Curs 1

Politologia-stiinta care studiaza statul, organizarea si conducerea cetatii. Viata politica mai este studiata de

unele discipline de ramura precum sociologia politica, psihologia politica, filozofia politica, istoria ideilor

politice, relatiile international. Specificul sau este ca disciplina noastra sintetizeaza toate rezultatele obtinute in

scopul de a formula teorii care sa explice fenomenele politice.

1. Politologia o stiinta a studiului statului. Statul este institutia politica prin excelenta este una din cele mai

vechi institutii politice, el asigura identitatea si continuitatea societatii, astfel, stiinta politica ar studia statul cu

formula si regimuruile sale cu mecanisme de functionare si impactul asupra vietii internationale. (Aristotel,

Herodot, Machiaveli, Montesquieu, Th.Hobbes). Critici ale pozitiei: notiunea de stat este polisemantica, statul

nu este cea mai veche institutie politica, statul nu este unica institutie politica.

2. Politologia este stiinta care studiaza puterea. In aceasta aceptiune, politologia este studiul modului de a

dobandi si folosi puterea, concentrarea si distributia puterii, originea si legitimitatea exercitarii sale. Aceasta

pozitie a fost sustinuta de Max Weber, Maurice Duverger, Raymond Aron. Critici: puterea este doar o

componenta a fenomenului politic si nu politicul ca atare; notiunea de putere este pe de-o parte prea limitat

pentru ca nu trimite numai la ideea de conflict, ci si la cea de consens si colaborare.

3. Politologia este o atribuire imperativa de valori pentru societate (David Easton) astfel stiinta politica este

eliberata complet de raportul cu statul si putem vorbi despre politica si intr-o societate fara stat in cadrul

partidelor, sindicatelor. Criticii reproseaza faptul ca teoria politica este neglijata in dauna datelor factuale

concrete. Accentul este pus pe statistici, interviuri, sondaje si nu se trece la pasul urmator , acela al integrarii lor

intr-o teorie.

Curs 2 Functiile si metodele politologiei

1.Functia cognitiva este deosebit de importanta pentru ca prin ea se relizeaza cunoasterea si intelegerea

fenomenului politic; cunoasterea trebuie sa fie obiectiva, nepartinica, lipsita de incarcatura ideologica.

2.Functia creativa se obiectivizeaza in elaborarea unor teorii, conceptii, doctrine si programe politice, adica in

creearea unor valori politice care vor fundamenta cultura politica.

3.Functia proxiologica(proxis) si normativa=politologia nu este doar o disciplina teoretica, ea este capabila

sa ofere solutii pertinente pentru perfectionarea sistemului politic. Politologia poate furniza metodele alternative

de dezvoltare, fie prin reformarea sistemului existent, fie prin transformarea radicala a acestuia(schimbarea

regimului-revolutie).

4.Functia prospective ea se refera la previziunea politica menita sa descifreze tendintele fenomenului politic,

mutatiile care survin in raporturile sociale.

5. Functia educative care vizeaza implicarea responsabila a fiecarui cetatean in activitatea politica si

respectarea valorilor democratiei si a valorilor umaniste. Politologia contribuie la formarea unei educatii civice

patriotice si politice a constiintei de sine, a individului si a societatii.

Metodele si limitele cunoasterii polticului: in elaborarea obiectului sau de studiu, stiinta politica foloseste o

serie de tehnici si metode specifice stiintelor socio umane, astfel, dupa cum arata Adrian Paul Iliescu pentru a-si

atinge scopurile, ea utilizeaza metoda descrierii, interpretarii, explicarii si rezolvarii de probleme. O cercetare

politologica contine diagnoze=( caracterstici ale unei anumite situatii), explicatii, previziuni,

avertizari,argumentari si solutii la problemele existente. Ca orice stiinta, ea urmareste adevarul si obiectivitatea,

dar cunoasterea sa nu este infaibila datorita complexitatoo obiectului sau de studiu, anume societatea umana si

organizarea sa politica. Principalele surse de eroare sau de formare care pot afecta demersul acestei

discipline sunt urmatoarele: *insuficienta datelor si absenta informatiilor despre multe fenomene politice

relevante, oamenii nu pot fi urmariti in mod permanent si de aici rezulta o lipsa cronica de informatii utile.

*interpretarea inadecvata a datelor, comportamentul uman trebuie interpretat dar de multe ori aceasta

interpretare este deformata. *interactiunea fapte-valori: in descrierea unor fapte reale, intervin de foarte multe

ori judecati de valoare ale autorului descrierii care sunt subiective si deci irelevante. *complexitatea datelor

relevante :fenomemele politice depind de o multitudine de factori biologici, geografici, psihologici, religiosi,

morali. Analizarea tuturor acestor influente intr-un sistem explicativ este o sarcina foarte dificila.*dificultatea

de a dedudce legi generale din fapte sociale deoarece acestea sunt diverse , singulare, aproape imposibil de

generalizat.

Stiluri de gandire si analiza politologica

1.Stilul speculativ- el nu pleaca de la fapte concrete, de la date istorice, ci de la anumite axiome indiscutabile,

propuse de un ganditor. Pe baza lor, se dezvolta o constructie abstracta, imaginara si de multe ori utopica,

intalnit la Platon, Thomas, Marus, Campanella.

2. Stilul filozofic- ea abordeaza politicul din perspectiva unor presupozitii despre natura umana, relatiile dintre

oameni, idealuri, valori. Daca aceste presupuneri sunt concrete, conceptia care rezulta poate fi apropiata de

adevar,(ex,Platon)

3.Stilul descriptiv- istoric( Nicolla Machiavelli)- pleaca de la descrierea unor situatii istorice concrete din

analiza carora sunt deduse concluzii privind exercitarea puterii, cauzele conflictelor sstrategiile optime de

conducere. Dificultatea principala consta in faptul ca nu poate exista descriere pura a faptelor fara

interpretare(bazat pe date)

4.Stilul economist-pleaca de la premisa ca viata politica esre determinata de viata economic(Karl Marx) si ca

intre problemele politice si cele economice exista un paralelism. Politicul este analizat in termeni economici pe

baza de interese materiale, concurenta, eficienta.

5. Stilul realismului politic - axat pe incercarea de a intelege fenomenele prin prisma unor interese specifice:

de putere, de control, de dominatie si a unor raporturi de forta. Dificultatea consta in faptul ca stabilirea

intereselor oamenilor este problematica.

6.Stilul sistemic sau structuralist- politicul este analizat ca un sistem coerent si se incearca identificarea

structurii sale caracteristice. Accentul este pus pe analiza institutiilor si a functiilor acestora.

7. Stilul conceptual analitic- sunt analizate conceptele fundamentale ale politologiei(putere, guvernare,

libertate, stat. democratie). Accentul cade pe critica realitatilor pentru a depista lipsurile teoriei politice.

Curs 3 Stat

Statul este acea forma de organizare sau acea institutie prin care se exercita puterea politica in limitele unui

teritoriu de catre un grup de oameni organizat care isi impun vointa si interesele asupra societatii.

Natiunea reprezinta comunitatea naturala rezultata din istoria impartasita a membrilor sai; ea se poate

fundamenta pe o comunitate de teritoriu, pe o comunitate de rasa, de limba sau de religie. Dupa cum se poate

observa, nici unul dintre acesti factori nu este suficient pentru a crea o natiune. Natiunea se bazeaza pe vointa

membrilor sai, pe constiinta lor indemnitara si pe dorinta lor de a forma o natiune.

Patria reprezinta comunitatea afectiva a membrilor unei actiuni, este numele sentimental al unei natiuni.Patria

este natiunea insasi dar privita ca obiect de atasament si veneratie din partea indivizilor.

C4,TEORII

1.Teorii teocratice- Statul este o creatie divina, iar supunerea fata de stat este o obligatie fata de

religie. Monahul este reprezentantul divinitatii pe pamant, ” trimisul pe pamant”. Pentru faptele

sale nu raspunde decat in fata divinitătii. La egipteni, monahul era insasi divinitatea. Faraonul era

reincarnarea pamanteasca a zeului Horus, astfel au fost justificate orice fel de abuzuri ale

divinitatii, iar orice revolte au fost lipsite de ligitimitate. Reprezentanti: Platon- Republica, Sf,

Augustin- De civitate dei, Toma d Aquino- Summa Teologica.

2. Teoria drepului natural- Conform acesteia, statul nu mai este o institutie de emanatie divina

vesnica neschimbatoare, ci o creatie umana supusa unei continui schimbari si transformari.

Reprezentanti: Husius, Rotius, Pufandorf. Drepturile naturale (la viata, libertate, propietate)

sunt drepturi pe care le avem in virtutea faptului ca ne-am nascut oameni. Ele nu sunt abordate

de vreun stat, ci astfel niciun stat nu le poate nesocoti fara sa devina ilegitim.

3.Teoria contractualista – Statul a aparut in urma unui contract incheiat intre oameni prin care

acestia si-au delegat dreptul de a se guvena singuri unei puteri politice pt ca aseasta sa instituie

legi si sa conduca in numele comunitatii. In cazul in care una dintre comunitati nu isi respecta

cauzele contractului poate fi anulat, iar puterea poate fi schimbata prin forta. Reprezentanti : J.

Rousseau, Montesquieu.

4. Teoria violentei afirma ca statul a aparut din nevoia oamenilor de a curma violenta din

societate, de a institui ordinea intre oameni, clase, gr. sociale. Thomas Hobbes considera ca statul

nu rezulta dintr-o inclinatie a omului spre viata sociala, ci dimpotriva, din necesitatea temperarii

agresivitatii lui naturale.

5. Teoria psihologica – statul este rezutatul unor factori psihologici, trebuinta de socializare,

nevoia de securitate, dorinta de a trai impreuna, comuniunea emotionala.Sustinatorii pleaca de la

figurarea nevoilor umane in piramida trebuintelor( Abraham Maslow)

6. Teoria juridică – statul a aparut din necesitatea reglementarii prin lege a raporturilor dintre

oameni., gr sociale, a stabilirii rolului si locului acestia in strainatate, astfel juristul Hans Kelsen

concepea statul ca personificarea totala a ordinii si a ordinii juridice.

CONCEPTII

1. Conceptia liberala- In acceptiune liberala statul nu trebuie sa urmareasca niciodata

infaptuirea binelui tuturor, ci doar sa stabileasca un cadru legal in care fiecare cetatean

sa-si urmareasca binele propriu asa cum isi doreste. Interesele economice ale oamenilor

se satisfac prin mecanismul pietei, urmarindu-si interesul personal, fiecare participant la

jocul pietei contribuie si la satisfacerea nevoilor tuturor. Acesta s-ar datora eficientei

pietei economice libere in alocarea resurselor care functioneaza ca si cum o mana

invizibila ar impinge lucrurile in directia justa( Adam Smith). Statul nu trb sa intervina in

economie ci trebuie sa joace rolul unui arbitru neutru care sa vecgheze la resp legilor sale,

adica al regulilor jocului. Liberalismul promoveaza un model de stat minimal, conform

caruia, guvernarea cea mai buna este cea care guverneaza mai putin , statul neintervenind

aproape deloc in economie.Unii liberali moderati admit, totusi, un rol secundar al statului

in economie, acela de furniza bunuri economice pe care piata nu le poate oferi, nimeni

nu le produce pt ca nu aduc suficient profit. De asemenea, statul trb sa furnizeze bunuri

publice care nu st garantate de piata: justitia, apararea tarii si anumite servicii de baza:

educatie, asist medicala, sanatate. Liberalismul leaga rolul redistributiv al statului,

redirijarea resurselor : bani, ajutoare sociale, gr defavorizate, deoarece el poate deveni

partinitor si subiectiv , statul este un prost-administator care risipeste resursele, creeaza o

cultura a dependentei: pasivitate, intertie, asteptarea ajutorului de la stat. Statul liberal nu

este un stat social.

2. Conceptia anarhista- Anarhistii Bakemin, Kropotkin, Reclus, Trove vad in stat raul

radical, iar in individ valoarea suprema. Statul nu reprezinta o necesitate ci mai degraba o

constrangere, o limitare, anarhistii acuza statul ca distruge libertatea, generand razboaie.”

A-ti trai viata, o faci cum vrei” st formulele liberale ale anarhistilor, ei considera ca trb sa

existe legaturi sociale, dar liber consimtite si nu impuse de stat. Omul este vazut ca si o

fiinta fundamental buna, generoasa, capabila de relatii pasnice. Acesta conceptie este cel

putin discutabila. Dimpotriva doctrinei liberale , ei afirma ca statul nu e interesat de

fericirea sau nefericirea cetatenilor, de bogatia sau saracia lor. Statul minimal liberal este

interesat de un anumit individ, numai in masura in care devine un potential infractor si

trebuie capturat si pedepsit. Statul nu face altcv decat sa mentina egalitatile dintre

oameni. Anarhistul Pierre Pre`hou sustinea ca propietatea este un furt pt ca, nu doar ca

uneori provine din furturi , ci si pt ca de foarte multe ori este obt din altcv decat din

munca: specula, situatii favorabile, accidente norocoase, conjuncturi.

3. Conceptii de stanga despre stat- Marxismul

Conceptia marxista afirma ca statul a fost intotdeauna un instrument de aparare a privilegilor

si dominatiei unor grupuri sociale asupra altora. Industriasii / Posesorii de capital au constrit

o ideologie conform careia, statul nu trb sa apere propietatea si libertatile cetatenilor.

Scopurile celor multi si defavorizati nu st recunoscute de catre statul capitalist. Marx a

sustinut o conceptie etaista conform careia, statul trb sa devina un instrument al

proletariatului care sa poata impune chiar cu forta redistribuirea valorilor, bogatiilor si sa

instituie egalitatea economica, politica si juridica. Proletariatul, victima a exploatarii

capitaliste trb sa cucereasca puterea politica si sa desfinteze clasele sociale intemeind o noua

ordine si o noua societate: comunsimul.

4. Social –democratia este o doctrina politica de stanga care s-a lansat spre sf sec 19, cu un

suport teoretic ce provine de la socialismul marxist.Acesta doctrina nu solicita eliminarea

sist capitalist, ci doar reformarea lui generala pt a-l face mai echitabil si mai uman. In

general social-democratia sustine urmat puncte:

O economie de piata sociala ( cu propietate mixta) si prevederi legale pt protejarea

muncitorilor si micilor intreprinzatori.

Un sistem extensiv si complex de protectie sociala pt a contracara efectele saraciei.

Un nivel de taxare relativ ridicat, progresiv pt a redistribui venitul in societate

Un sistem de invatamant si sanatate finantat din taxe si gratuit.

Conditii minime parantate de lege pt muncitori( salariu minim, protectia angajatilor)

O politica externa care promoveaza democratia, protectia drepturilor omului si

culturalismul.

5. Doctrina conservatoare

Pentru conservatori, guvernarea nu trebuie sa fie nici minima interventie, nici maxima

implicare. In schimb, rolul guvarnarii este acela de a rezolva probleme si nevoi stringente

care apar la nivelul fiecarei societati. In acest scop, guvernarea trb sa impuna oamenilor si

institutiilor anumite obligatii si constrangeri.Tocmai accentul pus pe constragere si

exercitarea puterii de stanga o deosebeste de alte doctrine. Conservatorii cred, pe linia lui Th.

Hobbes, ca lupta si conflictul de interese raman pretutindeni caractieristicile vietii sociale. In

centrul vietii politice sta realitatea puterii si nu cea a dreptatii, egalitatii sau libertatii. In acest

sens, conservatorismul poate fi catalogat drept un realism politic care respinge utopia.

C5 PARTIDELE POLITICE

Dupa Benjamin Constant, partidul este o reuniune de oameni care profeseaza aceeasi

doctrina politica. Conform lui Maurice Duverger, partidul este o combinare de pers care

impartasesc credintele ideologice identice si care poseda pt realizarea intereselor, o

organizare permanenta. Acesta leaga aparitia partidelor politice ca fenomen modern de

fenomene care s-au institutionalizat: aparitia si permanitizarea vietii parlamentare, extinderea

graduala a sufragiului pana la obtinerea sufragiului universal. Etimologic, termenul „ partid”

vine din latinescul „ pars” , care inseamna parte. Abia din anul 1688 in Anglia si in 1789 in

Franta se asista la permanitizarea vietii parlamentare si obtinerea independentei fata de

executiv. Dupa autorul Sigmund Neumann, scopul oricarui partid il reprezinta participarea la

procesul decizional. Speficificul partidelor este capacitatea lor de a lupta pt dobandirea,

mentinerea si influentarea puterii in stat. Partidele st asociatii concomitent protective

deoarece apara interesele unui grup si promotionale pt ca au scopul de reorganiza societatea.

In concluzie, Neumann ajune la definitia :”Partidul politic este o asociatie protectiv

promotionala a fortelor politice active ale unei societati preocupate de obtinerea controlului

puterii guvernamentale prin lupta cu alte asociatii de acelasi tip, dar la program diferit”

Clasificarea partidelor politice

I. Prima clasificare a fost facuta de Max Weber dupa cum urmeaza:

Un partid de patronaj in cazul carora liderul partidului este figura cea mai importanta.

Oamenii cunosc partidul doar pt conducator: PPDD

Partid de clasa , acestea doresc sa reprezinte o intreaga clasa sociala si conteaza cat de

mare e acesta: PSD

Partid cu conceptie asupra lumii acestea isi propun transformarea generala a societatii

in conformitate cu o anumita conceptie despre lume. Actiunea lor este foarte dogmatica si

rigida : partidul comunist, nazist.

II. In functie de raportul fata de ideologie:

Partide de opinie care reunesc cetatenii fara nicio consideratie, pt conditia lor

sociala, doar pt ca acestia impartasesc un set de conceptii asemanatoare, adica

ideologia. Ea este prezenta chiar in denumirea lor: partidele liberale, partidele

social democrate. Oamenii impartasesc aceeasi opinie cu doctrina.

Partide oportuniste ele sunt interesate nu atat de o doctrina politica din care

sa-si revendice programul, cat de interesele existente la un moment dat in

societate. St interesate de eficienta actiunilor, nu de coerenta acestora. Se mai

numesc partide de catch-all . Partide facute de oameni: Becali

III. Clasificarea pe baza de program politic – teoretic orice partid ar trebui sa aiba

doua tipuri de programe.

Un program maximal care cuprinde crezul doctrinelor ale unui partid si

strategia sa corelata pe termen lung cu acel crez.

Un program minimal care cuprinde obiectivele sale pe care crede ca le-ar

putea realiza intr-un interval electoral.

Astfel, daca renunta la un program maximal in favoarea unuia minimal este un

partid oportunist . Daca le au pe amandoua vor fi partide de opinie. Daca

preocuparea lor va fi excusiva spre programul maximal sunt partide cu conceptie

asupra lumii.

IV. Dupa criteriul tipului de membru avem partide de cadre si partide de masa.

Partidele de cadre se reunesc in jurul asa numitilor membri notabili sau

personalitati. Notabilii sunt de trei feluri: - notabili influenti ( personalitati

care vor atrage voturi), - notabili tehnicieni( persoane specializate in

organziarea alegerilor si conducerea tactica a campaniilor electorale), -

notabili financiari( persoane, oameni de afaceri care aduc partidului putere

economica si fonduri pentru a finanta campaniile). In general, aceste partide

sunt partide mici.

Partidele de masa reunesc ca membri in partid oameni obisnuiti. Nr

membrilor este este foarte important, deoarece ei asigura viata financiara a

partidului prin intermediul cotizatiilor pe care le achita. Acest tip de finantare

este unul democratic, si mareste independenta de actiune a partidului. Ex:

partidul laburist MB, ce se bazeaza pe adeziune globala prin intermediul

sindicatelor.

V. Clasificarea după puterea politică a unui partid.

Evaluarea dimensiunii unui partid presupune utilizarea unor unităţi şi instrumente de măsurare

precum:

a. Membrii unui partid

b. Alegătorii unui partid

c. Mandatele parlamentare

Alegătorii şi mandatele parlamentare constituie măsurători mai generale. Alegătorii

măsoară forţa unui partid în opinia publică. Mandatele obţinute măsoară puterea guvernamentală

a unui partid.

În funcţie de aceste criterii vorbim despre următoarele tipuri de partide:

1. Partide cu vocaţie majoritară. Ele pot obţine majoritatea în alegeri, aşadar

majoritatea mandatelor parlamentare şi pot forma guvernul singure. Există partide cu

vocaţie majoritară în ţări în care celelalte forţe politice nu reuşesc să se impună în

viaţa politică.

2. Partide mari. Acestea nu pot obţine majoritatea absolută dar pot prelua guvernul cu

sprijinul şi acordul altor partide reprezentate în parlament. Partidele mari pot obţine

cele mai multe locuri, dar au nevoie de acordul altor partide pentru a guverna. Acest

acord se realizează fie prin formarea unei coaliţii parlamentare cu partide mai mici,

fie prin formarea unor guverne de coaliţie.

Deşi nu pot renunţa la colaborare, dimensiunea lor le permite să joace un rol

esenţial în cadrul colaborării: îşi revendică ministerele cele mai importante şi posturile

cheie în administraţie. Există partide mari de opoziţie şi acestea pot exercita o influenţă

niciodată de neglijat (moţiuni de cenzură şi răsturnarea guvernului).

Se consideră un partid ca fiind mare în momentul în care în cel puţin două

scrutinuri electorale a obţinut peste 10 % din voturi.

3. Partide mici. Sunt cele cu rol de sprijin, fie în guvern, fie în opoziţie. Când sunt

aliate la guvernare, partidele mici se mulţumesc cu fotolii ministeriale mai puţin

importante (strapontine ministeriale). Când sunt în opoziţie, ele de obicei joacă rolul

de critic al situaţiei politice existente. Atunci când diferenţa dintre majoritate şi

minoritate parlamentară este mică, partidele mici pot să ajungă în situaţii de arbitraj

politic, situaţie care le creşte importanţa. Deoarece aceste situaţii sunt multe, şi

importanţa partidelor mici este demnă de analizat.

Duverger spune că este dificil să ştim când un partid a încetat să fie mic, devenind

mare. Legile electorale sprijină toate partidele care îşi pot adjudeca cel puţin 5-7% din

totalul alegătorilor.

SISTEMELE PARTIDISTE

Noţiunea de sistem partidist desemnează configuraţia partidelor existente într-o ţară, raporturile

dintre ele şi raportul lor cu puterea politică existentă. Sistemul partidist al unei ţări este o

componentă a regimului politic.

Potrivit politologilor contemporani, tipul de regim politic al unei ţări este caracterizat în funcţie

de sistemul partidist existent în ţara respectivă. Pentru stabilirea configuraţiei partidelor dintr-o

ţară şi pentru stabilirea raporturilor dintre ele şi între ele şi stat se utilizează următoarele criterii:

Numărul partidelor existente într-o ţară

Capacitatea lor de a forma guvernul

De obicei bipartidismul şi pluripartidismul sunt sisteme de partid ce caracterizează

democraţiile moderne, în vreme ce monopartidismul corespunde unor regimuri politice autoritare

sau totalitare.

1.Sistemul monopartidist

Monopartidismul desemnează sistemele în care există un singur partid care are fie dreptul de a

desemna guvernul, fie capacitatea de a o face.

În cazul în care e vorba de dreptul de existenţă al unui singur partid şi de investirea

lui constituţională cu calitatea de “forţă conducătoare într-un stat”, avem de-a face cu

variante de regimuri totalitare.

A doua variantă a monopartidismului e cea din ţările în care există mai multe partide

politice, dar într-o perioadă semnificativă a vieţii politice doar unul din aceste partide

obţine continuu majoritatea absolută, adică peste 50%. Această posibilitate nu e

înscrisă în constituţie, dar ea funcţionează în practica propriu-zisă. Aceste regimuri

politice sunt considerate ca fiind autoritariste sau purtând în ele o potenţă totalitară.

Cazul tipic este cel din Rusia, sau Mexic şi Japonia la începutul anilor 1990.

2.Sistemul bipartidist

E caracterizat prin existenţa a două partide de importanţă naţională, ambele având capacitatea de

a forma guvernul. Cazul tipic e cel al SUA cu cele două mari partide, democrat şi republican. Tot

acestui sistem aparţine şi situaţia în care există mai multe partide din care însă doar două pot

ocupa poziţii pivotale constituindu-se ca axă bipartidistă. E cazul Angliei (laburiştii şi

conservatorii), al Germaniei postbelice, al ţărilor nordice. Acest sistem de partide e apreciat ca

fiind cel mai capabil de a realiza schimbări politice, menţinând totodată ordinea socială existentă.

Giovanni Sartori, în lucrarea sa Tipologia sistemelor de partide, reţine patru condiţii

necesare pentru ca un sistem să funcţioneze după regulile bipartidismului:

1. Două partide se află în poziţia de a concura pentru majoritatea absolută a locurilor

în parlament.

2. A doua condiţie decurge din prima. Unul din cele două reuşeşte să obţină o

majoritate suficientă.

3. Decurge din 1 şi 2. Acest partid înţelege să guverneze singur, asumându-şi

integral responsabilitatea guvernării.

4. Alternanţa sau rotaţia puterii rămâne în opinia publică şi în practica politică o

eventualitate credibilă.

Bipartidismul impune regula majorităţii simple. Această regulă funcţionează doar

atunci când există un considerabil consens şi doar atunci când majoritatea şi minoritatea sunt

despărţite mai mult prin nuanţe de programe politice decât prin programe care se anulează

reciproc.

3.Multipartidismul

Este sistemul de partide în care trei, patru sau mai multe partide pot câştiga, singure sau

în coaliţie, alegerile şi pot participa astfel la desemnarea guvernului. În cadrul acestui sistem

politologii disting două variante:

Un multipartidism moderat

Un multipartidism exploziv

Dacă socotim numai partidele mari (care obţin singure peste 10%), adică partidele cu potenţial

de coaliţie, şi omitem formaţiunile marginale sau satelit, numărul de partide într-un

pluripartidism moderat este între 3 şi 5. Interacţiunile a mai mult de patru partide crează modele

de comportament politic centrifugale, deci crează patternuri centrifugale. Linia dintre patru şi

cinci partide e considerată uneori mai importantă decât distincţia dintre bipartidism şi

pluripartidism. Sistemele care depăşesc această linie sunt cele apreciate ca aparţinând

pluralismului exploziv, pluralism care se caracterizează printr-o permanentă instabilitate a vieţii

politice, instabilitate care pune în pericol chiar funcţia politicului de coordonator macrosocial.

În aprecierea multipartidismului, doi factori sunt importanţi pentru caracterizarea

echilibrului politic:

1. existenţa sau absenţa unei puteri prezidenţiale puternice.

2. gradul de consens cu privire la sistemul politic în vigoare.

1. Primul factor, o putere prezidenţială puternică, poate favoriza o anumită bipolarizare a

partidelor existente, mai ales atunci când formaţiunile care contestă radical regimul politic

existent sunt puţin influente. Deci, o putere prezidenţială puternică e văzută ca fiind capabilă să

apropie pluripartidismul de bipartidism. Situaţia însă rămâne întotdeauna fragilă în aceste ţări

pentru că regrupările forţelor sunt mai mult strategice decât expresia unei unităţi de orientare

politică. Lipsa unei astfel de puteri prezidenţale poate determina trecerea de la pluralismul

moderat la cel excesiv.

2. În general în ţările cu regimuri pluripartidiste există mari deosebiri în cultura politică,

deosebiri care se exprimă şi în programe prin care ordinea politică existentă e pusă radical în

discuţie. În cele mai multe ţări de acest fel există forţe importante care pun în discuţie nu un

guvern sau altul, ci sistemul în ansamblul său.