cu direcţia vântului etc. diversifică local şi regional activităţile acestui agent.

2. PROCESE EOLIENE ŞI FORMELE DE RELIEF REZULTATE

în general acţiunea vântului se face prin coroziune, deflaţie şi acumulare, fiecare având consecinţe distincte pentru morfologia regiunii.

2.1. Coroziunea (eroziunea eoliană) şi relieful rezultat se înregistrează pe suprafeţele expuse vânturilor puternice şi cu mare repetabilitate în timp. Producerea este legată de trei condiţii: mai întâi vânturi puternice care pot antrena particule de nisip, praf, gheaţă etc. care izbesc suprafeţe de rocă, stânci aflate pe direcţia de propagare şi apoi durata de manifestare şi repetabilitatea acţiunii (cel puţin 20-40 cazuri într-un an).

Legat de prima cerinţă importanţă are mărimea particulelor pe care aerul le antrenează participând la lovirea şi şlefuirea rocilor. Cele mai fine (sub 0,2 mm în diametru pot fi deplasate pe distanţe mari în suspensie dar acţiunea vântului încărcat cu ele este redusă (produce o şlefuire uşoară). Opus sunt particulele care depăşesc dimensiunea de 0,5 mm ajungând chiar la 1 mm care deşi sunt transportate pe lungimi reduse (câţiva metri) determină prin izbirea repetată a suprafeţelor de rocă expuse vânturilor puternice slăbirea legăturilor diverselor elemente din compunerea acestora proces la care contribuie şi dezagregarea, şiroirea etc. Când ele devin libere vântul şi gravitaţia le impun dislocarea în locul lor rămânând goluri. Acţiunea este puternică în munţii din regiunile deşertice calde (Australia, Hoggar şi Tibesti din Africa, în Peru) dar şi în regiunile litorale (Mauritania), în insulele polare (aici participă în actul izbirii mai ales particule de gheaţă) şi în regiunile alpine înalte din zonele temperate (particulele de nisip se amestecă cu cele din gheaţă).

Procesul de coroziune se produce până la maximum 1,5 m deasupra suprafeţei pe care se deplasează masa de aer fiind intense în treimea din bază unde forţa vântului este maximă. La înălţimi mai mari viteza acestuia slăbind competenţa se va reduce treptat la particule sub 0,2 mm.

Prin coroziune frecvent rezultă:- alveole (goluri) cu dimensiuni variate care apar în locul bucăţelelor de

rocă dislocate de pe suprafeţele expuse permanent furtunilor;- forme de relief rezidual de tipul coloanelor, sfincşilor, babelor etc. - a

căror configuraţie este condiţionată de acţiunea combinată a coroziunii (activă în vecinătatea bazei coloanelor) cu alte procese (şiroirea, dezagregarea, alterarea, dizolvarea, deflaţia, gravitaţia etc.). La acestea în afara alveolelor create pe suprafeţele expuse se adaugă şlefuirea muchiilor, rotunjirea colţurilor şi proeminenţelor.

217

- dreikanterele (pietrele şlefuite) sunt bolovani care într-o primă fază au rezultat prin dezagregarea stâncilor şi versanţilor şi care au fost transportate gravitaţional sau prin forţa apelor de şiroire sau a pâraielor temporare la difertie distanţe. Asupra lor coroziunea produce în timp şlefuirea muchiilor şi suprafeţelor expuse. Forma tipică de piatră şlefuită pe trei suprafeţe constituie un stadiu avansat al manifestării coroziunii. El se înfăptuieşte la pietrele mici care la marile furtuni pot fi răsturnate încât în mai multe faze suprafeţele ce le compun suferă şlefuri succesive.

- yardangurile - sunt forme complexe rezultate în urma îmbinării acţiunii coroziunii cu deflaţia iau naştere în deşerturile lutoase sau grezoase, deci acolo unde rezistenţa rocii la vânt este mică. Se dezvoltă în lungul crăpăturilor din platouri a căror desfăşurare este paralelă cu sensul vânturilor permanente. Prin coroziune şi şiroire şi crăpăturile sunt lărgite şi alungite treptat. Se ajunge la crearea unor şanţuri aproape paralele, adânci de la câţiva decimentri la mai mulţi metri şi lungi de zeci şi sute de metri. Formele evoluate îmbracă două aspecte. - Primul este reprezentat de microdepresiuni asimentrice (latură abruptă spre vânt şi prelungă în sensul acestuia) şi alungite separate de platouri iar cel de al doilea de şanţuri paralele separate de creste înguste.

2.2. Deflaţia, acumularea şi formele de relief rezultate

Deflaţia este procesul de spulberare a particulelor de praf şi nisip fin. Se produce pretutindeni unde aerul în mişcare poate deplasa materialele. Puterea de antrenare a vântului este dependentă pe de-o parte de viteza şi durata acţiunii lui iar pe de altă parte de dimensiunile particulelor, de obstacolele naturale (culmi muntoase, deluroase, petece de vegetaţie etc.) şi antropice.

Frecvent materialele foarte fine (diametre sub 0,1 mm) nu numai că sunt uşor de dislocat dar ele sunt încorporate în masa de aer şi antrenate pe distanţe foarte mari (la furtuni în cazul vânturilor permanente ce afectează suprafeţe întinse ajung la sute şi mii de kilometri - furtuni de praf). Particulele cu dimensiuni de 0,2 - 0,5 mm sunt antrenate într-un proces de saltare pe zeci şi sute de metri cu ridicări (câţi metri) şi coborâri succesive. în sfârşit nisipul fin şi grosier suferă doar rostogoliri sau uşoare ridicări (câţiva centimetri) pe distanţe scurte.

Capacitatea vântului de a disloca şi antrena particulele este mult influenţată de starea fizică a depozitelor de nisip, praf, mai ales sub raportul gradului de umezeală (procesul este rapid dacă acestea sunt uscate) şi de acoperire cu iarbă, arbuşti (dinamica este mare pe terenurile lipsite de vegetaţie). Pe măsură ce viteza vântului scade, capacitatea de transport se reduce şi are loc procesul de depunere selectivă (mai întâi elementele mari şi apoi treptat celelalte). Deşi cele două procese se corelează totuşi în regiunile afectate de vânturi puternice ce au frecvenţă deosebită în cea mai mare parte a anului se detaşează areale unde deflaţia este intensă şi areale în care acumularea precumpăneşte, situaţii care se reflectă şi în alcătuirea peisajului morfologic.

> Câmpurile de pietre din regiunile deşertice (hamade, reguri) constituie cele mai întinse forme de relief a căror evoluţie şi fizionomie este influenţată de

218

deflaţie. Iniţial acestea au rezultat prin acumulări gravitaţionale sau la marginile interne ale pânzelor de materiale transportate de apele de şiroire sau prin spălarea areolară. De aici caracterul heterogen al lor (acumulări de blocuri, bolovani, pietre, nisip etc.). Spulberarea permanentă a elementelor fine a condus la o relativă omogenizare a depozitului în componente cu dimensiuni mari.

Situaţii similare dar cu caracter mai mult local se întâlnesc în regiunile reci. Aici pe de-o parte la marginile calotelor de gheaţă vânturile au spulberat perma­nent praful şi nisipul din morenele frontale iar pe de alta în regiunile unde îngheţ-dezgheţul a produs mase de grohotiş (se întind de la baza versanţilor pe o bună parte a platourilor structurale sau de eroziune) ce sunt sărăcite continuu de particulele fine prin acţiunea eoliană.

> Câmpurile de nisip se numesc erguri în Sahara, nefud în Arabia, kumuri în Asia Centrală etc. Constituie cele mai mari acumulări de praf şi nisip modelate de vânt şi a căror provenienţă este legată de mai multe surse din care trei sunt deosebit de însemnate.

Astfel nisipurile din deşerturile tropicale au rezultat fie din acumulările de la marginile munţilor acestora dar şi prin depunerea unor imense conuri de aluviuni de către râurile active din pleistocenul superior. Se adaugă nisipurile spulberate de vânt din câmpurile de pietre sau luncile fluviilor actuale.

în regiunile de ţărm jos cu plaje extinse, indiferent de latitudine, vânturile litorale orientate spre uscat produc acumularea pe acesta a materialelor fine care adesea capătă dimensiuni foarte mari (în vestul Angliei, în SV-ul Franţei, Maroc etc.).

în regiunile aflate la latitudini medii sursele principale de unde vânturile transportă nisip sunt: luncile râurilor mari, unele câmpii care în cuaternar au fost lacuri ce-au suferit o puternică umplere cu aluviuni aduse de râurile care se vărsau în ele.

Indiferent de situaţie vântul acţionează asupra particulelor de nisip creând, în funcţie de viteză şi durata manifestării, o multitudine de forme de relief mai mici:

- Riduri - sunt cele mai simple forme având configuraţia unor burleţi lungi de mai mulţi decimetri şi înălţime de câţiva centimetri; apar la viteze reduse pe suprafeţe cu pantă mică şi cu nisip uscat; au o desfăşurare perpendiculară pe direcţia vântului; se pot observa pe flancurile dunelor în momentele cu vânturi slabe, pe plaja externă cu nisip uscat de la ţărmurile joase extinse şi în general pe orice acumulare de nisip redusă ca dimensiuni.

- Movile de nisip, cunoscute în Sahara sub numele de „nebka”; sunt acumulări mici de nisip în spatele unor obstacole (tufe, stânci).

- Fâşii de nisip, nisip cu praf, nisip cu zăpadă etc. - întâlnite în regiuni cu materiale puţine pe care vântul le depune în sensul propagării sale; sunt efemere în timp, ca poziţie şi formă; sunt prezente pe trepte de luncă mai înaltă după furtunile produse în sezonul cald, apoi în etajul alpin şi în ţinuturile subpolare şi polare (acumulări nivoeoliene).

- Dunele - sunt cele mai frecvente forme de relief create prin deplasarea nisipului de către vânt. Prezintă configuraţii, dimensiuni şi evoluţii variate în funcţie de modificările vitezei şi direcţiei vântului.

219

Principalele subtipuri (fig. 42) după forma pe care o au sunt:• Dune simple (transversale) - sunt acumulări sub formă de valuri relativ

paralele cu lungimi de mai mulţi zeci de metri şi înălţimi de 1-2 m; au o latură alungită pe direcţia vântului. în funcţie de gradul de acoperire cu vegetaţie este şi nivelul stabilizării lor. Ca urmare sunt dune simple active lipsite de ierburi sau arbuşti, dune izolate cu smocuri de arbuşti care le asigură o relativă stabilitate, dune fixate de vegetaţie prin proces natural sau plantate cu arbuşti sau arbori etc.

• Câmpuri cu dune paralele sau perpendiculare pe direcţia vântului sepa­rate de culoare interdunare în care de regulă fiind umezeală se dezvoltă vegetaţia.

• Barcane - sunt dune cu o frecvenţă mare în deşerturile din Asia Centrală; au distincte atât forma (semilună, corn) cât şi evoluţia (direcţia vântului este perpendiculară pe faţa convexă expusă deflaţiei; acumularea se face mai ales lateral unde dezvoltă braţe). Prin unirea laterală a braţelor rezultă „barcane în lanţ” ceea ce imprimă peisajului un aspect distinct de şiruri ondulate de nisip separate de depresiuni interdunare; rezultă pe acumulări bogate de nisip pe care s-au înregistrat vânturi intense.

• Dune cu formă piramidală prezente în Sahara pe mase importante de nisip uscat în condiţiile unor vânturi puternice (vârtejuri); au laturile netede sau răsucite în spirală.

• Dune parabolice - sunt forme cu două braţe paralele alungite şi dezvoltate mai mult sau mai puţin egal; suprafaţa concavă este cea supusă deflaţiei. Există pe terenurile din regiunile litorale cu vânturi intense şi perpendiculare pe ţărm unde apar asociate formând grupări cu braţe inegal dezvoltate. La vânturile puternice partea centrală a dunelor parabolice poate fi separată rezultând un alt tip de acumulări - dune longitudinale.

După locul în care se dezvoltă şi evoluează sunt:• Dune pe marile câmpuri de nisip - se află în regiunile de deşert şi apar

sub cele mai variate forme.• Dune litorale - sunt situate pe plaja externă pe care vânturile dinspre

mare au acumulat nisip spulberat de pe restul plajelor; izolat apar pe cordoanele de nisip din delte, de la marginea lagunelor, perisipuri etc.; predominant sunt dune simple dar şi parabolice, longitudinale.

• Dune pe terasele unor râuri sau în areale limitate din depresiuni care au dimensiuni mici şi formă simplă; au grad diferit de acoperire cu vegetaţie.

> Acumulări de loess - ocupă suprafeţe întinse în câmpiile şi pe platourile podişurilor din regiunile temperate. Sunt alcătuite din praf (diametrul particulelor nu depăşeşte 5 p), nisip foarte fin, argilă şi carbonaţi. Depunerea lor este în cea mai mare măsură legată de acţiunea vântului iar locurile de provenienţă sunt marginale regiunilor deşertice şi semideşertice ca şi cele de la exteriorul calotelor glaciare. Loessurile au grosimi variabile (de la câţiva metri la peste 100 m; sunt frecvente în Canada (S), S.U.A. (N), Argentina, China etc.); pe ele se dezvoltă o micromorfologie impusă de procese de sufoziune şi tasare. în România există loiss în Câmpia Română (E), Dobrogea, Podişul Moldovei (S) etc.

220

Figura 42. Forme de relief eolian.

Dune lineare Dune stelate

Tipuri de dune (după McKee)

Şiruri de dune

Dune transversale Barcane

221

3. RAPORTURILE DINTRE VÂNT ŞI ALŢI AGENŢI

Vântul acţionează peste tot pe suprafaţa terestră intrând în contact cu alţi agenţi externi şi contribuind mai mult sau mai puţin la crearea peisajului morfologic. Ponderea sa în imprimarea anumitor caracteristici ale reliefului depinde de nivelul raporturilor care se stabilesc cu alţi agenţi şi procesele acestora în funcţie de diverşi factori regionali, locali care stimulează diferenţiat pe unii sau pe alţii. în acest sens rolul vântului poate fi urmărit în două direcţii:

- vântul creator de forme de relief îndeosebi prin procese de acumulare situaţii prezente în regiunile deşertice, de litoral jos cu plăji extinse sau în câmpiile preglaciare; în multe situaţii acţiunile sale se situează pe primul plan în raport cu cele ale altor agenţi (ape curgătoare, meteorizare etc.).

- vântul asociat cu alţi agenţi, stimulează acţiunea altor procese. Este situaţia frecventă pe cea mai mare parte a suprafeţei terestre. în acest sens sunt:

• crearea frecventă a valurilor şi a unor curenţi a căror acţiune depinde şi de viteza impusă deplasării maselor de apă de către vânt în funcţie de care se dobândeşte şi intensitatea proceselor de abraziune şi acumulare în fâşiile litorale;

• diversele materiale rezultate în urma dezagregării, alterării, şiroirii spălării în suprafaţă prin deflaţie sunt îndepărtate şi astfel noi suprafeţe de rocă proaspătă sunt expuse atacului proceselor agenţilor externi;

• realizarea acumulărilor groase de loess conduce la declanşarea proceselor de tasare şi sufoziune care crează un relief specific;

• în regiunile polare, subpolare, alpine şi în sezonul rece în cele temperate vântul facilitează pe de-o parte spulberarea zăpezii şi expunerea terenurilor la procese de gelivaţie iar pe de altă parte acumularea sub formă de troiene care produc protejarea solului dar şi stimularea tasării şi a altor procese crionivale.

Verificări:

• De ce vântul este agent morfogenetic polizonal?• Care sunt factorii ce diferenţiază frecvenţa şi intensitatea acţiunii vântului

de la o regiune la alta?• Analizaţi prin comparaţie principalele forme de relief de acumulare cre­

ate de vânt. Folosiţi imaginile din carte şi explicaţiile din dicţionarelefizico-geografice.

• Descrieţi imaginea de mai jos:

Barcane în Kara-Kum