RELAŢIE SOCIALĂ

RELAŢIE SOCIALĂ (lat. relatio, "ducere repetată"), legătură, conexiune, raport întreunităţi sociale, indiferent de structura acestora. în ordine istorică, E. de Roberty(1843-1915) este primul sociolog care a pusla baza teoriei sale ideea că fenomenele sociale sau supraorganice sînt manifestarea interacţiunii intercerebrale, aşa cum fenomeneleorganice sînt rezultatul interacţiunii inter şi intracelulare, iar fenomenele fizico-chimicesunt produsul interacţiunii inter şi intramoleculare. (ta Sociologie, 1876). Din această axiomă, numită de E. de Roberty, ipoteza biosocială, se deduce că r. reciproce între "mentalul" individual generează forme sociale (de gîndira, reprezentare şi acţiune) care devin independente de indivizii propriuzişi. De aceea E. de Roberty susţine că fenomenele sociale nu pot fi explicate prin cauze psihologice ci, exact invers, psihologia individuală are determinanţii principali în sfera biosocială. Este premisa de la care va pleca şi S. Freud — influenţat de neopozitivismul iui E. de Roberty: în analiza psihopatologiei lumii contemporane. Continuatori ai lui E. de Roberty: A. Espinas, E. Durkheim şi D. Drăghicescu (Du role de l'individu dans le determinisme social, 1906). Acesta din urmă stabileşte o corelaţie teoretică directă între intensitatea r. intermentale şi facultatea de inovare a unei societăţi (sau: densitatea comunicării stimulează creativitatea). Ch.H. Cooley continuă linia Roberty, plecand însă de la premise diferite în analiza r.s, din grupurile primare şi secundare. Astfel Ch.H. Cooley numeşte r. primare relaţii care implică personalitatea integrală a persoanei (rmamăcopilmamăcopil, soţ-soţie,) şl r. secundare cele care sunt strict limitate la un exerciţiu social parţial (r. vînzător-cumpărător etc.) (Ch.H.Cooley, Human Nature and the Social Order, 1902). Relevarea importanţei interacţiunii pentru constituirea fenomenelor sociale a generat o lărgire şi o specializare a conceptului de r.s. Ca majoritatea conceptelor sociologice r.s. are o semnificaţie paradigmatică, respectiv definiţia conceptului depinde de modelul teoretic în care este formulată, în studiul r.s., şcoala formală germană este cea care a imprimat notele definitorii acestui concept. G. Simmel (1858-1918) este principalul iniţiator al acestei şcoli de sociologie relaţională (Beziehungs Soziologie). Simmel consideră că există un număr de r.s. care trebuie studiate în forma lor, indiferent de contextul social-istoric în care apar, iar aceste r.s. (dominaţie, subordonare, rudenie, comunicare etc.) constituie nucleul domeniului de studiu al sociologiei (Sociologie, 1908). Pe aceeaşi linie, F. Tonnies consideră că există două tipuri principale de forme sociale — comunitatea şi societatea —- născute din aglutinarea a două forme fundamentale de r.s., similare cu r.s. de solidaritate mecanică şi solidaritate organică propuse mai tarziu deE. Durkheim. Principalul teoretician al Şcolii formale este Leopold von Wiese, care dezvoltăsistematic concepţia lui G. Simmel. L. von Wiese clasifică r.s. în: a. r. Interindividua eşi b. r. între grupuri. R. Interindividuale sînt: a. îndreptate spre altul (contact, apropiere,adaptare, combinare şi uniune); b. r. în comparaţie cu altul (concurenţă, opoziţie şiconflict); o. r. mixte, în parte de orientare spre, în parte de distanţare de altul. R. între grupurisînt de fapt procese sociale constituite, supraindividuale, care nu pot fi reduse la r. interindividuale.Acestea au mai multe forme: a. procese de diferenţiere (mobilitatea socială, dominaţia, stratificarea, selecţia, individualizarea); b. procese de integrare (unifor-mizarea, stabilizarea, socializarea); c, procese da destrucţie socială (exploatarea, favoritismul, corupţia, radicalizarea etc); d. procesele de modificare şi construcţie (instituţionaiizarea, profesionalizarea etc).

Fiecare din aceste grupe se împarte în mai multe subgrupe care conduc împreună la untablou cuprinzînd circa 650 de tipuri de r.s, (L von Wiese, Ailgemeine Soiiologle, 1924). înperioada interbelică, şcoala formală a pierdut din importanţă, datorită in primul rlnd caracterului său prea abstract. O parte din ideile acestei şcoli au fost preluate în psihologiagrupurilor mici (r. face to face) şi în analiza sociologică structurală. După 1960, studiul r.s.la nivel interindividual a fost resuscitat prin curentul intaracţionismului simbolic, dar dedata aceasta nu ca formă a generării de social, ci ca modalitate de trăire socială. V. agent social, dinamica grupului, interacţiune, grup social, reţea. A.T.

Bibliografie

Norbert Sillamy, Dictionar de psihologie, Ed Univers Enciclopedic, Bucureesti 1998

Simona Marica, Introducere in Psihologia sociala, Editura Fundatiei România de Mâine, 2008