Definiţie: istoria este ştiinţa care studiază trecutul omenirii din cele mai vechi

timpuri până în prezent din punct de vedere social, economic, politic şi cultural.

Scrierea istoriei se face prin analiza urmelor ramase din trecut, numite surse

istorice, care sunt:

Surse (izvoare) istorice scrise: inscripţii, documente, cărţi, hărţi etc.

Surse (izvoare) istorice nescrise: unelte, arme, vase, podoabe,

construcţii etc.

Epocile istorice:

O primă împărţire a timpului în istorie este în două mari epoci:

- Preistoria: de la apariţia omului până la apariţia scrierii sau a izvoarelor scrise

despre un popor,

- Istoria: de la apariţia scrierii până în prezent.

Apoi, istoria se împarte la rândul său în patru Epoci:

                 - Antichitatea: de la apariţia scrierii la căderea Imperiului roman de

apus, 476 d.Hr.

                 - Evul mediu: de la  476 d.Hr. la Marile descoperiri geografice (1492 -

descoperirea  Americii).

                 - Epoca modernă: de la Marile descoperiri geografice la Marea

Revoluţie franceză din 1789.

                 - Epoca contemporană: de la Marea Revoluţie franceză până astăzi.

Această împărţire pe epoci se realizează în funcţie de schimbările fundamentale la

nivel politic, economic, social sau cultural care apar la un moment dat în istorie.

De exemplu antichitatea se caracterizează, din punct de vedere social, prin

1

existenţa aristocraţilor şi sclavilor, evul mediu prin existenţa nobilimii şi ţărănimii

dependente, epoca modernă prin dezvoltarea economiei capitaliste şi apariţia

ideilor de libertate şi egalitate în faţa legii. Epoca contemporană ar putea fi definită

ca perioada în care ideile de libertate şi egalitate sunt puse în practică. Trecerea de

la o epocă la alta nu se face într-un singur an, ci într-o perioadă de 50 pană la

100-200 de ani. Istoricii consideră începutul unei epoci un eveniment care a

avut drept consecinţe schimbări fundamentale în istoria societăţii omeneşti la

toate nivelurile. De asemenea istoria fiecărei ţări are propria sa periodizare. Cea

de mai sus este valabilă mai ales pentru Europa Occidentală.

Pentru istoria românilor, o posibilă împărţire a epocilor istorice arată astfel:

 - Antichitatea: de la menţionarea primelor evenimente scrise despre daci

(istoricul grec Herodot aminteşte o luptă între nişte triburi dacice şi Darius, regele

perşilor, în 514 î. Hr.) la retragerea administraţiei romane din Dacia, 271 d.Hr.

- Perioada migraţiilor: de la sfârşitul secolului III (retragerea romanilor) până în

secolul IX (menţionarea în izvoare scrise a cnezatelor şi voievodatelor)

- Evul mediu: din secolul IX până în secolul XVIII (începutul epocii fanariote).

- Epoca premodernă (începuturile modernităţii): secolul XVIII (epoca

fanariotă)

- Epoca modernă: din 1821 (revoluţia lui Tudor Vladimirescu) până în 1918

(Marea Unire).

- Epoca contemporană: din 1918 până astăzi.

Mult timp s-a considerat că evul mediu românesc ţine din secolul IX până în 1821.

Această cronologie nu a mai fost acceptată  de către istoricii români în ultimii ani.

Tot mai mulţi cercetători sunt de părere că secolul al XVIII-lea nu poate fi

considerat ca aparţinând evului mediu, de aceea a fost introdusă şi noţiunea de

2

epocă premodernă, pentru a caracteriza societatea de la sfârşitul secolului al XVII-

lea şi din secolul al XVIII-lea. Deci, secolul al XVIII-lea poate fi considerat

începutul modernităţii pentru Ţările Române.

Axa timpului: Este o linie imaginară pe care se notează anii istorici. Ea cuprinde:

o linie care merge de la - ∞ la + ∞, un sens spre dreapta (→) şi un punct pe axă,

care marchează anul 1, anul naşterii lui Hristos. Pe această axă se pun apoi toţi anii

înainte sau după naşterea lui Hristos. Anii mai mici se pun mai aproape de 1,

respectând proporţiile.                                                                                                

                                                                                                          

                              înainte de Hristos                                                   după Hristos

               -----------------------------------------------------------------I

I----------------------------------------------------------------

 

1 – anul naşterii lui Hristos, 100 ani  = 1 secol, 10 ani  = 1 deceniu, 1000 de ani

= 1mileniu

Secolul I începe în anul 1 şi se încheie în anul 100.

Secolul II începe în anul 101 şi se încheie în 200. Deci anii 101, 102, 103 etc. 199

sunt  în sec. II.

Secolul al XV-lea începe în 1401 şi se încheie în 1500.  

  82  – sec. I,  300 – sec. III,  301 – sec. IV, 1250 – sec. XIII

A. Popoare şi spaţii istorice 

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o

realitate istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a

fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi

3

oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat,

din motive politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului român

în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut

acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor

de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat  apoi la

nordul Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă dar

mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea poporului român,

care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale  

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au

menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în

spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste

acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi

în izvoarele străine vlahi sau valahi  (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi,

volohi etc.). 

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani

aparţin unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a

precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul

bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre

„sunt veniţi demult din Italia”.

Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar

numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui

Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul

XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de

astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale

4

primilor conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor

căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa

românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi

Menumorut.

În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea

Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin)

au scris în operele lor despre originea romană a poporului român, aducând

argumente istorice şi etnografice.

 

3. Teoria   imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi

contra

În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită

despre formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea

Istoria Daciei transalpine din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la

sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că

dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a

retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest

teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român

este de origine slavă.

Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită

de austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea

în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de

la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai

ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu

de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII. 

 

5

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au

adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au

demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei

culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat,

că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând

originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un

document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii

români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea

românilor şi drepturilor lor.

 

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei

(1867), când românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei,

istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriac

Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii

româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui

Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri,

exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării

într-un timp de mai puţin de 200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia

la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe

un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc

o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris

cu litere chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la

nordul Dunării în mileniul I. 

 

Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui

Roesler este falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol.

Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

6

Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de

origine daco-romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi

păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până în

evul mediu.

Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul

României, au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum

migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte clar că singura

populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.

Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României

s-au descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni,

aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.

Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în

alte teritorii cucerite de romani.

Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau

bizantini arată că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea

maghiarilor aici (în 896).

Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea

secolului XIX), caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic

afectat.

4. Teoria   imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi

reargumentată. În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să

cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia maghiară această teorie a

devenit un punct de plecare pentru a demonstra drepturile teritoriale ale Ungariei

asupra Transilvaniei. 

 

7

Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a

combate teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae

Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase

izvoare arheologice în sprijinul continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O

enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba

franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice,

etnografice şi  lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până

astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.

În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria

imigraţionistă a fost combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost

invocate priveau mai ales civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat

elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece în propaganda comunistă

romanii erau consideraţi asupritori.

 

5. Teoria   imigraţionistă astăzi

Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o

drept insuficient argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi,

publicând-o în principalele limbi europene. Dar disputa în jurul continuităţii

românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor

europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în

Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această

dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.

Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor

de înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus

argumente în acest. Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen

Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei

române cu privire la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor

8

trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe din această lecţie!

Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului român

Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes

deosebit românilor şi prezentării originii acestora datorită preocupării pe care o

aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii greco-romane. Mulţi

dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a vedea locurile pe care le stăpânea

altă dată Imperiul roman şi au descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se

trăgea din foştii colonişti romani. Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini

vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi argumente lingvistice

culese din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru important, că românii înşişi se

consideră descendenţi ai romanilor aduşi de Traian în Dacia. 

Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva

Imperiului otoman. Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a

contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii romane a poporului

român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor. 

Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri

de originea lor romană şi că, prin anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre.

Aceste informaţii sunt foarte importante pentru cercetătorii de astăzi deoarece unii

istorici care au contestat romanitatea românilor au argumentat opinia lor şi prin

faptul că în perioada medievală limba de cultură şi limba documentelor de

cancelarie a fost slavona. Ei au susţinut astfel că românii la vremea respectivă nu

se puteau considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial acceptaseră

cultura slavonă. Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau conştiinţa

9

romanităţii lor înainte de apariţia culturii scrise în limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la

formarea poporului român. Cel mai cunoscut umanist român a fost Nicolaus

Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în Transilvania, familia sa fiind însă

de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi

catolici ai Ungarie (a fost arhiepiscop de Strigonium). Cea mai importantă lucrare a

sa este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat originea latină a românilor şi

unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei ţări medievale. 

Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către

cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin. Grigore Ureche, în

Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a moldovenilor, muntenilor şi

ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce, în

sprijinul afirmaţiei sale, argumente lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare

specială originii românilor, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii

lor. El afirmă, ca şi Ureche, originea romană a locuitorilor din Moldova, Ţara

Muntenească şi a românilor din părţile ungureşti (Transilvania), dar argumentaţia

sa este mult mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Costin aduce argumente

lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii românilor, recurgând

chiar la comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi românilor. 

Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea alfabetului chirilic

pentru scrierea limbii române în evul mediu şi epoca modernă.

 

De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost, pentru

români, limba slavonă?  De ce limba română s-a scris în evul mediu şi în epoca

modernă cu litere chirilice? Explicaţia este foarte simplă şi ţine de organizarea

10

bisericii medievale. Iniţial ierarhii bisericilor creştine au acceptat doar câteva limbi

pentru traducerea textului biblic, considerate limbi sacre. Abia în 1517, germanul

Martin Luther, iniţiatorul Reformei, propunea traducerea textelor religioase şi a

liturghiei în limbile vorbite de popor. Astfel, în Europa, catolicii au folosit limba

latină, iar ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi liturgice. Limba slavonă a

fost acceptată ca limbă de cult în secolul IX deoarece Patriarhul de la

Constantinopol dorea evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă nu era

tradusă liturghia în limba lor. În spaţiul românesc creştinismul este atestat încă din

secolul IV, când limba de cultură era latina. În secolele IX-XIV teritoriul românesc

era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, episcopilor de la sudul

Dunării, din Bulgaria, de aceea limba bisericii româneşti a devenit slavona inclusiv

în Transilvania. După întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, limba

oficială a cancelariei a fost tot slavona, care era singura limbă de cultură din spaţiul

românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna este acceptată ca limbă

de cult (în 1688 a fost tradusă pentru prima dată integral Biblia în limba română).

Când au început să apară documente în limba română, în secolul XVI, constatăm

că acestea erau scrise cu alfabet chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea limbii

slavone. Alfabetul chirilic s-a folosit în mod curent în spaţiul românesc până în

1860, când oamenii de cultură români au impus, atât în Transilvania cât şi în

România, utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu structura limbii

române.   

Pentru a înţelege această lecţie, este util să cunoaştem şi …

11

Statutul Transilvaniei şi al românilor din Transilvania în evul mediu şi epoca

modernă

I. Statutul Transilvaniei

- În secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi a făcut parte din

Ungaria până în 1541, fiind provincie autonomă, numită voievodat, condusă de

un voievod maghiar şi Dietă . 

- În 1541-1688 a fost stat vasal Imperiului Otoman, condus de un principe

maghiar şi Dietă.

- În 1699 a fost ocupată de austrieci şi organizată ca provincie autonomă a

Imperiului habsburgic (Austria). Împăratul austriac (toţi împăraţii erau din

familia de Habsburg) şi-a luat titlul de principe al Transilvaniei.

- În1867, Imperiul habsburgic şi-a schimbat numele şi organizarea politică,

devenind Austro-Ungaria

Austro-Ungaria s-a realizat prin împărţirea Imperiului habsburgic în două

provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Transilvania

a fost  anexata la Ungaria, desfiinţându-i-se astfel autonomia.

 

II. Statutul românilor din Transilvania

În secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni

privilegiate nobilii (maghiari), saşii şi secuii, care alcătuiau o adunare a stărilor

numită Dietă. Românii, deşi erau populaţia majoritară, nu aveau drepturi politice,

iar limba română şi religia ortodoxă nu erau recunoscute oficial. Populaţia

românească era alcătuită în marea majoritate din ţărani dependenţi. Românii nu

aveau o elită care să-i reprezinte.

 

Schimbări în statutul românilor din Transilvania în timpul împăraţilor

habsburgi (1699-1867)

12

În timpul împăraţilor habsburgi, românii din Transilvania primesc anumite drepturi

economice, politice şi culturale. Ei îşi creează o elită, care să-i reprezinte şi să lupte

pentru drepturile lor.

- În  1701:  se creează biserica greco-catolică. Preoţii greco-catolici obţin anumite

privilegii şi alcătuiesc prima comunitate de intelectuali români din Transilvania.

Aceştia luptă pentru drepturile politice ale tuturor românilor. Episcopul greco-

catolic este singurul român care are dreptul să facă parte din Dietă. Episcopul

Inochentie Micu Klein (1728-1751) începe lupta de emancipare politică a

românilor din Transilvania. El scrie numeroase petiţii către instituţiile

administrative din Transilvania sau către cele din Viena, cerând anularea legilor

care îi discriminau pe români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte

naţionalităţi. Cel mai important document scris de el este memoriul numit Supplex

Libellus (1744), înaintat împărătesei Maria Tereza. La sfârşitul secolului al XVIII-

lea, lupta pentru drepturile românilor este reluată de mişcare culturală numită

Şcoala Ardeleană.

 

Apariţia teoriei imigraţioniste este o consecinţă a luptei românilor pentru drepturi

în Transilvania.

- 1764: românii primesc dreptul de a face parte din armata austriacă, în

regimentele de graniţă.

- 1781: împăratul Iosif al II-lea recunoaşte oficial şi biserica ortodoxă.

- 1854: împăratul Franz Joseph desfiinţează iobăgia şi îi împroprietăreşte pe

ţărani; astfel toţi românii ajung să fie liberi şi să aibă o mică proprietate.

 

Statutul românilor în Austro-Ungaria

În 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-Ungaria prin

împărţirea imperiului în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi

13

parlamentul său. Singurele instituţii comune erau ministerele de război, de finanţe

şi de externe. Împăratul avea puteri simbolice. Popoarele din imperiu, cu excepţia

austriecilor şi maghiarilor, erau nemulţumite de noua organizare deoarece toate

instituţiile lor autonome au fost suprimate. Limba oficială era germana pentru

teritoriile administrate de la Viena şi maghiara pentru teritoriile administrate de la

Budapesta. Împăratul a hotărât să recurgă la această nouă organizaţie a statului

pentru a avea un aliat, maghiarii, în lupta împotriva mişcărilor de eliberare

naţională ale diverselor popoare din imperiu. Decizia a fost luată ca urmare a

înfrângerii suferite în războiul cu Prusia şi Italia din 1866.

Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a făcut parte  din  provincia Ungaria.

Românii au protestat faţă de suprimarea autonomiei şi alipirea la Ungaria. Legile

statului maghiar au recunoscut totuşi următoarele drepturi ale românilor:

învăţământ primar şi secundar în limba maternă, folosirea limbii materne în

administraţie, libertatea religioasă, dreptul de vot cenzitar. Treptat s-au dat legi

care intensificau maghiarizarea şcolii şi administraţiei. Românii au fost

nemulţumiţi de faptul că toţi locuitorii erau consideraţi ca făcând parte din

naţiunea maghiară, că pentru a vota, censul era foarte ridicat, că limba maghiară

era obiect de studiu obligatoriu în şcoală, că nu exista o universitate românească.

Românii au luptat pentru drepturile lor prin intermediul Partidului Naţional Român

(creat în 1869), a asociaţiei culturale Asta şi a diverselor ziare şi reviste.

Ideile principale ale lecţiei

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 

Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format prin

amestecul dacilor, romanilor şi slavilor, la nord şi la sud de Dunăre, în

secolele II î. Hr. – IX d. Hr.

14

Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de cronicari

străini (de ex. Anonymus), de cărturarii umanişti occidentali sau români

(Poggio Bracciolini, Grigore Ureche, Miron Costin).

Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca

modernă când a fost elaborată teoria imigraţionistă de către istoricul

austriac Robert Schulzer,  în secolul XVIII,  reluată de Robert Roesler, în

secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în secolul XX.  Teoria

imigraţionistă contestă originea romană a poporului român şi formarea

sa în teritoriul de la nordul Dunării. O cauză care a dus la elaborarea

acestei teorii a fost lupta românilor din Transilvania pentru drepturi

politice. 

Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin argumente

istorice, arheologice şi lingvistice. Principalii istorici care au combătut

această teorie au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene (în secolul  XVIII),

A. D. Xenopol (în secolul XIX), Vasile Pârvan, Gh. Brătianu (în secolul

XX).

Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea

românilor): 

                         - exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, 

                         - retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul

Dunării în secolul III,

                         - aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un

teritoriu pustiu,

                         - prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I nu

poate fi atestată.

Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin romanitatea

românilor): 

15

                         - toponimele şi hidronimele de origine daco-romană; 

                         - uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite

în sec. IV-VIII;

                         - mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali;

                          - structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de

bază al său este de origine latină. 

Întrebări recapitulative

1. Menţionaţi câte  doi istorici care susţin teoria imigraţionistă şi doi care o combat

şi prezentaţi argumentele lor.

2. Precizaţi câte o cauză care a dus la elaborarea teoriei imigraţioniste în secolul

XVIII şi la reluarea ei în secolele XIX şi respectiv XX.

Eseuri 

Varianta 1

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în

viziunea istoricilor, având în vedere:

- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;

- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;

- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;

- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în

scrierile istoricilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

 

Varianta 2

16

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor,

având în vedere:

- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii

românilor;

- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea

romanităţii românilor;

- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii

românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est

a) Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est

La jumătatea secolului al XIV-lea Imperiul otoman pătrunde în Europa (în 1354

ocupă primul teritoriu european, cetatea Gallipoli), începând o serie de cuceriri

care se va opri doar după mai bine de 300 de ani. În tot acest timp Europa creştină

simte ameninţarea turcilor musulmani. Statele cele mai expuse sunt cele din

Peninsula Balcanică (care vor fi dealtfel cucerite până la sfârşitul secolului al XV-

lea), Ţările Române, Ungaria, apoi, din secolul XV, Polonia şi, din secolul XVI

Austria (Imperiul habsburgic). Aceste state au încercat să facă faţă pericolului

otoman fie prin lupte directe cu turcii fie prin realizarea unor alianţe diplomatice şi

coaliţii militare împotriva lor. Războiul din estul şi centrul Europei împotriva

turcilor a fost numit cruciada târzie  deoarece nu era doar lupta pentru apărarea

graniţelor statelor, ci şi lupta creştinilor împotriva păgânilor. Ţara Românească şi

Moldova au avut un rol foarte important în această cruciadă târzie, fiind şi cele mai

expuse atacurilor turcilor deoarece graniţa Imperiului otoman era pe linia Dunării.

17

Statutul internaţional al unui teritoriu faţă de   Imperiul otoman.

În dreptul islamic al popoarelor (elaborat de învăţaţii arabi în secolele VIII-IX),

întreaga lume era divizată în două părţi: Casa Islamului (Dar al-Islam) şi Casa

Războiului (Dar al-harb). În Casa Islamului  se aflau toţi cei de religie islamică,

iar în Casa Războiului, toţi cei de alte credinţe, pe care islamicii trebuiau să-i

convertească la islam prin războiul sfânt (djihad). În timp a apărut şi o a treia

delimitare, Casa Păcii (Dar al-ahd, ce se poate traduce şi prin Casa Pactului) care

este considerată provizorie şi presupune că teritoriile cuprinse aici au încheiat o

înţelegere prin care îşi răscumpără pacea prin plata unui tribut. Tributul capătă

sensul, în dreptul musulman, de sumă de bani plătită pentru a răscumpăra pacea. În

cazul în care se refuză plata sa, automat teritoriul trecea din nou în Casa

Războiului.

În mod practic statutul unui teritoriu faţă de Imperiul otoman putea să fie

următorul:

stata independent;

stat plătitor de tribut – stat care plăteşte o taxă pentru răscumpărarea

păcii;

stat vasal otomanilor sau sub suzeranitate otomană – stat obligat să

plătească tribut, să ajute otomanii cu armată de câte ori se solicită şi să nu

încheie alianţe cu alte popoare împotriva Imperiul otoman sau fără

acordul otomanilor (se folosea formula să fie prietenul prietenilor şi

duşmanul duşmanilor);

paşalâc – provincie otomană. Locuitorii care se aflau pe teritoriul unui

paşalâc erau desemnaţi cu termenul de raiale, în sensul de supuşi, şi erau

datori să plătească un impozit numit, pentru creştini, djizie.   

18

În teritoriile paşalâc, creştinii trebuiau să arate respect faţă de musulmani şi religia

lor (să nu ia în căsătorie femei musulmane, să nu mănânce carne de porc şi să nu

bea vin în prezenţa musulmanilor, să nu le vândă vin), să nu poarte arme, să

călărească doar catâri şi nu cai, să nu-şi facă locuinţe mai înalte decât musulmanii,

să nu-şi construiască biserici la vedere, să nu tragă clopotele ca să audă

musulmanii etc. Aceste interdicţii nu s-au respectat însă cu stricteţe, regimul

otoman dovedindu-se mult mai tolerant decât alte regimuri de ocupaţie.

Termenii de stat vasal sau sub suzeranitate sunt de origine europeană, venind din 

sistemul relaţiilor feudale ale Europei occidentale şi au fost folosiţi de istoricii

europeni. Din punct de vedere al jurisdicţiei musulmane, statul plătitor de tribut şi

statul vasal făceau parte din Casa Păcii. Sultanii nu făceau o distincţie juridică

foarte clară între cele două tipuri de stat deoarece nu aveau o terminologie diferită,

dar, distincţia se poate observa din obligaţiile pe care le fixau în tratatele pe care le

încheiau cu şefii acestora. Plata tributului se făcea prin închinarea în faţa sultanului

otoman şi acesta era termenul folosit atât pentru şefii statelor plătitoare de tribut cât

şi pentru cei ai statelor vasale. Închinarea o făcea fie şeful statului fie un trimis al

său. Politeţea cerea ca, la închinare, să se facă daruri sultanului şi celor din

anturajul său.

Tratatele încheiate între turci şi statele creştine se numeau, în limba turcă,

ahdname (pact, legământ). Creştinii le numeau capitulaţii (de la faptul că erau

redactate pe capitole). Aceste tratate se încheiau şi cu statele independente dar şi cu

statele plătitoare de tribut sau vasale. Ele reglementau relaţiile comerciale, regimul

străinilor, diverse obligaţii ale părţilor (ex.: plata tributului, navigaţia liberă într-o

anumită zonă etc.), având şi rolul unor tratate de pace. Astfel de tratate s-au

încheiat şi între Imperiul otoman şi Ţările Române, dar s-au păstrat până astăzi

puţine dintre acestea. Primele se pare că au fost în timpul lui Mircea cel Bătrân.

19

Din secolul XV se păstrează doar un astfel de ahdname din timpul lui Ştefan cel

Mare, din secolele XVI-XVII se păstrează mai multe. O astfel de înţelegere dura

atâta timp cât era respectată de statele semnatare.Tratatele specificau obligaţiile

financiare şi militare ale românilor faţă de turci dar şi dreptul românilor de a se

guverna singuri. Otomanii îi acuzau pe români de trădare deoarece ei erau cei care

încalcă primii aceste tratate, prin refuzul de a plăti tribut sau prin atacul militar,

care însemna încălcarea păcii. În secolul XVIII şi românii îi acuzau pe turci că au

încălcat vechile capitulaţii deoarece îi obligau pe locuitorii Ţărilor Române să

presteze prea multe serviciu economice faţă de Imperiul otoman şi nu le respectau

dreptul de a-şi alege conducătorul.

b) Marii voievozi români implicaţi în relaţiile internaţionale

Situaţia internaţională la sfârşitul secolului al XIV-lea

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul otoman şi-a stabilit graniţa pe linia

Dunării, prin cucerirea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice: după 1354 a

ocupat treptat teritoriile bizantine, în 1389 a transformat în stat vasal Serbia, cea

mai puternică ţară din zona balcanică (învingându-i pe sârbi în bătălia de la

Kossovopolje), în 1394 şi 1396 a ocupat teritoriile bulgarilor. În acest moment era

clar că următoarele state ameninţate de turci vor fi Ţara Românească şi Ungaria,

care ajunseseră să aibă graniţă cu Imperiul otoman.

Alte două mari puteri în Europa centrală şi de est la vremea respectivă erau

Ungaria şi Polonia, state catolice, legate de Europa occidentală prin relaţiile lor cu

papa de la Roma. 

1. Mircea cel Bătrân, domnitor în Ţara Românească (1386-1418)

Primele lupte cu turcii. Bătălia de la Rovine (1394 sau 1395) . Primele lupte

dintre turci şi români, pe teritoriu românesc, au fost duse de domnitorul Mircea cel

20

Bătrân. El a declanşat conflictul cu turcii datorită atitudinii sale ofensive la sudul

Dunării: în 1388 a cucerit Dobrogea, pe care turcii urmăreau să o ocupe, iar în

1389 a acordat sprijin militar sârbilor în bătălia de la Kossvopolje. În 1394 sau

1395 (anul nu este sigur) sultanul Baiazid I a organizat o expediţie de pedepsire a

domnitorului român. Mircea i-a lăsat pe turci să înainteze pe teritoriul românesc,

evacuând satele din zona pe unde urmau să meargă oştile inamice. Românii îi

hărţuiau pe turci, dând atacuri prin surprindere, de obicei în timpul nopţii. Lupta

decisivă s-a dat într-un loc numit Rovine (nu se cunoaşte sigur localizarea sa),

probabil în apropiere de Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti. Victoria a fost

de partea românilor, iar turcii s-au retras.

Tratatul cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1395). Bătălia de la

Nicopole (1396).

 

Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII, o privire de ansamblu

asupra politicii interne şi externe

Dacă studiem istoria Ţărilor Române doar prin prisma politicii externe a marilor

domnitori victorioşi în lupta antiotomană suntem puşi în situaţia de a ne imagina cu

greu ce s-a întâmplat în perioadele dintre aceste domnii excepţionale. Pentru a

umple acest gol este nevoie de o privire oricât de sumară asupra evenimentelor ai

căror eroi au fost domnitori excepţionali care au avut mai puţine şanse de reuşită,

domnitori pragmatici care au condus fără multă glorie dar cu înţelepciune,

domnitori care au lăsat în urmă doar amintiri sinistre sau domnitori atât de puţin

vizibili încât au fost repede uitaţi până şi de contemporanii lor. Şi aceşti actori mai

mult sau mai puţin importanţi ai istoriei merită atenţia noastră întrucât, toţi laolaltă,

au imprimat un curs istoric al evenimentelor la fel de mult ca domnitorii glorioşi.

Pentru a uşura înţelegerea evenimentelor şi a reduce confuzia pe care o poate

21

provoca un număr mare de personaje istorice, am optat pentru o prezentare

distinctă a situaţiei în fiecare stat în parte, în ordine cronologică, încercând totodată

să delimităm caracteristicile fiecărui secol în parte.

Ţara Românească

Secolul al XIV-lea este secolul întemeierii şi consolidării statului Ţara

Românească, marcat de stabilitate pe plan intern şi de afirmare pe plan extern.

Urmaşii lui Basarab I au fost domnitori capabili, care s-au preocupat de

consolidarea instituţiilor statului şi de menţinerea independenţei câştigate de

înaintaşul lor. Totodată, domnitorii se implică activ în politica statelor balcanice,

aşa cum au făcut Vladislav Vlaicu, Mircea cel Bătrân, Dan I. 

 

Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, a întemeiat Mitropolia Ţării

Româneşti, la Curtea de Argeş, în 1359, aducându-l în scaunul acesteia pe Iachint,

mitropolit al Vicinei (localitate aflată în Dobrogea sub jurisdicţie bizantină). El a

avut iniţial relaţii bune cu Ungaria, recunoscând suzeranitatea regelui Ludovic I şi

acceptând jurisdicţia episcopului Transilvaniei asupra catolicilor din ţara

Românească. A doua soţie a sa, doamna Clara, era dintr-o familie nobiliară

maghiară şi catolică. La sfârşitul domniei ajunge în conflict cu Ludovic; din

documentele rămase nu se poate desluşi cauza conflictului. Două fiice ale sale s-au

căsătorit cu şefi de state importanţi din Balcani: una cu Ştefan Uroş, cneazul

Serbiei, iar cealaltă cu Ioan Straţimir, ţarul bulgar de Vidin, fapt ce arată

importanţa statului Ţara Românească în zonă.

 

 Vladislav Vlaicu (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru, îşi începe domnia cu

un război declanşat de Ungaria, pentru că nu recunoaşte suzeranitatea maghiară,

acceptată de părintele său. Atacul maghiar se îndreaptă mai întâi împotriva

22

cumnatului lui Vlaicu, Straţimir, aliat al său, care este înlăturat de la conducerea

ţaratului de Vidin. După ocuparea ţaratului, maghiarii nu mai continuă războiul. În

1366 Vladislav recunoaşte suzeranitatea maghiară şi primeşte în schimb feudele

Amlaşul, Făgăraşul şi Severinul în Transilvania. În 1368 domnitorul român ocupă

Vidinul, cu scopul de a-l restitui cumnatului său. Regele Ludovic I reuşeşte să

recucerească Vidinul şi trimite o oaste în Ţara Românească; aceasta suferă o

înfrângere pe râul Ialomiţa, comparabilă cu cea de la Posada, în care moare chiar

voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi, comandantul armatei maghiare. Ludovic

încheie pace cu Vladislav Vlaicu şi este obligat să îi redea lui Straţimir stăpânirea

supra Vidinului. Vladislav Vlaicu a participat şi la primul conflict al românilor cu

turcii, trimiţând trupe în 1369, în ajutorul regelui Ludovic I la o luptă cu sultanul

Murad şi ţarul de Târnovo. Pe plan intern, a bătut primele monede ale Ţării

Româneşti, a întemeiat o nouă mitropolie, la Severin, în 1370, şi prima mănăstire,

Vodiţa.

 

Radu I (1377-1383?), fiul lui Nicolae Alexandru, şi-a început domnia, se pare, tot

printr-o luptă cu Ludovic I, căreia nu i se recunoaşte rezultatul. Se ştie că el nu mai

poseda teritorii în Transilvania, ceea ce ne face să credem că nu era vasal al regelui

Ungariei. Radu I a rămas în memoria populară prin importantele sale ctitoriri

bisericeşti: Tismana, Cozia veche, Cotmeana, numeroase renovări de biserici şi

mănăstiri; a ctitorit şi în Serbia şi Constantinopol. În tradiţia populară el este

confundat cu întemeietorul ţării, fiind amintit cu numele de Radu Negru Voievod.

Radu I a întemeiat episcopia catolică de la Severin şi episcopia catolică de la Argeş

şi a bătut trei tipuri de monede.

 

Dan I (1383?-1386), este fiul lui Radu I. El a murit într-un război la sudul Dunării

în care i-a acordat ajutor ţarului bulgar Straţimir contra fratelui său, Şişman, vasal

23

turcilor. 

 

Mircea cel Bătrân (1386-1418) era fiul lui Radu I şi frate al lui Dan I. Situaţia de

la sudul Dunării este pe primul plan şi la începutul guvernării sale. În 1390

otomanii, comandaţi de Firuz-bei, îl înlătură pe Straţimir din Vidin, trimiţând trupe

de pradă şi în Ţara Românească. Mircea îi alungă pe otomani  şi îl reinstalează pe

Straţimir. În 1390 a încheiat un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav al II-

lea Jagello, în care cei doi promiteau să-şi acorde reciproc ajutor în caz de atac din

partea Ungariei. Până la urmă şi relaţiile cu Ungaria au fost foarte bune, astfel că

tratatul nu s-a mai pus în aplicare.  Lunga sa domnie a fost perturbată de un

pretendent la tron, numit Vlad Uzurpatorul, chiar în perioada luptelor cu turcii din

1394-1395. Vlad era probabil fiul lui Dan I şi a fost susţinut de o parte a boierilor

care nu erau de acord cu lupta antiotomană. Unii istorici susţin că ar fi stăpânit

doar jumătate din ţară, iar alţii că timp de mai bine de un an ar fi fost singurul

domnitor. Mircea l-a alungat cu sprijin din partea regelui Ungariei, Sigismund de

Luxemburg, aliatul său începând cu 1395. 

 

Secolul al XV-lea a debutat cu a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân, aflat

în plină glorie, dar în 1417 Ţara Românească a trebuit însă să plătească tribut

Imperiului otoman. După moartea lui Mircea cel Bătrân, fii şi nepoţii săi au

continuat lupta antiotomană până la sfârşitul domniei lui Vlad Ţepeş (1462);

domnitorii care au urmat acestuia, până la sfârşitul secolului, s-au arătat însă supuşi

turcilor. Din punctul de vedere al politicii interne, acest secol aduce numeroase

lupte pentru tron între diverşi urmaşi cu drept de moştenire ai lui Mircea cel Bătrân

şi Dan I (lupte între fraţi, veri, unchi şi nepoţi) şi anumite comploturi ale boierilor,

care ajung până la uciderea domnitorilor. Radu al II-lea Prasnaglava este alungat

de vărul său, Dan al II-lea, iar Radu reuşeşte să îl alunge de două ori pe Dan, fără a

24

se putea menţine în scaun mai mult de câteva luni. Alexandru Aldea, care se

considera fiul al lui Mircea,  îl alungă pe Dan în 1431. Radu cel Frumos îl înlătură

pe fratele său, Vlad Ţepeş. Domnia lui Radu este întreruptă de patru ori de Laiotă

Basarab. Pe Vlad Ţepeş în a treia domnie (1476) se pare că l-au ucis boierii.

Basarab Ţepeluş este înlăturat de Vlad Călugărul şi apoi ucis de boieri. Cei mai

importanţi domnitori au fost Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş.

C. II. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României

Mari (secolele XVIII-XX)

Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede

drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la

proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa

politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.

Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea

privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor,

adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea

otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial

concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.

Modernizarea socială presupune:

desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai

importante privilegii amintim: boierii nu plăteau taxe la stat, puteau să

încaseze taxe la trecerea pe pământul lor, erau judecaţi după alte legi

25

decât oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să aibă funcţii în stat şi

să participe la viaţa politică.

desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul XVIII,

în număr foarte mic. Majoritatea ţăranilor erau dependenţi (numiţi şerbi,

iobagi, vecini sau rumâni). Ţăranii dependenţi nu aveau pământ; ei

munceau o bucată de pământ primită de la boier, în schimbul căreia erau

obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă de bani

(cens)  şi să facă muncă gratuită pe pământul boierului (clacă). Ţăranii

dependenţi nu aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta sau să se ocupe

cu altceva.

acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,

egalitatea în faţa legii, separaţia puterilor în stat;

participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;

realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în secolul

XVIII, în mai multe state. Ei doreau să alcătuiască un stat care să-i

cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care să nu depindă de nicio

putere străină (stat independent). Ţările Române erau state vasale

Imperiului otoman (sau sub suzeranitate otomană), adică plăteau tribut

turcilor şi nu aveau politică externă proprie (în relaţiile internaţionale erau

reprezentate de turci, adică nu aveau ambasadori proprii şi nici nu

primeau, pe teritoriul românesc ambasade ale altor ţări). Românii locuiau

în mai multe state, unele teritorii româneşti aflându-se sub stăpânire

străină. În Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi

26

Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia. Dobrogea a

făcut parte din Imperiul otoman încă din secolul XV.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii

de tradiţii, istorie, limbă şi cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai

întâi în rândurile boierilor în Ţara Românească şi Moldova. Un rol important în

formarea conştiinţei naţionale la români l-au avut reprezentanţii Şcolii Ardelene,

Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale căror scrieri istorice, literare şi

lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a românilor. Conştiinţa naţională a

apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate

categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora

dintre oamenii politici şi de cultură, care mai întâi au propus realizarea unor

reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au încercat să le pună în practică. În

statele occidentale modernizarea a fost susţinută în special de burghezie, categoria

socială reprezentată de comercianţi, bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători

mari şi mici. În Ţările Române burghezia era destul de slab reprezentată, prin

câţiva proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel mai

important în modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate, în special

la Paris; mulţi dintre ei erau fii de boieri. Intelectualii români au avut ca model în

special revoluţiile politice şi reformele realizate în Franţa. Unii dintre domnitori,

până la 1859, au fost favorabili modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale,

dar mai rar politice. Cele mai multe reforme modernizatoare au fost adoptate în

timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a

fost Imperiul otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică sau socială.

27

Marii boieri s-au opus reformelor sociale, iar domnitorii, reformelor care le

reduceau puterea politică. Un caz special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a

susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după aceea, până în 1856, s-a opus

oricărei reforme.

1. Proiecte politice din Principatele Române până la jumătatea secolului al

XIX-lea

a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)

Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi

direct de către Sultanul turcilor, din rândul unor greci din cartierul Fanar al

Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav autonomia Ţărilor

Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege domnitorul

şi nici măcar nu au mai numit domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite

revoltele românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca fanariotă a început în

1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.

În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară

foarte dificilă, iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza

creşterii permanente a tributului către Imperiul otoman, creşterii birurilor şi taxelor

către stat şi datorită corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era

cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la

cămătari, iar când ajungeau în funcţie încercau prin toate mijloacele să câştige, pe

seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să aibă în zilele negre ce

vor urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi chiar

mai repede), unii dintre ei fiind chiar executaţi din ordinul sultanului. În Ţara

Românească au fost 39 de succesiuni la domnie, iar în Moldova 37. Numărul

28

domnitorilor a fost mai mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece

unii au avut mai multe domnii sau au fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova

şi invers. Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea mică nici

cea mare nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală

alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi arnăuţi, care erau albanezi.

 

Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi

o contribuţie importantă la începerea procesului de modernizare în Ţările Române.

Cei mai mulţi dintre ei erau adevăraţi oamenii de cultură, cu studii şi cunoscători ai

mai multor limbi străine.

Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1741-1749).

El a domnit alternativ în Ţara Românească şi Moldova şi făcut în ambele ţări

importante reforme sociale şi administrative:

a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate

personală. Pentru că ţăranii nu au primit pământ, majoritatea au rămas să

muncească în continuare pământul boierilor, prestând munci agricole în

schimbul loturilor primite. Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă,

muncă gratuită);

a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până

atunci existau tot felul de impozite şi taxe pe diverse produse: văcărit,

porcărit, vinărit etc. Cea mai importantă era fumăritul, care era un impozit

pe coşul casei (de fapt pe familie; acolo unde erau mai multe fumuri, era o

familie mai mare);

a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de

identitate pentru locuitori;

29

a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o revistă

franceză.

O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea primelor coduri

de legi: Codul Calimah în Moldova (1817) şi Legiuirea Caragea în Ţara

Românească (1818), după numele domnitorilor reformatori.

Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a

boierilor români şi-a dat seama că societatea românească are nevoie de reforme

pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au început să redacteze proiecte de

reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine:

Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii

reformişti au alcătuit gruparea numită partida naţională deoarece se opunea

domniilor străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în

număr mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte cereau:

înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor

Române în raporturile cu Imperiul otoman, ca în vremea marilor

voievozi. 

reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor

constituţii care să limiteze puterea domnitorilor. Au fost chiar şi proiecte

care au propus transformarea ţării în republică.

unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

      Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost: 

Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în perioada

1716-1718, prin care se cerea protecţia Austriei şi recunoaşterea dreptului

boierilor români  de a alege domnitorul. 

30

Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactate

cu ocazia unor tratative de pace purtate la Focşani (în urma unui război

ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile pământene, autonomia

internă şi unirea celor două ţări sub protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei. 

Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El a

propus instaurarea unui regim în care puterea politică să fie în mâna unei

Adunări Obşteşti şi a unui Divan controlate de boierime, iar domnitorul să

aibă un rol minor. Acest tip de conducere se apropia de sistemul

parlamentar englez. A dorit desfiinţarea privilegiilor fiscale prin plătirea

impozitelor de către toată lumea.

Societatea în Ţările Române la începutul secolului al XIX-lea

Principalele categorii sociale

Boierii erau categoria socială conducătoare. Termenul de boier îşi modificase

sensul din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu însemna  un mare proprietar

de pământ, ci desemna o persoană care deţinea dregătorii în stat (numite boierii).

Domnii fanarioţi oferiseră o serie de dregătorii unor oameni de încredere greci pe

care îi aduseseră în Principate. Aceştia rămăseseră aici şi după plecare domnitorilor

respectivi şi îşi cumpăraseră moşii. Ei nu erau agreaţi de boierii pământeni

deoarece ocupau funcţii înalte şi le făceau concurenţă. Cu timpul, cei mai vechi

dintre ei se împământeniseră, prin căsătorii cu fete ale boierilor pământeni.

Conflictul dintre boierii greci şi boierii pământeni a existat pe toată perioada

domniilor fanariote. Din 1775, boierii erau împărţiţi în 5 categorii, în funcţie de

dregătoriile deţinute. Dar toţi dregătorii erau şi proprietari de moşii, aşa că sensul

iniţial de boier proprietar de moşie se păstrase. Boierii nu plăteau impozite şi aveau

monopol asupra producţiei de alcool şi asupra măcinării cerealelor, adică clăcaşii

31

nu  puteau cultiva vie şi pomi fructiferi şi nu aveau voie să macine la morile din

satele libere. De asemenea, aveau dreptul să impună restricţii de păşunat clăcaşilor

Aceste avantaje îi făceau foarte urâţi printre ţărani, inclusiv printre cei liberi, de

care abuzau adesea, răpindu-le păşunile, livezile sau pământurile arabile. 

Între categoriile privilegiate se găseau şi neamurile şi mazilii care erau descendenţi

ai boierilor de rangul I şi II şi care nu mai aveau dregătorii. Ei erau scutiţi de

impozite. Alte categorii scutite de impozite erau scutelnicii şi posluşnicii, nişte

ţărani de pe pământul mănăstirilor, respectiv al boierilor, care erau scutiţi de

impozite către stat pentru că prestau mai multe dări către moşieri.

Ţărănimea era alcătuită în majoritate de către ţărani clăcaşi, ţărani care nu aveau

pământ şi cultivau loturi pe pământul boierilor, pentru care dădeau dijma (o parte

din recoltă) şi prestau clacă (muncă gratuită). Zilele de clacă erau 12 pe an în Ţara

Românească şi 24 pe an în Moldova (situaţia ţăranilor clăcaşi era mult mai bună

decât a iobagilor din Transilvania care prestau 3-4 zile de muncă gratuită pe

săptămână). Dar ţăranii clăcaşi erau liberi să îşi găsească şi alte ocupaţii sau să

plece în alt sat. Peste 90% din populaţie era rurală.

Populaţia urbană era alcătuită din negustori şi meşteşugari. Oraşele erau puţine;

majoritatea aşezărilor urbane erau târguri, unde se practica şi agricultura. Marii

negustori, numiţi toptangii, se ocupau cu achiziţionarea şi vânzarea de cereale, vite

şi sare. Mulţi dintre ei erau străini (greci, germani, armeni, evrei). Ei urmăreau

ascensiunea socială prin cumpărarea de pământ şi funcţii în stat pentru a ajunge în

categoria boierilor. O altă activitate care aducea mulţi bani era arendarea minelor

de sare şi a vămilor. Comerţul în Ţările Române nu s-a putut dezvolta normal

datorită obligaţiile pe care românii le aveau de a aproviziona Imperiul otoman cu

32

cele necesare la preţuri stabilite de turci. O altă frână în cale dezvoltării comerţului

erau vămile interne, care trebuiau plătite la trecerea pe moşiile boiereşti.

Meşteşugarii aveau mici ateliere în care produceau alimente, îmbrăcăminte,

bunuri gospodăreşti şi materiale de construcţie. Ei erau organizaţi în bresle.

Autorizaţia de înfiinţare a breslelor era dată de domnitor. Atelierele meşteşugăreşti

în care lucrau mai mulţi angajaţi (ucenici şi calfe) erau puţine. În general lucra un

singur meşteşugar şi un ajutor.

 

Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa otomană.  

Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii. Tributul

faţă de turci a crescut constant. Spre exemplu, în 1774 acesta era de 619 pungi de

galbeni pentru Ţara Românească şi 135 pentru Moldova. În 1812 aceste sume se

ridicau la 1000 şi respectiv 500 de pungi. Mult mai mult plăteau domnitorii pentru

a se menţine în scaun. De exemplu, Alexandru Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul

domnesc, în 1782, cu un milion de piaştri, în timp ce venitul anual al Moldovei era

de 4 milioane de piaştri. La aceste sume se adăugau cele pentru confirmarea în

funcţie, o dată la trei ani (mucarer), peşcheşurile (daruri oficiale prevăzute în

registrele otomane, care se plăteau la sărbători sau diverse evenimente festive). La

aceste plăţi oficiale se adăugau cele neoficiale (ruşfeturi), pe care domnitorii le

plăteau diverşilor funcţionari otomani pentru a avea sprijin permanent pe lângă

sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile datorate

dependenţei otomane, să achite impozitele datorate statului şi erau obligaţi să

găzduiască funcţionarii publici care strângeau dările. Aceşti funcţionari îşi

cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba de pe spatele contribuabililor. Ba mai

mult, trebuia să aibă şi ei un câştig substanţial în plus din strângerea dărilor. Prin

33

urmare, viaţa locuitorilor devenise de nesuportat la începutul secolului XIX. În

perioadele de secetă, situaţia era atât de dificilă încât chiar şi domnitorii renunţau

să mai strângă anumite dări.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de început de

secol anumite trupe militare rebele din Imperiul otoman jefuiau periodic Ţara

Românească. Cel mai celebru a fost paşa din Vidin, Pazvantoglu, care îşi crease un

teritoriu aproape independent la sudul Dunării. Trupele lui, numite de popor

pazvangii, au prădat constant în perioada 1798-1807. În 1800 au ars aproape

complet oraşul Craiova. Sultanul trimitea alte trupe pentru a-i anihila pe pazvangii,

dar de multe ori şi trupele oficiale se aliau cu paşa din Vidin pentru a prăda. O altă

problemă la fel de dramatică în vremea fanarioţilor a fost faptul că pe teritoriul

Principatelor s-au dus numeroase războaie între turci, ruşi şi austrieci. Populaţia era

obligată să aprovizioneze armata otomană, iar celelalte armate de ocupaţie îşi luau

singure ce aveau nevoie, producând pagube imense.

b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la cale

înlăturarea domniilor fanariote printr-o revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a

conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care luptase, ca ofiţer

în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812 şi era comandantul grănicerilor

din judeţul Gorj,  numiţi panduri. Momentul prielnic pentru a începe revolta este

găsit la începutul anului 1821, când moare domnitorul Alexandru Şuţu, iar

conducerea ţării, până la venirea altui domnitor, este preluată de un organism

alcătuit din boieri pământeni, numit Comitetul de Oblăduire. 

34

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul în Rusia (la

Odesa) şi avea drept scop eliberarea grecilor de sub stăpânirea Imperiului otoman.

Eteriştii plănuiau o răscoală generală a popoarelor din Balcani împotriva

Imperiului otoman. O revoltă a Ţării Româneşti în aceeaşi perioadă ar fi ajutat

foarte mult pentru că i-ar fi făcut pe turci să îşi disperseze armat în mai multe

direcţii. Tudor a semnat cu doi dintre membrii Eteriei o înţelegere prin care se

angaja să participe împreună cu ei la revolta antiotomană. Principala cauză pentru

care el a acceptat colaborarea cu eteriştii era aceea că ei promiseseră că vor obţine

sprijinul militar al Rusiei. În final însă ţarul Rusiei a refuzat să susţină oficial

această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români,

locuitorii ţării şi eteriştii aveau un obiectiv comun, lupta antiotomană, dar şi alte

obiective specifice care îi puneau în contradicţie pe unii cu ceilalţi. Boierii români

doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a boierilor greci, care erau majoritari în

Divan (Sfatul Ţării). Ţăranii aveau nemulţumiri împotriva tuturor boierilor, făcând

cu greu distincţie între greci şi români sau între boierii care erau de partea lui

Tudor şi cei care erau împotriva lui. Obiectivele lor erau scăderea fiscalităţii şi

împroprietărirea cu pământ. Negustorii îşi doreau libertatea comerţului extern, prin

desfiinţarea obligaţiilor de aprovizionare a Imperiului otoman şi exportul libert

precum şi libertatea comerţului intern, prin desfiinţarea vămilor interne (taxe ce

trebuiau plătite la trecerea pe pământurile boiereşti).

 

Proiectul lui Tudor Vladimirescu.  

Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia de a evita

o intervenţie armată otomană în Ţara Românească, spunând că revolta este

35

împotriva fanarioţilor şi nu a turcilor. De asemenea, ca să ridice ţara la luptă, a

inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să amintească ţăranilor să nu facă

pagube boierilor români patrioţi. Cel mai important document  elaborat de Tudor a

fost Cererile norodului românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să se

limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:

limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);

plata impozitelor de către categoriile scutite;

desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;

înfiinţarea unei armate naţionale;

numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului

cumpărării funcţiilor.

Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti. Programul lui

Tudor nu este foarte radical, în primul rând pentru că îşi propunea să adune lângă

el cât mai multe categorii sociale şi apoi pentru că a încercat să evite intrarea

trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii români au considerat ridicarea la luptă a

lui Tudor drept răscoală şi nu revoluţie, tocmai datorită revendicărilor sale

moderate şi participării masive a ţărănimii. Ceea ce îndreptăţeşte ca mişcarea lui

Tudor să fie considerată revoluţie este scopul său fundamental, acela de a  răsturna

ordinea politică existentă: în Proclamaţia de la Padeş el spune că revolta este

împotriva căpeteniilor noastre, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti. Totodată

mişcarea lui Tudor s-a bucurat de participarea unor largi categorii sociale:

pandurii, negustorii, micii boieri şi iniţial, unii dintre marii boieri. 

Desfăşurarea revoluţiei*

În ianuarie 1821, boierii din partida naţională l-au chemat pe Tudor Vladimirescu

la Bucureşti şi au discutat cum să înceapă revolta. Tudor s-a întors la Târgu-Jiu

unde şi-a alcătuit rapid o armată al cărei nucleu îl constituiau trupele de grăniceri

36

numite panduri. La 23 ianuarie, el a citit Proclamaţia de la Padeş, prin care le

cerea locuitorilor să vină la luptă alături de el, de boierii patrioţi şi de Adunarea

obştească. Această proclamaţie a fost tipărită şi citită de emisari ai revoluţiei în

sate. Cei care i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunare obştească sau Adunarea

norodului (poporului). Revoluţionarii şi-au aşezat tabăra în satul Ţânţăreni din

judeţul Gorj, unde au petrecut timp de o lună. Aici au venit locuitori din toată

Oltenia, aşa încât Adunarea obştească a ajuns la peste 5000 de membri. Mănăstirile

şi schiturile din nordul Olteniei au fost organizate pentru o rezistenţă militară în

cazul unei năvăliri turceşti. 

În mai multe sate, ţăranii au distrus proprietăţi ale boierilor şi au refuzat să mai

presteze muncă gratuită în folosul lor, în ciuda proclamaţiilor lui Tudor. Aceste

acţiuni i-au făcut inclusiv pe unii dintre boierii patrioţi să fugă din ţară în

Transilvania. Adunarea norodului s-a manifestat, însă, ca o armată disciplinată.

Tudor Vladimirescu a interzis orice acte de vandalism, ajungând până la a-i

executa pe cei care comiteau furturi şi omoruri. Spre deosebire de alte armate de la

vremea respectivă, care jefuiau populaţia civilă, oastea lui Tudor cumpăra de la

locuitori toate proviziile de care avea nevoie. Pentru a evita o intervenţie otomană,

el a trimis mai multe scrisori sultanului în care l-a asigurat că ridicarea la luptă a

românilor este împotriva fanarioţilor şi nu a stăpânirii otomane.

Revoluţionarii au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la sfârşitul lunii martie, fiind

atunci în număr de aproximativ 8000. Tudor şi-a aşezat tabăra la Cotroceni şi a

obţinut colaborarea oficială cu boierii care alcătuiau guvernarea provizorie până la

venirea noului domnitor, încheind cu ei un pact. Boierii au recunoscut legitimitatea

mişcării lui Tudor şi poziţia acestuia de comandant militar şi de decizie în politica

externă. Tudor a dat mai multe proclamaţii în care cerea poporului să-şi unească

37

eforturile cu cele ale boierilor pentru a câştiga drepturile ţării. El a renunţat să mai

menţioneze revendicările sociale, pentru a obţine alăturarea tuturor categoriilor

privilegiate la lupta naţională. Prestigiul lui Vladimirescu a ajuns atât de mare încât

populaţia îi spunea Domnul Tudor, chiar dacă el nu a pretins că este domnitor.

 

Relaţiile cu eteriştii. Înfrângerea revoluţiei*

Armata eteristă, condusă de Alexandru Ipsilanti, a ajuns pe teritoriul ţării, venind

din Rusia prin Moldova. Domnitorul Moldovei, Mihail Şuţu, prin faptul că a

permis trecerea eteriştilor prin ţara sa, a contribuit la revolta generală a românilor

din 1821. La sfârşitul lunii martie au ajuns şi trupele eteriste în apropiere de

Bucureşti. Tudor Vladimirescu nu dorea o colaborare directă cu Eteria după ce a

aflat că ţarul Rusiei nu-i sprijinea, de teama unei intervenţii otomane. Când

Ipsilanti a ajuns cu armata în apropiere de Bucureşti, Tudor nu i-a permis să intre

în capitală, ci l-a convins să meargă în partea de nord a ţării, şi să-şi stabilească

tabăra la Târgovişte. 

În luna mai, trupele otomane  au reacţionat în sfârşit la dezordinile de la nordul

Dunării şi au intrat în Ţara Românească. Vladimirescu trimisese mai multe scrisori

unor comandanţi militari din cetăţile de graniţă pentru a evita o intervenţie armată

otomană, dar condiţia pusă de aceştia era depunerea armelor şi colaborarea cu

turcii împotriva eteriştilor. El a refuzat aceste condiţii şi a plecat din Bucureşti,

îndreptându-se cu Adunarea Norodului spre mănăstirile fortificate din Oltenia.

Eteriştii au interceptat nişte scrisori şi l-au acuzat pe Tudor că s-a înţeles cu turcii

împotriva lor, l-au arestat şi l-au judecat pentru trădare, astfel că el a fost ucis şi

trupul său aruncat într-o fântână. Arestarea lui Tudor a fost posibilă şi datorită

faptului că disciplina foarte severă pe care a impus-o pandurilor i-a nemulţumit pe

mulţi dintre apropiaţii săi. Această severitate ajunsese până la executarea unor

38

căpitani de panduri. După moartea lui Vladimirescu, o parte a pandurilor s-a

împrăştiat şi o alta s-a alăturat eteriştilor. Trupele otomane au învins fără dificultate

armata eteristă aliată cu o parte a pandurilor în bătălia de Drăgăşani (7 iunie

1821). 

 

Consecinţele revoluţiei

Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au

arătat pragmatismul programului revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În

anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la

domnii pământeni, atingându-se astfel principalul scop al revoluţiei. Prin Tratatul

de la Adrianopol (1829), dintre Rusia şi Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea

comerţului în Ţările Române. În 1831, 1832, prin adoptarea primelor constituţii,

Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare alte două dintre prevederile Cererilor

norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne şi înfiinţarea armatei

naţionale. 

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare înlăturarea

domniilor fanariote şi revenirea la domniile pământene. În 1822 turcii au numit ca

domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza

în Moldova. Deşi cei doi domni au încercat unele reforme, ei s-au confruntat cu o

grava criză financiară. 

În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de

pace de la Adrianopol, Rusia devenea putere protectoare a Principatelor

Române, ceea ce presupunea că acest stat avea dreptul să intervină în scopul

39

protejării intereselor Ţărilor Române în faţa Imperiului otoman dar şi că avea un

anumit drept de control asupra politicii acestora. Tot acest tratat a prevăzut şi

libertatea comerţului în Ţările Române, fără obligaţia de a aproviziona Imperiul

otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol modernizator pentru ca

apoi să devină o piedică în calea schimbării.

 

Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul otoman

să accepte adoptarea unor legi cu valoare constituţională în Principatele Române.

Aceste prime constituţii s-au numit Regulamente organice. Ele au fost elaborate

de boierii români împreună cu reprezentanţii Rusiei, ţinând cont de tradiţia

legislativă românească de până atunci, de memoriile boiereşti şi de alte proiecte de

constituţie. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în

1831, iar cel pentru Moldova în 1832. Regulamentele organice prevedeau

separaţia puterilor în stat.  

Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în

majoritate din boieri. Marii boieri erau membrii de drept ai Adunării, iar

dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot cenzitar (votau

doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca atribuţii alegerea

domnitorului, votarea legilor şi votarea bugetului. 

Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ

alcătuit din 6 miniştrii. Domnitorul era ales pe viaţă de către Adunare. El

avea următoarele atribuţii: numea şi revoca miniştrii, putea dizolva

Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi protectoare, conducea miliţia

naţională, avea drept de graţiere.

Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul

Divan Domnesc era instituţia supremă. Erau instituiţi procurorii,

40

judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele sistemului juridic

modern.

O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile interne. 

Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea

privilegiile boiereşti şi nu prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut

repede contestat de societate. De asemenea, el era un simbol al protecţiei ruseşti şi

al suzeranităţii otomane. 

 

Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din 1834 până la

1848, s-au numit domni regulamentari. Ei au fost Alexandru Ghica şi Gheorghe

Bibescu în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova. Deşi ei au făcut unele

reforme administrative şi culturale, au avut conflicte cu Adunarea obştească sau au

fost contestaţi de boieri datorită guvernării lor autoritare. 

Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească. În anii '30

boierii din partida naţională, grupaţi în jurul lui Ioan Câmpineanu,  au elaborat

mai multe proiecte de reformă, cerând independenţa Ţării Româneşti şi unirea

românilor într-un singur stat. Câmpineanu a alcătuit un proiect de constituţie

liberală care prevedea egalitatea tuturor în faţa legii, libertatea presei,

responsabilitatea miniştrilor, reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare,

monarhie ereditară. 

În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, condusă de Nicolae

Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell. Membrii ei şi-au propus înlăturarea

regimului regulamentar prin revoluţie, unirea românilor şi instaurarea unei

republici democratice.

41

Totodată au apărut, în ambele principate, o serie de  reviste şi cărţi care au

promovat, în spirit romantic, idealul unităţii naţionale, mai ales prin scrieri istorice

şi culturale ale tuturor românilor (de exemplu, revistele Dacia literară, Iaşi, 1840,

Magazin istoric pentru Dacia, Bucureşti, 1845).  

d. Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic paşoptist

Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor

europene, având ca scop înlocuirea regimurilor politice absolutiste sau autoritare

cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii moderne (care să prevadă

respectarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat),

extinderea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru muncitori.

Toate aceste revoluţii au fost pregătite de o societate secretă, Masoneria, care avea

filiale (numite loji masonice) în fiecare ţară şi la fiecare popor. Astfel,

revoluţionarii din toate ţările au colaborat între ei şi au pus la cale începerea

revoluţiilor peste tot în acelaşi an. 

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*. Revoluţia în Principatele Române a

fost organizată de intelectualii cu vederi liberale, majoritatea proveniţi din rândul

micii boierimi. Cei mai mulţi dintre ei făcuseră studii la Paris, unde luaseră contact

cu ideile liberale promovate de Masonerie sau de unii profesori universitari. În

1845 s-a creat Societatea Studenţilor Români din Paris, al cărei lider incontestabil a

devenit Nicolae Bălcescu. Membrii ei şi-au propus schimbări fundamentale în

organizarea socială, politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a fost pregătită

şi de mişcarea contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion Câmpineanu, de

societatea „Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.

42

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la organizarea

socială sau politică. Marii boieri şi boierimea mică erau nemulţumiţi de conducerea

autoritară a domnitorilor, burghezii erau nemulţumiţi de impozitele prea mari şi de

legislaţia care nu le permitea să se dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială

foarte dificilă deoarece crescuseră atât dările către stat cât şi obligaţiile faţă de

boieri (zilele de clacă sporiseră constant deoarece boierii doreau să producă pentru

export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte mare în anii anteriori

revoluţiei. 

Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist).

Obiectivele revoluţiei de la 1848 pot fi deduse din proiectele politice elaborate, din

articolele din presa vremii, din memoriile revoluţionarilor. Proiectul politic

paşoptist românesc a cuprins, în mare, următoarele revendicări:

Politice:       - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea

privilegiile sociale, acorda puteri prea mari domnitorului şi încuraja

corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde drepturi şi

libertăţi cetăţeneşti:

Sociale:       - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi

împroprietărirea ţăranilor.

Naţionale:  

- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică

desfiinţarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane); 

- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă

de Rusia şi Turcia) ;

- unirea românilor într-un stat naţional. 

43

Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe revoluţionare,

mai moderate sau mai radicale, în funcţie de împrejurările în care au fost elaborate.

Din cauza condiţiilor politice specifice, programele nu conţin toate obiectivele

revoluţionarilor întrucât acestea au fost restrânse din dorinţa de a le face mai

practice la momentul respectiv (revoluţionarii din Moldova au sperat ca domnitorul

să le aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte moderat;

revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi independenţa

de teama unor prea mari complicaţii internaţionale).

 

Desfăşurarea   revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi

Moldova:

Moldova (27 martie 1848)

Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care se

remarcase prin guvernarea sa autoritară, cenzură severă, vinderea funcţiilor publice

şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei sale, aici mişcările conspirative şi

societăţile secrete nu au avut amploarea celor din Ţara Românească. Revoluţionarii

de la 1848 trebuiau să ţină cont atât de experienţa politică autoritară a

domnitorului, cât şi de faptul că ţara se învecina cu puterea protectoare, Rusia, care

ar fi putut interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice radicale. M.

Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.

 

Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile Alecsandri, Al.

I. Cuza, Mihail Kogălniceanu) au organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg

din Iaşi, la care au participat circa 1000 de persoane, boieri şi orăşeni. Ei au

alcătuit un document, numit Petiţia-Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe

care l-au înaintat spre aprobare domnitorului Mihail Sturdza. Programul

revoluţiei a fost unul moderat cerând printre altele: respectarea

44

Regulamentului Organic, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei,

responsabilitatea miniştrilor, reforma şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea

Obştească, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni s-au

temut de o intervenţiei a armatei ruse, de aceea nu au pus în program revendicări

radicale.

 

Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre

aprobare. Mihail Sturdza a discutat propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat

majoritatea acestora;  nu a fost de acord doar cu două dintre revendicări, dealtfel

cele mai importante: dizolvarea Adunării obşteşti şi  înfiinţarea gărzii cetăţeneşti.

În aceeaşi seară însă a organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de

persoane. Unii revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat în străinătate,

continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina. Aici au elaborate alte

programe de revendicări, de această dată radicale, cerând unirea tuturor românilor

şi independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect de constituţie. În

Programul numit Prinţipiile noastre pentru reformarea patrie, redactat la Braşov,

revoluţionarii moldoveni aflaţi în exil în Transilvania au cerut: împroprietărirea

ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe

principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi Valahiei într-un

stat independent. Acest program a cuprins de fapt obiectivele maximale ale

revoluţiei române.

 

Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)

Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu. El

a moştenit de la predecesorul său, Alexandru Ghica, o opoziţie puternică a

boierimii liberale în Adunarea Obştească. Pentru a scăpa de această problemă,

Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846 într-un mod autoritar, fără să convoace

45

Adunare, prin emiterea  unor decrete cu putere de lege. Bibescu a fost susţinut în

această atitudine de Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri pentru o

nouă Adunare dar a folosit toate mijloacele pentru a evita alegerea opozanţilor săi

politici, astfel că a rezultat un legislativ foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia, care în luna mai a

alcătuit un Comitet  revoluţionar. Comitetul a popularizat ideile revoluţionare în

toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul populaţiei. Membrii comitetului şi-au

propus ridicarea la luptă a ţăranilor şi a locuitorilor oraşelor în mai multe localităţi

simultan. Planul lor nu a reuşit decât la Islaz (lângă Corabia), la 9 iunie, şi la

Bucureşti, la 11 iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost

prezentat  programul numit Proclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul

revoluţiei a fost unul radical, cerând: desfiinţarea privilegiilor, adunare

reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările

sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea

ţăranilor cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă,

responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională. 

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a

luat cu asalt palatul domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de

mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a avut rol de constituţie. Peste două

zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor dar şi de temea Rusiei şi

Turciei. Puterea a fost  preluată de un Guvern provizoriu din care făceau parte: Ion

Heliade Rădulescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Nicolae Bălcescu

etc. Un rol important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a avut  Christian

46

Tell care era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională. Guvernul a încercat să

aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri reformatoare:

 abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;

 înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor

Comisari de Propagandă (care să meargă în  fiecare judeţ să explice

scopurile guvernului revoluţionar);

 înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din

această comisie au făcut parte reprezentanţi ai ţăranilor şi ai boierilor şi a

funcţionat în luna august, fără a ajunge la un rezultat concret;

 adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici

pe lângă marile puteri.

Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul lunii iulie,

când Suleiman Paşa a fost trimis la Bucureşti în fruntea unui corp de 20000 de

militari. El era însă un politician moderat şi a acceptat să discute atât cu marii

boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe o poziţie de forţă, reprezentantul

otoman a impus înlocuirea guvernului revoluţionar cu o locotenenţă domnească

(grup de persoane care ţinea locul domnitorului), revenind astfel la o situaţie

politică în spiritul Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din

trei revoluţionari moderaţi, astfel că mişcarea protestatară a obţinut o legitimare.

Drept urmare, nici sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost mulţumiţi de activitatea

lui Suleiman Paşa. Sultanul, la insistenţele ruşilor, a trimis o nouă armată condusă

de Fuad Paşa, care avea ca misiune reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au

organizat o rezistenţă armată folosind brigada de pompieri a oraşului şi un batalion

de infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13 septembrie) românii au fost

înfrânţi şi turcii au ocupat Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe ruseşti de

ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat Regulamentul Organic.

47

 

Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist. Programele

revoluţiilor de la 1848 au cuprins cele mai importante revendicări politice ale

românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice anterioare, cărora le-au

dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de

proiect, principalele reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea.

2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan

Cuza (1859-1866)

Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*

Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care prevedea:

reintroducerea Regulamentelor organice, numirea domnitorilor de către Turcia şi

Rusia pe o durată de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri

numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou statut de funcţionari otomani. Au fost

numiţi domnitori Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara

Românească; ei au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au plecat în

exil unde au militat pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut

cunoscută problema românească în presa şi în rândul oamenilor politici din Franţa,

Anglia şi statele italiene.  Domnitorul Moldovei a permis revenirea revoluţionarilor

în ţara; aceştia au organizat o mişcare unionistă (au creat asociaţii şi au înfiinţat

reviste care militau pentru unire).

a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor

Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei

dintre Rusia şi Turcia care se încheie cu înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri,

48

Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia (un stat german), Sardinia (sau

Piemont, un stat italian) s-au întrunit  la Congresul de Pace de la Paris pentru a

discuta pacea dintre ruşi şi turci. La propunerea Franţei, care susţinea unirea

românilor, se analizează şi problema Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau

unirii, Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau favorabile. În

Tratatul de Pace de la Paris (1856), actul adoptat la acest congres, exista o

secţiune separată pentru Principate, care prevedea:

desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a

celor şapte Mari Puteri. Se păstra însă suzeranitatea otomană;

Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi

Bolgrad);

Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor

claselor sociale), una în Ţara Românească şi alta în Moldova, prin care

românii să fie consultaţi cu privire la organizarea ţării şi unire.

Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă special

pentru aceasta. Adunările ad-hoc se întruneau doar pentru hotărârea unei probleme

apoi erau dizolvate.  Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost câştigate de partida

unionistă (partida naţională) în ambele ţări. În aceste adunări au fost reprezentate

toate categoriile sociale, inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat

în fiecare judeţ. Hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aproape similare atât în

Moldova cât şi în Ţara Românească: 

unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România 

conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi

moştenitorii săi să fie crescuţi în religia ţării;

respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte

49

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar

într-o formă moderată pentru că acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.

Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a

discuta propunerile românilor. Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire

trunchiată a românilor. Ele adoptă un act numit Convenţia de la Paris care are rol

de constituţie pentru Principate. Aceasta prevedea: 

 unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi

Valahiei, dar în fiecare principat să se aleagă câte un domn şi câte o

Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi încredinţate, în fiecare

principat, unui domnitor şi unei adunări elective) .

singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care

elabora proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai

înaltă instituţie judecătorească)

Puterile  în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn,

Adunare, Comisia Centrală, puterea executivă - domn şi guvern, şi

puterea judecătorească.

Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani

prin vot cenzitar.

Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă

decât acestea deoarece prevedea  egalitatea în faţa legii şi desfiinţarea privilegiilor.

Principatele rămân sub suzeranitate otomană şi garanţia colectivă a celor şapte

Mari Puteri.

b. Realizarea unirii

50

Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de

faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu

are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele principate. Iată cum au evoluat

principalele evenimente care au dus la realizarea unirii: 

- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.

- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu

unanimitate de voturi).

- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri

recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră

iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic.

- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei

uniri depline.

- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea

deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.

- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu

Catargiu. Adunările se reunesc la Bucureşti, care devine capitala ţării.

c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern

 În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului

paşoptist, prin reformele înfăptuite de acesta. În viaţa politică s-au format două

grupări politice, provenite din partida naţională: conservatorii, reprezentaţi de

marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii revoluţionari de la 1848), care aveau

două facţiuni, moderată şi radicală. Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide

politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare statutară:

sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de personalităţi care aveau în

comun aceleaşi vederi privind organizarea statului. Proiectul de modernizare

gândit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme

51

fundamentale ale societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea

dreptului de vot. Cuza a colaborat în realizarea acestui program cu liberalii

moderaţi, întrucât conservatorii erau ostili reformelor, iar liberalii radicali doreau

un regim constituţional în care puterile domnitorului să fie foarte reduse. După

1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu toată clasa

politică.

Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea

locurilor în Adunare. Prim ministru era liderul grupării conservatoare, Barbu

Catargiu (1862). Acesta refuza realizarea reformei agrare prin împroprietărirea

ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece considera că se încălcă astfel dreptul de

proprietate. El a rostit în Adunare un discurs în care a spus voi prefera moartea,

înainte de a se încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost asasinat;

nici astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului. Cel

mai important guvern a fost cel liberal moderat condus de Mihail Kogălniceanu

(1863-1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme. 

 

Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea

statului a averilor mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a

averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile închinate erau cele care fuseseră

înzestrate în trecut, de către boieri, cu pământuri şi date în proprietatea

călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte

mare din pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în

străinătate, de aceea oamenii politici români au dorit trecerea averilor lor

în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului otoman

faţă de această lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât

52

preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti, care totalizau cam

un sfert din terenul agricol al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o

sumă de bani, pe care cele greceşti au refuzat-o în semn de protest faţă de

actul statului român, sperând să câştige până la urmă bunurile

naţionalizate.

reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în

funcţie de numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri

boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă. Se

puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.

legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit

şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a);

se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.

înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).

adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Guvernarea   autoritară a lui Cuza (1864-1866)

În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că

aceasta a refuzat să adopte legea rurală.  El a supus votului popular o nouă

constituţie şi o nouă lege electorală. Legea electorală a redus censul (cuantumul

averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot). Noua constituţie, numită

Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prevedea puteri foarte mari în stat

ale domnitorului, atât executive cât şi legislative:

domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea legi spre

aprobare, Adunării, prin intermediul unui organism, numit Consiliu de

Stat, alcătuit din membrii numiţi de domnitor);

Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită

din membrii aleşi prin vot cenzitar, şi Senatul (Corpul Ponderator),

53

alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de domn (ultimii erau

majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea  schimbării

constituţionale de către puterile garante. Această conducere autoritară i-a

îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza a fost silit să abdice în

februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali radicali,

intrată în istorie sub numele de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări

erau total opuse ca ideologie; singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea

lui Cuza). După înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată de o Locotenenţă

domnească alcătuită din trei persoane. 

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern

deoarece în această perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituţii

fundamentale. Armata naţională, Universităţile, Arhivele Statului, Curtea de

conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a introdus sistemul metric de măsuri şi

greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-a adoptat o legislaţie modernă în multe

domenii. România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca

suzeranitatea otomană să fie aproape formală.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!

Mişcarea unionistă din Principate între marile puteri europene şi boierimea

conservatoare

Revoluţionarii de la 1848 plecaţi în exil după înfrângerea mişcărilor revoluţionare

au militat pentru unirea Principatelor prin redactarea unor articole de presă în

publicaţii străine, înfiinţarea unor ziare şi reviste româneşti, a unor asociaţii

54

revoluţionare, prezentarea unor memorii către oameni politici ai marilor puteri.

Principalul centru al emigraţiei româneşti a fost Parisul, dar mulţi revoluţionari au

activat şi în alte oraşe europene: Londra, Viena, Palermo şi chiar Constantinopol.

Emigrarea în Constantinopol se explică prin faptul că revoluţia a fost înfrântă la

cererea Rusiei, turcii manifestând o relativă toleranţă pe parcursul evenimentelor. 

În 1849 s-au constituit la Paris Comitetul Democratic Român (înfiinţat de Dimitrie

Brătianu şi C. A. Rosetti) şi Asociaţia Română pentru Conducerea Emigraţiei (la

iniţiativa lui Nicolae Bălcescu), cu scopul informării guvernelor şi opiniei publice

internaţionale despre cauza românească. Nicolae Bălcescu şi Dimitrie Brătianu au

reprezentat interesele emigraţiei române şi la Londra: Bălcescu l-a întâlnit pe

ministrul afacerilor externe, Lordul Palmerston, iar D. Brătianu a ţinut un discurs

în parlamentul englez. Tot la Londra a fost înfiinţat de către revoluţionarul italian

Giuseppe Mazzini Comitetul Democratic European, la care au aderat şi românii de

la Paris.

 

În Ţara Românească, turcii l-au numit domnitor pe Barbu Ştirbei, un boier cu

vederi conservatoare, care a refuzat revenirea în ţară a revoluţionarilor exilaţi. În

Moldova însă, domnitorul Grigore Al. Ghica a fost apropiat de cercurile liberale şi

a permis unui număr mare de paşoptişti să se întoarcă, încurajând activitatea pro

unionistă a acestora. Unii dintre ei, ca M. Kogălniceanu şi V. Alecsandri, au primit

chiar funcţii administrative. În Moldova au apărut şi două gazete unioniste:

România literară şi Steaua Dunării. Principatele au suferit din nou de pe urma

ocupaţiei armatelor străine: ocupaţia rusească din 1848-1851 şi 1853-1854 şi

ocupaţia austriacă din 1854-1857, aceasta din urmă cu mandat otoman. Aceste

evenimente l-au făcut şi pe domnitorul Barbu Ştirbei să ceară autonomia

55

Principatelor printr-un memoriu trimis Conferinţei marilor puteri de la Viena, din

1855.

La Congresul de Pace de la Paris din 1856 problema românească începuse să fie

bine cunoscută, de aceea ministrul de externe francez, contele Walewski, a cerut

reprezentanţilor celorlalte mari puteri să accepte unirea Principatelor Române.

Reprezentanţii Prusiei şi Sardiniei erau de acord deoarece şi aceste state luptau

pentru unificarea germanilor, respectiv a italienilor într-un stat naţional. Contele

George Clarendon, ministrul de externe britanic, şi contele Aleksei Orlov,

reprezentantul Rusiei au fost şi ei de acord. Ali paşa, reprezentantul sultanului, a

respins ideea spunând că populaţia din cele două state româneşti nu doreşte unirea.

Ministrul de externe austriac, contele Karl von Buol, s-a arătat şi el ostil unirii,

spunând că populaţia Principatelor nu fusese consultată. Clarendon ar fi spus

atunci: „Foarte bine, să le consultăm”. Astfel s-a ajuns la hotărârea de a convoca

adunările ad-hoc. 

 

În 1856 expira mandatul de 7 ani al celor doi domni, Barbu Ştirbei şi Grigore Al.

Ghica, numiţi prin Convenţia de la Balta-Liman, de aceea sultanul a desemnat  în

locul lor doi caimacami (locţiitori de domn) care să se ocupe de organizarea

alegerilor pentru adunările ad-hoc. În Moldova a fost iniţial caimacam boierul

antiunionist Teodor Balş, iar în Ţara Românească fostul domnitor regulamentar

Alexandru D. Ghica (pe care îl ceruse ambasadorul britanic la Istanbul). Al. Ghica

a permis mişcării unioniste să se dezvolte prin apariţia presei libere şi reîntoarcerea

paşoptiştilor din exil. 

În Moldova, Teodor Balş s-a dovedit foarte dur, instaurând cenzura presei. Dar el a

murit în 1857 şi a fost înlocuit cu un alt caimacam, Nicolae Vogoride, un grec ce

56

primise cetăţenia moldovenească cu 10 ani în urmă. Turcii i-au promis domnia

Moldovei dacă împiedica unirea, aşa că el a folosit toate mijloacele pentru a

împiedica unioniştii să câştige alegerile pentru adunarea ad-hoc: mită, falsificarea

listelor electorale, controlul presei, înlocuirea unioniştilor din miliţie şi serviciul

civil cu oameni de-ai săi. În aceste condiţii, antiunioniştii au câştigat, dar membrii

Partidei Naţionale au protestat, trimiţând comisiei marilor puteri documente care

atestau falsificarea alegerilor (inclusiv corespondenţa personală al lui Vogoride cu

persoane din Constantinopol, pe care soţia sa, Ecaterina Conachi le-a descoperit şi

le-a trimis unioniştilor). Al. Ioan Cuza, pe atunci pârcălab (prefect) de Galaţi, şi-a

dat demisia din funcţia sa în semn de protest, fapt ce a avut un larg ecou

internaţional. 

În aceste condiţii, Franţa a cerut sultanului să anuleze alegerile din Moldova. Când

sultanul a refuzat, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu

Imperiul otoman. Această criză diplomatică era pe punctul de a determina un nou

război. Anglia, care iniţial fusese de partea statelor favorabile unirii, îşi modificase

între timp opţiunea, având o atitudine neutră sau chiar defavorabilă datorită

intereselor ce o legau de Imperiul otoman: legătura dintre ea şi întinsele teritorii

coloniale din Asia se făcea trecând pe teritoriul acestui stat. Pentru a împiedica

reluare războiul, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, şi regina Victoria a Marii

Britanii s-au întâlnit la Osborne (în sudul Angliei) unde au găsit o cale de

compromis. Ei au hotărât ca Franţa să renunţe la unirea deplină a Principatelor, în

favoarea unei uniri administrative, iar Anglia să-l determine pe sultan să anuleze

alegerile din Moldova. 

În noile condiţii, unioniştii au câştigat alegerile în ambele ţări. Demn de remarcat

este faptul că pentru prima dată în istoria românilor au fost aleşi şi deputaţi ţărani.

57

Prin firmanul sultanului din 1857, clăcaşilor li se permitea să aibă un delegat din

fiecare judeţ, ajungând astfel la o cincime din locurile fiecărei adunări. Marii boieri

formau însă majoritatea. Din punct de vedere politic, se distingeau patru grupări în

rândul clasei politice: conservatori, conservatori moderaţi, liberali moderaţi şi

liberali radicali, ultimele trei fiind însă în interiorul Partidei Naţionale (toate aceste

grupări politice nu aveau un statut ca şi partidele moderne, ci reprezentau doar

nişte indivizi pe care îi unea o opţiune politică exprimată public). Din cauza prea

multor divergenţa între deputaţi, s-a decis să se adopte hotărâri doar în problema

unirii şi să se lase celelalte problema importante (ca împroprietărirea ţăranilor) să

fie discutate cu altă ocazie. 

După ce marile puteri au adoptat Convenţia de la Paris din 1858, trebuia să se

organizeze alegeri pentru domnitori. Legea electorală prevedea un cens foarte

ridicat, de aceea au intrat foarte mulţi conservatori în adunările care trebuiau să

voteze domnitorul. Alegerile pentru parlamente au fost organizate în fiecare

principat de către trei caimacami numiţi de sultan. Caimacamii din Ţara

Românească erau boieri conservatori. Aceştia au interzis presa liberă, au impus

restricţii cu privire la adunările publice şi au manipulat listele de alegători, astfel că

adunarea acestui principat a fost majoritar conservatoare. În Moldova însă, doi

dintre caimacami au fost membrii ai partidei Naţionale, de aceea liberalii au avut

aici mai mulţi deputaţi, 33 din totalul de 55. După îndelungate discuţii cu privire la

alegerea candidatului (la un moment dat s-au aflat în cursă 38 de candidaţi), partida

naţională l-a propus pe Al. Ioan Cuza. Conservatorii i-au susţinut la domnie pe

Mihail Sturdza şi pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Cuza a câştigat alegerile cu

unanimitate de voturi.

În Ţara Românească 46 din cei 72 de membrii ai adunării erau conservatori, dar şi

58

ei şi membrii partidei naţionale erau împărţiţi în numeroase facţiuni şi nu reuşeau

să cadă de acord asupra unui candidat. Conservatorii îi susţineau pe Gheorghe

Bibescu şi Barbu Ştirbei, foşti domnitori (cei doi erau fraţi buni, dar Ştirbei fusese

adoptat de un unchi bogat şi îi preluase numele). Cei din Partida Naţională nu

reuşeau să cadă de acord asupra unui candidat. După trei zile de discuţii furtunoase

în clădirea din Dealul Mitropoliei, Dimitrie Ghica l-a propus, din partea Partidei

Naţionale pe Alexandru Ioan Cuza. El a fost adoptat şi de majoritatea

conservatorilor. Dealtfel, alegerea lui Cuza s-a făcut sub presiunea unei mulţimi

imense, peste 30000 de oameni, adunaţi cu sprijinul liberalilor radicali, în jurul

clădirii. Cuza a fost Ales domn cu unanimitate de voturi. 

3. Modernizarea României în timpul domniei regelui Carol I (1866-1914)

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la

conducerea ţării un prinţ străin, aşa cum prevedeau programele politice de la 1848

şi cererile Adunărilor ad-hoc din 1857. Cu sprijinul Franţei este ales prinţul Carol

de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu regele Prusiei (Prusia este statul în jurul

căruia s-a format Germania modernă, capitala sa fiind chiar Berlin). Aducerea lui

Carol I este aprobată prin votul poporului (un plebiscit cerea să se răspundă prin da

sau nu la întrebarea privind guvernarea României de către prinţul Carol). Titulatura

sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea de

rege). 

În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după principiile

liberalismului (stat liberal). În 1866 este adoptată Constituţia liberală, una dintre

cele mai moderne din Europa vremii. Grupările politice liberalii şi conservatorii

59

devin partide politice moderne. Din punct de vedere economic şi cultural  este

creată Banca Naţională a României (1880), sunt construite căile ferate, se dau legi

care pun bazele industriei naţionale, este reorganizat învăţământul, este creată

Academia Română.

România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan internaţional. În 1877 are loc

războiului de independenţă în urma căruia ţara noastră nu mai este vasală

Imperiului otoman. Acest fapt este recunoscut la Congresul de Pace de la Berlin

din 1878. După proclamarea regatului, în 1881, România este considerată una

dintre cele mai importante state din zona Europei răsăritene şi balcanice. Carol I

avea un prestigiu atât de mare încât bulgarii i-au propus să devină şi regele ţării lor

(oferta este refuzată). 

Viaţa politică românească a fost dominată de partidele liberal şi conservator care

au alternat la guvernare şi au avut fiecare propriul proiect de modernizare.

 

Proiectele de modernizare liberal şi conservator*

Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul Liberal), prin

unirea liberalilor moderaţi (gruparea Mihail Kogălniceanu) şi a liberalilor radicali

(gruparea Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti). Membrii săi erau în general marii

burghezi (industriaşii, bancherii, comercianţii) dar şi mici boieri. 

În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României aproape 30 de

ani, în alternanţă cu Partidul Conservator. Preşedinţii partidului au fost Ion C.

Brătianu (1875-1891), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ionel Brătianu (1909-

1927). Cea mai lungă guvernare a fost în 1876-1888, prim-ministru  fiind

Brătianu. 

Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau

modernizarea României prin realizarea unor reforme accelerate, având ca model

statele dezvoltate din occidentul Europei. De aceea ei au fost acuzaţi de

60

conservatori că au importat modelul occidental fără să-l adapteze la realităţile

româneşti (acuzaţia este în parte exagerată). În acelaşi timp ei au încurajat industria

naţională şi comerţul românesc. Politica lor economică era sintetizată în deviza

prin noi înşine care presupunea sprijinul direct al statului pentru industrializarea

ţării şi folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin. Această politică de

intervenţie a statului în economie era total opusă ideologiei liberale occidentale

care mergea pe principiul libertăţii economice totale şi neintervenţiei statului. Cele

mai importante legi şi reforme liberale au fost:

Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii de

credit. 

Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe vamale

şi terenuri de construcţii (pe timp de 90 de ani) pentru cetăţenii români şi

străini care înfiinţau întreprinderi industriale cu un capital de 5000 de lei

şi minim 25 de muncitori. 

Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au impus tarife

vamale protecţioniste (taxele vamale erau mai mari la acele articole care

le concurau pe cele româneşti). 

Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza

învăţământul secundar în trei secţiuni: clasică, modernă şi reală; instituia

bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte şi meşteşuguri, şcolile teologice

şi pedagogice şi liceele militare. În 1896 ministrul Petru Poni înfiinţa

grădiniţele de copii.

Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost Lascăr

Catargiu (1880-1899), Gheorghe Cantacuzino (1899- 1907), Petre Carp (1907-

1913), Titu Maiorescu (1913-1914). Partidul dispare după 1918, când se adoptă

votul universal. Membrii  Partidului Conservator au fost la început marii

61

proprietari funciari, dar cu timpul au aderat şi o serie de intelectuali care se

opuneau politicii Partidului Liberal. Conservatorii au alternat la guvernare cu

liberalii. Cele mai importante guvernări ale conservatorilor au fost în 1871-1876 şi

1888-1895, primul ministru fiind Lascăr Catargiu. 

 

Ideologia conservatoare şi proiectul de modernizare conservator.

Conservatorii erau de părere că modernizarea trebuia să se producă treptat, printr-o

evoluţie proprie a societăţii româneşti şi nu prin preluarea  instituţiilor occidentale.

Prin aceasta, ei îi criticau pe liberali că ar fi acceptat fără discernământ modelul

politic şi cultural occidental, aplicându-l fără a ţine cont de tradiţiile instituţionale,

structura socială şi spiritualitatea românilor. Ei au considerat că, astfel, liberalii au

creat doar nişte forme fără fond. Teoria formelor fără fond a fost elaborată de

membrii grupului literar Junimea, care făceau parte din Partidul Conservator sau

erau simpatizanţi ai acestuia. Cei mai importanţi junimişti au fost Petre Carp, Titu

Maiorescu, Caragiale şi Eminescu. Pentru conservatori, cea mai importantă ramură

a economie era agricultura. 

Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru organizarea

creditului rural şi a unor bănci populare. Una dintre cele mai importante legi ale

guvernării conservatoare a fost însă legea minelor din 1895, care proclama dreptul

statului asupra resurselor subsolului (cu excepţia petrolului) şi permitea străinilor

să deţină proprietăţi funciare.

4. Ferdinand I (1914-1927) şi realizarea României Mari

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a

înfăptuit în toate punctele sale în timpul domniei regelui Ferdinand I. În 1918, după

62

participarea României la Primul război mondial, este realizat statul naţional unitar

român (Marea Unire) prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. În 1922

Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În

1918 s-a dat şi legea care introducea votul universal, iar în 1919 au fost organizate

primele alegeri pe baza sa. În 1921 s-a realizat o nouă reformă agrară, mai amplă

decât cea a lui Cuza, prin care România devine un stat în care predomină

proprietatea mică şi mijlocie. În 1923 a fost adoptată o constituţia democratică.

În acest moment programul secolului al XIX-lea unire, independenţă,

împroprietărirea ţăranilor, legislaţie modernă putem spune că era pe deplin

realizat.

Din viaţa politică şi privată a regilor României

Carol I (1866-1914) s-a bucurat de un prestigiu deosebit fiind un monarh foarte

sobru şi cu autoritate, un adevărat factor de echilibru în viaţa politică românească.

După proclamarea regatului, în 1881, România era considerată una dintre cele mai

importante state din zona Europei răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu

atât de mare încât bulgarii i-au propus, în 1886, să devină şi regele ţării lor (oferta

a fost refuzată). 

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (numele său german era Karl) provenea din

familia domnitoare a Prusiei, cel mai important stat german. Tatăl său, Karl-Anton,

a fost prim ministru al Prusiei (1858-1862). Carol a urmat şcoala de artilerie din

Berlin şi a fost ofiţer în armata Prusiei, participând la războiul cu Danemarca din

1864. Când a fost ales domnitor al României, Carol  avea 27 de ani. 

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români s-au consultat cu împăratul

Franţei, Napoleon al III-lea, pentru a găsi un prinţ străin care să accepte tronul

României. După ce Carol a fost de acord în principiu, s-a organizat un plebiscit

63

(vot popular care solicită răspunsul la o întrebare prin da sau nu) care a cerut opinia

poporului cu privire la instaurarea principelui Carol ca domnitor. Din cele 686193

de voturi exprimate, 685696 au fost în favoarea prinţului german. În data de 10

mai, Parlamentul l-a proclamat pe Carol din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen

noul domnitor al României. Autorităţile otomane au trebuit să facă faţă unor

răscoale în Creta şi Serbia în acelaşi an şi au acceptat fără prea multe proteste

această realitate politică.

Totuşi, primii ani de domnie ai lui Carol nu au fost foarte liniştiţi. În 1868

domnitorul a ajuns în conflict liberalii radicali (condusă de I. Brătianu şi C.A.

Rosetti) datorită sprijinului pe care îl acordau revoluţionarilor bulgari refugiaţi în

România şi mişcării naţionale a românilor din Transilvania. Domnitorul a fost

presat de marile puteri să-i înlăture de la guvernare, ceea ce i-a convenit şi lui

deoarece radicalii acţionau pentru diminuarea puterii şefului statului. În 1870, în

contextul izbucnirii războiului franco-prusac, Parlamentul a votat o rezoluţie în

sprijinul Franţei, fapt pe care Carol I nu l-a agreat. Tot atunci s-a creat o mişcare

antidinastică, la instigarea unora dintre liberalii radicali. În 8 august, Alexandru

Candiano Popescu a organizat, la Ploieşti, o acţiune de răsturnare a monarhiei,

intrată în istorie sub numele de republica de la Ploieşti, mişcare ce a fost dealtfel

ridiculizată în presa vremii. 40 de participanţi la aceasta au fost arestaţi şi apoi

eliberaţi de tribunalul din Târgovişte. 

Datorită mişcării antidinastice, conflictelor cu radicalii şi deselor schimbări de

guverne, Carol s-a simţit neputincios şi s-a gândit să renunţe la conducere. Mai

întâi el a cerut, printr-o scrisoare adresată marilor puteri garante, să accepte

modificare constituţiei în sensul întăririi puterii regale şi restrângerii puterii

Parlamentului. Acest fapt a stârnit protestele liberalilor. Într-o altă scrisoare, de

64

data aceasta anonimă (dar toată lumea a bănuit că a fost redactată de domnitor),

publicată într-un ziar german, a acuzat liberalii că aplicau fără discernământ ideile

politice şi sociale occidentale care nu se potriveau nivelului de maturitate politică

al poporului. Scrisoarea a produs mişcări de protest în toată ţara. În 10 martie 1871

a avut loc o puternică manifestaţie antidinastică în jurul sălii Slătineanu din

Bucureşti. Carol şi-a manifestat dorinţa de a abdica, dar conservatorul Lascăr

Catargiu şi liberalul radical Nicolae Golescu l-au convins să rămână.

Până la urmă Carol a pus capăt crizei politice prin aducerea conservatorilor la

guvernare, numindu-l ca prim-ministru pe Lascăr Catargiu. Conservatorii au stat la

putere din 1871 până în 1876. Carol a numit apoi prim ministru pe Ion Brătianu,

guvernarea liberalilor fiind foarte lungă şi plină de realizări, din 1876 până în 1888.

Alternanţa la putere a celor două grupări politice a fost mijlocul prin care Carol şi-

a câştigat reputaţia de monarh echilibrat şi corect. Obţinerea independenţei

României în 1877-1878 şi proclamarea regatului în 1881 au contribuit la câştigarea

unui prestigiu deosebit. Coroana folosită pentru ceremonia de încoronare din 1881

a fost făcută din oţelul unui tun capturat de la turci în războiul de independenţă. 

Carol a fost căsătorit cu Elisabeta de Vied, prinţesă de origine germană (nunta a

avut loc în 1869). Cei doi au avut un singur copil, o fetiţă care a murit la vârsta de

4 ani. Şi regina Elisabeta s-a bucurat de un mare prestigiu. Ea s-a implicat în

sprijinirea artelor,  în organizarea unor societăţi caritabile şi în organizarea

serviciului sanitar în timpul războiului de independenţă (a înfiinţat spitale, servicii

de ambulanţă şi a procurat medicamente pentru răniţi). Regina Elisabeta a fost şi

scriitoare, publicând sub numele Carmen Sylva în limbile română, franceză şi

germană. 

 

65

Ferdinand I (1914-1927) a fost nepotul de frate al lui Carol I; el s-a născut în

Germania şi la maturitate a venit în România. Ferdinand a fost un monarh

echilibrat, care a respectat regimul democratic şi nu a utilizat în exces prerogativele

largi pe care i le acorda constituţia (de exemplu nu a respins niciodată o lege votată

de Parlament). Deşi german prin naştere şi educaţie, Ferdinand a acceptat

neutralitatea României în Primul Război mondial în 1914 şi apoi trecerea de partea

Antantei în 1916. În octombrie 1914, la urcarea sa pe tron, a declarat: Eu sunt un

rege constituţional; prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să

meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică la realizarea

idealului ei naţional. Ferdinand a fost unul dintre susţinătorii votului universal şi ai

reformei agrare. În 1922, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi, la

Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. 

Ferdinand a sosit în ţară în 1888, când a devenit moştenitor al unchiului său, regele

Carol. El şi-a manifestat dorinţa de a se căsători cu

Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta. Regina l-a susţinut în

acest proiect al său, dar regele şi oamenii politici români nu au fost de acord

întrucât în 1866, la sosirea lui Carol I, politicienii de atunci i-au pus condiţia lui

Carol ca niciun membru al familiei domnitoare să nu ia în căsătorie persoane din

înalta societate românească pentru a nu implica vechile familii boiereşti în

probleme complicate de succesiune la tron. Pentru a pune capăt legăturii lor,

oamenii politici şi regele au hotărât ca Elena Văcărescu să fie trimisă în exil. Ea a

locuit apoi la Paris şi a devenit o cunoscută poetă  de limbă franceză, fiind de două

ori premiată de Academia Franceză. De aici a susţinut România la congresele de

pace de la Paris după cele două războaie mondiale. Prinţul Ferdinand a suferit

foarte mult din cauza despărţirii de Elena Văcărescu, dar a fost nevoit să accepte

căsătoria cu Maria de Edinburgh, tot în 1893. Prinţesa Maria de Edinburgh era

66

nepoata reginei Victoria a Angliei şi a ţarului Rusiei, Alexandru al II-lea. Carol şi

Maria au avut 6 copii (trei băieţi şi trei fete; unul dintre băieţi a murit la vârsta de 3

ani). Regina Maria a avut un rol social important, fiind foarte iubită de popor

datorită actelor caritabile pe care le făcea. În primul război mondial s-a ocupat de

serviciul sanitar românesc şi a îngrijit personal răniţii din spitale.

 

Carol al II-lea (1930-1940) a fost fiul cel mare al regelui Ferdinand şi al reginei

Maria. Viaţa privată a sa a fost excesiv de tumultoasă şi a avut consecinţe în plan

politic. În 1918, în plin război, s-a căsătorit în secret cu fiica unui general român,

Ioana Maria (Zizi) Lambrino, încălcând interdicţia impusă casei regale. Căsătoria

s-a realizat în secret, la Odessa, în Rusia. Regele Ferdinand şi oamenii politici

români nu au recunoscut această căsătorie; din punct de vedere juridic,o sentinţă a

tribunalului Ilfov a anulat-o. Prinţul Carol a hotărât să renunţe la drepturile sale de

moştenitor al tronului pentru a putea să rămână alături de soţia sa, dar Ferdinand nu

a acceptat nici această variantă. Pentru a-l face pe prinţ să uite problema l-a trimis

într-o călătorie în jurul lumii pe timp de un an. Din legătura lui Carol cu Zizi

Lambrino s-a născut un fiu, Mircea, care s-a considerat moştenitor de drept al

tronului. El a murit în 2006 şi a lăsat un fiu, Paul Lambrino, care astăzi susţine

drepturile tatălui sau şi ale sale de moştenitor. Familia regală l-a considerat însă pe

Mircea ca fiu nelegitim.

La dorinţa familiei, Carol s-a căsătorit în 1921 cu principesa Elena a Greciei. Din

această căsătorie s-a născut regele Mihai. Apoi Carol a cunoscut-o pe Elena

Lupescu, născută într-o familie de evrei creştinaţi, fostă soţie a unui ofiţer român.

În 1925 şi-a manifestat dorinţa de a se căsători cu ea şi pentru aceasta a renunţat a

doua oară la drepturile de moştenitor al tronului. El a fost considerat de regele

Ferdinand ca exclus din familia regală şi a primit numele de Carol Caraiman. Carol

67

s-a stabilit la Paris unde a declarat însă că plecarea sa se datora neînţelegerilor cu

primul-ministru Ionel Brătianu; în 1928 a divorţat de soţia sa legitimă. În 1930 a

revocat decizia de renunţare, revenind în ţară cu ajutorul primului ministru, Iuliu

Maniu, care i-a condiţionat sprijinul de rămânerea Elenei Lupescu în exil. Carol nu

a renunţat însă niciodată la legătura sa cu Elena Lupescu, pe care a adus-o în ţară la

scurt timp după ce Parlamentul l-a acceptat din nou ca monarh. După abdicarea din

1940, a trăit în exil alături de Elena Lupescu pe care a luat-o în căsătorie. Carol al

II-lea a murit în 1953, în Portugalia.  

 

Mihai I (1940-1947) a ajuns efectiv la conducerea statului la vârsta de 19 ani. În

1940 s-a instaurat, însă, dictatura mareşalului Ion Antonescu; mareşalul deţinea

întreaga putere în stat şi guverna fără constituţie şi fără parlament. Regele a reuşit,

la 23 august 1944, să-l înlăture de la conducere, dar rolul său a devenit din nou

minor din pricina dictaturii comuniste, instaurată începând cu 1945. Comuniştii l-

au obligat pe rege să abdice în decembrie 1947, când au proclamat republica.

Mihai s-a căsătorit în 1948 cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, având patru fete.

Familia regală a trăit în Elveţia până în 1997, când regele a reprimit cetăţenia

română şi a putut veni în ţară. În Elveţia, regele a lucrat ca pilot de avioane

comerciale.

Ideile principale ale capitolului Statul român modern

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce

prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat,

garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea tuturor

categoriilor sociale la viaţa politică.

Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând

desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi

68

împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi

independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor

într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în

diverse proiecte, şi apoi pusă în practică, prin reforme.

Categoriile sociale în epoca modernă sunt: boierimea, burghezia

(oamenii de afaceri), intelectualii şi ţăranii.

Instituţiile politice moderne sunt: Parlamentul (puterea legislativă),

Guvernul şi şeful statului (puterea executivă). Primul parlament în

Principatele Române s-a numit Adunare obştească (1832).

Principalele proiecte de reformă ale românilor au fost: proiectele

boiereşti din perioada domniilor fanariote, proiectul lui Tudor

Vladimirescu, proiectele revoluţionarilor de la 1848 în Moldova, Ţara

Românească şi Transilvania, proiectul Adunărilor ad-hoc din 1857,

proiectul liberal şi proiectul conservator în timpul lui Carol I*, proiectul

liberal şi cel ţărănist în timpul regelui Ferdinand I*.

Principalele reforme în Principatele Române şi România au fost:

reformele fanariote, adoptarea Regulamentelor Organice, reformele

guvernului revoluţionar la 1848 în Ţara Românească, reformele lui Cuza,

reformele din timpul domnitorilor Carol I şi Ferdinand I.

Principalele documente juridice internaţionale care au favorizat

modernizarea în spaţiul românesc: Tratatul de Pace de la Adrianopol

(1829), Tratatul de Pace de la Paris (1856), Convenţia de la Paris (1858).

Principalele documente internaţionale semnate de România:

Convenţia militară româno-rusă din 1877, Tratatul de Pace de la Berlin

(1878), Tratatul de aderarea la Puterile Centrale (1883), Tratatul de Pace

de la Bucureşti (1913), Tratatul de alianţă cu Antanta (1916) şi Convenţia

militară cu Antanta, Tratatul de Pace cu Puterile Centrale de la Buftea-

69

Bucureşti (1918), Tratatul de la Saint Germain cu Austria (1919), Tratatul

de la Trianon cu Ungaria (1920).

Fapte istorice ale modernizării (proiecte şi reforme)

Regimul fanariot (secolul XVIII, înc. sec. XIX):

o reformele fanariote

desfiinţarea şerbiei,

introducerea funcţionarilor publici plătiţi (administraţia

modernă),

primele coduri de legi.

o proiectele boiereşti propun:

revenirea la domniile pământene, reforme interne, 

autonomia internă,

unire românilor.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821)

obiectivele revoluţiei: înlăturarea domniilor fanariote, reforme pentru

toate categoriile sociale.

Proiectul Cererile norodului românesc: 

limitarea boierilor greci din Divan, 

plata impozitelor de către categoriile scutite,

desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului,

înfiinţarea unei armate naţionale.

Regulamentele organice (1831, 1832)

o reforme

70

separaţia puterilor în stat

introducerea votului cenzitar

crearea justiţiei moderne (cu funcţionari speciali: judecători,

procurori avocaţi)

desfiinţarea vămilor interne

o păstrarea unor realităţi specifice evului mediu:

sunt menţinute privilegiile boiereşti

nu se prevăd drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

 

Revoluţiile de la 1848

o obiectivele revoluţiilor: revoluţiilor: adoptarea unor constituţii

moderne, împroprietărirea ţăranilor, unirea românilor şi

independenţa.

o proiecte de modernizare:

Petiţia – Proclamaţie de la Iaşi – program moderat

o cere respectarea Regulamentului Organic.

Proclamaţia de la Islaz – program radical, prevede:

desfiinţarea privilegiilor, 

împroprietărirea ţăranilor, 

domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale,

Adunare aleasă din toate categoriile sociale

câteva reforme au fost realizate de către guvernul revoluţionar din

Ţara Românească (desfiinţarea privilegiilor, abolirea Regulamentului

Organic) dar acestea au fost anulate după înfrângerea revoluţiei.

71

Unirea Principatelor Române (1859)

o Congresul de Pace de la Paris (1856) – hotărăşte întrunirea adunărilor

ad-hoc.

o Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857) cere:

unirea Principatelor într-un singur stat

conducerea unui prinţ străin

o Convenţia de la Paris (1858), ţine loc de constituţie şi prevede:

unirea Principatelor într-un stat, dar cu instituţii politice alese

separat (domn, Adunare, Guvern),

drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,

desfiinţarea privilegiilor.

o Dubla alegere a lui Cuza (5 şi 24 ianuarie 1859);

o Marile puteri recunosc unirea deplină, acceptând unificarea

Adunărilor şi guvernelor, doar pe timpul vieţii lui Cuza (1861).

 

Domnia lui Al. Ioan Cuza (1859-1866)

o principalele reforme (1863-1865):

secularizarea averilor mănăstireşti,

reforma agrară: împroprietărirea ţăranilor, în funcţie de numărul

de vite deţinute,

învăţământul primar gratuit şi obligatoriu,

înfiinţarea universităţilor (Iaşi, Bucureşti).

o regimul autoritar (1864-1866):

dizolvarea Adunării;

noua lege electorală prevede scăderea censului;

noua constituţie, Statutul Dezvoltător…, prevede:

72

două camere ale Parlamentului (Adunarea Deputaţilor şi

Senatul)

puteri mari pentru domnitor

domnul are singur iniţiativă legislativă,

numeşte majoritatea membrilor Senatului.

Domnia regelui Carol I (1866-1914)

o reforme:

adoptarea Constituţiei liberale (1866),

crearea partidelor politice moderne (Partidul Liberal, Partidul

Conservator),

proclamarea României ca regat (1881),

crearea Băncii Naţionale a României (1881),  

legi de încurajare a industriei,

reorganizarea învăţământului (1898) – se instituie

bacalaureatul.

o politică externă:

recunoaşterea independenţei (Tratatul de la Berlin, 1878),

proclamarea independenţei (1877),

aderarea României la Puterile Centrale (1883),

participarea la al Doilea Război balcanic (1913).

 

Domnia regelui Ferdinand I (1914 -1927)

o reforme:

formarea statului naţional unitar (Marea Unire, 1918),

votul universal (1918),

reforma agrară (1921),

73

constituţia democratică (1923).

o politică externă:

participarea la Primul război mondial (1916-1918)

recunoaşterea internaţională a Unirii (Saint-Germain - 1919,

Trianon - 1920)

Marea Unire,

1918

Evenimente

Basarabia (27

martie)

Bucovina (15

noiembrie)

Transilvania (1

decembrie)

Context

Internaţional

Preluarea puterii de

către

comunişti în Rusia

Destrămarea

 Austro-Ungariei

Destrămarea

Austro-Ungariei

Organizarea

Autonomă

Sfatul Ţării

(Ion Inculeţ)

Consiliul Naţional

Român

(Iancu Flondor)

- Consiliul Naţional

Român

Central

- Consilii naţionale

româneşti

locale

Independenţa

Republica

Democratică

Moldovenească

- -

Intervenţia

armatei române

Din cauza trupelor

ruseşti demobilizate

Din cauza

pericolului

anexării la Ucraina

-

Unirea Proclamată de Sfatul

Ţării

Proclamată de

Congresul

Proclamată de Marea

Adunare

74

General al

Bucovinei

Naţională de la Alba-

Iulia

Recunoaşterea

Internaţională

Rusia (URSS)

nu a recunoscut

unirea

Tratatul de la Saint-

Germain

cu Austria (1919)

Tratatul de la Trianon

cu

Ungaria (1920)

Întrebări recapitulative

Criterii de evaluare pentru pregătire examenului de bacalaureat

Pentru nota 7

1. Menţionaţi principalele proiecte de reformă din secolele XVIII-XIX şi prezentaţi

trei prevederi ale fiecăruia. 

2. Prezentaţi principalele acţiuni politice (fapte istorice) din secolele XVIII, XIX şi

XX care au dus la realizarea statului român modern.

3. Prezentaţi câte două-trei prevederi ale documentelor juridice internaţionale care

au contribuit la modernizarea în spaţiul românesc.

4. Prezentaţi un eveniment internaţional care a influenţat constituirea statului

român modern în secolul XIX.

5. Prezentaţi două acţiuni prin care statul român se afirmă pe plan internaţional la

începutul secolului XX.

6. Prezentaţi războiul de independenţă din 1877-1878, precizând: contextul

internaţional favorabil, contextul proclamării independenţei, o luptă de la sudul

Dunării, consecinţa participării la acest război.

7. Prezentaţi participarea României la Primul război mondial, precizând: taberele

militare care se confruntau, acţiunea diplomatică a României anterioară intrării în

75

război, două evenimente din 1916 şi două din 1917, cauza încheierii păcii separate

de la Buftea-Bucureşti, o consecinţă a participării României la acest război.

8. Prezentaţi Marea Unire din 1918, precizând, pentru fiecare provincie unită,

contextul favorabil unirii, proclamarea autonomiei, proclamarea unirii. 

9. Menţionaţi  o acţiune politică prin care s-a înfăptuit Unirea din 1918.

10. Prezentaţi un fapt istoric prin care s-a realizat România Mare.

11. Prezentaţi constituţia din 1866: contextul elaborării, trei principii, atribuţiile

Parlamentului, guvernului şi regelui, drepturi cetăţeneşti, sistemul de vot, o

asemănare şi o deosebire faţă de constituţia din 1923.

 

Întrebare de sinteză: 

12. Menţionaţi, în ordine cronologică, cele mai importante reforme şi proiecte de

reformă din secolele XVIII-XX.

 

Pentru nota 9.

13. Argumentaţi prin câte un fapt istoric relevant afirmaţiile: a) unele proiecte

politice româneşti din secolul al XIX-lea au vizat formarea statului modern; b)

unele reforme din secolele XVIII-XX au contribuit la formarea statului român

modern; c) Unirea din 1918 a contribuit la desăvârşirea statului român modern.

14. Prezentaţi asemănări şi deosebiri între a) proiectele politice din secolul XIX b)

activitatea reformatoare a şefilor de stat din secolele XVIII-XX.

 

Pentru nota 10.

15. Realizaţi introduceri, concluzii şi enunţuri de trecere de la o problemă la alta în

cazul unui eseu  (vezi mai jos).

76

16. Formulaţi puncte de vedere referitoare la: a) evoluţia statului român modern, b)

contribuţia proiectelor politice la făurirea statului român modern, c) rolul statului

modern în istoria românilor, şi susţineţi-le printr-un argument istoric.

Eseuri

Statul Român modern de la proiect politic la realizarea României Mari

Varianta 1

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român modern de la

proiect politic la România Mare, având în vedere:

- precizarea secolului în care s-a realizat statul român modern;

- prezentarea unei acţiuni politice care a contribuit la realizarea statului român

modern;

- menţionarea unei cauze care a dus la formarea României Mari;

- menţionarea a două acţiuni politice, prin care s-a înfăptuit România Mare şi a

unei consecinţe a acestui fapt istoric;

- formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia statului român modern şi

susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

 

Varianta 2

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiecte politice româneşti şi

realizarea lor, având în vedere:

- precizarea unui proiect politic referitor la statul român modern elaborat în

secolele al XVIII-lea - al XIX-lea şi menţionarea a două idei susţinute de acesta;

- prezentarea unui fapt istoric, din secolul al XX-lea, care a contribuit la formarea

României Mari şi menţionarea a două consecinţe ale constituirii României Mari;

77

- formularea unui punct de vedere referitor la contribuţia proiectelor politice la

făurirea statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

 

Varianta 3

Elaboraţi, în aproximativ două pagini un eseu despre statul român modern, având

în vedere:

- prezentarea unei acţiuni desfăşurate în secolul al XIX-lea, pe plan intern, care a

dus la realizarea statului român modern şi menţionarea unei consecinţe a acestei

acţiuni;

- menţionarea a două fapte istorice care ilustrează raporturile statului român

modern cu marile puteri din Europa şi a unei consecinţe, din secolul al XIX-lea, a

unuia dintre aceste fapte;

- precizarea unei acţiuni, de la începutul secolului al XX-lea, la care participă statul

român modern;

- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român modern şi

susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

 

Varianta 4

Elaboraţi, în aproximativ, două pagini, un eseu despre proiectele politice româneşti

din epoca modernă, având în vedere:

- precizarea unui secol în care au fost elaborate proiecte politice în spaţiul

românesc;

- menţionarea a două proiecte politice elaborate în spaţiul românesc şi prezentarea

unui fapt istoric, care reflectă aplicarea, în plan intern, a uneia dintre ideile

promovate de proiectele politice din epocă;

- menţionarea a două acţiuni desfăşurate de România, pe plan extern, în epoca

modernă;

78

- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa proiectelor politice în

evoluţia statului român în epoca modernă şi susţinerea acestuia printr-un argument

istoric.

 

Varianta 5

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia statului român, în

secolele  XIX- XX, având în vedere:

- precizarea unui eveniment internaţional care a influenţat constituirea statului

român modern, în secolul al XIX-lea;

- prezentarea unui eveniment internaţional care permite afirmarea României în

relaţiile internaţionale ale secolului al XIX-lea şi menţionarea unei consecinţe,

pentru spaţiul românesc, a acestui eveniment;

- menţionarea unui eveniment din secolul al XX-lea care favorizează realizarea

României Mari şi a două acţiuni prin care românii îşi îndeplinesc obiectivul

naţional;

- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român, în secolele al

XIX-lea şi al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

 

Varianta 6

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre realizarea statului român

modern în secolul al XIX-lea, având în vedere:

- menţionarea a două evenimente politice internaţionale care favorizează realizarea

statului român modern;

- prezentarea unei acţiuni realizate de români pentru constituirea statului român

modern şi menţionarea a două acţiuni, pe plan intern, prin care se consolidează

statul creat;

79

- precizarea unui eveniment internaţional în care se afirmă statul român modern, în

secolul al XIX-lea;

- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul statului român modern în

istoria românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

 

Varianta 7

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiecte de realizare a

statului român modern, având în vedere:

- precizarea unui secol în care românii elaborează proiecte de realizare a statului

român modern;

- menţionarea a două proiecte de realizare a statului român modern şi a două

prevederi asemănătoare înscrise în acestea;

- prezentarea unei acţiuni prin care se constituie sau se consolidează statul român

modern;

- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul statului român modern în

istoria românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

 

Varianta 8  

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre realizarea statului român

modern şi afirmarea lui pe plan internaţional, având în vedere:

- precizarea unui fapt istoric internaţional care a contribuit la realizarea statului

român modern şi prezentarea unei consecinţe a acestuia pentru statul român, în

secolul al XIX-lea;

- menţionarea a două acţiuni prin care statul român modern se afirmă, pe plan

internaţional, la începutul secolului al XX-lea şi a câte unei consecinţe interne a

fiecăreia dintre acestea;

80

- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa constituirii statului român

modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

 

Surse istorice

Statul român modern de la proiect politic la realizarea României Mari

 

I. Tudor Vladimirescu

A. 1. Domnul Ţării să nu aducă cu înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi boieri greci

decât patru, adică un postelnic mare şi un cămăraş şi un portar şi un grămatic mare.

2. Toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile Ţării să fie apărate cu totul de către

călugări greci, rămâind pe sama Ţării, precum este legat şi precum să coprinde în

hatişeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.

3. Din şase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să

lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiaşi legătură socotindu-se pe trei

luni, una.

4. Toate câte s-au întocmit şi s-au făcut de către răposat întru fericire domnul

Alexandru Şuţu să strice cu totul şi să rămâie toţi streinii şi toate cumpăniile

precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea. […]

7. Toate dregătoriile Ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la cea mare

până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să

poată lipsi jafurile din ţară. Asemenea şi toate dările preoţeşti să scază, după

81

cuviinţă. Şi preoţi cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic şi

unde face trebuinţă. […]

8. Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă. […]

17. Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută

cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să urmeze.

26. Caleştile poleite cu aur sau argint şi işlicele cele mari să lipsească cu totul,

afară numai familia domnească să aibă slobozenie a purta. […]

                                                                                      (Cererile norodului

românesc, 17 ianuarie 1821)

 

B. […] Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă

înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu

să primejduieşte din muşcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti,

cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când

să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac

înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să

facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna,

primăvară nu se face!

82

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit

întunericul!

Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat [sultanul], voieşte ca noi, ca

nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap

căpeteniile noastre!

Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi

să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi

cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar

care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți

unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.

Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei

acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe

obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă macar de un

graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui

lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să

jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al

acelora să să ia pentru folosul de obște!

                                                                                               (Proclamaţia de la

Padeş, 23 ianuarie 1821)

 

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

83

1. Numiţi un domnitor menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform

căruia poporul trebuie să se ridice la luptă împotriva celor care îl nedreptăţesc.

Selectaţi trei afirmaţii din sursa dată în acest sens.

4. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa A.

5. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa B.

6. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la rolul organizării

politice şi administrative trecute în funcţionarea unei noi societăţi, folosind două

informaţii selectate din sursă.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la caracterul

revoluţionar al Cererilor, folosind două informaţii selectate din sursă.

8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la organizarea Adunării

norodului, folosind două informaţii selectate din sursă.

9. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la: organizarea politică, viaţa

economică, respectiv viaţa socială.

10. Menţionaţi din sursa B două informaţii referitoare la protejarea unor membrii ai

societăţii de acţiunile de pedepsire ale revoluţionarilor care se alătură Adunării

norodului.

 

84

II. Revoluţiile de la 1848

A.

1. Independinţa administrativă şi legislativă a popolului român, pe temeiul

tractatelor lui Mircea şi Vlad V, şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele

din întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuţie generală.

4. Adunanţă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor societăţii.

5. Domnul responsabil ales pe căte cinci ani şi căutat în toate stările societăţii. […]

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor funcţionarilor în funcţia ce ocupă.

8. Libertate absolută a tiparului. […]

10. Dreptul fiecăruia judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din

dreptul Popolului întreg de a-şi alege Domnul.

11. Guardie naţională.

12. Emancipaţia mănăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.

16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.

85

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au foncţii.

18. Desfiiţarea, pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desfiinţarea, atât în faptă, cât şi în vorbă, a pedepsei cu moarte.

20. Aşezăminte penitenţiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să easă

îmbunătăţiţi.

21. Emancipaţia Izraeliţilor şi drepturi politice pentru ori-ce compatrioţi de altă

credinţă.

22. Convocare în dată a unei adunanţe generale estraordinare constituante, alese

spre a representa toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face

constituţia ţărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de Popolul român.

                                                                            

(Proclamaţia de la Islaz, 9 iunie 1848)

B.

1. Sfânta păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său și fără nici o răstălmăcire.

[…]

3. Siguranța personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul

legilor și în urmarea unei hotărâri judecătorești. Fieştecare arestat să fie înfățișat în

vreme de 24 ceasuri dinaintea tribunalului competinte.

4. Grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni, atât în relația lor cu proprietarii

moșiilor, cât și în acelea cu cârmuirea, precum contenirea tuturor beilicurilor* sub

numirea de plată și celelalte. […]

86

8. Reforma școalelor pe o temelie largă și națională spre răspândirea luminărilor în

tot poporul.

10. Ridicarea pedepselor trupești înjositoare caracterului de miliție națională,

îmbunătățirea hranei sale și mai ales dreapta înaintire în ranguri după merituri

personale.

12. Miniștrii să aibă deplină libertate pravilicească** în lucrările lor, pentru ca să

poarte toată răspunderea acestor lucrări.

14. Îmbunătățirea portului Galații, ca cel mai mare canal al înfloririi comerțului și

agriculturii țării.

21. Liberarea tuturor arestuiților în pricini politice atât civile, cât și militare;

reîntoarcerea driturilor politice

23. Toți amploiații*** să fie răspunzători pentru faptele lor în lucrărilre slujbelor.

29. Seanțele [şedinţele] Obșteștii Adunări să fie publice. Ținerea rânduielii în sânul

ei să atârne de însăși adunarea, iar nu de vornicia de aprozi****, potrivit

Regulamentului.

32. Chipul ce s-a întrebuințat la alegerile deputaților fiind împotriva legilor și, în

urmare, și Obșteasca Adunare de astăzi fiind rodul acestui chip, nu insuflă nici o

încredere obștei, deci această adunare să se desființeze și îndată să se înjghebe o

nouă Cameră, fără nici o înrâurire asupra alegătorilor din partea Cârmuirii, pentru

ca acea Cameră să fie adevărată reprezentație a nației și adevărată închezășluire

fericirii patriei.

34. Ridicarea censurei în privirea tuturor trebilor și a intereselor dinlăuntrul țării.

87

35. Informare grabnică a unei garde cetățenești prin toate târgurile țării alcătuită

atât de români, cât și de străini proprietari.

*beilic = muncă gratuită în favoarea boierilor; **pravilicesc = legal (arh. pravilă =

lege);

***amploiat = funcţionar (din fr. employe = angajat), **** aprod = funcţionar care

introduce publicul într-o instituţie.

                                                                                    (Petiţiunea – Proclamaţiune,

Iaşi, 27 martie 1848)

 

C.

1. Naţiunea română pretinde să aibă reprezentanţii săi în dieta ţării în număr direct

proporţional cu numărul său. Să aibă dregători în administraţia ţării, în funcţii

judecătoreşti şi în armată în aceeaşi proporţie.

2. Naţiunea română pretinde ca biserica română, fără deosebire de confesiune, să

fie şi să rămână liberă, independentă de la orice altă biserică, egală în drepturi şi

foloase cu celelalte biserici din Transilvania. Ea cere restabilirea mitropoliei

române şi a sinodului general anual după vechiul drept […]

3. Naţiunea română cere […] desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din

partea ţăranilor iobagi […]

7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a tipări fără nicio

cenzură […]

88

8. Naţiunea română cere asigurarea libertăţii personale; nimeni să nu se poată

prinde [să nu poată fi arestat] sub vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere

libertatea adunărilor […]

10. Naţiunea română cere înarmarea poporului sau gardă naţională […] Miliţia

română să aibă ofiţerii ei români.

13. Naţiunea română cere înfiinţarea şcoalelor române la toate satele şi oraşele, a

gimnasiilor române, a institutelor militare şi tehnice şi a seminarelor preoţeşti,

precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului […]

14. Naţiunea română pretinde purtarea comună a sarcinilor publice după starea şi

averea fiecăruia şi ştergerea privilegiilor.

15. Naţiunea română pofteşte ca să se facă o Constituţie nouă pentru Transilvania

printr-o adunare constituentă din naţiunea ţării, care Constituţiune să se întemeieze

pe principiile dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. […]

16. Naţiunea română cere ca conlocuitoarele naţiuni nicidecum să nu ia la

dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când naţiunea română nu

va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în

Camera legislativă […]

                                                                                                       (Petiţiunea

naţională, Blaj, 3 mai 1848)

 

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

89

1. Numiţi un act legislativ menţionat în sursa B.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa A.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform

căruia şeful statului trebuie ales pe o perioadă limitată de timp.

4. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa B.

5. Menţionaţi o revendicare pe care o regăsiţi atât în sursa A, cât şi în sursele B şi

C.

6. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine ca desfiinţarea iobăgiei să se

facă fără despăgubirea proprietarilor de pământ din partea ţăranilor.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii

politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii

politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

9. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii

politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

10. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti.

11. Menţionaţi din sursa B trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti; menţionaţi una pe care o regăsiţi şi în sursa A.

90

12. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti; menţionaţi una pe care o regăsiţi şi în sursa A.

13. Menţionaţi câte două revendicări sociale din sursele A, B, respectiv C.

14. Menţionaţi câte o revendicare culturală din sursele A, B, respectiv C.

15. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine dezrobirea ţiganilor.

16. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine respectarea Regulamentului

Organic.

 

Îndrumare!!!! Pentru a răspunde mai uşor la aceste întrebări completaţi

tabelul următor:

 

Revendicări Proclamaţia de la IslazPetiţia –Proclamaţie

(Iaşi) Petiţia naţională (Blaj)

politice      

sociale      

naţionale      

culturale      

drepturi şi

libertăţi     

 

 

91

III. Constituţiile României   

A.

Art. 1 Principatele Moldovei şi Valahiei, constituie de acum înainte sub denumirea

de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“, rămân sub suzeranitatea M.S.

Sultanul. Principatele se vor administra liber şi în afară de orice amestec al

Sublimei Porţi, în limitele stipulate prin acordul puterilor garante cu curtea

suzerană. […]

Art. 6 Legile prezentând un interes special pentru fiecare principat vor fi pregătite

de către hospodar* şi votate de către adunare. Legile prezentând un interes comun

pentru ambele principate vor fi pregătite de către comisia centrală şi supuse votării

adunărilor de către hospodari.

Art. 8 Principatele vor plăti curţii suzerane un tribut anual al cărui total rămâne

fixat la suma de 1 500 000 de piaştri pentru Moldova şi 2 500 000 de piaştri pentru

Valahia. […]

Art. 27 Comisia Centrală îşi va avea sediul la Focşani. Ea va fi compusă din 16

membri, 8 moldoveni şi 8 valahi, 4 vor fi aleşi de către fiecare hospodar dintre

membrii adunării ori dintre persoanele care au îndeplinit funcţii înalte în stat şi 4

de către fiecare adunare din sânul ei.

Art. 33 […] Comisia Centrală va pregăti legile de interes general comune ambelor

principate, şi va propune aceste legi, prin mijlocirea hospodarilor, la dezbaterile

adunărilor.

Art. 34 Sunt considerate legi prezentând un interes general toate acelea care au ca

obiect unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vămilor,

92

a poştelor, a telegrafului, fixarea valorii monetare şi deosebitele materii de folos

public comune ambelor principate. […]

Art. 46  Moldovenii şi valahii vor fi cu toţii egali în faţa impozitului şi vor fi în

aceeaşi măsură admişi în slujbele publice într-unul sau într-altul din principate.

Libertatea lor individuală le va fi garantată. Nimeni nu va putea fi reţinut, arestat

sau urmărit decât conform legii. Nimeni nu va putea fi expropriat decât legal, din

motive de interes public şi contra unei despăgubiri. Moldovenii şi valahii de orice

rit creştin se vor bucura deopotrivă de drepturile politice. [...] Toate privilegiile,

scutirile sau monopolurile de care se bucură încă unele clase, vor fi desfiinţate [...]

*hospodar (slav.) = domn

                (Convenţia de Pace de la Paris dintre Puterile garante privind

Principatele Române, 1858)

 

B.

Art. 1 Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil sub

denumire de România.

Art. 2 Teritoriul României este nealienabil.

Art. 5 Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de

libertatea presei, de libertatea întrunirilor.

Art. 10  Nu există în Stat nici o deosebire de clasă. Toţi Românii sunt egali înaintea

legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.

93

Art. 13 Libertatea individuală este garantată.  Nimeni nu poate fi urmărit decât în

cazurile prevăzute de legi şi după formele prevăzute de ele. Nimeni nu poate fi

oprit sau arestat, decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat, şi care trebuie

să-i fie comunicat la momentul arestării sau cel mult în 24 ore după arestare.

Art. 15 Domiciliul este neviolabil.  Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face

decât în cazurile anume prevăzute de lege şi potrivit formelor de ea prescrise.

Art. 17  Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.

Art. 21 Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este

garantată, întrucât însă celebraţiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau

bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este religia dominantă a Statului

român.

Art.  19 Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului, sunt

sacre şi neviolabile. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate

publică, legalmente constatată şi după dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prin cauză

de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea

publică, precum şi lucrările de apărarea ţării.

Art.  31 Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât

numai prin delegaţie şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă.

                                                                                                             (Constituţia

României, 1 iulie 1866)

C.

Art.  1 Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.

94

Art.  2 Teritoriul României este nealienabil.

Art.  5 Românii, fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie, se bucură

de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de

libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile

stabilite prin legi.

Art.  17 Proprietatea de orice natură precum şi creanţele asupra Statului sunt

garantate. (...)Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică

şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie. O lege specială va

determina cazurile de utilitate publică, procedura şi modul exproprierii. În afară de

expropriere pentru căile de comunicaţie, salubritate publică, apărarea ţării şi lucrări

de interes militar, cultural şi acele impuse de interesele generale directe ale Statului

şi administraţiilor publice, celelalte cazuri de utilitate publică vor trebui să fie

stabilite prin legi votate cu majoritate de două treimi.

Art.  22  Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o

deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce o atingere

ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica

creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserică ortodoxă

română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul

român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte.

                                                                                                         (Constituţia

României, 29 martie 1923)

 

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

95

1. Numiţi actul legislativ menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform

căruia România este stat naţional unitar.

4. Menţionaţi titlul oficial pe care îl poartă statul român în sursa A, respectiv în

sursa B.

5. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine că statul român este plătitor de

tribut.

6. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la elaborarea şi votarea

legilor, folosind două informaţii selectate din sursă.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti, folosind două informaţii selectate din sursă.

8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la dreptul de

proprietate, folosind două informaţii selectate din sursă.

9. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti; precizaţi o informaţie în acest sens pe care nu o regăsiţi în sursa B.

10. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la dreptul de proprietate. 

11. Menţionaţi definirea exproprierii în caz de utilitate publică din sursa B,

respectiv din sursa C.

96

12. Precizaţi câte două informaţii referitoare la libertatea şi drepturile cultelor din

sursa B, respectiv din sursa C.

13. Formulaţi, pe baza sursei C, o opinie cu privire la drepturile şi egalitatea

cultelor folosind două informaţii selectate din sursă.

14. Menţionaţi din sursa A o informaţie cu privire la dreptul de proprietate.

 

 

IV. Dreptul de vot

A.

Art. 58. Corpul electoral este împărţit  în fiecare judeţ, în patru colegiuri*.

Art. 59. Fac parte din întâiul colegiu acei care au venitul fonciar de 300 galbeni în

sus.

Art. 60. Fac parte din al doilea colegiu, acei care au un venit fonciar de 300 galbeni

în jos până la 100 inclusiv.

Art. 61. Fac parte din al treilea colegiu, al oraşelor, comercianţii si industrialii care

plătesc către Stat o dare de 80 lei. Sunt scutiţi de cens în acest colegiu, toate

profesiunile liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii Statului.

Art. 63. Fac parte din colegiul al patrulea toţi aceia care plătesc o dare către stat

oricât de mică si care nu intră în niciuna din categoriile de mai sus. Acest colegiu

alege la al doilea grad un deputat de district.

97

*pluralul pentru colegiu este astăzi corect în forma colegii.

                                                                                                            

(Constituţia României, 1 iulie 1866)

  B.

Art.  58 Corpul electoral este împărţit în fiecare judeţ în trei colegiuri.

Art. 59 Fac parte din colegiul întâi toţi acei care, întrunind celelalte condiţii cerute

de lege, au un venit funciar rural sau urban de cel puţin 1.200 lei.

Art.  60   Fac parte din colegiul al doilea toţi acei care, întrunind celelalte condiţii

prevăzute de lege, au domiciliul şi reşedinţa în oraşe şi plătesc către Stat o dare

anuală directă, de orice natură, de cel puţin 20 de lei.

Sunt scutiţi de cens în acest colegiu: a) Profesiunile libere; b) Ofiţerii în retragere;

c) Pensionarii Statului; d) Cei ce au absolvit cel puţin învăţământul primar.

 Art.  61 Fac parte din colegiul al treilea toţi care nu sunt alegători în colegiul întâi

şi al doilea şi plătesc o dare cât de mică către Stat. Alegătorii acestui colegiu, care

au venit funciar rural de la 300 lei în sus şi care ştiu citi şi scrie, pot să voteze, după

voinţa lor, sau direct pe deputat la oraşul de reşedinţă, sau indirect pe delegat în

comunele lor, împreună cu alegătorii fără ştiinţă de carte şi care nu au venitul

cerut.

Votează asemenea direct, cu dispensă de cens:  a) Învăţătorii săteşti şi preoţii; b)

Cei ce plătesc o arendă anuală de cel puţin 1.000 lei. 50 alegători aleg un delegat.

98

                                                          (Constituţia României, 1 iulie 1866, Articole

revizuite în 1884)

 

C.

Elementele democratice ale ţării ceruseră un singur colegiu, al ştiutorilor de carte.

Multă agitaţie s-a făcut în jurul unei astfel de idei cu prilejul revizuirii Constituţiei

din 1884. De aceea s-au şi despărţit C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, cel de-al doilea

nevoind să-l urmeze pe cel dintâi pe această cale a reformelor mai hotărât

democratice. Alte forţe politice ale societăţii româneşti, cum erau socialiştii, cărora

li s-a raliat o parte a liberalilor de stânga, au cerut şi mai mult, votul universal.

Clasa conducătoare română a preferat însă prudenţa. O prudenţă exagerată şi care

era, bineînţeles interesată. Privilegiile şi averile clasei dominante puteau fi

periclitate. Sigur că, în dezbaterile de idei ale vremii, interesul acesta era ascuns.

Apărea învăluit în explicaţii istorice şi în comparaţia cu situaţia din alte ţări. Adică

prea de timpuriu intrase poporul român în Epoca Modernă, prea tinere îi erau

instituţiile, prea nestabilizate şi prea necoapte mentalităţile societăţii moderne ca să

poată rezista unor experienţe.

                                                                                            (I. Scurtu, I. Bulei,

Democraţia la români)

 

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi actul legislativ menţionat în sursa A.

99

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine introducerea votului universal.

4. Menţionaţi numărul de colegii electorale prevăzute în sursa A, respectiv în sursa

B.

5. Precizaţi tipul de vot existent atât în sursa A cât şi în sursa B.

6. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la extinderea dreptului

de vot, folosind două informaţii selectate din sursă.

7. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la categoriile sociale scutite de

cens.

8. Menţionaţi din sursa B o categorie de persoane scutite de cens care nu apare în

sursa A. 

9. Menţionaţi două informaţii despre membrii ultimului colegiu censitar din sursa

A, respectiv din sursa B.

10. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa C.

Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile

de bază ale conducerii statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi

drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.

Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească

în 1831 şi în Moldova în 1832). Ele au fost înlocuite în 1858 de Convenţia de la

Paris, care a fost urmată, în 1864, de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris,

constituţia autoritară a domnitorului Al. I. Cuza. Prima constituţie modernă a

100

României a fost constituţia liberală din 1866. În 1923 a fost adoptată prima

constituţie democratică. În 1948, instaurarea regimului comunist în mod oficial s-a

făcut prin adoptarea unei constituţii prin care România devenea republică şi care a

deschis calea către un regim totalitar. România a redevenit democraţie în 1989,

fapt consfinţit prin constituţia din 1991.

Constituţia liberală din 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:

- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în

România ca domn şi confirmat de votul poporului Carol I, un prinţ din familia

nobiliară germană Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea de

domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea de rege).

- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici

români de a organiza un stat cu adevărat modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea

o imagine favorabilă României pe plan internaţional.

Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene,

în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele :

separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),

guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea

statului reprezintă întreaga naţiune),

suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),

responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele

lor),

101

monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de

moştenitori din casa de Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau

crescuţi în religia ortodoxă.

Puterile statului:

Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.

Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii

celor două camere erau aleşi prin vot cenzitar; în Senat însă erau şi unii

membrii de drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti

miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai

universităţilor, membrii trimişi de Academia Română etc. Atribuţiile

Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea

legilor, adoptarea bugetului ţării (bugetul este reprezentat de banii ce

revin într-un an fiecărui minister din produsul intern brut);

Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai

regelui Carol I (femeile şi descendenţii lor se excludeau de la acest drept).

Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci

succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor

lui. Atribuţiile legislative ale regelui erau: sancţionarea şi promulgarea

legilor (regele îşi dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în

aplicare a legilor votate de Parlament); dreptul de veto absolut asupra

legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului

spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul

Parlamentului.

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

102

Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora

proiecte de legi. Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa

Parlamentului.

Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca

miniştrii, numea şi confirmă în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul,

conducea armata, bătea monedă (emitea monedă cu chipul său), acorda

graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Cea

mai importantă atribuţie a regelui era cea de a dizolva Parlamentul, dar

regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constituţia

prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate

alegeri parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o

singură dat într-un an.

Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai

înaltă instanţă era Curtea de Justiţie şi Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:

libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri

prevăzute de lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări

publice), libertatea asocierilor (dreptul de a alcătui organizaţii: ex. partide,

sindicate etc.), libertate conştiinţei (dreptul de a avea propriile, idei,

credinţe, dar respectând ordinea publică şi bunele moravuri), libertatea

presei (dreptul de a publica propriile idei);

inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea

corespondenţei (aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu

fără acordul persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei

proprietăţi sau citirea corespondenţei private au rolul, în primul rând, de a

103

apăra cetăţeanul în faţa abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor statului şi

abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);

libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.

Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită

avere, prevăzută de lege). 

Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau

marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi

ofiţerii în retragere, iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era

indirect, prin reprezentanţi (adică ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi

doar aceia votau). În 1884 s-a modificat legea electorală prin desfiinţarea

colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau un impozit către stat.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:

România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului:

separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea

proprietăţii private.

România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care

are, prin constituţie, rolul de a păstra echilibrul între forţele politice şi

instituţiile statului.

D. II.  România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe

ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII

marile puteri europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor

internaţionale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea că

104

schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau

creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în

menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia

(cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a

fost creat în 1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui

Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea

orientală”, cum a mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a

creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între secolul al XVIII-

lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost înfrânţi

de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul al

XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care

încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi

Prusia. Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în

dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-au dus numeroase războaie care s-au

desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă

de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a

popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de

eliberare a acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică

asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la

elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria (după 1867

Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est.

Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o

prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de

105

aceea toate tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a

Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate

acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au

reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a

statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau

să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau

amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

2. Constituţia democratică din 1923

D. II.  România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe

ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII

marile puteri europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor

internaţionale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea că

schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau

creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în

menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia

(cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a

fost creat în 1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui

Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea

orientală”, cum a mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a

creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între secolul al XVIII-

lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost înfrânţi

de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul

al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care

încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi

106

Prusia. Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în

dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-au dus numeroase războaie care s-au

desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă

de timp de către Rusia sau Austria. 

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a

popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de

eliberare a acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică

asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la

elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria (după 1867

Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est.

Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o

prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de

aceea toate tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a

Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate

acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au

reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a

statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau

să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau

amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

1. Politica Principatelor Române şi României în contextul „crizei orientale”.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române nu aveau o politică externă proprie,

iar domnii fanarioţi au reuşit foarte rar să aibă vreo iniţiativă în acest domeniu.

Ceea ce s-a reuşit a fost doar deschiderea unor consulate străine ale unor mari

107

puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Austria) la Iaşi şi Bucureşti. Consulatele sunt agenţii

diplomatice cu rang mai mic decât ambasadele.

Dar Ţările Române (aici includem şi Transilvania) au fost grav afectate de Criza

orientală. Războaiele dintre Rusia, Austria şi Turcia au fost frecvente şi  s-au

desfăşurat de multe ori pe teritoriile româneşti dar, mai grav, s-au sfârşit adesea cu

împărţirea unor teritorii locuite de români. Principalele conflicte care au adus

modificări teritoriale au fost:

Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Karlowitz (1699), prin

care Imperiul otoman recunoaşte trecerea Transilvaniei sub stăpânirea

Imperiului habsburgic (Austria).

Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718), prin

care Banatul şi Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului habsburgic. Oltenia

va fi stăpânită până în 1739, iar Banatul până în 1918.

Războiul ruso-austro-otoman încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739), prin

care Oltenia este restituită Ţării Româneşti.

Războiul ruso-otoman încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812), prin care

Basarabia este cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor. Războaiele între Marile

Puteri au avut drept consecinţă şi schimbarea statutului internaţional al Ţărilor

Române. Astfel:

în 1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma unui război ruso-

turc, Rusia obţinea dreptul de a interveni pe lângă otomani în favoarea

Principatelor. Acest lucru echivala cu impunerea unui protectorat.

Protectoratul rusesc devine oficial în urma Tratatului de la

Adrianopol din 1829, când Rusia se va intitula putere protectoare, până

108

în 1856. Prin acest tratat, raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila revin Ţării

Româneşti. În 1856 protectoratul rusesc va fi înlocuit cu garanţia celor 7

Mari Puteri europene. Vasalitatea otomană va fi menţinută până în 1877.

Protectoratul a fost o formă de amestec al Rusiei în politica internă a

Principatelor.

a. Acţiuni ale românilor în cadrul „crizei orientale” (1821-1859)

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Tudor Vladimirescu a colaborat cu

Eteria, societatea secretă  pentru eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană,

care îşi avea sediul în Rusia. Eteriştii au fost iniţial susţinuţi de ţarul Rusiei, dar

interesele diplomatice ruseşti pe plan european l-au făcut pe ţar să condamne

activitatea eteriştilor în 1821. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1821

din capitolul despre modernizare.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. Înfrângerea revoluţiei, mai ales în Ţara

Românească, şi ocupaţia ruso-turcă a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a

demonstrat colaborarea Rusiei şi Turciei în cazul în care interesele lor erau

ameninţate de lupta de eliberare naţională a popoarelor. Dealtfel, românii au

început să considere Rusia un stat mai periculos decât Imperiul otoman pentru

idealurile politice româneşti. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1848 din

capitolul despre modernizare.

Unirea din 1859. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu Unirea Principatelor din capitolul

despre modernizare. 

109

Unirea s-a realizat în context internaţional favorabil creat de Războiul Crimeei

(1853-1856) dintre Rusia şi Turcia, pierdut de ruşi. Acest război a fost unul dintre

principalele evenimente ale „crizei orientale” din secolul al XIX-lea. La Congresul

de Pace de la Paris (1856) Marile puteri au considerat că Rusia reprezintă cel mai

mare pericol pentru echilibrul de forţe din Europa. De aceea prevederile acestui

document internaţional, inclusiv cele referitoare la Principate, au urmărit să

blocheze ascensiunea ruşilor: se desfiinţa protectoratul rusesc asupra Principatelor,

care treceau sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri şi rămâneau sub

suzeranitatea otomană; Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei

(Cahul, Ismail şi Bolgrad).  

Prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, documentul internaţional unde se

accepta o unire parţială a românilor, au fost realizate tot în spiritul menţinerii

echilibrului puterilor în Orient. De această dată se urmărea  ca Imperiul otoman să

nu slăbească prea mult prin pierderea influenţei în spaţiul românesc. Un stat român

unitar ar fi fost mult mai puternic şi mai greu de controlat. Realizarea unirii

depline prin efortul diplomaţiei româneşti a avut, în final, drept consecinţă

modificarea echilibrului de forţe în est deoarece controlul Imperiului otoman

asupra spaţiului românesc a devenit unul simbolic.

b. Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-1913)

1. Războiul de independenţă din 1877-1878

Deşi România devenise un stat modern după 1866, continua să depindă de Imperiul

otoman printr-o vasalitate formală. Consecinţa cea mai neplăcută era faptul că

România nu avea voie să aibă ambasade şi să încheie tratate internaţionale. Dar

diplomaţia românească îşi arătase eficienţa din perioada domniei lui Alexandru

110

Ioan Cuza, când obţinuse recunoaşterea internaţională a dublei alegeri, apoi a unirii

pe timpul vieţii lui Cuza şi a constituţiei autoritare din 1864. Tot un succes

diplomatic a fost şi instaurarea prinţului străin şi păstrarea statului unificat după

înlăturarea lui Cuza. Toate aceste realizări au fost obţinute atât prin susţinerea

împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, cât şi prin abilitatea negocierilor

diplomaţilor şi miniştrilor români. Trebuie remarcat şi faptul că încă în primele

guverne din 1859 a existat funcţia de ministru de externe, ceea ce arată cât de puţin

semnificativă devenise suzeranitatea otomană.

România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, dar autorităţile

otomane erau neclintite pe poziţia lor negativă. În 1876 a fost o ultimă încercare de

acest fel, iniţiată de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu. Atunci a devenit

evident că numai calea armelor a rămas singura soluţie.

Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei

orientale”: în Peninsula Balcanică izbucnesc răscoale ale bulgarilor şi bosniacilor

şi apoi un război al sârbilor pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman.

În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în ajutorul acestor popoare. România

consideră aceste evenimente un prilej favorabil pentru a obţine independenţa

naţională. Diplomaţii români doresc o alianţă cu Rusia. Între Rusia şi România se

încheie o Convenţie militară prin care Rusia poate să treacă armata prin România

spre Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării noastre şi ca

trupele sale să urmeze un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul otoman.

Ruşii refuză iniţial ajutorul militar al românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să

împartă victoria cu alt stat.

Proclamarea independenţei şi desfăşurarea războiului:

111

La trecerea armatei ruse pe teritoriu României (aprilie 1877), turcii

bombardează localităţile româneşti de la Dunăre: Calafat, Bechet,

Corabia, Giurgiu. Românii bombardează şi ei localităţile turceşti de la

sudul Dunării.

La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa  naţională.

Ruşii, care obţinuseră câteva succese militare în Bulgaria, ajung la

Plevna, cea mai importantă fortificaţie a turcilor, unde sunt pe punctul de

a fi înfrânţi. Ei cer atunci ajutor militar României. Plevna era o fortificaţie

otomană alcătuită din 14 redute (forturi), apărată de 50000 de soldaţi.

Armata română, condusă de domnitorul Carol I, trece la sudul Dunării.

După 2 luni de asediu, Plevna este cucerită (noiembrie) de către români şi

ruşi. Urmează şi alte victorii ale armatei române (la Rahova, Smârdan şi

Vidin). Războiul se încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de

către trupele ruso-române.

La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din

sudul Basarabiei, de aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi

România

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma războiului, se

încheie mai întâi un tratat de pace la San Stefano, unde doar Rusia şi Imperiul

otoman participă la discuţii. În urma acestui trata Rusia obţine o influenţă prea

mare în Balcani, de aceea restul marilor puteri nu îl acceptă. Marile puteri

europene solicită reluarea discuţiilor la Berlin. Aici au participat Germania, Marea

Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul otoman, pentru ca marile puteri

să arbitreze încheierea conflictului. Ţara noastră  a trimis o delegaţie condusă de I.

C. Brătianu şi M. Kogălniceanu. Prevederile pentru România din tratatul de la

Berlin erau identice cu cele din tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este

112

recunoscută internaţional independenţa României, dar Rusia obţine cele trei

judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste pierderi, România

primeşte Dobrogea, teritoriu cucerit de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân.

Tratatul de la Berlin a recunoscut şi independenţa Serbiei şi autonomia Bulgariei. 

c. Politica externă a României: 1878-1914

 

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!

Acţiuni ale armatei române în războaiele din 1877-1878 şi 1916-1918

 

Războiul de independenţă (1877-1878)

Războiul de independenţă a semnificat afirmarea pe plan internaţional a unei

armate româneşti, după mai mult de un secol şi jumătate în care românii nu mai

avuseseră ocazia să trimită în luptă o armată regulată.

Când România a încheiat convenţia militară cu Rusia din 4 aprilie 1877, ruşii au

refuzat să accepte ajutorul militar oferit de partea română, considerând că Imperiul

otoman aflat în declin va fi uşor de învins. Dealtfel nici nu ar fi dorit să împartă

succesul cu un alt stat. Primele victorii ruseşti la sudul Dunării, din lunile iunie-

iulie 1877, soldate cu ocuparea localităţilor Şiştov, Târnovo, Stara Zagora,

Nicopole, au fost obţinute şi cu concursul armatei române, care, la solicitarea

ruşilor, a executat tiruri de artilerie asupra malului turcesc din localităţile

Zimnicea, Calafat, Izlaz şi Turnu Măgurele. Cu toate acestea, ruşii nu acceptau

trecerea armatelor române la sudul Dunării. La 7 iulie, ruşii au început asediul

113

Plevnei, cea mai puternică cetate otomană. După 12 zile pierderile erau uriaşe, iar

cetatea părea de neînvins. Atunci marele duce Nicolae, comandantul armatei

ruseşti, a trimis regelui Carol I o telegramă care solicita intervenţia trupelor române

la sudul Dunării, spunând:  Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna

ne zdrobesc. Rog să faci joncţiune, demonstraţie şi, dacă se poate să treci Dunărea

cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţia aceasta este

neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele.

Carol I a acceptat trecerea armatei române şi a preluat comanda trupelor ruso-

române care asediau Plevna. El era asistat de generalul rus Pavel Zotov şi de

generalul român Alexandru Cernat. Asediul Plevnei  a durat din 7 iulie (armata

română a ajuns în 26 august) până în 28 noiembrie 1877. Trupele române numărau

43000 de soldaţi şi aveau 110 de tunuri, cele ruseşti 52000 de soldaţi şi 316 tunuri,

iar trupele otomane aveau între 40000 şi 50000 de ostaşi şi 100 de tunuri. Sistemul

întărit de la Plevna avea 14 redute (fortificaţii în formă poligonală) şi avea o

lungime de circa 40 de km. Comandantul trupelor turceşti din cetate era Osman

Paşa. La 29 august, pe o ceaţă densă, armatele ruso-române au început al treilea

atacat asupra Plevnei, din trei direcţii. 

II. Secolul XX între democraţie şi totalitarism

1.Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI

î. Hr) şi se baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în

funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie

114

directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare.

Democraţia modernă presupune participarea la actul de guvernare prin

reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte democraţie

reprezentativă.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat,

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),

- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus

treptat în toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră

regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918,

state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi

pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice reprezentative au

fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice

majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune

existenţa a două partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist):

Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi

Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez

presupune existenţa mai multor partide politice care participă la guvernare prin

realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu

câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).

115

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor

socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi

pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea

proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul

socialismului marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele

socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să

asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii

plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de

protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a

bunăstării populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în

anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din

faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri

de vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în

timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză

economică a secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea

monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la altele,

falimentul multor bănci şi întreprinderi dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele

democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care

presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică. Cele

mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele

Franklin Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs):

statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări

116

publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea

relua activitatea, a acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut

consecinţe importante pe plan politic în multe state europene: partidele

democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de

extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist,  încep să câştige un rol politic

important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar,

a regrupat majoritatea populaţia Europei occidentale în jurul regimurilor

democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după

modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a

adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În 1957 Franţa,

Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună

(Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza

actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic

democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,

persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a

statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din Europa au

revenit şi ele la regimul democratic tocmai pentru că acest model de regim politic a

generat bunăstare în Occident.

2. Democraţia în România în perioada interbelică

Caracteristicile regimului politic democratic în România

117

România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot

universal. În 1919 au loc primele alegeri conform votului universal. Consecinţele

noului tip de scrutin au fost dispariţia Partidului Conservator (partidul marilor

proprietari funciari), care se aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu

liberalii, şi apariţia a numeroase partide mici. 

Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea

constituţiei liberale din 1866, cu o constituţie democratică, în 1923. Noua

constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără deosebire de

origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie

erau: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei,

inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea învăţământului.

Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul separaţiei

puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea

executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească de instituţii judecătoreşti.

 

Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional

Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc deoarece ele s-au aflat mai mult timp la

guvernare. Alături de ele au existat şi alte partide. Partidul Poporului, condus de

mareşalul Alexandru Averescu, a fost la guvernare în 1920-1921, 1926-1927, dar

în spatele său s-au aflat totdeauna liberalii. Partidul Socialist  a fost înfiinţat în

1893, fiind de mai multe ori reorganizat, de-a lungul existenţei sale schimbându-şi

şi numele (un alt nume pe care l-a avut a fost Partidul Social Democrat).

Minorităţile naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor

partide. 

În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în

1921 dar a fost interzis prin lege în 1924 datorită faptului că programul său

118

prevedea desfiinţarea României Mari. Acest partid a acţionat în ilegalitate, avea

sub 1000 de membrii, iar activitatea sa era controlată direct de Stalin. În 1927 a

fost creat partidul de extremă dreaptă Legiunea Arhanghelului Mihail (numit şi

Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a fost interzis în 1933 şi

apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară.

3. Regimuri politice totalitare în Europa

Caracteristicile regimului politic totalitar:

controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat; 

existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;

nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva

regimului;

realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului

unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului

său.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri:

regimuri de extremă stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste).

Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au

interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii

private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea

statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul

119

extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte

naţionalităţi. 

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*.  Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un

sfert din populaţie era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.),

datorită  politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea

autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În

februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de nobilimea

reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost

preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor,

numite soviete, aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a

devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin  (1917-1922)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de

Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917.

Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au  instaurat un guvern al lui Lenin; la

scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor

(parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul

liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele

economice ale populaţiei. Din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea

Republicilor Sovietice Socialiste). 

 

Caracteristicile ideologiei comuniste:

120

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx

(elaborată după 1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Principalele

idei preluate din ideologia marxistă au fost:

Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a

omenirii. Marx considera că în toate epocile istorice au existat două clase

sociale antagonice (opuse): deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie,

numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între

asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă. În

secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea

(proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată,

comuniştii au considerat că din rândul asupritorilor fac parte şi nobilii şi

ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).

O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât

există marea proprietate privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx

a propus  trecerea proprietăţii private la stat, astfel încât să nu mai existe

bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase.

Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât

prin preluarea puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie.

Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile

celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx

considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este dreptul celor ce

muncesc să conducă doar ei.

Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în

toate timpurile religia a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri

şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

121

Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure

luate de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale

societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai

poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

 

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924)

a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau

consideraţi duşmanii poporului, Familia ţarului a fost executată (în total

11 persoane). 

libertatea presei a fost desfiinţată;

băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului;

ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau

executaţi;

toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

 În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un

conflict pentru putere între mai mulţi membrii, care este câştigat de Iosif

Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat

Secretar General al Partidului  Comunist, a instaurat un regim de  teroare

nemaiîntâlnit. 

 

Practici totalitare staliniste:

Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă

de Beria, l-a ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari.

El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere

faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi

122

de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un

avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică. Această acţiune de

eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au

fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al

partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar

din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion

de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre,

10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin,

victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.

 

Controlul riguros al statului asupra economiei.

În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată în agricultură,

pământul fiind trecut în proprietatea statului. El era muncit în comun de

ţărani în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării

erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au fost

cam 4 milioane de morţi.

În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât

va trebui să fie producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură

industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi

vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor

economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a

treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate. 

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. 

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al

U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea

123

atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar,

de fapt el era  singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din

Partidul comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit

nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau

de diverse favoruri economice şi sociale.

 

Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în

mijloacele de comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea)

existau membrii de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin.

Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca

pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau

serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe care îl

prezentau ca pe un erou popular. Această propaganda a fost atât de eficientă încât

chiar şi astăzi o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*.  

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul război

mondial deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe

care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat

cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute

până atunci. Partidul socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din

ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de

extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră

Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de

Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti,

pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi

124

chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul

de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini,

căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii,

declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai

importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii

lor politice.

III. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi dizidenţă

anticomunistă

1. România postbelică. Tranziţia spre comunism (1944-1947)

În 1941-1944 România, condusă dictatorial de mareşalul Ion Antonescu, a

participat la cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania, împotriva

Naţiunilor Unite (Marea Britanie, S.U.A., U.R.S.S. etc.). La 23 august 1944, 

regele Mihai a organizat o lovitură de stat prin care l-a arestat pe mareşalul

Antonescu (pentru că refuza trecerea imediată a României de partea Naţiunilor

Unite) şi a numit un nou guvern, condus de generalul Sănătescu. Lovitură de stat a

fost sprijinită de principalele partide democratice ale ţării, P.N.L., P.N.Ţ., P.S.D.

dar şi de Partidul Comunist. Aceste partide au format noul guvern. Comuniştii

aveau un singur ministru, Lucreţiu Pătrăşcanu. Totodată România a ieşit din

războiul alături de Germania, aliindu-se Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, când

armata sovietică a pătruns pe teritoriul românesc s-a comportat ca o armată de

ocupaţie. Regele şi oamenii politici români doreau revenirea la regimul

democratic, dar foarte curând s-a dovedit că acest lucru este imposibil atâta timp

cât armata sovietică se afla în România.

Factorii care au favorizat instaurarea regimului comunist în România au fost:

125

Ocuparea teritoriului României de către armata sovietică la sfârşitul

celui de-al Doilea Război Mondial.  Marea Britanie şi S.U.A. şi-au dat

acordul tacit ca pe teritoriile ocupate de Armata Roşie (armata sovietică)

să lase libertate de acţiune sovieticilor. A existat chiar o înţelegere secretă

între I. V. Stalin, conducătorul U.R.S.S, şi W. Churchill, primul ministru

britanic, rămasă în istorie sub numele de Acordul procentajelor, în care

cei doi lideri împărţeau sferele de influenţă în Europa între capitalism şi

comunism. Astfel, România intra în proporţie de 90% în sfera sovietică.

Alte ţări precum Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovaci se aflau tot în

sfera de influenţă sovietică, dar în procente mai mici. Realitatea a fost că

în toate statele ocupate de armata sovietică s-a instaurat regimul comunist,

prin falsificarea alegerilor parlamentare.

Tratatul de pace dintre România şi Naţiunile Unite (1947) nu a

recunoscut cobeligeranţa (participarea la război) României alături de

Naţiunile Unite şi a obligat România să plătească o imensă datorie de

război faţă de U.R.S.S. Acest fapt a accentuat dependenţa ţării noastre

faţă de Rusia sovietică.

Presiunile făcute de sovietici pe plan intern, pentru a aduce Partidul

Comunist la putere: numirea unor miniştrii comunişti, apoi numirea unui

şef de guvern comunist (1945, Petru Groza) şi, în final, falsificarea

alegerilor din 1946.

Eliminarea forţelor democratice din România: dezbinarea şi în final

desfiinţarea partidelor democratice, înlăturarea regelui Mihai (1947).

Evenimentele care i-au adus la putere pe comunişti s-au succedat foarte rapid. În

1944, Partidul Comunist a participat în guvern cu un ministru, apoi cu şapte, în

1945 regele a fost obligat de sovietici să numească un guvern comunist sub

126

conducerea lui Petru Groza. În 1946 comuniştii au falsificat alegerile parlamentare.

În 1947 guvernul a eliminat toate partidele de pe scena politică a ţării şi l-a obligat

pe rege să abdice. În 1948 România a ajuns o republică la conducerea căreia se afla

un partid unic.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!

Instaurarea regimului comunist în România: 1944-1947

După înlăturarea lui Antonescu, guvernul, alcătuit din reprezentanţii tuturor

partidelor, a fost condus de generalul Sănătescu. Primul guvern Săntescu nu avea

decât un ministru comunist. Autorităţile sovietice de ocupaţie au făcut presiuni

pentru remanierea guvernului prin numirea a şapte miniştri comunişti. Aceştia

controlau, între altele, ministerele cheie Justiţie şi Telecomunicaţii şi postul de

vicepremier. Sănătescu şi-a dat demisia datorită faptului că ruşii se amestecau în

guvernarea României. Regele a numit un nou premier, pe generalul Rădescu. Aici

comuniştii controlau şi mai multe ministere, dar ruşii doreau un guvern cu premier

comunist. Comuniştii au început să facă tot felul de presiuni asupra guvernului: au

organizat demonstraţii de stradă şi greve muncitoreşti, au înlocuit abuziv prefecţii

şi primarii consideraţi reacţionari, au atacat în presă în mod vehement tot ceea ce

reprezenta trecutul interbelic. 

Pentru a grăbi instaurarea unui guvern comunist, Stalin l-a trimis în România pe

adjunctul ministrului de externe, Andrei Vâşinski. Acesta folosea un ton brutal,

fără să respecte eticheta diplomaţiei (lovea cu pumnul în masă, trântea uşi, folosea

un ton inadecvat în faţa regelui). El i-a cerut regelui să formeze un guvern condus

de dr. Petru Groza (conducătorul Frontului Plugarilor, partid aliat al comuniştilor).

Când regele a refuzat, i-a dat un ultimatum de 2 ore pentru a-l demite pe Rădescu,

explicându-i că în caz de refuz România nu se va mai găsi printre statele

127

independente. Astfel a fost instaurat, la 6 martie 1945, primul guvern comunist

condus de dr. Petru Groza.

Guvernul Groza a eliminat din viaţa publică pe cei care se opuneau comuniştilor.

Regele, în semn de protest, a refuzat să semneze actele emise de guvern, intrând în

aşa-numita grevă regală (august 1945). Acest eveniment nu a avut consecinţe

importante deoarece comuniştii au pus în aplicare hotărârile guvernului chiar dacă

nu erau semnate de rege. Singura consecinţă concretă a fost condiţionarea de către

S.U.A. şi Marea Britanie a includerii în guvern a doi miniştrii din partea opoziţiei. 

În 19 noiembrie 1946 au fost organizate alegeri parlamentare. Pentru a simula

democraţia, Partidul Comunist a făcut o alianţă cu mai multe partide mici, care se

aflau în orbita sa, şi cu Partidul Social Democrat, formând Blocul Partidelor

Democrate (B.P.D.). Propaganda comunistă, care a fost realizată din fondurile

statului, era foarte agresivă: broşuri, foi volante, afişe, caricaturi tipărite. Peste tot

se spunea că B.P.D. va câştiga alegerile cu 80% din voturi. Campania electorală şi

alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de violenţe, create de detaşamente ale

B.P.D.: opozanţii au fost adesea bătuţi în timpul campaniei electorale şi împiedicaţi

să participe la întruniri, s-au făcut presiuni asupra alegătorilor, au fost împiedicate

unele persoane să voteze, unele secţii de vot s-au închis înainte de termenul legal,

s-au fraudat masiv alegerile prin introducerea de buletine false, după numărătoarea

voturilor s-au întocmit procese verbale în alb de către preşedinţii Comisiilor

Electorale Judeţene, care fuseseră mituiţi cu sume uriaşe de bani. Rezultatele

oficiale arătau că alegerile au fost câştigate de B.P.D. cu 68,7% şi că P.N.Ţ. avea

12,7%, iar P.N.L.  3,7%. Adevărul, descoperit după cercetarea arhivelor în anii '90,

a fost că  P.N.Ţ. a câştigat de fapt, iar comuniştii au publicat rezultatele invers. Nu

se cunosc exact procentele obţinute, dar se ştie că au câştigat ţărăniştii din mai

multe tipuri de surse: din localităţile de unde s-au păstrat rezultatele, din

128

documentele confidenţiale întocmite de comunişti pentru ca să ştie care era

susţinerea lor reală.

În 1947 mai mulţi membrii ai P.N.Ţ au încercat să părăsească ţara pentru a merge

în Occident să explice adevărata stare a lucrurilor din România. Ei au fost arestaţi

în comuna Tămădău, când erau pe punctul de a se îmbarca într-un avion particular,

şi acuzaţi de spionaj. Apoi a fost arestată întreaga conducere a P.N.Ţ., iar partidul a

fost interzis. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au primit pedeapsa cu închisoarea pe

viaţă, deşi nu au avut nici un amestec în încercarea de emigrare a acelor membrii.

La scurt timp P.N.L. s-a autodizolvat. La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost

obligat să abdice, iar România a fost declarată republică.

2. Regimul comunist în România (1948-1989)

Regimul comunist din România a avut două etape: cea a regimului stalinist, când la

conducere s-a aflat Gh. Gheorghiu Dej, şi cea a regimului naţionalist-comunist,

condus de Nicolae Ceauşescu.

 

a. Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)  

 

Regimul de tip stalinist este o formă de comunism foarte dur, asemănător cu cel

instaurată de Stalin în U.R.S.S. El se caracterizează prin dictatura şefului partidului

care elimină prin forţă toţi adversarii sau potenţialii adversari politici cu ajutorul

poliţiei politice, represiunea dură a oricărei forme de protest în rândul populaţiei

(deportarea, folosirea torturii, falsificarea probelor la procese etc.), planificarea

foarte rigidă a economiei etc.

129

Partidul Comunist Român s-a înfiinţat în 1921, prin despărţirea de socialişti. El a

fost scos în afara legii deoarece dorea desfiinţarea României Mari, pe motivul că

este stat imperialist. Partidul Comunist a avut, până în 1944, sub 1000 de membrii,

fiind compus din două aripi: aripa internă, a comuniştilor din ţară care se aflau

majoritatea în închisoare (în urma grevelor din 1933) şi aripa externă, a

comuniştilor care activau în U.R.S.S. (mulţi dintre ei erau evrei, ruşi sau de altă

etnie decât cea română). Din aripa internă făceau parte Lucreţiu Pătrăşcanu,

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu. Din aripa externă cei mai marcanţi

membri au fost Ana Pauker (devenită ministru de externe), Vasile Luca, Emil

Bodnăraş. 

 

Ascensiunea lui Dej în fruntea partidului şi eliminarea adversarilor.

În 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales în funcţia de secretar general al

Partidului Comunist (adică preşedinte de partid). Partidul se va numi Partidul

Muncitoresc Român (P.M.R.) întrucât fuzionase cu P.S.D. (de fapt socialiştii

fuseseră obligaţi să fuzioneze), devenind astfel partid unic. Pentru a nu fi concurat

de alţi colegi de partid, Dej a trecut la eliminarea progresivă a celor mai importanţi

membrii ai conducerii. Lucreţiu Pătrăşcanu, printre puţinii intelectuali din partid, a

fost arestat în 1948, condamnat la moarte şi executat în 1954. În 1952 Dej a

eliminat şi aripa externă, dar şi alţi lideri care-l incomodau. El i-a acuzat pe fiecare

de abuzuri în funcţiile deţinute în partid sau în stat, obţinând excluderea lor din

partid sau eliminarea din conducere. Cel mai dur tratament a fost aplicat fostului

ministrul de finanţe, Vasile Luca: el a fost torturat şi condamnat la închisoare pe

viaţă. În 1952 Dej a preluat şi funcţia de prim-ministru, astfel că a devenit cel mai

important om din partid şi din stat.

Principalele măsuri politice, economice şi culturale din timpul regimului Dej:

130

D. III. România în perioada „Războiului rece”

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, relaţiile internaţionale au fost dominate

de un conflict ideologic, numit „Războiul rece”, dus între două blocuri politice:

S.U.A. şi statele democratice, pe de o parte, şi U.R.S.S. şi statele comuniste pe de

altă parte. Perioada de desfăşurare este 1946-1991 (începe după terminarea celui

de-al Doilea război mondial şi se încheie odată cu desfiinţarea U.R.S.S.) În 1946 se

vorbea deja despre împărţirea lumii în două tabere, lumea comunistă, încătuşată, şi

lumea liberă şi despre o cortină de fier, care desparte estul şi vestul. Numele război

rece vine de la faptul că relaţiile dintre cele două tabere erau foarte încordate, fără

a se ajunge la o confruntare militară directă.

Cele două superputeri care au dominat relaţiile internaţionale, S.U.A. şi U.R.S.S.,

au folosit în acest conflict toate resursele, economice, politice şi culturale pentru a-

şi învinge adversarul. Războiul rece s-a purtat pe multiple planuri, de la diplomaţie

şi spionaj până la competiţiile sportive şi cucerirea spaţiului cosmic. În relaţiile

internaţionale cele două state au susţinut armat şi diplomatic diverse conflicte

militare cum au fost: războiul din Coreea, între Coreea de Nord comunistă şi

Coreea de Sud, capitalistă, războiul din Vietnam, conflictul israeliano-arab, unde

S.U.A. a susţinut Israelul, iar U.R.S.S. statele arabe. Cea mai gravă criză a

Războiului rece a fost criza cubaneză din 1962. Atunci U.R.S.S. a încercat să-şi

plaseze în Cuba nişte rachete care puteau ţinti pe teritoriul american. Preşedintele

S.U.A., J. F. Kennedy, a cerut retragerea bazelor rachetelor, ameninţând U.R.S.S.

Atunci lumea a avut impresia că se află în preajma unui război atomic. Dar

Kennedy şi Hruşciov au rezolvat conflictul pe cale diplomatică.

Cele două tabere şi-au creat organizaţii economice şi militare pentru a se apăra mai

131

eficient de adversari. În 1947 S.U.A. a propus un ajutor financiar important pentru

redresarea ţărilor europene după război, numit Planul Marshall. Stalin a refuzat

acest ajutor şi a obligat statele comuniste să facă acelaşi lucru, considerându-l o

încercare a americanilor de control asupra statelor care primesc banii lor. Statele

comuniste şi-au creat, ca o reacţie la planul Marshall, propria organizaţie

economică: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949). În cadrul

acesteia, făceau schimburi de produse de la alimente până la maşini şi utilaje.

Fiecare dintre cele două tabere şi-a creat şi propria organizaţie militară: NATO

(1949) ţările capitaliste şi Pactul de la Varşovia  (1955) ţările comuniste

europene.

Politica externă românească în perioada regimului Dej (1948-1965)

În anii ’50 nu se poate spune că România a avut o politică externă proprie deoarece

a adoptat poziţia sovietică în toate problemele de politică internaţională: a fost

membră fondatoare a CAER-ului şi a Pactului de la Varşovia, a susţinut politica

U.R.S.S. în toate conflictele pe care le-a avut această superputere chiar şi cu statele

comuniste: Iugoslavia şi Ungaria. Iugoslavia, condusă de Tito, adoptase o poziţie

de nealiniere la politica sovietică, refuzând să facă parte din alianţele conduse de

U.R.S.S. În conflictul Tito-Stalin, Dej l-a susţinut activ pe Stalin. Cel mai

important sprijin pe care l-a acordat România sovieticilor a fost pentru înăbuşirea

revoluţiei anticomuniste din Ungaria din 1956. O consecinţă a acestui eveniment a

fost retragerea trupelor sovietice din România, în 1958. Vedeţi şi paragraful despre

relaţiile lui Dej cu U.R.S.S. din lecţia despre regimul comunist în România.

În anii ’60 regimul politic de la Bucureşti se distanţează de U.R.S.S. atât în plan

intern cât şi în plan extern: România a început o colaborare economică importantă

cu Iugoslavia (construcţia hidrocentralei Porţile de Fier). În 1964, la o întrunire a

Partidului Muncitoresc Român, s-a respins în mod oficial o propunere făcută de

132

sovietici (planul Valev) pentru ca sudul României să facă parte dintr-un complex

agricol împreună cu nordul Bulgariei şi sudul U.R.S.S. Aceasta ar fi dus la

încetinirea ritmului dezvoltării industriei româneşti.

 

Politica externă românească în perioada regimului Ceauşescu (1965-1989).

. III. Construcţia democraţiei postdecembriste

Context internaţional al prăbuşirii regimului comunist. În anul 1989 s-a

prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost

favorizat de politica de reforme economice şi sociale (numită perestroika –

restructurare) introdusă de conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov,

începând cu 1985.

În anii '80 a devenit evident că regimurile comuniste au eşuat din punct de vedere

economic din cauza controlului excesiv al statului asupra economiei. Gorbaciov a

încercat prin perestroika să corecteze sistemul politic şi economic comunist: a

introdus proprietatea privată limitată asupra pământului şi a permis apariţia unor

mici întreprinderi private. Cea mai importantă schimbare a fost însă revenirea la

libertatea de expresie (glasnost – transparenţă) prin încurajarea dezbaterilor

publice. Gorbaciov a pus capăt şi Războiului rece, prin politica sa de colaborarea

cu preşedinţii americani. Prin politica sa internă şi externă, Gorbaciov a câştigat un

prestigiu internaţional imens. În 1990 a primit premiul Nobel pentru pace, ca

recunoaştere în lumea occidentală a eforturilor sale. Pe plan intern însă, Gorbaciov

a devenit prea reformator pentru comuniştii conservatori şi prea conservator pentru

cei care doreau un regim total democratic. El nu a dorit prăbuşirea regimului

comunist, ci corectarea lui, dar regimul comunist nu putea exista decât în măsura în

care partidul controla strâns toată societatea. Gorbaciov şi-a dat seama în final că

133

politica sa duce la prăbuşirea comunismului şi a acceptat resemnat acest lucru. În

1991 U.R.S.S. s-a destructurat, prin proclamarea independenţei mai multor

republici sovietice, iar el a demisionat.

În anii '80, Gorbaciov a încurajat politica de reforme în toate statele comuniste.

Politica reformelor a deschis drumul către democraţie. În 1989 regimul comunist s-

a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice, prin revenirea la pluripartidism şi

organizarea unor alegeri libere (în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania

Democrată, Bulgaria).

Prăbuşirea comunismului în România. Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a

fost cel mai refractar la politica reformatoare, refuzând orice schimbare de

structură. Dacă după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator, în

anii '80 imaginea sa era a unui dictator nemilos care îşi priva poporul de cele mai

elementare aspecte ale unui trai decent.

În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a

regimului comunist, mai întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21

decembrie) dar şi în alte oraşe. Armata şi securitatea au tras în demonstranţi,

producând peste 1000 de victime. În ziua de 22 decembrie Ceauşescu a părăsit

Bucureştiul. El a pierdut susţinerea armatei şi a securităţii. România a fost singura

ţară din Europa de est în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.

Revenirea la democraţie. După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un

organism revoluţionar cu rol executiv numit Frontul Salvării Naţionale (FSN),

condus de Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist care era considerat

dizident. În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la

pluripartidism. Astfel, în ianuarie 1990 au reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor

membrii ai acestora din anii '40. Dar în lunile următoare sunt înfiinţate un număr

134

mare de partide de toate coloraturile politice. De asemenea, FSN se transformă în

partid politic. În mai 1990 au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt

câştigate de FSN şi Ion Iliescu.

Un rol important în construcţia regimului democratic l-au avut organizaţiile non-

guvernamentale care au luptat pentru apărarea drepturilor omului, ale minorităţilor

sau categoriilor defavorizate, pentru libertatea cuvântului, sau au avut iniţiative

importante în organizarea unei societăţi democratice. Una dintre cele mai

importante a fost Alianţa Civică, alcătuită din numeroşi oameni de cultură

recunoscuţi ca luptători anticomunişti.

Fundamentele regimului democratic sunt puse de noua constituţie adoptată în

1991. În 1992 au loc alte alegeri, de data aceasta într-un regim constituţional, nu

într-unul de provizorat. Ele sunt câştigate tot de Ion Iliescu şi formaţiunea sa

politică numită atunci, FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale).

Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a fost revenirea la

proprietatea privată în agricultură (familiile care au fost deposedate în anii '60 au

primit din nou loturile agricole în 1990) şi în industrie (aici privatizarea s-a făcut

cu dificultăţi şi cu pierderi economice uriaşe.

Partidele politice. Cele mai importante schimbări pe scena vieţii politice în primii

ani de după 1989 au fost legate de transformările în cadrul FSN. După ce Iliescu

este ales preşedinte al României, şeful FSN devine primul ministru Petre Roman.

În 1991 premierul Roman a pierdut susţinerea politică a lui Ion Iliescu şi a fost

demis. În 1992 oamenii politici din jurul lui Ion Iliescu se desprind din FSN şi

alcătuiesc un nou partid politic, Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN). 

135

În 1993 FSN şi-a luat numele de Partidul Democrat (PD). Partidul Democrat a

fost condus de Petre Roman până în 2001 şi apoi de Traian Băsescu, până la

alegerea sa ca preşedinte, în 2004. În 2007, Partidul Democrat s-a unificat cu o

aripă a PNL şi a format Partidul Democrat Liberal (PDL). Acest partid s-a aflat la

guvernare în 1996-2000 împreună cu Partidele care au alcătuit Convenţia

Democrată, în 2004-2005 împreună cu PNL şi în 2008. Iniţial a fost un partid de

centru stânga, iar în 2004 a devenit de centru dreapta, prin modificarea doctrinei

sale.

 

FDSN, devenit în 1993 Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), s-a

unificat în 2001 cu un alt partid socialist (PSDR) şi şi-a schimbat numele în

Partidul Social Democrat (PSD). Această unificare a avut scopul ca partidul să

fie primit în Internaţionala Socialistă, o alianţă a partidelor socialiste din întreaga

lume. Vechiul PSDR era considerat de socialiştii europeni un urmaş al Partidului

Comunist şi deci un partid nedemocratic. Până în 2004 la conducerea sa au fost Ion

Iliescu şi Adrian Năstase. Acest partid s-a aflat la guvernare în 1992-1996, 2000-

2004.

Partidul Naţional Ţărănesc a fost reînfiinţat de către Corneliu Coposu, lider

ţărănist de marcă din perioada interbelică, fost secretar al lui Iuliu Maniu,  care a

stat în închisorile comuniste. Un alt lider important al partidului în anii '90 a fost

Ion Raţiu, fost exilat politic în Anglia. În 1995 Corneliu Coposu a murit, iar

partidul nu a mai găsit un lider de valoare. PNŢ şi-a luat numele de Partidul

Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat (PNŢCD) pentru a putea face parte din

Partidul Popular European, o alianţă a partidelor de centru dreapta cu ideologie

bazată pe valorile creştinismului. PNŢCD a fost principala formaţiune politică din

136

cadrul alianţei CDR aflată la guvernare în perioada 1996-2000.

 

Partidul Naţional Liberal  a fost reînfiinţat de către Radu Câmpeanu, lider al

tineretului liberal în perioada interbelică, fost deţinut politic în închisorile

comuniste şi exilat politic în Franţa. Alţi lideri politici importanţi, care s-au aflat la

conducerea partidului au fost Mircea Ionescu Quintus, Theodor Stolojan, Călin

Popescu Tăriceanu. PNL a fost al doilea partid politic din CDR, aflându-se în acest

context la conducerea ţării în 1996-2000, în 2004 s-a aflat la conducere în alianţă

cu PD apoi singur, până în 2008.

UDMR, partidul minorităţii naţionale a maghiarilor a fost o altă organizaţie

politică importantă care a câştigat constant în alegeri 6-7% din procentele

electoratului. UDMR a participat la toate guvernările din România începând cu

1996.

Alternanţa la putere la conducerea României. În perioada 1990-1996 scena

vieţii politice româneşti a fost dominată de Ion Iliescu şi gruparea politică din

rândul căreia provenea (PDSR, în toate variantele sale). În 1996 alegerile au fost

câştigate de Emil Constantinescu, susţinut de o alianţă de partide numită

Convenţia Democratică din România. CDR era alcătuită din PNŢCD, PNL,

UDMR şi alte partide mai mici). CDR s-a confruntat cu grave probleme

economice, aşa că în 2000 alegerile au fost câştigate din nou de PDSR şi Ion

Iliescu. În 2004 Traian Băsescu a devenit preşedinte al Românie, sprijinit de o

alianţă a partidelor PD şi PNL.

B. III. Constituţia din 1991

137

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei. În contextul revenirii României la

pluripartidism, constituţia comunistă trebuia înlocuită pentru a menţiona noua stare

de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru a

permite dezvoltarea regimului democratic. 

A

a abdica = (despre monarhi) a renunţa, de bunăvoie sau constrâns, la conducere.

a aboli = a desfiinţa printr-un act oficial o instituţie, o stare sau anumite tradiţii sau

uzanţe (exemplu: abolirea privilegiilor, abolirea monarhiei).

a abroga = a anula o lege sau o dispoziţie oficială.

a asimila = a se integra în alt grup social sau naţional prin pierderea trăsăturilor

caracteristice proprii (limbă, obiceiuri etc.).

absolutism luminat = regim politic apărut în secolul XVIII în care monarhii au

încercat să pună în aplicare idei ale filosofilor iluminişti.

activist = membru de partid cu atribuţii importante în realizarea propagandei

comuniste sau care are sarcini importante în munca administrativă într-o

organizaţie de partid

autocefalie = conducerea de sine stătătoare a unei biserici ortodoxe naţionale.

autonomie = dreptul unor locuitori dintr-un stat de a se conduce singuri (adică prin

anumite instituţii proprii); un teritoriu care are acest drept. Transilvania era

provincie autonomă (voievodat) în cadrul Ungariei, până în 1541. Ţările Române,

în perioada în care erau vasale Imperiului otoman, erau state autonome din punct

de vedere al politicii interne, deoarece turcii nu aveau voie să se amestece în

conducerea lor.

B

138

bei = comandant militar al unei provincii otomane sau al unui oraş otoman.

burghezie = termenul desemna iniţial totalitatea locuitorilor oraşelor (de la

cuvântul burg = oraş întărit cu ziduri), dar cu timpul acesta îi va denumi doar pe

locuitorii bogaţi: meşteşugarii, negustorii, cămătarii, bancherii. În secolul XIX

termenul îi denumeşte pe oamenii de afaceri şi pe liber-profesionişti.

139