Relatii interantionale : Scoli, curente, gânditori

 

 

              Realismul

       Realismul dintre state are loc între state în absenta unui guvern mondial, sistemul international fiind astfel definit ca fiind anarchic, iar relatiile internationale pot fi cel mai bine întelese prin descifrarea modului în care este distribuita puterea. Pentru ca puterea între state este distribuita inegal, realistii definesc scena mondiala ca fiind o forma a “politicii de putere” (power politics).

       Realistii analizeaza scena internationala folosind urmatoarele criterii:

•  Care sunt sursele principale ale stabilitatii si instabilitatii dintre state?

•  Care este echilibru de putere real si dezirabil între state?

•  Cum ar trebui sa se comporte Marile Puteri una fata de celelalte si fata de statele mai slabe?

•  Care sunt sursele si dinamica schimbarilor contemporane în echilibrul de putere?

              Raymond Aron

       O abordare corecta a teoriei si practicii politice consta în recunoasterea unor valori politice diferite si adesea incompatibli si prin urmare a existentei si competitiei diferitelor interpretari, ideologii divergente care privilegiaza unele din aceste valori în defavoarea celorlalte.

       Considera ca relatiile internatioanel stau în umbra razboiului , care nu este o posibilitate permanenta, doar ca legitimarea violetei pentru asigurarea scopurilor statului este comuna tuturor statelor si ca nu poate fi monopolizata asa cum fusese în cadrul statului.

       Statele se influenteaza unele pe altele în funtie de:

Epoci diferite Constrângeri materiale ale spatiului (geografie), populatiei (demografia) si resurselor

(economia) Factorii morali care provin din „stilul statelor de a fi si de a se comporta”

       Teoria internationala trebuie sa încerce sa nu privilegieze vreuna dintre aceste categorii, ci sa le îmbine pe toate trei într-o încercare istorica de a trasa procesele de schimbare si de continuitate în timp în intereactiunea acestor factori. El critica exagerarile care s-au facut în directia acordarii unei importante preponderente influentei factorilor de mediu sau a teoriei marxist-leniniste a imperialismului economic. Pentru Aron, principala cauza a razboiului este rivalitatea traditionala.

              Edvard Hallett Carr

       E.H.Carr, în lucrarea sa The Twenty Years' Crisis critica studiul relatiilor internationale de pâna la el afirmând ca ele s-au bazat pe un set de idei care ele însele erau produsul unui anumit

echilibru de putere, în care Marea Britanie a jucat un rol dominant. Astfel, studiul relatiilor internationale a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel international pe baza unor norme si principii care erau de fapt limitate la experienta istorica a politicii si economiei interne din Marea Britanie si nu puteau fi puse în aplicare la nivel international într-o lume divizata în state diferite atât sub aspectul puterii cât si al pozitiei fata de status quo -ul international. Cele mai importante norme erau armonia naturala a intereselor si securitatea colectiva.

       Carr afirma ca exista o antiteza între realism si utopie în relatiile internationale bazate pe o serie de dihotomii pe care le postuleaza: voninta libera contra determinismului, relatia dintre teorie si practica, intelectualul contra birocratului, morala contra politicii. Carr transforma dihotomia într-o antinomie între politica si morala, în care a doua este subordonata primei pentru a avea impact. Date fiind astfel de presupuneri, realismul si utopismul sunt lipsite de substanta, fiecare fiind folosit pentru corectarea celuilalt.

              Robert Gilpin

       Principala preocupare a lui Gilpin urmareste explicarea aparitiei si schimbarea sistemelor de state prin intermediul optiunii teoriei rationale. El distinge trei tipuri de schimbari în relatiile internationale. Schimbarea prin interactiune se refera doar la schimbarea relatiilor interstatale în cadrul dat al echilibrului de putere. Schimbarea sistemica se refera la guvernarea generala a sistemului, la numarul marilor puteri si la schimbarea identitatii puterilor dominante. Aceste schimbari se produc de obicei în urma unui razboi, în cadrul sistemului care implica atât provocari la adresa distributiei de putere existente, cât si încercari de a o mentine. Schimbarile sistemelor, cele mai importante schimbari, se refera la transformarea fundamentala a actorilor si prin urmare a naturii sistemului per se .

       Modelul schimbarii sistemice a lui Gilpin se bazeaza pe o serie de ipoteze cu privire la state pe care el le deduce din teoria microeconomica a alegerii rationale. Aceasta teorie este utilizata pentru a postula o teorie ciclica a schimbarii în sistemul international, care consta în 5 enunturi principale:

       „Un sistem international este stabil (adica în echilibru) daca nici un stat nu considera ca schimbarea sistemului este profitabila”.

1. „Un stat va încerca sa schimbe sistemul international daca beneficiile asteptate depasesc costurile presupuse”.

2. „Un stat va cauta sa schimbe sistemul international prin expansiune teritoriala, politica si economica pâna când costurile marginale ale unei viitoare schimbari sunt egale sau mai mari decât benefiicile asteptate”

3. „Odata ce se ajunge la un echilibru între costurile si beneficiile unei viitoare schimbari (si expansiunea este atinsa), costurile economice de mentinere a status quo -ului tind sa creasca mai repede decât capacitatea economica de a sustine status quo- ul”.

4. „Daca dezechilibrul din sistemul international nu este solutionat, sistemul se va schimba si se va stabili un nou echilibru care va reflecta redistributia puterii.”

              John Herz

       El considera ca natura umana are multe dimensiuni- biologice, metafizice si chiar spirituale- care se combina pentru a determina comportamentul uman si ca în orice prezentare adecvata trebuie sa se tina seama de trasaturile etice umane. Herz sustine existenta unei dileme a securitatii, vazut ca factor cheie al relatiilor interumane. Ea apare din constiinta individului ca altii urmaresc sa îl distruga, prin urmare este nevoie întotdeauna de autoaparare, care la rândul ei

îi poate face pe altii sa se simta în nesiguranta. Aceeasi situatie se regaseste la nivelul comunitatilor, dar este amplificata de faptul ca o comunitate este capabila sa creeze metode de aparare mult mai eficiente decât un individ. El considera ca în viziunea realista, mijloacele politice trebuie modelate în asa fel încât sa combata „rezistenta” fortelor care ameninta idealurile, ceea ce înseamna intrarea în jocul imperfect al politicii, jucat dupa reguli imperfecte.

       În lucrarea International Politics in the Atomic Age îsi înfatiseaza punctul de vedere despre ascensiunea si colapsul iminent al „permeabilitatii” statelor. El sustine ca, în epoca armelor conventionale, statul national era impermeabil. De exemplu, Tokyo a suferit mult mai multe pierderi umane ca urmare a unor bombardamente conventionale, dar acestea nu au dus la aparitia dorintei de a încheia pace în orice conditii. Odata cu aparitia armelor nucleare, aceasta impermeabilitate a statelor tinde sa dispara, ducând si la perimarea echilibrului traditional al puterii. Desigur, „realistul” din el afirma ca problema dilemei de securitate continua sa existe, desi mijloacele folosite pentru a o solutiona submineaza acest scop. El considera ca natura razboiului (parte a dinamicii echilibrului) fusese schimbata ceea ce a dus ca slabirea suveranitatii statele sa devina un interes national primordial.

              George Kennan

       La sfârsitul anilor 40, Kennan propunea administratiei americane refacerea sistemului multipolar antebelic prin ridicarea Japoniei si Europei prin intermediul unor subventii financiare. Scopul era de a împarti povara tinerii sub control a puterii sovietice. El considera totodata ca politica de contaiment va duce la limitarea si slabirea puterii Uniunii Sovietice si ar fi dus la transformari interne treptate ale acesteia care ar fi transformat-o într-o mare putere moderata.

              Henry Kissinger

       Abordarea relatiilor internationale se bazeaza pe doua concepte: raison d'etat, în care interesul statului justifica folosirea de mijloace externe care ar putea parea de neconceput într-un sistem politic intern ordonat. Al doilea concept este cel al omului de stat care manipuleaza echilibrul de putere pentru a mentine o ordine internationala în care nici un stat sa nu le domine pe celelalte. Întregul status quo extrage beneficii de la o ordine internationala “legitima” în care statele îsi pot pastra independenta prin alinierea sau opozitia fata de alte state conform miscarilor balantei. Sistemul international este vazut ca unul anarchic, lipsit de un guvern central Statele, pentru Kissinger, sunt inegale din punct de vedere militar sau economic si ca atare relatiile internationale iau forma luptei pentru putere dintre aceste state. Lupta poate fi controlata, doar daca marile puteri sunt conduse de indivizi care pot produce o ordine „legitima” si pot ajunge între ele la un consens privind limitele în care se poate desfasura lupta. El promoveaza practicarea raison d 'etat- ului în politica externa si evitarea revenirii idealismului wilsonian ca mod de a conduce relatiile interstatale.

              Stephen Krasner

       El se afirma într-o perioada în care se credea ca “anarhia” internationala era înlocuita de fenomenul interdependentei complexe dintre state. Teza sa dezvoltata în articolul State Power and the Structure of International Trade porneste de la analizarea economiei mondiale si ajunge la concluzia ca o economie mondiala deschisa este aceea în care exista tarife mici, iar comertul international detine o proportie ridicata din venitul national si unde concentrarea regionala a comertului este redusa. El concluzioneaza ca perioadele de economie mondiala deschisa se coreleaza cu perioade dominate în mod clar de un singur stat. Explicatia lui Krasner se bazeaza pe afirmatiile realiste privind interesul de stat. Un stat puternic va dori un sistem deschis de

comert si noi piete de export, în timp ce într-un sistem în care puterea este distribuita în mod egal, statele vor fi împotriva unui asemenea sistem .

       El considera ca regimurile sunt o variabila care intervine între puterea de stat si rezultatele internationale. Regimurile reprezinta principii si reguli care reglementeaza intereactiunea statelor si a altor actori pe un spectru larg de probleme si confera un anumit grad de guvernare sistemului international. El considera ca statele sarace prefera regimuri care aloca resursele în mod autoritar, în timp ce statele bogate sunt mai inclinate spre acele regimuri care accepta mecanismele de piata. Prin regim autoritar, el întelege principii, reguli si proceduri care sporesc puterea suverana a statelor individuale sau care confera statelor care actioneaza în grup dreptul de a reglementa fluxuri internationale sau de a aloca accesul la resurse internationale. Principala arma a regimurilor autoritare din statele sarace este principiul suveranitatii de stat care recunoaste formal egalitatea în drepturi a statelor si care le permite acestora atacarea legitimitatii regulilor internationale de piata si a inechitatilor capitalismului global. El considera ca provocarea lansata de Lumea a treia este un atac la adresa liberalismului global si mai putin o reactie directa la saracia economica.

       El considera ca din confruntarea dintre statele bogate si sarace, victorioase ies întotdeauna primele. Existenta regimurilor universale nu pot masca inegalitatile de putere din relatiile internationale si aceste regimuri nu pot modifica importanta suveranitatii de stat. Mai degraba, ele au rolul de a oferi un cadru structural în care ciocnirile dintre Nord si Sud sunt inevitabile.

              Hans Morgenthau

       El considera ca omul este o creatura egoista prin nastere, caracterizata de o nevoie nesatioasa de ai domina pe ceilalti. Politica se defineste prin vointa de putere , ce o deosebeste de economie (cautarea rationala a bogatiei) si religie (mediul spiritual al moralitatii).

       Pentru Morgenthau, speranta de a îmblânzi polica internationala prin dezarmare sau parlamente internationale este o dovada de naivitate. În interiorul unui stat, lupta pentru putere este mediata de o pluralitate de loialitati, de aranjamente constitutionale si de “reguli ale jocului”, elemente care nu se regasesc pe scena internationala decât mult diminuate.

       El considera ca doar Marile Puteri determina caracterul politicii internationale în fiecare perioada a istoriei. Din acest punct de vedere, toate politicile externe, conform lui, se pot clasifica într-unul dintre urmatoarele trei categorii : mentinerea echilibrului de putere, imperialismul, politica prestigiului (impresionarea altor state prin marimea unui stat). Echilibrul de putere este inevitabil într-un sistem anarchic, dar stabilitatea lui depinde de capacitatea si vointa oamenilor de stat de a-i evalua caracterul si de a actiona în cadrul constrângerilor pe care le impune libertatii lor de actiune.

       Morgenthau nu reuseste sa faca o distinctie între puterea ca scop în sine si puterea ca mijloc pentru a atinge un scop. El considera ca oamenii politici actioneaza conform interesului definit ca putere. Pe de alta parte, distinctia pe care o operezeaza între status quo si statele imperiale arata ca nivelul în care politica internatioanla este o lupta pentru putere depinde de (in)compatibilitatea intereselor de stat. Deci lupta pentru putere nu este o constanta ci o variabila. A doua problema este lipsa unei clarificari a cauzelor pesimismului sau asupra politicii internationale. Se datoreaza acesta naturii umane sau a anarhiei internationale?

       Morgenthau considera arena internationala domeniul necesitatii si determinismului.

              Susan Strange

       Ea dezvolta idea puterii structurale care “confera puterea de a decide cum vor fi facute lucrurile, puterea de a modela tipare pentru relatiile dintre state, dintre state si popoare sau dintre state si corporatii. Puterea relativa a fiecarei parti incluse în aceasta relatie este mai mare sau mai mica, în masura în care determina structura care înconjoara relatia”. Ea va face o distinctie între patru tipuri de putere structurala

 

•  structura de securitate - autoritatea statului deriva din asigurarea securitatii cetatenilor împotriva amenintarilor venite dinspre alte state

•  structura de productie - trimite la sursa fundamentala a creearii avutiei în societate

•  structura financiara - face referire la administrarea creditului în relatiile internationale

•  structura de cunoastere - „ceea ce se crede, ceea ce se stie, si canalele prin care aceste credinte, idei si cunostinte sunt comunicate sau restrictionate”

       Strange considera ca schimbarile structurale din natura puterii a dus la limitarea puterii statelor de a administra economia globala. Ele sustin incestitiile companiilor nationale în alte zone, dar capacitatea lor de a le impozita a scazut. Transferul de putere este dinspre state catre piete, si nu este vorba de un transfer de putere dintre state.

              Kenneth Walz

       El afirma importanta statului în politica internationala. El defineste structura politica internationala cu ajutorul a doua principii:

 

•  Un principiu al aranjamentului prin care statele se relationeaza reciproc. Sistemul international este un sistem de autoprotectie, anarhic.

•  Al doilea principiu este cel al distributiei capacitatilor. Statele se confrunta cu probleme similare, dar capacitatile lor de a le rezolva difera. Dat fiind numarul mic de puteri care au dominat scena internationala (maximum opt) el considera ca politica internationala „poate fi studiata în termenii logicii cu numere mici”.

       Walz considera ca: „Politica echilibrului de putere predomina oricând sunt îndeplinite doua si numai doua conditii: ordinea sa fie anarhica si sa fie populata cu unitati care doresc sa supravietuiasca”

       O structura bipolara este mult mai stabila decât o structura multipolara, pentru ca permite izolarea amenintarii mult mai usor ca una multipolara si face ca superputerile sa pastreze echilibrul bazându-se pe fortele proprii si evitând astfel pericolul retragerii aliatilor sau a calculelor gresite.

              Liberalismul

       Liberalii considera relatiile internatioanle ca o sursa de progres si transfromarea teleologica. Pe plan intern statul liberal este constrâns de raspunderea sa democratica fata de proprii cetateni, de nevoia de a respecta cerintele economiei de piata si normele de drept. Ei considera ca aceste

norme trebuie transferate la nivelul relatiilor internationale pentru a promova stabilitatea atât în raporturile dintre state cât si în interiorul lor.

              Norman Angell

       El sustine ca inderdependenta economica a statelor puternic industrializate este atât de mare încât controlul teritorial, ca premisa a bunastarii economice este perimat si, de aceea, razboiul era irational. Principala caracteristica a tezelor lui Angell ar fi aceea ca în epoca moderna obiectivul statelor de a obtine bunastarea economica este incompatibila cu razboiul. În privinta acestuia din urma, el dezvolta conceptul de pacificism care înseamna ca „razboiul, desi uneori necesar, este întotdeauna un mod irational si inuman de a rezolva disputele si ca prevenirea lui ar trebui întotdeauna sa fie o preocupare politica dominanta”. Asemenea lui Hobson el cosidera ca razboiul survenea adesea datorita sovinismului, nationalismului deformat si abilitatii elitelor militare de a manipula viziunile propriilor cetateni cu privire la alte state. El considera ca în privinta relatiilor internationale, ar trebui sa i se acorde dominatiei legii rolul pe care aceasta îl avea în terirorul statelor. De aici si sustinerea sa acordata ideii de securitate colectiva.

              Charles Beitz

       Teoria lui asupra relatiilor internationale se bazeaza foarte mult pe gândirea teoretica elaborata de John Rawls. Acesta sustine ca la nivelul relatiilor internationale faptul ca statele au pornit de pe o pozitie originara ar conduce la principii familiare:

       „Principiul de baza al dreptului natiunilor este principiul egalitatii. Popoarele independente organizate în state au anumite drepturi fundamentale egale. Aceste principiu este analog drepturilor egale ale cetatenilor într-un regim constitutional. O consecinta a acestei egalitati a natiunilor este principiul autodeterminarii unui popor, dreptul unui popor de a-si rezolva problemele fara imixiunea unor puteri straine. Altul... este dreptul la autoaparare împotriva unui atac extern, inclusiv dreptul de a forma aliante de aparare pentru a-si proteja acest drept. Un al principiu este acela ca tratatele trebuie sa fie respectate...dar întelegerile de a coopere, în cazul unui atac nejustificat, sunt nule ab initio. ”

       Beitz apara o pozitie a justitiei internationale, drepturile statelor fiind derivate din drepturile fiintelor umane.

       „Corespondentul autonomiei individuale la nivelul statelor este conformitatea institutiilor lor de baza cu principii de justitie adecvata...principiul autonomiei statului...nu poate fi corect interpretat fara a aduce în discutie justitia sociala care, de regula, este considerata ca apartinând teoriei politice a statului”. El considera ca analogia lui Hobbes despre indivizi si state este gresita si ca doar Rawls ne furnizeaza principii de justitie care ar putea fi împartasite la nivel global, iar interdependeta actuala face acest lucru cu atât mai posibil.

              Michael Doyle

       Prima din teoriile pe care le dezvolta Michael Doyle este cea legata de imperialism. El considera ca acesta este rezultatul contactului dintre societati si natiuni prin intermediul fortelor transnationale. Trei caracteristici deosebesc natiunile cu potential imperial de cele fara acest potential:centralizarea politica, unitatea si diferentierea în raport cu alte state. Imperialismul are importante variatii care tin de implicarea directa sau mai putin directa a metropolei în administrarea coloniilor. În masura în care fortele din statele periferice nu au fost în masura de a asigura securitatea comertului si domnia legii, metropola a intervenit direct ducând la disparitia sistemelor periferice.

       El considera ca desi statele liberale pot si vor duce razboi împotriva altor state liberale sau non-liberale, ele sunt mai putin înclinate spre mijloace violente în politica externa, de unde rezulta o zona liberala a pacii, o uniune pacifista care s-a mentinut în ciuda conflictelor dintre interesele strategice si economice.

              Francis Fukuyama

       Expresia sa de sfârsitul istoriei face referire la istoria gândirii orincipiilor prime care stau la baza organizarii politice si sociale. Aest lucru se datoreaza în primul rând succesului combinatiei dintre democratie liberala si capitalism de a satisface trebuintele primare ale naturii umane, care sunt în numar de doua: dorinta de bunuri materiale si bogatie si dorinta de recunoastere a valorii de fiinte umane de catre cei din jur.

       El afirma ca omogenizarea valorilor dintre statele mari nu va duce în mod necesar la dusparitia razboiului ci va promova pacea între aceste state, singurele care conteaza pe termen lung.

              David Held

       Held cosidera ca democratia poate sa duca la o reconciliere a teoriei marxiste si liberale, dar doar în conditiile unei democratii radicale, adica prin participarea directa a individului în procesul deliberativ, desi el nu mentioneaza care ar fi limitele acestei participari sau daca exista vreuna.

       În privinta lumii de dupa Razboiul Rece, Held considera ca globalizarea nu numai submineaza, dar uneori si ignora suveranitatea statului natiune. Acestea nu mai detin pârghiile necesare pentru a controla cresterea interrelationarii globale, de unde necesitatea colaborarii transfrontaliere si internationale. El identifica 4 separatii dintre autoritatea formala a statului si structura efectiva a statului si a sistemului economic la nivel local, regional si global:

1. autoritatea statului nu corespunde cu sistemul efectiv de producere, distribuire si schimb la nivel global

2. statele sunt din ce în ce mai încorsetate în sistemul international datorita acordurilor pentru reglementarea chestiunilor transnationale

3. extinderea dreptului international diminueaza din suveranitatea efectiva a statelor 4. în domeniul securitatii exista o separatie între raspunderea democratica si activitatea unor

aliante precum NATO

       El considera necesara regândirea democratiei în sistemul unei democratii cosmopolite, ale carei elemente-cheie sunt:

1. Ordinea globala consta în retele de putere multiple si suprapuse, economice sociale si politice

2. Tuturor grupurilor si asociatiilor le sunt atribuite repturi de autodeterminare, specificate de un angajament la autonomie individuala si de un manunchi specific de drepturi.Acesta din urma este constituit din drepturi în interiorul si de-a lungul fiecarei retele de putere. Împreuna, aceste drepturi reprezinta bazele unei ordini legale generatoare de putere- „o lege democratica internationala”

3. Elaborarea si asigurarea respectarii legii pot fi dezvoltate în acest cadru la o varietate de locatii si niveluri, împreuna cu o extindere a influentei instantelor regionale si internationale în monitorizarea si controlul autoritatii politice si sociale.

4. Sunt adoptatea principii care delimiteaza forma si scopul actiunilor individuale si colective din interiorul organizatiilor si asociatilor statului si societatii civile. Anumite standarde sunt specificate pentru tratamentul tuturor si nici un regim politic ori asociatie civila nu le poate încalca în mod legitim

5. Ca urmare, principiul relatiilor noncoercitive guverneaza solutionarea diferendelor, desi folosirea fortei ramâne o optiune colectiva de ultima instanta în fata atacurilor tiranice tintind eradicarea legii democratice internationale

6. Prezervarea autodeterminarii, creearea unei structuri comune de actiune si pastrarea valorilor democratice sunt prioritatile colective generale

7. Principiile determinate ale justitiei sociale derivate d aici presupun un modus operandi al productiei, distributiei si exploatarii resurselor care trebuie sa fie compatibil cu procesul democratic si cu un cadru comun de actiune

              John Hobson

       Hobson s-a preocupat de analiza imperialismului la sfârsitul secolului al XIX-lea pe care îl considera ca fiind o alegere politica si nu o consecinta inevitabila a echilibrului de putere al capitalismului, a nevoii de noi piete de desfacere sau o manifestarea a patologiei sociale. În esenta imperialismul a reprezentat „un vast sistem de defulare în afara tarii pentru patura de sus a societatii”. El considera ca surplusul de avere al elitelor, care este investit în afara granitelor a creat presiunea economica generatoare a imperialismului a carui scop a fost asigurarea acestor investitii externe.

       El considera ca se poate ajunge la relatii internationale pasnice doar în conditiile în care se produc reforme sociale, economice si politice în interiorul statelor care sa rezolve problema inechitatilor economice si a subconsumului. Odata aceasta premisa realizata, comertul international va actiona ca o forma de legare a statelor printr-o reciprocitate de interese. Ratiunea va fi mijlocul prin care relatiile dintre state vor fi croite în avantajul tuturor. El este adeptul unei Ligi a Natiunilor puternice, care sa aiba o curte de justitie, un executiv si un legislativ, în fata caruia sa se rezolve disputele dintre state. El mai propune si un sistem de securitate colectiva în care utilizarea legitima a fortei sa fie concentrata în mâinile reprezentantului societatii statelor,guvernul international. Tezele lui Hobson încearca sa mentina integritatea statului natiune si sa sa sublinieze în egala masura importanta nivelului supranational sub aspect politic, social si economic

              Stanley Hoffmann

       Hoffmann îsi îndreapta atentia catre dificultatile si potentialul de reconciliere a abordarilor realiste în relatiile internatioanel cu cerintele eticii si moralitatii liberale. El analizeaza trei chestiuni care reprezinta surse de dezbatere între realisti si liberali: folosirea fortei, drepturilor omului si justitia distributiva. În privinta celui de al doilea punct el considera ca:

       „Structura mediului international, care limiteaza posibilitatiel actiunilor morale,conflictele sistemelor de valori, ce au drept consecinta dezacorduri taioase asupra conceptiilor privind drepturile omului si asupra prioritatilor ,dificultatilor aprecierii si evaluarii, toate sunt aici evidente si duc la esecuri repetate sau la confruntari ori la utilizari deformate ale chestiunii drepturilor omului în scopuri legate de ostilitati politice din tara sau din strainatate”. El avertizeaza ca accentul pus de SUA pe drepturile civili si politice ale omului, pe costul drepturilor sociale si economice, poate sa apara adesea drept neocolonialism, dar sub o alta înfatisare.

       În problema disputei dintre moralitatea si politica, el considera ca aceasta va dainui vesnic, pentru ca „ moralitatea se afla întotdeauna în razboi nu numai cu interesele egoiste sau asociale, ci si cu dorinta de putere si dominatie”

              Richard Rosecrance

       Rosecrance foloseste termenul de constelatii diplomatice pentru a defini modele de putere si relatii diplomatice care caracterizeaza o perioada istorica data. Schimbari importante în aceste constelatii, adesea însotite de conflict, indica dezvoltarea unui nou conflict.

       Rosecrance pretinde ca stabilitatea unui sistem este data de relatia dintre patru variabile majore sau „determinanti”. Trei dintre aceste variabile se refera la actiunile statelor care alcatuiesc sistemul:

Directia pe care grupurile conducatoare o dau politicii externe si compatibilitatea acestor directii si obiectivelor între state

Gradul de control al elitelor în ceea ce priveste politica externa a propriilor state Resursele („capacitatile persuasive, cantitatea resurselor mobilizabile si viteza

mobilizarii) care pot fi folosite în sprijinul politicii externe Capacitatea mediului de a absorbi sau a bloca obiectivele statelor. Ea poate fi analizata în

termenii jocului dintre fortele regulatoare (actiunile preventive directe împotriva politicilor dezintegratoare pentru sistem) si factorii mai degraba pasivi din mediu

       Rosecrance considera ca nu este posibil sa izolezi politica interna de cea externa în evaluarea stabilitatii sistemice.Actiunile la scara întregului sistem sunt aduse în discutie doar ca raspuns la initiativele politice ale statelor membre.

       El considera ca sistemul international nu poate fi înteles decât prin coroborarea uneltelor analitice ale liberalismului si realismului:

       „Studiul viitor al politicilor internationale trebuie sa tina seama de esecul fiecaruia. Puterea si numarul marilor puteri nu sunt criterii suficiente nici ale politicii, nici ale stabilitatii internationale. În schimb, politica internationala exista într-un continuum care se întinde de la formularea structurala extrema a lui Waltz, în care toate unitatile sunt omogene, la un capat, pâna la o alta formulare extrema, în care toate unitatile sunt eterogene. Nici una nu este suficienta prin ea însasi si nici una, asemena modelului concurentei pure din economia politica abstracta, nu se aplica în mod consistent. Cele mai multe cazuri se gasesc spre mijlocul unui continuum”.

       În lucrarea The Rising of the Trading State, el propune o abordarea „dualista” a scenei internationale, afirmând ca aceasta se împarte între doua lumi „lumea politico-militara” si „lumea comerciala”.

       Rosecrance defineste notiunea de stat virtual care prefera sa concureze pe piata mondiala, decât sa asimileze teritorii si care investeste în servicii si oameni si are rol de gazda pentru capitalul si munca altor state. Pentru a promova cresterea economica, statul virtual se specializeaza în servicii tehnice moderne si de cercetare, obtinându-si veniturile nu doar din productia cu valoare adaugata înalta, ci si din serviciile de design,marketing si finantare.

       El considera în continuare necesara o versiune a Concertului care sa asigure functionarea echilibrului (considerat a nu fi autoregulator, iar dinamica capitalismului global amenintînd sa favorizeze inegalitatea dintre state, cel putin pe termen scurt. Coalitia pe care el o preconiza trebuia sa fie sutinuta pe baza a trei principii fundamentale: „implicarea tuturor, consensul

ideologic si renuntarea la razboi si la expansiunea teritoriala, oferind prioritate maxima dezvoltarii liberal-democratice si economice.”

               Woodrow Wilson

       Internationalismul liberal , cu cele trei forme ale sale liberalismul comercial (promovarea schimbului si a comertului peste granitele statului în credinta ca inderdependenta economica va reduce tensiunile interstatale), liberalismul republican (promovarea democratiei si implicit a guvernelor responsabile în fata cetatenilor ca o forma de prevenire a unor politici în favoarea oligarhiei) si liberalismul regulator (promovarea domniei legii în relatiile internationale care ar duce la limitarea anarhiei internationale si la reducerea motivatiilor statelor de a se lansa în comportamente care sa le asigure interesele pe termen scurt în defavoarea intereselor comune, generale, ale statelor) se regaseste în gândirea politica a lui Wilson.

       În politica internationala, Wilson a pus un accent deosebit pe importanta drepturilor omului, inclusiv pe dreptul la autoguvernare si pe lipsa de legitimitate a imperiului formal. El a folosit forta pentru apararea democratiei în fata regimurilor autoritare în America Latina.

       Pentru asigurarea pacii internationale dupa primul razboi mondial, Wilson a dorit înlocuirea vechiului sistem al echilibrului de putere cu conceptul de securitate colectiva, reprezentat cel mai bine, în viziunea sa, de Liga Natiunilor. Principiul securitatii colective presupune o lume a statelor satisfacute de status quo- ul referitor la distributia controlului teritorial. Conform principiului, statele nu trebuie sa foloseasca forta unele împotriva altora, dar sunt obligate sa o faca daca un stat oarecare comite o „ agresiune” împotriva altora. Pacea, în conceptia wilsoniana este indivizibila, adica prevenirea razboaielor locale este în interesul general al „comunitatii statelor”.

              Alfred Zimmern

       Un idealist si sustinator al sistemul international gestionat de Liga Natiunilor, gândinrea teoretica a lui Zimmern se bazeaza pe cinci elemente principale

1. o colaborare îmbunatatita si extinsa a puterilor folosind metoda conferintelor periodice 2. garantii reciproce de integritate teritoriala si independenta 3. un sistem îmbunatatit al Conferintei de la Haga pentru Mediere, Conciliere si Investigare 4. o îmbunatatire si coordonare a Uniunii Postale Universale si aranjamente similare pentru

servicii globale si utilitati publice 5. o agentie pentru mobilizarea reactiei (Hue and Cry) fata de razboi ca o problema de

interes universal si crima împotriva comunitatii globale

       El face distinctii între o ordine veche si una noua, dintre politica puterii si politica responsabilitatii. O alta distinctie preferata este între politica bunastarii si politica puterii ,Zimmerman considerând ca aceasta din urma se subordona primei, din moment de relatile internationale au trecut de anarhie spre iluminare

              Teorii critice si radicale

       Radicalii considera ca teoria si practica sunt domenii separate si autonome de gândire si actiune. Ei îsi exprima nemultumirea fata de reformele intrernationale care se limiteaza la organizarea relatiilor dintre state, mai ales când se bazeaza pe capacitatea si vointa marilor puteri.

       Ei considera ca este nevoie de o reflectie critica privind conditiile istorice care au dus la instaurarea inegalitatii ,fortele materiale si ideologice care o sustin si potentialul de a reforma radical sistemul în favoarea unei ordini mondiale mai drepte.

              John Burton

       Prima sa lucrare International Relantionship:A General Theory prezenta statele ca pe niste bile de biliard, a caror intereactiune poate fi cel mai bine înteleasa ca fiind consecinta pe termen lung a ierarhiei de putere.

       În a doua lucrare Szstems, states, diplomacy and rules el afirma ca situatiile conflictuale dintre state apar ca urmare a unor disfunctionalitati interne în procesul de luare a deciziilor. El considera ca liderii prefera de cele mai multe ori sa îsi transfere lupta interna pe scena internationala, chiar cu pretul conflictelor si al razboiului, reafirmându-si ideea ca o lume idealp începeodata cu linistea interna a fiecarui stat. Pentur Burton, tipul ideal de societate mondiala ar fi cea care este „deschisa perfect schimbarilor si care nu necesita ajustari din partea vreunui stat sau a unuia dintre organismele acestuia, exceptând schimbarile naturale, lente si continue”.

       Sistemul sau este asemanator unui triunghi. În vârf se situeaza ideea ca pozitia statelor este conditionata de nevoia acestora fie de adaptare la schimbarea mediului în care se situeaza, fie de schimbarea mediului însusi. La unul din unghiurile de la bazase afla notiunea de legitimitate-se încearca sa seexplice dferenta dintre comportamentul coordonat si reciproc, sistemic si functional si comportamentul de putere, nonsistemic si de aceea disfunctional. La cealalta baza a triunghiului se afla teoria luarii deciziei. Nevoile statelor pot fi satisfacute doar de un comportament legitimat.

              Robert Cox

       În lucrarea Production, Power and World Order: Social Forces in the Making of History Cox afirma ca fortele de productie creeaza baza materiala a relatiilor sociale, generând capacitatea de exercitare a puterii în cadrul institutiilor, puterea si productia fiind ,dialectic , în legatura.Puterea determina modul de organizare a productiei.

       Hegemonia la nivel mondial, în conceptia lui Cox, nu poate fi echivalata cu simpla dominatie materiala sau militara, si nici privita ca un „bun” public de urmarit. Conceptul de hegemonie exprima o unitate între fortele materiale obiective si ideile etico-politice, în termenii marxisti, o unitate a structurii si a suprastructurii, în care puterea.

       Cox defineste trei „structuri succesive ale ordinii mondiale” :economia internationala liberala (1789-1873), era imperialismului concurential (1873-1945), ordinea mondiala neoliberala (1945)

       Cox vorbeste despre „internationalizarea statului” în contextul globalizarii si defiineste trei dimensiuni ale acestui proces

„exista un proces de formare a unui consens interstatal în ceea ce priveste nevoile si cerintele exonomiei mondiale, plasate într-un cadru comun din punct de vedere ideologic”

Participarea la negocierea acestui consens este ierarhica „structura interna a statelor este în asa fel adaptata încât sa transforme la nivelul fiecarui

stat , în mod optim consensul global în politica si practica internationala

       El considera, ca dat fiind contradictiile generale de era capitalismului supraliberal si mondializant, statele care se opun hegemoniei trebuie sa se angajeze într-un „razboi de pozitii”

              Richard A. Falk

       În viziunea sa, stablitatea sistemului de state nu trebuie evaluata doar prin absenta conflictelor interstatale (asa numita ordine mondiala), ci si prin criteriile ordinii mondiale în cadrul careia interesele statale sunt subordonate celor individuale. Interesul national este mai important decât interesul global, iar sfârsitul razboiului rece nu diminueaza necesitatea unei transformari structurale.

       Dupa eforia anilor 90, Falk dezvolta conceptul de „societate civila globala” care include coalitii temporare de indivizi si de grupuri care activeaza în sensul promovarii scopurilor care tind sa fie ignorate în cazul în care elitelor politice si economice le este îngaduit sa-si urmeze propriile scopuri.

       El defineste credinta într-o lume viitoare a statelor democratice-liberale ca fiind o naivitate, dar crede ca: „ a imagina o tensiune creeatoare crescânda din numeroasele tendinte pro si contra globalizarii este un demers rational, iar rezultatul va fi fara îndoiala pozitiv”

              Andre Gunder Frank

       Frank a analizat situatia statelor subdezvoltate si a ajuns la concluzia ca subdezvoltarea este o consecinta a includerii statelor periferice în sistemul mondial capitalist. El considera ca satelitii cunosc o dezvoltare economica, doar atunci când legaturile lor cu metropola sunt slabe, iar statele care au avut în trecut cele mai puternice legaturi cu metropola, sunt acum cele mai subdezvoltate. Procesul subdezvoltarii este, în opinia lui Frank, o manifestare periferica a expansiunii capitalismului, vazut ca o maladie.

       „Dezvoltarea” este un proces multilateral al schimbarii economice, sociale si tehnologice, prin care bunastarea oamenilor poate fi îmbunatatita.

              Johan Galtung

       Pentru Galtung, pacea, ca si razboiul reprezinta tot ceea ce: „împiedica autorealizarea umaa si poate fi evitat”. Galtung concepe autorealizarea umana în termeni de satisfacere a nevoilor umane fundamentale.

       El defineste conceptul de „violenta structurala” care se caracterizeaza prin „saracie”, represiunea (pierderea libertatii indivizilor de a alege si a-si exprima propriile pareri) si „alienare” (forma de violenta tructurala împotriva identitatii si a nevoilor nonmateriale de a locui într-o societate si de a stabili relatii cu ceilalti. „Violenta strucutrala” se poate construi si în cadrul unei anumite ordini sociale sau structuri politice si economice

       Teoria structurala a lui Galtung afirma ca imperialismul este o relatie structurala de dominare, definita în termeni politici, economici, culturali, militari si de comunicare. Controlul asupra producerii si raspândirii nfromatiei, accesul la tehnologia înalta de înarmare, accesul la educatie, participarea la lauarea deciziilor, reprezinta aspecte ale imperialismului ca fenomen multidimensional.

       Relatia dintre centru si periferie este definita de Galtung ca fiind o relatie de interactiune pe verticala care are loc într-o structura de interactiune feudala globala. Aceasta are patru trasaturi principale

 

•  Interactiunea dintre centru si periferie este verticala

•  Interactiunea dintre periferie si periferie lipseste

•  Interactiunea multilaterala a celor 3 lipseste

•  Interactiunea cu lumea exterioara este monopolizata de centru, si astfel se explica nivelul înalt de concentrare a produsului din fiecare natiune periferica în câteva natiuni centrale

       În esenta, teoria despre pace a lui Galtung o defineste pe aceasta ca un proces, parte a unei tendinte istorice si afirma necesitatea creearii unei constiinte globale care sa exprime o dedicare în serviciul întregii comunitati, dar care sa si recunoasca prioritatea sprijinirii celor care se afla în nevoie. Miscarea pentru pace ar trebui sa evite creearea unor noi diiziuni verticale ale muncii

              V.I.Lenin

       Lenin considera imperialismul ca faza terminala a capitalismului. În decursul secolului al XIX-lea, sustinea Lenin, capitalismul a cunoscut un amplu proces de concentrare si „cartelare”, caracterizat prin monopolul pietelor interne de catre trusturi-gigant. Pe de alta parte s-a obserat si o crestere smenificativa a sextorului financiar-bancar. Pentru a mentine profiturile si a creste productia, marile trusturi se angajau pe piata internationala într-o competitoie acerba pentru materii prime ieftine si piete de desfacere. Datorita puterii lor economice, aceasta competitie economica ar fi dus inevitabil la conflicte militare dintre statele capitaliste, în încercarea de asigurare a unor piete de desfacere. Sistemul capitalist, în faza sa terminala, imperialismul, ducea la un cerc vicios care nu putea fi oprit si care ar fi dus la prabusirea statelor capitaliste.

       Teoria lui Lenin esueaza în a explica cauzele comportamentului imperialist a unor state precapitaliste, sau a lipsei unei asemenea comportament din partea unor state capitaliste precum SUA. Teoria lui nu reuseste sa explice situata generala, punând o prea mare importata pe un numar mic de procese, ignorând totodata dinamica politica care nu putea fi redusa la actiunea fortelor economice.

              Andrew Linklater

       Teoria critica pe care acesta o propune se axeaza pe trei aspecte: filosofico-normativ, sociologic si practic. Aspectul filosofic se concentraza pe rationalitatea principiilor excluderii si includerii morale în viata sociala, în mod deosebit pe principiul suveranitatii, care asigura includerea cetatenilor si excluderea strainilor . Acst principiu tinde sa justifice motivatia pentru stat, ca opus al societatii statelor. Aspectul sociologic se axeaza pe variabilitatea istorica a principiilor de includere si excludere sociala. Pornind de la premisa filosofica potrivit careia capacitatea umana nu trebuie presupusa sau considerata un lucru dat, Linklater identifica trei forme de învatare sociala: învatatura de a face fata la conditiile conflictuale sau de rivalitate strategica, învatatura de a gestiona schimbarile economice si tehnologice sau rationalizarea tehnico-instrumentala; învatatura moral-practica. Cel de-al treilea principiu este cel „praxioogic”, de examinare a oportunitatilor concrete de interventie în relatiile internationale pentru largirea obiectivului obligatiilor morale peste granitele teritoriale.

              Teoria societatii internationale

              Hedley Bull

       Ordinea este un model de activitate care sustine obiectivele sciale elementare ale societatii, cum ar fi mentinerea securitatii membrilor ei fata de violentta de orice fel, asigurare respectarii acordurilor si protejarea drepturile de proprietare. Bull face o distinctie intre societatea internationala si sistem international. „Societatea internationala” este caracterizata de consensul dintre state, conform caruia acestea au interese comune si se concep ca relationate reciproc în contextul unor reguli si institutii comune. Bull considera ca relatiile internatioanle sunt mai mult decât o suma de modele constante de competitie între statele care îsi urmaresc propriile interese.

       Echilibrul de putere constituie, în opinia lui Bull un principiu de comportament, o institutie societala si un scop care trebuie mentinut în cadrul societatii internationale.

       El a considerat uneori, ca societatea statelor este sursa ordinii internationale

              Terry Nardin

       Societatea interatioanla reprezinta o asociere practica între state: „Fiecare este devoat propriilor obiective si propriei conceptii despre bine. Binele comun al acestei societati cuprinzatoare consta nu în obiectivele pe care unii membri ai ei, iar uneori chiar cei mai multi, doresc sa le urmareasca în mod colectiv, ci în valorile de dreptate, pace, securitate si coexistenta, care pot fi atinse numai prin participarea în cadrul unui organism comun care sa stabileasca practici autorizate”.Societatea internatioanla se prezinta, în viziunea lui Nardin ca un Gessellschaft (societate) care perminte o pluralitate de Gemeinschafts (comunitati) generate intern. Ea protejeaza interesele comune ale statelor, dar este sbminata, daca statele sau alti actori înceaca sa o transforme într-o asociere orientata cuun scop.

       În privinta interventiei în relatiile internationale, el este de acord ca violarea drepturilor omului poate constitui un argument pentru intervenie, dar trebuie impuse niste constrângeri extrem de dure acestei interventii.

              John Vincent

       Vincent defineste „interventia” ca utilizarea unor mijloace coercitive pentru a modifica comportamentul sau pentru a schimba guvernului unui stat-tinta.

       El adera la ideea adeziunii riguroase la principiul non-interventiei în relatiile internationale, atât timp cât suveranitatea ramâne centrul constituirii societatii internationale. Pentru Vincent, interventia, chiar si legitima, nu reprezinta o alternativa la non-interventie în contextul actual.

       El considera ca supravietuirea societatii internationale depinde de progresul ei spre cosmopolitism. Fara ea, regulile societatii internationale nu reprezinta mai mult decât o rationalizare a dominatiei marilor puteri. Fara justitie internationala nu poate exista o ordine viabila pe termen lung. Fara ordine, nu poate exista progresul pasnic spre o luma mai justa.

              Michael Walzer

       Walzer se preocupa de definirea, în epoca moderna, a conceptului medieval de jus ad bellum . El face apel la ceea ce numeste „paradigma legalista”, un set de principii împartasite de membrii societatii inerntionale.Paradigma consta din 6 popozitii

Exista o societate internationala formata din state suverane Aceasta societate internationala are legi care stabilesc drepturile membrilor ei- mai presus

de orice, drepturi de integritate teritoriala si suveranitate politica Utilizarea în orice mod a fortei sau amenintarea cu utilizarea ei de un stat împotriva

suveranitatii politice a altuia constituie o agresiune si reprezinta un act criminal Agresiunea justifica doua tipuri de riposta violenta: un razboi de autoaparare din partea

victimei si un razboi de aplicare a legii de catre victima sau de catre un alt membru al societatii internationale

Numai agresiunea poate justifica razboiul si nimic altceva Dupa ce statul agresor a fost învins din punct de vedere militar, acesta poate fi si pedepsit

       Un atac militar împotriva unui stat indepedent poate fi justificat de nevoia unei autoaparari preemtive, dar si pentru a sustine miscarile secesioniste care lupta pentru independenta, pentru a echilibra interventia altor state într-un razboi civil, pentru a salva populatiile amenintate cu înrobirea sau exterminarea

       Ideea de razboi just nu se aplica în cazul utilizarii armelor nucleare.

       Walzer defineste termenul de egalitate „complexa”, opus egalitatii „simple”, ca o justitie distributiva, bazata pe reguli de distributie a diferitelor bunuri sociale, nu ca pe o regula care sa impuna bunuri sociale egale tuturor.

       Conceptul de „minimalism moral” are functiade a facilita unitatea, spiritul de solidaritate al culturilor a caror moralitate „consistenta” poate fi foarte diferita

              Martin Wight

       Wight distinge trei categorii distincte de traditi istorice de gândire:

realismul (societatea internationala reprezinta o contradictie în termeni, relatiile dintre state gasindu-se într-o stare presocietala),

revolutionarismul ( aceasta postuleaza o societate internationala a omenirii, împiedicata de sistemul statal epifenomenal sa se realizeze complet si a carei dinamica patologica este contrara intereselor reale ale membrilor reali ale acestei societati),

       •  rationalism (adeptii acesteia sustin ca starea naturala precontractuala nu este nici haotica, nici armonioasa în mod absolut, ci trebuie înteleasa ca o relatie în continua interactiune.)

       Wight considera ca absenta unui guvern mondial si existenta unui numar mare de state suverane, nu condamna în mod necesar politica internationala la o stare conflictuala si la anularea sensurilor conceptului de societate internationala. Nici anarhia nu constituie o bariera pentru relatiile economice si sociale ale membrilor sai. Cu toate acestea, ea trebuie înteleasa ca o societate unica, a carei autonomie slabeste puternic apelul la „analogia interna” în întelegerea caracteristicilor fundamentale si a dinamicii ei.

              Organizarea internationala

              Karl W.Deutsch

       El este unul din pionierii studiului privind integrarea regionala. El va face distinctie între doi termeni:

       •  amalgamare –o comunitate amalgamata are un centru suprem de luare a deciziilor, dar din aceasta nu rezulta ca opusul sau este anarhia.

       •  Integrare

         „Integrarea si amalgamarea se suprapun, dar nu perfect. Poate sa existe amalgaare fara integrare (de exemplu razboiul civil) si poate sa existe integrare fara amalgamare (de exemplu pacea internationala)”

       Deutsch vorbeste si despre un echilibru tranzactie-integrare . Cresterea numarului de tranzactii dintre oameni, nu duce în mod necesar la cresterea gradului de integrare a acestora. Cu cât creste volumul traqnzactiilor mutuale, creste si înclinatia comunitatilor spre conflicte violente.

       Comunitate de securitate are doua întelesuri specifice. În primul rând, ea este capabila sa intervina prin tehnici si mecanise diplomatice pentru a preveni aparitia conflictelor puternice în rândul propriilor membri. A doilea sens este ca respectiva comunitate are capacitatea de a constitui un front militar comun împotriva unui actor extern sau unui grup de actori.

              Ernst Haas.

       Integrarea este definita ca : „ procesul prin care actorii politici din câteva zone nationale distincte sunt convinsi sa-si transfere convingerile, asteptarile si activitatile poliice ctre un centru nou mai larg, ale carui institutii poseda sau cer jurisdictie asupra statelor nationale existente”. Haas credeea ca odata cu consolidarea acesteia, procesul birocratic se va muta la un nivel supranational, regional, iar între elite se va produce o socializare care va atenua loialitatea lor fata de statul natiune, în favoarea unei aprecieri tot mai mari pentru interesele regionale.

       Neofunctionalismul considera ca progresul în chestiuni tehnic si economice poate sa duca la o cooperare politica mai strânsa. Totusi, el a subliniat ca neofunctionalism, cunoscut si ca federalism în rate depindea de capacitatea elitelor si a întreprinzatorilor politici de a aplica cunoasterea consensuala în solutionarea problemelor comune.

       În privinta capacitatilor ONU, el propune doua modele de transformare a sistemului :

1. unul depinde de schimbarea interna autonoma, în care modificarile din interiorul statelor duc la noi trebuite si politici

2. feed-back- ul care afirma ca experientele avute cu performantele organizatiei internationale îi conduc pe cei care iau decizii la noi perceptii asupra ceea ce este si nu este posibil sa se realizeze efectiv, si astfel la formularea de noi scopuri care sa fie urmarite prin aceste organizatii.

              Robert Keohane

       El construieste un model al interdependentei complexe, pe care l-ar dori a fi o alternativa la modelul realist (desi în lucrarile sale de debut, acest model este prezentat destul de simplist). În cadrul modelului interdependeni complexe este vorba de participarea unor actori nonstatali, nu exista o ierarhie clara a solutiilor, forta este ineficienta. Rezultatele vor fi determinate de distributia resurselor si a „vulnerabilitatilor” din anumite domenii cheie. Ele nu vor fi dependente de puterea militara, iar relatiile transnationale devin factori cruciali în procesul de luare a deciziilor, încluzând coalitiile birocratice internationale si institutiile nonguvernamentale.

       Realistii vor critica vehement prezentarea simplista a modelului lor, iar Keohane va admite în anii `80 ca modelul sau al interdependentei complexe nu reprezinta o alternativa viabila la realism.

       El defineste conceptul de institutionalism neoliberal sau realism structural modificat, care se bazeaza pe ideea utilitatii functionale a „regimurilor” –principii, reguli, norme în jurul carora asteptarile si comportamentele statelor converg într-un domeniu-cheie dat- care afirma intereseul propriu rational si pe termen lung al statelor în perpetuarea colaborarii, în ciuda schimburilr petrecute în echilibrul de putere.

              David Mitrany

       Contributia lui Mitrany la studiul integrarii este dezvoltarea a ceea ce el numeste, abordarea „functional-sociologica”, opusa celei „politico- constitutionale”. El considera ca procesul de integrare ar trebui sa înceapa prin abordarea unor probleme transnatioanale specifice- chestiunea bolilor, de exemplu- iar succesul acestor aranjamente „functionale” ar conduce în continuare la eforturi pentru repetarea expeientei într-un proces tot mai larg.

       Conceptul de „sistem de pace operational” este definit ca o pace care se elaboreaza, o securitate sociala luata în sensul sau cel mai larg”

       Abordarea functionalista poate fi astfel rezumata: „Loialitatea individului fata de statul natiune poate fi diminuata prin experienta cooperarii internationale pozitive; organizarea internationala structurata în conformitate cu necesitatile poate creste bunastarea individuala peste nivelul obtinut în cadrul statului. Îndivizii si grupurile pot sa înceapa sa învete beneficiile cooperarii...creând interdependente si subminând cele mai importante baze ale statului-natiune”.

              John Ruggie

       Multilateralismul este o forma institutionala generica a vietii moderne internationale care apare când statele se conduc în relatiile internationale conform anumitr principii sau standarde. Aceste standarde cuprind trei caracteristici:

1. nediscriminare- statele trebuie sa îsi îndeplineasca obligatiile stabilite în tratate fara riscuri sau derogari bazate pe alianbte sau pe idiosincrazii legate de circumstante întâmplatoare sau pe gradul în care este perceputa implicarea intereselor nationale

2. indivizibilitatea- statelor li se cere sa-si îndeplineasca obligatiile fata de celelalte stae prin intermediul unui acord de securitate colectiva

3. continuitate în timp- participara comuna trebuie sa se desfasoare pe o perioada extinsa de timp, astfel ajungând sa fie afirmata si sa devina baza pentru anticipari asupra functionarii pe termen lung a colectivului

       Ruggie descrie sistemul de la Bretton Woods ca un liberalism încorporat a carui esenta era sa creeze o forma de multilateralism compatibila cu cerintele stabilitatii interne, si care urma sa fie aplicat si interventionismului intern.

              Alexander Wendt

       Constructivismul este o teorie structurala a sistemului international care face urmatoarele afirmatii esentiale:

1. statele sunt principalele unitati de analiza pentru teoria politica internationala

2. structurile cheie din interiorul statelor sunt mai curând intersubiective decât materiale 3. identitatile si interesele de stat sunt în mare parte construite mai degraba de aceste

structuri sociale, decât date în mod exogen sistemului de natura umane sau de politicile interne

              Postmodernismul

              Richard Ashley

       El considera putereao retea de practici disciplinare care ne ajuta sa ne constituim identitate. Puterea este situata în „mircrorelatiile „ care constituie retele de putere si poate fi exercitata atât „de jos” cât si „de sus”.

       Ashley se limiteaza la a explora complicitatea teoriei internationale cu probleme pe care se pretinde ca încearca sa le rezolve. Aceasta este strategia „lecturii” deconstructiviste a realismului în relatiile internationale, în special viziunea neorealista. El ne îndeamna sa le citim ca pe încercari de a sustine statul suveran din punct de vedere teritorial ca depozitar al comunitatii publice care ne delimiteaza domeniul libertatii si ne structureaza identitatea ca membri a unor comunitati nationale distincte.

              Robert B.J. Walker

       Lumea relatiilor internationale este în primul rând una conceptuala- o lume a sensurilor- în care actiunea este filtrata si posibila datorita proceselor institutionalizate de interpretare pe baza carora sunt initiate alte actiuni în lumea reala.

       Metoda practicilor discursive reliefeaza constructia discursiva a realitatii. Limbajul este considerat ca parte dintr-un sistem care creeaza subiecte, obiecte si lumi. Indivizii si grupurile nu „exista” în nici un fel semnificativ independent de constructia lor lingvistica.

       „Principiul suveranitatii statului este mai putin o cerinta legala abstracta si mai mult o practica politica exceptional de densa. El rezolva raportul dintre unitate si diversitate, dintre intern si extern, si dintre spatiu si timp. Realizeaza acest lucru apelând la practicile filosofic, teologice si culturale ale unei anumite civilizatii istorice, conduse de nevoia de a întelege si a controla acele momente de autonomie care s-au dezvoltat în tranzitiile complexe ale Europei premoderne”. El sustine ca statul suveran nu va disparea atâta vreme cât nu se vr gasi mijloace post-moderne pentru a rezolva contradictiile generate de modernitate.

              Feminismul si studiul relatiilor internationale

              Jean Bethke Elshtain

       Ea este preocupata de procesele psihice care fac posibil razboiul. Ea este preocupata în mod special de felul în care aceste perceptii sunt legate de constructia rolurilor genurilor în societate si de motivele lipsei de interes fata de o astfel de constructie în traditia anglo-americana. Ea descrie doua mituri dominante: „barbatul razboinic” si „femeia, suflet minunat”.

       Studiul ei clasifica femeia în doua categorii : exceptiile feroce- femeia spartana, si majoritatea noncombatanta. În privinta barbatilor, ea îi clasifica în trei categorii : „majoritatea militanta”, „minoritatea pacifista” si „razboinicul milos”. Pentur ca rolurile sunt centrale în alcatuirea identitatii noastre, Elshtain sugereaza ca relatiile dintre barbati si femei nu pot fi reconstruite, daca nu ne reconsideram gândirea despre razboi. Ea accentueaza nevoia de a

construi imagini alternative ale cetateniei pentru a sestabiliza miturile care ajuta la perpetuarea razboiului.

              Cynthia Enloe

       Ea analizeaza rolul femeii în scene diferite ale unei politici internationale privite prin prisma diferentelor de gen :

turismul- imaginea feminina este cea care ajuta la dezvoltarea turismului internasional, ea fiind esentiala pentru bunul mers al economiei mondiale

nationalismul- ea afirma ca afirmarea principiului autodeterminarii nu afecteaza autoritatea patriarhala a barbatului, iar de multe ori, nationalismul militarizat poate privilegia barbatii

bazele militare- femeia, în calitatea sa de sotii, prietene, prostituate, amfitrioane au aigurat creearea unor comunitati militare echilibrate si au ajutat la stabilizarea vietii personalului militar

diplomatia- în calitate de amfitrioane, femeile au ajutat la creearea unui mediu propice diplomatiei

munca în agricultura, industria textila, servicii- desi femeia este vazuta în calitate de consumatoare, ea joaca un rol foarte important în cadrul acestor industrii, în calitate de mâna de lucru

în lumea coloniala- femeia este o „forta civilizatoare” în calitate de învatatoare si asistente medicale

       Ea afirma ca analstii relatiilor internationale : „substimeaza cantitatea si varietatea tipurilor de putere care actioneaz în orice situatie interstatala si fac greseala de a presupune ca intriga situatiei este mult mai simpla si unidirectionala decât ar putea fi în realitate. A lua în serios experientele si ractiile oamenilor care traiesc discret sa margine sau jos ste una dintre cele mai exacte metde de a le estima.

              J.Ann Tickner

       Ea descrie existenta a trei neîntelegeri ce se regasesc în domeniul studiului relatiilor internationale:

Prima se bazeaza pe perceptia falsa ca feministe sunt interesate numai de aspectele antimasculine.

Numeroase feministe nu pot decât sa atace modurile de conceptualizare a cadrului de gândire centrat pe experienta masculina în relatiile internationale

O a treia sursa rezida în suspiciunea cu care feministele privesc modul în care majoritatea cercetatorilor în domeniu se angajeaza în teorie. Aceasta este un produs al iluminismului, care, considera Tickner, a fost un produs puternic legat de gen, datorat atributelor masculine care apreciaza utilizarea ratiunii neute, autonome în întelegerea si evaluarea lumii sociale