Rãsunetulcultural An. III; Nr.11 (32), noiembrie 2015

Apare lunar sub egida Filialei Cluj aUniunii Scriitorilor din RomâniaSupliment literar ºi artistic realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriþa-Nãsãud

EDITORIALEDITORIALEDITORIALEDITORIALEDITORIAL

ADUCERILE-AMINTE:

[Sãrutarea]Se opri în mijlocul delniþei. Lutul negru, lipicios îi þintuia picioarele,

îngreunându-le, atrãgându-l ca braþele unei iubite pãtimaºe. Îi râdeau ochii,iar faþa toatã îi era scãldatã într-o sudoare caldã de patimã. Îl cuprinse opoftã sãlbatecã sã îmbrãþiºeze huma, sã o crâmpoþeascã în sãrutãri. Întinsemâinile spre brazdele drepte, sgrunþuroase ºi umede. Mirosul acru,proaspãt ºi roditor îi aprindea sângele. Se aplecã, luã în mâini un bulgãre ºi-l sfãrmã între degete cu oplãcere înfricoºatã. Mâinile îi rãmaserã unse cu lutul cleios ca niºte mãnuºide doliu. Sorbi mirosul, frecându-ºi palmele. Apoi încet, cucernic, fãrã sã-ºi dea seama, se lãsã în genunchi, îºicoborî fruntea ºi-ºi lipi buzele cu voluptate de pãmântul ud. ªi-n sãrutareaaceasta grãbitã simþi un fior rece, ameþitor… Se ridicã deodatã ruºinat ºi se uitã împrejur sã nu-l fi vãzut cineva.Faþa însã îi zâmbea de o plãcere nesfârºitã. κi încruciºã braþele pe piept ºi-ºi linse buzele simþind neîncetatatingerea rece ºi dulceaþa amarã a pãmântului. Satul, în vale, departe,pãrea un cuib de pãsãri ascuns în vãgãunã de frica uliului.

(L. R., Ion, Editura Alcalay & co., 1920, p. 123,124)

Patria româneascã(fragment)

Veºnic în stare de alarmã, poporul românesc ºi-a trãit viaþa pe un ascuþiº de sabie sau cu paloºulatârnat deasupra capului. Pãrea mereu o jucãrie fragilã în mâinile destinului implacabil. O mie de ani,toate furtunile au rãvãºit diferitele principate româneºti constituite ºi neconstituite în spaþiul nostruvital. S-au dãrâmat pe rând domniile, castelele, cetãþile, nobilimea, negustorimea, toþi ºi toate. A rãmasîn picioare mereu, acelaºi, pe aceleaºi locuri, numai þãranul român…

Un popor cu astfel de existenþã ce putea sã producã în ordine spiritualã în cursul secolelor denecontenite rãsturnãri? De circa trei sute de ani, de când avem mãrturii de viaþã spiritualã româneascã,literatura noastrã a fost ºi a trebuit sã fie mereu în slujba neamului, direct sau indirect. Înainte de-a cãutasã se valorifice în ordinea frumosului, naþiunea a trebuit sã-ºi lãmureascã ºi sã-ºi apere, prin literaturã,propria-i fiinþã. Originea noastrã latinã a stãruit latent mereu în conºtiinþa poporului însuºi, iar ceidintâi cronicari au încercat s-o ºi demonstreze ici-acolo cu mai multã naivitate decât argumentaþii. Abiaºcoala latinistã din Transilvania a pornit sã dea acestui argument însemnãtate ºtiinþificã ºi sã tragã din

el toate consecinþele lingvistice ºi naþionale. Înconjuraþi de slavi, germani ºi unguri, suferind apãsareagreceascã prin domnii fanarioþi, românii îºi dau seama din ce în ce mai clar cã nu sunt nici slavi, nicigreci, nici germani, nici unguri. La baza României moderne se aflã acest mare efort de diferenþiere. De-aici pornesc toate iniþiativele reformatoare. Trebuie sã lepãdãm întreg bagajul de travestire care ne-aîncãtuºat ºi deformat fiinþa naþionalã. Numai o întoarcere categoricã spre Apus, în special spre Roma,va crea o þarã nouã, adevãrat româneascã. De la 1830 iniþiativele de înnoire se înmulþesc vertiginos:învãþãmântul, teatrul, presa, istoria – toate trebuie sã capete culoarea lor fireascã, naþionalã. De-atunciau înþeles abia românii cã orice progres, mai ales în literaturã, e zadarnic, dacã nu izvorãºte din însuºiduhul neamului. Acest duh trebuie cãutat, în trecut ºi în prezent, în singura realitate eternã valabilã, înpoporul sinonim cu þãranul. Dupã atâtea secole de suferinþe, neamul nostru a înþeles cã destinul i-aorânduit o dublã orientare: spre Apus, de unde trebuie sã-i vie libertatea mântuitoare, ºi apoi sprestrãfundurile instinctului etnic, unde voinþele creatoare vor gãsi totdeauna izvorul tãmãduirii ºi regenerãrii. Într-o sutã de ani poporul român a trebuit sã strãbatã toate etapele politice ºi spirituale pe carealte neamuri le-au strãbãtut în mai multe secole. Dupã 1848, anul tuturor revoluþiilor, principateleromâne se unesc în 1859; se alege domn Carol de Hohenzollern la 1866; în 1878 se proclamãindependenþa României; în 1881 þara se declarã regat sub Carol I; în 1918 se uneºte cu þara-mamãBasarabia scãpatã de sub jugul moscovit, iar la sfârºitul aceluiaºi an Bucovina ºi Transilvania. Dupãprea lungi suferinþe ºi umilinþi românii erau strânºi în sfârºit într-un singur stat naþional pe teritoriul pecare au trãit totdeauna.

Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu - 130

Desen de I. A.Steriade

IIIIIIIIII Rãsunetul cultural - noiembrie 2015

Niculae Gheran este, fãrã îndoialã, persoanacea mai autorizatã sã vorbeascã despre LiviuRebreanu. Pe parcursul a patru decenii a realizatun adevãrat monument al culturii noastrenaþionale: ediþia criticã în 23 de volume a opereicomplete a romancierului. A acordat multeinterviuri, a scris numeroase articole adunate învolume. Notele ediþiei critice pot constitui eleînsele substanþa unor interesante cãrþi. Adeschis drumul spre lucrãri de exegezã care,sunt convins, nu vor întârzia sã aparã. Scriindundeva câteva rânduri despre domnia sa, amafirmat cã Niculae Gheran este „umbra cea vie alui Liviu Rebreanu”. Dincolo de orice speculaþii,aveam în vedere ºi capacitatea rarã a istoriculuiliterar de a oferi o imagine vie a scriitorului, nudoar devotamentul pentru romancier ºi operasa. Îl regãsesc la casa din Breaza - de care greuse desprinde ca sã revinã în Capitalã - , hrãnindu-ºi câinele. “Când s-a pripãºit p-aici - îmi spune -era cât un pisoi. S-o fi rãtãcit de mã-sa, de nu l-o fidat careva peste gard. În viaþa mea n-am vãzut uncâine mai urât. Zbârlit, pãrea pui de hienã. ªi uitece mândreþe de câine-lup e acum!” În fiertura pe

care i-o pregãteºte, are grijã sã bage legume din cele ce i-au fost dânsului indicate demedici, personal preferând cartofii, ºi aceia prãjiþi crocant, stropiþi cu mujdei de usturoi.Legumã, intr-adevãr, miraculoasã. Vorbim despre vremea mohorâtã, despre bucãtãria ardeleneascã, despre vinurilecare îmbãtrânesc prin pivniþele noastre. Inevitabil, discuþia alunecã spre Liviu Rebreanu.

Andrei Moldovan: Credeþi, domnule Gheran, cã mai sunt lucruri care nu s-au spusdespre Liviu Rebreanu?

Niculae Gheran: Cu siguranþã da. E soarta tuturor scriitorilor mari. Cine s-ar fi aºteptat

ca dupã zeci de ani de studii ºi documentãri biobibliografice sã aparã, tam-nisam,corespondenþa intimã dintre Eminescu ºi Veronica Micle? Desigur, relaþia lor era cunoscutã,dar scrisorile ambilor – dupã mine mai bine lipsã – sporeºte cumplit anecdotica biograficã.Rebreanu însuºi era convins de iminentele surprize pe care viitorul le implicã. Dupãincidentele neplãcute avute cu Crainic, ªeicaru ejusdem farinae - culminate cu demisia din1931 de la conducerea Direcþiei Educaþiei Poporului -, dorind sã scrie o carte de spovedanii,opusã prin caracterul ei depãnãrii de amintiri, pleca de la credinþa cã discreþia unui scriitore inutilã, atâta timp cât, mai devreme sau mai târziu, toate secretele lui vor fi date la ivealã.Cartea - replicã la un articol denigrator ce-i reproºa “un trecut tenebros” – n-avea în cele dinurmã sã aparã, dar duhul ei avea sã se resimtã. Câtã vreme afirmaþiile de dupã trecerearomancierului în eternitate au fost probate, cromatica biografiei s-a luminat, spre deosebirede pãcura unor palavragii.

A.M.: Ca de exemplu?!N.G.: Pretinsa împuºcare a lui LiviuRebreanu, la 1 septembrie1944, în faþa clãdirii

Consiliului de Miniºtri, de cãtre un soldat român, fiindcã maºina în care s-ar fi aflat, împreunãcu generalul Manolescu (fratele actorului Ion Manolescu), nu s-a oprit la somaþie. Parteacomicã a relatãrii, publicatã în “România literarã”, este cã mai toate datele comunicate

Liviu Rebreanu - 130

Convorbire cu Niculae Gheran despre el ºi despre alþiisunt exacte, numai cã victima nefericitului eveniment nu a fost autorul lui “Ion”, directorgeneral al Teatrului Naþional, ci regizorul sãu, Soare Z. Soare. Ca-n schiþa lui Brãtescu-Voineºti, când servitoarea e trimisã sã cumpere þigarete “Intim Club” ºi, ajunsã în târg, cere“Tutun Iflingiu”. Femeia, o biatã slujnicã, n-avea însã pretenþia cã-ºi scaldã vorbele într-oprestigioasã publicaþie literarã.

A.M. : Aþi replicat?N.G.: Doamne fereºte. Parafrazându-l pe Vianu, aflat într-o situaþie asemãnãtoare, mi-

era de-ajuns cã citisem asemenea bazaconie, darmite sã polemizez c-un ageamiu. La felca ºi cu alþi biografi, care fabuleazã pe aceeaºi temã, scãpându-se în articole ºi cãrþi,precum ºi prin alte pãrþi.

A.M.: ªtiu cã aþi avut o colaborare consistentã cu autoritãþile judeþului Bistriþa-Nãsãud,lucru care a facilitat apariþia ultimelor volume ale ediþiei critice Rebreanu, dar ºi a altorvolume din universul rebrenian. Cum evaluaþi ºi cum vedeþi o astfel de relaþie întreeditorul lui Liviu Rebreanu ºi oamenii de decizie din locurile sale de baºtinã?

N.G.: Nu ºtiu la care te referi, fiindcã „este mai mulþi” – ca sã mã exprim pe înþelesulunora dintre ei. Paradoxal, rãmân în egalã mãsurã dator celor ce m-au sprijinit sã terminediþia criticã Rebreanu - în clipa când riscam s-o abandonez ºi eu -, dar ºi celor care m-auîndepãrtat din scriptele judeþului, creându-mi fãrã voia lor condiþii sã scriu tetralogia „Artade a fi pãgubaº”. Sã le luãm pe rând. Ce n-au priceput un prim-ministru ºi un preºedinte alComisiei de culturã din Camera Deputaþilor, din greºealã nu doar ardelean, dar ºi acade-mician - nu le mai dau numele cã de mortuis nil nisi bonum -, ce n-au priceput doi miniºtriai Culturii, altminteri oameni consacraþi în domeniile lor de specialitate - dar nu ºi în

administraþia instituþiilor cultural-artistice, mult prea diversificate -, au înþeles doi intelectualilocali: un preºedinte de Consiliu Judeþean (e vorba de profesorul de istorie GheorgheMarinescu) ºi filologul Mircea Prahase (directorul Muzeului Judeþean). Datoritã lor ºiperseverenþei de a termina o serie de opere, consideratã în unanimitate de interes naþional- dar lãsatã exclusiv pe umerii proprii ºi remuneratã sub nivelul unui mãturãtor de stradã -, am demisionat din funcþia de director al Editurii Institutului Cultural Român, cu posibilitateadeplasãrilor peste hotare, ca sã bat cãrãrile Maierului, Târliºiuei, Becleanului ºi Prislopului,în calitate de muzeograf-editor. N-am ce regreta. Pentru volumele tipãrite sub auspiciilejudeþului aveam sã primesc, pe lângã altele, ºi Premiul Academiei Române, adãugatdistincþiilor prezidenþiale anterioare, precum dubla decorare cu Ordinul „Meritul Cultural”, îngrad de cavaler –calitate la care va fi contribuit ºi dubla mea calitate de becher, nu totuna cuaceea de bucher, proprie sfertodocºilor din Bistriþa. Certaþi cu învãþãtura, au închis sine dieºantierul redacþional Rebreanu, ce funcþiona perfect cu cheltuieli minime. Repet, nu suntsupãrat defel: urmare ordonanþei prim-ministrului Emil Boc, prin care se interziceapensionarilor sã deþinã un serviciu la stat – deºi eu nu stãteam deloc – am fost îndepãrtatîn folosul neamului: bugetul judeþului a fost despovãrat cu 1601 lei - cuantumul salariuluimeu net -,Rebreanu tras pe tuºã, iar eu liber sã-mi scriu cãrþile râvnite de mult.

A.M.: Chiar nu regretaþi nimic?N. G.: Sã-þi spun cinstit?

A.M.: Ce v-ar opri? Monumentul Rebreanu nu-l mai poate dãrâma nimeni, Dupã cum,veci pururea, nimeni nu va mai ajunge la Romancier, fãrã sã pãºeascã pe caldarâmulistoriografic creat de dvs., indiferent din ce unghi îi va aborda creaþia, neputându-sedispensa de dosarul fiecãrei opere luatã în dezbatere, premierã în istoria ediþiilor noastrecritice.

N.G.: Uºor de zis la vârsta domniei tale, de altfel nici ea crudã. La etatea mea, ºtii cumsporovãiesc cei „ajunºi” (unde?, Dumnezeu ºtie, cã de þintirim tot nu scapã): „De-ar fi sãmã nasc din nou, aº face acelaºi lucru!” Ei bine, nu! N-aº mai face acelaºi lucru. Cu ani în

IIIIIIIIIIIIIIIRãsunetul cultural - noiembrie 2015 Liviu Rebreanu - 130urmã, luându-mi un interviu în „Miºcarea literarã”, Olimpiu Nuºfelean m-a rugat insistentsã-i schimb titlul. Îl botezasem „Cine-o face ca mine, ca mine sã pãþeascã”. I-am împlinitrugãmintea ºi l-am schimbat. Nu însã ºi convingerea cã aº fi greºit. În 2013, se împlinesc50 de ani de când, în „Biblioteca pentru toþi”,am publicat trilogia integralã a nuvelisticii editea lui Rebreanu. Inclusesem în sumar ºi „Ciuleandra”, profitând de o apreciere a luiCãlinescu, precum cã ar fi o nuvelã mai lungã. Dracu m-a pus ca în urma comparãrii zecilorde versiuni antume – inclusiv colaþionãri cu manuscrisele din arhivã ºi cu variantele dinperiodice - operaþie obligatorie pentru stabilirea textului, sã adaug, la finele primului tom,ample lãmuriri asupra ediþiei. Unanim acceptate, aveau sã fie preluate ca norme în ediþiacriticã. De aici mi s-a tras, la insistenþele profesorului Piru, nicidecum dictate de dorinþeproprii. Nici mãcar n-am scuza cã nu ºtiam la ce mã angajez. Socotisem bãbeºte cã pentruîmplinirea cerinþelor textologice am nevoie de ºapte ani, contând pe biobibliografia luiNicolae Liu – colaborator cu care am pornit la drum, reluând trilogia din B.P.T., iar eladãugând paginile inedite din presã ºi manuscrise -, iar mai târziu pe antrenarea luiLucicã Raicu, mai înþelept decât mine, când a înþeles în ce peºterã se afundã. Tempipassati! Numai pentru apariþia celor 23 de volume ale ediþiei critice mi-au trebuit patrudecenii, la care se adaugã anii premergãtori ºi cei necesari pregãtirii corpusului dedocumente ºi publicãrii unor volume de corespondenþã ºi de istorie literarã. Ca ºi cum m-ar fi asigurat Cerul cã trãiesc 100 de ani.

A.M.: Vã doresc sã-i prindeþi.N.G.: Nu vorbi aºa. Bãtrâneþea e urâtã. Noroc cu ochii ce mi-au rãmas tineri, ca ºi râsul,

care, de ce sã mã plâng, adesea mi-a ieºit ºi prin piele. Nu mã întreba când a trecut timpul.Nu ºtiu. Din fericire, n-a trecut degeaba, cã n-am ani sã povestesc ce mi-a fost sã vãd, s-aud ºi sã fac, bune ºi rele.

A.M.: Din ºantieruleditorial creat laBistriþa nu regretaþinimic?

N.G.: Regret cã s-a stopat editareacorespondenþei prim-ite de Rebreanu –primul tom, literele A-B,mult lãudat în presã,rãmânând stingher -,regret absenþabiobibliografiei, aflatã înmare mãsurã în fiºe,precum ºinevalorificarea unuidicþionar de personaje,pregãtit de regretatul D.

St. Rãdulescu, elaborat dupã lungi discuþii redacþionale, pe vremea când lucram la Edituraºtiinþificã ºi enciclopedicã. Instrumente de muncã intelectualã obligatorii pentru cei care seavântã în continuarea exegezei Rebreanu.

A.M.: În ultima vreme se discutã tot mai mult despre necesitatea reeditãrii ediþieicritice Liviu Rebreanu, eventual comprimatã în zece volume, cum spuneaþi uneori, vol-ume care sã reprezinte „Opera magna”. Este, în acest sens, ºi interesul EdituriiAcademiei Române, prin directorul sãu general, academicianul Dumitru Radu Popescu.În acelaºi timp, academicianul Eugen Simion ar dori sã o reediteze în cunoscuta colecþie„Pleiade”. Vã aflaþi oarecum la mijloc, între cele douã proiecte, ºtiind bine cã niciunuldintre ele nu se poate realiza fãrã Niculae Gheran. Aþi luat cumva o decizie în acestsens?

N. G.: E-adevãrat, existã douã propuneri mai mult decât ambiþioase. Nu pun la îndoialãbunele intenþii ale niciunui ofertant. Numai cã e ca o invitaþie la nuntã. Nu întreb cineplãteºte rochia miresei, întrucât fericita poate veni ºi în bikini – mai ales dacã are corpfrumos -, nici ºpilhozenul ginerelui, fiindcã, la urma urmei, în mediul familial ºi între prieteni,se poate duce ºi în costum de baie - nu râde, cã la o expoziþie de artã plasticã, la Londra,un mare sculptor român s-a prezentat în pijama -, nu mai vorbesc de lumânãri, de popi, defotografi, dar la restaurant, nu la „Intercontinental” - preferat de cei înstãriþi, mulþi zarzavagii,nu lume „bunã” din Parlament -, cine plãteºte? Dar orchestra? ª-apoi nunta þine o zi ºi-onoapte, cânþi ºi joci pânã cazi sub masã, iar apoi mergi sã te culci. Pe când la o ediþie criticãtrudeºti de-þi sar capacele. Asta dacã naºii se aºteaptã sã le oferi o ediþie criticã, nucriticabilã, precum pantofii cu talpã de carton din picioarele mortului, obligat sã treacãvãmile în picioarele goale. Nãºicul de la Fundaþie realizeazã cãrþi frumoase, unele chiarvaloroase, datoritã unor colaboratori bine aleºi, care au în spatele lor ani îndelungaþi demuncã sisificã, spre deosebire de alþi ipochimeni care terminã treaba înainte de a oîncepe, nici mãcar la ciocan ºi nicovalã, cã acolo e de muncã. Alcãtuirea unei ediþii bibliofilepresupune din partea colaboratorilor cunoaºterea detaliatã a creaþiei propuse, examenetrecute cu nota 10 la îngrijirea diverselor tipãrituri consacrate aceloraºi scriitori. Dar ºi aºa,un volum implicã o investiþie de doi ani (Perpessicius realiza un tom în circa trei ani ºijumãtate). Pentru un atare produs, te-ai aºtepta sã primeºti mãcar un salariu mediu peeconomie, pe perioada amintitã. Nici vorbã. Când, concesiv, am pretins pentru pregãtireaunui volum o sumã echivalentã cu remuneraþia acordatã muncitorilor tipografi ºi legãtorilorantrenaþi la realizarea lui, plus procentul încasat de librarii ce o vând, funcþionarii Fundaþiei,altminteri salariaþi ºi ei, au râs în hohote. Nãºicul de la Editura Academiei, care din motive

de economii a fost ºi el determinat sã se miºte anevoios, mergând pânã la desfiinþareaserviciului de corecturã, esenþial întru-n organism editorial, apeleazã la subvenþii, aºteptândsã-i oferim lucrãrile gata de tipar. De altfel, ca ºi acum. Ideea? „Lãmuriþi-vã voi cu cei dinBistriþa, cã de tipar încerc sã ne descurcãm prin subvenþii. Despre ce factori de decizievorbeºti? Ultima cooperativã cizmãreascã din urbe nu se apucã sã facã încãlþãri, fãrã sãse asigure de procurarea materialelor, de plata lunarã a angajaþilor, pe când mai-marii de

pe malurile Someºului nu ºtiu nici mãcar sã mulþumeascã plebeilor, care, ani de zile, aulucrat pe gratis la finalizarea unor lucrãri monumentale, pe baza unui plan de cercetareºtiinþificã, alcãtuit cu migalã ºi discutat public. Îþi amintesc de dezbaterea din sala mare aConsiliului Judeþean, în prezenþa factorilor locali - sã le zicem „responsabili” -, a EdituriiAcademiei ºi multor invitaþi din toate marile centrele culturale. Atunci am prezentat stareaºantierului nostru redacþional: ce s-a realizat, la ce lucrãm ºi ce s-ar mai cuveni fãcut petãrâmul valorificãrii uriaºei arhive Rebreanu, aflatã în depozitul Bibliotecii AcademieiRomâne. Se ºtia de binefacerile ordonanþei guvernamentale cu privire la restricþionareapensionarilor, dãunãtori ai economiei naþionale. Ni s-au dat asigurãri cã „nu-s probleme”.Vax! Dupã închiderea festivitãþilor de premiere a unor cãrþi, prin care se trãgea cortina„Saloanelor Rebreanu” la Prislop, mi s-a pus în faþã un formular sã optez între bucuria dea fi pensionar sau salahoria de la Muzeului Judeþean Besterce-Naszod. Bineînþeles cã amales mândria de a fi pensionar român, c-un venit mai bun, implicit libertatea de miºcare.Repet: despre cefactori de decizievorbeºti?

A.M.: Aþi vorbit cudânºii?

N.G.: Întreabãmãriile lor, cã par deunicã folosinþã. Seschimbã din patru înpatru ani, numai cãRebreanu seîncãpãþâneazã sãrãmânã acelaºipeste locuri ºi timp.Pãstrând proporþiile,nici eu nu reacþionezaltfel, departe dejocurile politice, potrivit cãrora azi eºti, mâine dispari, uneori la DNA. Dacã pleci de laconvingerea cã în povestea asta eu n-am nevoie de bunãvoinþa lor, ci, dimpotrivã, viceversa,riºti sã pricepi multe ºi mãrunte. ªi asta cât mai trãiesc, cât încã mai pot aduce îmbunãtãþiriediþiei de „Opere”,valorificând informaþiile inedite dobândite în timp. Altminteri - cu scuzadeplasãrii mele Dincolo -, vã rãmâne soluþia realizãrii unei ediþii anastatice. Nu de alta, darnu vãd cine ar putea relua un traseu deja parcurs, de-a lungul câtorva decenii. În viitor,corecturi, îmbunãtãþiri s-ar mai putea aduce prin crearea unui Institut Rebreanu sau prinînfiinþarea unui colectiv salariat pe lângã o instituþie culturalã, precum sectorul redacþionalEminescu de la Muzeul Literaturii Române, care a finisat ediþia abandonatã de Perpessicius,la volumul 6 (tot din motive financiare). Pentru înlocuirea lui postumã, s-a apelat la doiprofesori universitari, D. Vatamaniuc ºi Petru Creþia, cãrora li s-a pus la dispoziþie redactori,corectori, tot ce-aveau nevoie, ani de zile. Mutatis mutandis, de ce? Când astãzi încã v-aºputea fi mai de folos?

IVIVIVIVIV Rãsunetul cultural - noiembrie 2015

Redacþia:Redactor ºef: Andrei Moldovan

Redactori: Icu Crãciun, Vasile V.Filip, Menuþ Maximinian, Aurel Podaru,

Andrea Hedeº, Vasile Vidican

Prezentare graficã: Maxim Dumitraº

Tehnoredactare: Claudiu Moldoveanu

Adresa:str. Bistricioarei nr. 6, Bistriþa - jud. Bistriþa-Nãsãud; email:rasunetul@rasunetul.ro

CONFLUENÞEA.M.: Pe tema asta ar fi de discutat mult, dar trec la o altã întrebare, neavând calitatea

de a decide. Pe bunã dreptate, aþi acordat o atenþie deosebitã corespondenþei indirectea romancierului, considerând cã ea poate sã lumineze ºi dintr-o altã perspectivã, maipuþin convenþionalã, nu doar personalitatea creatoare a scriitorului, ci ºi viaþa de culisea societãþii româneºti din perioada interbelicã. Mai întâi, aþi disipat vãlul obscur al legendeiþesute în jurul relaþiei familiale, prin publicarea dialogului epistolar cu soþia sa, Fanny.Apoi, aþi dat la luminã primul volum din cele patru proiectate (mã numãr ºi eu, cu bucurie,în echipa de „complici”), al corespondenþei primite de Liviu Rebreanu, larg comentat înpresa noastrã literarã. Ce surprize rezervã cele aproximativ 1500 de scrisori încãnepublicate?

N. G.: Spre deliciul cititorilor, surprizele n-ar întârzia. Totalitatea epistolelor le-ar oferipanorama culiselor cultural-artistice din epoca interbelicã, datoritã locului ocupat deRebreanu în lumea breslei scriitoriceºti ºi în fruntea diverselor instituþii de resort, ipostazãcare l-a pus în contact cu cei mai de seamã reprezentanþi ai elitei noastre, inclusiv cureprezentanþii vieþi social-politice. O istorie coloratã, demnã de toatã lauda. Reamintesc oamintire scrisã de mine în anii când ªerban Cioculescu se afla la directoratul BiblioteciiAcademiei Române. Întrebat de ilustrul cercetãtor al operei caragealiene –academician100%, nu de carton – de ce nu scrii o carte despre Rebreanu – încã nu publicasem celedouã tomuri din tripticul biografic - aveam sã-i rãspund, aparent emfatic, cam aºa: „Puneþipe foc arhiva Rebreanu c-o scriu la repezealã!”. Extrem de generos în ce-avea sã publicedespre mine, domnia sa m-a înþeles de-a-ndoaselea, precum cã fondul documentar n-armai avea astfel nicio valoare. Doamne pãzeºte! În mintea mea, abþinerea de a întocmi ocarte despre autorul lui „Ion” implica, dimpotrivã, teama de a face o afirmaþie greºitã, datãpeste cap de documente inedite, la care încã nu ajunsesem. Timpul m-a ajutat sã lecunosc. Ar fi pãcat ca ele sã rãmânã în afara informaþiei istoriografice. În parte, existenþaunora explicã de ce nu m-am grãbit sã redactez volumul „Glorie ºi amurg”, cu care secuvenea sã închid biografia (perioada 1931-1944). Reproducerea exactã a unor realitãþiistorice m-ar fi încurcat ireparabil sã reproduc opera integralã a scriitorului. De unde ºiechilibristica includerii romanului „Gorila”, comentat nefiresc ºi în subsolul paginilor tipãrite,ca ºi în cazul „Crãiºorului”, pentru a-i facilita apariþia. Or, corespondenþa la care te referi, dincare a apãrut doar primul tom, blocatã în prezent, rãmâne relevantã în multe privinþe. Neprinde revelionul de-am continua discuþia pe aceastã temã.

A.M.: Domnule Gheran, aþi debutat în literaturã ca prozator, cu o schiþã satiricã. Înultimii ani aþi publicat o tetralogie („Arta de a fi pãgubaº”), consideratã de mulþi cronicariroman memorialistic. Opinia mea o cunoaºteþi, ºtiþi cã înclin mai mult spre operãficþionalã, chiar dacã nu pot nega evocarea unor realitãþi istorice ºi sociale în careevolueazã personajele. Consideraþi cã Liviu Rebreanu a „încurcat” într-un fel proiecteleºi împlinirile prozatorului Niculae Gheran? N. G.: Aº minþi sã neg. Cu mine sau fãrã mine, venea oricum o zi când opera luiRebreanu ar fi fost repusã în circulaþie. Dovadã cã zece ani de interdicþie totalã nu i-auafectat imaginea, de altfel ca ºi lui Eminescu sau Arghezi, toþi trei înlocuiþi, în aniiproletcultismului, cu Neculuþã, Sahia ºi Alexandru Toma. Dovadã cã ulterior istoria literarãn-a fost paralizatã, fãcând paºi uriaºi spre reconsiderarea lor. Numai cã mai uºor sedescurcau confraþii mei scriind despre operele lor, decât sã le ºi publice. Or, beleaua astami-a cãzut mie pe cap. Ca avocat din oficiu împotriva acuzaþiilor aduse lui Rebreanu -socotit trãdãtor de neam, ca sã nu repet cuvântul „colaboraþionist”, fascist, naþionalist,autor de literaturã morbidã, misticã, bulevardierã – câºtigând toate procesele din jurulromanelor „Adam ºi Eva”, „Ciuleandra”, „Crãiºorul”, „Jar”, „Gorila” ºi a pieselor de teatru,chapeau bas. Nu regret nimic. Numai cã, dupã ce izbutisem sã reproduc integral toatecãrþile amintite, trebuia sã mã opresc, nu sã îmi mai risipesc alþi douãzeci de ani cuscrierile din arhivã ºi periodice, adevãrat ocean, strãbãtut pe o biatã corabie. Noroc cufetele cu care am navigat, superbe - una dintre ele dãruindu-mi ºi un fecior adorabil, cândvalurile ne ameninþau sã pierim, fete cãrora nu ezit sã le mulþumesc ºi acum. Cu ele, perând, aveam sã repet facultatea de filologie, pe care de altfel o terminasem din tinereþe. (N-am urmat-o degeaba, fiindcã, spre norocul stabilitãþii învãþãmântului, programa analiticãse schimba de la an la an.) Cât priveºte preferinþele matale în privinþa literaturii ficþionale,Dumnezeu sã-þi dea sãnãtate. Nu toþi gândesc însã la fel. Dupã propriile mãrturisiri, MarinPreda considera cã succesul unor opere de-ale sale constã tocmai în faptul cã în ele secitea ºi ceea ce presa omitea sã publice. Eu adaug cã istoria unui neam nu trebuie scrisãdoar în alb-negru, crispat. Satira ºi umorul o pot colora, despãrþindu-ne zâmbind, deopotrivãde trecut ºi de un prezent efemer. „Arta de a fi pãgubaº”, la care te referi, nu s-a aflat ºi nuse aflã în librãrii. Primele trei volume au circulat prin bibliotecile din capitalã (ultimul niciatât) ºi „pe sub mânã”, ca un samizdat. Nu-þi ascund cã e trist pentru un editor, care o viaþãîntreagã a lucrat doar sub cupola lui Gutenberg, rãspunzând, în „anii de dezgheþ” (1964-1968), de toatã breasla cãrþarilor, librarilor ºi anticarilor, sã nu-ºi vadã cãrþile pe reþeaua delibrãrii. Trist, dar ºi bucuros cã aceastã tetralogie a avut parte de peste 40 de cronicielogioase, apãrute în presa noastrã, dar ºi din Germania, Israel ºi SUA. Pentru o carte rarã,e ultrasuficient. Mai departe, veþi trãi ºi veþi vedea. Deocamdatã, eu mã bucur cã distinºiicronicari, între care personalitãþi ale vieþii literare, o categorisesc diferit, folosind termeniide roman, memorialisticã, povestiri. Aºa cã raportul dintre realitate ºi ficþiune planeazã,dupã cum vezi, deasupra oricãror clasificãri didactice. Dar aratã-mi pe cine am copiat eucând a fost sã pregãtesc chiar ºi ediþia criticã, sau, împreunã cu domnia ta, o carte biograficã,de tipul „...par lui même”! Chiar ºi seria Rebreanu, „Opera magna”, era preconizatã ca opremierã, lãsându-l pe scriitor sã-ºi prezinte singur opera, fiindcã i-o fi venit ºi lui rândul, sãspunã ce crede, dupã ce Lovinescu ºi Cãlinescu, Ibrãileanu ºi Crohmãlniceanu, de-ar fidoar ei, au folosit toatã artileria grea pe un front lichidat de obuze. Ceea ce nu înseamnã cãignor contribuþiile confraþilor mei, autori ai unor remarcabile cãrþi de specialitate, nu însã ºiamatorismul altora, diletanþi în materie. Aºa cã... Hony soit qui mal y pense! Greu sã mai

arunci azi un ban în aer, sã nu cadã pe mãrul cuiva. Înainte de a fi contrazis de careva, reiauo întrebare retoricã, folositã cândva la prezentarea planului de cercetare ºtiinþificã: cum ararãta azi o ediþie Dostoievski sau Balzac, prezentatã de ei înºiºi? Informaþia biobibliograficãºi textele ultrarevizuite îmi îngãduiau s-o realizez. Reþine însã, apropo ºi de „Arta de a fipãgubaº”: niciodatã nu mi-a plãcut sã repet ce-au fãcut alþii. Cã am reuºit sau nu e o altãpoveste.

A.M.: Domnule Gheran, îmi cer iertare pentru aceastã ultimã întrebare, absolutsubiectivã, dar sunteþi singurul care îmi poate confirma sau risipi o bãnuialã. Atâþia anide aplecare asupra vieþii ºi operei lui Liviu Rebreanu – observaþi cã am evitat sã reiautema anterioarã -, aþi avut vreo bucurie cu totul ºi cu totul deosebitã? N.G.: Da. Poate singura mai acãtãrii din viaþa unui alergãtor de cursã lungã, care,participând la un maraton – nu de 40 de kilometri, ci de 40 de ani -, nu l-a aºteptat nimeni,la capãtul cursei, cu un pahar cu apã, deºi, de ce sã mint, pe parcursul alergãturii nu s-aputut plânge cã n-ar fi avut parte ºi de aplauze, când a trecut chiar ºi prin dreptul Academiei.Nu zâmbi, cã nu glumesc. Odatã terminatã munca la ediþia criticã Rebreanu, volumul 23 de„Opere”a fost respins de comisia de subvenþii de la Ministerul Inculturii, pe motiv cã s-arsuprapune cu o ediþie bibliofilã de la o fundaþie academicã de ºtiinþã ºi artã, ediþie întocmitãla botul calului (mai bine zis: à la fourchette, ca sã nu supãr pe armãsarul). Zãu cã nu-i banc.S-a tipãrit sub auspiciile Fundaþiei „Niºte þãrani”, prin bunãvoinþa confratelui Dinu Sãraru.Unde-i unu’ nu-i putere, aºa cã, la rându-i, a apelat la niºte masoni din Vâlcea, de n-or fifost ºi alþii, oameni cu dare de mânã, care, în cinstea romancierului, au dat ºi-o masã, cala revelion, alertând toate posturile tvolteneºti, cu emisiuni reluate înmatineu ºi searã, fiindcã, ziceau, unnebun ca mine mai rar careva. Cumîþi închipui cã atunci n-am dezgropattoþi morþii duºi pe cealaltã lume, darºi pe cei de la putere, pe cale deconsecinþã, cum se mai spune printribunale?! Bietul Rebreanu, care întoatã viaþa lui n-a avut nicio aderenþãla vreun partid, darmite lafrancmasoni. Sã se certe la adicã încer cu Sadoveanu sau Eftimiu asupranotei de platã. Dar nu de asta mãîntrebai, cãci de asemenea parastaseaveþi ºi voi parte la Bistriþa, deºi le numiþi altfel. Ziceai de vreo mare bucurie! Da, am avut-oºi mã mândresc cu ea, mai mult decât cu acordarea premiului Academiei, venit târziu, acelor literare, sau ordinelor prezidenþiale. A fost în ziua când, terminând editarea ºicomentarea operelor edite ale lui Rebreanu, am primit Premiul Perpessicius, în competiþiefinalã cu ediþia de Opere-Eminescu, care a primit o menþiune. Nu premiul în sine mãbucura, ci îndeosebi comisia care mi l-a acordat. În componenþa ei intrau ªerban Cioculescu(preºedinte, ºef al secþiei de limbã ºi literaturã a Academiei Române), Zoe Dumitrescu-Buºulenga (director al Institutului de Istorie ºi Teorie Literarã „G.Cãlinescu, Alexandru Piru,I.C.Chiþimia ºi Paul Cornea, profesori universitari de la Universitatea Bucureºti), ConstantinCiopraga (din partea Universitãþii Al. I. Cuza. din Iaºi), Ion Vlad (rector al Universitãþii Babeº-Bolyai din Cluj) ºi alþii pe care nu mi-i mai amintesc, cel mai tânãr fiind Nicolae Manolescu,cronicar al revistei „România literarã”. Asta da bucurie! Când le menþionez numele, mãînclin ºi azi în faþa memoriei celor trecuþi departe, cu întregul meu respect faþã de cei aflaþiîn viaþã. Pune-i alãturi de cei care, la Bistriþa, au între alte preocupãri culturale valorificareaoperei rebreniene, ca ºi cei ce latrã pe din dos vrute ºi nevrute, specialiºti în lustruireapotcoavelor de cai morþi, ºi trage singur concluziile ce se impun.

A.M. :Vã paºte vreo dorinþã ºi mai mare? N.G.: Mai multe ºi, în fiecare searã, mã rog ca Dumnezeu sã mi le îndeplineascã: 1.sã-mi lase mintea limpede - doar vezi ce-au pãþit Marquez ºi Cioran; 2. sã pot merge,fiindcã mã deranjeazã cumplit o polineuropatie, ce mã reþine aproape exclusiv la masa delucru: 3. sã plec Dincolo fãrã dureri, fluturându-vã o batistã ºi un zâmbet, când la plecareveþi rãmâne pe peron. În loc de adio: la revedere!

Între timp, vremea s-a deschis. Printre frunzele încã verzi la mijlocul lui octombrie,soarele învioreazã culoarea rubinie din paharele cu „rouge sauvage”, încât nu-þi maivine sã spui „la revedere”.

Breaza, octombrie 2015