Referat - Profilaxia delicventeiConceptul de `delicventa juvenila` cuprinde doua notiuni distincte, care trebuie precizate, si anume conceptul de `delicventa` si cel `juvenil`. Desi ambii termeni au intrat in limbajul comun si par sa aiba semnifictii bine determinate si univoce, ei sunt folositi adesea cu intelesuri diferite, nu numai in vorbirea curenta, ci si in limbajul stiintific.Discutii similare pe forumSECTIUNEA IDELICVENTA JUVENILA 1 CONCEPTUL DE DELICVENTA JUVENILALipsa unei definitii unitare si unanim acceptate constituie o sursa de confuzii care pot distorsiona rezultatele investigatiilor criminogene. Termenul de "delicventa juvenila" nu este intalnit nici in legislatia penala din tara noastra, nici in dreptul pozitiv din alte tari. El este o creatie a doctrinei penale si teoriilor criminologice sau sociologice, in incercarile lor de a grupa o serie de infractiuni in functie de criterii de varsta, considerandu-se in mod justificat, ca faptele penale prezinta o serie de particularitati determinate de nivelul de maturitate biologica si cu precadere mintala a subiectului activ al infractiunii. Conceptul de "delicventa juvenila" este sinonim in anumite limbi cum sunt italiana, germana si franceza, cu notiunea de "criminalitate juvenila" : criminalita giovanile, criminalit juvnile, jugendkriminalitat. Cu toate acestea, la origine, si anume in limba latina, aceste cuvinte aveau intelesuri diferite. Verbul "delinquere" avea acceptia de "a gresi", "a scapa din vedere", "a lipsi", in timp ce prin "crimen" se intelegea "crima" la care se asociau semnificatiile de "acuzare", "imputare", "pricina a unui rau".Prin delicventa se intelege o serie de fapte ilicite, indiferent daca au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenta repetata si indelungata de la scoala, abandonul scolar nemotivat de cauze obiective, precum si anumite fapte imorale care nu constituie infractiuni). 2 CONSIDERATII TEORETICE Drumul foarte lung si complex pe care il parcurge copilul de la existenta biologica la cea sociala este, in esenta, drumul umanizarii si socializarii acestuia. Acest fenomen de adanca transformare a copilului se realizeaza treptat prin extinderea si perfectarea continua a relatiilor cu mediul, ceea ce echivaleaza cu ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare si socializare a fiintei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonari totale si certe. In acest proces intervin un complex de factori care favorizeaza dezvoltarea conduitelor fie in sens pozitiv, fie in sens negativ. Ca urmare, diversele manifestari exprimate in conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de constiinta pe care l-a atins in dobandirea sensului social al vietii, precum si gradul devierilor de conduita contractate (asimilate). In societate exista concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise,transmise, raspandite si sanctionate prin legislatie sau prin traditii, obiceiuri si opinia publica, orice abatere sau atitudine contrar acestora se incadreaza in fenomenul de devianta. Fenomenul delincventei juvenile este larg dezbatut antrenand cercetatori din diverse domenii: sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigatie interdisciplinara. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburari de comportament (termen medical); tineri inadaptati (termen sociologic); "copii - problema (termen psiho-pedagogic); minori delincventi (termen juridic) etc. Toti acesti termeni se refera la minori care, intr-un fel sau altul, au ajuns in conflict cu normele morale si juridice, valabile pentru comunitatea in care traiesc. Conduita normala este reprezentata de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societatii din care face parte minorul. Organizarea si functionarea societatii depinde de conformitatea indivizilor si grupurilor sociale ce o compun fata de modelul sau etic, normativ si cultural. Acest model, alcatuit dintr-un ansamblu articulat si ierarhizat de valori, norme, reguli si indatoriri asigura, in cele din urma, stabilitatea, continuitatea si progresul societatii. Normele sociale contin reguli de comportament mai mult sau mai putin obligatorii, in functie de care isi ghideaza actiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot aparea diferite tipuri de comportament, atat conformiste, inovatoare, cat si nonconformiste, evazioniste sau deviante. Societatea apreciaza diferentiat comportamentele, stimuland pe unele si respingand pe altele. Modalitatea concreta de apreciere (pozitiva sau negativa) a comportamentelor se face prin intermediul "controlului social, care reprezinta in esenta, un ansamblu de mijloace si mecanisme sociale si culturale, prin intermediul carora: a) sunt impuse individului o serie de interdictii si constrangeri referitoare la necesitatea respectarii normelor si valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite actiuni, fiind apreciate si recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ si cultural (Banciu, 1992). Controlul social este un factor principal de organizare si ordonare a conduitelor individuale si a raporturilor sociale, asigurand consistenta si coeziunea interna a societatii, continuitatea si stabilitatea sa interna, orientarea si reglarea comportamentului social, integrarea individului in societate. Prin intermediul sau, societatea formeaza si impune indivizilor motivatia asimilarii si respectarii valorilor si normelor sociale dezirabile, recompensand conduitele conforme cu modelul sau etico-juridic si respingand pe cele care se abat de la acest model.In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect (Banciu, 1992). Controlul social pozitiv se fundamenteaza pe asimilarea si cunoasterea de catre indivizi a valorilor, normelor si regulilor de convietuire sociala, ca si pe motivatia acestora de a le respecta din convingere. In schimb, controlul social negativ se bazeaza, in speciall, pe temerile individului ca va fi sanctionat in cazul nerespectarii sau incalcarii normelor si regulilor sociale. Incluzand o serie de tabuuri si interdictii de natura morala, culturala, religioasa, administrativa, juridica, aceasta forma a controlului social consta in dezaprobarea si respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detentie etc. In acest caz, indivizii se vor conforma fata de regulile de conduita nu din convingere, ci din teama de a nu fi sanctionati.In functie de instantele de la care emana, controlul social poate fi organizat (institutionalizat), exercitat de societate in ansamblul ei prin intermediul unor organisme si organizatii specializate, statale si sociale si neorganizat (neinstitutionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenta (de prieteni, vecinatate, cartier, etc.). Din aceeasi perspectiva controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi si prescriptii de natura morala, administrativa, juridica etc. si informal, intemeiat pe aprobare difuza si spontana. Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune si persuasiune, organizate si neorganizate, implicite si explicite, directe si indirecte, formale si informale, constiente si difuze etc. menite sa influenteze indivizii pentru a respecta normele morale si juridice. Mijloacele controlului social pot fi grupate in:1) psihosociale, prin care se incearca realizarea conformitatii actionandu-se asupra reprezentarilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor si comportamentelor indivizilor, astfel incat sa se realizeze o internalizare morala si o respectare din convingere a normelor si valorilor sociale;2) institutionalizate, prin care se exercita presiunea sociala si este impusa ordinea sociala si juridica, prin interventia organizata a diferitelor organisme statale, juridice, politico-administrative etc.;3) neinstitutionalizate, reprezentate de obiceiuri, traditii, moravuri, uzante, cutume etc. care, datorita evolutiei cultural-istorice si recunoasterii de catre majoritatea membrilor unei societati, devin adevarate etaloane de conduita. In mod obisnuit copilul dobandeste propria personalitate prin invatarea si asimilarea treptata a modelului socio-cultural pe care societatea il promoveaza. Socializarea devine pozitiva sau negativa ca urmare a influentei factorilor sociali, a interactiunilor dintre individ si mediul social. In multe cazuri procesul de socializare se desfasoara pe fondul unor conflicte intre individ si societate, intre aspiratiile legitime si mijloacele pe care societatea le pune la dispozitie pentru indeplinirea lor, intre conditii, aptitudini si fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare si implicit la formarea unor personalitati dizarmonic structurate, pretabile sa comita acte infractionale. Continutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult in decursul timpului, in schimb frecventa lor a continuat sa creasca intr-un mod care in prezent ridica probleme deosebite cu privire la integrarea sociala a viitorului adult. In unele situatii, devierile de conduita pot lua forma unor manifestari antisociale grave, ca aceea a delicventei infantilo-juvenile. Delicventa juvenila reprezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor de norme sociale savarsite de catre tinerii sub 18 ani, ancalcari sanctionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se refera asadar la activitatile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989). Din perspectiva psihofiziologiei varstelor se considera ca perioada minoratului coincide cu copilaria si adolescenta. Intre aceste doua perioade nu exista granite cronologice precis determinate. Adolescenta cuprinde doua etape, preadolescenta, de la 11-12 la 14-15 ani si adolescenta propriu-zisa, de la 14-15 ani pana la 18 ani, cand de regula, s-au produs toate modificarile psihofiziologice si biologice care marcheaza trecerea la maturitatea normala. Acest proces de transformare si evolutie a copilului insotit adesea de momente de criza, de indoieli, de nelinisti etc. se desfasoara in medii si contexte sociale diferite, cu propriile lor particularitati, influentand dezvoltarea si formarea personalitatii minorului. Odata cu varsta adolescentei incep sa apara conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenta este considerata "varsta contestatiei (Vincent, 1972). Adolescentul se revolta impotriva atitudinii "protectioniste si "paternaliste. Preocuparea lui majora in relatia cu adultul este sa stabileasca raporturi de egalitate si nu raporturi de tipul celor dintre cel educat si educator. Contestarea reprezinta, de fapt, o etapa de maturizare psihologica. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decat reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regandi totul independent si de a nu accepta nici o idee "de-a gata, fara ca mai intai sa o fi trecut printr-un rationament personal. Termenul de delicventa juvenila este o creatie a doctrinei penale si a teoriilor criminologice sau sociologice in incercarile lor de a grupa infractiunile in functie de criteriul de varsta a infractorului. Sistemul nostru juridic diferentiaza in cadrul categoriei largi de minori cateva subcategorii. Astfel, minorii pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, chiar daca ei comit infractiuni (pentru acestia se iau masuri cu caracter de ocrotire prin incredintarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebita sau de internare in scoli speciale de reeducare). Cei care au varsta intre 14 si 16 ani raspund juridic limitat numai daca se stabileste existenta discernamantului la expertiza medico-legala psihiatrica, iar minorii cu varsta intre 16 si 18 ani, avand discernamant raspund in fata legii. Definirea delicventei juvenile a preocupat un numar mare de cercetatori, pornind de la evidentierea caracteristicilor specifice personalitatii delicventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui "profil psihologic al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): inclinatia catre agresivitate, fie latenta, fie manifestata, ce este bazata pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emotionala generata de carente educationale si, in ultima instanta, de fragilitatea eului; inadaptarea sociala, provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul cauta sa-l suprime prin schimbarea frecventa a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viata si munca; duplicitatea conduitei, manifestata in discordanta dintre doua planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim in care se pregateste infractiunea si celalalt, nivelul comportamental de relatie cu societatea, prin care isi tradeaza de cele mai multe ori infractiunea; dezechilibrul existential, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc. Alte cercetari sustin ca in definirea delicventei sa se porneasca de la conceptul de maturizare sociala (Preda, 1981). Din aceasta perspectiva, delicventul ne apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala si cu dificultati de integrare in societate, care intra in conflict cu cerintele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul prezinta un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienta proceselor de asimilare a cerintelor si normelor mediului socio-cultural si a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduita acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delicventilor se manifesta in diverse moduri, un caracter disonant al maturizarii sociale si implicit , al dezvoltarii personalitatii. Astfel, intalnim decalaje intre nivelul maturizarii intelectuale, pe de o parte, si nivelul dezvoltarii afectiv-motivationale si caracterial-actionale, pe de alta parte, decalaje intre dezvoltarea intelectuala si dezvoltarea judecatilor si sentimentelor morale sau atat o perturbare intelectuala cat si o perturbare afectiv-motivationala si caracteriala. Caracteristicile individuale ale adolescentilor care tin de comportamentul delincvential includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. si judecatile morale, precum si aspecte ale competentei sociale, incluzand abilitatile sociale, abilitatile in rezolvarea de probleme si imaginea de sine (self-esteem) (Henggeler, 1989). Competentele sociale se refera la abilitatile de a utiliza mediul si resursele personale pentru a achizitiona o buna dezvoltare ulterioara. Fiecare din aceste caracteristici se formeaza prin influenta mediului social asupra adolescentului, care la randul sau influenteaza mediul social. Este vorba de un feed-back. De exemplu, familia si grupul social interactioneaza sinergic in influentarea acestor competente sociale ale adolescentilor, iar rezultatele acestor influente se rasfrang asupra relatiilor cu familia si grupul social. Aceste variabile se interrelationeazs, Q.I. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetarile sugereaza ca asocierea dintre delincventa si Q.I. este dependenta de relatiile disfunctionale si de variabilele de personalitate ale adolescentului. Quay (1987) concluzioneaza ca delicventii juvenili au un Q.I. mai scazut decat subiectii nondelincventi. Un Q.I. ridicat ajuta la protejarea riscului de a fi implicat in cazuri de delicventa. Abilitatile intelectuale scazute predispun copiii la dificultati de adaptare scolara si fiecare dintre acestea este asociata cu un comportament delicvent. Abilitatile intelectuale scazute sunt asociate cu dificultati psihosociale, delicventa crescuta reprezentand o manifestare a acestor dificultati (Rutter & Giler, 1984). Exista cercetari (Henggeler, 1989) care atesta faptul ca minorii delicventi poseda o deficienta morala care-i impiedica sa inteleaga ce e bine si ce e rau si ca limitele acestei aprecieri raman la latitudinea lor. Kohlberg (1969) a formulat un model conform caruia comportamentul delicvent este rezultatul unor intarzieri in dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenta a cinci stadii in dezvoltarea judecatilor morale la copii. In stadiul 1 si 2 (preconventional) binele si raul sunt larg determinate in termenul contingentei externe (intariri pozitive sau negative).In stadiul 1 copiii cedeaza in favoarea autoritatii doar pentru a nu fi pedepsiti.In stadiul 2, copiii au o constiinta naiva asupra a ceea ce altii doresc de la ei si apreciaza notiunea de "bine (pozitiv), doar in sensul actiunilor ce le satisfac dorintele personale si cateodata si dorintele altora. Stadiul 3 si 4 (conventional) asimileaza regulile si asteptarile familiei si societatii.Stadiul 3 defineste binele ca pe niste actiuni care vin in intampinarea asteptarilor celorlalti.In stadiul 4, binele reprezinta acele actiuni care vin sa ajute la mentinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconventional) recunoaste caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale si apreciaza ca aceste legi pot fi schimbate. Gibbs (1987) apreciaza ca in stadiul 2, adolescentii sunt mai predispusi activitatilor delicventiale decat in stadiul 3, deoarece gandirea lor este egocentrica si pragmatica, evaluand avantajele si dezavantajele actiunii doar prin punctul lor de vedere. Arbuthnot (1987) concluzioneaza ca aceasta asociere intre judecatile morale si comportamentul antisocial nu este mediata de varsta, clasa sociala sau severitatea infractiunii. In completarea judecatilor morale, teoreticienii (Goldstein & Glick, 1987) au sugerat ca empatia este un factor important in decizia adolescentilor de a fi morali. Empatia are un rol important in ameliorarea comportamentului antisocial. In general, stima de sine (self-esteem) se refera la perceptia individului asupra lui insusi sub aspectul competentei si al succesului, cat si asupra propriului potential. Cercetarile arata ca o stima de sine (self-esteem) scazuta favorizeaza un comportament delicvent (Gold & Kaplan, 1980). Adolescentii care au avut experienta de succes relativ se pot angaja in savarsirea unui comportament delicvent in incercarea de a-si imbunatati stima de sine. Stima de sine scazuta a adolescentului delicvent reprezinta o apreciere realista a experientelor negative de viata ale acestuia si a esecurilor concomitente si nu cauza acestor dificultati. De asemenea este logic faptul ca o slaba apreciere a propriei competente va duce in mod cert la exacerbarea propriilor probleme de catre adolescent. 3 Factorii de risc pentru comportamentul deviant al minorului Cu toata complexitatea si varietatea lor, factorii implicati in determinarea deviantei comportamentale a minorilor pot fi sistematizati in doua mari categorii:a) factori individuali, de personalitate din care fac parte particularitatile si structura somato-fiziologica si neuro-psihica, structura psihologica particulara a minorului, posibilitatile intelectuale, particularitatile afectiv-temperamentale etc.b) factori externi, sociali ,in care se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi si educationali, socio-culturali, economici etc. Raportul dintre cele doua categorii de factori, ponderea fiecaruia in determinarea deviantei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Acesti factori nu actioneaza izolat, unilateral, ci concertat, delicventa fiind rezultatul interactiunii la un nivel scazut al acestora.Dezacordul dintre factorii individuali si cei sociali este defavorabil structurarii unor conduite concrete. Dezacordul poate sa apara fie prin cresterea solicitarilor de mediu la un nivel care depaseste posibilitatile minorului, fie cand acestea sunt sub nivelul posibilitatilor sale reale.Devianta comportamentala rezulta din "intalnirea specifica a diferitilor factori pentru fiecare caz in parte (Mitrofan & colab., 1992).3.1 Influenta factorilor prenatali Este greu de presupus ca poti intalni copii sau adolescenti care sa nu fi comis cel putin o fapta nedorita, fapta care vizeaza un comportament antisocial sau care se afla in imediata sa apropiere. S-a demonstrat ca, copiii mamelor adolescente sunt mult mai dispusi sa devina delicventi. Asa de exemplu, Merry Morash si Lila Rucker au analizat rezultatele obtinute in urma a patru cercetari intreprinse in America si Anglia si au descoperit ca mamele tinere sunt asociate cu familii care se afla in contradictie cu legile, cu lipsa unui suport al bunastarii si absenta biologica a tatilor . Aceste mame au tendinta de a folosi metode de educatie neadecvate si insuficiente, iar copiii lor, deseori, lipsesc perioade mari de timp de la scoala si comit fapte ce vizeaza incalcarea legii. De asemenea, se pare ca prezenta biologica a tatalui are, in general, un efect de protectie si diminueaza mult faptele copiilor. S-au realizat mai multe studii din care a rezultat faptul ca femeile care s-au casatorit din adolescenta, sunt expuse dublu sa aiba copii, care, la 32 de ani pot deveni infractori, procentul pe care-l avanseaza fiind de 49% . Din aceleasi studii s-a dedus faptul ca, consumul de droguri, alcool si tigari pe timpul sarcinii vor avea o influenta negativa asupra dezvoltarii ulterioare a copilului. Asa de exemplu, mama care fumeaza in perioada celor 9 luni este supusa riscului de a da nastere la copii cu deficiente, performantele scolare ale acestora fiind mult diminuate. Totodata, consumul excesiv de alcool va conduce la nasterea unor copii care vor fi predispusi la hiperactivitate, cu inteligenta scazuta si cu o vorbire defectuoasa . Mamele care au consumat droguri pe timpul sarcinii au dat nastere la copii prematuri, cu modificari ale circumferintei capului, fiind intr-un cuvant anormali pentru varsta lor. Nasterea de copii sub greutatea normala, in conditiile puse in discutie, si care mai au si alte complicatii, perinatale, predispune mai tarziu la probleme de devianta comportamentala.3.2 Hiperactivitate si impulsivitate In cercurile stiintifice s-a conturat tot mai pregnant opinia potrivit careia, factorii de personalitate, care mai tarziu pot duce la delicventa, sunt hiperactivitatea si impulsivitatea. S-a mai demonstrat ca hiperactivitatea incepe, de regula, inainte de implinirea varstei de 5 ani, iar unii specialisti apreciaza ca ea debuteaza chiar inaintea varstei de 2 ani, apoi va marca momente de progres pe perioada copilariei, tinzand sa persiste chiar si in anii adolescentei. Aceasta este asociata cu stari de neliniste, impulsivitate si atentie dificila, de aceea, momentul este consemnat ca sindromul hiperactivitate-impulsivitate-atentie dificila (HIA). Sindromul HIA presupune, in opinia specialistilor, ca cei care il au este de asteptat ca pe viitor sa aiba comportamente care sa cada sub incidenta legii penale, chiar daca sunt si opinii potrivit carora se fac delimitari intre hiperactivitate sau impulsivitate si comiterea delictelor. Astfel, un grup de cercetatori suedezi a descoperit ca hiperactivitatea la 13 ani prezice infractiuni violente la 25 ani, fapt confirmat si de alte studii. Intr-o masura combinata a HIA la copii cu varste intre 8 si 10 ani, in care s-a urmarit incidenta comiterii de infractiuni juvenile, independent de problemele care apar la aceasta varsta ca H.I.A ar fi o posibila cauza a dezvoltarii secventiale de mai tarziu spre delicventa. Asa de exemplu, un alt studiu realizat la Londra a descoperit ca acei copii irascibili si agitati in permanenta la varsta de 3 ani sunt predispusi sa comita delicte la 8 ani.3.3 Influenta inteligentei in obtinerea performantelor Teoriile potrivit carora inteligenta scazuta este un important factor care duce la comiterea de delicte si poate fi identificat foarte devreme in decursul vietii, castiga tot mai mult teren.In urma unui studiu efectuat de specialistii din Stokholm s-a stabilit ca, inteligenta scazuta la varsta de 3 ani ar putea sa reflecte predispozitia pentru comiterea de delicte in jurul varstei de 30 ani. Proiectul "Perry Prescool" din Michigan reliefeaza ca inteligenta scazuta la varsta de 4 ani anunta un posibil infractor care, la varsta de 27 ani va avea la activ cel putin o arestare pentru comiterea unor infractiuni. Aceleeasi studii apreciaza ca este destul de riscant sa te raportezi separat la o inteligenta scazuta fara a lua in calcul si performantele scolare destul de slabe. Inteligenta verbala scazuta este asociata cu performantele scolare slabe, toate precizand un comportament deviant al minorului. De asemenea, se apreciaza ca delicventii tind sa paraseasca scoala inca de la varste fragede, media fiind la 15 ani. Inteligenta non-verbala scazuta este caracteristica, indeosebi, recidivistilor minori, care comit delicte inca de la varsta de 10-13 ani. Masurarea inteligentei si a performantelor scolare a demonstrat ca, copiii mai putin dotati intelectual pot comite delicte indiferent de alte variabile, ca de exemplu marimea familiei de origine. Alte studii au demonstrat ca delicventii obtin rezultate mai bune la testele de performanta non-verbala, decat la cele verbale, sugerand ca ei gasesc mai usor sensul obiectelor concrete decat cel al conceptelor abstracte. Este foarte posibil ca inteligenta scazuta sa favorizeze aparitia factorului esec scolar. Mai multe studii longitudionale au demonstrat legatura indisolubila care exista intre esecul scolar si comiterea delictelor. O explicatie plauzibila este abilitatea de a manipula conceptele abstracte. Indivizii cu capacitati reduse de a obtine rezultate bune la testele verbale vor comite delicte pe timpul scolarizarii datorita abilitatilor lor inadecvate de a prevedea consecintele faptelor lor si de a aprecia sentimentele victimelor lor.3.4 Rolul parintilor in dezvoltarea disciplinei si atitudinii juvenile Despre rolul pe care il are familia in educarea tinerilor s-a vorbit destul de mult, iar in societatea romaneasca "cei sapte ani de acasa" a devenit un criteriu unanim acceptat, atunci cand in comportamentul unor indivizi se manifesta carente grave in ceea ce priveste educatia. Studii de specialitate prezina ca intre protectia parinteasca, disciplina, atitudine si delicventa exista o stransa legatura. Astfel, intr-o cercetare facuta in Londra pe un esantion de 120 de baieti si familiile lor, constatand ca cea mai importanta corelatie cu condamnarile pe care acestia le aveau era lipsa supravegherii parintesti la varsta de 10 ani. Intr-un alt studiu efectuat asupra minorilor de 14-15 ani si a mamelor lor s-a descoperit ca supravegherea scazuta a parintilor a fost principala cauza a delictelor comise de tinerele fete, iar pentru baieti a fost a doua cauza. In "Studiul Cambridge" s-a evidentiat ca severitatea parintilor practicata intr-un mod haotic, excesiva sau prea diminuata, cat si supravegherea defectuoasa a minorilor si conflictele parintesti au dus mai repede la cresterea numarului de infractiuni comise de copiii in cauza, decat la o diminuare a ratei criminalitatii in randul acestora. In general, prezenta in educatia copiilor a unor factori care se adauga celor parintesti dubleaza riscul de a comite delicte mai tarziu. S-a stabilit ca, comportamentul parintilor, atunci cand el este neadecvat, poate constitui unul dintre principalii factori care duc la comiterea delictelor. Sustinatorii teoriei apreciaza ca aceasta influenta nu este totusi caracteristica pentru toti cei care au comis infractiuni ca adulti si pentru prima oara, insa un procent de 55% din baietii supravegheati defectuos la 8 ani au comis infractiuni la 32 de ani. Este important sa se tina seama si de transmiterea genetica a comportamentului violent de la parinti la copii. In Indianapolis, intr-un studiu efectuat pe 900 de copii agresati fizic de parintii lor la varsta de 11 ani, s-a stabilit ca acestia au fost si sunt predispusi a deveni delicventi in urmatorii 15 ani. Aproape similar, si in "Studiul Cambridge" se apreciaza ca disciplina severa si atitudinea prea toleranta a parintilor fata de copii la varsta de 8 ani predispun la violenta la 21 ani. Cercetari si mai recente au evidentiat ca severitatea neadecvata a parintilor sau o toleranta prea larga fata de problemele minorilor poate sa predispuna copiii la violenta si la comiterea repetata de infractiuni in jurul varstei de 32 ani. In Romania, preocuparea pentru indentificarea mecanismelor care ar permite prevenirea abandonului familial si scolar pare sa demareze abia acum, la inceput de secol XXI .Problema de baza care trebuie inteleasa la nivelul autoritatilor romanesti este aceea de a nu se astepta pana cand comunitatea are probleme reale si copiii ajung in strada ci sa faca tot posibilul ca acestia sa fie indrumati catre scoala. Fiind ca, din pacate, in Romania acest demers intampina numeroase dificultati, existand serioase semne de intrebare cu privire la profesionalismul si chiar, buna credinta a celor implicati in sistemul de protectie a copilului. Fundatiile cu activitati de profit, tot mai numeroase pe zi ce trece, sunt preocupate de castigul propriu, in timp ce, din cauza lipsei de fonduri, majoritatea centrelor directiilor pentru protectia copilului sunt nevoite sa se ocupe de asigurarea conditiilor minime de hrana si viata, renuntand in mare parte la orice rol educativ. Romania are o situatie economica dificila si, in majoritatea tarilor unde economia nu merge, protectia copilului este lasata la urma listei de prioritati. Cu toate aceste neajunsuri, este absolut necesar de inteles ca, daca dorim sa avem cat mai putini copii implicati in acte criminale, este foarte important pentru un copil ca el sa ramana in familie, mai ales cat siguranta educatiei lui este garantata acolo. Societatea nu poate schimba doar copilul, ci trebuie sa lucreze la fel de mult si cu familia. Din pacate, situatia din unele judete pare a contrazice aceasta concluzie. Asa de exemplu, un bilant al starii infractionale din judetul Suceava privind anul 2001 este de-a dreptul terifiant, parchetul de pe langa Curtea de Apel Suceava semnaleaza cresterea criminalitatii in randul minorilor, intr-un singur an, cu 90%, iar in randul tinerilor cu 47%. De asemenea, 44 de copii au fost omorati de parintii lor, iar 36 de copii au fost violati, intocmindu-se totodata dosare penale pentru rele tratamente aplicate minorilor in 39 de cazuri . Numarul cazurilor de abuz asupra copiilor a crescut in ultimii ani. Astfel de situatii fiind intalnite atat in cadrul familial, cat si in institutiile de ocrotire a minorilor, releva un studiu realizat de agentia guvernamentala pentru protectia copilului, impreuna cu organizatiile "Salvati copiii" si UNICEF Romania. Studiul face referire la toate formele de abuz asupra minorilor (emotional, fizic sau sexual), precum si la modalitatile de exploatare a acestora : prostitutia, turismul sexual si altele. Numarul infractiunilor sexuale s-a dublat, in 2000-2005 fata de anii precedenti, 30% fiind copii cu varste sub 14 ani. Totodata, in ceea ce-i priveste pe copiii din familii, aproape 90% dintre ei au fost macar o data supusi abuzurilor emotionale, in timp ce trei sferturi dintre ei au suferit abuzuri fizice. Acelasi studiu releva ca marea majoritate a copiilor strazii se prostitueaza pentru a supravietui, dar peste 90% dintre ei refuza sa vorbeasca despre abuzurile la care sunt supusi. In jur de 10% dintre fetele care traiesc pe strada se prostitueaza de la varste foarte fragede, noua-zece ani. Pedofilia este din ce in ce mai des intalnita in randul copiilor strazii, avand o tendinta de dezvoltare si organizare. Multi dintre ei, mai ales baietii, sunt victime ale unor prieteni de pe strada sau ale unor persoane care ii racoleaza pentru a-i pune in legatura apoi cu anumiii clienti. Autorii studiului sustin ca, in Bucuresti, exista tn jur de 60-70 de clienti adulti, in majoritate straini veniti in Romania sub pretexul afacerilor sau al turismului. Acestia detin mai multe apartamente in Capitala, in care ii duc pe copii, cei mai multi cu varste intre 8 si 15 ani, dupa care ii filmeaza ori ii fotografiaza in timp ce intretin relatii sexuale cu ei. Studiul a relevat si existenta, in institutiile de ocrotire, a tuturor formelor de abuz asupra copiilor, fie din partea colegilor mai mari, fie din partea personalului centrelor. Astfel, apropape jumatate dintre cei 3000 de copii institutionalizati intervievati au confirmat practicarea pedepselor cu bataia, admitand insa ca aceasta a fost mai putin aplicata in ultimii doi-trei ani. Mai mult de o treime dintre minorii din centrele de ocrotire au spus ca au cunostiinta despre obligarea altor copii la practici sexuale, dar putini au recunoscut ca au fost supusi unor astfel de abuzuri ori ca ele s-au intamplat in institutiile lor. Situatia din Olanda, de exemplu, ar putea fi un bun ghid pentru cei care-si propun sa faca educatie. Acolo, a inceput sa se desfiinteze progresiv institutiile abilitate in domeniu iar asistentii sociali merg in familia copilului, unde lucreaza nu numai cu copilul, dar si cu parintii si fratii sai .3.5 Influenta familiilor dezmembrate si al separarii cuplurilor asupra comportamentului devian al minorului Majoritatea studiilor intreprinse in legatura cu influenta dezmembrarii familiilor si separarii cuplurilor asupra comportamentului deviant al minorului au fost focalizate mai mult pe pierderea tatalui, fiindca, pur si simplu, pierderea acestuia se intampla mult mai des. In America, la Boston, s-a efectuat un studiu cu privire la relatia care exista intre familiile care au suferit pierderea din diverse motive a tatalui si comiterea mai tarziu, de catre copiii lor, a unor delicte severe. Astfel, s-a descoperit ca baietii care provin din aceste familii comit 60% din delictele juvenile, iar cei care provin din familii unde starile conflictuale sunt acutizate, fara insa ca parintiii sa se fi despartit, comit 52% din aceste delicte. Comiterea delictelor este intr-un procent semnificativ mai redus la familiile unite 22% si aproape la fel de scazut in cazul lipsei tatalui, dar unde mama are o atitudine afectuoasa. Aceste progrese sugereaza ca o familie dezmembrata dar unde mama este afectuoasa nu reprezinta un factor criminologic mai important decat o familie cu conflicte intre parinti, dese sau foarte dese. Mai mult, o mama iubitoare poate fi capabila intr-un anumit sens de a compensa lipsa tatalui. Rolul familiilor monoparentale (cu ambii parinti), cu conflicte in predispunerea la violenta, este accentuat de datele oferite de cercetarile intreprinse in cadrul Institutului National Britanic, asupra a 500 de copii nascuti intr-o saptamana, in 1990. La aceste cercetari au fost exclusi copiii nelegitimi, "din flori", asa ca toti copiii supusi studiului si-au inceput viata intr-o familie cu parinti casatoriti. S-a stabilit ca copiii din familiile dezmembrate prin divort sau separate au un risc potential mult mai crescut sa inceapa sa comita infractiuni la varsta de 21 ani, in comparatie cu cei din familiile unite. De asemenea, s-a constatat ca in familiile care s-au destramat in timp ce copiii aveau 0-4 ani, acestia erau mult mai predispusi la delicventa fata de copiii carora, de exemplu, li se dezmembrau familiile la varsta de 11-15 ani. Recasatoria (care se intampla mai adesea dupa divort decat dupa moarte) a fost, de asemenea, asociata cu un risc crescut de delicventa, fapt care ar putea sugera un posibil efect negativ al parintelui vitreg. Familiile monoparentale sunt mult mai puternic expuse la delicventa atunci cand au drept cauze separarea sau divortul parintilor, decat moartea. "Studiul Cambridge" subliniaza faptul ca parintii separati permanent sau temporar, inainte de varsta de 10 ani a copilului, cand de obicei se despart total, pot constitui una din cauzele importante care conduc catre delicventa, insa, cu conditia ca separarea sa nu fie cauzata de spitalizare sau de moarte. Acelasi studiu, totusi, a scos in evidenta si faptul ca familiile dezmembrate la varsta mai mica de 5 ani a minorului, chiar si in aceste situatii (moarte sau spitalizare prelungita), prezinta un potential criminogen, sustinand ca, in asemenea cazuri, 56% dintre copiii separati de un membru al familiei au fost condamnati. Cercetari mai recente sustin ca, intr-o proportie semnificativa si in anumite conditii, si minorii crescuti intr-o familie monoparentala prezinta riscul de a ajunge sa comita delicte. Cercetarile care au fost intreprinse au sesizat faptul ca sunt dificil de descifrat efectele specifice ale familiilor dezorganizate si ale familiilor cu un venit mic, fiindca si familiile monoparentale traiesc adesea in saracie.3.6 Privarea socio-economica Multe teorii criminologice apreciaza ca delicventii provin din clasele joase ale societatii. Albert Cohen, in urma cu peste 40 ani, sustinea ca minorii din clasele de jos (sarace) reusesc cu greu sa ajunga la standardele de mijloc, fiindca parintii lor tind sa nu-i invete sa amane satisfactiile imediate in favoarea celor pe termen lung . Copiii din clasele de jos traiesc subcultura delicventei acestora, deoarece, pentru ei standardele clasei de mijloc sunt de neatins. Ca urmare, se sustine ca pentru acesti copii a ajunge la statutul social si material al clasei de mijloc prin mijloace proprii si legale devine un tel imposibil si, de aceea, ei recurg la incalcarea legii. In general vorbind, clasele sociale si statutul socio-economic al familiilor, in cultura americana, se masoara dupa prestigiul ocupational al familiilor cu venit scazut. Astfel, persoanele cu slujbe profesionale sau manageriale sunt plasate in clasele superioare, in timp slujbele care necesita abilitati manuale sunt considerate ca fiind specifice claselor inferioare. Mai mult, datele se refera la cativa ani in urma, cand era unanim acceptat ca tatal era capul de familie si mama casnica. Acest fapt poate face dificila masurarea realista a statutului socio-economic pentru familia monoparentala sau cu 2 parinti care muncesc. In multe cercetari criminologice, delicventii sau non-delicventii sunt egali in fata statutului socio-economic. De altfel, despre relatia dintre statutul socio-economic si comiterea de delicte exista un volum impresionant de literatura care, insa, este caracterizata de contradictii, desi multe alte opinii inclina sa creada ca intre statutul socio-economic si comiterea de delicte nu exista o corelatie. In America se afirma de catre unii teoreticieni ca aceste clase sociale joase pot fi asociate cu comiterea de delicte, dar nu si cu auto-marturisirea faptelor proprii. Prin aceasta, se sugereaza ca acuzarea delicventilor de catre politie si tribunale este, de fapt, o masura restrictiva impotriva claselor sociale sarace tinere. Totusi, unele studii britanice au identificat sau au raportat ca au gasit legatura intre clasele sociale joase si comiterea de delicte. Asa de exemplu, intr-un studiu intreprins in 1990, cercetarile au evidentiat ca delicventa juvenila predomina in functie de prestigiul ocupational si educativ al parintilor. La nivelul societatii romanesti, unde saracia aproape ca s-a generalizat, delicventa juvenila nu este neaparat legata de prestigiul ocupational si educativ al parintilor. Aici, problema pare a fi mult mai complicata deoarece parintii, multi cu studii superioare, au o instructie care ii determina sa-si supravegheze si sa-si educe copiii intr-un alt alineat decat cel al crimei. Problema, daca exista, este mult mai subtila ai implica mult mai multi factori, nu neaparat doar prestigiul ocupational si veniturile parintesti. Alte sutdii au masurat mai multi indicatori ai statutului socio-economic plecand de la familiile de origine, incluzand si venitul familiei, prestigiul ocupational, instabilitatea angajarii intr-o slujba. Multe dintre masurile care au fost facute prestigiului ocupational nu duceau in mod semnificativ la comiterea de delicte, iar obtinerea unui venit scazut pe familie s-a stabilit ca expune la comiterea de infractiuni atat pe minori cat si pe adulti. De asemenea, incercand sa afle daca un statut socio-economic scazut al parintilor influenteaza delictele copiilor, s-a stabilit ca multe dintre masurile prestigiului ocupational nu duceau in mod semnificativ la comiterea de acte delictuale, chiar daca, uneori, un venit scazut al familiei poate favoriza incalcarea legii, atat de minori cat si de adulti . Privarea parintilor de un statut socio-economic adecvat este asociata deseori si cu o posibilitate largita, oferita copiilor de a comite infractiuni. Se apreciaza ca, si dupa ce copilul creste si se dezvolta, se mai poate inca observa in comportamentul sau, care este unul normal, obisnuit, privarea socio-economica pe care a avut-o in copilarie. Aceleasi studii apreciaza ca o mare parte din copiii observasi, cu varste intre 15-18 ani, au suferit condamnari cand nu erau angajati si mult mai putin atunci cand aveau o slujba. Constatarea vine sa sugereze ca, intr-un anumit fel, neangajarea tinerilor intr-o activitate utila societatii poate fi una din cauzele comiterii de infractiuni si ca, avand un serviciu, ei pot fi indepartati de la comiterea altor delicte. In tarile unde economia de piata functioneaza, privarea socio-economica constituie un important factor de risc pentru producerea crimei, in general pentru incalcarea legii, iar copiii din familiile cu un venit scazut sunt mai expusi la a comite crime, decat copiii celor cu un prestigiu ocupational scazut dar cu posibilitati financiare.3.7 Influenta actului de scolarizare in producerea delicventei Sunt tot mai dese vocile in domeniul cercetarii criminologice care sustin ca comiterea de delicte variaza si in functie de scoala unde invata copilul . Exista scoli care au o ridicata rata a delicventei si unde, de la inceput, se instaleaza un inalt nivel de neincredere intre profesori si elevi. Desigur, in asemenea cazuri se pune problema clarificarii urmatoarelor situatii : ce procent din diferentele dintre scoli trebuie atribuit organizarii scolare, climatului si practicilor interne si ce procent diferentelor personale ale elevilor ? "Studiul Cambridge" a investigat copiii care intrau in scolile primare si urmau cursurile pana ajungeau la scolile secundare, efectele scolii asupra comiterii de delicte. Astfel, la copiii de 8-10 ani, profesorii au constatat o inclinatie a acestora de a continua comportamentul antisocial pe care l-au avut pana la urmarea cursurilor scolare, in mediul familial sau intr-un alt mediu in care au fost crescuti copiii pana la varsta de 8 ani. In delicventa juvenila trebuie luate in considerare alterarile complexului somato-psihic, intarzierile de maturizare intelectuala sau social-morala, profundele perturbari in dezvoltarea afectiva, alaturi de rolul unor factori de macro si microclimat social (trairi confictuale in familie, traume psihice, educatie incorecta etc.), nefavorabil unei dezvoltari armonioase si unui comportament adecvat. Din anul 1990 delicventa juvenila se inscrie pe o linie ascendenta. Factorii care au determinat aceasta crestere sunt in general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de tranzitie in care ne aflam genereaza in mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care la randul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfunctile aparute pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piata a dat nastere unei inflatii galopante, necontrolabile, cu consecinte negative pentru standardul de viata al oamenilor. In aceasta perioada apare in societate un fenomen nou, necunoscut majoritatii cetatenilor, fenomenul somajului, cu impact asupra venitului familial si implicit asupra individului. Se contureaza o disproportie intre nivelul preturilor si puterea de cumparare, efectul resimtindu-l, in primul rand, categoriile sociale cu venituri mici. Afectarea generala a conditiilor de viata le determina pe unele persoane sa caute solutii de obtinere a unor venituri compensatorii prin care sa-si poata ameliora conditiile de existenta, folosindu-se de cai ilegale. Are loc o diminuare a autoritatii si functiei de control social al familiei. Se contureaza tot mai pregnant aparitia unor stari permisive accentuate fata de comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea in asociere cu indiferenta fata de viitorul propriilor copii, influenteaza negativ personalitatea acestora, determinandu-i chiar sa comita acte infractionale. Conditiile de viata precare ale unor familii au contribuit la aparitia fenomenului social cunoscut sub denumirea de "copiii strazii, care se adapostesc prin gari, autogari, subsolurile cladirilor, retele de termoficare si a caror sursa de existenta o reprezinta cersetoria, furtul etc., devenind in mod frecvent victime ale unor pedofili. 4 Genuri de infractiuni comise de minori Comportamentul, luat ca rezultanta dinamica a interactiunii complexe organism-mediu, are la baza multiple asocieri psihologice, elaborate in functie de dinamica mediului, de conditiile de viata si de educatie. Cand mediul actioneaza organizat, stabil si asigura satisfacerea trebuintelor minorului, atunci comportamentul sau este pozitiv, iar cand actiunea mediului este nefavorabila, comportamentul va fi negativ, deviant. In procesul socializarii, minorul opereaza relational cu atitudini adoptate dupa modelul oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolideaza si se organizeaza in comportamente ce se pot modifica in functie de motivatie si interes. Psihologic, manifestarea exterioara a comportamentului apare ca o modalitate de actiune tipic umana influentata de insusirile temperamentale ale persoanei. Debutul infractional al minorului este greu de precizat. Acesta capata semnificatie intr-un anumit context familial, scolar, social, reprezentand o perturbare a raportului relational al copilului cu obiecte sau persoane, constituind intotdeauna un raspuns la atitudinea altora. La varsta prescolara incep sa apara manifestari cu adresa relativ conturata. Ele apar cu precadere in mediul familial si pot lua expresia unei ostilitati la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivata in gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impolitete, obraznicie, uneori chiar injurii si loviri etc. La varsta scolara pot sa apara tulburari de comportament, cu semnificatie morala, care merg de la forma preinfractionala pana la cea infractionala propriu-zisa. Chiar daca minorii nu comit in toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor in dezacord cu exigentele scolare, lasa deschisa ori grabesc aceasta posibilitate. La aceasta varsta incep sa apara unele conduite discordante: nesupunerea, obraznicia fata de profesori, violenta fata de colegi, absenteismul, minciuna, fuga si vagabondajul, furtul etc. In ceea ce priveste infractiunile de furt din avutul public si privat, numarul deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, marimea grupurilor de minori si valoarea pagubelor, presupune o analiza cauzala mai atenta. Este de remarcat faptul ca, in timp ce furturile in dauna avutului public inregistreaza o usoara tendinta de scadere, cele din avutul particular cresc (Pitulescu, 1995). Principala explicatie a acestor tendinte consta in cresterea patrimoniului privat al unor persoane fizice dupa anul 1990, prin achizitionarea de bunuri si valori care suscita interesul minorilor. Infractiunile de furt comise de minori au anumite particularitati, astfel: furturile savarsite de minori se disting in primul rand prin valoarea mai redusa a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici si usor vandabile (radiocasetofoane, casete audio si video, minicalculatoare etc.), manifestand o anumita predilectie pentru furtul dulciurilor, tigarilor fine si chiar bauturilor; manifesta multa fantezie si ingeniozitate in comiterea furturilor, patrund prin locuri inaccesibile unui infractor major; de regula nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spargatorilor profesionisti, ci improvizeaza si utilizeaza mijloace gasite intamplator; in foarte putine situatii devin violenti; in conditiile in care sunt descoperiti de cele mai multe ori folosesc fuga; nu manifesta prea multa grija pentru a-si proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor rapida; infractorii minori manifesta multa precipitare in a se debarasa de bunurile furate, astfel incat pot fi intalniti la scurt timp dupa comiterea faptei, oferind spre vanzare bunurile insusite, la preturi derizorii; de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de infractori recidivisti. Dupa anul 1990 se manifesta o recrudescenta a infractiunilor comise de minori indreptate asupra vietii si integritatii persoanelor (omor, tentativele de omor si lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare parte din aceste infractiuni au fost savarsite in grup, avand ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate persoane varstnice, lipsite de aparare, care locuiesc in case izolate. Anterior savarsirii infractiunii, se remarca o anumita predispozitie a minorilor spre consumul de bauturi alcoolice sau spre inhalarea unor substante halucinogene. O alta categorie de infractiuni cu violenta care a inregistrat o evolutie constant ascendenta este cea a talhariilor. Se constata ca tot mai multe infractiuni de acest tip sunt savarsite de minori constituiti in grupuri, care, noaptea sau ziua in diferite medii si locuri actioneaza cu violenta asupra unor persoane presupuse sau studiate ca ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori talhariile savarsite de minori se soldeaza cu obtinerea unor sume derizorii sau bunuri de mica valoare, dar impotriva victimelor se foloseste o violenta extrema. Talhariile sunt comise mai mult in mediul urban si pe strada decat in mediul rural sau in imobile, uneori participand si infractori majori. Violurile savarsite de minori (Pitulescu, 1995), in afara faptului ca inregistreaza cresteri alarmante, dobandesc si unele caracteristici specifice, cum sunt: numarul infractorilor este de regula mai mare decat cel al infractiunilor, ceea ce denota existenta mai multor participanti la comiterea violului; intr-un procent de 58% din totalul infractiunilor savarsite, faptuitorii nu au cunoscut anterior victimele; 32% din numarul violurilor s-au comis in imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat in case parasite, pe camp sau alte locuri; in 32% din cazuri, violurile au fost insotite de perversiuni sexuale; infractiunile de viol au fost comise atat asupra victimelor foarte tinere, cat si asupra celor varstnice. Infractorii minori care actioneaza in mediul urban au posibilitatea de a receptiona experienta negativa cu mult mai repede decat cei din mediul rural, datorita multitudinii locurilor si mediilor favorabile savarsirii de infractiuni. Minorii frecventeaza barurile, salile de jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, salile de sport, practica jocurile de noroc, avand astfel posibilitatea sa-si studieze victimele si sa comita furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar in timpul noptii chiar talharii. Minorii infractori din mediul urban se cunosc intre ei, se asociaza in grupuri, cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm si prin intermediul carora valorifica bunurile provenite din infractiunile comise. La aceste grupuri actioneaza si minorii fugiti din scolile de reeducare, centrele de primire, scolile ajutatoare, casele de copii etc.. De cele mai multe ori locuiesc in conditii insalubre la cate un minor fara familie sau unde exista familii dezorganizate, alcoolice, cu parinti infractori, fosti condamnati etc. Constituirea in grupuri se realizeaza pe baza de amicitie (cartiere, strazi etc.), pe baza de legaturi infractionale anterioare. Se constituie si in grupuri mixte minori-adulti, conduse de lideri periculosi cu experienta infractionala. Dupa savarsirea infractiunii, parasesc localitatea de domiciliu si tranziteaza in alte judete unde comit noi infractiuni, uneori incearca sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscatori ai oraselor, fiind la curent cu locurile vulnerabile ale unitatilor comerciale, precum si cu marfurile care pot fi sustrase. Isi formeaza locuri de intalnire in subsolurile blocurilor, in holurile cinematografelor, in pasajele subterane etc., unde isi planifica actiunile si elaboreaza ipotezele. Din grupul de infractori fac parte si minorele care se grupeaza, de obicei, pe langa barurile particulare deschise toata noaptea, acostand diferite persoane, cu care intretin relatii sexuale in schimbul unor foloase materiale. De cele mai multe ori aceste persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infractiuni comise de grupul din care fac parte minorele. In mediul rural ponderea infractiunilor comise de minori este mult mai scazuta decat in mediul urban. In acest mediu exista posibilitatea ca infractorii sa fie recunoscuti de victime si mai usor de depistat.5 Sistemul sanctiunilor aplicabile minorilorLegiuitorul roman a instituit pentru infractorii minori un sistem sanctionator special si mixt, alcatuit din masuri educative si pedepse. Trasatura caracteristica a acestui sistem este data, in principal, de componenta masurilor educative, sanctiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ, destinate unor personalitati in formare si susceptibile de influentare.5.1 Cadrul sanctiunilorAcesta este alcatuit, pe de o parte, din masuri educative, iar pe de alta parte din pedepse. Masurile educative sunt sanctiuni de drept penal care se aplica de sine statator, in cazul savarsirii unor infractiuni de catre faptuitorii minori, avand o functie preponderent sau in exclusivitate educativa. Pedepsele sunt si ele sanctiuni de drept penal, ce se aplica si ele de sine statator, dar care au o functie de constrangere, intimidare si reeducare. Ambele categorii de sanctiuni urmaresc prevenirea savarsirii de noi infractiuni in viitor. Aplicarea unei categorii de sanctiuni exclude aplicabilitatea celeilalte. Regimul de sanctionare este unic pentru toate categoriile de minori care raspund penal.Legea, art.101 C. Penal, prevede patru masuri educative: a) mustarea; b) libertatea supravegheata; c) internarea intr-un centru de reeducare si d) internarea intr-un institut medical- educativ.Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede , art. 109, inchisoarea si amenda, in limite reduse la jumatate in raport cu cele aplicate adultilor. Nu se aplica minorilor pedeapsa detentiunii pe viata. De asemenea, nu se aplica minorilor pedepsele complementare, iar condamnarile pronuntate pentru infractiunile savarsite in timpul minoritatii nu atrag incapacitati sau decaderi. In schimb, pedeapsa accesorie prevazuta in art. 71 raportat la art. 64 lit. a si b si art. 71 alin. 3 cu referire la art 64 lit.d C. pen. este aplicabila si infractorilor minori, pedeapsa a carei executare va incepe la implinirea varstei de 18 ani, atunci cand minorul urmeaza sa devina major in cursul procesului penal sau in timpul executarii pedepsei.Sanctiunile de drept penal sunt guvernate de principiul de baza al individualizarii, care impune cerinta alegerii si adaptarii lor ca natura si durata incat acestea sa corespunda gravitatii faptei savarsite, imprejurarilor in care a avut loc precum si persoanei faptuitorului.In cazul sanctiunilor prevazute pentru infractorii minori operatia de individualizare se efectueaza in doua etape. In prima etapa, pe baza anumitor criterii trebuie sa se aleaga dintre sanctiunile de drept penal masuri educative sau pedepse, care sanctiune este mai adecvata. In a doua etapa, trebuie sa se aleaga felul sanctiunii si anume care dintre masurile educative sau pedepse urmeaza sa fie luata sau, respectiv, aplicata. Dupa efectuarea acestor doua operatii prealabile, de alegere a sanctiunii, se individualizeaza concret aceasta, in raport cu datele cauzei.Pentru alegerea categoriei si apoi a felului sanctiunii aplicabile in speta, legea prevede anumite criterii speciale de individualizare pe care instanta de judecata este obligata sa le foloseasca. Astfel, in dispozitia din art. 100 alin 1 C. pen se prevede ca la alegerea sanctiunii se tine seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea fizica, de dezvoltarea intelectuala si morala a minorului, de comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si in care atrait, precum si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze persoana minorului.La alegerea felului sanctiunii aplicabile instanta foloseste si criteriile generale de individualizare prevazute in art. 72 C. penal, in masura in care nu sunt incluse in criterii speciale. Legea prevede ca instanta trebuie sa recurga la pedepse numai daca apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru indreptarea minorului. Se subliniaza prin aceasta dispozitie caracterul exceptional pe care trebuie sa-l aiba aplicarea pedepsei fata de minorul infractor, deoarece recurgerea la pedeapsa inchisorii, fara suficiente temeiuri pentru aceasta, poate face ca un tanar sa lunece definitiv pe panta criminalitatii.In ultima etapa a procesului de individualizare, la determinarea concreta a sanctiunii alese, instanta se foloseste in continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt determinante mai ales in situatia in care ea a optat pentru una din masurile educative prevazute de lege. Daca a optat pentru o pedeapsa, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.5.2. Criteriide individualizare a sanctiunilorAceasta masura consta in dojenirea minorului de catre instanta de judecata, cu aratarea pericolului social al faptei pe care el a savarsit-o, cu aratarea modului cum trebuie sa se poarte in viitor pentru a dovedi ca s-a indreptat si cu avertizarea ca, daca va savarsi din nou o infractiune, se va lua fata de el masura educativa mai severa sau i se va aplica o pedeapsa.Fiind masura educativa cea mai putin severa, mustrarea se aplica in cazul faptelor de o gravitate scazuta, avand in vedere si comportarea anterioara a minorului. Mustrarea se aplica de catre instanta de judecata, executandu-se imediat dupa pronuntarea sa, in prezenta minorului. Lipsa minorului de la judecata face imposibila aplicarea si executarea masurii, intrucat nu s-ar realiza finalitatea urmarita de lege, eficienta sa fiind conditionata de contactul nemijlocit al minorului cu organul de judecata in vederea admonestarii sale.6. Masurile educative6.1 Mustrarea art. 102 C. pen.Aceasta masura consta in dojenirea minorului de catre instanta de judecata, cu aratarea pericolului social al faptei pe care el a savarsit-o, cu aratarea modului cum trebuie sa se poarte in viitor pentru a dovedi ca s-a indreptat si cu avertizarea ca, daca va savarsi din nou o infractiune, se va lua fata de el o masura educativa mai severa ce i se va aplica.6.2 Libertatea supravegheata art. 103 C. pen.Masura consta in lasarea minorului in libertate, insa sub o supraveghere deosebita, timp de un an socotit de la data punerii in executare a hotararii. Pentru supraveghere, minorul este incredintat de instanta parintilor sau, eventual, celui care l-a adoptat sau tutorelui. Daca se apreciaza ca persoana careia i-ar reveni supravegherea nu ar putea-o indeplini in conditii satisfacatoare, instanta va dispune incredintarea supravegherii minorului unei persoane de incredere, de preferinta unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei institutii legale insarcinate cu supravegherea minorilor.Legea penala prevede ca instanta pune in vedere persoanei careia i s-a incredintat supravegherea, indatorirea de a-l veghea indeaproape pe minor in scopul indreptarii lui si de a instiinta de indata instanta daca minorul se sustrage de la supraveghere, are purtari rele ori a savarsit din nou o fapta prevazuta de legea penala.Totodata, instanta poate sa impuna minorului respectarea uneia sau mai multora din urmatoarele obligatii: a. Sa nu frecventeze anumite locuri stabilite, b. sa nu intre in legatura cu anumite persoane, c. sa presteze o activitate neremunerata intr-o institutie de interes public fixata de instanta, cu o durata intre 50 si 200 ore, de maxim 3 ore pe zi, dupa programul de scoala, in zilele nelucratoare si in vacanta. Instanta atrage atentia minorului asupra consecintelor comportarii sale.Dupa luarea masurii libertatii supravegheate, instanta incunostinteaza scoala unde minorul invata sau unitatea unde este angajat precum si, atunci cand este cazul, institutia la care presteaza activitatea stabilita de instanta. Daca inauntrul termenului de un an de la data punerii in executare a libertatii supravegheate, minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercita asupra lui sau are purtari rele ori savarseste o fapta prevazuta de legea penala, instanta revoca libertatea supravegheata si ia fata de minor masura internarii intr-un centru de reeducare. Daca fapta savarsita constituie infractiune, instanta ia masura internarii sau aplica o pedeapsa Asistenta si consilierea persoanelor condamnate si a minorilor sanctionati cu masura educativa a libertatii supravegheate au ca scop reintegrarea acestora in societate, intarirea gradului de siguranta sociala si prevenirea savarsirii din nou a unor infractiuni. In derularea acestei activitati serviciile de reintegrare sociala si supraveghere urmaresc:a) corectarea comportamentului infractional prin constientizarea de catre minori sau de catre persoanele condamnate a faptei savarsite, a consecintelor acesteia si asumarea responsabilitatii pentru fapta comisa;b) motivarea minorului sau a persoanei condamnate in vederea dezvoltarii responsabilitatii si autodisciplinei;c) elaborarea si derularea unor programe eficiente de asistenta si consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, in functie de nevoile identificate ale acestora;d) sprijinirea condamnatului sau a minorului in vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educatie, pregatire profesionala, loc de munca, locuinta sau altele asemenea.Ori de cate ori instanta de judecata dispune supravegherea unei persoane condamnate sau a unui minor de ctre serviciul de reintegrare sociala si supraveghere, cu ocazia primei intrevederi cu persoana supravegheata i se va face cunoscuta posibilitatea de a solicita asistenta si consiliere pe perioada supravegherii, explicandu-i-se modalitatile practice in care poate fi sprijinita in vederea reintegrarii in societate.Pentru a beneficia de serviciile de asistenta si consiliere persoana supravegheata depune o cerere scrisa la serviciul de reintegrare sociala si supraveghere.In termen de 10 zile lucratoare de la primirea cererii scrise din partea persoanei supravegheate, prin care aceasta solicita asistenta si consiliere, serviciul de reintegrare sociala si supraveghere va lua masurile necesare in vederea includerii acesteia intr-un program specializat, stabilit in functie de nevoile identificate ale persoanei respective.Activitatea de asistenta si consiliere se va desfasura si in unitatile penitenciare, includerea in astfel de programe a persoanelor condamnate fiind posibil numai cu acordul acestora.In activitatea de asistenta si consiliere se acorda o atentie deosebita condamnatilor minori si tineri, persoanelor condamnate care intampina dificultati in mentinerea legaturilor cu familia, precum si pregatirii pentru liberare a persoanelor condamnate.6.3 Internarea intr-un centru de reeducare (art. 104 C. pen.)Internarea intr-un centru de reeducare constituie masura educativa cea mai severa, care are caracter privativ de libertate si se aplica in situatia in care celelalte masuri educative, datorita gravitatii faptei si persoanei faptuitorului nu pot asigura indreptarea acestuia.Este o masura educativa privativa de libertate ce consta in internarea minorului infractor intr-un centru de reeducare. Desi este numita educativa, ea este in realitate o masura de reeducare, deoarece scopul ei este reeducarea minorului. Acest scop urmeaza sa fie realizat prin posibilitatea asigurata minorului internat de a dobandi invatatura necesara si o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile sale. Masura internarii intr-un centru de reeducare se ia pe timp determinat, insa nu poate dura decat pana la implinirea varstei de 18 ani. Legea prevede totusi ca, la data cand minorul devine major, instanta poate dispune prelungirea internarii pe o durata de cel mult 2 ani, daca aceasta este necesara pentru realizarea scopului internarii.Legea prevede si posibilitatea incetarii executarii masurii prin liberarea minorului inainte de a deveni major. Potrivit dispozitiilor din art.107 C. pen., daca a trecut cel putin un an de la data internarii minorului in centru de reeducare, daca el a dat dovezi temeinice de indreptare, de sarguinta la invatatura si la insusirea pregatirii profesionale, instanta poate dispune liberarea lui inainte de a deveni major. Daca in perioada liberarii minorul are o purtare necorespunzatoare, se poate dispune revocarea liberarii.In cazul in care minorul savarseste din nou, in perioada internarii sau in aceea a liberarii inainte de a deveni major, o infractiune pentru care se apreciaza ca este necesara aplicarea pedepsei inchisorii, instanta revoca masura internarii. Daca insa nu este necesara aplicarea unei pedepse, instanta revoca liberarea minorului si mentine internarea intr-un centru de reeducare6.4 Internarea intr-un institut medical-educativ ( art. 105 C. pen) Aceasta masura, caracterizata prin restrangerea libertatii, are un caracter mixt, medical-educativ, si se ia, asa cum prevede art. 105 C. pen., fata de minorul care, datorita starii sale fizice sau psihice, adica unor deficiente sau maladii, are nevoie de un tratament medical si de un regim special de educatie adecvat maladiilor de care sufera. Masura se ia fata de minorii infractori, deci care raspund penal, iar nu fata de cei iresponsabili, in privinta carora nu pot fi luate nici un fel de masuri educative. Specific acestora este doar faptul ca starea lor fizica sau psihica reclama atat ingrijiri medicale, cat si un regim educativ, care se aplica concomitent cu tratamentul medical. Prin aceasta, masura educativa a internarii intr-un institut medical-educativ se deosebeste de masura de siguranta a internarii medicale, care consta exclusiv in tratament medical.Masura se ia pe o durata determinata, neputandu-se stabili aprioric perioada necesara ingrijirii medicale, dar nu poate dura, in principiu, decat pana la implinirea varstei de 18 ani. Totodata, insa, intrucat masura internarii intr-un institut medical-educativ este conditionata de starea fizica sau psihica maladiva a minorului, legea prevede ca ea trebuie sa fie ridicata de indata ce a disparut cauza care a impus luarea ei si aceasta inainte de implinirea varstei de 18 ani.In acelasi timp insa, legea prevede posibilitatea ca instanta sa dispuna, la data cand minorul devine major, prelungirea internarii pe o durata de cel mult 2 ani, daca aceasta este necesara pentru realizarea scopului internarii.Instanta care dispune ridicarea masurii internarii in institutul medical-educativ poate, atunci cand considera ca este necesar, sa ia fata de minor masura internarii intr-un centru de reeducare.Ca si masura internarii intr-un centru de reeducare, si internarea in institutul medical-educativ poate inceta prin revocare, daca in perioada internarii, minorul savarseste din nou o infractiune si instanta apreciaza ca este necesara aplicarea pedepsei inchisorii. Intr-o astfel de situatie, ca si in aceea in care instanta a aplicat pedeapsa inchisorii unui minor care avea nevoie si de tratament medical, se vor aplica dupa caz dispozitiile din art. 113 sau 114 C.pen., tratamentul medical efectuandu-se in coditii de detentie. In cazul in care nu este necesara o pedeapsa, se mentine masura internarii.SECTIUNEA A II - AREPERE PSIHO-SOCIALE - DIMENSIUNILE PERSONALITATIIDELICVENTULUI MINOR 1 Notiuni introductiveImportanta acestui studiu nu rezida in scopul de informatie psihologica, sociologica sau axiologica asupra problematicii personalitatii in contextul stiintelor contemporane despre om. Justificarea reala rezulta din faptul ca intr-o viziune strict stiintifica asupra temei , (de factura interdisciplinara ) personalitatea umana este locul de confluenta a tuturor disciplinelor care concura la rezolvarea problemei infractionalitatii juvenile. Acest adevar nu are numai o legitimitate teoretica, ci din contra isi revendica pozitia de cheie de bolta, a complexului proces de reeducare, recuperare si integrare socio-profesionala a delincventului minor.Problematica personalitatii umane abordata multidisciplinar cunoaste azi un interes deosebit in cercetarile teoretice si aplicative din numeroase domenii stiintifice si practice, inclusiv in ce priveste personalitatea minorului infractor. O vasta literatura de specialitate releva convingator eforturile care se fac in acest domeniu spre intelegerea cat mai profunda si mai cuprinzatoare a comportamentului antisocial la minor. Ideea dupa care nu ne preocupa infractorul, ci omul - in esenta personalitatea acestuia supusa transformarii in scopul recuperarii acelui care a incalcat legile pentru a fi redat societatii ca element util devine vitala in cazul delincventilor minori care aflandu-se inca in faza de formare sunt mult mai receptivi, mai sensibili la actiunile factorilor de mediu social, ceea ce sporeste si accelereaza sansele de influentare pozitiva a evolutiei personalitatii acestora si implicit a comportamentului lor moral si social. In aceeasi masura pot avea influenta experientele negative cu repercusiuni uneori destul de tarzii. In esenta ambele aspecte intaresc ideea ca trebuie sa ne preocupe mai mult ceea ce va deveni minorul (viitorul lui) decat ceea ce acesta a facut (faptele comise). Este, de altfel, perspectiva prin prisma careia poate fi remarcata importanta pe care o reprezinta personalitatea delincventului minor pentru toti cei care au preocupari in sfera reeducarii, reintegrarii sociale si implicit a prevenirii, inclusiv pentru comunitate.Problema cunoasterii personalitatii subiectului asupra caruia se actioneaza reeducativ are in pedagogie o lunga traditie. Ea nu este noua, desigur, nici in sistemul reeducarii infractorilor. Savantul roman. C.I. Parhon, inca in urma cu mai bine de 70 de ani - incadrandu-se in exigentele secolului XX impuse oamenilor de stiinta, cu privire la studiul personalitatii - pleda pentru un studiu amanuntit biologic, psihologic si social al fiecarui delincvent vizand un dublu scop : acela al cercetarii stiintifice pure si acela al terapeuticii si profilaxiei criminale.Pe de alta parte ar fi justificat ca particularitatile personalitatii minorului (legate de varsta, nivel de dezvoltare fizica si psihica, etc.) hotaratoare in ce priveste diferentierea responsabilitatii penale si a individualizarii legale si judiciare a sanctiunilor de drept penal, sa fie avute in vedere, cel putin in aceeasi masura si atunci cand se organizeaza si desfasoara procesul de modelare a delincventului minor.Este regretabil ca procesul de cunoastere calificata a unui minor, paralel cu actiunea instructiv-educativa din scoala, de regula, in colaborare cu familia sau din activitatea productiva in unele cazuri, este adeseori intrerupt atunci cand acesta paraseste scoala sau locul de munca. Aspecte noi pot interveni in structura psiho-individuala, in atitudinea sociala a minorului si pe itinerariul urmat de el de la parasirea scolii sau a locului de munca si pana la savarsirea infractiunii, (inclusiv inceperea executarii sanctiunii). De altfel, o asemenea intrerupere conduce la pauze educative care deschid larg poarta unor influente nocive mai ales cand acestea sunt prea mari.Un sistem eficient de cunoastere a minorului ar trebui sa includa in sine o conceptie si practica unitara incat actiunile de cunoastere a personalitatii acestuia, sa se infatiseze ca un proces neintrerupt in toate fazele prin care minorul trece atat inainte cat mai ales dupa savarsirea infractiunii.In aceasta viziune, dialectica integrativa, cele doua categorii de procese, reeducare reintegrare sociala (care in situatia reeducarii in mediu inchis se succed) ar constitui in esenta doua faze ale aceluiasi proces de cunoastere, puse in relatii de interactiune la nivelul personalitatii in perspectiva orientarii acesteia in continuare in directia in care sansele ei de realizare sunt mai mari si dimensiunile de valorificare a posibilitatilor de care dispune optime.Esecul minorului in impactul sau cu viata reala poate fi privit si ca efect al unei rupturi in acest proces de cunoastere (deschiderea personalitatii spre socializare normala prin procesul de reeducare si inchiderea acesteia spre acelasi proces prin masuri si actiuni inadecvate in mediul de reintegrare). S-ar putea vorbi de un fel de conflict de devenire, susceptibil sa conduca la o personalitate insuficient restructurata in starea initiala.Unele elemente semnalate prin studiul complex al structurii personalitatii delincventului ,ar trebui sa fie valorificate chiar in procesul de formare, de socializare initiala a individului.Graitoare in aceasta privinta este si opinia unui remarcabil autor roman, potrivit careia "Procesul cunoasterii este unic si unitar, chiar daca se desfasoara in trepte, faze, etape. El nu poate fi segmentat; daca prin stiintific intelegem tot ceea ce este veridic, atunci atributul stiintific nu poate fi rezervat numai unui tip, unei portiuni a procesului cunoasterii.Desigur, asemenea procedee pe care le presupune o conceptie unitara in ce priveste studierea si cunoasterea personalitatii delincventului nu se opune si nu exclude alte demersuri stiintifice sau practice in domeniu ele se doresc mai mult complementare.Solutiile mentionate sunt necesare, dar nu si suficiente mai ales acum cand formele fundamentale ale procesului de invatare (instruire si educatie) si socializare initiala si relatiile de toate tipurile institutionale si neguvernamentale, capata valente noi si exigente sporite in contextul transformarilor si modernizarii implicate in procesul de aderare a tarii noastre la Uniunea Europeana.Activitatea de exploatare si cunoastere a personalitatii delincventului minor poate sa asigure dupa parerea noastra, atat remodelarea fiecarui delincvent conform naturii sale, in functie de vocatia si posibilitatile de care dispune, cat si organizarea unui cadru si mediu pedagogic apte sa raspunda permanent la nevoile de adaptare a minorului la munca si viata sociala reala, numai daca aceasta activitate educativa este integrata si tine seama de procesele de modernizare si perfectionare ce au loc in viata reala. In alt mod proiectele cu privire la viitorul miorului delincvent ar putea intra in contradictii cu cerintele si exigentele societatii fata de minor, ceea ce s-ar traduce pana la urma in esecuri pe linia reintegrarii sociale a acestuia si implicit a prevenirii savarsirii de fapte antisociale.In concluzie:- Studiul personalitatii minorului delincvent apare in primul rand, ca o introducere a subiectului in munca de reeducare tinand seama si de calitatea sa de obiect al acestui proces.- In al doilea rand, o astfel de activitate se configureaza ca o modalitate practica de optimizare a actiunilor educative, de mentinere permanenta, cu alte cuvinte a acestora, la nivelul cerintelor reale de recuperare sociala a minorului.- In al treilea rand, prin studiul personalitatii ajungem la cauzele interne (directe) ale delincventei factorii ce pot lamuri in mare masura angajarea unui minor in acte antisociale.Asadar, nu vom putea sa ne referim niciodata la o reeducare reala fara sa cunoastem "materia prima supusa acestui proces personalitatea infractorului - si ca urmare nici la o organizare judicioasa si eficienta a actiunilor educative . Asemenea activitati nici nu si-ar avea rostul daca fapta penala savarsita nu ar reflecta nemijlocit persoana infractorului asa cum orice fapta omeneasca il reflecta pe autorul ei.Pe buna dreptate se sustine in literatura de specialitate ca ceea ce trebuie sa ne retina atentia in mod deosebit nu este explicarea comportamentului infractional ca atare ci personalitatea autorului infractiuni in care trebuie gasita explicatia unui astfel de comportament. 2 Personalitatea umana. Notiune. Consecinte practice.2.1. Personalitatea umana ca realitate specifica, originala, ramane sistemul fundamental de referinta pentru toate relatiile si activitatile sociale, inclusiv pentru cele pe care le implica si determina delincventa juvenila.De altfel, varsta minoritatii (inclusiv cea in intelesul legii penale) nu este altceva decat un reper al unui stadiu de evolutie al oricarui individ spre starea de adult (dezvoltare ontogenica), a unei existente care-si face loc in societate o etapa cronologica mai bine spus. Este ceea ce ne trimite la observatia lui H. Wallon potrivit careia "copilul creste nu conform cu ceea ce este el in fiecare moment, ci conform tipului pe care trebuie sa-l realizeze ca adult.Conceptul de personalitate ( in sensul sau generic ) circumscrie si include in structura sa o realitate pe care o parcurge orice individ pe traiectoria procesului dialectic al devenirii si afirmarii sale in viata sociala (nu poti ajunge matur inainte de a fi minor), bineinteles cu particularitatile date de imensa variabilitate si infinitate umana, "caci prima asemanare dintre oameni este aceea ca sunt fiecare unici.Minorul delincvent , ca personalitate si in functie de particularitatile ce le reflecta in conduita sa, se incadreaza in mod firesc in aceeasi schema de evolutie. Ca atare, el nu poate fi dislocat din cadrul sau normal de viata si din contextul personalitatii umane atunci cand i se analizeaza comportamentul anormal, dupa cum minorul nu poate fi izolat, de regula, nici de colectivitatile scolare sau de munca deci de societate atunci cand face obiectul reeducarii.2.2 Evaluarea fenomenului delincventei juvenile pretinde in mod necesar ca delincventul minor , atat ca subiect al infractiunii, cat si ca obiect si subiect al cunoasterii si reeducarii sale , sa fie raportat deopotriva la normele si modelul de personalitate promovate de societate, cat si la posibilitatile reale ale acesteia de realizare a personalitatii.Asupra modelului de personalitate corespunzator fiecarei tip de societate s-au facut in decursul timpului numeroase si interesante reflectii, atat in sfera cercetarilor psihologice; domeniu in care conceptul a fost si este cel mai mult utilizat, cat si in sfera altor stiinte care au ca obiect de cercetare omul. Aproape ca nu exista lucrare de psihologie in care sa nu gasim contabilizate definitiile pe care le-a primit conceptul in decursul timpului si trasaturile "identificate de unul sau altul dintre cercetatori. Abundenta si varietatea literaturii in acest domeniu releva convingator atractia pe care o exercita obiectul supus cercetarii asupra omului de stiinta.Multe din aceste cercetari includ in sine si achizitii stiintifice care au precedat afirmarea psihologiei ca stiinta deoarece, omul constituie obiect de cercetare din timpurile cele mai indepartate. "Antropologia filozofica contemporana (scria Tudor Vianu) nu mi se pare a aduce totdeauna in definirea omului trasaturi pe care istoria sa nu le cunoasca.Daca aspectele teoretice ale personalitatii au fost indelung cercetate "exista o discrepanta mare intre principiile explicative ale personalitatii si penuria datelor faptice, riguros verificate in diferite conditii de viata umana.Este greu daca nu imposibil sa inchidem omul intr-o definitie precisa, categorica, definitiva.Sugestiva in acest sens ni se pare opinia lui Lucien Goldman care arata ca "definitiile sunt esentiale in logica, in matematica si stiintele fizice, dar imposibile in stiintele umane. "Cuprul se poate defini parizianul nu (afirma autorul francez). Insasi notiunea de proces il situeaza pe om in dimensiunea lui concreta, temporara, istorica nedeterminata. Aceste concluzii sceptice au fost contrazise de cercetarile moderne. Teoriile moderne in materie pe baza unei abordari complexe si complete a problematicii personalitatii si intr-o viziune integrativa, evolutiva a fenomenului de personalitate este in masura sa explice profund continutul si formele acesteia, ca si efectele interactiunii dintre componentele personalitatii ( temperament, caracter, aptitudini ) in contextul conditiilor de viata concreta.Personalitatea este un fenomen bio-psiho-social si cultural - se are in vedere, atat dimensiunea psihologica a personalitatii care "este prin excelenta una de diferentiere, de interiorizare a individului social, de surprindere a trairilor subiective, in corelatie cu realitatea naturala si sociala, cu obiectivitatea faptelor de cultura, cat si dimensiunea in care personalitatea apare ca relatie sociala, ca angajare concreta, activa si integrala in amplul proces de transformare a societatii.Participarea activa a omului la viata sociala face ca si viata psihica sa capete un aspect social, reflectarea (ca proces biologic si psihic) sa releve relatia stransa dintre subiect si obiect, dintre act si motiv, iar prin interactiunea factorilor interni cu cei externi se ajunge la un "rezultat al dezvoltarii depline si unitare a insusirilor persoanei si ca urmare la un comportament "tipic si unic care pune in evidenta personalitatea.Cu alte cuvinte, "structura psihologica a persoanei umane nu poate fi inteleasa fara infrastructura biologica, pe care ea se cladeste, si fara suprastructura sociala, in care ea se integreaza.Altfel spus, "persoana nu poate fi modelata inlauntrul unicitatii sale, ci doar prin intermodelare, care reprezinta modalitatea cea mai adecvata pentru intelegerea naturii sociale a fiintei omenesti angajata intr-o tripla activitate modelanta : a naturii, a oamenilor si a sa insasi.Ambele structuri, personalitatea ca supersistem sau ca sistem supraordonat si societatea, evolueaza intr-o structura stransa interdependenta, creand o unitate dialectica.In esenta personalitatea umana se prezinta ca o sinteza, o rezultanta a interactiunilor ce apar in procesul organizarii sale prin intermediul socializarii reflectand, insa unele particularitati date de actiunea mediului social, cunoscut fiind faptul ca exista tot atatea medii pe cat indivizi. Modul in care reactioneaza fiecare subiect la mediul lui, pune in evidenta semnificatia conduitei.De altfel, complexitatea personalitatii si limitele in cunoastere sunt date, de diferentele individuale si nu de ceea ce le este comun. Dupa cei mai multi autori, definitorii pentru personalitate sunt insusirile de unitate, individualitate, stabilitate, irepetabilitate, indivizibilitate, si bine inteles, o realitate istorica.Echilibrul personalitatii se face mai ales prin dinamica sa care e data in mare masura de rolurile sociale (existand si un anumit coeficient de plasticitate), personalitatea nici nu poate fi inteleasa decat ca personaj, ca rol social.3 Orientari practice ce decurg din studiul personalitatii pentru munca cu delincventi minori Intelegerea dialecticii devenirii fiintei umane de catre toti cei cu preocupari in sfera reeducarii (cercetatori, educatori, profesori, etc.) deschide calea spre intelegerea propriei lor deveniri, a propriei personalitati (adancirea procesului de autocunoastere), in perspectiva valorificarii propriilor reactii si experiente in procesul de cunoastere si transformare a minorului delincvent. E importanta si sugestiva in aceasta privinta, opinia potrivit careia " in domeniul stiintelor despre societate si om e vorba nu pur si simplu de cunoastere ci de autocunoastere: subiecti umani studiaza subiecti umani. Apoi, avem in vedere posibilitatea de surprindere a personalitatii minorului in toate determinarile sale pentru a-i sesiza trasaturile si intelege astfel in mod corect, dialectic, particularitatile individuale, structura sa negativa profilul cu deducerea concomitenta a mijloacelor ce vor permite deopotriva recuperarea si prevenirea. Retinem de asemenea, si posibilitatea intocmirii unor programe de perspectiva necesare (predictive) in sistemul de reeducare (la nivelul modelului de personalitate promovat in societate) si posibile avand in vedere punctul de plecare diferit pentru fiecare delincvent intr-o asemenea competitie. Se prefigureaza in acest context doua dimensiuni ale aceluiasi fenomen care se gasesc in relatii concordante in cazul evolutiei unei personalitati normale si in relatii discordante in cazul delincventilor minori sau chiar si a altor cazuri de devianta mai putin grava. Se observa astfel ca, raportul dintre nivelul de personalitate posibil al unui minor si nivelul de personalitate real al delincventului, chiar in conditii egale de varsta si mediu, arata distanta pe care acesta din urma o are de recuperat, in procesul transformarii sale, paralel cu cerintele de a face fata unor performante normale la nivelul varstei la care se gaseste. Un delincvent mai ales in cazurile unei persistente in activitatea infractionala invata in procesul executarii masurilor educative, recuperand mereu fara a avea practic posibilitatea reala de timp dar si de practica si experienta a muncii sa ajunga la performante asemanatoare cu cei de o varsta cu el dar care nu s-au abatut de la cursul normal al vietii. Cat despre depasirea acestora lucrurile raman si mai discutabile. Intr-o opinie mai transanta "delicventul este intr-o permanenta competitie cu un model pe care nu-l va putea realiza niciodata. Chiar daca ar fi supradotat un delicvent nu poate depozita in mintea lui (chiar de catre cei mai avizati pedagog) tot ce nu s-a facut intr-o etapa de viata care in multe situatii este echivalenta cu perioada scolarizarii obligatorii. Procesul de transformare a delicventului este lent si chiar si atunci cand beneficiaza de timpul necesar, minorul nu este scutit de reveniri spectaculoase sau mai putin evidente fiindca, se intelege ca el nu-si poate schimba asa usor conceptia de viata. Insasi educatia are limite "deoarece asa cum sustine H. Salvat ea nu poate face sa dispara, cu o stersatura de guma toate "inegalitatile toate "singularitatile. Nu trebuie ignorat nici faptul ca uneori minorul chiar dupa ce a fost supus reeducarii si munceste corespunzator, continua sa ramana un candidat permanent la locuri de munca modeste, ceea ce atrage nu numai consecinte de ordin material, dar si o anumita stare de inferioritate cu repercusiunile ce pot decurge din ea. Pe drept cuvant s-a sustinut ca "procesul de realizare este cel mai dramatic proces psihologic al personalitatii umane. Ramanand in spiritul aceleiasi terminologii, este greu sa reorientezi acest proces fara sa cunosti piesele care formeaza resorturile dramei. In acelasi timp, nici riscul reiterarii unor fapte penale sau al unui trai parazitar nu este de neglijat mai ales in conditiile in care subiectul in cauza este inca receptiv la influentele nocive. Cu alte cuvinte, nu numai prevenirea unor forme acute de recadere trebuie sa fie avute in vedere ci si aspectele mai subtile care ar putea deveni cronice nesesizate la timp. S-ar putea spune ca daca in ansamblul personalitatii umane nu putem cunoaste inca totul, noi nu putem ignora nimic din ceea ce este posibil de cunoscut. Prin observatiile de mai sus, se incearca o patrundere in intimitatea unor zone mai putin avute in vedere in procesul de cunoastere a personalitatii minorului si in cel de restructurare a acestuia, cu intentia de a incuraja ( pe suportul faptelor si situatiilor descifrate din practica )dezvoltarea unor teme de reflectare in vederea gasirii unor solutii care sa duca la optimizarea activitatii de reducere a delicventei juvenile. Analiza evolutiei personalitatii delincventului de pe pozitia situatiilor concrete de viata in care acesta poate fi surprins, ofera informatii care sugereaza, intr-o anumita masura, insasi posibilitatile si limitele activitatii de reeducare. Cu privire la acest ultim aspect ar merita sa fie retinut faptul ca avem de a face cu personalitati a caror evolutie, chiar in situatii normale de viata nu este incheiata. Cu alte cuvinte, personalitatea delincventului poate determina in ultima analiza, sensul, semnificatia, dimensiunile, continutul, tactica si strategia sistemului de reeducare si reintegrare sociala, dupa cum tot personalitatea le poate pune in evidenta limitele si in discutie perspectiva. O ultima remarca priveste valoarea teoretica si practica a informatiilor furnizate de analiza in discutie, in intelegerea si definirea a insasi conceptului de personalitate a minorului delincvent de care ne vom ocupa in continuare, caci asa cum sustine un alt autor "ascensiunea catre treptele superioare de abstractie implica un contact strans cu realitatea concreta. Pentru a conchide se poate spune ca aspectele de ordin practic care pot fi deduse din studiul stiintific al personalitatii minorului delincvent in contextul personalitatii umane, chiar daca nu reprezinta concluzii definitive, releva elemente specifice domeniului cercetat si dezvaluie unele realitati si o problematica care dupa parerea noastra ar merita sa fie adancite intr-o maniera interdisciplinara, in perspectiva corectarii si imbogatirii observarii empirice a practicii cu alte cuvinte in raport cu care s-au structurat. 4 Personalitatea delincventului minor concept (delimitari), continut, particularitati consecinte, practice.4.1. Dificultati in actul de analiza pe care-l implica descifrarea si definirea categoriei criminologice complexe de personalitate a delincventului minor.In literatura de specialitate, intalnim observatii judicioase cu privire la discrepanta care mai exista intre dimensiunile reale ale fiintei umane si posibilitatile concrete de definire integrala, deplina si definitiva a acesteia.Preocuparile si dezbaterile stiintifice din sfera si cu mijloace proprii criminologiei nu ating inca, proportiile pe care le sugereaza si asigura alte domenii stiintifice ( indeosebi cele psihologice) prin prisma carora putem elucida notiunea de personalitate a delicventului mi