UNIVERSITATEA DIN ORADEAFACULTATEA DE CONSTRUCŢII ŞI ARHITECTURĂ

Domeniul: Arhitectură şi UrbanismProgram de studii: Arhitectură

Anul de studiu: VI

REFERATInstrumente juridice de protejare a mediului urban

Autor:Student arh. Bakcsi Alpár

Îndrumător:lect.dr. Gabriela Popoviciu

An univ. 2014-2015- sesiunea ian. 2015 -

CUPRINS

nr.p.CAPITOLUL I. MEDIUL URBAN........................................................1.1. Protejarea mediului..............................................................................2.

CAPITOLUL II. POLITICA MEDIULUI ...........................................3.1. Politica de mediu a Uniunii Europene.................................................3.1.1. Subsubcapitol. Principalul pilon al politicii de mediu....................3.1.2. Subcapitol. Conceptul de dezvoltare durabilă................................3.2. Politica de mediu în România..............................................................3.3. Etapele politicilor de mediu.................................................................4.4. Cerinţele politicilor de mediu..............................................................4.5. Operaţionalizarea politicilor de mediu...............................................4.

CAPITOLUL II. INSTRUMENTE.........................................................5.1. Instrumente Legislative............................................................ ...........5.2. Instrumente Tehnice.............................................................................5.3. Instrumente Financiare........................................................................6.4. Instrumente Inactive.............................................................................7.

Bibliografie ...............................................................................................8.

CAPITOLUL I –MEDIULUI URBAN

Pentru prima dată în istoria omenirii, în oraşe locuiesc mai mulţi oameni decât în zonele rurale. Europa este unul dintre cele mai urbanizate continente. Aproximativ 75% din populaţia acesteia locuieşte în zonele urbane; începând cu 2020, proporţia va fi de 80%. În consecinţă, cererea de pământ în interiorul şi în împrejurimile oraşelor devine acută; extinderea urbană reconturează peisajele şi afectează calitatea vieţii oamenilor şi mediul mai mult ca niciodată. Planificarea şi gestionarea urbană au ajuns pe prima pagină a agendei politice, transportul şi locuinţele fiind provocări cruciale. Dezvoltarea urbană are o puternică dimensiune europeană. Oraşele interacţionează şi au influenţă asupra terenului înconjurător, astfel afectând mediul pe o suprafaţă mult mai întinsă. Dezvoltarea acestora este determinată şi de factori externi precum schimbările demografice, nevoia de mobilitate, globalizarea şi schimbările climatice. Scăderea numărului de locuinţe şi o îmbătrânire a populaţiei sunt preconizate să amplifice presiunile asupra mediului în următoarele decenii. Dezvoltarea suplimentară a informaţiilor, a serviciilor şi a tehnologiei de comunicaţii aduce noi schimbări calitative importante în sistemele urbane. Oraşele acţionează ca motoare ale progresului, deseori influenţând în mare parte realizările şi inovaţiile noastre culturale, intelectuale, educaţionale şi tehnologice. Totuşi, tendinţa actuală către nou, abordările privind densitatea redusă în dezvoltarea urbană determină un consum crescut de energie, resurse, transporturi şi terenuri, crescând astfel emisiile de gaze cu efect de seră şi poluarea atmosferică şi fonică la niveluri care deseori depăşesc limitele legale sau limitele de siguranţă umană recomandate. Consumul global, utilizarea energiei, utilizarea apei şi producerea deşeurilor se întâlnesc într-un număr din ce în ce mai mare de locuinţe urbane. Raportul AEMprivind extinderea urbanăen arată că mai mult de un sfert din teritoriul Uniunii Europene a fost afectat în mod direct de utilizarea terenurilor urbane: între 1990 şi 2000 o suprafaţă de cinci ori mai mare decât cea a Londrei Mari (Greater London) a fost dedicată extinderii urbane. Acest lucru s-a produs mai ales pe foste terenuri agricole, având ca efect pierderea de servicii importante ale ecosistemului, precum producţia alimentară, protecţia împotriva inundaţiilor şi diversitatea biologică. Conceptul de amprentă ecologică indică suprafaţa de teren şi cantitatea de apă de care este nevoie pentru a produce, într-un oraş sau ţară, resursele pe care acesta/aceasta le consumă şi pentru a absorbi deşeurile pe care le produce. Amprenta ecologică aLondrei Mari, de exemplu, este de 293 de ori propria suprafaţă, şi de două ori suprafaţa Regatului Unit. Poluarea aerului în Europa în perioada 1990-2004en a arătat că în ciuda reducerilor de emisii, concentraţiile ridicate de particule fine şi ozonul de la nivelul solului mai cauzează încă probleme în multe oraşe şi zone înconjurătoare. Pulberile fine în suspensie sunt acum recunoscute în general a fi principala ameninţare la adresasănătăţii umane din poluarea atmosferică. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) estimează că aproximativ 100 000 de decese pe an ar putea fi legate de poluarea aerului înconjurător din oraşele din Europa, scurtând speranţa de viaţă cu un an, în medie.

O cauză majoră a poluării atmosferice şi a problemelor de zgomot o reprezintă creştereatraficului motorizat care determină şi reducerea spaţiului verde şi a zonei de linişte din centrele oraşelor. Aceasta îi determină pe oameni să se mute de la oraş în suburbii şi la ţară. Noile zone urbane de densitate scăzută duc la utilizarea pe scară mai largă a mijloacelor de transport individuale, care accentuează problemele existente.

1. Protejarea mediului este fundamentală în zilele noastre. Trebuie să ne gândim atât la noi, cât şi la nevoile viitoarelor generaţii. În ultimii 20 de ani, Europa a înţeles că trăieşte peste posibilităţile sale reale şi că modul nostru de viaţă pune planeta la încercare. Consumăm tot mai mult din resursele naturale şi punem în pericol sistemele de mediu (apa, solul şi aerul). Aceasta nu poate continua la nesfârşit, cu atât mai mult cu cât populaţia lumii continuă să crească. Dacă nu schimbăm comportamentul acum, viitorul nostru va fi mai puţin sigur şi tot mai mulţi oameni se vor lupta pentru resurse naturale din ce în ce mai reduse.Mai sunt multe obstacole care trebuie depăşite până când vom reuşi să trecem la un consum raţional. Va trebui să schimbăm modul în care consumăm resursele naturale. În ţările industrializate se trăieşte confortabil, dar se folosesc cantităţi mari de energie şi de materii prime. Tot aici se produc şi multe deşeuri. Pentru a ajunge la un consum raţional, va trebui să schimbăm stilul ne-raţional de consum. Dezvoltarea raţională pare o problemă copleşitoare, dar chiar aşa şi este. Dar, la şcoală sau acasă, toţi trebuie să contribuim la rezolvarea ei, nu numai pentru că aşa este corect, ci şi pentru că este în interesul nostru, pe termen lung. Prin reducerea cantităţi de deşeuri, refolosirea şi reciclarea obiectelor de uz curent şi respectarea normelor ecologice atunci când mergem la cumpărături, avem posibilitatea de a contribui lao schimbare radicală.

CAPITOLUL II – POLITICA DE MEDIU

1. Politica de mediu a Uniunii Europene Mediul reprezintă o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm în comun. Pe fondul deteriorării ecologice avansate din ultimul deceniu, gradul de implicare şi de responsabilitate a actorilor internaţionali a crescut. Preocuparea pentru mediu a apărut pe agenda europeană la începutul anilor 1970. Politica de mediu a Uniunii Europene (UE)a fost creată prin Tratatul Comunităţii Europene şi are ca scop asigurarea sustenabilităţii măsurilor de protecţie a mediului. Prin Tratatul de la Maastricht, protecţia mediului devine o prioritate cheie a Uniunii Europene, unde este semnalată necesitatea integrării şi implementării politicii de mediu în cadrul unor politici sectoriale precum agricultura, energia, industria, transportul. 1.1 Principalul pilon al politicii de mediu este conceptul de dezvoltare durabilă, care constituie o politică transversală ce înglobează toate celelalte politici comunitare, subliniind nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea tuturor politicilor europene. Este recunoscută pe plan internaţional determinarea Uniunii Europene în ceea ce priveşte măsurile de protejare a mediului şi promovarea dezvoltării durabile la nivel mondial. 1.2 Conceptul de dezvoltare durabilă presupune implementarea unor mecanismeşi politici, care să permită atât dezvoltarea economică, cât şi conservarea stării mediului totodată, surprinzând atât creşterea gradului de responsabilitate, cât şi creşterea eficienţei economice în sensul minimizării costurilor de reducere a daunelor suferite de mediu datorită consumului uman. Politica Uniunii Europene în acest domeniu a evoluat treptat, de la etapa implementării unor măsuri minimale de protecţie a mediului, la o asumare sporită a problemelor de mediu prin soluţionări complexe şi specifice. Astfel, UE adevenit un promotor global al dezvoltării durabile. Politica de mediu a Uniunii Europene devine din ce în ce mai cuprinzătoare şi strâns corelată cu celelalte politici comunitare europene.

2. Politica de mediu în Romănia În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborat28 primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu – „Strategia Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în 1996 şi în 2002. Strategia este structurată în două părţi:(1) o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică şi calitatea factorilor de mediu, şi (2) strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a mediului, priorităţile, obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung. Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naţionale cu cea comunitară în ceea ce priveşte principiile, priorităţile şi obiectivele . Astfel, principiile urmărite sunt: • conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor; • dezvoltarea durabilă; • prevenirea poluării; • conservarea biodiversităţii; • conservarea moştenirii culturale şi istorice,

• principiul „poluatorul plăteşte”; • stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de subvenţii, credite cu dobândă mică, etc.). În ceea ce priveşte priorităţile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naţionale, dar şi tendinţele şi iniţiativele existente pe plan global, ele fiind: • menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi calităţii vieţii;

• menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii;• apărarea împotriva calamităţilor şi accidentelor naturale;• raportul maxim cost-beneficiu;• respectarea programelor şi convenţiilor internaţionale privind protecţia mediului.

Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărţite în obiective pe termen scurt (până în anul 2000), mediu (până în anul 2005) şi lung (până în anul 2020). Strategiile din 1992 şi 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica naţională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Naţional de Aderare la UE. Începând cu anul 1999 şi continuând anual, până în 2003, strategia naţională de mediu este completată de o serie de documente adiţionale, cum ar fi –– „Raportul privind starea mediului în România”, care corespunde primei părţi a „Strategiei de Protecţia Mediului” şi o completează, printr-o analiză detaliată a calităţii principalilor factori de mediu: calitatea atmosferei, calitatea precipitaţiilor atmosferice, starea apelor de suprafaţă şi subterane, starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deşeurilor, situaţia poluării sonore, etc. Strategiei Naţionale de Protecţia Mediului i se adaugă, în anul 2002, „Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu şi care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000; acest lucru s-a făcut prin transpunerea Directivei Cadru privind deşeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislaţia legislaţia română prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, aprobată şi completată în 2001 prin Legea 426/2001. Etapele de dezvoltare a strategiei constau în: analiza situaţiei existente, identificarea problemelor, stabilirea obiectivelor strategice, evaluarea opţiunilor de atingere a obiectivelor şi elaborarea unui „Plan Naţional de Gestionare a Deşeurilor”. Acest plan, elaborat de un grup de lucru format din reprezentanţi ai industriei, ministerelor implicate, ONG-urilor şi ICIM , cuprinde două părţi distincte:1. acţiuni cu caracter general: identifică tipurile de acţiuni necesare implementăriistrategiei, precum şi entităţile responsabile, termenele de realizare, costurile estimateşi posibilele surse de finanţare;2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse dinteritoriu. Planul se ajustează în funcţie de propunerile incluse în planurile regionale, locale şi sectoriale şi propune măsuri pentru următoarele tipuri de deşeuri: deşeuri municipale, deşeuri de producţie, deşeuri periculoase şi deşeuri reglementate prin acte legislative specifice. În prezent, Planul se află în proces de reactualizare, un proiect fiind deja transmis spre consultare factorilor implicati (ministere, asociaţii patronale şi profesionale, reprezentanţi ai societăţii civile – ONG-uri).

3. Etapele politicilor de mediu Proiectarea politicii de mediu solicită, ca efort minimal, parcurgerea acinci etape:1. identificarea şi delimitarea problemelor de mediu;2. evaluarea politicii de mediu promovată în perioada anterioara;3. formularea priorităţilor în legătură cu problemele de mediu;4. definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu.Actuala evoluţie a economiilor naţionale ţi a economiei mondiale,departe de a se stabiliza accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor deintervenţie pentru păstrarea anumitor poziţii pe piaţa resurselor naturale,suntelemente care generează discontinuităţi în ceea ce priveţte performanţaactivităţii economice, discontinuităţi care, inevitabil, se vor reflecta încapacitatea de finanţare a costurilor ecologice.

4. Cerinţele politicilor de mediu Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor demediu numai în măsura în care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi :- abordarea holistă a problemelor mediului;- reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şiaplicate;- integrarea cu politicile sectoriale şi globale;- reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţională şi internaţională a problemelor de mediu;- armonizarea diverselor interese faţă de bunurile şi serviciile de mediu;- compatibilitatea cu mecanismele de ameliorare a ansamblului de măsuri şimijloace având ca scop conservarea capacităţii de suport a mediului.

5. Operaţionalizarea politicilor de mediu Indiscutabil, fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de posibilităţile de aplicare şi de control asupra acesteia. Coerenţa, severitatea politicii de mediu sunt atribute de reţinut, dar se pot transforma în simplespeculaţii dacă din motive obiective şi/sau subiective ansamblul măsurilor şimijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii acestuia, nu pot fi aplicate într-o proporţie suficient de mare. Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentruasigurarea eficientizării, inclusiv din punct de vedere al armonizăriiimpactelor distributive, etapa a cărei parcurgere presupune satisfacereaurmătoarelor condiţii:asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză câtmai dezvoltate;existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre particular şi general (pentru a putea acoperi căzuistica oferită de activitatea practică) şi să se bazeze pe un transfer informaţional consistent.Efectele politicilor de mediu se manifestă mai ales pe termen mediu şilung, motiv pentru care, respectând anumite cerinţe, sunt de preferat evaluareaşi valorificarea exigentă a rezultatelor cercetării şi practicii interne şiinternaţionale, trecută şi prezentă; realizarea unei compatibilităţi sporite întreinstrumentele propuse a se utiliza în aplicarea politicii de mediu şi bazatehnico-materiala, ţinând cont de posibilităţile de extindere şi modernizare aacesteia; proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolulaplicării politicii de mediu.Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizareaurmătoarelor tipuri de măsuri: măsuri directe (punctuale); măsuri indirecte şi de susţinere; măsuri economice generale;

CAPITOLUL III – INSTRUMENTE

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului suntreflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul - în continuăcreştere - al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.

1. Instrumente Legislative Acquis-ul comunitar reprezintă cadrul juridical politicii de mediu a Uniunii

Europene şi estedefinit ca ansamblul drepturilor şi obligaţiilorstatelor membre ale Uniunii Europene şi seconstituie din legislaţia primară, reprezentată detratatele fondatoare şi completările ulterioare,legislaţia secundară, cuprinzând actele juridice aleinstituţiilor comunitare (directive, regulamente,decizii, recomandări, avize) şi jurisprudenţa Curţiide Justiţie a UE. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecţie amediului sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie aşa numitul acquis comunitar).

2. Instrumente Tehnice asigură respectareastandardelor în privinţa mediului şi cuprind: Standarde şi limite de emisii cu rolul de alimita poluarea mediului; Cele mai bune tehnici disponibile (BestAvailable Techniques - BAT). Acest termen a fostdefinit în Directiva 96/61/CE privind prevenireaşi controlul integrat al poluării, înlocuită deDirectiva 2010/75/CE, referindu-se la celmai eficient şi înaintat stadiu de dezvoltare altehnicilor speciale fiind în principal utilizate cabază pentru stabilirea valorilor limită de emisiepentru prevenirea sau reducerea emisiilor şi a efectelor lor asupra mediului. În acest context„cele mai bune” înseamnă tehnicile cele maieficiente pentru atingerea unui nivel generalînalt de protecţie a mediului; cuvântul „tehnici”se referă la tehnologia utilizată şi modalitateaîn care instalaţia este proiectată, construită, întreţinută, exploatată şi scoasă din funcţiune;cuvântul „disponibile” se referă la tehniciledezvoltate la un nivel care, considerând relaţiacosturi/beneficii, permite punerea lor în aplicareîn sectorul industrial relevant, în condiţiieconomice şi tehnice viabile. Eco-etichetarea are rolul de a diferenţiaprodusele eco care au impact redus asupramediului de alte produse de acelaşi tip. Criteriilede etichetare sunt hotărâte şi revizuite deComitetul Uniunii Europene pentru DenominareEco (European Union Eco-Labelling Board (EUEB))24. Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediuîn SM cu rolul de a asigura conformitatea cu legislaţia de mediu Uniunii Europene şi aplicarea uniformă a acesteia.

2. Instrumente FinanciareProgramul LIFE (Financial Instrument for theEnvironment) a fost creat în 1992

având ca scopcontribuirea la implementarea şi dezvoltarea politiciişi legislaţiei de mediu25. Programul a cuprins treifaze:

LIFE I cu un buget alocat de 400 milioanede euro pentru perioada 1992-1995; LIFE II cu treicomponente: LIFE Natura, LIFE Mediu şi LIFE StateTerţe având un

buget de 450 milioane de euro pentruperioada cuprinsă între 1996-1999; şi, de asemenea,LIFE III cu un buget de 640 milioane de euro pentruperioada 2000-2006.Pentru

perioada 2007-2013 a fost adoptat programulLIFE+ cu un buget de 2,143 mld EUR, constituit prin Regulamentul (CE) nr. 614/2007 din 23 mai 2007 privind Instrumentul financiar pentru mediu. Articolul 1 din Regulament prezintă obiectivul general27 ca reprezentând contribuţia la aplicarea, actualizarea şi dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu comunitare.

LIFE+ este împărţit în trei componente: 1.LIFE+ Natură şi biodiversitate 2.LIFE+ Politică şi guvernare în materie de mediu 3.LIFE+ Informare şi comunicare

Programul LIFE+ Natură şi biodiversitate are următoarele obiective specifice:• punerea în aplicare a politicii şi legislaţiei comunitare privind natura şi

biodiversitatea la nivel local şi regional;• consolidarea bazei de cunoştiinţe pentru dezvoltarea, evaluarea preliminară,

monitorizarea şi evaluarea finală a politicii şi legislaţiei comunitare privind natura şi biodiversitatea;

• susţinerea elaborării şi aplicării politicilor şi instrumentelor de monitorizare şi evaluare a naturii şi biodiversităţii şi a factorilor, presiunilor şi reacţiilor care le influenţează;

• susţinerea unei mai bune guvernări în materie de mediu, prin sporirea participării părţilor interesate, în consultările privind politica şi legislaţia în materie de natură şi biodiversitate, precum şi în punerea în aplicare a acestora.

Programul LIFE+ Politică şi guvernare în materie de mediu are ca obiective:• contribuţia la dezvoltarea şi demonstrarea politicilor, metodelor şi instrumentelor

inovatoare;• consolidarea bazei de cunoştinţe pentru dezvoltarea, evaluarea preliminară,

monitorizarea şi evaluarea finală a politicii şi legislaţiei în materie de mediu;• susţinerea elaborării şi punerii în aplicare a politicilor de monitorizare şi evaluare

preliminară a situaţiei mediului şi a factorilor, presiunilor şi reacţiilor care au un impact asupra mediului;

• facilitarea punerii în aplicare a politicii comunitare de mediu la nivel local şi regional;

• susţinerea unei mai bune guvernări de mediu prin sporirea participării părţilor interesate, inclusiv a ONG-urilor, în procesul consultării politice.

Programul LIFE+ Informare şi comunicare are drept obiective :• difuzarea informaţiei şi sensibilizarea cu privire la aspectele de mediu, inclusiv în

cazul prevenirii incendiilor forestiere;

• susţinerea măsurilor complementare, precum acţiunile şi campaniile de informare şi comunicare, conferinţele şi formarea, inclusiv formarea în materie de prevenire a incendiilor forestiere31.

Beneficiarii acestui instrument de finanţare pot fi organisme publice şi private, actori sau instituţii înregistrate în Uniunea Europeană.

Programul Eco-inovare este o iniţiativă transversală care oferă finanţare pentru proiecte din diferite sectoare, care reduc impactul asupra mediului sau promovează o utilizare mai eficientă a resurselor.

Domeniile prioritare includ reciclarea materialelor, clădirile, sectorul alimentar şi al băuturilor, precum şi eco-afacerile. În perioada 2008 – 2013 vor fi finanţate proiecte în valoare de 300 milioane de euro.

4. Instrumente inactive au ca obiect principal descurajarea creşteriifondului şi stocului de capital tehnic activ în domeniile poluante sau a promovării de tehnologii “agresive” faţă de mediu.

Din punct de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice pentru protecţia mediului se pot clasifica în : instrumente pentru protecţia ecosistemelor; instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului. Ţinînd cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru protecţia mediului se pot clasifica în instrumente pentru protecţia resurselor naturale; instrumente pentru reducerea volumului emisiilor; instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante. 

Bibliografie:- www.eea.europa.eu/ro/themes/urban/about-the-urban-environment,

accesat la data de: 15.01.2015.- www.ier.ro/sites/default/files/pdf/

politica_de_mediu_brosura_nr.4_.pdf, accesat la data de: 15.01.2015.- eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?

uri=OJ:L:2007:149:0001:0016:RO:PDF, accesat la data de: 16.01.2015.- mmediu.ro/file/CADRUL%20strategic%20si%20instrumentele

%20politicii%20de%20mediu%20din%20Rom%E2nia.pdf, accesat la data de: 16.01.2015.

- Mircea Duţu – Dreptul Mediului. Vol. I – Ed. Economică, 1998.- Mircea Duţu – Dreptul Mediului. Vol. II – Ed. Economică, 1998.- Mircea Duţu – Dreptul urbanismului. Teorie şi practică judiciară – Ed.

Economică, 2000.