Ministerul Educatiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat “Alecu Russo”,din Balti

Facultatea de Drept si Stiinte Sociale,Specialitatea Drept

REFERAT

“Dimensiunile etice si juridice ale eutanasiei”

Studenta Gr.DR43Z: Rosca Mihaela,

Dr., conf. univ.: Cojocaru Igor.

Balti ,2014

Plan

1. Terminologia si definitia Eutanasiei.

2. Scurt istoric- Dimensiunea Eutanasiei(etica si juridica).

Concluzie

Bibliografie

1. Terminologia si definitia Eutanasiei.

Cuvintul “eutanasie” este compus din doua cuvinte grecesti –eu si thanatos si,literal

vorbind, inseamna “O MOARTE BUNA”. De aici se iveste intrebarea “oare este o moarte buna

euthanasia?”,din ce punct de vedere constatam acest fapt. Oare luind viata unui om nevinovat ii

oferim o moarte buna?,eu cred ca nimeni nu poate sti asta fiindca nimeni nu stie ce se intimpla

dupa moarte.

Astazi prin “eutanasie” se intelege, in general, metoda de provocare a unei morti usoare-o

omorire din compasiune a unei persoane, determinarea sfirsitului vietii unei persoane de dragul

acesteia, pentru a-i curma o suferinta incurabila.In aceasta concepti sint implicate doua trasaturi

importante ale actelor de eutanasie. Mai intii, eutanasia presupune a lua in mod deliberat viata

cuiva, in al doilea rind, acest lucru se face de dragul persoanei careia i se ia viata:cazul tipic este

cind acesta sufera de o boala incurabila sau aflata in stadiul ultim. Aceste doua forme fac ca

euthanasia sa se deosebeasca de aproape toate celelalte forme prin care se ia viata cuiva.

Caracteristicile care definesc eutanasia sunt:

- Obiectivul primar din partea celui care o practică este să extirpe suferinţa producând

moartea bolnavului. În acest sens nu este eutanasie aplicarea unui tratament medical necesar

pentru alinarea durerii, chiar dacă ar avea ca efect secundar şi nu voit scurtarea vieţii bolnavului.

- Administrarea de substanţe toxice mortale sau neacordarea asistenţei medicale datorate.

- Căutarea morţii altuia, nu a morţii proprii. Suicidul nu se consideră formă specială sau

autonomă de eutanasie.

- Cererea făcută de cel care intenţionează să moară. Ajutorul sau cooperează la suicid

sunt considerate forme de eutanasie.

Eutanasia se situează deci atât la nivelul intenţiilor cât şi la cel al metodelor folosite. De

aceea distingem mai multe forme de eutanasie.

Din punctul de vedere al celui care o practică, se face distincţie între:

a) Eutanasia activă (pozitivă sau directă): când medicul, sau altul care intervine prin el în

mod direct pentru a procura moartea unui pacient; este uciderea intenţionată a unei persoane,

prin acele gesturi, acte, care îi determină moartea, care nu s-ar produce fără efectuarea lor.

b) Eutanasia pasivă (negativă sau indirectă): este uciderea unei persoane prin neaplicarea

unui tratament care ar putea să-i salveze viaţa. Are loc atunci când nu se folosesc mijloacele

disponibile, iar această omitere duce la moarte, care n-ar avea loc sau ar fi amânată dacă ele ar fi

fost folosite.

Această ultimă distincţie este mai controversată. Este clar că prima – eutanasia activă –

este o adevărată formă de ucidere, dar în cazul în care moartea ar proveni de la actele de

omisiune (delăsarea sau abţinerea de la numite îngrijiri), ea ar trebui foarte simplu asemănată –

se spune – cu un deces din cauze naturale. Aici însă este un adevărat sofism, care ignoră faptul

că omul poate face un rău şi doar abţinându-se de la împlinirea unei datorii: un medic care s-ar

abţine de a-i da hrana necesară unui pacient internat pentru o intervenţie de rutină ar fi urmărit

penal pentru omucidere voluntară. De aici se vede clar că un act de eutanasie poate proveni atât

dintr-un comportament activ cât şi dintr-o conduită pasivă.

Din punctul de vedere a celui care o primeşte se distinge între:

a) Eutanasia voluntară: când cererea morţii este exprimată în mod clar şi repetat de

pacient, în timpul sau înainte de apariţia suferinţei.

b) Eutanasia nonvoluntară: când cererea morţii nu există pentru că bolnavul este

incapabil să o facă, şi persoanele care au în grijă un pacient presupun că, dacă el ar putea să se

exprime, ar cere-o.

c) Eutanasia involuntară: atunci când cererea nu există şi decizia este luată de alţii

considerând un bine superior cu caracter utilitarist şi colectiv; este practicată împotriva voinţei

exprese a pacientului.

În plus se vorbeşte despre eutanasia „eugenică”, eutanasia „colectivistă”,

„criminologică”, „experimentală”, „solidaristică”. De asemenea despre eutanaisa perinatală,

agonică, psihică, socială, după cum se aplică: nounăscuţilor diformi sau cu deficienţe, bolnavilor

terminali, pacienţilor cu leziuni celebrale ireversibile, bătrânilor sau altor persoane considerate

neproductive pentru societate sau o povară pentru comunitate.

Eutanasia se opune distanasiei sau înverşunării terapeutice, care indică în schimb

recurgerea la intervenţii medicale de prelungire a vieţii fără respect faţă de demnitatea

pacientului.

Apropiat de eutanasie, deşi distinct de ea, este suicidul medical asistat – physician

assisted suicide sau eufemistic spus: p.a.s. –  în care moartea este consecinţa directă a unui act

suicid al pacientului, dar consiliat şi/sau ajutat de un medic. În suicidul eutanasic în schimb

persoana este aceea care alege mijloacele şi se privează pe sine de viaţă, fără intervenţia

medicului.

2. Scurt istoric- dimensiunea etica si juridical a eutanasiei.

Începând cu anii 1970, mai întâi în ţările mai dezvoltate ale lumii, s-a răspândit o

campanie insistentă în favoarea eutanasiei, înţeleasă ca acţiune sau omisiune care prin natura sa

şi în intenţiile sale provoacă întreruperea vieţii bolnavului grav sau chiar şi a copilului nenăscut

cu malformaţii. Motivul care se invocă de obicei este acela că trebuie scutit pacientul de

suferinţe definite inutile.

În lumea antică. În antichitate era prezentă aşa-zisa eutanasie socială, în sensul că

societatea suprima sau lăsa la voia sorţii persoanele care erau o greutate pentru ea. Această

practică este atestată la Sparta, în lumea romană, dar şi în culturile arhaice (ca de exemplu la

populaţiile de canibali din insula Sumatra). Popoarele primitive ucideau sau abandonau la voia

sorţii pe toţi cei care – în condiţii de viaţă foarte dură – nu reuşeau să reziste în lupta pentru

supravieţuire.

În lumea greacă amintim un text din Platon care, confruntând arta medicală cu cea

juridică, scria: „Atunci, împreună cu această artă judiciară, vei codifica în statul nostru şi

medicina în forma dată de noi? Astfel, între cetăţenii tăi, ele (aceste arte) se vor îngriji de cei

care sunt în mod natural sănătoşi la trup şi la suflet. Cât priveşte pe cei care nu sunt, medicii vor

lăsa să moară pe cel care este bolnav fizic, iar judecătorii vor face să fie ucis cel care are sufletul

în mod natural rău şi nevindecabil”. Pe de altă parte, acelaşi Platon se exprimă în termeni clari

împotriva suicidului, chiar dacă pare să admită unele excepţii: privându-se în mod violent de

soarta încredinţată lui de destin, şi, fără ca statul să-i fi poruncit moartea pentru a-l pedepsi, nici

constrâns de vreo nenorocire groaznică şi inevitabilă care să se fi abătut asupra lui, nici lovit de

vreo infamie ireparabilă care să-i facă viaţa insuportabilă, dar din cauza trândăviei şi nepăsării,

produsă de slăbiciunea spiritului, îşi dă o pedeapsă nedreată (…), mormintele celor care s-au

distrust în acest mod, să fie, în primul rând singure şi nu în comun cu ale celorlalţi, în al doilea

rând să fie înmormântaţi fără onoruri la extremitatea celor douăsprezece părţi ale localităţii, în

locuri neglijate şi fără nume; să nu fie puse coloane sau inscripţii care să arate mormintele lor.

Aristotel, în Etica nicomahică, îl prezintă pe cel care se sinucide ca o persoană care

comite o nedreptate faţă de cetate şi abordează în mod specific şi cazul bolnavilor sau în general

a celui care are de îndurat situaţii de neplăcere, citându-i ca exemplu atunci când vorbeşte despre

virtutea curajului: în schimb a muri pentru a fugi de sărăcie sau de pasiunea amoroasă sau de

ceva dureros nu este un act al unui om curajos, ci mai degrabă a unui om laş; este slăbiciune a

fugi de chin şi cel care se ucide acţionează nu pentru a înfrunta o încercare care să-i aducă faimă,

ci pentru a fugi de un rău.

Cât priveşte rolul medicului în eventualele cazuri de „sinucidere asistată” putem spune că

pe de o parte în practică în mod obişnuit nu era exclus acest tip de acţiune, dar pe de altă

parte Jurământul lui Hipocrate o exclude în mod categoric: „Nu voi da nimănui medicamente

mortale, nici dacă mi se cere, nici nu voi sugera vreodată să se ia”.

Referitor la sinucidere în general sunt diferite poziţii, de la aceea stoicilor care o indicau

ca şi cale de ieşire nu atât din faţa relelor vieţii (aceasta ar fi o laşitate), cât în perspectiva de a fi

constrânşi de a nu mai putea împlini datoriile proprii de oameni curajoşi, până la Cicero care

în Somnium Scipionis (III, 7) scrie astfel: „Tu, o Publius, şi toate persoanele corecte trebuie să

păstraţi viaţa voastră şi nu trebuie să vă îndepărtaţi de ea fără porunca celui care v-a dat-o, pentru

ca să nu păreţi că vă sustrageţi oficiului uman pe care vi l-a stabilit Dumnezeu”.

În Evul Mediu reflecţia asupra virtuţilor etice ale medicului se desfăşoară pe linia dată de

Hipocrate şi Galeniu îmbogăţindu-se cu sugestiile care provin din cultura ebraico-creştină. Şi

tema sinuciderii este abordată în această optică şi, încă de la Părinţii Bisericii, sunt numeroase

luările de poziţie ale celor care îi subliniază absoluta inconciliabilitate cu morala creştină: omul

nu este stăpânul propriei vieţi şi nu poate să dispună de ea după un arbitru absolut. Sfântul Toma

de Aquino exprimă în mod lapidar cele trei motivaţii pentru care sinuciderea este un act ilicit din

punct de vedere moral, atât în perspectiva legii morale naturale cât şi în aceea a legii divine

pozitive. Sinuciderea este absolut ilicită din trei motive. Primul, pentru că prin natura sa orice

fiinţă se iubeşte pe sine însăşi; iar aceasta presupune tendinţa înnăscută de a se păstra pe sine şi

de a rezista pe cât posibil la ceea ce ar putea să ne distrugă. Al doilea, pentru că partea este în

mod esenţial ceva din tot. Ori, fiecare om este parte a societăţii; şi deci este esenţialmente al

colectivităţii. De aceea, ucigându-se aduce o daună societăţii, aşa cum învăţa filozoful. Al treilea,

viaţa este un dar divin, care rămâne în puterea celui care „dă viaţa şi moartea”. De aceea cine se

privează pe sine însuşi de viaţă păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu. Căci numai lui Dumnezeu îi

aparţine judecata asupra vieţii şi a morţii, după cuvintele Scripturii: „Eu sunt cel care fac să

moară şi fac să trăiască”.

Epoca modernă se prezintă cu diferite feţe şi nu se poate reduce la un singur filon de

gândire. Pe de o parte este urmată linia de gândire care vede în sinucidere un act imoral şi contrar

binelui comun al societăţii, pe de altă parte există unii gânditori care dezvoltă poziţii diferite, aşa

cum este de exemplu David Hume. O poziţie clar contrară sinuciderii este exprimată de Emanuel

Kant, pe baza argumentărilor „laice” (în Metafizica obiceiurilor), care se bazează pe necesitatea

de a respecta ordinea morală pe care se fundamentează toate datoriile omului.

Trebuie observat că şi în acest text termenul „eutanasie” este folosit cu referinţă la „o

moarte bună” care nu are nimic în comun cu propunerile actuale de legalizare a eutanasiei, dar se

leagă şi cu ideea unei însoţiri a muribundului în momentul suprem al existenţei sale.

4) În perioada actuală.  În special în secolul al XX-lea, creşte în general problema

eutanasiei, mai ales din cauza eutanasiei „sociale” care este practicată în mod masiv. În 1906,

parlamentul din Ohio a prezentat textul unei legi despre eutanasia la cerere care a fost respins de

Consiliul Superior, iar o lege analogă a fost prezentată în 1936 la Londra de Societatea pentru

Eutanasia Voluntară (apărută în 1935), dar proiectul a fost respins de Camera Lorzilor. În 1938

apare Societatea Americană pentru Eutanasia Voluntară, la New York prin contribuţia

reverndului Charles Potter.

Concluzie

Eutanasia “o moarte buna”.

Analizind aceasta afirmatie am ajuns la concluzia ca dupa parerea mea eutanasia in unele

cazuri totusi ar putea fi admisa si as fi deacord ca in Republica Moldova aceasta sa se practice cu

mentiunile de mai sus –aici exprimindu-ma ca jurist ,dar ca om cu o moralitate inalta si cu

capacitatea de a stabili limitele dintre bine si rau nu cred ca as putea da acordul medicilor sa

eutanasieze on om indiferent imi este drag sau nu.Respectul pentru valoarea vietii umane

formeaza morala eticii filozofic vorbind.

Cei mai multi istorici ai morale occidentale considera ca iudaismul si ascensiunea

crestinismului au condus in mare masura la ideia ca viata umana este sfinta si ca ea nu poate fi

luata intr-un mod deliberat.Potrivit acestei traditii ,a lua viata umana a unei persoane nevinovate

inseamna a uzurpa dreptul lui Dumnezeu de a da si de a lua viata. De asemenea ,potrivit unor

influenti autori crestini,aceasta inseamna a viola legea naturala

Din punct de vedere juridic Eutanasia a fost codificata din cele mai vechi timpuri.(The

Moore-cartea sa Utopia) Asadar ,parlamentul din Olanda a votat, in 28 noiembrie 2000 Legea

eutanasiei: 104 parlamentari au votat pentru,iar 40 s-au pronuntat contra acestei propuneri

legislative.In conformitate cu aceasta lege ,Olanda devine prima tara in lume in care euthanasia

si sinuciderea asistata medical sint reglementate de lege.In Elvetia e permisa acordare ajutorului

in actul de sinucidere daca pacientii sunt maturi,sufera ingrozitor si aceasta este rugamintea lor

insistenta,benevola si constientizata.In Sua,Oregon este unicul stat din federatie unde medicilor

este permisa acordarea ajutorului la sinucidere(din 1994) .In Belgia au loc discutii aprinse si de

lunga durata in privinta legalizarii eutanasiei benevole.In Franta se discuta problema eutanasiei

si legalizarii acesteia.In Republica Moldova eutanasia nu este permisa este catalogata ca

infractiune ,astfel conform Codului penal al Republicii Moldova, art 148, Lipsirea de viata la

dorinta persoanei(Eutanasia) :”lipsirea de viata a persoanei in legatura cu o maladie incurabila

sau cu caracterul insuportabil al suferintelor fizice,daca a existat dorinta victimei sau ,in cazul

minorilor,a rudelor acestora, se pedepseste cu inchisoarea de pina la 6 ani”

Este limpede ca hotarirea de a muri trebuie sa fie luata in mod voluntar si cu chibzuinta

de catre un pacient informat,care indura suferinte fizice si psihice considerate de el

insuportabile,in conditiile in care nu exista vreo solutie rozonabila de a i se imbunatati

situatia.Referindu-ma la aceasta teza pot sa propun numeroase argumente solide pro si contra

acestui proces , nu cred ca exista vreo parere corecta atit din punct de vedere juridic cit si

etic,deja ramine la latitudinea oricaror dintre noi.

Bibliografie

1. Codul Penal al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 18.04.2002.

2. Capcelea,Valeriu.Deontologia juridical,Ch.:Arc,2007.

3. Capcelea,Valeriu.Etica si Conduita Umana,Ch.:Arc,2010.