Jan Zielonka s-a născut în Czarnowasy, Polonia pe 23 februarie 1955. A studiat Dreptul la Universitatea din Wroclaw şi a obţinut diploma de doctorat în Ştiinţe Politice la Universitatea din Varşovia. Şi-a desfăşurat activitatea academică în cele mai prestigioase universităţii şi instituţii de specialitate din Europa : Institutul European Universitar(IUE), Institutul Olandez pentru Studii Avansate în ştiinţele umaniste şi sociale (NIAS) şi în prezent este profesor la Universitatea din Oxford unde predă Politici Europene. Aria sa publicistică cuprinde domenii cum ar fi cel al politicilor comparate, în special în spaţiul Sovietic şi est-european, istoria filosofiei politice, relaţiilor internaţionale, drepturile omului şi securitatea.Referitor la Uniunea Europeană, autorul avansează o interesantă deşi controversată reconceptualizare a UE ca imperiu. În acelaşi timp, ne încurajează să nu privim acest "imperiu" ca pe unul absolut. Modelul imperiului neomedieval propus de acesta este bazat pe analogia dintre Uniunea Europeană lărgită de azi şi Sfântul Imperiu Roman din Evul Mediu. Autorul susţine natura "neo-mediavală" a imperiului Uniunii Europene opusă celei din Imperiul Roman prin: autorităţi suprapuse, suveranităţi împărţite, aranjamente instituţionale diversificate, identităţi multiple, graniţe neclare şi exportul legilor şi modurilor de guvernanţă dinspre metropolă spre periferie. Cu toate că reconceptualizarea lui Zielonka necesită o aprofundare atât teoretică, cât şi pragmatică, argumentul său privitor la natura imperială neomedievală a Uniunii Europene nu poate fi ignorat. Această viziune concentrază politicile Uniunii spre un management al problemelor interne şi externe care să ia locul eforturilor neîncetate de a transforma uniunea intr-un stat.Astfel, lumina reflectorului cade pe diversităţile politice, culturale şi economice toate sub aceiaşi formă de guvernare.Eterogenitatea iar nu armonizarea ar trebuie sa fie piatra de temeliei a acestui imperiu. Articolul asupra căruia ne vom opri atenţia “The Quality of Democracy After Joining the European Union,” (Calitatea democraţiei după aderarea la Uniunea Europeană) face parte din numărul 21 al revistei East European Politics and Societies şi este doar o schiţă a viziunii profesorului în ceea ce priveşte Uniunea Europeană de azi.Sunt tratate succint acele probleme şi provocări pe care acest nou "actor internaţional" trebuie să le soluţioneze sau măcar diminueze pentru o funcţionare căt mai sănătoasă şi durabilă.Cea mai arzătoare dintre probleme care s-a bucurat de o rară notorietate in ultimii ani, despre care s-a scris şi vorbit cel mai mult, ramâne , făra îndoială, cea a deficitului comunitar . Este imperativ să menţionăm că articolul propus spre analiză este scris înaintea Tratalui de Reformă şi după cum vom observa, soluţiile propuse de J.Z. se vor regăsii în textul Tratatului.Autorul îşi propune o analiză a implicatiilor aderării din trei perspective.

Recenzie 2 :

 Articolul „Calitatea democraţiei după aderarea la Uniunea Europeană” este construit ca o paralelă al cărei scop este de a evidenţia o serie de transformări la care democraţia statelor care aderă la Uniunea Europeană este supusă, unele cu urmări pozitive, altele cu urmări negative. Astfel, lucrarea este structurată în trei părţi denumite generic „Complexitatea structurii de guvernare”, „Specificul reprezentării parlamentare” şi „Slaba şi diversificata identitate culturală”, având acelaşi focus comun şi anume reprezentarea egală şi îndreptăţită a tuturor cetăţenilor Uniunii, indiferent de momentul aderării sau de ţara de provenienţă, în acest sens fiind bine delimitate şi diferenţele dintre Est şi Vest şi între statele bogate, primele care au aderat şi ţările în curs de dezvoltare, recent intrate în Uniune şi care, în cele mai multe cazuri, sunt şi foste ţări comuniste.

Problema adaptării acestor state la un alt fel de uniune decât cea sovietică se dovedeşte a fi destul de sensibilă, iar măsurile de adoptat destul de controversate. Totuşi, Uniunea Europeană nu se proclamă a avea o formă de conducere perfectă, ci doar încearcă continuu ca prin reglementările sale să optimizeze formele de conducere din statele membre, întrucât în opinia mea, ea ar trebui să acţioneze ca un apărător al drepturilor şi procedurilor democratice din toate statele membre, în egală măsură, deşi până la acest deziderat mai sunt multe de înfăptuit, însă nu pot rămâne neapreciate eforturile depuse în acest sens.            Autorul analizează implicaţiile aderării la Uniunea Europeană din punct de vedere politic şi cultural, pentru fiecare efect supus cercetării aducând atât argumente pro cât şi contra. Consider că aceasta este o dovadă a faptului că articolul are o abordare obiectivă. Spre exemplu, acesta punctează ca un dezavantaj construcţia complexă a structurii democratice din Uniunea Europeană, de tip stratificat şi cu numeroase centre de putere care va tinde să influenţeze şi forma de organizare a statelor nou membre, dar în acelaşi timp afirmă că aceste state nu par reticiente în această privinţă, preferând o astfel de organizare (policentrică) decât una de tip ierarhic, ce le-ar fi amintit permanent de represiunea comunistă. Sunt de acord cu acest punct de vedere, întrucât prin garantarea transparenţei, receptivităţii şi responsabilităţii instituţiilor sale, Uniunea Europeană garantează cetăţenilor

săi acces sporit la procesul decizional, făcându-i parte integrantă a acestui tot unitar.

Pe de altă parte, tot autorul este cel care afirmă că din ce în ce mai multe decizii sunt luate de Uniunea Europeană într-un mod în care cu greu poate fi catalogat ca fiind democratic, în special în ceea ce priveşte reprezentarea, participarea şi responsabilitatea cetăţenilor în egală  măsură, aducând ca argument faptul că deşi deputaţii din Parlamentul European sunt aleşi în mod direct o dată la cinci ani, aceste alegeri au tendinţa de a se transforma în concursuri de popularitate pentru guvernările naţionale aflate la putere. Însă, menţionez ca o măsură luată în acest sens, faptul că tot mai multe competenţe şi puteri sunt transferate către lista crescândă de agenţii europene de reglementare, tocmai pentru a tempera această evoluţie.

Problema rămâne cea că o parte dintre instituţiile non – majoritare sunt mai receptive la necesităţile propriilor concetăţeni decât la electoratul de peste graniţe şi promovează aceste interese, fapt ce îngreunează obiectivul Uniunii Europene de a face aceste agenţii de reglementare cât mai transparente şi responsabile. De aceea, cetăţenii din noile state aderate la Uniunea Europeană se consideră uneori neîndreptăţiţi, neascultaţi sau neluaţi în serios în problemele lor aşa cum s-ar fi aşteptat să fie poate şi pentru faptul că au o reprezentanţă mai redusă în organismele de tip decisiv, dar pentru a înlătura această deficienţă, ar putea fi instituţionalizate mai multe organisme care să sporească gradul de înţelegere al cetăţenilor de rând cu privire la modul de conducere al Uniunii, al aparatului decisiv şi al diferenţelor culturale. De asemenea, este important de înteles faptul că noii membri se consideră într-o anumită măsură periferici intereselor şi conducerii Uniunii, manifestând şi o sensibilitate ridicată faţă de vechii membri.

Însă acest lucru, cred eu, devine de înţeles dacă privim retrospectiv istoric şi analizăm experienţa comunistă pe care au trăit-o, o formă de guvernământ eşuată. Iar, aşa cum am specificat anterior, simplificarea sistemului de guvernare european făcându-l din policentric mai centralizat, nu reprezintă o soluţie. De aceea, consider că ar fi mai bine ca anumite domenii din viaţa publică să fie menţinute totuşi la nivel naţional şi local, înafara competenţelor instituţiilor Uniunii Europene. Specialiştii “pesimişti” care au analizat aceste subiecte obişnuiesc să descrie istoria statelor post comuniste

ca “deplasandu-se de la o uniune la alta”. Incorect spus, dacă luăm în calcul valorile promovate de Uniunea Sovietică şi cele promovate de Uniunea Europeană, aflate oarecum în antiteză, cea din urmă promovând libertatea şi democraţia. Însă, ca în orice proces, fie el economic, politic, cultural, trebuie să ia naştere o polemică şi să apară opinii pro şi contra.            O altă problemă ridicată de autor a fost riscul pierderii identităţii culturale a statelor membre o dată cu aderarea lor la acestă formă de uniune, punând întrebarea dacă  democraţia îşi mai poate păstra funcţiile de bază în contextul acestor structuri complicate şi stratificate care funcţionează la nivele diferite, în măsuri diferite şi care sunt conduse pe rând de numeroşi oameni, de diferite naţionalităţi şi interese. În acest sens, menţionez că numeroase studii din domeniu nu evidenţiază o discrepanţă foarte mare din punt de vedere cultural între vechile state membre din Vestul Europei şi cele nou adoptate din Est, însă este recunoscut faptul că harta culturală a Europeni este în prezent mult mai diversificată şi complexă decât era înainte, când Uniunea număra mai puţine state membre (decât cele 27 din prezent).

Aduc ca argument pro însăşi sloganul Uniunii Europene şi anume „Unitate în diversitate”, căci Uniunea nu încearcă să construiască un alt prototip al „omului nou” cum a încercat regimul sovietic, ci îşi propune ca integrarea statelor la această formaţiune să se facă prin protejarea valorilor proprii şi autonomiei, dar trebuie acceptat faptul că anumite compromisuri trebuiesc făcute de ambele părţi. Din punctul meu de vedere, prin comunicare şi solidaritate orice barieră culturală sau istorică poate fi înlăturată, dacă cetăţenii membrii ai Uniunii Europene ar avea mai multe posibilităţi de a învăţa despre cultura şi istoricul celorlalte state cu care aleg liber să se “înfrăţească” pentru a-şi putea atinge obiective comune nu doar de ordin economic, ci şi administrativ şi social. Căci acest subiect ar fi putut fi tratat la o scară mai largă decât cea pentru care a optat Jan Zielonka, care a analizat aceasta problematică din punct de vedere cultural şi politic, întrucât este o chestiune multidimensională, iar toate aceste sfere de acţiune se întrepătrund permanent sau la un moment dat direct sau indirect.

De fapt, Uniunea Europeană prmovează diverse simboluri pe lângă acest slogan, cum ar fi şi steagul UE, menit să întărească ideea de „identitate europeană”. Cetăţenii europeni sunt implicaţi în acest proces, prin

multitudinea de programe culturale şi educaţionale desfăşurate între statele membre şi care evidenţiază, încă o dată faptul că Uniunea nu încească să suprime identităţile naţionale, ci doar să le integreze într-o idee unitară.            Conclusiv, consider că Jan Zielonka ar fi putut să ţină cont în abordarea sa şi de punctele de vedere ale lui Renaud Dehousse, care în lucrarea „The European Court of Justice” a evidenţiat anumite aspecte interesante care ar fi putut constitui răspunsuri pentru întrebările enunţate de autor în lucrarea „The Quality of Democracy after Joining the European Union”, cu precădere la cele care aveau legătură cu implicarea cetăţenilor în procesul decizional. Alte puncte de vedere demne de luat în seamă pot fi şi cele enunţate de autorul român, Fuerea Augustin, în lucrările sale, „Manualul Uniunii Europene”, publicată în anul 2006 sau „Instituţiile Uniunii Europene”, din 2002.