Sovrom-urile, de multe ori SOVROM, au fost societăți mixte româno-sovietice înființate în 1945 în urma unui acord între România și Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României față de Uniunea Sovietică (vezi Tratatele de pace de la Paris, 1947). Sovrom-urile au funcționat până în 1956, când au fost dizolvate.

Aceste societăți mixte au devenit cunoscute cu numele de "sovromuri", termen asociat cu spolierea României de către URSS. Sovromurile au reprezentat cea mai durabilă și mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor generale din România, dar de fapt exploatarea la sânge a bogățiilor naturale ale țării și, în general, a economiei românești. [1]

Într-un memoriu adresat prim-ministrului de atunci, Petru Groza, academicianul Onisifor Ghibu califica înființarea societăților mixte româno-sovietice drept "un capitol al tragediei noastre de astăzi, camuflat sub firma prieteniei 'româno-sovietice' ". Cât despre activitatea lor, același Onisifor Ghibu considera că "sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogății de tot felul ale țării noastre, cu prețuri derizorii, în timp ce pe piețele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiți să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele". [2]

Câteva întreprinderi de tip Sovrom au fost următoarele

Sovromtransport, (1945 - 1954), societate de navigație, prima societate înființată

Sovromcuarțit, (1952 - 1956), exploatarea uraniului

Sovrompetrol

Sovromfilm

Sovrombanc

Sovromlemn

Sovrommetal

Sovromgaz

Sovromchim

Sovromconstrucția

Sovromnaval

Sovrom Metale Neferoase

Sovromcărbune

Sovromasigurare

Sovromtractor

Sovromutilajpetrolier

TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice)

Intr-un anticariat, am gasit o teza de doctorat a unui Jeffrey Wallace, de la Universitatea din Oklahoma, cu titlul "Countries with Non-market Economies" (Tari fara economii de piata), din anul 1965. In ea am dat peste un capitol dedicat Romaniei comuniste si Sovromurilor.

Ce m-a impresionat cel mai mult, din analizele economiilor tarilor din blocul sovietic, a fost bogatia de date si statistici din publicatiile "oficiale", care se contraziceau, de la an la an.

Acest om a analizat corect relatiile cu URSS, pornind de la premiza ca rusii nu au avut niciodata un imperiu colonial, ca Anglia sau Franta, desi fiecare tar, dar si Lenin si Stalin, au dorit-o.

Stalin si-a dat seama de importanta subjugarii economice a unei tari, deoarece de economie depinde si independenta acesteia. De aceea, a fortat toate tarile socialiste sa plateasca un imens tribut "mascat".

S-au inventat intreprinderi cu interes majoritar sovietic, care in Romania se numeau "Sovrom", in Polonia "Sovleh" etc. Toate aceste "intreprinderi fratesti" erau menite sa functioneze in cadrul unei organizatii supra-statale, de ajutor economic "reciproc", in care Uniunea Sovietica avea rolul major.

Analizand sovromurile, autorul il citeaza pe Chivu Stoica, care, in 1961, se plangea unor jurnalisti sarbi, de la Tanyoug, de faptul ca din toate incasarile sovromurilor, 50% se platea in mod automat rusilor, in timp ce Romania trebuia sa suporte toate cheltuielile de regie, de cele mai multe ori soldandu-se in deficit.

Insistenta rusilor pentru limitarea economiei romane la pozitia de furnizor de materii prime, fara niciun fel de industrie, asa numita teza a lui Hrusciov, a iritat toate tarile comuniste, provocand greve si sabotaje in Polonia si Cehoslovacia.

In Romania, exista o acceptare tacita din partea lui Gheorghiu-Dej, pana in anul in care, datorita regulilor de la Sovrompetrol, intreaga productie de titei, crud sau rafinat, era dusa in URSS, iar Romania isi importa de acolo, la preturi piperate, necesitatile de carburanti.

Mai mult, sovromurile agricole, care nu puteau niciodata tine pas cu cele planificate la Moscova, erau obligate sa cumpere vite si produse agricole de la stat, pentru a le trimite, gratis, in Rusia.

Bineinteles, statul roman suporta toate cheltuielile. Cand Gheorghiu-Dej si-a dat seama de ecuatia economica, a luat o decizie unica, care l-a costat viata, de a expulza "specialistii" sovietici din toate sovromurile.

URSS a cerut despagubiri, pentru ruperea unui "contract" semnat cu Stalin, desi Hrusciov repudiase, public, tot ce facuse predecesorul sau.

Dus la Moscova, pentru a negocia aceste "despagubiri", a fost iradiat cu microunde, in camera unde era gazduit, murind dupa putin timp.

Fiind o sluga credincioasa a Kremlinului, prea putini l-au plans in tara, in ciuda unui cortegiu funerar menit sa-l rivalizeze pe cel al lui J.F. Kennedy.

Cand Ceausescu s-a "urcat pe tron", analistii din vest au pronosticat o schimbare radicala, de tipul lui Tito, in relatiile dintre Romania si URSS.

Fiind un martor al acelei epoci, pot spune ca analistii din vest s-au inselat. Ceausescu a fost interesat numai de consolidarea propriei puteri.

Daca asa ceva necesita bani, atunci se aventura in domenii economice, cu ideea de a face bani, lucru care de cele mai multe ori insemna sa ia hrana de la gura oamenilor, s-o vanda in vest, pe valuta forte.

Un citat dintr-o sedinta secreta a CC PMR din 1960, privind relatiile romano-sovitice, atribuit lui Chivu Stoica, este extrem de semnificativ:

"Tot ce se produce in tara apartine Uniunii Sovietice, prin sovromuri. Ei cu profitul, noi cu pagubele. Tot ce se produce in tara este transportat in URSS, de unde noi cumparam, pentru a ne satisface nevoile tarii. Ce fel de relatii avem? Socialiste? Capitaliste? Sau coloniale?".

Autorul il caracterizeaza pe Chivu Stoica drept un ignorant, cu un bun simt de "taran simplu", spre deosebire de Gheorghiu-Dej, care era "o bruta" cu veleitati de conducator priceput.

Una dintre cauzele rupturii relatiilor intre Stalin si Tito era mentinerea de catre sovietici a unui vast aparat de spionaj politic si economic in Iugoslavia, care submina guvernul.

Gheorghiu-Dej era pe deplin constient de existenta aceluias aparat subversiv in Romania, dar, din motive greu de descifrat, nu s-a opus niciodata acestei penetrari in aproape toate sectoarele vietii.

Autorul preconizeaza ca datorita insistentelor Moscovei, Gheorghiu-Dej si-a distrus intelectualii, inginerii, agricultorii, profesorii si meseriasii de frunte, punand tara intr-o pozitie de vasalitate fata de vecinii industrializati, in special URSS.

Tratatele de pace de la Paris (1947)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecționat de la Tratatele de pace de la Paris, 1947)

Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie îmbunătățită.

Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.

Question book-4.svg

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.

Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile conținute.

Acest articol se referă la Tratatele de pace de la Paris (1947), tratatul care a fost semnat între Aliați și statele Axei. Pentru alte sensuri, vedeți Tratatul de la Paris (dezambiguizare).

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie - 15 octombrie, 1946) a fost urmată de Tratatele de Pace de la semnat pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

Cuprins [ascunde]

1 Părțile implicate

2 Transferuri teritoriale

3 Daunele de război

4 Legături externe

Părțile implicate[modificare | modificare sursă]

De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia)

De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflau Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pentru ca aceste state să se prezinte în această ordine, nu au fost luate în cont în Tratate decât acțiunile primei grupe de partea Aliaților (exceptând, așadar, acțiunile Franței sub conducerea regimului Petain și ale URSS în cadrul pactului Hitler-Stalin) și acțiunile celei de-a doua grupă de partea Axei (exeptând astfel acțiunile României după 23 august 1944 deși aceste acțiuni îi permit să recapete Transilvania de nord pierdută în 1940).

Tratatele le-au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale.

Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.

Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare "pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice".

Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații "politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice."

Transferuri teritoriale[modificare | modificare sursă]

Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Rusiei. Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaților, deoarece în acest caz URSS era agresorul (în cadrul pactului Hitler-Stalin) și datorită simpatiei de care se bucura Finlanda mulțumită victoriilor din 1939 - 1940.

România, mulțumită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena, dar pierdea Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria (actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.

Daunele de război[modificare | modificare sursă]

Uniunea Sovietică a emis pretențiile maxime din partea adversarilor, cu excepția Bulgariei, cu care avea cea mai bună relație dintre vechii adversari. În cazurile României și a Ungariei însă, pretențiile au fost foarte mari. Daunele de război, la valorile din 1938:

$360.000.000 de la Italia;

$115.000.000 către Iugoslavia;

$105.000.000 către Grecia;

$100.000.000 către Uniunea Sovietică;

$25.000.000 către Etiopia;

$5.000.000 către Albania;

$300.000.000 de la Finlanda către Uniunea Sovietică;

$300.000.000 de la Ungaria:

$200.000.000 către Uniunea Sovietică;

$100.000.000 către Cehoslovacia și Iugoslavia.

$300.000.000 de la România către Uniunea Sovietică;

$70.000.000 de la Bulgaria;

$45.000.000 către Grecia;

$25.000.000 către Iugoslavia.

Prăbușirea Uniunii Sovietice nu a dus la vreo revizuire a tratatelor, războiul din Iugoslavia a provocat însă schimbări ale granițelor în Europa.

Sovromtransport

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sovromtransport a fost o societate de navigație româno-sovietică de tip SovRom, prima de acest tip, înființată la 14 iulie 1945 și care avea ca scop exploatarea în comun a mijloacelor și resurselor de transport ale Statului Român, în vederea plății datoriei de război către Uniunea Sovietică.

Înființarea ei a vut loc în contextul armistițiului încheiat în 1944 de România cu Uniunea Sovietică. Armistițiul prevedea ca navele comerciale maritime și fluviale să fie preluate de partea sovietică, ca o contribuție a părții române la efortul de susținere a războiului antihitlerist. România a contribuit cu 16 nave. O dată războiul încheiat, în 1945, din cele 16 nave ale ale flotei maritime din dotarea Serviciului Maritim Român, preluate de sovietici, doar 2 au mai fost returnate. Era vorba despre motonava „Transilvania” și de vaporul mixt „Ardeal”.

La constituirea Sovromtransport, partea sovietică a contribuit cu 4 cargouri iar partea română a contribuit cu cele două nave dar, mai important, cu închirierea șantierelor navale de la Constanța,

Drobeta Turnu-Severin și Brăila. Cargourile sovietice se aflau într-un stadiu avansat de uzură și necesitau reparații constante. În următorii ani, au mai fost achiziționate alte 4 cargouri, 2 construite în România și 2 construite în Ungaria.

Societatea a fost desființată în 1954, lăsând locul Întreprinderii de Navigație Maritime - NAVROM, înființată prin HCM 368 și aflată sub controlul exclusiv al Statului Român.

Sovromcuarțit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sovromcuarțit (sau Sovromquarțit, Sovromcuarț) a fost o societate minieră româno-sovietică de tip Sovrom care se ocupa de extragerea minereurilor de uraniu din Republica Populară România precum și de cercetarea gelogică pentru zăcăminte de uraniu din România. Denumirea aleasă pentru acest sovrom avea menirea de a camufla adevăratul scop de activitate, care nu era aceea de extragere a cuarțului ci aceea de extragere a uraniului. [1]Deși a avut o durată de viață de numai 4 ani, în mare parte prin intermediul ei, în perioada 1952 - 1960, România a furnizat Uniunii Sovietice circa 18.000 tone de uraniu metal, în condiții net defavorabile Statului Român.

Cuprins [ascunde]

1 Înființarea

2 Activitatea

3 Desființarea

4 Note

5 Bibliografie

Înființarea[modificare | modificare sursă]

Convenția pentru înființarea Sovromcuarțit a fost semnată la 31 decembrie 1951. A fost una dintre ultimele trei sovromuri înființate, și totodată una dintre ultimele desființate, cu o durată de viață scurtă, dar o activitate deosebit de intensă. Înființarea ei a avut loc în cadrul acordului semnat de România cu Uniunea Sovietică în vederea plății datoriilor de război și pe fondul interesului crescând al sovieticilor pentru energia atomică. În această perioadă uraniul căpătase o importanță strategică în lupta pentru supremația atomică în care se angajaseră marile puteri ale lumii și în special URSS. În acest context, Uniunea Sovietică și-a manifestat deosebitul interes pentru exploatarea uraniului din România, cu atât mai mult cu cât România se afla sub dominația economică și politică a acesteia.

Sovromcuarțit și-a început activitatea productivă în aprilie 1952 iar actul constitutiv a fost finalizat în luna august al aceluiași an. Aportul de capital a fost egal din partea celor două state, iar cheltuielile și beneficiile urmau a fi, cel puțin teoretic, împărțite în mod egal.

Activitatea[modificare | modificare sursă]

Încă de la început, scopul Sovromcuarțit a fost acela de a exploata cele mai mari mine de uraniu din țară, cele de la Ștei și Băița, din județul Bihor. În mare parte activitatea societății s-a concentrat pe exploatarea acestor mine, dar nu s-a limitat doar la aceasta. A mai condus și activități de cercetare geologică iar în paralalel s-a mai ocupat de executarea de construcții de infrastructură (căi ferate, drumuri), clădiri de locuințe (colonii), clădiri industriale, linii de energie electrică. Avea un personal de 15.942 angajați[2]

Societatea s-a concentrat pe exploatarea minereurilor de uraniu de cea mai bună calitate și în cel mai scurt timp posibil, ignorând procedeele de exploatare rațională a uraniului, dar și standardele și măsurile speciale de protecție necesare manipulării materialului radioactiv. Mai târziu, impactul negativ pe care exploatarea irațională l-a cauzat minelor, a fost suportat de Statul Român. În ciuda caracterului mixt al societății, sovieticii au impus proprii specialiști în toate punctele cheie, împiedicând ocuparea și formarea specialiștilor români. Practic întreaga conducere era sovietică. Aceasta decidea termenii tehnici de exploatare, dar și mai mult, decidea prețul de vânzare al uraniului. Acesta era stabilit la un nivel fix, care era mult sub prețul uraniului pe piața mondială. Deși partea română a încercat să negocieze aducerea procesului de rafinare și prelucrare în România, pentru a mări valoarea adăugată care ar fi rămas în țară, partea sovitică s-a opus, puterea contractuală permițându-i să stabilească propriile condiții.

În ce privește activitatea de cercetare geologică, lucrările erau efectuate exclusiv de specialiștii sovietici, specialiștii români fiind excluși. Cercetările și exploatările ulterioare care au avut loc, au necesitat noi investiții, din moment ce planurile și documentele care au fost întocmite de Sovromcuarțit, nu au fost puse la dispoziția Statului Român.

În perioada 1952 - 1960, România a furnizat Uniunii Sovietice 17.288 tone de uraniu metal, care a fost utilizat, cel puțin parțial, la programul sovietic de bombe atomice[3]. Tot minereul de uraniu era transportat în afara României pentru a fi procesat, la început în Sillamäe, Estonia. Concentratul de uraniu era mai departe folossit în exclusivitate de Uniunea Sovietică.[4] Într-o ședință plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 15-22 aprilie 1964, Bujor Almășanu îi raporta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Am livrat 18.000 tone uraniu metal, iar pentru o centrală de 500 MW trebuie o încărcătură de 100 de tone și apoi pentru fiecare an 70 de tone.”

Desființarea[modificare | modificare sursă]

Pe fondul nemulțumirii liderilor comuniști români, România a început să se distanțeze de politica Uniunii Sovietice și în consecință a început să facă presiuni pentru limitarea implicației sovieticilor în economia Românească, mai ales prin intermediul sovromurilor. S-a constituit un plan pentru răscumpărarea sovromurilor de către Statul Român, Sovromcuarțul fiind una dintre cele mai „sensibile” dintre acestea. Liderii comuniști nu au căzut de la început de acord cu răscumpărarea ei, temându-se că vor deranja prea mult interesele sovieticilor. Inițial s-a decis reevaluarea prețurilor cu care Sovromcuarțit furniza uraniul sovieticilor, de la prețul fix precedent la valoarea internă din România.

La 22 octombrie 1956 s-a semnat Convenția de preluare, care ducea la desființarea Sovromcuarțit și Sovrompetrol, ultimele 2 sovromuri rămase. Convenția stipula că Statul Român va răscumpăra participația URSS, evaluată la 413 milioane ruble, pe o perioadă de 10 ani, în rate egale, începând cu 1961. Totodată guvernul înființa societatea „Cuarțit”, care prelua activitatea Sovromcuarțit. La punctul 5 din Convenție, Statul Român se angaja ca întreaga producție a noii intreprinderi Cuarțit să fie vândută URSS, „cu excepția părții de care avea nevoie economia națională a R.P.R.” Prețul de vânzare a uraniului era unul stabilit de comun acord de cele două părți iar plățile erau efectuate prin livrări de mărfuri din URSS în R.P.R. la prețuri de acord comercial. „Cuarțit” a fost desființată în 1961

După ce și-a asigurat dominația politică, URSS-ul a adus România la masa negocierilor economice. Loiali sovieticilor, comuniștii romani au susținut o colaborare pe termen lung. Cu doar o zi înainte de finalul războiului, 8 mai 1945, la Moscova s-au semnat două acorduri economice. Unul dintre ele a fost considerat “izvorul sovromurilor”.

Ce erau Sovromurile?

Pentru Stalin, unica prioritate a economiilor “statelor frățești” era slujirea intereselor URSS. Încă din timpul războiului, sovieticii s-au dovedit extrem de interesați în bogățiile țărilor ocupate. După 1945, una dintre modalitățile inventate de ei pentru a controla sectoarele de bază ale economiilor țărilor central-europene a fost înființarea de “întreprinderi mixte”. În România, acestea au luat naștere în urma acordului de la Moscova, prin care sovieticii s-au declarat dispuși să “investească” în câteva dintre întreprinderile romanești de stat sau private 50% capital, constând în special din utilaje, să asigure, la nevoie și personalul de specialitate (capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemți). Partea românească trebuia să contribuie la rându-i cu 50% capital și forța de muncă. Și beneficiile de pe urma acestei “colaborări” urmau a se împărți tot pe jumătate. Acordurile uneau, doar pe hârtie, doi “parteneri” inegali: o Uniune Sovietică învingătoare și o Românie învinsă și slăbită.

Practic, din iunie 1945 până în prima jumătate a lui 1946, s-au înființat 19 sovromuri, în ramurile industriale de cea mai mare importanță economică și strategică pentru România. Primul a fost Sovromtransportul, cu profil de societate de navigație. În condițiile în care căile de transport către URSS au fost afectate de bombardamente, deschiderea de care beneficia țara noastră la mare și Dunăre erau cai foarte utile rușilor. Al doilea decret-lege semnat de Regele Mihai I a vizat înființarea Sovrompetrolului de la Ploiești. Astfel, sovieticii controlau și cea mai întinsă și bogată zona petroliferă.

Controlul absolut asupra sovromurilor era deținut de sovietici, care și-au numit oamenii în conducerea întreprinderilor mixte și au interzis accesul romanilor în contabilitatea sau pe exploatările sovromurilor. Astfel că timp de șapte ani industriile romanești extractivă (petrol, gaze, cărbune),

grea, chimică și navală, de exploatare a lemnului, construcțiile, transporturile altele decât pe calea ferată și distribuția filmelor au “înflorit” în mâinile rușilor. Situație care va determina redacția revistei britanice Lumea azi, aparținând Institutului Regal pentru Afaceri Internaționale, să afirme, în 1949, ca “singurul capitalist din industria românească este Rusia comunistă.”

Despre pierderile înregistrate de țara noastră în perioada funcționarii acestor sovromuri vorbesc cifrele care ilustrează activitatea doar a două dintre ele – Sovromquartit și Sovromlemn. În condițiile în care Rusia aspiră să construiască bombă atomică, rezervele de uraniu din exploatările romanești de la Băița și Stei (jud. Bihor) deveniseră mai valoroase ca aurul. Din chiar începutul activității sale (1952), Sovromquartitul adunase un număr de 15.942 de angajați. A livrat până în 1960 URSS-ului, peste 17.000 de tone de minereu de uraniu. Dacă la începutul lui 1946 la Sovromlemn se lucra doar cu trei gatere care defrișau 355 mc de pădure pe lună, peste doar un an se lucra cu 47 de gatere care distrugeau peste 1.200 mc de teren împădurit pe lună.

Odată cu trecerea timpului, lipsa de control asupra propriilor resurse și a procesului de producție, în condițiile în care până și ofițerii de Securitate români aveau nevoie de permise speciale pentru a pătrunde în unele sovromuri, la nivelul conducerii statului s-a pus problema găsirii unei modalități de control a acestor întreprinderi. În 1947, adjunctul ministrului Industriilor, Ion Gheorghe Maurer, a pus pentru prima dată problema înființării comisiilor mixte de verificare a activității sovromurilor. Oficial, chestiunea a fost discutată abia în ședință Biroului Politic al PMR din 24 februarie 1953. Motivele formale invocate de români pentru cererea de desființare a sovromurilor erau necesitatea subordonării acestor întreprinderi statului român și respectarea legislației romanești, pierderile înregistrate de unele întreprinderi mixte, dificultăți în asigurarea forței de muncă.

Demersurile de desființare a sovromurilor au fost încununate de succes. După începerea tratativelor (7 martie 1953), protocolul de preluare a primelor opt sovromuri în patrimoniul statului român a fost semnat abia la 31 martie 1954. Celelalte întreprinderi mixte au revenit României în decursul următorilor doi ani. Dar, deși actele erau făcute, preluarea efectivă a mai durat câteva luni, timp suficient ca sovieticii să mai profite de statutul lor de ocupant. Urmașul lui Stalin, Nikita Hrușciov, a recunoscut necesitatea desființării întreprinderilor mixte în toate statele satelit ale URSS, deoarece ele “erau niște bătături pe degetele de la picioare și răneau sentimente naționale producând neînțelegeri în lagărul nostru.”

Iată ce spunea Constantin I. Brătianu în 1945 privitoare la această situație: “În timp ce germanii ne-au luat toate ouăle de la găini, rușii au mâncat mai întâi găinile și acum insista să le dăm ouă”.

Pentru a intra in posesia despagubirilor de razboi datorate de Romania Rusiei Sovietice s-a semnat la 8 mai 1945 un acord economic intre cele doua state prin care se infiintau companiile mixte cu participatie romana si sovietica denumite sovromuri.

Statul roman si cel sovietic urmau sa investeasca fiecare o parte din capitalul necesar infiintarii acestor companii. Domeniile vizate de aceste societati erau industria, agricultura, transporturile si sectorul bancar.

Rezultatele acestei colaborari urmau a fi impartite intre cele doua tari, ajutand economia romaneasca sa isi revina

dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial si in acelasi timp sa-si plateasca datoria de 300 de milioane de dolari.

Acordul nu s-a respectat, sovieticii preluand efectiv controlul asupra principalelor ramuri ale economiei. Ei au folosit drept capital utilaje capturate de la germani, pe care mai apoi statul roman a trebuit sa il rascumpere pe sume exagerate.

Specialistii trimisi de la Moscova au aservit economia Romaniei intereselor sovietice, facilitand transferul rapid si ieftin al unor importante parti ale resurselor tarii catre Uniunea Sovietica, in timp ce propaganda vremii punea accent pe relatiile de prietenie intre cele doua state.

O vina importanta o poarta si comunistii romani ai vremii care nu s-au opus infiintarii sovromurilor, in contextul in care foametea si seceta facea ravagii in 1946, valoarea monedei nationale era foarte scazuta si piata era lipsita de produse de baza, adaugand problemelor postbelice ale tarii.

Infiintarea sovromurilor

Pe 17 iulie 1945 a fost creat Sovrompetrol. In urmatorii ani a ajuns sa detina o treime din productia interna de titei restul apartinand companiilor de stat Muntenia si Moldova. La 1 septembrie 1950 si aceste companii au fost dizolvate si incluse in Sovrompetrol, intreaga industrie petroliera ajungand din acel moment sub controlul sovietic.

Pe 19 iulie s-a infiintat Sovromtransport care a intrat in posesia principalelor rute de navigatie si a porturilor Galati, Constanta, Braila si Giurgiu. Dupa aceea a aparut Sovromcarbune ce se ocupa de exploatarile miniere din Valea Jiului, Sovromtractor ce va deveni Tractorul Brasov Sovrommetal ce extragea minereul de fier de langa Resita, Sovromfilm ce era o unealta de propaganda prin importul de filme sovietice, Sovrombanc ce detinea monopolul bancar precum si alte zeci de societati ce vor fi infiintate in perioada 1945-1952.

Sovromcuart si bomba atomica sovietica

Sovromcuart s-a creat in 1952 fiind printre ultimele societati de acest tip. A furnizat 18.000 de tone de uraniu destinat proiectului Uniunii Sovietice de a isi dezvolta propria bomba atomica, aceeasi cantitate putand sa alimenteze reactoarele de la Cernavoda timp de un secol.

Muncitorii erau prizonieri politici si nu aveau nicio masura de protectie atunci cand manevrau materialele radioactive. Multi mureau din cauza iradierii. In locul lor erau adusi uneori localnici pentru a scoate uraniul din mine, dar care de multe ori nu cunosteau pericolul la care se expuneau. Principalele exploatari erau la Stei si Baita din judetul Bihor zone ce si in prezent sufera de pe urma reziduurile radioactive.

Sfarsitul companiilor mixte romano-sovietice

Din punct de vedere economic tara noastra a avut de suferit foarte mult din cauza acestor societati. Preturile marfurilor erau stabilite la nivelul anului 1938, iar 85 % din exporturile romanesti se indreptau spre Uniunea Sovietica, aceasta iesind foarte avantajata din acest schimb. In acelasi timp noi importam la pret intreg.

Reparatiile de razboi oficiale se ridicau la suma de de 300 de milioane de dolari, dar sovieticii au reusit sa scoata peste doua miliarde de dolari din participatia lor in sovromuri. Facand o comparatie, produsul intern brut al Romaniei in 1945 era de circa 500 de milioane de dolari.

Odata cu moartea lui Stalin conducerea Partidului Muncitoresc Roman a incercat sa puna capat acestei practici de drenaj a economiei romanesti. Initiativa comunistilor romani a fost aprobata de Hrusciov si in 1954 12 dintre cele mai importante sovromuri au fost preluate de statul roman urmand sa plateasca in schimb suma de noua miliarde de dolari.

Evaluarea romaneasca s-a ridicat doar la trei miliarde a capitalului sovietic investit in aceste societati si dupa discutii diplomatice indelungate suma s-a stabilit undeva la cinci miliarde.

Odata cu desfiintarea ultimului sovrom in 1956 cuplata cu retragerea armatei sovietice de pe teritoriul Romaniei doi ani mai tarziu se marcheaza indepartarea de controlul exercitat de Moscova asupra afacerilor interne ale statului roman si sfarsitul ocupatiei sovietice.

SovRom-urile erau intreprinderi economice aparute dupa preluarea comunista de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si dizolvate de catre autoritatile romane in 1954 – 1956.

Teoretic, au fost societati mixte sovieto-romane care vizau generarea de venituri pentru reconstructie, si au fost proiectate pe o baza de jumatate pondere in ceea ce priveste cele doua state; cu toate acestea, ele au fost in principal concepute ca un mijloc de a asigura resursele pentru partea sovietica, si, in general, au contribuit la drenarea resurselor din Romania (in plus fata de reparatiile de razboi impuse de Conventia de Armistitiu din 1944 si Tratatul de pace de la Paris, stabilite la 300 de milioane de dolari usa).

Istorie – Crearea, structura si efectele

Un acord intre cele doua tari cu privire la infiintarea de intreprinderi comune a fost semnat la Moscova pe 5.08.1945, intr-un moment cand Romania se afla in izolare economica.

Primul SovRom creat la 17.07.1945 a fost Sovrompetrol, care a avut ca obiectiv exploatarea de petrol in judetul Prahova, zonele si rafinariile de petrol din Ploiesti. Sovrompetrol a fost responsabil pentru 37% din forajul de petrol, aproximativ 30% din productia totala de titei si peste 36% de petrol rafinat, care controla 37% din aprovizionarea cu petrol intern si 38% din cel extern.

Sovrompetrol a fost urmat de :

Sovromtransport și Tars (transport);

Sovrombanc (monopolul bancar si comercial);

Sovromlemn (prelucrarea lemnului);

Sovromgaz (gaz natural);

Sovromasigurare (asigurare);

Sovromcarbune (exploatarea de carbune din Valea Jiului si din alte zone );

Sovromchim (industria chimica);

Sovromconstructii (materiale de constructii);

Sovrommetal (extractia fierului – in jurul Resitei);

Sovromtractor (viitorul Tractorul- Brasov);

Sovromfilm (importatoare productii cinematografice sovietice);

Sovrom Utilaj Petrolier (rafinare, productie de utilaj petrolier);

Sovromnaval (constructii navale in Constanta, Giurgiu si Braila);

Sovromcuart (sau Sovromquartit, exploatand in mod oficial cuart).

Sovromcuart si-a inceput activitatea in 1950, la mina de la Baita, in judetul Bihor, sub un nume care era menit sa ascunda activitatea principala a acesteia, adica, extractia de minereu de uraniu. Forta de munca a constat initial din 15.000 de prizonieri politici; dupa ce majoritatea dintre ei au murit din cauza radiatiilor, au fost inlocuiti de catre localnici, care nu stiau ce minereu extrageau. In secret, Romania a livrat 17,288 de tone de minereu de uraniu in Uniunea Sovietica intre 1952 si 1960, care a fost folosit, cel putin partial, in proiectul bombei atomice sovietice. Extragerea minereului de uraniu a continuat pana în 1961. Toate minereurile fost expediate in afara Romaniei pentru procesare, initial in Estonia; concentratul de uraniu a fost apoi utilizat exclusiv de catre Uniunea Sovietica.

Valoarea totala a resurselor drenate din Romania de catre Uniunea Sovietica a depasit de departe valoarea despagubirilor de razboi, fiind estimate la circa 2 miliarde de dolari. Pana in 1952, 85% din exporturile romanesti au fost regizate de Uniunea Sovietica.

Efectele negative ale SovRom-urilor asupra economiei romanesti s-au vazut cu ocazia secetei severe si focarelor de foamete din 1946, laolalta cu puternica devalorizare a leului si culminand cu o stabilizare fortata, prin reforma monetara din 1947.

Final

Sfarsitul SovRom-urilor s-a petrecut odata cu destalinizarea, aprobata de catre Nikita Hrusciov si efectuata de catre Miron Constantinescu (seful consiliului de Planificare).

Prima masura a fost luata in 1954 (prin acorduri semnate in martie si septembrie): actiunile sovietice in 12 din cele 16 intreprinderi au fost preluate de statul roman, in schimbul unei sume care urma sa fie platita in transe de exporturi de marfuri (in 1959, datoria a fost stabilită la peste 35 de miliarde de lei).

Platile au fost finalizate in 1975. Suma initiala la care partea sovietica a estimat contributia sa a fost de 9,6 miliarde de lei, spre deosebire de 2.9 miliarde lei la care acesta a fost evaluata de sursele romanesti si dupa discutii pe aceasta tema a fost redusa la un total de 5,3 miliarde de lei.

In acelasi timp, Uniunea Sovietica a anuntat ca a renuntat la echipamentele germane din intreprinderi, pentru care Romania a platit 1,5 miliarde lei cu titlu de despagubire (deducere din totalul de 53 de miliarde).

Ultimele doua SovRom-uri ramase, Sovrompetrol si Sovromcuart, au fost desființate in 1956. Cu toate acestea, guvernul roman a semnat un acord care sa inlocuiasca Sovromcuart cu o noua companie de stat care sa efectueze extractia si prelucrarea minereului de uraniu, cu beneficiar Uniunea Sovietica. Acest succesor al companiei a fost dizolvata in 1961.

TARS este un acronim desemnând Societatea de Transporturi Aeriene Româno–Sovietice, o companie aeriană înființată la 8 august 1945 de către guvernele român și sovietic, care era în subordinea ambelor.[1]

La data de 18 septembrie 1954 compania a devenit TAROM.[2] În următorii cinci ani, compania a devenit compania națională de transporturi a României ieșind de sub influența economică sovietică. După desfințarea în anii 1956-1958 a tuturor hibrizilor economici de tip SOVROM, meniți a direcționa spre URSS o parte însemnată a bogăției naționale a țării la prețuri de nimic, respectiv cu părăsirea

României de către trupele militare sovietice în perioada 1958-1959, compania TAROM a devenit una controlată în întregime de guvernul român.

Sovromtransport a fost o societate de navigație româno-sovietică de tip „Sovrom”, prima de acest tip, înființată la 14 iulie 1945 și care avea ca scop exploatarea în comun a mijloacelor și resurselor de transport ale Statului Român, în vederea plății datoriei de război către Uniunea Sovietică.

Înființarea ei a avut loc în contextul armistițiului încheiat în 1944 de România cu Uniunea Sovietică. Armistițiul prevedea ca navele comerciale maritime și fluviale să fie preluate de partea sovietică, ca o contribuție a părții române la efortul de susținere a războiului antihitlerist. România a contribuit cu 16 nave. O dată războiul încheiat, în 1945, din cele 16 nave ale flotei maritime din dotarea Serviciului Maritim Român, preluate de sovietici, doar două au mai fost returnate. Era vorba despre motonava „Transilvania” și de vaporul mixt „Ardeal”.

La constituirea Sovromtransport, partea sovietică a contribuit cu patru cargouri, iar partea română a contribuit cu cele două nave dar, mai important, cu închirierea șantierelor navale de la Constanța, Drobeta Turnu-Severin și Brăila. Cargourile sovietice se aflau într-un stadiu avansat de uzură și necesitau reparații constante. În următorii ani, au mai fost achiziționate alte patru cargouri, două construite în România și două construite în Ungaria.

Societatea a fost desființată în 1954, lăsând locul Întreprinderii de Navigație Maritime - NAVROM, înființată prin HCM 368 și aflată sub controlul exclusiv al Statului Român.

Sovromfilm a fost una dintre societățile mixte româno-sovietice de tip sovrom în domeniul cinematografiei. Înființată în 1946, ea avea ca scop difuzarea filmului sovietic în Republica Populară Română. A demarat un program de înființare de cinematografe în mai multe orașe din țară denumite "Timpuri Noi". Acestea aveau un caracter special, întrucât ele serveau distribuției sovietice. Începând cu 1948, aici se proiectau știri din Uniunea Sovietică sau filme documentare cu caracter social-propagandistic, privind realizările științifice, culturale, economice, sportive din Uniunea Sovietică. Sovromfilm a fost desființată în 1952.

Sovrompetrol a fost înființat pe 17 iulie 1945[1] pe fondul armistițiului dintre România și Uniunea Sovietică. Aportul sovietic s-a constituit din bunurile inamice confiscate, în special activele societăților petrolifere cu capital german. Denumirea legală a Sovrompetrol era societate sovieto-română pentru explorarea, exploatarea, transformarea și comercializarea petrolului brut și derivatelor petrolului.

După naționalizarea care a avut loc în 1948, companiile petrolifere din România au trecut în proprietatea statului, care le-a organizat în două mari centre: Centrala Petroliferă Moldova și Centrala Petroliferă Muntenia (incluzând 22 de foste intreprinderi). Cele două au trecut în 1950 sub conducerea unică a Sovrompetrol.

Activiatea și desființarea[modificare | modificare sursă]

Societatea exploata și transporta petrolul și derivatele acestuia, în mare parte ca despăgubiri de război pentru Uniunea Sovietică. În perioada de 1950-1956 ani cât Sovrompetrol a deținut controlul

total asupra industriei de petrol românești, s-au făcut diverse investiții. Au fost potențate conductele, au fost deschise noi exploatări în Moldova, s-a înființat o rafinărie la Onești și s-a optimizat transportul țițeiului spre rafinăriile celor două mari regiuni producătoare de petrol din România. Societatea a fost desființată pe 1 septembrie 1956.[1]

Pentru a intra in posesia despagubirilor de razboi datorate de Romania Rusiei Sovietice s-a semnat la 8 mai 1945 un acord economic intre cele doua state prin care se infiintau companiile mixte cu participatie romana si sovietica denumite sovromuri.

Statul roman si cel sovietic urmau sa investeasca fiecare o parte din capitalul necesar infiintarii acestor companii. Domeniile vizate de aceste societati erau industria, agricultura, transporturile si sectorul bancar.

Rezultatele acestei colaborari urmau a fi impartite intre cele doua tari, ajutand economia romaneasca sa isi revina dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial si in acelasi timp sa-si plateasca datoria de 300 de milioane de dolari.

Acordul nu s-a respectat, sovieticii preluand efectiv controlul asupra principalelor ramuri ale economiei. Ei au folosit drept capital utilaje capturate de la germani, pe care mai apoi statul roman a trebuit sa il rascumpere pe sume exagerate.

Specialistii trimisi de la Moscova au aservit economia Romaniei intereselor sovietice, facilitand transferul rapid si ieftin al unor importante parti ale resurselor tarii catre Uniunea Sovietica, in timp ce propaganda vremii punea accent pe relatiile de prietenie intre cele doua state.

O vina importanta o poarta si comunistii romani ai vremii care nu s-au opus infiintarii sovromurilor, in contextul in care foametea si seceta facea ravagii in 1946, valoarea monedei nationale era foarte scazuta si piata era lipsita de produse de baza, adaugand problemelor postbelice ale tarii.

Infiintarea sovromurilor

Pe 17 iulie 1945 a fost creat Sovrompetrol. In urmatorii ani a ajuns sa detina o treime din productia interna de titei restul apartinand companiilor de stat Muntenia si Moldova. La 1 septembrie 1950 si aceste companii au fost dizolvate si incluse in Sovrompetrol, intreaga industrie petroliera ajungand din acel moment sub controlul sovietic.

Pe 19 iulie s-a infiintat Sovromtransport care a intrat in posesia principalelor rute de navigatie si a porturilor Galati, Constanta, Braila si Giurgiu. Dupa aceea a aparut Sovromcarbune ce se ocupa de exploatarile miniere din Valea Jiului, Sovromtractor ce va deveni Tractorul Brasov Sovrommetal ce extragea minereul de fier de langa Resita, Sovromfilm ce era o unealta de propaganda prin importul de filme sovietice, Sovrombanc ce detinea monopolul bancar precum si alte zeci de societati ce vor fi infiintate in perioada 1945-1952.

Sovromcuart si bomba atomica sovietica

Sovromcuart s-a creat in 1952 fiind printre ultimele societati de acest tip. A furnizat 18.000 de tone de uraniu destinat proiectului Uniunii Sovietice de a isi dezvolta propria bomba atomica, aceeasi cantitate putand sa alimenteze reactoarele de la Cernavoda timp de un secol.

Muncitorii erau prizonieri politici si nu aveau nicio masura de protectie atunci cand manevrau materialele radioactive. Multi mureau din cauza iradierii. In locul lor erau adusi uneori localnici pentru a scoate uraniul din mine, dar care de multe ori nu cunosteau pericolul la care se expuneau. Principalele exploatari erau la Stei si Baita din judetul Bihor zone ce si in prezent sufera de pe urma reziduurile radioactive.

Sfarsitul companiilor mixte romano-sovietice

Din punct de vedere economic tara noastra a avut de suferit foarte mult din cauza acestor societati. Preturile marfurilor erau stabilite la nivelul anului 1938, iar 85 % din exporturile romanesti se indreptau spre Uniunea Sovietica, aceasta iesind foarte avantajata din acest schimb. In acelasi timp noi importam la pret intreg.

Reparatiile de razboi oficiale se ridicau la suma de de 300 de milioane de dolari, dar sovieticii au reusit sa scoata peste doua miliarde de dolari din participatia lor in sovromuri. Facand o comparatie, produsul intern brut al Romaniei in 1945 era de circa 500 de milioane de dolari.

Odata cu moartea lui Stalin conducerea Partidului Muncitoresc Roman a incercat sa puna capat acestei practici de drenaj a economiei romanesti. Initiativa comunistilor romani a fost aprobata de Hrusciov si in 1954 12 dintre cele mai importante sovromuri au fost preluate de statul roman urmand sa plateasca in schimb suma de noua miliarde de dolari.

Evaluarea romaneasca s-a ridicat doar la trei miliarde a capitalului sovietic investit in aceste societati si dupa discutii diplomatice indelungate suma s-a stabilit undeva la cinci miliarde.

Odata cu desfiintarea ultimului sovrom in 1956 cuplata cu retragerea armatei sovietice de pe teritoriul Romaniei doi ani mai tarziu se marcheaza indepartarea de controlul exercitat de Moscova asupra afacerilor interne ale statului roman si sfarsitul ocupatiei sovietice. 

Intre anii 1918 si 1929 activitatea comerciala a Romaniei s-a orientat cu precadere spre Franta si Marea Britanie. Dupa anul 1933, Germania a inceput sa se impuna in schimburile cu Romania. In perioada subordonarii Romaniei de catre Germania hitlerista, s-a incheiat (in anul 1935) acordul pentru reglementarea platilor intre Imperiul German si Regatul Romaniei. Prin acest acord s-a stabilit ca platile dintre Romania si Germania, provenind din schimbul de marfuri si din alte obligatii de stat si particulare, sa fie efectuate prin cliring. Fluxul de marfuri romanesti spre Germania, fara un flux corespunzator dinspre Germania spre Romania, s-a soldat cu saracirea de marfuri a populatiei romanesti, cu o crestere a inflatiei si cu o creanta in marci nevalorificabila a BNR fata de Casa de compensatie germana. Aceasta creanta nevalorificata a reprezentat un credit fortat in marfuri acordat economiei Germane de catre economia romaneasca. Sub presiunea Germaniei, ca un pret al salvgardarii Romaniei, la 23 martie 1939 s-a semnat Tratatul economic romano-german; in spiritul „colaborarii” economice Romania a fost atrasa in sfera de influenta a Germaniei, constituindu-se peste 26 de societati mixte pentru exploatarea petrolulul, lemnului, bauxitei, manganului, uranului, agricurlturii etc. Acest tratat a reprezentat pentru administratia Reichului cel mai eficient model de subordonare economica unui stat, asigurand treptat transformarea tarii intro zona agricola, desfintarea industriei „nenaturale” si incadrarea economiei cerintelor Germaniei. Tot prin acest tratat a fost inlaturat si oricare lege prin care se restrictiona investitiile de capital german in Romania.Dupa razboi in iulie 1945 prin decretul lege capitalul german din Romania a fost „nationalizat” si a constituit aportul URSS la infiintarea cele 193 de societati mixte romano-sovietice (pana in anul 1948).

2. Axa romano-sovietica

Conform scrierilor istorice, sovromurile au fost societati mixte romano-societice, ce au avut ca baza legala de infiintare acordul economic dintre Romania si Uniunea Sovietica (semnat pe 8 mai 1945). in anul 1945, exporturile Romanei erau orientate spre URSS in proportie de 90%, iar 51% din importuri veneau din aceasta tara.Dincolo de interesul declarat de a „investi in intreprinderile romanesti”, intentia a fost aceea de a controla sectoarele de baza ale economiei. Principiul infiintarii societatilor mixte a fost acela al paritatii aportului (50% capital rusesc, 50% capital romanesc); deoarece erau puse in exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietica invingatoare si Romania invinsa), s-a ajuns ca

intr-un an (iunie 1945-iunie 1946) sa se infiinteze 19 sovromuri in ramurile industriale de cea mai mare importanta economica si strategica pentru Romania. Redefinirea rolului acestor societati mixte s-a realizat in baza Conferintei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmata de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947 dintre Aliati si statele Axei. Astfel, au fost stabilite daunele de razboi pe care Italia, Romania, Ungaria, Bulgaria si Finlanda trebuia sa le plateasca puterilor aliate. Pretentiile Uniunii Sovietice fata de Romania, la valorile din anul 1938, au fost de 300 milioane dolari (platibili in 6 ani). Dincolo de aceasta suma, Romania era obligata, prin articolul 11, la plata unor penalitati de intarziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare luna intarziere); se mai impune a fi precizat si faptul ca preturile marfurilor romanesti ce urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant si de 10% pentru celelalte, desi, in realitate, pe piata mondiala aceste preturi crescusera fata de cele din 1938 cu 33%. Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur) reprezentau, la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul national al Romaniei, evaluat in 1945 la 519 milioane dolari. In prim plan, scopul redefinirii rolului acestor societati mixte a fost acela de a asigura gestionarea recuperarii datoriilor Germaniei fata de Uniunea Sovietica (sovromurile au functionat pana in anul 1956, an in care au fost dizolvate). in fapt, prin aceste societati au fost transferate in Rusia, la preturi derizorii, insemnate bogatii ale tarii, saracind astfel economia si privand consumul intern de bunuri esentiale. Prin acordurile succesive s-a reglementat vanzarea si predarea catre Romania a partii de participatie sovietica la sovromuri. Potrivit acestora, valoarea partii de participatie sovietica urma sa fie rascumparata de statul roman – dupa ce in anul 1956 se cazuse de acord asupra amanarii ratelor scadente in anii 1957-1959 – in rate anuale egale, esalonate pe un numar de 10 ani (1966-1975), prin livrari de marfuri romanesti in URSS. La 1 ianuarie 1959, datoria insuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).

3. Axa romano-sovieto-germana Conform Protocolului lucrarilor Conferintei de la Berlin din 1 august (punctul III „Reparatii germane”, paragrafele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunta la orice pretentii cu privire la actiunile intreprinderilor germane situate in zonele occidentale al Germaniei, precum si la activele externe germane aflate in tara cu exceptia celor aflate in Bulgaria, Finlanda, Ungaria, Romania si Austria” si, „nu ridica pretentii cu privire la aurul capturat de trupele aliate in Germania”. in acelasi timp, guvernele Marii Britanii si SUA renuntau la pretentiile lor cu privire la actiunile intreprinderilor germane in zona rasariteana de ocupatie a Germaniei, precum si la activele externe germane in Bulgaria, Finlanda, Ungaria, Romania si Austria. Astfel, hotararea Marilor Puteri de la Postdam avea drept scop facilitarea Uniunii Sovietice in recuperarea creantelor ei fata de Germania. Trecere in patrimoniul sovietic a bunurilor germane din Romania s-a realizat in baza art. 26 al Tratatului de pace incheiat la Paris, in anul1947, intre Romania si Puterile Aliate si Asociate. Articolul prevedea ca „Romania recunoaste ca Uniunea Sovietica are dreptul la toate averile germane din Romania care au fost transferate Uniunii Sovietice de catre Consiliul de Control pentru Germania si se obliga sa ia toate masurile necesare pentru a inlesni asemenea transferuri”. Totodata, art. 28 reglementa situatia bunurilor romanesti din Germania, obligand Romania sa renunte „in numele sau si in numele cetatenilor sai la orice pretentiuni impotriva Germaniei si a societatilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu exceptia pretentiunilor rezultate din contracte si alte obligatiuni

anterioare datei de 1 septembrie 1939”. Ca urmare a acestor reglementari, transferul bunurilor germane catre URSS a avut ca efect cresterea numarului sovromurilor. 4. Aspecte particulare privind cooperarea romano-sovieto-germana

Pentru a reflecta corect implicatiile acestor cooperari se impune a fi precizata maniera in care s-a hotarat decontarea in contul despagubirilor pe care Germania le datora Uniunii Sovietice. Fara a fi preocupati de cuantificarea exacta a despagubirilor de razboi, pe de o parte, dar si de cuantificarea capitalului german extern, intelegerile germano-ruse s-au limitat la a indeplini niste „pretentii” revendicate de partea sovietica. Totodata, nedefinirea termenului pentru care averea germana externa avea sa fie exploatata de partea sovietica accentueaza si mai mult ideea ca dincolo de intelegerile celor doua parti, tarile gazda ale activelor externe germane trebuiau sa fie „stoarse” pana la epuizare pentru a plati un tribut pe care, oficial, nu si-l asumau. Concret, povara Romaniei, conform Tratatului de pace incheiat la Paris, in anul1947, era reprezentata de: 300 milioane dolari reprezentand despagubiri de razboi asumate in nume propriu si atat cat se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania ii datora Uniunii Sovietice conform intelegerilor. Daca cele 300 milioane de dolari reprezentau (asa cum am mai mentionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul national al Romaniei, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul Romaniei a diminuat considerabil masura in care economia romaneasca urma sa fie exploatata in interes propriu. Concret, apreciem ca a fost pus in aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme) de a despagubi o tara pe seama activelor altei tari aflate intr-o tara terta. Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor in banci (precum in cazul Elvetiei) lichidarea despagubirilor de razboi a presupus instrumentalizarea intregii economii pentru a raspunde exigentei despagubirii in scurt timp (avandu-se in vedere atat posibilitatile de a genera capital, cat si posibilitatile de a genera bunuri prin a caror contravaloare sa se asigure plata despagubirilor). Astfel, capitalul german a constituit, in noile societati mixte infiintate, aport sovietic. Conferinta de la Potsdam nu a fost, in cazul despagubirilor, o forma de reglementare alternativa a unei succesiuni de actionari, ci o forma de protejare a Germaniei, exploatand resurse straine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forta de munca. Noul context creat ne permite, fara nicio retinere, sa apreciem ca Romania a devenit, de drept, o exploatare coloniala; paradoxul este si mai mult scos in evidenta prin aceea ca, desi Romaniei i s-a recunoscut independenta politica, ea a ramas subjugata economic (exploatata fiind in interesul Germaniei). Un alt aspect care frapeaza si adanceste nedreptatea ce i s-a facut Romaniei este acela privind pozitia Austriei in toata aceasta „intelegere” de lichidare pretentiilor ce isi au izvorul in achitarea despagubirilor aferente razboiului. Austria, spre deosebire de toate celelalte state invinse in primul razboi mondial, nu a urmarit contestarea tratatului de pace si revenirea la situatia anterioara. Problema unirii cu Germania a ramas pe agenda politica interna austriaca pana in anul 1938, cand Austria a fost anexata de Germania nazista. Astfel, in contextul intelegerilor privind achitarea despagubirilor de razboi, capitalul austriac a fost considerat tot capital german. in aceeasi maniera au fost vazute lucrurile si de Stalin la Conferinta de la Potsdam; aceasta deoarece, dupa al doilea razboi mondial, Austria a fost recunoscuta din nou ca stat independent, cu suveranitate deplina, abia in anul 1955.Toate acestea ne determina sa apreciem ca Romania a scapat, oficial, de fascism in anul 1945, dar „a platit” in numele lui pana in anul 1975. Apoi, daca privim prin prisma relatiilor romano-sovietice

(ca o consecinta a intelegerilor germano-sovietice), luand in calcul si maniera in care s-a realizat rascumpararea capitalului rus, ca urmare a nationalizarilor, putem afirma ca Romania „a platit” in numele intelegerilor germano-sovietice pana in anul 1975.Astfel, la 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu Uniunea Sovietică prin care se înființau sovromurile. Pe această cale au luat ființă Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrommetal, Societatea de transporturi aeriene româno-sovietice T. A. R. S. , Sovromlemn, Banca Sovieto – Română, Societatea Anonimă Sovrombanc. Timp de aproape un deceniu, până la desființarea lor între 1954 și 1956, aceste sovromuri au fost principala modalitate prin care Uniunea Sovietică a exploatat economic România, aproape întregul surplus economic al țării luând calea Răsăritului. În 1947 situația economică a României era dezastruoasă, la aceasta adăugându-se despăgubirile pe care le avea de plătit față de URSS și care se ridicau la 1. 195 milioane dolari, dintre care 75 milioane pentru întreținerea armatelor, 300 milioane despăgubiri propriu-zise, 470 milioane restituiri, 200 milioane reîntregiri în drepturi și 50 milioane cu alte destinații. Această nemiloasă exploatare la care era supusă România s-a reflectat dureros în nivelul de trai al populației. Astfel, indicele prețurilor în București a crescut de la 100 în 1943 la 2. 712 în martie 1945, deci de peste 27 de ori, iar în 1946 prețul cărnii a crescut cu 400%, al cartofilor cu 800%, al pâinii și al fasolei cu 1000%.

UNIVERSITATE DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE ISTORIE

CONSTITUIREA ȘI LICHIDAREASOVROMURILORMasterand anul II: Neagu Mihai CristianSpecializare: Istorie si civilizatie contemporană2012CONSTITUIREA I Ș LICHIDAREA SOVROMURILOR“În timp ce germanii ne-au luat toate ouăle de la găini, rușii au mâncat maiîntâi găinile și acum insistă să le dăm ouă”. Constantin I. BrătianuDupă ce și-a asigurat dominația politică,URSS-ul a adus România la masa negocieriloreconomice. Dupa 1945, una dintre modalitațile inventate de ei pentru a controla sectoarele debază ale economiei a fost înființarea de intreprinderi mixte.În România acestea au luat naștereîn urma acordului de la Moscova, princare sovieticiis-audeclarat dispuși să investească în câtevadintre intreprinderile românești de stat sau private50% capital,constând in special din utilaje,să asigure, la nevoie și personalul de specialitate(capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemți). Partea românească trebuia săcontribuie la rându-i cu 50% capital și foță de muncă. Beneficiile de pe urma acesteicolaborări urmau a se împarți tot pe jumatate.

S-au înființat 19 sovromuri, în ramuri industriale de cea mai mare importanțăeconomică și strategică pentru România(Sovromtransporturi, Sovroncuarțit, Sovromlemn,Sovrommetal, Sovromconstrucția, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromnaval, Sovromcarbune,Sovrom Metale Neferoase, Sovromtractor, Sovromutilajepetroliere, TARAS( Transporturileaeriene Româno-Sovietice)).Controlul absolut asupra sovromurilor era deținut de sovietici, care și-aunumit oameniiîn conducerea sovromurilor și au interzis accesul românilor. Despre pierderile înregistrate dețara noastră în perioada funcționarii acestor sovromuri vorbesc cifrele care ilustreazăactivitatea acestora.Lipsa de controlasupra propriilor resurse și a procesului de productie la nivelulconducerii statuluis-a pus problema gasirii unei modalități de control a acestor intreprinderi.În anul 1947 s-a pus pentru prima dată în discuție problema înființării comisiilor mixtede verificare a activitățiilor sovromurilor.Această problemă s-a discutat abia în 1953,când partea românească a cerut desființareasovromurilor. Motivele formale invocate de partea română pentru cererea de desființare asovromurilor erau necesitatea subordonării acestora intreprinderi statului românesc șirespectarea românești, pierderiile înregistrate de unele intreprinderi mixte, dificultăți înasigurarea forței de muncă.Demersurile de desființare a sovromurilor au fost încununate de succes. S-a constituitun plan pentru rascumpararea sovromurilor de către statul român. După moartea lui Stalinconducerea Partidului Muncitoresc Roman a incercat sa puna capat acestei practici de drenaj aeconomiei romanesti. Initiativa comunistilor romani a fost aprobata de Hrusciov si in 195412 dintre cele mai importante sovromuri au fost preluate de statul roman urmand sa plateascain schimb suma de noua miliarde de dolari.Odata cu desfiintarea ultimului sovrom in 1956 cuplata cu retragerea armatei sovieticede pe teritoriul Romaniei doi ani mai tarziu se marcheaza indepartarea de controlul exercitatde Moscova asupra afacerilor interne ale statului roman si sfarsitul ocupatiei sovietice.