Introducere

Cultura a evoluat în strânsă legătură cu transformările petrecute în Occident în

secolele V-XI, care au creat condiţii pentru formarea unei culturi corespunzătoare

nevoilor spirituale ale noii societăţii care se năştea. În primele secole ale Evului

Mediu, principalele trăsături ale vieţii culturale le constituie declinul culturii antice,

răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor germanice stabilite pe teritoriul

fostului Imperiu Roman şi geneza culturii medievale timpurii. Astfel, ca urmare a

interacţiunii unor factori socio-economici, politici şi cultural-religioşi, cultura

Europei Apusene în Evul Mediu timpuriu reprezintă o sinteză a moştenirii culturale

romane şi a aportului cultural al migratorilor, cu precădere al celor germanici,

realizată în condiţiile genezei societăţii feudale şi a generalizării creştinării în ritul

bisericii romane, condiţii care i-au oferit caractere distincte. Tradiţiile păgâne sunt

greu de evaluat, deoarece elementele de bază, vehiculate de o cultură orală şi de

popoare în mişcare, scapă în cea mai mare parte cunoaşterii noastre, dar este evident

că slăbirea amprentei antice permite, începând cu secolele al V-lea şi al VI-lea,

renaşterea culturilor indigene - mai ales a culturii celtice -, apropiate de cele ale

noilor-veniţi. Din ciocnirea culturilor şi din impactul invaziilor, apar, în diferite

tradiţii populare, eroii şi temele viitoarelor mari cicluri epice ale Evului mediu, cele

ale ciclului arthurian şi ale Nibelungilor ori ale prozelor narative (saga) scandinave.

Cultura şi învăţămîntul.

Un şir de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice

îndeosebi sub forma unor compendii, mai accesibile decât operele în întregimea lor,

oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V) a transmis sistemul mai vechi al

grupării cunoştinţelor antichităţii în şapte arte liberale. Ele au fost grupate ulterior în

trei căi ale cunoaşterii (trivium): gramatica, dialectica şi retorica şi în patru căi ale

cunoaşterii (quadrivium): aritmetica, geometria, astronomia şi muzica, care au

constituit baza învăţământului medieval.

La rîndul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în

societate, biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura antică păgână.

Exprimând poziţia oficială a bisericii faţă de moştenirea culturală antică, papa

Grigore I cel Mare, reproşa în 601 unui prelat care se ocupa de literele lumeşti, că în

una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos împreună cu lauda lui Jupiter. În

condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării supremaţiei spirituale a

clerului, principalele centre de cultură reprezentau nişte oaze răzleţe: unele reşedinţe

episcopale şi unele mănăstiri, curţile regale, iar creatorii şi purtătorii de cultură

proveneau aproape numai din rândurile unor clerici cu pregătire culturală mai

temeinică, astfel încât termenul de cleric şi de ştiutor de carte deveniseră sinonime.

Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări nu numai religioase, ci şi profane, între

care şi opere antice salvate de la distrugere; exemple de astfel de biblioteci avem la

Vivarium, Monte Cassino, Sankt Gallen, Fulda, Lindisfarne etc.

După dispariţia şcolilor antice, mai întâi mănăstirile au fost cele care au asigurat

transmiterea artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creştine. Carol cel Mare, care a

înţeles importanţa scrisului pentru renaşterea bisericii şi a statului, a căutat să creeze

şcoli pe lângă bisericile episcopale şi chiar parohiale. În secolul al X-lea, alături de

mari centre mănăstireşti, cum sunt cele menţionate mai sus, se afirmă şcolile

episcopale de la Köln, Utrecht, Reims, în timp ce în Italia se menţine tradiţia şcolilor

de drept şi a celor notariale. În unele oraşe, însă, afluxul de profesori şi elevi, precum

şi lărgirea temelor de gândire - e perioada certei universaliilor - determină eliberarea

şcolilor de sub tutela episcopală. În secolul al XIII-lea, asistăm la triumful unei noi

instituţii, Universitatea, în care se afirmă metoda de învăţare pusă la punct în cadrul

şcolilor pe baza lecturii şi comentării textelor ce fac autoritate: scolastica. Protejată

de papalitate şi de autorităţile laice, ea este în acelaşi timp o asociere de şcoli şi o

corporaţie de profesori şi studenţi, condusă prin statute sau privilegii ce-i sunt proprii.

Universitatea medievală - matrice a universităţii moderne, dar în esenţă, fundamental

diferită - este o instituţie tipic europeană, absolut originală şi caracteristică Evului

Mediu.

Viaţa intelectuală din Italia Evului Mediu avea o orientare practică, legată de

activitatea politico-socială; mişcarea comunală - mai activă aici decât în alte părţi ale

Europei - avea nevoie în primul rând de jurişti, de specialişti, de funcţionari calificaţi

pentru administrarea oraşelor şi pentru a le apăra interesele şi drepturile. Pe baza

acestor comandamente apar şi Universităţile în Italia şi apoi şi în celelalte spaţii vest-

europene; unele dntre aceste Universităţi au rezistat vremurilor, funcţionând aproape

fără întrerupere până în zilele noastre: Bologne, Paris, Oxford, Heidelberg ş.a.

În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra

cunoştinţelor enciclopedice, teologiei-filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi mai

puţin asupra ştiinţelor naturii. Nivelul cunoştinţelor epocii se reflectă în întinsa

lucrare cu caracter enciclopedic Etimologii, datorată lui Isidor din Sevilla. În

domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore de Tours (cca.538-594), a scris Istoria

francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de la începuturile

legendare ale dinastiei merovingiene până către finele secolului al VI-lea. În Anglia

cea mai răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul, autorul lucrării Istoria

bisericească a neamului anglilor, în care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea

anglo-saxonilor în insulă în anul 731.

Evoluţia culturală din primele secole ale Evului Mediu, prin transmiterea unei

părţi a moştenirii culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre culturale

laice şi mai ales religioase, a creat condiţii pentru înviorarea culturii în timpul aşa-

numitei Renaşteri carolingiene (ultimul sfert al secolului al VIII-lea - prima jumătate

a secolului al IX-lea). Expansiunea statului franc carolingian şi a creştinismului în rit

latin a sporit nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai bună, în funcţie de

necesităţile statului şi bisericii. Pentru realizarea acestor scopuri, Carol cel Mare a

invitat la curtea sa pe Petru din Pisa şi Paulin din Friul (Italia), Paul Diaconul,

Theodulf, Alcuin etc., gramaticieni, poeţi, teologi, geografi. Programul Renaşterii

carolingiene a fost realizat prin activitatea acestui "stat major cultural" şi s-a

desfăşurat în cercurile cultivate ale epocii, ca Academia palatină de la Aachen, şcolile

episcopale, mănăstireşti ş.a. Din această perioadă datează majoritatea operelor antice,

care au fost copiate în scriptoriile mănăstirilor, opere ale scriitorilor antici, Titus

Livius, Caesar, Tacitus, Vergilius, Lucretius, etc. În istoriografie tendinţa de a

glorifica şi a justifica politica statului carolingian şi a suveranilor săi se reflectă în

Analele regatului francilor, cronică oficială a evenimetelor mai însemnate petrecute

în anii 768-829, în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard -

cc.830). Deşi Renaşterea carolingiană, prin programul şi mijloacele sale modeste, nu

putea cuprinde decât un mic număr de oameni, având deci o răspândire şi efecte

limitate, totuşi, prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a moştenirii culturale

clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu înţelepciunea antică a constituit

veriga de legătură între cultura clasică, umanismul occidental din secolele XII-XIII şi

umanismul renascentist.

Continuarea obiectivelor Renaşterii carolingiene a fost completată, în secolele

IX-XI, prin intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile bizantină şi

arabă, mai ales prin Italia de sud şi Spania arabă. În domeniul ştiinţelor naturii, în

zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale cu cele bizantină, arabă şi

ebraică, a funcţionat în secolul al X-lea şcoala de medicină de la Salerno.

Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a continuat să fie latina, dar

încheierea în linii mari a procesului de formare a popoarelor şi limbilor romanice şi

germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura scrisă.

Astfel, jurământul de la Strassbourg, întocmit în 842 este redactat în limba latină, dar

pentru a fi înţeles de oştenii din Francia apuseană şi de cei din Francia răsăriteană,

conţine şi o redactare în lingua romana (vechea franceză) şi lingua tedesca (germana

veche). În Britania domnia lui Alfred cel Mare (871-899), rege de Wessex, poate fi

comparată, din punctul de vedere al culturii şi învăţământului, cu cea a lui Carol cel

Mare, deoarece şi el dispune crearea de şcoli şi iniţiază alcătuirea Cronicii anglo-

saxone.

Dezvoltarea cunoașterii în evul mediu

Trebuie sa considerăm ca Evul mediu nu a fost nicidecum o epoca întunecată

(Dark Age) ci una de efervescențe culturale. Trăsătura principală a cunoașterii

medievale este însa aceea a inexistenței inițiale a gîndirii religioase. Gîndirea este

mai ales una de tip religios iar conceptele lumii medievale reflectate în cultura acestei

perioade sunt esențial creștine. Totuși spre sfîrșitul perioadei și datorită și contactelor

cu lumea arabă începe să se dezvolte preocupările știintifice, mai ales sub aspectul

știintelor empirice : fizica și chimia - reunite in alchimie - disciplina care pornind de

la cunoștințe practice privind proprietățile substanțelor își propune să gaseasca piatra

filosofala - adică o formulă de transformare care să schimbe orice material în aur.

Alchimia va permite acumularea unor cunoștinte privind natura materialelor și

proprietățile lucrurilor. Medicina științifică - opusă tehnicilor de vindecare ale

vracilor, este dezvoltată sub influența arabilor care preluaseră tradiția medicinii

orientale. Teologia și filosofia - se dezvolta în mod deosebit ca discipline creștine,

ambele acceptau adevărurile revelate , biblice. Filosofia scolastică - religioasă și

speculativa, este cadrul în care se afirma primele doua curente ale filosofiei

occidentale : nominalismul și realismul. Nominalismul - considera că universaliile

(noțiunile generale) sunt cele ce există în realitate iar fenomenele sesizate prin

simțuri sunt simple aparențe. Realismul - universaliile (noțiunile generale) sunt

simple nume pentru fenomenele reale, lucrurile și ele constituie de fapt realitatea.

Binomul acesta de opoziții va constitui opoziția filosofica fundamentală modernă

dintre materialism și idealism. Gîndirea filosofică occidentală este tributara

scriitorilor romani tîrzii și celor bizantini.

SFÎNTUL AUGUSTIN 354-430 - Cetatea lui Dumnezeu, Confesiuni, Despre har.

Încearcă împacarea gîndirii lui Platon cu creătinismul. Spre sfîrșitul perioadei o serie

de inovații tehnice anunța Europa modernă și industrială: morile de apă (s.XII),

moara de vînt, războiul de țesut cu pedală, ochelarii, primele tunuri cu praf de pușcă,

ceasul mecanic.

Intelectualii în Evul Mediu

Termenul modern „intelectual”, desemnînd o categorie de persoane, intră în

circulație abia la sfîrșitul secolului al XIX-lea în Franța. Pentru omul născut în Evul

Mediu termenii mulier, miles, mercator, urbanus, pauper erau ușor de înteles însă

semnificatia cuvîntului „intelectualis” atribuit unui om nu ar fi putut-o pricepe. Cu

toate acestea, termenul se potrivește și pentru noul tip de om din Evul Mediu care

„muncea cu cuvîntul și cu mintea”, nu cu mîna, nu traia din veniturile pamîntului,

fiind conștient de diferența dintre el și celelalte categorii de oameni. Omul medieval

folosea alți termeni pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim intelectuali:

maestru și profesor (este vorba de cei care predau dupa ce studiază; în timp ce

magister desemna o calitate de elevație morală și de demnitate, profesor era adesea

folosit ironic la adresa îngîmfării unora care se încred prea mult în știinta lor.), erudit

și doct (îi desemna pe cei care au studiat din cărți), filozof; toti aceștia însa erau

numiți litterati. Toti cei care știau să scrie, să citească și stăpîneau lumea cuvintelor

erau numiți litterati. În „Omul medieval”, M.F. Beanio Brocchieri face deosebirea

între un sens slab si unul tare al cuvîntului intelectual. Este numit intelectual în sens

tare omul care desfășoară o activitate întelectuală, însa este angajat și în transmiterea

capacitatii sale de investigare. Intelectual în sens slab este aplicat oamenilor care s-au

folosit de inteligența și de cuvînt, schimbîndu-și adesea rolul și contextul activității:

este vorba despre diplomați, avocați, episcopi, scriitori, perceptori. Dupa ce am văzut

ce desemna termenul intelectual, trebuie să vedem și mediul social în care a aparut

acest nou tip medieval. Jacques Le Goff susține în cartea sa, Intelectualii în Evul

Mediu, că nașterea noului tip se datorează reînfloririi orașelor: „La început au fost

orașele. O data cu ele se naște, în Occident, și intelectualii Evului Mediu. El apare o

dată cu avîntul lor legat de funcția comercială și industrială. Ca oricare dintre acei

numeroși oameni de meserie care vin să se așeze la oraș unde se afirma diviziunea

muncii”. Giovanni Santini scria că nașterea intelectualului ca tip sociologic nou

presupune diviziunea muncii la oraș, tot așa cum originea instituțiilor universitare

presupune existența unui spațiu cultural comun în care aceste noi „catedrale ale

cunoașterii” au putut să se ivească, să progreseze și să se confrunte liber . Orașele se

sprijineau pe diviziunea muncii și pe specializare: învatamîntul devine acum una

dintre munci. Se impune astfel o definire precisă a sa, referitoare la îndatoriri,

avantaje și domeniile în care această activitate se poate exercita.

Abia în secolul al XII-lea, o dată cu apariția și dezvoltarea orașelor, descoperim

cu adevarat acest nou tip a cărui meserie este de a scrie și de a preda, care are o

activitate de profesor și de savant, adică intelectualul. Principalul actor al genezei

urbane în Occidentul medieval este considerat negustorul. Intelectualii, orășeni fiind,

sunt oameni de meserie. Ca și negustorii (sunt asemănați cu ei întrucît sunt „vînzători

de cuvinte”) ei înving sablonul tradițional al științei care nu este de vînzare fiindcă

este un dar de la Dumnezeu. Savant si profesor, gînditor prin meseria sa, intelectualul

se mai definește și prin unele trăsături psihologice cărora mintea le poate modifica

direcția, ca și prin unele deprinderi care se pot înaspri, devenind mînii.

Oamenii noi din secolul al XII-lea sunt conștienți că realizează ceva nou și

deseori se numesc moderni. Însă ei nu-i combat pe cei din Antichitate, ci îi imită,

încearcă să clădeasca pe ceea ce ei au făcut. Pierre de Blois scria: „Nu se poate trece

de la întunecimea neștiinței la lumina științei decît recitind cu o dragoste mereu mai

vie operele Anticilor. Să latre cîinii, să grohăie porcii! Eu voi ramîne la fel de

exclusivist partizan al Anticilor. Pentru ei va fi toata grija mea și zi de zi zorile mă

vor găsi studiindu-i”.

O importantă deosebita o au intelectualii specializați în traduceri precum: Iacob

din Veneția, Moise din Bergamo, Leon Tuscus din Bizant, Adilard din Bath,

Burgundio din Pisa etc. Aceștia, întrucît Occidentul nu mai cunoștea limba greacă, au

început să traducă operele anticilor încercînd să umple golurile rămase de pe urma

moștenirii latine în cultura apuseană: filozofia și științele. Aportul adus de acești

traducători a fost imens: matematicile cu Euclid, astronomia cu Ptolemeu; medicina

cu Hipocrat și Galenus; fizica, logica și etica cu Aristotel. Se ridica acum și un grup

straniu de intelectuali numiți goliarzi. Aceștia au alcătuit un mediu aparte care cultiva

sistematic și cu plăcere critica societății. Ei au fost niște rătăcitori, exponenți tipici ai

unei vremi în care progresul demografic, deșteptarea comerțului și întemeierea

orașelor au destrămat structurile feudale. Erau niște studenți săraci care nu erau legați

de nici un domiciliu stabil, fără nici un venit și beneficiu bisericesc. Ei au urmat calea

aventurii intelectuale urmînd pe învățătorul care le-a placut mai mult, alergînd după

cel despre care lumea vorbește, culegînd din oraș în oraș învățătura ce se preda. Sunt

aceia care au constituit acel vagabondaj școlar atît de caracteristic secolului al XII-

lea. Temele poeziilor lor atăca aspru societatea. Jocul, vinul si amorul constituie

trilogia cîntată în primul rînd de goliarzi: „Eu sunt un biet nimic/ Precum frunza

bătută de vînt...”; „Vreau să mor într-o taverna/ Acolo unde vinul ramîne lînga gura

celui ce moare/ Iar cohortele de Îngeri coborî-vor din ceruri cîntînd:/ Bețivului

acestuia să-i fie Domnul milostiv...”; „Fetele frumoase mi-au săgetat pieptul,/ Pe cele

pe care nu le pot atinge, le posed cu inima...”

Poezia goliardica ia cu asalt pe exponenții orînduirii medievale timpurii:

clericul, nobilul, chiar și țăranul. În Biserică, goliarzii țintesc spre cei care în plan

social, politic, ideologic sunt legați de structurile societatii: Papa, episcopul și

călugărul. Bestiarul satiric al goliarzilor desfășoara o friză de clerici metamorfozați în

animale. Papa-leu devoreaza totul, episcopul-vitel tunde iarba înainte ca oițele sale să

o pască etc. Dintre clerici, parohul este crutat de goliarzi pe care-l considera și pe el o

victimă a ierarhiei, călugărul în schimb este violent atăcat: lăcomie la mîncare, lene,

destrăbălare.

Ca om al urbei, goliardul își manifestă disprețul față de lumea rurală, detestă pe

țăranul grosolan care o întruchipează și pe care îl stigmatizează în Declinarea

bădăranului: „Acest țărănoi/ acest mojic/ acest drac/ acest hoț/ o, banditule!/ prin

acest jefuitor/ acești blestemați/ acesti mizerabili/ acești mincinoși/ acești derbedei/ o,

cît de nesuferiti!/ prin acești necredincioși”. Nobilul este cea din urma țintă a

goliardului căruia ai refuza privilegiul nașterii: „Nobil este cel pe care virtutea l-a

înnobilat;/ Degenerat este cel pe care nici o virtute nu l-a îmbogățit”. În nobil, el

urăște și militarul, soldatul. Cu toată importanța lor în cadrul mișcării intelectuale,

goliarzii au fost mărginalizați. Ei au oferit secolului următor multe idei despre morala

firii, libertinajul moravurilor și al spiritului, critica societății religioase, idei care se

vor regăsi la unii universitari, în poezia lui Rutebeuf, în Romanul Trandafirului. În

secolul al XIII-lea, goliarzii dispar.

Intelectualul este chemat să coopereze cu propriile aptitudini la munca creatoare.

Drept instrumente, el nu are la îndemîna doar mintea sa, ci și cărțile ce constituie

uneltele sale de muncitor. Acestor meseriași nu le ramîne decît să se organizeze în

sînul marii mișcări corporative încununate de mișcarea comunală. Corporațiile de

profesori și studenți vor fi universitățile.

Apariţia universităţilor

Sistemul unor studii itinerante, făcute în diferite centre, avea însă numeroase

inconveniente, între care şi imposibilitatea controlului masei turbulente de goliarzi,

astfel încât soluţia care se impune este crearea unor instituţii care să-i adune pe

profesorii de diferite specialităţi la un loc, atrăgând şi studenţii care să se fixeze,

urmându-le cursurile. Condiţii favorizante au fost oferite de dezvoltarea oraşelor, de

organizarea lor autonomă, de generalizarea organizării 267 corporatiste, care au

permis apariţia primelor universităţi, pe la 1200, în marile centre urbane europene.

Fenomen urban, universitatea are o organizare specifică breslelor şi ghildelor

existente în oraşe. Ea îi grupează pe profesori şi studenţi (uneori numai pe studenţi,

ca la Bologna şi în universităţile ce i-au urmat modelul) cu scopul de a le apăra

drepturile şi privilegiile în faţa străinilor (în general, faţă de ceilalţi locuitori ai

oraşului) sau a autorităţilor civile şi ecleziastice. În acelaşi timp însă, universitatea

este o instituţie a Bisericii, disciplina considerată cea mai importantă fiind teologia,

iar scopul ei fiind de a forma clerici instruiţi, capabili la rândul lor să predea altor

clerici în devenire. Papalitatea înţelege

repede importanţa universităţilor şi le sprijină împotriva autorităţilor civile (oraş sau

regalitate), reuşind astfel să le controleze. În prima jumătate a secolului al XIII-lea,

această încercare de control este ilustrată de privilegiile pe care le primesc în

interiorul universităţilor dominicanii şi franciscanii, ordine călugăreşti nou înfiinţate

pentru a supune mai bine oraşul influenţei Bisericii şi papei.

Organizarea universităţii

Comunitate a profesorilor şi a studenţilor, bazată pe predare şi învăţare,

beneficiind de privilegii de imunitate, universitatea se bucură de o autonomie

semnificativă. Fiecare îşi fixează propriul program de studii, condiţiile de acces la

învăţământ, condiţiile desfăşurării examenelor. În general, profesorii şi mai ales

studenţii au privilegiul de a nu fi judecaţi de justiţia civilă, ci de cea a episcopului,

căruia universitatea, ca moştenitoare a şcolii episcopale, îi rămâne subordonată. Ca

să-şi impună punctul de vedere în faţa autorităţilor, laice sau religioase, comunitatea

universitară poate apela la grevă, suspendând cursurile şi privând astfel oraşul de

avantajele materiale şi de prestigiul pe care prezenţa unei populaţii numeroase de

studenţi şi profesori le aducea. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, la Paris, unde, în

1229, profesorii şi studenţii au părăsit oraşul pentru doi ani, până la

acceptarea de către regele Ludovic al IX-lea a revendicărilor lor. În cazul conflictelor

interne se poate ajunge la secesiune, profesorii şi studenţii nemulţumiţi plecând din

oraş şi întemeind un nou centru universitar. Acesta a fost cazul Universităţii din

Leipzig, fondată la începutul secolului al XV-lea de profesorii şi studenţii germani

care au părăsit Praga în urma conflictului cu Ian Hus şi susţinătorii acestuia. 268

Profesorii sunt plătiţi fie de studenţii lor, fie primesc o funcţie bisericească prin care

li se asigură subzistenţa, fără însă în general să se achite de obligaţiile legate de

aceasta, atribuţia lor fiind aceea de a preda. Esenţial este faptul că aceşti profesori,

deţinători ai „autorizaţiei de a preda” (licentia docendi), pot fi consideraţi un nou tip

de oameni de cultură, intelectuali care îşi câştigă existenţa de pe urma cunoştinţelor

lor, împărtăşite celorlalţi. În acest sens, ei pot fi asimilaţi celorlalţi meşteşugari ai

oraşului, întrucât practică o meserie de pe urma căreia trăiesc, spre deosebire de

oamenii instruiţi ai primelor secole ale evului mediu, care aveau de obicei o altă sursă

de venituri (erau preoţi sau călugări). Studenţii îşi suportă singuri cheltuielile sau

încearcă să găsească burse, protectori bogaţi, ocupaţii care să le permită să se

întreţină. În sprijinul studenţilor săraci au fost înfiinţate aşa numitele „colegii”, unde,

iniţial, primeau cazare şi masă, dar care apoi s-au transformat în adevărate instituţii

de învăţământ. Cel mai cunoscut este colegiul întemeiat de Robert de Sorbon la Paris,

în secolul al XIII-lea, de la care şi-a luat numele cea mai celebră universitate

pariziană, Sorbona. În cadrul universităţii, învăţământul se făcea în patru facultăţi

(ansambluri de magiştri şi studenţi care aparţineau aceleiaşi discipline de studiu).

Prima dintre ele, care asigura după absolvire accesul în celelalte, „superioare”, era

facultatea de arte, numită aşa deoarece aici se studiau cele şapte arte liberale,

considerate introducerea necesară în orice ştiinţă. Studiile se terminau printr-un

examen care conferea gradul de bacalaureat. Se putea opta apoi pentru una din cele

trei facultăţi superioare: drept civil sau bisericesc (facultăţile cele mai vestite erau la

Bologna şi Oxford); medicină (Salerno şi Montpellier); teologie, considerată cea mai

importantă, cu centrul cel mai prestigios la Paris-Sorbona. După absolvirea studiilor

acestor din urmă facultăţi, în urma unui examen public, se primea autorizaţia de a

preda, licentia docendi (de unde numele actual de licenţă).

Desfăşurarea procesului de învăţămînt

Învăţământul se făcea prin predarea de către magiştri a lecţiilor, constând în

comentarii ale textelor unor autorităţi în materie (Biblia, Hipocrate, Aristotel etc),

întrebări, dispute. Acestea aveau caracter public şi îi familiarizau pe studenţi cu

tehnici ale muncii intelectuale. Scolastica, dezvoltată între secolele XII şi XVI, este o

metodă de studiu care presupune analiza limbajului, pentru a se putea folosi termeni

adecvaţi; de asemenea, impune cunoaşterea dialecticii, adică a legilor demonstraţiei,

pentru a putea convinge auditoriul sau oponenţii. Scolastica se bazează pe

cunoaşterea şi respectarea textelor autorităţilor recunoscute, ceea ce poate conduce la

pericolul de a

cădea în servilism. Pe de altă parte însă, ea face apel la raţiune, transformând astfel şi

teologia într-o ştiinţă, ale cărei adevăruri pot fi demonstrate. Instrument util de studiu

în secolele XII-XIII, scolastica a evoluat spre dispute sterile, din ce în ce mai

specializate şi desprinse de realitate, ceea ce a condus la condamnarea ei de către

umanişti şi partizanii libertăţii de gândire. Pentru a învăţa, studenţii aveau nevoie de

cărţi, ceea ce a determinat înmulţirea atelierelor de copiere a manuscriselor şi

căutarea unor soluţii de mai rapidă reproducere a acestora, într-un număr din ce în ce

mai mare şi la preţuri mai scăzute. Răspândirea hârtiei în Europa, cu deosebire din

secolul al XIII-lea, este legată şi de cererea de cărţi de specialitate. La jumătatea

secolului al XV-lea, această nevoie de cărţi pentru mediul universitar şi urban a

condus la inventarea tiparului.