3

Relația dintre socializare și conformism social

Socializare este un proces foarte complex, ce presupune multiple interacțiuni între individ, în

calitate de socializat și societate, în calitate de socializator. Din perspectiva societății, socializarea este

procesul de patrundere a noi indivizi într-un mod organizat de viața și într-o tradiție culturală stabilită.

Din perspectiva individului, socializarea este un proces prin care animalul uman devine ființă umană

și dobândește un sine.

Socializare începe din copilărie, continuă de-a lungul vieții oamenilor și constă în învățarea

modului de viață din societate și din grupurile din care face parte individul. Prin procesul de

socializare, societatea exercită o putere considerabilă asupra noilor membri pe care îi învață cum ar

trebui să se comporte. În formarea comportamentului intervin două influențe puternice: ereditatea și

mediul social. Adepții influenței “natural” susțin: comportamentul uman este produsul eredității

persoanei, ereditate cu care este înzestrat la naștere și care se află în afara controlului uman. Conforma

cestui punct de vedere multe dintre caracteristicile, abilitățile și trăsăturile de personalitate sunt dictate

de “echipamentul” nostru biologic, de inteligență înnăscută, de structura hormonală.

Socializarea poate fi definită ca un proces de comunicare interactivă a valorilor, normelor și

metodelor de comportament specifice unui grup sau unei societăți, desfășurat în evoluția individului pe

parcursul întregii sale vieți. Socializarea este realizată în modalități diferite, de oameni diferiți și într-o

varietate de contexte sociale. Socializarea poate fi deliberată sau neintenționată, formală sau

informală. Socializarea poate fi facută în beneficial celui ce urmează a fi socializat sau în beneficiul

socializatorului; deci cele două interese pot fi compatibile sau opuse. Ca urmare, socializarea poate

decurge lin, proces în care credințele, valorile și normele societății sunt internalizate de către individ în

așa mod încît aderența la acestea pare a fi din propria inițiativă. Dar socializarea poate fi aspră sau

chiar brutal, fiind marcată de discontinuități.

Ființa umană percepe influențele mediului în raport cu modul propriu de gîndire și de acțiune.

Ea are, totodată disponibilitatea de a-și structura comportamentul conform cerințelor sociale. Procesul

socializării îl formează pe individ pentru stimuli sociali și îi dezvoltă deprinderile și conștiinta

asumării obligațiilor sociale. Transmiterea normelor, tradițiilor, valorilor, concepțiilor sau a

modurilor de viață de către grup sau de către societate urmărește integrarea individului în structurile cu

o conduită adecvată scopurilor sociale fundamentale, adică asigurarea ordinii și stabilității sociale.

Socializarea nu obligă pe indivizi la o asimilare mecanică a normelor și valorilor, ci ea îi

determină la o readaptare continuă în funcție de condițiile specifice de diferențiere socială. Individul

este pregătit astfel ca ființă socială cooperantă și participantă. Prin socializare omul se “califică să fie

om”. Prin socializare, insul devine conștient de sine însuși, devine o persoană capabilă de cunoaștere.

Asadar, socializarea este procesul prin care individul deprinde, treptat, prin interacțiune cu alți

semeni și participare la viața socialș, normele, valorile, gândirea și cunoștintele unei anumite culturi în

4

care s-a nascut. Socializarea este un proces activ și o formă de “programare culturală” a individului,

materializată printr-o serie de finalități de ordin psihic, social și cultural.

Finalitatea psihică - constă în dezvoltarea, la copil, a trăsăturilor psihice constante prin care el

percepe sinele său, propria identitate în raport cu ceilalți semeni. Finalitatea sociala - înseamnă

formarea deprinderilor de exercitare corectă a status-urilor și a rolurilor sociale necesare în integrarea

socială, ținănd cont de faptul că acestea se schimbă odată cu vîrsta, condiția socială, profesia.

Finalitatea culturală - se referă la asimilarea simbolurilor, a limbajului și a valorilor mediului de

viață, a unui model cultural. În urma procesului de socializare, individul tinde să atingă, conștient sau

nu, un anumit tip de personalitate propriu societății în care trăiește.

Influența socială sugerează mai multe efecte pe care un individ sau un grup le au asupra altui

individ sau grup. Aceste efecte se dezvoltă doar pentru unele dintre interacțiuni și depind în mare

măsură de maniera în care comportamentul unei persoane determina comportamentul altei persoane.

Procesul influentei sociale poate fi întâlnit atît la nivel individual, cît și la nivel grupal sau

macrosocial, unde, de fapt, oferă masura schimbării sociale. O bună parte din vreme, studiul

psihologiei sociale s-a ocupat numai de influența socială, considerîndu-se că aceasta înglobează

totalitatea interacțiunilor individului cu grupul. Ulterior, aceastaă accepțiune s-a modificat, psihologia

socială contemporană operînd cu perspectiva propusă de Germain de Montmollin (1977), care

restrînge sfera influenței sociale la ansamblul modificărilor, judecăților, opiniilor, comportamentelor,

valorilor, modelelor de viață intervenite ca urmare a interacțiunii cu un individ sau cu un grup.

Influența socială definește orice acțiune exercitată de o persoană sau un grup social orientată

spre modificarea opțiunilor și manifestărilor unei alte persoane. De regulă, ea este asociată cu

domeniul relațiilor de putere și control social, de care se deosebește totuși, întrucăt nu apelează la

constrangere, ci la persuasiune, manipulare, învățare socială sau comunicare. Atunci cînd ea se

realizează în grupul social și indivizii pe care îi include, influența socială este asociată cu procesele și

fenomenele de grup, indeosebi cele care vizează conformismul, conducerea, climatul psihosocial etc.

Conformismul, definit de către Hollander și Willis ca fiind un „comportament desfășurat cu

intenția de a îndeplini expectanțele normative ale grupului așa cum sunt ele percepute de către

individ”, este un fenomen de grup des întîlnit în viața de zi cu zi, dar foarte greu de pus în evidență și

de măsurat.

În vorbirea curentă, termenul de conformism are o sferă mai largă decît în psihosociologie

unde el vizează, în principal, presiunile exercitate de grup asupra membrilor săi pentru a respecta

normele. Deși rareori presiunea grupului este transmisă individului în mod explicit, ea există și îl

forțează pe acesta să se alinieze opiniilor și comportamentelor stipulate de normele de grup.

În ultimul timp, psihologia sociala experimentală a pus un accent mai mare pe așa-numitul

„conformism de mișcare” denumit astfel întrucît desemnează mișcarea (schimbarea) ce are loc în

5

comportamentul individului de la propria poziție spre poziția sursei de influență. Primele cercetări

experimentale care au dovedit faptul că prezența altor indivizi influențează modul în care reacționăm

și chiar formulăm judecăți, opinii, au fost realizate de către psihologul M. Sherif in anul 1936.

Peste nici două decenii (1951), Solomon Asch demonstrează faptul că susținerea unanimă de

către grup a unei judecăți în total dezacord cu realitatea îl determina pe subiect să își abandoneze

propria judecată și să adere, cel puțin la nivel manifest, la norma colectivă.

Reținem atenția asupra faptului că o asemenea influență a majorității asupra individului este

vizibilă doar la nivel manifest, fapt constatat chiar de către Asch, care se intreabă: există cu adevărat

un acord intim al subiectului cu răspunsurile eronate ale celorlalți membri ai grupului? În realitate

există un anumit decalaj între comportamentul public al subiecților și atitudinile lor private,

neexprimate. Acest decalaj a constituit și subiectul unor cercetări experimentale ulterioare care, printre

altele, au evidențiat și existența unor niveluri ale influenței sociale. În acest sens, meritul principal

revine psihologului american Leon Festinger care a surprins condițiile care determină conformismul

public de cele care conduc la acceptarea privată. Conform opiniei sale, atracția pe care o resimte

individul față de grup hotărăște cuantumul influenței la nivel privat. Cu cît individul este mai atras

de grupul de apartenență (și atracția depinde de recompensele oferite de grup membrilor pentru

acceptarea normelor), cu atît schimbarea privată a atitudinii va fi mai semnificativă. Acest efect este

mediat de dorința persoanei de a menține o relație pozitivă cu ceilalți membri ai grupului. Dimpotrivă,

grupurile care folosesc pedeapsa ori amenințarea cu pedeapsă pentru a-i face pe membri să respecte

normele obțin complezența (complianța), dar nu acceptare privată. Prin susținerea acestei teze,

Festinger dorea să sublinieze importanța atracției pe care un individ o resimte față de grup și a dorinței

acestuia de a-și păstra calitatea de membru al grupului.

Herbert Kelman contestă însă ideea lui Festinger despre rolul atracției în influența privata și,

pentru a aduce argumente în sprijinul poziției adoptate, el realizează o clasificare a tipurilor de

conformism (influența socială):

complezența (complianța) care, în opinia sa, era echivalentă cu o influența, manifestă și apare ca

urmare a dorinței individului de a obține reacții favorabile de la ceilalți membri ai grupului. Aceasta

este o formă superficială de conformism întrucît ea constă în adoptarea de către individ a opiniei

majorității pentru a evita respingerea sau pentru a dobîndi recompense de tipul acceptării sau al

aprobării sociale. Caracteristica complianței este că modelarea comportamentului nu durează mai mult

decît durează situația care o impune. Odata ce „agentii” de influenta nu mai sunt prezenti, individul va

înceta să se conformeze;

identificarea apare atunci cînd individul se conformează la anumite momente de timp și în

anumite moduri, deoarece acest fapt face parte dintr-o serie de relații generale pe care încearcă să le

păstreze (este astfel o conformare la comportamentul cerut de rol și de contextul situațional respectiv).

6

De aceea, se poate spune că identificarea este singura dintre cele trei forme de conformism care are la

bază atracția și, ca atare, ar fi trebuit să implice o acceptare privată. Totuși, Kelman refuză această

ipoteză și afirmă că, întrucît identificarea presupune continuitatea unei relații satisfăcătoare, ea nu

poate duce decît tot la complezență;

interiorizarea este singura formă de influență socială care determină o acceptare privată, pe lîngă

complezență. Ea corespunde unei situații în care individul acceptă influența, întrucît comportamentul

indus este congruent cu sistemul său de valori. În cadrul acestui tip de conformism, comportamentul

specific este posibil să dureze mult mai mult timp decît o cere situația concretă, deoarece individul l-a

adoptat pentru sine, făcîndu-l să devină parte a sistemului său de valori.

O variantă moderna a concepției lui Kelman, dezvoltată în domeniul schimbării de atitudine și

care argumentează impactul slab al grupului, o realizează Petty și Cacioppo, autorii așa-numitului

model al probabilității de elaborare. Prezentînd opiniile acestora, Stefan Boncu subliniază că cei doi

autori sugerează că schimbarea de atitudine poate rezulta din două strategii diferite de procesare a

mesajelor persuasive: calea centrală și calea periferică. Procesarea centrală presupune evaluarea

activă și integrarea informațiilor relevante permițînd astfel „cîntărirea” de către individ a argumentelor

prezentate de către sursă (grup). Ca atare, ea va conduce la o schimbare însemnată a atitudinii cînd

argumentele sunt puternice și la o schimbare nesemnificativă – sau chiar la un efect bumerang – atunci

cînd argumentele sunt slabe. Dimpotrivă, procesarea periferică nu implică un efort cognitiv deosebit

și, în acest caz, schimbarea de atitudine va depinde de prezența sau absența stimulilor din situație (de

exemplu, anumite particularități ale sursei sau ale mesajului). Concluzia autorilor este că schimbarea

de atitudine mediată de grup nu are consistență, fiind superficială și de scurtă durată, opinie care aduce

un argument în plus cercetătorilor din domeniul influenței minoritare. Aceștia din urmp, mai cu seamă

Serge Moscovici, bine cunoscut pentru cercetările sale in acest domeniu, susțin că majoritătile obțin

mai curînd complezență, în timp ce minoritățile obțin preponderent conversiune (acceptare privată sau,

cu denumirea folosită de Moscovici, influență latentă).

În consecință, potrivit concepției lui Moscovici, orice sursă – fie ea lipsită de putere, autoritate,

prestigiu, credibilitate, o sursa minoritară sau provenind dintr-un out-grup – poate obține influență.

Aceasta influență nu se bazeaza pe dependența informațională sau normativă, ci pe conflictul social

apărut între sursă și țintă din cauza diferenței de opinie. Conflictul exterior aduce cu sine un conflict

interior, iar ținta este motivată să le rezolve pe ambele pentru a instaura consensul social și pentru a

obține confortul psihic. În această optică, influența devine un proces de negociere, depinzînd de stilul

de creare a conflictului și de reducere a lui adoptat de sursă. Se înțelege ca în tot acest proces de

influențare – în cazul de mai sus, de negociere – un rol deosebit revine liderului și, respectiv, actului

conducerii.

7

O trăsătură evidentă a societăților umane este aceea că toți, sau cel puțin majoritatea membrilor

grupurilor social, dovedesc remarcabile similarități ale comportamentelor, ceea ce înseamnă că, într-un

fel sau altul, grupul exercită presiuni către uniformitate. Dar uniformitatea și conformismul, deși

sunt în relație, nu sunt identice. Uniformitatea este o stare a grupului observabilă la un moment dat, iar

conformismul este rezultatul unui proces ulterior acestei stări, care implică faptul că indivizii și-au

modificat felul lor de a acționa, de a vorbi sau de a gîndi, prin armonizare cu ceilalți indivizi.

Conformismul este o formă de influență socială, care constă în schimbări atitudinale sau

comportamentale, determinate de preluarea voluntară a poziției susținute de majoritatea membrilor

grupului de apartenență. Pentru a-și satisface nevoile de securitate și de afiliere, indivizii acceptă să

renunțe la o parte din libertatea proprie și adoptă anumite norme și reguli specifice mediului în care

trăiesc, situație reflectată în gradul de conformare manifestat de individ. Cînd indivizii interacționează

cu ceilalți membri ai grupului, se generează presiunea către uniformitate, și fiecare membru tinde să se

comporte în conformitate cu modelul general propus de ceilalți membri ai grupului.

Festinger (1950) a identificat două surse majore ale presiunii către uniformitate, și anume

realitatea socială și locomoția grupurilor. El a indicat că atunci cînd un individ nu are un obiectiv de

bază pentru a determina validitatea credințelor sale, el este dependent de realitatea socială, realitate

care se referă la consensul judecăților între membrii ai căror judecăți le respectă, pentru a stabili

încrederea în credințele sale. Lipsa de înțelegere printre membrii unui grup oferă o bază instabilă

pentru credințele care depind de suportul social, și din acest motiv apar forțe pentru producerea

uniformității. Presiunea către uniformitate a membrilor grupului poate apărea și pentru că o asemenea

uniformitate este de dorit sau necesară pentru ca grupul să se deplaseze către anumite scopuri dorite de

membrii grupului, dar care nu pot fi atinse decît prin eforturile comune depuse de membrii grupului.

Un individ care nu se conformează scopului comun al grupului, poate împiedica atingerea acestuia,

sau poate fi exclus din grup.

Desi în accepțiunea uzuală, termenul are uneori conotații negative, în cele mai multe cazuri, el

are o funcție foarte importantă, aceea de a stabili ordinea și stabilitatea în interacțiunile cu ceilalți. O

alta precizare care trebuie facută neapărat este legată de distincția dintre conformism și imitație. Cîțiva

dintre primii sociologi, printre care Bagehot, Durkheim și Tarde, au văzut în conceptul de imitație

singura explicație pentru totalitatea comportamentelor conformist.

Unul dintre fondatorii psihosociologiei, Gabriel Tarde considera ca imitația este elementul

esențial al vietii sociale. După el există “imitația tradiție”, care lega generațiile între ele, și “imitație

modă”, care constituia liantul indivizilor din aceeași generație.

Din nefericire, termenul de imitație face doar să numească un fapt care poate fi observat de

toată lumea, și anume comportamentul unui individ este modelat după comportamentul altuia. Imitația

este un comportament ce se aseamănă comportamentului altei persoane. Nimeni nu imită fără încetare;

8

unii imită mai mult decît alții, sau imită mai mult unele comportamente. Imitația este o tendință

generală (Shivers,1980), ea se aseamănă celorlalte expresii comportamentale deoarece încorporează

procese psihologice de bază precum motivația, percepția, învățarea. Actul imitației trezește percepții

interpersonale prin care se recunoaște că acel comportament care este imitat tinde să satisfacă unele

dorință ale imitatorului. Comportamentul imitativ este mai probabil să apară în acele condiții sociale

unde sunt dorite anumite abilități sau caracteristici comportamentale. În ceea ce privește relațiile

interpersonale, este mai probabil că un individ să imite pe altul atunci cînd percepe la acesta calități de

superioritate, ca și atitudini care reflectaă similaritate cu cel pe care îl va lua ca model.

O întrebare care apare în legatură cu conformismul este dacă modificarea comportamentului

este de durată, dacă este interiorizată, sau este doar efectul unei influențe sociale tranzitorii. Persistă

conformismul dincolo de situația în care s-a produs, sau nu? Aceste chestiuni au fost revizuite de

Allen (1965), care a sugerat patru combinații posibile de conformism: conformism public și acceptare

privată, conformism public și neacceptare private, nonconformism public și neacceptare privata, și

nonconformism public și acceptare privată. În două cazuri există corespondență între raspunsul public

și cel privat, în celelalte două există discrepanțe.

Cazul de conformism public și neacceptare privată constituie ceea ce literatura de specialitate

americană numește complezență.

În legatură cu sensurile conformismului, Charles Kiesler a stabilit existența a trei sensuri. În

primul rînd, mai ales în psihologia simțului comun, conformismul este văzut ca o trăsătura de

personalitate. Această expresie a apărut și în unele studii de psihosociologie, deși această concepție

implică anumite responsabilități. A admite existența conformismului ca o trăsătura de personalitate,

înseamnă a admite că o persoană care se conformează, se va conforma întotdeauna, indiferent de

situație. Apoi conformismul este considerat ca o schimbare cognitivă sau atitudinală, și în ultimul rînd,

conformismul este asociat cu respectarea normelor.

9

Bibilografie

1. http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Influenta-sociala-si-conformis11.php

2. https://www.scribd.com/doc/79823476/Socializare

3. http://psihologiesociala.uv.ro/?file=psihologie-sociala/influenta-sociala-si-conformismul