meridianul cultural romanesc nr. 4 - tvv.ro · meridianul cultural românesc, an i, nr. 4,...

Învățămuniidelaalții,săputemînvățapeceicaremereuvin!(D.V.M.)

MERIDIANULCULTURALROMÂNESC‐TRIMESTRIAL‐

Director și editor: prof. dr. Dumitru V. MARIN Redactor șef: Val Andreescu Redactori șefi adjuncți: - comandor Mihai Batog Bujeniță - Iași; dr. ing. Dumitru Brăneanu - Bacău; dr. în istorie Laurențiu Chiriac - Vaslui; dr. în medicină Valeriu Lupu - Vaslui. Secretar de redacție: ec. Anca Moldoveanu Colegiul de redacție: Mihai Apostu: poet - Dodești (Vaslui); Mihaela Băbușanu: expert, poetă - Bacău; Simion Bogdănescu: poet - Bârlad; Constantin Chirilă: dr. ing. - Prisăcani (Iași); Costin Clit: istoric - Huși; Ioan Dănilă: conf. univ. dr., critic literar - Bacău; Cornel Galben: scriitor - Bacău, Mihai Haivas: scriitor - Iași; Alexandru Ionescu: prof. dr., scriitor - București; ing. Sergius Marin - Montreal (Canada); Vicu Merlan: dr., istoric - Huși; Ionel Miron: prof. univ. dr., biolog - Iași; George Stoian: publicist, scriitor - Slobozia (Ialomița); Ben Todică: cineast, scriitor - Melbourne (Australia); Doru Tompea: prof. univ. dr., rector Univ. ,,Petre Andrei” - Iași; Constantin Toma: acad., biolog - Iași; Avram D. Tudosie: dr. ing., monografist - Huși. Adresă sediu: Str. FRUNZELOR, Nr. 2, Vaslui, cod poștal: 730158

Tel./ fax redacție: 0235 361 236; 0744 231 380 Web: www.tvv.ro; www.marindumitru.ro

Email: [email protected]

Meridianul Cultural Românesc, An I, Nr. 4, octombrie ‐ noiembrie ‐ decembrie 2015 1

MERIDIANULCULTURALROMÂNESC

ROMANIANCULTURALMERIDIANMERIDIENCULTURELROUMAIN

РумынскийкультурныйМеридианRUMÄNISCHERKULTURMERIDIAN

AnI,Nr.4,octombrie‐noiembrie‐decembrie2015Director:Prof.dr.DumitruV.MARIN

VASLUI

P. Mateescu ‐ Coloana Dorului de Țară C‐tin Brâncuși ‐ Coloana Infinitului


„Revistadefațăurmăreștenusădistrugăvise,cisălecreeze!Nugreșimniciodată,visând.”

DumitruV.MARIN

LAMULȚIANI2016!


CUPRINS

Editorial: Dumitru V. Marin: IANUARIE LA ROMÂNI - Date foarte importante (5) Studii şi istorie literară: Petruș Andrei: Simion Bogdănescu - Un prozator călare pe cai păgâni (7) Mihai Batog - Bujeniță: Peste timp zboară doar cuvântul (8) Theodor Codreanu: Dimitrie Vatamaniuc și dificultățile eminescologiei (10) Daniel Corbu: Viața ca pedeapsă a iubirii (12) Martha Eșanu: Mihai Batog - Bujeniță 70 - „Un personaj supersonic în cultură” (14) Valeriu Lupu: Eminescu și mirifica lume a cărții (16) Teodor Pracsiu: Gruia Novac - 80: O personalitate irepetabilă (20) Avram D. Tudosie: Dumitru V. Marin: Acest om și cărțile lui. Dar mai ales, ziarul și revista lui (22)

Poezie: Petruș Andrei: Hoinarul singuratic (23) Dan Anghelescu: se instalează gigantică orgă/ noaptea... (24) Ioan Baban: Risipă (25) Gabriela Ana Balan: Pelerina pe umăr (26) Theodor George Calcan: Pendulul lui Albert Camus (27) Calistrat Costin: Așteptări (28) Nicolae Dabija: Regina hună (29) Aura Dan: Cărări (30) Nicu Dascălu: Câteva Sunete de corn (31) Ica Grasu: Așteptare (32) Adrian Grauenfels: Răvaș scris pe o piele de capră (33) Ioan Maftei - Buhăiești: Mircea la Cozia (34) Bianca Marcovici: Cortinele brocate (35) Elena Mîndru: Melancolie (36) Renate Müller: Am visat o altă lume (37) Ana Opran: Sarmizegetusa (38) Ion Prăjișteanu: Prizonierul cercului (39) Cosmin Preda: Capriciu de primăvară (40) Alina Tanasă: Sufletul (41) Vasile Tărâțeanu: Limba învingătorului (42) Dan Teodorescu: Anul acesta (43) Horia Zilieru: Doină pe Calea Robilor (44)

Omagiu lui Mihai Eminescu: Ioan Dănilă: Îndreptarea formei verbale inverse (45)

Theodor Codreanu: Argument (46) Sfânta Limbă Românească: Ioan Dănilă: Tot nu ne (în)cântă radioul (50)

Interviuri: Ben Todică: Întâlnire cu Ionel Iacob - Bencei (52)

Realitatea satului moldav: Dumitru V. Marin: Coarnele Caprei - Iași: Comuna… cu nocturnă! (55) Dumitru V. Marin: Puiești - Vaslui: Agricultură și istorie! (56) Dumitru V. Marin: Rediu - Iași: Comuna… din oraș (!?) (56) Dumitru V. Marin: Cristești - Iași: Primarul - Primăria - Consiliul Local, ca inițiatori economici (58)

Români pe meridiane: Ion N. Oprea: Ion Bârlădeanu de la Zăpodeni - Vaslui la Paris în casă la Angelina Jolie, la sfat despre arta colajului (59)

Eseuri: Ioan Baban: De la detractori la adulatori și invers (63) Petruța Chiriac: Despre „cortine metaforice” sau zidul „libertății” (65) Alexandru Ionescu: O CARTĂ A HIMERELOR - de care, totuși, avem nevoie (66) Nică D. Lupu: Centenara (69) Ștefan Racovitză: Europa, o stână fără câini (72) Ioan Mugurel Sasu: Moșul (74) Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Mere și mitraliere (75) Zoltan Terner: Aproapele și departele meu, vederi de sus și de jos (77) Doina Toma: Prietenia (78)

Ştiinţă şi Educaţie: Dumitru Brăneanu: Televiziunea și impactul social (79) Florin Buraga: Decoruri și trucaje atmosferice (80) Mihai Caba: Savantul Petru Poni - 175 de ani de la nașterea sa (81) Petru David: Produsele stupului, hrană și medicament III (84) Gheorghe Mustață: Moment aniversar. Profesorul Ionel Miron la a 80-a aniversare (86) Gheorghe Popa: Pro sau contra producerii energiei nuclearo - electrice? (88)


Constantin Profir: De ce vinul (91) Avram D. Tudosie: Cultura, educația și creația - în triumful civilizației naționale și vasluiene (92) Cornelia Ursu: Relația biunivocă apă - sănătate (95)

Umor pe... Meridian: (98) Librăria Meridianul: Petruș Andrei: Gabriela Ana Balan - Balsam pentru inimă și gând (100) Cornel Galben: Inventarul existenței (102) Anica Tănasă: „Împlinire prin iubire” de Olguța Luncași Trifan (Cronică de cititor) (104)

Comentarii politice: Maria Diana Popescu: Ochii grefați de Bruxelles ai guvernului Cioloș (106)

Ridentem dicere verum!Mihai Batog Bujeniţă: Protestul (108) Val Andreescu: Fabula cocoșului (110) Gheorghe Bălăceanu: Lupu-și schimbă părul... (111) Eugen Deutsch: Sonetul... sonetului (112) Ananie Gagniuc: Iar am fost păcălit (113) Mihai Haivas: Sonetul încurajării (114) Ioan Hodaș: Căderi de toamnă (115) Vasile Larco: Sondajul de opinie (116) Mihai Sălcuțan: Rondelul proiecției bahice (117) Nicolae Stancu: Cerere de căsătorie (118)

Artă plastică: Valentin Ciucă: Camelia Profirescu - Sensibilitate și valoare... (119)

Proză: Val Andreescu: Fata cu ochii verde-cleștar (121) Nina Gonța: Vlad (123) Dumitru V. Marin: Bidrighin (126)

Istorie: Laurențiu Chiriac: Țara Moldovei în timpul lui Ștefăniță Vodă cel Tânăr (1517 - 1527) (127) Costin Clit: Căminele culturale din Eparhia Hușilor la 1938 (I) (131) Monica Luminița Cozmei: Tomis în contextul relațiilor comerciale din Mediterana Orientală (135) Ștefan Plugaru: Din trecutul Berezenilor: despre originea unui toponim (137)

Etnografie: Dumitru V. Marin: Moldova - România - O scenă vibrantă pentru jocurile dramatice cu măști (139)

Tinere talente: Alexandra Mihalache: Fără tine (141)

Semnal: Dumitru V. Marin: Grupul nativ cultural - științific de la Podu Turcului - Bacău - România (IV) (142)

Microfișe pentru istorie: (143)

Pagină din lupta anticomunistă: Dumitru V. Marin: Vasile Cernat, un anticomunist bine... omorât! (145)

Poșta redacției: Primul dintre prieteni: Ștefan Racovitză (146) Dumitru V. Marin: Raza gândului bun (146)

Teme pentru studiu și concurs: (148)

Rânduri despre M.C.R.: (148)

GRAFICĂ ȘI PICTURĂ: Sandro Botticelli: (9) Letiția Oprișan: (13, 51, 103) Gabriela Cucinschi: (38, 87, 94) Nicolae Viziteu: (68, 76) Michelangelo Buonarroti: (105) Camelia Profirescu: (120)

EPIGRAME ȘI POEZII:

Daniel Corbu: Manualul bunului singuratic (13) Florin Rotaru: Pastorală (38) Mihai Eminescu: Doina (45); La steaua (47) Mihai Caba: EL (46); Lui Grigore Vieru... (47) Eugen Deutsch: Portret (47) Val Andreescu: Voievod al Limbii Române (47); Eminesciană (48) Dan Teodorescu: La bolta rece (47) Vasile Larco: Epigrame (48) Mihai Batog - Bujeniță: Epigramă (48) Mihai Haivas: Epigrame (48); Așteptate dosărele (49) Lică Pavel: Întruparea luminii (48) Doru Melnic: Pașii lui... (48) Nicolae Stancu: Omagiu... (49) Gheorghe Bălăceanu: Epigrame (49) Marian Malciu: Sonet, Luceafărului (49) Ludovic Hențiu: Drepturile omului (68) Corneliu Brebente: Relativ și absolut (76) Petruș Andrei: Catrina (98) Ioan Toderașcu: Facturile (Elegie de criză) (98); Epigrame (98) Dan Norea: Lupul, țapul și varza (98) Dorel Schor: Să zâmbim cu Dorel Schor (99)


EDITORIAL

IANUARIElaROMÂNI DATEFOARTEIMPORTANTE

6 ianuarie - Boboteaza; Botezul Domnului în apa Iordanului, mereu respectat și aniversat - sărbătorit (este) dovada creștinismului în România (și nu numai). Se asociază cu gerul Bobotezei, o culme a frigului de peste an, cu crucile de gheață, cu sfințirea apelor, aghezmuirea bunurilor, animalelor, câmpurilor (Originile se pierd în negura timpului). 10 ianuarie (1475) - Bătălia de la Podul - Înalt, Vaslui, cu consecințe importante pentru toată Europa. Armata moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare era de 3 ori mai puțin numeroasă... În urma împroprietăririi oștenilor ca răsplată: localitatea Cânțălărești - Cănțălărești (com. Ștefan cel Mare), la 15 km de Vaslui; Muntenii de Sus (oastea formată dintre cei veniți din Carpații Răsăriteni și Cetatea

Brașovului; Muntenii de Jos - pâlcul venit din Țara Românească; Băcăoani (com. Muntenii de Jos), pâlcul format din zona Bacăului; Secuia (com. Muntenii de Jos) unde au luptat secuii (5000) conduși de Anton Secuiul, Delenii, Bogdana (pe cealaltă parte a văii). 15 ianuarie - Nașterea lui Mihai Eminescu (1850 - Ipotești, Botoșani, m. 15 iunie 1889). Ziua CULTURII ROMÂNE. Opera celui dintâi poet național, l-a impus pe fiul lui Gheorghe Eminovici ca pe farul călăuzitor în poezia românească, reprezentantul nostru în Pantheon și printre cei mai mari poeți ai lumii alături de englezul William Shakespeare, neamțul W. Goethe, francezul V. Hugo, italianul Dante Alighieri, rusul A. Pushkin, americanul Walt Withman etc. Varietatea și importanța creației sale în frunte cu binecunoscutul poem „Luceafărul” îl impun peste secole ca emblema creativității românești. De peste un veac și jumătate Eminescu este mereu întâiul într-o constelație care mai cuprinde pe Vasile Alecsandri, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu ș.a.


24 ianuarie (1859) - Unirea Principatelor românești Moldova și Țara Românească, Prima încercare de unire a fost realizată de Mihai Viteazu (la 1600) iar Marea Unire a fost desăvârșită în 1918. Unirea reprezintă o piatră de hotar în istoria României. Primul domn român Alexandru Ioan Cuza este simbol al secularelor aspirații istorice, de unitate națională, încă ne-realizate pe deplin datorită vitregiei vremurilor care păstrează despărțită o parte a Moldovei (...) 26 ianuarie - Nicolae Ceaușescu (n. 1918), a ajuns Președintele României, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Momentul de mare glorie a fost revolta sa și a poporului român împotriva invadării Cehoslovaciei, în 1968. După care realegerea sa mereu cu 99,9% și măsurile impopulare l-au făcut odios, astfel că executarea sa prin împușcare pe 25 decembrie 1989 a fost primită cu mare satisfacție de români. Conducătorul României timp de aproape un sfert de secol, cu bune și rele, va fi reabilitat destul de curând ca și mareșalul Ion Antonescu, pentru că istoria românilor în perspectiva secolelor, nu poate fi nedreaptă până la sfârșit! 30 ianuarie (1852) - Sf. Ierarhi (Vasile, Grigore și Ion) dar mai ales: - NAȘTEREA lui Ion Luca Caragiale, dramaturg („O scrisoare pierdută” ș.a.), nuvelist și autor de „monumente” și schițe, mare om de spirit, excepțional observator al

realității (perene) românești, cu operă foarte actuală și astăzi. Dacă Ștefan cel Mare a fost declarat „prin referendum” personalitatea reprezentativă pentru românism, în decursul istoriei, poetul Mihai Eminescu reprezintă culmea strălucitoare a poeziei, Ion Luca Caragiale își păstrează emblema de observator „sentimental” al realității valabil și realist înfățișate peste generații, iar prietenia lor literară rămâne unică. Ambii rămân nepereche în istoria cultural - social - literară românească. Pentru sărbătorirea acestor uriași ai LIMBII noastre, am organizat pe 15 ianuarie 2016 un Simpozion interjudețean, la Vaslui, cu scriitori de mare importanță și prestigiu din Iași, Vaslui, Bacău, în trei licee vasluiene: Colegiul Economic „Anghel Rugină”, Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” și Liceul Tehnologic „Ion Mincu”. Vom avea mențiuni în cuprinsul revistei și mai ales al ziarului Meridianul.

*** P.S.: Dintre cei născuți în luna ianuarie din județul Vaslui, trebuiesc neapărat amintiți medicul și naturalistul Anastasie Fătu (Mușata - Berezeni - 2 ianuarie 1816), pictorul Ștefan Dimitrescu (n. la Huși, 18 ianuarie 1886), Ștefan Procopiu (Bârlad, 19 ianuarie 1890), mare fizician, inventatorul magnetonului și al efectului Bohr - Procopiu.


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Petruș ANDREI - Vaslui

SimionBogdănescu‐Unprozatorcălarepecaipăgâni

În scrisoarea din 2 martie

1882, Mihai Eminescu, arheul spiritualității românești, îi făcea Dulcei sale Doamne Veronica următoarea surprinzătoare mărturisire: ,,Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereții și că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte” (în vol. ,,Dulcea mea Doamnă/

Eminul meu iubit”, ,,Polirom”, 2000, p. 125). În această direcție s-au îndreptat mulți alți poeți

devenind și prozatori tot atât de bine cunoscuți: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Valeriu Stancu, Emilian Marcu și Simion Bogdănescu.

După ce ne-a surprins cu volumul ,,Toiagul magului” (Editura „Cronica”, Iași, 2012), volum de proză prefațat de renumitul poet, prozator, traducător și critic Valeriu Stancu, Simion Bogdănescu ne oferă o nouă carte de proză ,,Pe vremea cailor păgâni” (,,Cronedit”, Iași, 2015). Postfața, intitulată poetic ,,Din suflet se întrupează povestea” este semnată de editorul Valeriu Stancu.

Observam în cronica ,,Octameronul sau cifra echilibrului cosmic” (în vol. ,,Lecturi empatice”, Editura ,,Sfera”, Bârlad, 2015) că ,,Toposul spiritual bogdănescian cuprinde tipuri umane şi locuri, bucurii şi necazuri, recompense şi pedepse. O limbă românească savuroasă, cu forme vechi care au patina vremii şi cărora autorul le dă iarăşi vigoare şi viaţă.” (op.cit. p.131)

Cuvântul ,,păgân” are mai multe accepțiuni: persoană care se închină zeilor sau idolilor, idolatru dar și ateu, turc, pătimaș, sălbatic, neîmblânzit…

Simbolismul calului, și în această paradigmă trebuie proza de aici, este generos (conform ,,Dicționarului de simboluri”, Editura ,Artemis”, Chișinău, 1994).

,,Calul țâșnește galopând ca sângele în vine, din bezna adâncurilor htoniene, fie din măruntaiele pământului, fie din adâncurile nopții; acest cal arhetipal este purtătorul deopotrivă al vieții și al morții.” (…) „Psihanaliștii au făcut din cal simbolul subconștientului sau al psihismului neuman”.

Din htonian și lunar, calul poate deveni uranian sau solar. Calul alb ceresc reprezintă ,,instinctul stăpânit” sau, dimpotrivă, impetuozitatea dorinței, tinerețea, fecunditatea, puterea creatoare, căpătând valori atât sexuale cât și spirituale.

Sunt nouă ,,nuvele exemplare”, cum le numește Valeriu Stancu, având drept subiecte fapte de viață obișnuite.

O iubire neîmplinită, accidentul de muncă al unui văcar, o sinucidere, pricinuită de o vină nu îndeajuns de bine cercetată, colectivizarea forțată pe ,,vremea cailor păgâni când se luau țarinile, se arestau salcâmăriile și viile, se umbla prin beciurile și prin podurile oamenilor, ca să dea cotă la stat! Când n-aveai voie să te împotrivești liniei trasate de partid” (p.93); descoperirea macabră făcută de către ,,sublimii cercetași”, nesațul unei femei care nu-și poate stăpâni bidiviii sălbatici ai simțurilor, sfârșitul tragic al unor îndrăgostiți, un alt accident de muncă în timp ce se face ,,Erbicidarea” culturilor, întâmplări tragice care au loc la ,,Arie” în timpul treieratului...

Satul este unul arhaic iar timpul este cel dintre 1952-1962 când începuse și apoi se declarase terminată colectivizarea țării.

Referitor la stil, ne fie îngăduite două mici observații: vacile la țară nu nasc, ci fată (p.37) și ele nu se adună în ,,turmă” ci în ,,cireadă” (p.47).

De remarcat talentul cu care prozatorul Simion Bogdănescu reușește să împace divergența dintre limbaj și obiectul limbajului, tensiunea dintre faptele narate și poezia comunicării lor.

Marele său merit este acela de a transforma fapte aparent banale în artă. Simion Bogdănescu este un artist și este de apreciat că prozatorul n-a ucis poetul, chiar titlul cărții ,,Pe vremea cailor păgâni” aparține poetului.

Dialogurile, măiestria evocării și portretului dau valoare prozei sale dar descrierile o încununează. Iată un mic tablou al primei luni de toamnă: ,,Soarele calm, de toamnă abia la început, se lăsa încet în balanța cerului, ca și cum ar fi cântărit din ochi nepăsător toată soarta lumii. Dar frunzele copacilor, galbene, albăstrii și arămii, trăiau un fel de timp în neclintire, ascuns, neîncercând să mai curgă decât pentru el însuși, pe lângă oameni și pe lângă obiecte” (p.50).

Numele personajelor continuă onomastica genialului humuleștean dar și a lui Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, Marin Preda, Fănuș Neagu: Cioată, Ojică, Dihoci, Mânzatu, Buldum, Bâlbâita, Curmuzachi, toți aceștia eroi ai războaielor pierdute, unii dintre ei plătind chiar cu viața.

Frumusețea acestei cărți constă în talentul cu care Simion Bogdănescu înfățișează viața reală și, după cum mărturisește marele romancier Liviu Rebreanu în confesiunea ,,Cred” (din vol. ,,Amalgam”, 1940) ,,Atunci când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată ai reușit un lucru mai presus decât toate frazele frumoase din lume”.


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași

PESTETIMPZBOARĂDOARCUVÂNTUL

Irezistibilă invitaţia pe care Bianca Marcovici ţi-o adresează, aceea de a sta de vorbă, cu un expreso în faţă, pe o ipotetică&imaginară terasă din Haifa. Irezistibilă din două puncte de vedere. Poeta şi prozatoarea care te-a invitat este un personaj fermecător, inteligent, cult şi plin de spirit, un analist fin şi profund al realităţilor înconjurătoare, dar şi un om care a avut şansa de a vedea mai mult din această lume în toată complexitatea ei, de cele mai multe ori copleşitoare şi chiar neliniştitoare. În al doilea rând, te afli în Haifa, oraşul cu o istorie cât să umple mai multe rafturi de bibliotecă, la poalele muntelui devenit un simbol al libertăţii pentru mulţi dintre cei care au ajuns în Israel în ultimele şase decenii. Iar despre frumuseţea acestui oraş în care trăieşte şi activează o importantă comunitate intelectuală de creatori şi cunoscători ai limbii române nici nu mai trebuie să vorbim. O fac, mult mai bine, în numele nostru, al tuturor, faptele. Dar despre ce am putea conversa într-un asemenea mirific context? Cel mai bine, aşa cum ne propune şi Bianca Marcovici în acest volum intitulat: Espresso dublu la Haifa, despre lumea în care trăim, cea care, aparent, nu are nici un fel de ascunzişuri sau taine, dar privită prin ochii poetei se dovedeşte a fi plină de mistere sau lucruri ce ar trebui lămurite. O face încă din prima poezie: Patria, un concept de adâncă spiritualitate şi care, consideră ea, trebuie scos din vorbăria fără rost în care a fost folosit până la epuizare de politicieni, cei care l-au şi golit de sens, folosindu-l doar ca mijloc de influenţare, conform intereselor, a emoţionalului public. „Patria e limba în care/visezi şi scrii, e cernoziomul/adăugat în doze mici,/compartimentarea inimii… Patria e orizontul pe care l-ai lăsat în urmă, mai ieri,/iar acum e casa în care trăieşti imprevizibilul,/iubeşti! Patria e poezia,/lumina ochilor copiilor noştri, în veci!”Atât de cald şi de omenesc! Dar şi atât de greu de înţeles după secole de minciuni sforăitoare! Parcă nici nu mai ştiai că acest cuvânt este atât de simplu şi de cuprinzător, atât de aproape de tine încât chiar dacă o lacrimă ţi se

furişează în colţul ochiului ştii că-şi are rostul şi menirea ei. Ai prilejul să simţi, poate pentru prima oară, ce este patria şi chiar să-ţi dai seama că până acum ai învăţat despre ea numai cuvinte fără acoperire. Dar de ce este aşa? Îţi răspunde tot poeta: „Veştile monopolizează presa/manipulează, trebuie să citeşti printre rânduri,/să descifrezi viaţa celebrităţilor,/să te ascunzi după deget,/să-ţi acordezi vioara mereu/să nu distonezi”...Cortinele brocate. Departe de imaginea poetului aflat în turnul de fildeş, o invenţie răutăcioasă a unora care nu înţeleg poezia şi nici condiţia poetului adevărat, Bianca Marcovici dovedeşte în multe din versurile sale un caracter puternic ancorat în realităţi, un ochi critic şi o fermitate remarcabilă în aprecierea adevărului: „câte un fascicol ne luminează/conul de umbră/şi noi surâdem când evadăm din noi.” Conul de umbră. Sau: „în turnul meu, fildeşul s-a scumpit enorm,/cimitirul elefanţilor e deja îngrădit/mi-e frică de hoți,/sunt mulţi, Doamne!/care vor să smulgă fildeşul pe viu,”… Turnul de fildeş.

Şi pentru că tot vorbeam de frumuseţea oraşului străjuit de muntele Carmel, să vedem cum este el acum, în inima unui contemporan lucid cel care ştie să privească partea nevăzută a lucrurilor şi care are şi curajul de a ne spune cu sinceritate dar şi multă tristeţe ce vede: „Jurnale de război, din adăposturi şi saloane/De pe drumuri şi servicii obligatorii,/de dincolo şi de la noi,/de oriunde unde nu suntem iubiţi/politica defăimării lui Paganini!/…


Haifa sub bombe... necontinuare, absurdul…/Miroși aerul priveşti Muntele Carmel şi identifici fumul şi focul provocat/De katiuşe, cartierul, zgomotul, luminile mele diafane/Urechile-mi ţiuie de fiecare dată/Orice zgomot mă scoală de pe scaun, mă aruncă în/abis,…Transmisie directă. Se întunecă partea idilică a locului şi putem chiar să ne întrebăm: o fi oare bine că Bianca ne spune aceste adevăruri dureroase? Ar fi fost oare mai rezonabilă varianta unei tăceri convenabile pentru noi cei de astăzi, dar mai ales pentru cei de mâine? Sunt convins că nu, măcar pentru faptul că poetul este considerat dintotdeauna glasul cetăţii iar vocea lui, singura care va străbate veacurile, nu are dreptul să mintă nici măcar prin omisiune! Şi observăm, vorbind despre versurile ei, că „turnul de fildeş” al autoarei este pământul fierbinte pe care calcă, lupta cotidiană pentru demnitatea oamenilor din întreaga lume, pentru a nu mai fugi cu copiii în braţe pe scările adăpostului antiaerian, pentru ca muntele Carmel să nu mai fie acoperit de norii exploziilor, pentru ca nepoţii noştri, ai tuturor, să nu se mai teamă, pentru ca... Adică ori „turnul ei de fildeş” este încă himeric la fel cam ca toate visele noastre, ale trăitorilor pe această planetă încă nefericită, ori ea îşi găseşte sursa de inspiraţie în realităţile înconjurătoare, în ceea ce numim viaţă de zi cu zi. Sau poate ambele şi atunci Bianca Marcovici nu

mai este doar glasul cetăţii ci al omenirii. Risipindu-se ea, aşa cum fac poeţii adevăraţi, cu generozitate şi fără răsplată, pentru ca noi să putem călca pe drumul luminii ascuns încă privirilor profane. Ca să ne păstrăm/dragostea târzie/trebuie să ne dozăm forţele/ca şi cum am degusta un vin vechi/să-i simţim tăria în cerul gurii/cu ochii întredeschişi/să-i vedem bănuţul clătinându-se/şi cercul gradelor legănându-se/ca un hamac sofisticat. Vinul roşu. Acest volum publicat de Editura Familia în anul 2015 şi prezentat în ediţie bilingvă are, ca adaos de valoare, traducerea lui Tomy Sigler (ZL), un fin cunoscător al celor două limbi, făcându-l astfel abordabil cititorului care nu cunoaşte limba română dar care este interesat de creaţia literară cu rădăcini în această cultură. Voi aminti şi postfaţa doamnei Grete Tartler, ea însăşi muziciană precum autoarea, prin urmare ataşată ritmului aproape alchimic al versurilor, desluşitoare perfectă a subînţelesurilor care se relevă numai prin ascultarea lor precum o incantaţie liturgică. Este un alt gest de minunată risipire al poetei, unul din acelea asemănătoare recitării poemelor antice pe malurile mării pentru ca vorbele să fie duse în cele patru zări, iar sunetul lor, chiar dacă necunoscut urechii, să încânte sufletul şi să ne facă mai buni. Am convingerea că Bianca Marcovici reuşeşte şi de această dată!

Nașterea lui Venus (Pictură de Sandro Botticelli)


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Theodor CODREANU - Huși

DIMITRIEVATAMANIUCŞIDIFICULTĂŢILEEMINESCOLOGIEI

Neîndoielnic,

după Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc este cel mai important editor al lui Eminescu, altminteri - continuator al ediţiei în şase volume până la cel de al XVI-lea, ajutat, fireşte, şi de alţii, între

care Al. Oprea şi Petru Creţia, nemaivorbind de colectivul de „anonimi” truditori la descifrarea manuscriselor şi la transcrierea articolelor din Timpul. Desigur, astăzi ediţia academică este incompletă şi se cere reactualizată, ţinându-se seamă de identificarea unor noi articole, de ediţia Aureliei Rusu, de restituirea voinţei auctoriale privitoare la antume, redimensionată cu migală de Nicolae Georgescu, nemaivorbind de cele 93 de scrisori inedite scoase la iveală în anul 2000. Însă noua ideologie postdecembristă, care s-a numit cu trufie „corectitudine politică”, s-a dovedit şi de astă dată incorectă politic cu moştenirea eminesciană, ca şi ideologia comunistă, care a pus atâtea piedici reeditării unor poeme „spinoase” ca Doină, dar, îndeobşte, reeditării publicisticii, sarcină dusă atât de greu la îndeplinire de Dimitrie Vatamaniuc. Nu cred să existe alt caz similar cu al lui Eminescu în culturile europene. Poetul naţional, considerat ca atare de G. Călinescu şi de toţi oamenii de cultură nedeformaţi ideologic, a întâmpinat cea mai acerbă împotrivire în a fi editat într-un timp rezonabil. Comparaţi soarta editării lui Eminescu cu cea a lui Goethe în Germania: în 25 de ani de la deschiderea testamentului Goethe, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, s-au editat, exemplar, toate cele 125 de volume, câte numără opera titanului de la Weimar. Pentru

Eminescu, cele 16 volume au fost tărăgănate de la 1902 (când Maiorescu a cedat manuscrisele Academiei, în urma unei campanii de presă) până la 1993! Şi dacă nu erau nişte pasionaţi ca Perpessicius şi Dimitrie Vatamaniuc, Eminescu mai aştepta mult şi bine, căci anii postdecembrişti numai de grija operei lui n-au ars. Dovadă numeroasele contestări ale poetului şi ziaristului, dovadă obstacolele ivite în calea facsimilării manuscriselor, proiect mai vechi al lui Noica dus la îndeplinire tot printr-o iniţiativă particulară, cea a lui Eugen Simion. Estimp, statul român, „europenizat” până la sânge, a avut cu totul alte griji decât ocrotirea valorilor naţionale. Zadarnic s-au zbătut Dimitrie Vatamaniuc, N. Georgescu şi alţi câţiva să se înfiinţeze un Institut „M. Eminescu” în stare să ducă la bun sfârşit o nouă ediţie şi să continue cercetările eminescologice. Statul român finanţează institute care duc o politică de marginalizare a lui Eminescu şi a altor valori naţionale. Faimosul Institut Cultural Român este patronat direct de un preşedinte care, la ultima campanie electorală, a făcut mult caz de „naţionalism”, ideologie care i-a şi adus câştig de cauză. Rămâne însă o enigmă de ce la cârma unui asemenea institut preşedintele a fost silit să înscăuneze un intelectual care a declarat, de la bun început, că, pentru el, cultura este o afacere strict privată, nicicum... naţională! Şi s-a ţinut de cuvânt!

Editor şi documentarist de mare probitate ştiinţifică, numele lui Dimitrie Vatamaniuc este legat deopotrivă de I. Popovici-Bănăţeanul, George Coşbuc, Ioan Slavici (a doua lui mare pasiune), Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga şi de alţii. În tinereţe, s-a afirmat şi ca prozator, aspect mai puţin cunoscut al activităţii sale. În acelaşi timp, Dimitrie Vatamaniuc s-a dovedit a fi şi unul


dintre cei mai avizaţi comentatori ai operei publicistice eminesciene şi al manuscriselor. (Publicistica lui Eminescu, I-II, Iaşi, Bucureşti, 1985, 1996, Eminescu. manuscrisele - jurnal al formării intelectuale şi al lărgirii orizontului ştiinţific, laborator de creaţie, instrument dc lucru, Bucureşti, 1988, Eminescu. Contribuţii documentare, Galaţi, 1993, Eminescu şi Transilvania, Cluj-Napoca, 1995, Caietele lui Eminescu. Mitologie şi document, Bucureşti, 1998). La acestea, să adăugăm serialele, din ultima vreme, din Bucovina literară şi articolele din alte publicaţii. Dimitrie Vatamaniuc a făcut lumină şi în hăţişul manuscriselor germane, atrăgând colaborarea unor specialişti ca Helmuth Frisch. Bazat pe probe iar nu pe ideologie, autorul a adus contribuţii decisive în ce priveşte concepţia despre stat a lui Eminescu, viziunea asupra istoriei românilor, incluzând aici şi scrierile despre Basarabia, Bucovina şi Ardeal, apoi mult prea politizata problemă a „antisemitismului” eminescian, care n-a fost niciodată rasial şi religios, ci strict economic ş.a.m.d.

Aş vrea să subliniez, în mod deosebit, o trăsătură de caracter, prelungită în rectitudine morală, a eminescologului Dimitrie Vatamaniuc. Este vorba de atitudinea generală faţă de personalitatea şi de moştenirea spirituală a lui Eminescu. Meritul de căpătâi, pe care i-l găsesc şi i-l subliniez cu tărie, este că nu a cedat presiunilor politice şi atacurilor din presă dinspre nefasta ideologie political correetness, ideologie care a adus profituri sociale şi materiale celor care i-au ascultat glasul privitor la Eminescu. Şi asta s-a întâmplat chiar şi după alegetea ca membru de onoare al Academiei Române, în 2001! După 1989, la asemenea presiuni a cedat Petru Creţia, care s-a alăturat celor ce au contestat statutul de poet naţional lui Eminescu, care au văzut în poet un „reacţionar” şi un „antisemit”, aruncând oprobriul peste jurnalist şi peste autorul Doinei. În Testamentul unui eminescolog, distinsul erudit care a fost Petru Creţia ridiculizează, împreună cu îndoctrinaţii de la Dilema, oblăduiţi de Z. Ornea şi de Nicolae Manolescu, celebrele sintagme „poet naţional” (G. Călinescu), „expresia integrală a

sufletului românesc” (Nicolae Iorga), „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica) ş.a. Dimitrie Vatamaniuc nu s-a alăturat niciodată unor asemenea zeflemele ideologice. Dimpotrivă, el a adăugat formulelor amintite o alta: „coloana infinită a spiritualităţii româneşti”. Fireşte, astfel de formule se clişeizează şi nu e bine să faci prea mult uz de ele.

Dar nu acest fapt este cel mai important. Dimitrie Vatamaniuc și-a sprijinit totdeauna atitudinea sa față de Eminescu pe o remarcabilă supunere la obiect, ignorând supunerea la ideologic. Când documentele şi faptele au condus către demitizarea ultimilor ani de existenţă eminesciană, el nu a ezitat să afirme şi să sprijine cercetările privitoare la ceea ce s-a întâmplat, în realitate, în nefasta zi de 28 iunie 1883. Şi, fireşte, a declanşat scandalul, fiind drastic sancţionat public.

Interesant că şi nordul Moldovei a cunoscut urmările rupturii produse de „corectitudinea politică” în eminescologie, la Centru. În vreme ce „corecţii” au reuşit să-şi impună punctul de vedere asupra unui Eminescu doar poet şi deloc gânditor şi publicist, la Botoşani şi la Ipoteşti, Eminescu integral a continuat să rămână emblematic la Suceava, Putna şi la Rădăuţi. Devine grăitor că la Ipoteşti şi-a petrecut ultimii ani de viaţă Petru Creţia, pe când Suceava a mers pe linia naţională trasată de Dimitrie Vatamaniuc, colaborator fidel şi de substanţă al Bucovinei literare şi figură centrală a Centrului de Studii Bucovina al Academiei Române, de la Rădăuţi. Încheind aceste gânduri, îmi exprim mirarea că Dimitrie Vatamaniuc împlineşte 90 de ani! L-am văzut ultima oară la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti vorbind de ziua lui Eminescu, pe 14 ianuarie 2010. Cum să crezi că un asemenea spirit viu, plin de vigoare şi de umor, este nonagenar? În plinătatea fiinţei lui, să descifrăm ceva din vitalitatea eminescianismului care nu poate fi înfrânt nici de ideologii şi nici de atoatedevoratorul Cronos.


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Daniel CORBU - Iași

Viațacapedeapsăaiubirii

Pedeapsa iubirii este al treilea roman din ciclul ,,Milenii, Anotimpuri și Iubiri” pe care Val Andreescu îl publică la editura ieșeană ,,PIM”, întregind un univers original, o lume ficțională spectaculoasă, magnetică. Jurnalist imbatabil, băcăuan stabilit de multă vreme la Vaslui, Val Andreescu își folosește experiența de viață (relațiile cu oamenii de afaceri, cu știrile ieșite din comun, cu personalitățile culturale sau politice) în scrierea unor cărți dinamice, percutante, provocatoare, care dau seamă de o societate românească în căutarea adevăratei democrații. Narațiunea, mai bine zis șirul de narațiuni au loc pe fundalul unei societăți în tranziție, o lume instabilă, nesigură. Dar în spatele scrierilor lui Val Andreescu nu stă doar experiența de viață, ci și talentul unui povestitor de excepție (autorul știe bine - nu neaparat de la Forster - că povestea este umbra oricărui gen literar, mai ales în cazul romanului) și al unui maestru de construcție romanescă, cu o deplină stăpînire a mijloacelor. Capitolele sunt nuclee narative acribios construite de un autor perfect stăpîn pe mijloacele sale. Descrierile, siguranța dialogurilor, fastul imaginativ, viziunea cinematografică oferă lectorului senzația de bine și frumos. Prozator adevărat, Val Andreescu este un portretist sans peur et sans reproche, care are nevoie doar de cîteva tușe pentru realizarea personajului. Astfel, acest al treilea roman al ciclului întregește portretul lui Ștefan Giroveanu, personajul principal și atît de complex, om de afaceri, devenit acum senator, precum și al scriitorului Rică Olaru (un alter ego al autorului), care simte în acest al treilea tom cum îmbătrînește ,,vizibil și iremediabil”. Autorul se apleacă cu aceeași grijă asupra celorlalte personaje: Amoraș Doinescu (recunoscut ca fiu de Ștefan Giroveanu), Maria Lemnariu, zisă și Mașenka, (iubita lui Amoraș, studentă basarabeancă la care admirăm picanteria limbajului ,,de avarie”, adică dialectul basarabean în amestec cu vorbe rusești de efect), rectorul Universității ieșene, Gheorghe Bălăceanu sau

Nelu Drăgan, cel dedicat mma-ului, un sport de mare subtilitate, care ducea pe Amoraș Doinescu și echipa vasluiană la turneul de la Rio de Janeiro în plin festival național. Pedeapsa iubirii este o mare izbîndă romanesca prin atmosferă, dar și prin meditații despre destine individuale și despre destinul societății. Iată și lumea de fundal a romanului, o societate în care, ne spune autorul prin personajul său, Ștefan Giroveanu, unde ,,totul este o mare lehamite, o viață și o societate în care numai politica era curvă, așa cum spunea cu duritate și durere bunicul său. Prostituția se afla la orice nivel, social, politic și chiar în învățământ, acolo unde diplomele se cumpărau cu euro și plagiatul era în floare. Adesea, analiza lipsa de moralitate și corectitudine ale colegilor săi parlamentari care îl solicitau pentru formarea unor grupuri de inițiative parlamentare, toate avînd un substrat de interes personal ori de grup și numai așa înțelegea de ce nu găsește adepți pentru proiecte parlamentare cu caracter social, științific ori de reașezare a învățământului și sănătății naționale pe un făgaș normal. Întotdeauna încheia momentele sale de analiză cu gândul la cele spuse de Ecleziastul, „totul este deșertăciune!” O mențiune aparte se cuvine scenelor de dragoste curată dintre Amoraș Doinescu și Maria Lemnariu, studenți la Facultatea de filologie din Iași. Întîlnim momente diafane, de autentică emoție, dar și accente panegirice despre Iașul cultural. Lectorul va admira decrierile, realizate poetic, precum în această plimbare de primăvară în Copou: ,,Soarele începutului de mai își revărsa cu dărnicie lumina și căldura peste frunzele platanilor, parcă dezmierdându-le, sărutându-le și iubindu-le, iar acolo unde idila atingea cote înalte, frunzele deveneau strălucitoare și sclipeau de fericire, așa cum și ochii verzi-cleștar ai


Mariei Lemnariu sclipeau și se oglindeau în privirea plină de dragoste a iubitului ei, Amoraș Doinescu”. Multe scene au un aer tradițional, natural, într-o bună tradiție românească. Să cităm doar o scenă de mare poezie de la poalele Ceahlăului, care-mi amintește de o pagină din Enigma Otiliei de G. Călinescu: ,,s-a culcat în podul plin cu fân și lucernă, proaspăt cosite și adunate pentru iarnă. Mirosul, senzația de confort și acel ceva care te apropie de generații și generații de strămoși, de naturalul și arheul românesc, un ceva ce nu se poate compara cu nimic, un fluid și o legătură tainică de care Amoraş era legănat şi adormit în timp ce încerca să descifreze formaţiunile de stele căzătoare, luceafărul de seară şi Calea robilor, apoi stelele se apropiau excesiv, se colorau în galben, roşu, verde, una din ele încorona capul frumos al Mariei, aceasta era îmbrăcată într-o rochie verde şi cu trenă lungă, părul îi ajungea până la călcâie, stelele au început să danseze într-un ritm lent şi cunoscut, luna apăru ca o doamnă palidă şi cam trecută, ca o secere luminoasă pe al cărei colţ de jos se legăna Maria, cei doi zulufi scăpărau diamantin, Amoraş a apăsat zoom-ul calculatorului şi ochii iubitei lui şi-au apropiat verdele smarald până la ochii lui, apoi a fost cotropit în întregime de marea cea verde, făcea parte din ea, aşa compuşi au plecat în zbor de

luceferi printre stele, se opreau, se roteau într-un dans fără muzică, pluteau, pluteau...”. Deşi localităţile unde se desfăşoară acțiunea cărţii de faţă sînt din Moldova, provincie a României (Vaslui, Iaşi, Piatra Neamţ etc.), autorul nu face caz de provincialism. Oriunde poate fi un centru al lumii, pare a spune, fără complexe. Aflăm mai multe şi despre fetele şi băieţii din cartierul Ana Ipătescu din Vaslui, unde ,,odată cu democraţia europeană, apăreau un soi de libertinişti excesivi”. Pedeapsa iubirii nu este un roman senin. Este chiar unul tragic, dacă ne gîndim doar la faptul că aici îşi află sfârşitul Ştefan Gicoveanu, dar şi iubita fiului său, pitoreasca Maria Lemnariu. Ajunşi aici, găsesc de cuviinţă să remarc momentul în care personajul principal Amoraş Doinescu ajunge la locul de lîngă Chişinău unde se prăbuşise avionul în care se afla, din nefericire, iubita sa Maria. Sunt cîteva pagini cu o realizare de maestru, atît la nivelul unei descrieri apocaliptice (tot ce a rămas din avion şi din lucrurile pasagerilor) cît şi la nivel psihologic. Există şi alte, multe astfel de pagini care aşează pe Val Andreescu în rîndul marilor prozatori. Îmi place să cred că nu greşesc aşezîndu-l pe Val Andreescu în prima linie a prozatorilor români de azi.

Manualul bunului singuratic Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile mele plânsul fără motiv vai mie rătăcitor prin oglinzi firimiturile cerului au amuţit şi-i atâta linişte de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri deodată. Cândva stam printre împuşcăturile râsului sfidam de departe desfrunzitele ore acum tot mai spăşit înaintez de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul. Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile mele plânsul fără motiv pe străzi amurgite cineva proclamă totemul iubirii întoarcerea la cărţile care ne-nving cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara îngerii dorm prietenii îmbătrânesc în fotografii Manualul bunului singuratic lâncezeşte-n odăi.

Daniel Corbu

Masca - pictură de Letiția Oprișan


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Martha EȘANU - Iași

MihaiBatog‐Bujeniță70‐,,Unpersonajsupersonicîncultură’’

Scriitorul Mihai Batog Bujeniţă a trecut de curând pragul a 70 de ani de viaţă şi cu această ocazie Asociaţia Literară „Păstorel”, Asociaţia „Universul Prieteniei” şi Biblioteca Judeţeană

„Gheorghe Asachi” din Iaşi au organizat o emoţionantă sărbătorire sub genericul „OMAGIU scriitorului Mihai Batog Bujeniţă”. La eveniment au participat scriitori, membri ai asociaţiilor organizatoare, membri ai Comunităţii evreilor din Iaşi şi „fani” ai evenimentelor culturale organizate de cenaclul Academia liberă „Păstorel”. Mihai Batog Bujeniţă s-a născut la 25 octombrie 1945 la Aldeşti, în judeţul Galaţi. A absolvit cursurile Academiei de Aviaţie şi pe cele ale Academiei de Înalte Studii Militare devenind pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice. În timp a parcurs treptele ierarhiei militare ajungând la gradul de comandor de aviaţie. În anul 1997, la vârsta de 52 ani s-a pensionat şi, „coborând pe pământ”, după o scurtă perioadă de acomodare, s-a înscris într-un cenaclu literar. Era atunci şi este şi acum un cenaclu de creaţie literară umoristică, gen care, a considerat comandorul că i se potrivea cel mai bine. Primul său volum purtând titlul „Bine că ai râs ieri” cuprinde poezie umoristică şi a văzut lumina tiparului, la Editura Ars Longa, în anul 2002. În acelaşi an, Mihai Batog Bujeniţă, a devenit membru al Uniunii Epigramiştilor din România iar în 2007 şi al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iaşi. De asemenea este membru al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români, al Societăţii Culturale „Junimea 90” şi membru legitimat al Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România. Preşedinte al Asociaţiei Literare „Păstorel” Iaşi şi al cenaclului Academia liberă „Păstorel” Iaşi, scriitorul Mihai Batog - Bujeniţă are o bogată activitate literară. A publicat 23 de volume şi numeroase studii şi comunicări, este prezent în numeroase antologii de proză şi poezie, culegeri şi dicţionare ale scriitorilor români. Este director al revistei „Booklook” ce apare la Iaşi,

redactor coordonator la revista de cultură „Cronica” din Iaşi, redactor şef adjunct la revista „Rapsodia” din Sibiu şi redactor şef adjunct la revista de cultură „Meridian Cultural Românesc” - Vaslui. Colaborează la numeroase reviste culturale de prestigiu din ţară dar şi la rubricile cu specific literar ale unor publicaţii din Canada, Germania, Israel, Australia, SUA, Cipru, Anglia, etc. Palmaresul său deosebit de bogat cuprinde peste 45 de premii literare şi ştiinţifice. Scrierile lui Mihai Batog Bujeniţă au fost mereu apreciate de critică şi de colegii de breaslă. Dintre aceste aprecieri redăm cuvintele criticului Zoltan Terner despre romanul Miracolele de la Glodeni „...Cartea e semnată de un scriitor dotat cu un neverosimil dar al umorului grotesc şi un aiuritor simţ al fabulosului derizoriu Mihai Batog Bujeniţă... Scriitorul este un intelectual rafinat, doldora de cultură, şi de termeni din cei mai moderni, dar care se fandoseşte în chip uluitor de măiestru, mascându-se în hăhăitor, imitând perfect limbajul mirosind a balegă şi a trăscău, din Glodenii coborâtori direct din adâncul unei ciudate haznale a istoriei...” În prefaţa volumului „Calendele Măgarilor”, scriitorul Cornel Udrea notează „De la o carte la alta, Bujeniţă a crescut, şi-a impus un respect deosebit faţă de posibilităţile şi gramatica limbii române, lucrările sunt îngrijite, aspectuoase, iar unele, şi nu puţine la număr, pot să figureze în orice antologie cu ştaif, cu pretenţii. Mihai Batog Bujeniţă deţine secretul zâmbetului, ştie că o proză umoristică nu trebuie să stârnească hohotul gros, anatomic, proza umoristică este un exerciţiu de inteligenţă în care sunt interesaţi atât scriitorul cât şi cititorul. Mihai Batog Bujeniţă este un filozof care deschide fereastra de la bloc cu speranţa mereu reactualizată că spectacolul lumii face eforturi pentru a ajunge la dimensiunile unde morala şi fabula devin neputincioase... Evenimentul omagial desfăşurat sub motto-ul „Ludic din fire, lucid de nevoie!”, a avut-o ca „maestru de

Mihai Batog - Bujeniță


ceremonii” pe doamna Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei „Universul Prieteniei”. În deschidere s-a prezentat un moment muzical susţinut de Alex Marinescu. Directorul Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachi”, prof. Dan Nicolae Doboş a vorbit despre scriitorul Mihai Batog Bujeniţă căruia i-a oferit, la ceas aniversar, o plachetă omagială. Asociaţia „Universul Prieteniei” a oferit sărbătoritului o Diplomă de Excelenţă pentru întreaga activitate. În continuarea sărbătoririi de inimă şi suflet, scriitorul Emilian Marcu, membru în Consiliul Director al Asociaţiei „Universul Prieteniei” a subliniat o calitate deosebită a lui Mihai Batog Bujeniţă: vocaţia prieteniei, reliefând faptul că ştie să se apropie de oameni şi să le întindă o mână de sprijin la nevoie, ştie să-i respecte şi să-i aprecieze. Apoi a vorbit Eugen Deutsch, coleg de cenaclu al sărbătoritului, care îl consideră „un scriitor foarte interesant ce oscilează între foarte multe domenii, un personaj supersonic în cultură.” Vasile Diacon a arătat că Mihai Batog Bujeniţă „un mare risipitor prin mulţimea de cărţi şi prieteni pe care îi are” este „un om de o verticalitate deosebită” ce-şi onorează colegii şi prietenii prin înaltele sale calităţi morale. În cadrul reprizei de epigrame ce a urmat, scriitorul Vasile Larco a menţionat că sărbătoritul „nu se dă pe toţi băieţii, fiind acum la jumătatea vieţii”. Alese cuvinte de felicitare au mai transmis Mugurel Sasu, Ana Maria Gâbu, George Ceauşu, Corneliu Carp, Abraham Ghiltman, Mihaela Moraru, Rodica Rodean, Nicu Stancu, Mihai Haivas, Sorin Cotlarciuc etc. Un deosebit moment poetic a fost prezentat de actorul Emil Gnatenco. În final, scriitorul Mihai Batog Bujeniţă a adresat calde mulţumiri colegilor şi publicului prezent la evenimentul omagial şi a reliefat faptul că nu ar fi putut realiza tot ce şi-a propus în viaţă fără ajutorul şi sprijinul soţiei sale, doamna conf. univ. dr. Cornelia Ursu, omul de o rară calitate, puternic şi echilibrat, care de peste 25 de ani îi este mereu alături. În final dar nu în ultimul rând vreau să menţionez că Mihai Batog Bujeniţă este un colaborator apropiat al Comunităţii Evreilor din Iaşi şi al Centrului de Zi „Yachad”. Ne bucură şi ne onorează în mod deosebit faptul că participă la Matineele culturale şi la Serile literare organizate la Comunitatea Evreilor din Iaşi şi este un colaborator quasi-permanent al revistei „PRIETENIA” în paginile căreia ni-i prezintă pe bunii săi prieteni, scriitorii israelieni de limbă română: Liana Saxone-Horodi, Harry Ross, Francisca Stoleru, Dorel Schor, Madeleine Davidsohn, Martha Eșanu, Mihai Batog Bujeniță 70 „un personaj supersonic în cultură”. Nu știu dacă

oamenii care au umor sau pot să râdă din toată inima trăiesc mai mult sau sunt mai fericiți, este însă sigur că ceilalți sunt nespus de plicticoși. (Mihai Batog Bujeniță). Urări de La mulţi ani! şi Ad Mea Veesrim! scriitorului Mihai Batog Bujeniţă pe care l-am sărbătorit în această frumoasă toamnă cu… propriile sale CRIZANTEME: E toată toamna-n crizanteme Privind gingaş spre-albastru cer; Şi-o clipă n-avem a ne teme, De nopţile ce-or fi cu ger. Clădim iluzii pentr-o vreme Şi care-apoi ca fumul pier… E toată toamna-n crizanteme, Privind gingaş spre-albastrul cer. Nevoi ce te-ncolţesc, supreme, Alungă gândul spre-un prier, În care frigul nu mai geme Iar eu să cred că nu mai zbier, Că toată toamna-i criza-n teme. Pentru contribuţia sa deosebită atât la activitatea culturală din comunitate cât şi la revista „PRIETENIA” scriitorului Mihai Batog-Bujeniţă i s-a acordat titlul şi medalia de „Prieten al comunităţilor evreieşti din România”. Onorat de această distincţie, scriitorul Mihai Batog Bujeniţă a adresat următoarele cuvinte de mulţumire: „În viaţa omului, între venire şi plecare, puţine sunt evenimentele cu adevărat importante. Pentru mine, astăzi, primirea titlului de Prieten al Comunităţilor evreieşti din România, este unul dintre aceste momente, însă cuvintele mele vor fi întotdeauna prea sărace pentru a exprima cu adevărat imensa onoare ce mi se face, dar şi marea bucurie a acestei adevărate investiri. Şi în continuare mă voi strădui, ca şi până acum, să-mi dovedesc vrednicia promovând prin mijloacele culturii temeinicia relaţiilor istorice care ne leagă ca popoare însă, în primul rând, ca oameni. O istorie comună multiseculară dovedeşte că avem puternice rădăcini culturale comune iar datoria noastră este să nu lăsăm niciodată ca răul sub orice formă să ne învrăjbească. Iar acum, când Europa se află în faţa celei mai mari provocări din istoria ei modernă, trebuie să înţelegem şi să preţuim cu adevărat importanţa temeliilor culturale care ne unesc. Mă înclin cu adânc respect în faţa dumneavoastră pentru onoarea ce-mi faceţi şi închei spunând din toată inima TODA RABA!”


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Valeriu LUPU - Vaslui

Eminescușimirificalumeacărții

„Ş-apoi mai am cu totul pentru mine Un alt maestru care viu mă ţine

Şi vezi pe-acesta nu-l spui nimăruia Nici el nu vrea decât să-mi şadă-n braţă Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă”

Mihai Eminescu - Cărţile

Eminescu a fost un mare iubitor de carte, ajungând până acolo încât să-și contopească propria existență cu mirifica lume a cărții. De altfel întreaga sa viață și-o va petrece în tovărășia cărții, lipsa acesteia provocându-i neliniște, iar în ultima periodă a existenței sale chiar agitație și suferință. Fire meditativă și profund analitică, atunci când era

vorba de marile idei existențiale pe care le căuta cu obstinație și le prelucra în stilul său caracteristic, Eminescu devenea un paradox, mai ales pentru contemporani, atunci când era vorba de problemele concrete ale vieții cotidiene, unde se manifesta cu o superficialitate dezarmantă.

Tovărășia cărții a căutat-o de mic copil, a devenit o obsesie în perioada adolescenței, și a rămas fatalmente legată de ființa sa, prin toate fibrele ei, pentru tot restul vieții. Pentru posteritate a devenit celebră „lada cu cărți” a lui Eminescu care avea în alcătuirea ei, pe lângă cărțile sale de căpătâi (Platon, Aristotel, Shakespeare, Dante, Kant, Schopenhauer) cărți de istorie, de specialitate din diferite domenii, în a căror lectură se afunda până la uitarea de sine. Tot aici se găseau și manuscrisele sale, adunate în celebrele sale caiete dimpreună cu tăieturi și decupaje din ziare pe care le aranja și cerceta cu grijă.

Fiind singura lui avere, Eminescu a suferit cumplit atunci când nu a mai avut lada sa (recuperată de Titu Maiorescu în 1884), îndeosebi în vara și toamna anului 1887, când, la Botoșani fiind, împreună cu sora sa Henrieta, o va cere cu insistență lui Maiorescu. Conținutul lăzii sale, pe care nu-l va mai revedea niciodată după prima sa îmbolnăvire (1883), rămâne și astăzi o enigmă, mai întâi de toate prin amploarea și conținutul său, iar în al doilea rând prin modul cum Eminescu recurgea la ea, pentru că memoria sa extraordinară îi permitea alcătuirea rapidă a oricărui tip de discurs, în versuri sau în proză, într-un timp record. Un lucru văzut, o idee citită undeva, auzită undeva, rostită de cineva, rămânea întipărită în memoria lui pentru totdeauna, mai mult „avea pururea cuvântul la îndemână” (Titu Maiorescu).

Eminescu a iubit dureros cartea, s-a identificat cu ea și s-a retras în lumea ei de timpuriu, acolo unde avea să găsească poate cele mai fericite trăiri în frământata și nefericita sa viață. „El citea, înainte de toate, mult și cu o repeziciune uimitoare, nu vorbă cu vorbă, ci cuprinzând fraze întregi. Era deci în curent și cu publicațiunile nouă și cu cărțile vechi ce se găsiau pe la antiquari. În același timp ținea să citească’n tihnă și nu se ducea pe la bibliotecile publice. Îndată ce primea banii de acasă, își cumpăra cărți și timp de câteva zile nu-l mai vedea nimeni” (Ioan Slavici - Eminescu omul).

Ca gimnazist la Cernăuți devine bibliotecarul mentorului său Aron Pumnul a cărui bibliotecă o devorează pur și simplu. Este momentul când celebra lui ladă începe să prindă contur. Periplul său în străinătate, de fapt în Ardealul istoric, întâi ca fugar la Blaj și Sibiu, apoi ca sufleur al trupei de teatru Pascally la Lugoj, Oravița, Arad, Beiuș, Timișoara etc. îi va permite cunoașterea perimetrului românismului și îi va cristaliza sentimentul naționalist patriotic care-i va traversa ca un fir roșu întreaga sa operă poetică și jurnalistică de mai târziu.

Studenția vieneză (1869-1872) și berlineză (1872-1874) îl va apropia și mai mult de carte, cu celebrele sale izolări în casă, pentru a citi, studia sau scrie. „Eminescu era un om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era un munte de om și ca fire grădină de frumusețe, și ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrânețe, dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însu-și și-ar fi fost încă (de) copil îndrumat a-și stăpâni pornirile spre exces” își amintește prietenul său Ioan Slavici (ibidem).

Va poposi cu adevărat în lumea cărților atunci când va fi numit bibliotecar, funcție pe care o va exercita în două rânduri (1874-1876 și 1884-1886) la Biblioteca Universitară din Iași, instituție ce-i poartă astăzi numele, perioadă extrem de fertilă în dezvoltarea gândirii și operei eminesciene după cum el însuși mărturisește. „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică și dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine mă voi cufunda ca un budhist în trecut. Mai ales în trecutul nostru atât de măreț în fapte și oameni” spune cu satisfacție poetul. „Pe vremea aceia - își


amintește Garabet Ibrăileanu - biblioteca avea cărți vechi de mare valoare, din cuprinsul cărora Eminescu trebuie să-și fi satisfăcut din belșug nobila sa pasiune de a ceti și de a cunoaște”.

Și într-adevăr, acești ani s-au dovedit a fi deosebit de fertili în definirea și desăvârșirea gândirii eminesciene pentru că, printre altele, vor însemna preocupări cu totul speciale în domeniiul lingvisticii, a traducerilor de carte, a întocmirii de dicționare de rime, concomitent cu stăruința neobosită în achiziția de carte veche pentru care va înainta referate și memorii conducerii bibliotecii. De notat aici că cel puțin sub aspect lingvistic contribuțiile sale vor fi cruciale pentru formarea limbii literare. În acest domeniu va deveni un adevărat căutător de sensuri noi, de locuțiuni și expresii pe care le găsește mai ales în limba comună a țăranilor și în limba veche, „Am adunat multe manuscrise zdrențuite și tipărituri vechi românești. Începe să-mi fie evident că limba română este într-adevăr bogată, înzestrată cu un număr de sufixe vii așa chiar și cu cantitate. În cărți vechi am descoperit mai multe formații sintactice pline de farmec mai multe timpuri care au fost date uitării, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe, ba chiar două moduri noi, chiar dacă sunt cam defective. S-ar putea strânge contribuții la sintaxa românească. Numai timp și liniște să fie” își aprecia cu încântare Eminescu descoperirile sale. În fapt acestea însemnau nici mai mult nici mai puțin decât pietre de temelie la fundamentul limbii române moderne pe care o vorbim astăzi, deși timpul și liniștea lui au fost extrem de limitate pentru o existenţă atât de bogată în realizări. Dacă ne referim doar la întocmirea dicționarului de rime observăm că va reuși să adune un lexic deosebit de bogat și util pentru creația lui poetică și nu numai, reușind astfel performanța de „a turna în formă nouă, limba veche și-nțeleaptă”.

Cunoștea slava veche chirilică ceea ce-i permite să traducă gramatica și glosarul manualului de limbă paleoslavă a lui A. Leskine, carte de căpătâi pentru cercetătorii în domeniu, pentru că forma în care este tradusă este surprinzător de modernă și utilă pentru cei care abordează slavonistica, sunt de părere specialiștii în domeniu. „Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română” spune cu admirație prietenul său Slavici și, desigur, germana și franceza cu opere bine reprezentate în celebra lui ladă.

De asemenea preocupările sale pentru sanscrită datează cu certitudine din cea de a doua perioadă de bibliotecar (1887-1888). Este vorba de traducerea operei lui Franz Bopp „Gramatica critică a limbii sanscrite”, lucrare extrem de riguroasă care o va surprinde pe Anita Boshe prin acuratețea redării, făcând-o să afirme și să se pronunțe cu puterea certitudinii asupra integrității capacităților intelectuale și creatoare ale lui Eminescu pentru acea perioadă, integritate atât de disputată astăzi pe tărâmul eminescologiei.

Din aceeași perioadă datează elaborarea piesei de teatru în versuri, Lais, după subiectul piesei lui Emile Augier, Le joueur de flute, preluând din original doar eroii, Chalkidias și Lais, modificându-i subiectul, ritmul (troheic cu 15-16 silabe în loc de endecasilabul de 11 silabe a lui Augier și Saar) și chiar derularea acțiunii (Ovidiu Vuia în Lais - o enigma? sau o nouă provocare). Mărturia Henrietei din scrisoarea sa către fiica Corneliei Emilian din septembrie 1888 tranșează definitiv perioada în care a fost elaborată lucrarea „Piesa ce a lucrat’o la mine și era mai aproape gata, s’a cetit într’un cerc intim și s’a găsit că este bună. S’a luat decisiunea de a se juca în sezonul iernii. Eu remân mulțumită că prin îngrijirea mea i’am redat sănătatea care’i lipsea de cinci ani”.

Etapele în care a lucrat ca bibliotecar l-au absorbit cu totul, creindu-i acea dispoziție care-i dădea curajul să facă ceea ce știa el mai bine; lectură, studiu, creație, pentru că - spunea el - „bibliotecar - ocupațiune care întotdeauna va rămâne științifică și literară”.

Ceea ce-l supăra cu deosebire pe Eminescu era avalanșa materialistă, care distrugea totul în cale prin noua concepție materialist-atee ce avea la bază materialitatea lumii, făcându-l să constate cu amărăciune că „peste tot credințile vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mână în mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine; Shakespeare cedează în fața bufoneriilor și dramelor de incest și adulteriu, cancanul alungă pe Bethoven, ideile mari asfințesc, zeii mor”.

Din păcate, aceste activități, care rămân la fel de laborioase și susținute și în etapa a doua a activității sale de bibliotecar, nu îl vor impresiona câtuși de puțin pe biograful său George Călinescu, care, persiflându-l pe poet cu un dispreț condamnabil, afirmă râtos „Eminescu voia să revoluționeze biblioteca cu tot dinadinsul. Având naivitatea să creadă că rostul ei este de a fi o fereastră deschisă spre grădinile culturii actuale, el se pornește înflăcărat să o sporească și s-o facă un instrument util de muncă”. De altfel Călinescu va nega cu îndărătnicie și total nefondat activitatea creatoare a poetului după 1883, considerând-o total neproductivă punând-o în contextul așa zisei „marea întunecime” pe fondul stigmatului luetic care, pe nedrept, de o manieră iresponsabilă, brutală chiar, credem noi și, de ce nu, interesată, l-a pus pe fruntea poetului. Prin această optică întreaga creație eminesciană din această perioadă este considerată o reproducere mecanică, din memorie, a unor creații anterioare, ba chiar (culmea cinismului) o etichetează „o înduioșătoare fraudă intelectuală a propriei sale creații”.

Cartea l-a desăvârșit pe Eminescu și la rândul său poetul o va desăvârși prin munca și respectul său pentru slova scrisă, ceea ce-l va determina pe Mircea Eliade să-l considere ca „cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe”. Poate și din această cauză, Eminescu era veșnic nemulțumit de munca sa, ceea ce-i dădea o stare de


insatisfacție, neîncredere și manifesta reținere în a-și publica opera. „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lucrând, pentru că nu se socotea îndeajuns de pregătit pentru ceea ce voia să facă și e foarte puțin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puținul acesta partea cea mai mare sunt lucruri după părerea lui neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruințelor depuse de alții” spunea Slavici în amintirile sale.

De altfel Nicolae Georgescu - un eminescolog de elită, din păcate adeptul teoriei conspirației în eliminarea lui Eminescu - va constata că totul în existența poetului va rămâne neterminat. Trebuie să-i dăm crezare dacă observăm că studiile gimnaziale, universitare și doctorale au rămas neterminate, familia nu și-a închegat-o niciodată, activitatea de revizor în care-și propunea reformarea învățământului rămâne nefinalizată, ca bibliotecar nu a terminat catalogarea cărții vechi, iar ca jurnalist nu a reușit să reformeze clasa politică. Cu toate acestea în fiecare din aceste activități a lăsat urme adânci și trainice, mai ales ca orientare, urme ce se regăsesc și astăzi la fel de actuale.

Așa se face că Eminescu nu a publicat nici o carte în timpul vieții sale. Fără îndoială că o asemenea atitudine este greu de imaginat astăzi, când există o adevărată beție a publicisticii, când fiecare autor, indiferent de locul pe care-l ocupă în ierarhia scrisului, încearcă să-și valorifice creația prin carte. Este foarte adevărat că astăzi accesul la informatie, gradul de cultură și accesul la actul de cultură, lipsa cenzurii, ca și posibilitățile tehnice de tipărire, fac posibilă creația și publicarea ei extrem de facilă, aproape de neimaginat cu numai câteva zeci de ani în urmă.

S-au încercat de-a lungul timpului mai multe explicații pentru atitudinea lui Eminescu vis a vis de publicarea operei sale într-o carte, la care s-au angajat Perpesicius, Călinescu, George Munteanu, Petru Creția și mai recent Theodor Codreanu, dintre care trei explicații s-ar desprinde ca fiind mai plauzibile.

Prima ar fi obsesiva exigență eminesciană pentru tot ceea ce scria, pentru că niciodată nu se arăta mulțumit de calitatea scrierilor sale. Mărturie stau numeroasele variante și adăugiri la poeziile sale în căutarea permanentă a formei celei mai potrivite. De aici și reținerea de a ieși în public, de a se exprima și a se face cunoscut. „Pe cât posibil autorul trebuie să rămână necunoscut cititorului, pentru că numai astfel acesta își poate dezvolta propria viziune” și avea dreptate, pentru că nu rareori cunoașterea vieții autorului poate altera imaginația cititorului și diminua savoarea lecturii.

A doua explicație ar fi o reținere viscerală în a-și publica opera, pentru că spunea el „mai mult îmi pare rău că am publicat ce-am publicat pentru că vorba trebuie ferecată cu trei lacăte, unul la gură, unul la limbă și altul la gât. Scăpată de unul trebuie oprită de celălalt, pentru că odată scăpată nu o mai poți prinde nici cu calul, nici cu ogarul, nici măcar cu șoimul”

A treia explicație ar fi structura interioară a lui Eminescu, cea a unui om timid și pudic, veșnic temător în a nu deranja pe alții, dar și în a refuza ajutorul pe care cei ce-l apreciau doreau să i-l ofere. „Eu nu pot - zicea el - mă’năbușe bunăvoința, de care nu sunt în stare să mă fac vrednic - sunt destul de supărător și pentru mine însu-mi, de ce să mai supăr și pe alții”, atunci când doctoral Kremnitz și mai apoi Titu Maiorescu i-au oferit găzduire în condiții mai mult decât confortabile. Prefera în schimb masa lui de scris dintr-o locuință modestă. Lectura și scria la nesfârșit închis în odaia sa, în fum de țigară și aburi de cafea (era un împătimit consumator de cafea) și prefera meditația în singurătate.

Dincolo de perioada copilăriei, a studiilor gimnaziale și universitare, în care întâlnim un Eminescu activ, expansiv, în căutarea ineditului, curtenitor și angajat social (ca membru al României June), vom găsi la maturitate un Eminescu care caută să fugă de oameni, retrăgându-se în singurătatea lui, până acolo încât la celebrarea lui Ștefan cel Mare nu a dorit să-și recite propria creație - Doina. De aici și nesfârșitele speculații legate de conspirația împotriva sa, mai ales că era și membru al societății unioniste Carpații în cadrul căreia activitatea sa este destul de incertă, deși era un naționalist convins.

Cert este faptul că obsedantul perfecționism eminescian a fost sesizat mai ales de contemporani, și interpretat apoi de o manieră echivocă, fie ca o calitate, fie ca un defect de cei care i-au cercetat viața și opera. El însuși recunoaște această meteahnă în versurile din Icoană și privaz; „Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte / cuprins de-adânca sete, a formelor perfecte”. Petru Creția va fi cel care va sublinia acest aspect atunci când se referă la prima carte publicată de Titu Maiorescu la editura Socec în 1884, la care Eminescu ar fi lucrat doi ani (1881-1883), concepându-i structura după muzicalitatea textelor, urmând a fi întitulată „Lumină de Lună”. Mai mult, coperta primei ediții ar fi fost lucrată chiar de Eminescu având încifrată anagramat numele Veronicăi prin metoda steganografică. Este cunoscută supărarea și chiar furia lui Eminescu la adresa lui Maiorescu pentru că acesta nu i-ar fi respectat dorința atunci când a decis să-i publice cartea.

Indiferent de poziția sa edițiile Socec aveau să-l consacre ca poet național, pentru că toate cele 11 ediții au fost vândute într-un timp record spre surprinderea chiar și a editorului. Avea să fie prima carte care l-a prezentat integral ca poet și a oferit o viziune de ansamblu asupra operei sale poetice. Ceea ce ar fi dorit Eminescu, în stilul său perfectionist, ar fi fost o carte arhetipală, după modelul conceput de Dante pentru Divina Comedie care „să cânte fericirea cea vrednică de Dante”, sau după modelul lui Shakespeare care și-a ordonat singur textele.

De altfel Eminescu își va mărturisi el însuși, într-o poezie intitulată „Cărțile”, dragostea nemărginită pentru carte, dar în egală măsură și prețuirea pentru autorul ei, în versuri deosebit de evocatoare: „Shakespeare adesea te gândesc cu jale,


Prieten blând al sufletului meu, Izvorul plin al cânturilor tale Îmi sare-n gând și le repet mereu. Atât de crud ești și atât de moale Furtună-i azi și linu-i glasul tău, Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.” Poetul recunoștea în aceeași poezie că are trei izvoare din care își trage înțelepciunea. Primul era „divinul Brit” (Shakespeare, n.n.) din care-nveți mai mult decât poate un ev să te învețe, al doilea era Schopenhauer cu care „problema morții lumii o dezleg”, iar al treilea reiese chiar din versurile sale; „Ș-apoi mai am cu totul pentru mine Un alt maestru, care viu mă ține Și vezi, pe-acesta nu-l spui nimăruia, Nici el nu vrea decât să-mi șadă-n brață Și decât tine mult mai mult mă-nvață.” Este de bună seamă cartea, prietena sa care l-a însoțit pretutindeni în pelerinajul său prin viață și fără de care se simțea văduvit și adesea fără rost. De aici și cultul său pentru biblioteca sa, celebra sa ladă, o adevărată comoară pentru cultura noastră, intuită perfect ca valoare de către Maiorescu, a cărei existență Constantin Noica o considera un adevărat miracol. Pentru că pe lângă cele 44 de caiete care cuprind grosul creației eminesciene, lada conține un număr impresionant de cărți, a căror inventar frapează pe oricine prin varietatea titlurilor în limbile română, germană, franceză, greacă slavonă și latină.

La jumătate de an după prima îmbolnăvire (12 ianuarie 1884), timp în care cărțile au fost adăpostite la Simțion, Eminescu îi cere prietenului său Chibici Râvneanu informații despre cărțile sale și întreabă dacă sunt în siguranță, pentru că speră să le revadă. Nouă luni mai târziu îl ruga pe același Chibici Râvneanu să ia „așa numita mea ladă” în păstrare „până ce starea mea se va îndrepta dacă este cu putință să se îndrepte vreodată”. În toamna aceluiași an lada cu cărți va ajunge la Maiorescu care nu i le va returna niciodată, deși Eminescu și le-a dorit cu ardoare în lungile sale perioade de luciditate. „De-aș putea i-aș aduce cărțile de la București, însă cine știe de mai sunt și de nu sunt irosite de mult” se plângea Henrieta la 28 februarie 1888 într-o scrisoare către Cornelia Emilian după ce relata faptul că Maiorescu nu a răspuns solicitării lui Eminescu de a-i returna lada. Este greu de judecat gestul criticului altfel decât prin intuiția sa asupra valorii creaţiei eminesciene peste timp și teama de a nu se risipi moștenirea geniului moldav. Gestul său a oferit într-adevăr șansa perenității moștenirii eminesciene deși Eminescu a fost rezervat, suspicios și nu rareori furios în relația cu protectorul său, ceea ce avea să alimenteze și mai vârtos teoria conspirației la care Maiorescu ar fi luat parte (?).

Moștenirea eminesciană se va concretiza prin cele trei donații făcute de: Matei Eminescu în 1895 și Titu Maiorescu în 1902 și 1904. În fapt prima donație (a fratelui său) va cuprinde 142 volume din biblioteca lui

Eminescu oferite Fundației universitare București, iar cea de a doua, oferită de Maiorescu, cuprinde manuscripte și cărți din lada lui Eminescu, dar și volume și broșuri tipărite provenite din biblioteca lui Ioan Maiorescu (tatăl criticului). Cea mai consistentă donație rămâne desigur cea făcută de Maiorescu la douăzeci de ani de la moartea poetului, în inventarul ei găsindu-se cele 44 caiete.

Așa cum anticipa Maiorescu zestrea eminesciană va stârni imediat interesul literaților, criticilor și exegeților între care cei mai riguroși se vor dovedi a fi A.C. Cuza, Perpesicius, George Călinescu, Dimitrie Vatamaniuc, George Munteanu, Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu. Părerea majorității celor care au pătruns spiritul eminescian a fost că opera lui Eminescu trebuie prezentată integral așa cum a fost ea. Între ei Nicolae Iorga (nici un rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat), George Călinescu (nu-i nimic de făcut decât să fie reproduse în întregime) și mai ales Constantin Noica (e un miracol păstrat întreg în chipul lui interior în 44 manuscrise. Va fi un alt miracol când îl vom reda vieții cu o clipă înainte de a se stinge a doua oară în cele peste 7000 file ce putrezesc), după ce ajung la concluzia că nimic din ceea ce a scris Eminescu nu trebuie pierdut, depun eforturi notabile în realizarea acestui deziderat, fără finalitate însă datorită limitelor tehnice ale timpului în materie de reproducere a textelor.

Posibilitățile tehnice ale zilelor noastre vor permite ca inițiativa meritorie a lui Eugen Simion și Constantin Barbu să prindă contur într-un proiect national îndrăzneț, deja în derulare, „Proiectul Național Mihai Eminescu” cu cele șase domenii ale sale (manuscrise de facsimilat, manuscrise de transliterat, opere complete, comentarii la Eminescu, corpus eminescianus și biblioteca salvată) ce cuprind în total 521 de volume. Va fi o răsplată prin carte a dragostei lui Eminescu pentru carte, dar dincolo de asta va fi o proiecție a culturii naționale în cultura universală, pentru că, vorba lui Noica „o proiecție a naționalului în universal, pentru că fără universal naționalul este zoologie”. Bibliografie selectivă 1. Barbu C. - Lada cu manuscrisele și cărțile lui Eminescu, Ed Sitech, Craiova, 2009. 2. Călinescu George - Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Saeculum, Buc. 1995. 3. Codreanu Theodor - Eminescu incorrect politic, Ed, Scara Print, Buc, 2014. 4. Comitetul comemorării, Galați - Omagiu lui Mihail Eminescu, Ed. Socec & Co, Buc. 1909. 5. Eminescu Mihai - Opera Politică, Ed. Buc. 6. Slavici Ioan - Eminescu omul, în Omagiu lui Mihail Eminescu, Ed. Socec Co, Buc. 1909. 7. Sărac Gh. - Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu, Ed. Malasi, Buc. 2000. 8. Sărac Gh. - În apărarea lui Eminescu, Ed. Biharia Internațional, 2014. 9. Vuia Ovidiu - Misterul morții lui Eminescu, Ed. Paco, Buc. 1996. 10. Noica C. - Introducere în miracolul eminescian, Ed. Humanitas, 1992.


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Teodor PRACSIU - Vaslui

GruiaNovac‐80Opersonalitateirepetabilă

Tumultuosul

Gruia Novac a împlinit în toamna anului trecut 80 de ani. Mai exact, la 22 noiembrie, în ziua în care - nu-i așa? - sunt asasinați președinții. Prima întrebare ce-mi vine în minte este următoarea: De când îl

cunosc pe vajnicul nostru contemporan?! N-am fixat în memorie momentul unic al primei noastre întâlniri, dar cu siguranță au trecut de atunci peste 40 de ani! O, tempora!

Continui să cred cu obstinație că dacă nu exista, Gruia Novac trebuia inventat. Este o personalitate și, deopotrivă, un personaj, alcătuit din elemente oximoronice: impulsiv și catifelat, romantic-sentimental și cârtitor consecvent și cu argumente, patetic și reținut, sarcastic și nostalgic-învăluitor, lucid feroce și candid cu porția, prietenos și vindicativ cu cei ce-l contestă, rațional și, câteodată, ironic-pamfletar, dedat șoaptei poetice și adesea discursului înfocat și persuasiv, galant cu doamnele și domnișoarele și neiertător cu impostorii culturii, un constructor și un polemist, nemulțumit de condiția spirituală a cetății și dornic să modifice cumva mentalitățile vetuste ale concitadinilor săi. Ajunși în acest punct, trebuie să spunem că în ecuația unui „discurs îndrăgostit” (ca să vorbim în termenii lui Roland Barthes) se ciocnesc două entități esențiale: Gruia Novac și Bârladul.

Cu ani în urmă, când s-a pus problema - perfect legitimă - de a i se acorda titlul de „Cetățean de onoare” al orașului, spirite defetiste și mediocre s-au grăbit să-i refuze blazonul. Rănit în orgoliu, Gruia Novac a publicat un pamflet fulminant într-o gazetă județeană cu tiraj semnificativ, încheind într-o notă sibilinică ce i-a pus pe gânduri pe mulți: „Orașul trece, eu rămân!”

Un atribut pe care și l-a cultivat cu osârdie a fost notorietatea socială. Cu ani în urmă povestea

cu umor, într-un grup de amici, cum a reușit el să câștige un pariu cu un prieten ieșean, căruia i-a cerut să-i adreseze o scrisoare, urmând să menționeze pe plic doar atât: „Gruia Novac, Bârlad”. Bineînțeles că epistola a ajuns, spre uimirea iritată a preopinentului său.

Personalitate polivalentă, cu multe disponibilități creative, mare risipitor de daruri culturale și sufletești, Gruia Novac animă viața Bârladului de peste 50 de ani și nu a obosit niciodată.

Ca inspector școlar am avut privilegiul rar de a cunoaște Profesorul în toată plenitudinea lui solară, în noiembrie 2001, cu ocazia unei inspecții frontale (cu întregul personal de specialitate al Inspectoratului Școlar al Județului Vaslui), efectuate la faimosul - și ieri, și azi - Colegiu Național „Gheorghe Roșca-Codreanu” din Bârlad.

Având în vedere stagiul didactic îndelungat aici, de ordinul deceniilor, s-ar putea spune că maestrul Gruia Novac este un „codrenist” prin adopție. La clasă era aulic, ceremonios, academic, încântând discipolii cu vocea sonoră, vibrantă, baritonală, ținuta maiestuoasă și volutele retoricii sale învăluitoare, insinuante, persuasive. Avea stil, avea aplomb, avea umor, era degajat și distins, familiar și prietenos, elevat și volubil. Locvacitatea lui era una autentică, sănătoasă și emoționa fiindcă se năștea natural, fără un efort special, fără tentația irepresibilă a epatării. Pe profesor îl prindeau toate artificiile oratorice, căci nu erau false, ci izvorau dintr-o natură spirituală: argumentația, parantezele digresive, micile pauze de efect, tonul când înalt, când scăzut, cu modulații aproape senzuale. Paradoxal, uneori se adresa elevilor cu „dumneavoastră”, potențând solemnitatea studiată a întâlnilor didactice. La ora evaluării noastre

Gruia Novac


profesionale era pensionat de puțin timp (avea 66 de ani, vârsta la care G. Călinescu trecea la cele eterne), era verde, vioi, caustic și spiritual, cum a rămas până astăzi. A urmat experiența școlară de la Zorleni, fiindcă spirite îngust-dogmatice nu i-au mai facilitat accesul în „templul de la Codreanu”. Acolo a descoperit un prieten mai vechi, pe prof. Gheorghe Huiban, directorul liceului, o echipă didactică relativ tânără și dinamică și un climat de muncă și de camaraderie lucidă și fertilă. Nu peste mult timp aici se statornicea spiritul unui patron pentru eternitate, purtând numele marelui sculptor Marcel Guguianu. Am participat acolo la câteva întâlniri culturale cu nimic mai prejos decât cele cu ștaif din Vaslui și Bârlad. Dar și Zorleniul a trecut, Gruia a rămas…

Se cuvine să spunem câteva cuvinte despre scriitor. Indubitabil, Gruia Novac este un profesionist al scrisului, chiar dacă, din orgoliu, a refuzat până acum să intre în Uniunea Scriitorilor și a rămas consecvent în această poziție. Pentru mine este un motiv de mirare că nu și-a pus în acord vocația excepțională cu documentele oficiale doveditoare, pe care le-ar fi putut obține ușor cu mulți ani înainte. Iată un mister impenetrabil al personalității sale eclatante. Dar puțin mister nu strică niciodată! Cărțile publicate până acum îl recomandă drept critic literar, cronicar prompt al noutăților editoriale, eseist cu subtile antene receptoare, autor al unor savuroase evocări memorialistice și - surpriză totală! - poet de sensibilitate romantică, ce simte insidios trecerea timpului și fâlfâirea inefabilă a destinului.

A condus mai demult faimosul cenaclu literar „Alexandru Vlahuță” de pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor din Bârlad, cu tact, franchețe și spirit critic, a promovat valori și a impus un stil al dezbaterilor confraterne, ceremonios și elevat.

S-a impus în ultimii 9 ani ca întemeietor și artizan al revistei „Baaadul Literar”, ctitorită sub girul de notorietate al poetului bârlădean Cezar Ivănescu și impusă în conștiința publică prin diversitate tematică, implicare intelectuală, simbioza dintre tradițional și modern, promovarea mai tuturor vârstelor, de la tineri la început de drum până la octogenari cu un prestigiu literar consolidat. În paginile periodicului, Gruia Novac este peste tot, de la articolul de fond până la epilogul publicistic. Acuratețea textelor este dublată de expresivitatea design-ului, definit prin bun gust, finețe și oportunitate. O revistă bună, difuzată prompt în țară și peste hotare, grație

efortului redactorului șef, care o înscrie fără reticențe în excepționala tradiție bârlădeană a presei polimorfe din perioada mai veche, interbelică și postbelică. Să nu uităm că și Academia Bârlădeană este centenară, așa încât atributul continuității locale se încarcă de noblețe.

Privind retrospectiv spectacolul unei personalități, să nu uităm actorul, recitatorul, prezentatorul, animatorul multor reuniuni culturale memorabile, moderatorul și mentorul spiritual al atâtor generații, magistrul locvace și maiestuos, prezidând întâlniri ale scriitorilor și cărturarilor bârlădeni, ale camarazilor și prietenilor. Aproape ubicuu, Gruia Novac putea fi în aceeași zi la Teatrul „V. I. Popa”, la Muzeul „Vasile Pârvan”, la Biblioteca Municipală „Stroe S. Belloescu”, la Academia Bârlădeană, la Galeriile de Artă sau la Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, atunci când nu era ocupat peste poate în dialoguri prelungi cu amicii, în crâșme cochete, generoase și discrete, de care urbea nu duce lipsă.

Se cunosc bine legăturile sale de suflet cu teatrul bârlădean (anul acesta se împlinesc 6 decenii de la înființare și așteptăm manifestări omagiale pe măsură, din partea oficialităților, fiindcă nu e puțin lucru să ai o scenă profesionistă la doi pași, sub auspiciile fecunde ale Thaliei), nu doar ca interpret histrionic dotat, ci și ca sfătuitor lucid și avizat. Fiul lui, regretatul Gruia Novac -junior, poet de sensibile resurse expresive și actor talentat, și-a încrustat numele în memoria afectivă a bârlădenilor prin câteva spectacole de referință și, mai cu seamă, prin rolul său viguros din piesa „Take, Ianke și Cadâr” a lui V. I. Popa. A trecut - vai! - mult prea repede la cele veșnice, dar traiectul său biografic, frânt tragic, lasă o dâră luminoasă în viața orașului.

Omul public Gruia Novac, omul social, cărturarul, iubitorul de literatură și cultură, octogenarul incredibil de astăzi, basarabeanul orgolios și ireductibil, profesorul de har, contemporanul nostru unic și irepetabil merită cu prisosință titlul de Cetățean de onoare al oricărui oraș din România în care s-ar fi întâmplat să trăiască. Oamenii adevărați, care-l cunosc și îl prețuiesc, i l-au acordat de mult.

La mulți ani, tinere octogenar!


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Avram D. TUDOSIE - Huși

DumitruV.MARIN:ACESTOMșicărțileluiDarmaiales,ziarulșirevistalui

Fac parte dintre cei care cred că existența și excepționala activitate a acestui cetățean al Vasluiului (dar, de ce n-o fi cetățean de onoare?), țin de domeniile recordurilor și a miracolului. Am spus, am afirmat, am scris că oricâte personalități importante ar fi în acest județ, în Moldova și în țară, „turnurile Gemini” de azi se văd de departe: nimeni nu-l poate egala pe prof. dr. Dumitru V. Marin, adică cel mai important jurnalist român al timpului, și un critic literar de excepție... eminesciană prof. dr. Theodor Codreanu! Jurnalistul este mult mai important decât profesorul, romancierul, etnologul, managerul și părintele copiilor săi. Recordman mondial prin interviurile cu 9 președinți de stat, de trei ori recordman în România (Licența 001/TV, prima televiziune privată; cel mai vechi editorialist, 25 de ani; prima revistă internațională dinspre jurnalismul cultural, M.C.R.), de 19 ori primul în județul Vaslui (vezi M.C.R.), un adevărat deschizător de drumuri în media românească de după Revoluție și, clar, mentorul celui mai complet grup de presă din Moldova (tv - radio - ziar - revistă). Nici adversarii nu-i pot contesta cele 9 nominalizări în „Istoria jurnalismului din România în date”, nici prezența în Dicționarul etnologilor români și în alte 11 dicționare precum și în numeroase mențiuni în opere valoroase. Istoricul, promotorul Școlii de presă DVM (peste 500 de persoane), profesorul respectat, monografistul, călătorul și mai ales, OMUL sunt alte atribute al genialității. În ultima vreme i se reproșează că ar fi narcisist, promovându-și propria sa operă. Dar, dacă din invidie, dușmănie, prostie colegii de breaslă sau din USR nu-l „înghit”, omul ce trebuie să facă, să-și afirme drepturile? Real, omul nu are de ce să se laude, pentru că existența sa a fost spectaculoasă iar filmul „A fost sau n-a fost” al lui Corneliu Porumboiu nu face decât să-l lase în istoria țării, a filmografiei românești. „25 - TV.V. - Istorie și cultură” este ultima sa apariție: a 25-a carte, la 25 de ani de televiziune și tot atâția ani în mijlocul evenimentelor și terminată pe 25 noiembrie 2015. Capitolele cărții de 322 de pagini dezvăluie sintetic un conținut de excepție: I. O istorie, II. Efecte culturale în formă continuată, III. Demonstrații și reacții, IV. Dintr-o carte deschisă a acestui sfert de secol, V. Înalte aprecieri, VI.

Confluențe cultural - sociale, VII. Notele de azi... pentru mai târziu, VIII. Addenda. Stilul autorului este de-a dreptul cuceritor, istoria mijloacelor de presă și a vieții sociale e captivantă, inserțiile în realitate cuprinzătoare. Doar câteva editoriale incluse dau măsura transmisiilor sale din cele 32 de țări, doar succinte mențiuni despre cei 14 prim-miniștri intervievați sau despre cele mai înalte fețe bisericești cu care a convorbit: Papa Ioan Paul al II-lea, P.F. Teoctist, P.F. Daniel, mitropoliți, episcopi, protopopi și preoți. „25 - TV.V. - Istorie și cultură”, este o mărturie peste timpuri a transformărilor sociale, economice, culturale (și chiar științifice) într-acest loc unde niciodată nu se întâmpla mai nimic. Prin ieșirea lui Dumitru V. Marin și a Grupului său de presă în lume, aceasta a auzit și de bine despre noi, nu numai despre violatori, bețivi, detracați și analfabeți cum ne prezintă aproape în întregimea ei presa și mass-media actuală. Curajul profesorului este proverbial, rezistența sa la atacuri și nedreptăți pilduitoare. Personal mă mir, foarte mult, mă mir când mai are timp să se ocupe de atâtea elemente sociale, când mai găsește timp să scrie și mai ales, cât de mult reușește. L-am auzit (citit) pe Ioan Mâcnea care-l numea geniul nostru local și pe destule personalități importante recunoscându-i meritele și activitatea sa deosebit de prodigioasă! Presa contemporană, concurențională, nu-l prezintă prea mult. Cuvintele mele sunt prea puține pentru meritele acestui om. În cadrul Curentului Cultural - Informațional Vasluian există multe nume prestigioase ca Simion Bogdănescu, Gruia Novac (Bârlad), Petruș Andrei (Puiești), Valeriu Lupu, Val Andreescu, Teodor Pracsiu (Vaslui), Theodor Codreanu, Costin Clit, Avram D. Tudosie (Huși), Ioan Mâcnea (Vetrișoaia) dar, fără nici o îndoială, activitatea, realizările, efectele în societate, în întregimea sa OPERA îl impune pe prof. dr. Dumitru V. MARIN ca cel mai de seamă jurnalist vasluian din toate timpurile. Să ne bucurăm și să-i dorim sănătate și alte multe realizări!


POEZIE Petruș ANDREI - Vaslui

Hoinarulsinguratic Călător prin timpul vieții mele, Hoinăresc pe unde-mi spune pasul Şi-nvelit c-o mantie de stele Pe sub lună mi-i adesea masul. Mai e viaţă-n crengile brumate Şi mai sunt dorinţe ne-mplinite Ce vor fi ca frunzele uscate În tuspatru vânturi risipite. Fluturii gingaşi ai amintirii Se desprind încet din crisalidă Iar eu bat la porţile iubirii Dar nu vine nimeni să-mi deschidă.

Eurătăceam... Eu rătăceam pe ne-ncepute ape, Rostogolit din înălţimi astrale, Ca lotusul c-o mie de petale Luceferii din ochi să mi-i adape. Sortit numai luminii siderale, Mai zăbovesc, ici-colo, în etape, Vreo samavolnicie nu mă-ncape Şi, nici atât, poveştile banale. Se lasă frigul, nepătrunsul creşte, Singurătatea lumilor sporeşte Şi-mi caut adăpost de noapte lungă. Pământul - mamă îmi va da căldură Să uit de nedreptate şi de ură Iar zarva lumii să nu mă ajungă.

Celceseplânge... Cel ce se plânge de singurătate Un leac în muncă pururi îşi găseşte Şi, pacea inimii şi-o dobândeşte Iar toate celelalte sunt uitate. Grădina ta de ierburi ţi-o pliveşte Ca cea din primul rai ea să arate Şi-atunci mâhnirea-n uşă nu-ţi mai bate, Nici cucuveaua nu te mai cobeşte. E cineva ce nu-i din astă lume, Din cerul necuprins vine anume, Când n-ai pe nimeni, să mi te aline. De mă cuprinde strâns în braţe teama Mă uit în jur şi-ndată îmi dau seama Că nu sânt singur; îngeru-i cu mine...

FăcuseDomnul... Făcuse Domnul Cerul şi Pământul Ca primul om să le chivernisească Dar Raiul nu cumva să-l pângărească Şi-Adam, supus, i-a ascultat Cuvântul. Dar, mai apoi, din coasta omenească, Luându-şi, pentru asta, iar avântul A mai trudit, încă o dată, Sfântul Şi a ivit făptura îngerească. Dar cum se face că, de când cu ele, Se împânziră-n toată lumea rele? Că-ntotdeauna clenciul e... femeia. Se spune că, deşi nu a prea vrut-o, Tot Dumnezeu pe Eva a făcut-o Dar... diavolul i-a strecurat ideea.

Voiam... Voiam să ies din mrejele iubirii Şi să mă-nec în marea de uitare, Necăpătând răspuns la o-ntrebare Să sece-ntreg izvorul amintirii. Din ape-adânci, un nenufar răsare Ca să alunge umbrele mâhnirii Şi, alinându-mi glasul tânguirii, Să-ndemne iar şi iarăşi la visare. O viaţă, fără dragoste, gust n-are Ca o mâncare fără strop de sare Ori ca o noapte caldă fără lună. Hai, ia-mă, ca atunci, din nou de mână Şi jură-mi-te că vom fi-mpreună Şi fă-mă să mai cred înc-o minciună...

De‐micântiubirea... De-mi cânt iubirea-n câteva sonete, Nu-i ca să ies cu dânsa la paradă, Ci ca s-adun ninsoarea din livadă De-o vrea Floraru-n zori să ne îmbete. Atunci zic din lăută-o alboradă Şi beau din cupa dragostei cu sete Când fulgeră pe zare un erete Să-şi ia, din stol de porumbiţe, pradă. Din versuri, eu am să înalţ statuie, Cariatidă-n Sfântă Cetăţuie, Toţi pelerinii să-i aducă rugă. S-ajungă, peste veacuri, pildă vie, În pisc înalt ca flacăra să fie Şi să nu poată nimeni s-o distrugă.

„Arta nu este unmeşteşug, este transmitereasentimentuluipecareartistull‐asimţit.”

LevTolstoi

„Poezia e haosul condamnat la visare.”

Daniel Corbu


POEZIE Dan ANGHELESCU - București

seinstaleazăgiganticăorgă/noaptea... în rochii tulburoase şi lungi... cearceafurile ei albe albe/ acoperă cartierele şi...cineva de peste lume te strigă/ are nevoie de tine...oricine ai fi eşti puţin şi celălalt/ stelele scobesc pământurile şi tu încă te zbaţi să inventezi poezia privind în gropile şantierului de la metrou la capătul de negură al numerelor/obiecte rituale dezesperările îţi spală cămaşa albastră apa lor e mereu mai adâncă atunci vorbele mici ale unui copil/ te fac să-ţi fie luminoasă ziua de ieri te ascunzi în încăperi să nu te găsescă ceilalţi/să nu te caute/infernul lor ambulant/ să nu ....vizuina ta precară /vai nu poţi să spui nimic despre ea/ memoria fiară feroce te caută prin toate casele în care ai trăit şi te găseşte mereu... trece prin tine tot frigul statuilor carcera ta de silabe se-ncuie definitiv şidintr‐odată/prezenţăorbitoareinteligibilulte invadează...cu tunetele/cu ploaia din munţi/cu blocurile unui oraş pustiit/ cu aglomeraţiile din care mereu îţi doriseşi să scapi/...toate îţi povestesc cum ţi se învolburează/ sângele cum zvâcneşte el dimineaţa/ cum pleacă el de nebun să-i vorbească o noapte întreagă iubitei.... nu ştii unde şi când torţe de chiciură te vor striga prin grădini depărtate ia uită-te/ nu cumva ai inventat un nou tip de duminici / nu cumva... degete nevăzute/ degete subţiri şi gingaşe ademenesc realitatea.../vrei să priveşti da/vrei măcar imaginea... trupul tău a uitat lumina oceanelor/ trupul care în sine rosteşte taina ciudată a zborurilor...

Ea...ocartagină... Ea un melos ...Ea indicibilă premoniţie a unei lungi zile de vară

Ea pentru mine cu toate dezesperările de care sunt în stare când nimeni nu mă mai aşteaptă... ca să mi-o pot reaminti/ în fiecare secundă o uit...

cum ar putea altfel să mai fie viitorul/ dacă ziua şi dacă noaptea/ dacă secunda de dinainte şi secunda de după nu mi-ar redărui-o mereu/ şi mereu

fiinţă surâzătoare a tuturor dimineţilor

însfârşitiatănoapteacareşieavatrece... o/ răsucire de arbori şi îngeri ce mi-aţi vorbit îndelung în după-amieze robotind prin bucătăriile verii acel timp era starea de veghe a lumii... cineva aşteaptă/ aşteaptă mereu/... când de foarte departe/ din veşnic departe doar cu iniţiala numelui Tău se pot aprinde copacii se poate declanşa sirena din port/ să urle până linia mării devine/ brusc o fereastră de situaţii inconfortabile

chiar şi acum când începe numărătoarea de aur a zilei din aproape savantele magazii de îngeri/demenţa de alb şi de negru pune semn straniu/ o poartă închisă...

oricât de tare-aş striga/nimeni nu mă aude...

(„Cine dacă-aş striga, m-ar auzi, din cetele îngerilor?”)

ard în propria zădărnicie ca biblioteca din alexandria ca turnurile gemene din două-mii-unu...

în toate oglinzile lumii se deschid încăperi clandestine


POEZIE Ioan BABAN - Vaslui

RISIPĂ strămoşii mei au adunat avere, iar eu am risipit-o fără rost, de nu găsesc acum un adăpost; trăiesc în umilinţă şi tăcere; căinţa e târzie pentru Cel de Sus, în pribegie drumu-i fără capăt, nici neputinţei nu-i pot pune lacăt; totu-i nimic la polul meu opus; se risipeşte timpu-n calendare şi mor zăpezi în primăveri târzii, între ce e şi ceea ce nu ştii e o neputincioasă alergare; risipa nu e semn de prisosinţă cum e păcatul pas spre necredinţă…

ALERGAM... alergam şi eu în zori spre infinit lângă marea ciurdă de alergători, căci doream s-ajung pe podiumul râvnit şi-ncercasem asta cam de multe ori; concurenţii vremii, hotărâţi din fire, nu vedeau cu ochii multe-n jurul lor, muşchii li se-ncordau cu îndârjire, căci, s-ajungă-n faţă, nu e prea uşor; zile lungi ţinuse antrenamentul, ba mai fugeam şi noaptea prin cetate, căci toţi cei care pândesc momentul dau şi din picioare şi din coate; alergam pe pista înspăimântătoare, ca să câştig la ultima-ncercare…

RECONSTRUIMCUVINTE... reconstruim cuvinte din nimic, le aşezăm în ordine firească, fierb în misteriosul alambic, până se tem să ne mai recunoască; purtăm desaga plină cu creioane ca nişte dălţi înveşnicite-n piatră, săpăm tăcuţi vocale şi consoane pe înstrăvechita noastră vatră; dacă-am avea palat din joc de cărţi pe plaja-ncremenită în uitare, am născoci cuvinte jumătăţi ieşite mai devreme din tipare; trecute succesiv prin foc şi pară cuvintele renasc… a câta oară ? …

TĂCEREÎNCUVINTE... poate a fost cândva, nu mai ţin minte, că multă vreme a trecut de-atunci, intrase-ncet tăcerea în cuvinte şi turma de păcate în porunci; de unde au venit toate acestea, nici mai târziu nu prea m-am dumirit; acum trudesc să reînnod povestea unui spectacol de mult cam vlăguit; dar în hăţişul acesta, foarte des noaptea se lasă ca o cucuvaie, cu cântecul rostit tot neînţeles ca o strigare-n lumea fără straie; e mult de-atunci şi nu-mi aduc aminte cum s-a făcut tăcere în cuvinte…

NOAPTEÎNCUVINTE şi iarăşi vine noaptea în cuvinte, orbecăind mă strecur spre liman, cum trece un fior prin lucruri sfinte pe neştiute, straniu şi viclean; mă nasc, a câta oară ?… nu mai ştiu ca să-nţeleg mişcarea lor ascunsă; mă străduiesc din răsputere… însă văd eu că-n ele e deja târziu; ori poate nu-i destulă tăcere şi uitare când intră noaptea cu cornul în stihii şi-n necuprinsuri strâmte se leagănă vecii în mută, mult prea mută indignare… sau poate în cuvinte nu-i uşă de intrare ci numai taina tainei şi-o lungă aşteptare…

UMBLĂMNĂUCI...

suntem neliniştiţi de atâtea ori, că nu descoperim nici o comoară, aşa cum se-ntâmpla odinioară cu cei care umblau cu capul în nori; dar vremea descoperirilor s-a dus, umblăm năuci şi nu avem busolă, precum soldatul fără de parolă care face drumul cum dă Cel de Sus; dacă mai parcurgem capete de drum cu câte-o galaxie în desagă, privirea noastră e ca o pârloagă considerată ca marfă de consum; și vom deveni în ziua de apoi nişte cătători la lada cu gunoi…


POEZIE Gabriela Ana BALAN - Bârlad

PELERINAPEUMĂR m-am născut sub mantia lui Eminescu să învăţ a muri vreodată am nins cu Nichita Stănescu sub mieii care ning pe noi din ultima lui poezie în loc de zăpadă prin hăul din ciocul păsării de metal muşcând din trupul poetului Labiş cu nume şi destin de căprioară arsă pe un rug de flori de lotus pe dâra de sânge în urma spinului de trandafir otrăvit, cu Rilke în pistil şi lângă sângele din trupul lui Ignacio, prietenul lui Lorca, sfâşiat de taur la ora cinci după-amiaza. Sub ce blestem ne mor poeţii tineri? De ce visează păsări uriaşe cenuşii cu aripi roşii Cu cioc de oţel, îngeri înfăşuraţi în tifon Lângă un pat de spital? Nici un minut aievea sau în vis nu i-am uitat sunt substantive comune un fel de pelerine de puf, de fulgi de zei purtate împărăteşte pe umăr de cuvintele limbii române. Ia-ţi bufniţele prăfuite Cântă-ţi singură osanale din pliscurile lor ruginite Doamnă Moarte, eu m-am născut departe Şi m-am născut bătrână, ascunsă într-o carte Nu pot să mor ca un poet tânăr În veacul acesta este rândul meu Să port pelerina pe umăr. Şi cred că o să stau mai mult aici Sărutându-le mâna care scrie pe cer Am sentimentul puternic al unei existenţe stranii Ceva puternic care încă nu vrea să se lase scris Ceva predestinat ca un cântec Pe care parcă îl ştiu din pântec.

EMINESCU,PENTRUINIMAMEA Pribeag pe meleaguri străine Departe de codri verzi, izvoare, Carpaţi Cu greu îmi astâmpăr într-o carte Dorul de mamă, de tată, de fraţi. Citesc poezia, mă doare dorul de casă Visez că stau cu poetul la masă Deodată nu mai vreau să mor Visez că sunt copil şi dorm lângă izvor. Eminescu pentru sufletul meu, Eminescu pentru a fi împreună, Eminescu pentru cântecul meu, Eminescu pentru patria mumă. Deodată sunt o floare albastră Plop fără soţ, luceafăr rătăcit Doi ochi desenaţi pe fereastră Deodată sunt un tei îndrăgostit. Şi parcă văd în carte o filă albă O mână din cer desenează pe ea O linie şerpuită, drumul spre casă Un contur cât inima mea. Deodată mă visez sub clar de lună Sunt lebăda ce spune „noapte bună!” Eminescu pentru inima mea, Eminescu pentru Limba Română.

„Poezia trebuie să ne aducă

bucurie printr‐un exces fin și nu prin

singularitate. Ea trebuie să îi apară

cititorului ca și cum ar fi o reformulare a

propriilor sale gânduri, ca o amintire.”

John Keats


POEZIE Theodor George CALCAN - Bacău

PendululluiAlbertCamus

Stau cu capul în mâini Și mă întreb, mă întreb ? De ce Eol, fiul vântului În reîntoarcerea sa permanentă Și bisturiul Sunt mai iscusiți decât par ? Simt ușor și subtil Cuvântul magic alunecând Tragica condiție umană Să o împing, să o mișc Înspre derută. În fața religiei și a istoriei Rămânem să ne căim Că nu fiecare din noi Ne putem repeta Cât timp progresăm Fiind evoluția unei gândiri Nu poate fi dreaptă Și după treizeci de ani de creație Opera mea De-abia dacă poate Să-nceapă Rămân într-o permanentă fervoare. Privesc și contemplu Piatra pe care Sisif Ar putea-o urca din nou Până aproape, Până foarte aproape de vârf. Și poate că arhitectura poemului meu E doar cea a unor semne Ale mirării… Sau întrebării, quasi continue Pe care le simt ca pe niște sfâșieri dureroase și așteptate Căci dacă lumea ar fi inteligibilă (mi se șoptește) Arta ar înceta să existe. Zero se scrie singur… Omul care face o pasiune Pentru inima omului Nu poate să scrie Un eseu despre introducere La cifra zero Năimind un cât Sau o scoică perlată Zero nu poate fi zero Din albul hârtiei născându-se Niște imagini abstracte Care fac luciul frazei Totul se uită fix înapoi Netezind, fortificând Întinderea încă vie a ochilor

Sau pe loc. Confirm propriile pământuri Și pictez dealul albastru Pe cerul gurii și sub tine. Poate Întinându-se spre noaptea ta Legănând orașul întreg O ruptură O ciudată vignietă de sunet De ceas. Corzi roșii, răni vineții Și o durere destul de deschisă Quasi generală aș spune… Pe o funie a paradoxului Mi-am agățat la uscat Exigențele Mi le-am întins ca pe niște rufe Bătute de vânt Între Pascal și Nietzche Mă împart permanent Și-aș vrea să mă împartă Și bisturiul… Și pe drumul pe care Nu e tocmai drum Dar, dă impresia că există Ca formă de sacrificiu Nisipul e de argint Ceața e brun-arămie. De aur, e numai moartea Care ne chinuie Și ne cheamă... Invoc cuvintele magice Graalul poetic Vinul, whisky-ul și coniacul Vă arăt sângele roșu De plastic. Tocmai acum Descoperit de britanici O, tu, Shakespeare, Da Vinci, Rembrandt, Cărtărescu, Cioran, Kundera sau Holan Și pe voi prietenii mei Vă întreb, vă întreb Din care cupă Pot oare sorbi? Și-n care unghi concentrate Al umbrei abandonat Mă voi pierde? Voi pierde… Viața și presupusul pendul.


POEZIE Calistrat COSTIN - Bacău

AȘTEPTĂRIZic unii că istoria şi-a încheiat evoluţia (fel de involuţie!), s-a terminat, păcat, mai voiam să fie, n-a fost prea urât/ urâtă (pe alocuri a fost chiar frumos/ frumoasă) a meritat... Cine - a cobit că pământul este vale a plângerii a ştiut el ce a ştiut dar a luat-o de-a-ndoaselea, a stat drept într-o rână şi-a judecat strâmb (ce-i aia ,, plângere” când toată suflarea se prăpădeşte de râs?!), n-am nici un interes să mint pe careva, personal sunt un biped prematur sprijinit în cârje, şi-aş avea unele pricini să-mi jelesc zilele că tare-am îndurat groază de amaruri şi dănănăi, dar... n-o fac, nu, întrucât sunt convins de frumuseţea în sine a istoriei tainicei noastre Cabale... N-am putut digera neadevărul şi minciuna cu toate că ani întregi am locuit când în unul când în alta şi am boxat din răsputeri (dar nu chiar cu ghearele şi pumnii dinţilor) pentru triumful adevărului... Între bipezii vorbitori, cât or fi ei de mulţi, răi şi mici la suflet, sunt şi oameni buni, oameni ca... oamenii (unii şi nebuni!) însă pare că ne chinuim unii pe alţii mai ceva decât ne bucurăm de viaţă (că murim spre a renaşte asta nu-i foarte sigur!), Nu-i nici o fericire să ştii că te-ai născut ca să mori, da, suntem prea firavi ca să întoarcem destinului spatele şi s-o ducem ca şi cum totul ar fi în ordine, ca şi cum nimic important nu s-ar întâmpla (că, oho, se întâmpla destule...), da, neajungerile ne vlăguiesc, ne macină răbdarea, totuşi... totuşi să nu disperăm, să aşteptăm în linişte până când în fiecare dintre noi istoria îşi va face toate mendrele şi-şi va încheia (re) voluţia până la punct. Punct.

Din volumul „LUMEA SE PETRECE”, în curs de apariţie

„Suntdoartreiființepelumecaremeritărespectulnostru:preotul,

soldatulșipoetul.Celcarecunoaște,celcareucideșicelcarecrează.”

CharlesBaudelaire


POEZIE Nicolae DABIJA - Chișinău (Republica Moldova)

ReginahunăCând au intrat în Râm pe uliţi, portretul ei - ca pe-o icoană ce i-l duceau lăncerii-n suliţi - a pus cohortele pe goană. La frumuseţea ei barbară ce şi-o purta ca pe-un delict, cezari şi regi îngenuncheară şi-ncă şi-un papă, Benedict... De mult e praf oastea-i vitează, de mult cenuşă-i acel jar, dar şi-azi cea ţară-şi mai botează pruncii cu numele-i barbar...

Crochiu

Părul tău pe umeri, seara, îţi cădea ca Niagara. Păr de oarze şi de grâie, cobora pân-la călcâie. Urmăream, prin frunza crudă cum ieşea din pleata udă umărul tău de zăpadă: precum luna din cascadă. Ochii tăi când, sub pleoape, căpătau licăr de ape, sărea luna ca o iadă din cascadă în cascadă...

Povesteanoastră…

Povestea noastră deocheată nu începe cu: „a fost odată’ ci cu „va fi odată.” Cine ştie cum?! Cine ştie când?! Sub cer, pe pământ, în vorbe, în gând... Cum trag după mine toţi anii aceşti ca pe un năvod plin cu peşti... Aud spre nicăieri cum visele-mi cură: ca bancul cu peşti printr-o spărtură.

30 decembrie 2012

Lorelai

Treceam cu barca peste hău, iar tu pe stâncă sus erai şi semănai cu Dumnezeu, cu pleata-n vânturi, Lorelai.

Eu mă uitam ca alte dăţi numai în sus fără de grai, spre-altarul cel de frumuseţi: o fată-n ceruri, Lorelai...

Când luntrea s-a lovit de stânca pe care îţi plăcea să stai şi apa m-a sorbit, adânca, cu tot cu doru-mi, Lorelai; şi când am zis: „Doamne, mă iartă..” atunci când am ajuns în rai, tu ai rămas pe-aceeaşi piatră s-aştepţi vâslaşi alţi, Lorelai...

Dincândîncând...

Din când în când presimt o floare, blând, veşnicia zădărând; îs fericit din întâmplare, mai sunt şi trist,

din când în când. Din când în când înot sub gheaţă şi nu mă părăseşte-un gând că s-ar putea produfu-n ceaţă să nu-l găsesc,

din când în când. Din când în când m-ascund de moarte în câte-un vers, în câte-un rând convins că dânsa-n altă parte coseşte-atunci...

Din când în când îmi este dor, ce dor de tine, şi de te uit, din când în când, creşte-un alt soare pe coline, curg alte veacuri pe pământ...

Ovarăcanealta…

E-o vară ca nealta, pare-mi-se: se încâlcesc prin pomi luceferi sferici, şi-n ora ce miroase a caise, prin aer simt trecând biserici;

şi cum în iarbă cad candele-aprinse, în zorii ce se nasc din cărţi, himerici, copacii care cresc prin paraclise aduc cu nişte preoţi ezoterici.

Descoperim tot Basarabii nu Americi în florile, ca nişte cărţi, deschise. De lanţuri ai putea să te desferici drept chei servindu-ţi poezii nezise.

... Vara aceasta n-o să se repete decât în amintiri de vise bete.


POEZIE Aura DAN - Huși

Cărări Răzbunător și sacru, tandru, Timpul Depozitează-n falduri, amintiri! Eternizând, în spații, Anotimpul Închipuind minuni, din ce te miri.

Mult prea pârdalnic și sfios, amnarul Dă frâu, luminii, din umbrit desiș. Izvorul fericirii stă-n amarul Imensei provocări, la greu suiș.

Ce rece-caldă, e a ta privire! (De nălucirea și lucirea ei m-agăț). A rău și-a bine e-a mea uneltire, Nemărginirea ei să o învăț.

Tablounesemnat Doresc să port în suflet Ținut bogat, fălos Cu Cerul, coborându-l cât mai jos,

Să port, în suflet-singur, vechi icoane Înfășurate-n aurii marame,

La grindă, cu mănunchi de busuioc Plimbând lumini și umbre, ca-ntr-un joc,

S-ating, la „ceas dedus”, tăcerea nopții Cu vise, atârnând de stâlpul porții,

Sub streașină, cu licărul de stea, La cumpăna fântânii, mândra mea.

Aură Și Timpul nu așterne peste păduri uitare, Căci, freamăt, e pădurea și freamătul e „ler” Ce înflorește ramul, când inima tresare De-aducere aminte, de clipe ce nu pier.

Și Timpul nu dișterne, căci viața nu-i hazard, E râul care curge, vuind în matca lui, Se-nseninează cerul, de stele care ard Trecând, în nemurire, ființa dorului.

Cum, Timpul nu așterne, peste cărări, uitare Nu s-o întinde, umbra-i, nici peste chipul tău. Respiră, prin hugeaguri, Lumină, sărbătoare, Înlăcrimând Amurgul, de jinduire, greu.

Perpetuum Înger, veghind, la Poarta Sărutului, Ascunzi sub pleoapă Floarea durutului.

Un voievod, supus moșiei lui, Ai zămislit comori din flori la grindă, Noe, urcând pe Arca dorului, Închipuit-ai râuri de colindă…

Balsam, pomadă, peste rană grea O boare, adiind peste pădure, Cum luminează, Doamne, steaua ta Peste paragini și peste răsure!

Salon Această unduire de culori, Eu o numesc Salon, în sens de Eminescu! De toți acei ce nu cunosc erori Tot, dăltuind, la ce e românescu.

Această ambianță de frumos, Se vrea, ofrandă, pe-un Altar-lumină! Căci seva urcă spre-nălțimi, de jos, Și nu din vârf, tăind la rădăcină.

Privaz În sărbători și-n plinul săptămânii Dau păsărilor din înalturi, flori. Mă limpezesc și-mi primenesc plămânii Cu frunza-nrourată, de cu zori.

Elanul mi-l sporesc cu-a ta privire Ce-mi împrumută din al ei azur, Mă-nlacrimă și-o „carte de citire” Și-al chipului, neperfectat contur.

Piéta Toate bibliotecile din lume ar trebui să se numească Eminescu! (Râurile, toate, să poarte unda Lui) Pe masă să ne fie-n mod firescu Comând de Paști, aripă, gândului!

Să ne-ndreptăm spre El, cum înspre Sfinții Ce-au pătimit, amar, întru Iubiri! Să înfrunzim, prin bard, precum părinții Care nu mor, ci trec în nemuriri.

O datorie-avem și ea ne cheamă Să ne-adunăm, sub steag de amintiri. Cinstind o limbă care ne e mamă, Și un pământ ce-a izvodit martiri.


POEZIE Nicu DASCĂLU - București

CâtevaSUNETEDECORN

ÎNTREBAREMâinele tale, Iubito!.. Le-ai uitat deasupra mea Ca pe un arc de triumf, Mai majestos decât cel gândit De Marc Aureliu. Arată acum Ca un mister În straie de lumină. Vreodată, Voi mai putea trece pe sub el? Pe sub mâinile tale,iubito! Pe sub mâinile tale!

ȘOVĂIRE(inedită) Plopul și-a căutat, într-o dimineață, umbra Și a văzut Cum ciorile I-au murdărit înălțimea! De atunci a devenit șovăitor… Îi tremură frunza

TATAETRIST

Tata e trist Și nu e ras de o lună Are ochii blânzi Și seamănă cu Dumnezeu, lucrat în humă, Stă singur într-un luminiș Și prin desiș Se-mpungeau razele, cu coatele, s-ajungă până la el. Slobode fiind, coborâte din cântecul de toacă, Să dea mișcare pământului prin lume, Să nu fie singur sub boltă Când duce, pedepsit, crucea grea. Deodată iese din vis Și-și pune mâna streașină la ochi, Să-i spună pământul Dacă Prea Sfântul a întrebat de el.

Șprințarulmoșneagjaponezalînțelepciunii‐haiku‐ul:

În zare croncănit de cioară Multe flori de cireș Deasupra scară Au căzut În viață toamnă Din crucea învierii

** ** Haiku-ul poate răsări pe lună O turmă de capre Acolo stau de pază Rumegă liniștite Umbrele Propria-mi foame ** ** Ochiul care a văzut Tunetul? Verdele câmpiei Mormăitul ursului Se-ntoarce în asfințitul zilei În beznă ** ** Echinoxul de toamnă Luna, o pastilă care se plimbă; C-un fior își aprinde Când o pui în gură, Amurgul Dezleagă limba


POEZIE Ica GRASU - Brașov

Aşteptare Poate nu observi că-i vară, Şi-ai uitat de vraja ei Şi nu ştii că orice seară Este darul dragostei... Eu te-aştept la fel, la fel, Şi-mi doresc să vii la mine, Înger dulce, cald, fidel, Care ştie dor s-aline... Pasăre să fiu aş vrea Ca să vin la tine-n zbor, Să salt pe aripa mea Pasiune şi fior... Aş veni la tine-acum Dacă te-aş găsi în prag, Să mă săruţi ... nu ştiu cum Cum flori, fluturii atrag... Dar nu vin, eu te aştept Cu luminile aprinse, Cu înfiorare-n piept Şi cu vise, ce mai vise...

Înţelesfăr’de‐nţeles! Când gândurile mă-mresor’ Privesc la zare şi-o măsor... Iar prin văpaia roşu-naltă Eu simt cum inima-mi tresaltă! Vai!, freamăt dulce şi mereu Visez că sunt la pieptul tău... Dar cum de o văpaie-naltă Mi-aprinde inima,-o tresaltă?! De ce vreau haina-ţi de pe trup, Cu-înfrigurare să o rup Şi inima din pieptul meu S-o mut o noapte-n pieptul tău?! Mijlocul tainic să-ţi cuprind, Să plec, să vin, să mă aprind, Tresalte inimile des Într-un-nţeles făr’ de-nţeles!

SUNĂTELEFONUL Unde, când, la cine sună Telefonul? Aud bine, Sună şi o iau de bună, Nici azi nu sună la mine! Ridic cu grijă receptorul, Formez iubitul număr care Într-una sună ocupat Şi ne-răspunsul doare. În zadar aştept şi-aştept Telefonul să mă sune! Să-l desfiinţez? E drept Să mă rup complet de lume? Puţine clipe când rămân Şi soarta nu ţi-e bună E trist destul că eşti bătrân Şi-l rogi: hai sună, sună! Îi cerţi în gând, rămân iertaţi Aşa e mama-ntotdeauna ! Poate-s extrem de ocupaţi, Ori sunt plecaţi cu luna, Sunt plini de treburi şi probleme, Aşa gândeşte-o mamă bună, Ce-aşteaptă un copil s-o cheme Şi telefonul nu mai sună. Eu n-am nevoie de... nimic Vreau să-i aud atât, un pic Cum altădată mă-ntrebau: Ce faci, eşti bine mamă? Sau: Mamă! Te port mereu în piept Şi să te văd abia aştept! Iar azi, când telefonul lung Sună de-un an de zile, Cum aş mai vrea să pot s-ajung Ca să-ţi răspund, copile! În locu-acesta und’ m-am dus Înconjurată-s de icoane E trist, e rece şi e sus Şi... nu sunt telefoane!

Odesfoireşimacroşu Merg cu ochii lăcrimând Caut-caut o cărare... Apoi mă trezesc rupând Floarea cu petale rare! Cu speranţă către dor, Care-apare şi învie, Tremur, toată-s cald fior, Dusă-i vechea nebunie! Şi încerc copilăreşte Desfoind floarea agale: Mă?, sau nu, mă mai iubeşte? Şi-a rămas făr’de petale! Supărată şi uimită, O strivesc şi floarea moare, Ce iubire încâlcită... Ce răspuns care mă doare! Am pierdut drumul cel mare, Alte flori vântul sărută, Parte n-am de sărbătoare, Doar iubirea-n veci pierdută! Noul mac roşu apare, Fură inima-mi uşor, Ce de dragoste tresare Şi în ochi mi-aprinde dor!


POEZIE Adrian GRAUENFELS - Israel

Răvaşscrispeopieledecapră prinţesa mea iubită mâine la ora asta urc cămila şi părăsesc haremul mi s-a făcut dor de meleaguri reci în care toţi au plete şi ciubote să miroasă a oaie, a fermenţi enigmatici, mămăligoase fumuri, despicate copite femei... alte femei... haremul meu care te conţine îmbătrâneşte. Cu fiecare amurg, şoaptele lui sunt mai slabe, aud şi nu văd. Văd dar nu înţeleg. Un pitic german îmi traduce frumuseţea şi estetica într-un braille secret, de fapt un masaj chiromatic. Număr iar şi iar fetele mele, mereu e una mai puţin. Aduc un şaman specialist în lingori, chel, defunct, scârbos, unsuros decide că lipseşte ceva haremului meu, cică viaţa, un produs de negăsit azi. Tu cui mă laşi? Şarpelui? Cuţitului scos din teacă, lustruit cu priviri homicide? claustrofobiene-haremo-deprimo-deluviene? Mă las pe spate, închid ochii ca să te visez acum 273 de ani când te-am cunoscut în lanul de cannabis, mă ţineai de mână, erai îmbrăcată sumar de mă fascinai cu genunchii tăi perfecţi, ba chiar îmi fredonai Adonai, un cântecel vesel nomad la două voci tu şi cu tine voi două a la capella atunci te-am iubit prima oară, de două ori.

Câtedegeteailapicioare? Ce frumos m-ai părăsit în diez şi soprano alto ce mângâiere e curgerea cuvintelor printre degete şi năluci albe ca un pantof de nuntă curajul tău de a simula insurmontabile prăpăstii sau definiţii ale verbului a dormi cu cineva sau singur deci la plural, într-o acoladă gândită mental, sigilată şi arhivată de două ori în casa cea plină cu saci şi pene cu care încercam să zbor între Scylla şi Charibda pe când eram mic şi visam la ce visam? acum sunt mare şi urât vine o vreme când nu te mai uiţi în oglindă e inutil, doar cerul gurii mai vorbeşte tot felul de prostii, aberaţii despre dragoste sau socialismul spaniol sau cine a mai murit şi cine nu Ohh vai ce tânăr era, o floare nu alta, un mare poet.. apoi îmi fac un ceai albastru şi mă gândesc la tine oare câte degete ai la picioare?

PoezierevoluţionarăpentruEuropafrământată

cu Stalin în braţe cu puşca la ochi trăgeai în raţe oarbe în acel deochi ce publicul ţine-n picioare pe străzi înzăpezite fără soare sistem defect regalitatea neegală democraţia-i furt dictatorial sub barza ilegală clocim o nouă ordine cu sinuşii dechiși şi unghiuri absolute regizorul e mort şi ţara deocamdată pute.

Agrigento

În ciuda faptului că ne-au avertizat că poezia nu e o fiinţă foarte fragilă am stabilit reguli noi: Câinii să latre numai la soare Motoarele să fie stinse între apus şi Agrigento Să fim lăsaţi să privim femeile de aproape cu insistenţă şi mare mirare să le mângâiem cu pleoapele chiar să iubim rotunjimile unei gravide care se bronzează fără sutien cu gândurile la copilul care vine Este un fapt decent că ne excită destinul cuiva şi ne amintim de poet de soarta lui tristă atunci agăţăm pe pereţii turnului nuferii lui Monet ca o amintire cunoscătorilor ce trec orbi, pe sub arcade..


POEZIE Ioan MAFTEI - BUHĂIEȘTI - București

MIRCEALACOZIA Valurile bat ca un ceasornic, În ziduri vechi lăsând ecouri, Sub cer și meridianul nordic Trezind umbre din cavouri. Cresc valuri ca de răsculate ape, Bătrâne turle, tainic le privesc, Se-nalță, vin tot mai aproape, Ducând cu ele portul oltenesc. Puternică-i Mirceasca Mănăstire, Jur împrejur, totul încântă Voievodala și trainică zidire, Respiră-n ani credința Sfântă. Domnul făcu din piatră pâine Să sature flămânzii, mii și mii; Ziua aceea poate fi chiar mâine Când, Mirceo, și tu vei reveni. Iar Oltul, încă își va crește, Apele cu-naltele lui valuri Pe care, unul după altul, bătrânește, Le va chema Mircea sus, pe maluri.

NUPOTSĂUIT Păstrez în amintire a mea iubită, O inimă pulsând într-o orbită, În lăcașul ei mic, ascuns, divin, Izvor de taine, ce mereu revin. Bătrâni sau tineri, plin de virtuți Niciodată nu poți să-i uiți; În față-mi sunt ca o întinsă mare Ce prin ani spumegă fără-ncetare. Aceștia erau ochii Mamei mele - Pereche de agate săpate în rondele... Neiertătorul Timp, pe ei s-a răzbunat, Dar, au rămas pe veci de neuitat.

DORDEEMINESCU Eminescu, nume de întinsă zare, Răscruce între pământ și cer; Veghind la munte sau la mare În armura-i de mare cavaler. Eminescu-rugă și sărbătoare, Căldură, îmblânzind oricare ger, La care Mircea și Ștefan cel Mare Privesc tăcuți a timpului mister. Eminescu - ,,Carte Sfântă”, Plină de viteji și de eroi; În luptă singur se avântă, Apărând țara de durere și nevoi. Voievodul tainei și iubirii, Eminul veșnic nesecat izvor, Ne’ncetat îl întinară zbirii, Și el stete dârz în fața lor!

DORDECASĂ Dor îmi e de neuitatul sat, De arșițele lungi ale verii, De ploile din care ieșeam curat Și de sosirea serii... De ulițile albe și prăfuite În care gol, piciorul se juca; De poznele glumețe și trăznite, De poarca, rișca sau țurca... Mi-e dor de hruba vechii mori Ce tot timpul mirosea a pâine Prin care ne-ascundeam adeseori Și-aș vrea, poate, și mâine... pâine. Dor îmi e de ruginiile vii Pe unde, hoinari ne pierdeam; Dor de zarzărele parfumate, aurii, Ori în cete, spărgând geam după geam. De-ale satului, case-mi este dor - Cred niciuna n-am uitat; Să-l colind în pas ușor Dintr-un hat până-n alt hat... Să-mi privesc din nou părinții Dintre tăcuții pereți de viață... Ei au plecat unde sunt sfinții Și dorul de ei, azi mă-nalță.

DORINȚĂȘIATÂT Aprind focuri ochii tăi, Sar scântei, și sub gene; De-ai desparte munți și văi I-ar găsi și Diogene. Mersul tău este plutire Pe pământ ca și pe ape, Fără urmă, fără știre Ești departe sau aproape. A Giocondei ți-e privirea, Toate ea le stăpânește; Mă frământă doar uimirea Că de mine se ferește. Dar în tainica făptură Mult mă arde să citesc Și să-aștern tăcut pe gură Două vorbe: Te iubesc!


POEZIE Bianca MARCOVICI - Haifa (Israel)

CortinelebrocateVeştile monopolizează presa manipulează, trebuie să citeşti printre rînduri, să descifrezi viaţa celebrităţilor, să te ascunzi după deget, să-ţi acordezi vioara mereu să nu distonezi... diapazonul mereu te trezeşte când dirijorul Aidei dă tonul trompetelor. la operă viaţa se scrie în roz, cortinele brocate îmi cad peste faţă.

ÎntrearmăşiarmăPentru mine vara e mereu vară nu număr anii, nu număr banii, nu negociez lumina lunii, negoţ aruncat peste umărul tânăr nu întorc cuvintele pe dos construind sau furând cuvinte puse în slogane, nu ascult sfaturile altora, încăpăţânaţii, doctori în filozofii mărunte. îi privesc în ochi o singură dată şi oftez ştiindu-i doar de la prima privire chiar dacă fumul de ţigară ceaţa uşoară le acoperă pălăria. veri prelungite sub tirul katiuşelor tratate de pace intră în vigoare chiar acum între armă şi armă între terorism şi omenie.

Experimentcumarionetă

Uneori scriu direct e-mail-ul e concentratul care vreau să ţi-l fac cunoscut impresia fulgului căzut brusc pe buze îl guşti îl speri. Zici că e un miracol. Treci peste mizerabila fiinţă cu tractorul întorcând troiene peste el, cu şenilele inimii. E şi asta un experiment să-i spui cuiva adevărul în faţă, chiar dacă El scrie despre o pictură celebră conţinutul său e un fiasco acoperit de pleoapa nevederii chiar dacă tipa îşi suge degetul de la picior îi mai dau şi eu un deget… chiar şi o mână. Fotograful şi-a ars degetele cu substanţele iritării Alba îl iartă. Viclenia nu-l ajută. Caută alt cerşetor neumilit de moneda ta vociferă. Te înțeleg. Fii sigur. Umileşte-ţi câinele şi ai să simţi. Partitura e în cheia sol. Cheia victoriei. Ai pierdut majorul chiar şi acordul final o ghioagă în gong. Nu ştii să scoţi din sunet poemul.

Ierusalim

M-am apropiat prea mult de ghetuţele depozitate la Muzeul Yad Vashem mi-e imposibil să mai ridic privirea rămân agăţată de detalii, de nume de lumini pâlpâitoare: sunt milioane de Nume (z”l) ca o Niagară Toţi trebuie pomeniţi, cei arşi, gazaţi... împuşcaţi, masacraţi de bestii! există o durere a foamei a foamei... a foamei... unii îşi înghiţeau transpiraţia în loc de apă… în drum spre Auschwitz m-am apropiat să număr ghetuţe, cărţi… numai trupurile lipseau, aveau doar un Nume. ce nume să dăm copilului Nostru?


POEZIE Elena MÎNDRU - Iași

MELANCOLIE În clipe de melancolie când sufletul ţi-e răvăşit, ai vrea un pic de armonie să îți aduci aminte de copilărie.

Zburdalnic şi fără de griji, băteai o minge sau citeai o carte, cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, ori Babe Cloanţe şi balauri furioşi. Şi depănând copilăria, priveşti ce repede trecut-au anii, lăsa-vei cartea cu poveşti din alte vremi şi... te trezeşti!

AZITEVOIIUBI Inundă-mă cu zăpada iubirii, Fulguind cu lumină-n ochii albăstrui, Bate-mă cu bulgării fericirii Şi îneacă-mă prin cuvântul… a iubi. Mângâie-mi lumina dimineţii Cu răsăritul zborului de săgeţi, Sărută-mi sufletul inocenţei Şi ia-mă în tine, să ai două vieţi. Eşti iubirea prezentului meu Astăzi, iar mâine tot un azi va fi, Păstrează-mă-n sufletul tău Şi spune-mi în fiece zi ,,azi te voi iubi”!

SIMFONIEDETOAMNĂ Cântă orchestra o simfonie de toamnă, În culori amestecate, palide, pierdute, Copacii îşi clatină brodata lor coroană, Pe-alei frunzele-s îngălbenite. Pe cer valsează şirul păsărilor călătoare, Pe rampa luminată către alte zări, Frigu-i duşman, se-apropie de soare, Plecând cu-amărăciune-n alte ţări. Ici, colo, câte-o bancă din vechiul parc Aşteaptă-ndrăgostiţii să mai vină, Ori bătrânei ce joacă şah sau spun un banc, Şi-ascută simfonia vântului-n surdină...

ÎNDRĂGOSTITANOPȚII Agăţată-s pe un umăr de lună, Îmi reazăm capul pe imensa-i liră, Nu murmură, nu-mi cântă, doar mă alină. Privind-o-n ochi, mă fascinează cum respiră. Colo pe cer îi iau locul de îndrăgostita nopţii, Surata mai mare a grămezilor de stele, Prezentă-s de cu ziuă, m-agăţ de toarta porţii, A cerului albastru şi-aştept jocul de iele. Stranie-i tăcerea nopţii pe-o cută de pământ, Doar fâlfâiri de aripi şi nici un cânt, Ale veşnicilor zburători ce-şi plâng nemurirea, C-o şireată lucire-n ochi, ispitind omenirea.

BUCĂȚIDECULOARE Pune-o masă şi ruleta Chipul de-mi brăzdează, Ia penelul şi paleta Şi figura-mi colorează. Cu albastru ochi de foc, Pe obraji roze-n boboc, Buze roşii de iubire, Sărutatul prin sorbire. Pune-mi sufletul în palmă Şi dă-i o culoare calmă, Aruncă-mi stele argintate, Peste doruri colorate. La gât salbă de mărgăritare, În nuanţe visătoare. De n-ai mai avea culori, Urcă-te până la nori, Ia bucăţi şi-aruncă-n soare, Prefăcându-le-n culoare.

SÂNT...

Sânt şi nu sânt poate o pală-n vânt, sau un verb lângă un cuvânt, oare ce sânt? Sânt călătorul potecilor muntoase, Mă-mbăt cu mireasma răşinii de brad, Paşii mângâie umbra tulpinilor groase Ale copacilor, ce-i îmbrăţişez cu drag. Sânt trup de om şi nu de zburător, îmi port iluziile-n gând, m-agăţ de viaţă marcând iubirea, durerea şi sufletul plin de dor. Sânt melodia ce-ţi lipseşte, un portativ cu note şi culoare, iubirea-i titlul cu multă candoare, ca un licurici în noapte străluceşte. Sânt eu şi spun ce am de spus, cât nu mă răpeşte timpul pe sus, şi mă duce-n spre apus, rămânând c-un gând răpus Ce am fost şi nu mai sânt... ?

UNALTNUME

De-aş fi ce n-am mai fost vreodată, o pasăre cu pene strălucind, spre înălţimi necunoscute zburând, dorinţă unică de a te mai vedea o dată. De-aş fi o porumbiţă şi tu un condor, sub aripa ta plutind pe-un nor, oglindindu-mă-n privirea-ţi caldă suava-ţi dragoste mă înalţă. De-aş fi aşa cum m-ai numit, tu ,porumbiţa mea întru vecie, de-ai fi condorul din piscu-ncremenit, ne-om dărui iubirea pe-a cerului haiducie.


POEZIE Renate MÜLLER - Heidelberg (Germania)

AMVISATOALTĂLUMEprin seceta vieţii am rătăcit mi-s tălpile crăpate obosită le-ascund în balta albastră umplută de lacrimi

îngenunchiată ascult clopotul pământului cum bate neîncetat cu sunete aspre...

scăderedetimp vezi tu timpul atotștiutor în spatele cortinei de nori simți tu degete ruginii cum trec cu unghii uscate peste ferigi auzi tu suflarea pământului cum crește în cer şi tace Pini scoțuroşi se învăluie-n ceaţă

MAMĂROMÂNIE Hai, mamă Românie trezește-te din somnul strămoșesc să vezi cum fiii tăi în lume-s răsfirați și-n țara ta sunt tineri arzând nevinovați să vezi pe străzi cum mamele jelesc Hai, mamă Românie noi știm că ești căruntă și istovită rău din veci tot jefuită, călcată în picioare adună-ți tu puterea s-alungi acele fiare care te vlăguiesc sugând la sânul tău Hai, mamă Românie ridică-te, copiii tăi se-adună pentru libertate în marșuri lungi ei noaptea demonstrează iar mii și mii de voci în unison scandează: CORUPȚIA JOS! VREM ADEVĂR! DREPTATE!

Viaţaesteopâinecaldă pâine mare pâine a nimănui din care zilnic dispare felie după felie... rămășițele cui rămân cui le împarți Doamne...

amare

Poeziaeste… tăcerea albă dintre rânduri. Cuvintele sunt greieri, culeşi de pe câmpia imaginaţiei. Silabele - urmele pașilor lor, trecuți prin cerneală.

curcubeu

culorile paşilor tăi se preschimbă mereu, privesc în urma lor cu ochi de lumină

agale păşeşti, fără avertizare te-opreşti şi-mi surâzi înger hoinar

se toarce în aer dureros răsuflarea se trage din mine plină de spini

îi cer îndurare arătării tale dar te retragi treptat din visul divin

cândserupeocreangă când doreşti să te vindeci prefă-te în apă tăcută de lac pe ea o cuprinde doar cerul când zace-n durere

vântul îi încreţeşte oglinda ploaia o scaldă în stropi dar stă enigmatică adâncă în mocirla care o ţine

cuvintescriseînalb cerul prevesteşte toamna dar în mine e soare roua sclipeşte pe verdele fraged al muschiului ce-a încolţit peste cicatrici

mă simt uşoară în dimineaţa ce-a venit ca o domnişoară cu plete ude voioasă că a îndrăznit să înoate prin noaptea înecată în ploi


POEZIE Ana OPRAN

Sarmizegetusa

La Sarmizegetusa, în cetate Nimeni nu plânge, nimeni nu-i de plâns NEMURITORII se trezesc în noapte Cu umbre uriașe spre apus. Pământul freamătă și clocotește Trezit din somnul apăsat și greu Din hăuri fără margini izvorăște Poporul aprig al lui Deceneu. „Ei sunt Romani. Și ce mai sunt?” Par codri-a hohoti în cor Munții-n adânc bubuie crunt. „Pământu-acesta nu-i al lor!” Dar zeii-în adormire au tăcut Primindu-și lacomi jertfa cu păcat Când Decebal în piatră a trecut Cu munții străjuind peste REGAT ! Tăcute umbre se preling pe vale Se alungesc culcate peste glie, Tot căutând setoși un semn prin care Din blestematul somn, urmașii să-I învie. 28 noiembrie 2015

REPLICĂ

La „Vis vegetal”, de Magda Isanos (după basmul popular

„Doi feți cu stea în frunte”) Am coborât adânc în visul tău Să-ți ating ușor obrazul, Să-ți sterg o lacrimă ce curge Si să-ți șoptesc cu glas de frunze: „- Ascultă, împărate,-ascultă… Fără să știu m-au doborât Și-n noapte-adânc m-au îngropat. Dar n-am pierit ! Am tot urcat, am tot urcat… Ca la fereastra ta s-ajung, În plop înalt m-am întrupat. Toamna ti-am adus în prag Foșnetul frunzelor ruginii Cântec - descântec de drag Cu vaier de câmpii pustii… Când vântul peste mine curge , Cu fiecare frunză plâng Și plânsu-n colb de stele-l sting. Cu-a ramurilor degete-nghețate La o ferestră-nchisă bat Dreptate, vreau doar, împărate !” ………………………………… …Dar impăratul e plecat.

Noiembrie 2013

ODATĂ…

Gândul a pornit-o călare Pe biciul timpului înapoi Sorbind tăcerea vorbitoare Din cupa amintirilor- strigoi. …Era o căsuță albastră Cu prispa de lut humuit Mușca lumina din fereastră Și râsul cădea hohotit! Ce zarvă nebună-n ogradă era ! Orbecăiam prin puful de omăt Și vălul alb ne-mpresura Când îi sorbeam lucirea cu desfăt. Cu nasul înroșit și pletele vâlvoi Pe ușă ne-ndesam strigând Iar plita-și trimitea spre noi Mirosul de mâncare aburind… …………………………………… Pustia aleargă acum peste ea, Strivită-i căsuța-n nămeți Și biciul vremii doar atât mai vrea Să încrusteze umbre-adânci peste pereți.

18 decembrie 2015

Pastorală

Nea Gheorghe şi vecinul său, Ilie, Se ceartă pe pământ de-o veşnicie Şi presupun c-aşa s-a demonstrat Că veşnicia s-a născut la sat.

Florin Rotaru

Dulce primăvară - Gabriela Cucinschi


POEZIE Ion PRĂJIȘTEANU - Bacău

PRIZONIERULCERCULUI În cercul acesta Toți cei cu dansul în sânge Vom pluti! Palmele înfiorate împreună vor dansa în cercul care se strânge. Genunchii se vor frânge în unghiuri ascuțite. Cine ne va plânge; Cu ce lacrimi Ne vom clăti obrajii? Nu vă pierdeți cu firea: Singuri construim cercuri Singuri ziduri… singuri…

MARE Pășind pe nisipul de sticlă în marea albastră Mă afund. Aștept pe cineva Ivit de sub valuri De mână să mă ia Să mă poarte în adâncuri. Atunci voi ști Că a sosit sfârșitul.

DOUĂARIPI în ziua ceea sumbră când pe trecerea de pietoni am primit, în dar, două aripi mâinile au început să-mi tremure apoi mi-am luat aripile viitoare le-am învelit în hârtia în care avusesem micul dejun și m-am întors acasă da, m-am întors acasă...

CONTRAST Acolo în adâncul peșterii roade oase fragede de înger și ascultă pe ultrascurte un lied de Bach. Se aude cum dinții sfarmă monoton, tenace orice urmă de vis neîmplinit de dorință refulată.

EVARĂ,MIEZDEZIUĂ Pe ramurile mărului Sub care femeia, în șezlong, Ar vrea să adoarmă, fructele se-mbujorează. E vară, miez de ziuă, Aerul arde, Gâzele rătăcesc prin firele-i de păr. Femeia le alungă zâmbind Unor gânduri doar de ea știute. Plăcerea îi fierbe în trup, Fruntea îi cântă de patimă. O rază timidă îi sărută sânii, Apoi se retrage discret iar ea, Femeia, pleacă Din leagănul viselor. Vine înserarea…

VIS pe palme am însemnări scrise cu pastă albastră despre viața noastră viitoare. ochii mei sunt ochelari priviri de tigru, de lup, de fantomă cu umeri aplecați și cenușii. stau singur în bibliotecă și curg în marea cea neagră. mă fură somnul, iar venele pulsează de litere căutând căldura foii albe de hârtie.

„Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.”

Grigore Vieru


POEZIE Cosmin PREDA - Vaslui

CAPRICIUDEPRIMĂVARĂ Eu nu mai sunt, sunt păsări de lumină Care te-alintă blând în locul meu. Eu nu mai sunt, culori de curcubeie Pe ființa ta, în jerbe, vin mereu. Eu am plecat cuprins de înserare Spre-a răsări, de mâine, în alt loc. Un freamăt lin, un semn de întrebare, Îți vor vorbi de drag și de noroc. Vei vrea ca să mă cauți, dar lumina Mă va dori, geloasă, pentru ea, Oglinzile-ți vor rătăci privirea Dosind surâzător ființa mea. Unde mă duc? Nu îți pot spune unde, Nici eu nu știu, de vină însă este Această primăvară de lumină, Care m-ascunde lin într-o poveste...

REVERIE Te aştept prin miracol să vii din visare, Să răsari dintr-un crin, o alb-arătare. Spre răscruce de zodii când visul mă-mbie, Ciudat, peste linii, s-aşterne-armonie… În ceasul uitat am pornit spre răscruce, Din pulberi stelare, cărarea mă duce Urmând fantomatic chemarea iubirii. Rătăcesc peregrin pe arcadele firii… În timpul oprit, în mirific azur, Dinspre zare venind, căpăta-vei contur. În doi, vom putea să dăm glas împlinirii. Curcubeie rodesc după ploile firii…

ZIUADINTÂI

La început, era doar un nor de lumină, meditativ, mișcător în infinită absență. Un dor de-nceputuri, ca o fugă de unic, ardea cu sclipiri sidefii în neant. Fără spațiu și timp, doar frânturi de memorii pot să intre în sine regăsindu-se pur în cuvântul dintâi: „Să fie lumină!” Când lumina veni, unduitoare şi pură râdea-n irizări jucăușe de ape. Întunericul dens se trăsese deoparte așteptând în supunere rândul să-i vină. A fost ziua dintâi, din străfund de-nceputuri așternându-și feeric lumina pe ape... Scăpăta în apus lăsând loc înserării când primea mesagerii sfioși și plecați ai vremelnicei nopţi, cerând timp de odihnă. Se revarsă mereu peste inimi lumina zilei dintâi, unduitoare și pură, din străfund de-nceputuri venind ca un dor...

ALMIRA,ZEIŢACUVÂNTULUI Peste turbionul de lumină, ascuns în eter, din care, ca un râu auriu, izvorăşte cuvântul, mereu aplecată stai tu în descântec să dai vrajă rostirii în ore astrale. Copilul cu mintea isteaţă, dar cu suflet sfios, ivit din irizarea amintirilor, odată cu-amiaza, te contempla fascinat prin lanuri înalte şi verzi, desculţ, fără straie azurii, pictate cu îngeri… Descântecul tău îl cuprindea, şi-l simţea ca pe un râu de lumină curgându-i prin suflet; o înaltă magie îl trecea prin uşi fermecate dându-i straie de prinţ în Împărăţia naturii. Tot acolo şi astăzi, aplecată peste cuvânt, te cufunzi în miracolul din care te chem. Îmi descânţi sufletul şi-l faci să tresalte-n balade, Almira, iubire de verb, iubire de vis!


POEZIE Alina TANASĂ - Vaslui

Sufletul

Mai cade sufletu-n genunchi Mai pierde câte-un tren de zi, Simte săgeţi înfipte-n trunchi Simte regretul de a fi... Mai uită chiar şi să vâslească - Dar cum s-o facă în noroi?- Mai uită de slava cerească, De fericirea de apoi... Mai plânge sufletul cu sânge Şi nu mai crede în minuni, Văzând cum orice vis se frânge El simte spinii puşi cununi... Mai cade sufletul pe spate Picioarele îşi mai sclinteşte, Dar inima în piept tot bate... Şi-i bate pentru că iubeşte...

Toamnei

Nu mai plânge, toamnă, cu-atâtea lacrimi-frunze Şi acceptă-ţi sfârşitul aşa cum şi eu fac!... Atunci când lacrimi calde se topesc pe buze Gândesc la primăvară, oftez şi apoi... tac. Tu vei veni din nou, la anul, tot bogată, Cu hainele-ţi de gală, cu melancolii, În schimb, dragă toamnă, eu chiar niciodată Nu voi mai fi la fel, ci voi îmbătrâni...

Vânătoruldecurcubeu

Visez, îndrăznesc şi m-avânt Ţintesc orizontul întruna, Într-o zi voi fi doar pământ, Dar azi sunt cu soarele una. Trăiesc şi mai mor, dar trăiesc Mă ridic mereu din durere Căci nimic din ce-i omenesc Nu m-aduce la-ngenunchere. Oftez, lăcrimez şi mă doare Izvorul iubirii tot curge Şi ţintesc spre raze de soare Să-mi usuce rana de sânge. Şi ard şi mă sting, iar m-aprind Îmi refuz sfârşitul mereu Eu ştiu să iubesc doar cu jind Eu, vânătorul de curcubeu.

Aripa

Se născuse cu o singură aripă care se străduia să ţină şi locul celeilalte se mai oprea din zbor mai adormea cu gustul pulberii pe buze dar ţintea mereu spre orizont până într-o zi când a apărut el cu o singură aripă la vedere şi ea simţind de atâtea ori bumerangul neputinţei i-a dăruit-o pe-a sa el s-a pierdut în înaltul cerului mândrindu-se cu cele trei aripi ea ţintuită în propriul cuib între câteva pene îngălbenite îşi unge rana cu jurământul de a nu mai iubi niciodată.

Însfârşit...eu!

Am pus lacrimă lângă lacrimă şi am clădit un ocean în care-mi pot privi astăzi clar chipul am aşezat dezamăgire lângă dezamăgire şi am clădit un castel de pe acoperişul căruia pot privi mai bine tot ce mă înconjoară am strâns fiecare piatră primită iar în locul rănilor au început să-mi crească visuri am pus iubirea la locul iubirii şi... mi s-a născut sufletul Din mijlocul lui pot privi lacrimile dezamăgirile şi pietrele cu seninătate Astăzi ştiu că fără de ele n-aş fi găsit niciodată calea către mine...


POEZIE Vasile TĂRÂȚEANU - Cernăuți (Ucraina)

LIMBAÎNVINGĂTORULUI În clopotniţa sufletului meu Sobor de preoţi în strae lejere Cădelniţează-un parastas prin tămâiatele unghere Mă îmbrac şi eu în negru ca un corb dungă de berna îmi trag peste gură încleştând-o de parcă cine ştie ce morb din măduvă mi-ar roade întreaga făptură - Cine v-a murit ? mă-ntreabă curioși şi din politeţea lor vecinii privind cum biserica o invadează busuiocul limbii materne şi crinii - Încă n-a murit nimeni răspund supărat şi glasu-mi aproape dogit

MAICĂSFÂNTĂ Răstignită Între Carpaţi şi Mare Neagră Eşti de îndurare Maică Prea frumoasă glie tot mai crezi în omenie şi-n dreptatea din vecie care-ntârzie să vie Maică sfântă - Românie.

FRONTIERA

Din Ţara de Sus înspre Ţara de Jos lacrimi se rostogolesc ca bolovanii din munte şi gardul de sârmă ghimpată de-a lungul căruia stai de pază tu, grănicerule, nu le poate opri căci firele lui au fost trase prin ochii noştri pentru a le împăingeni privirile şi prin inimile noastre pentru a le sfâşia dorurile şi prin visele noastre pentru a le reteza aripile La ce bun arma ta, grăniceriule, înfipt ca un ghimpe între soră şi frate, între mamă şi tată de aici şi de dincolo, de dincolo şi de aici. E timpul să ştii că o frontieră strâmbă ca aceasta fi-va mereu violată de lacrimi și vise...

DINCOLODEINTENŢII

Ţara lui Nimeni îşi trimite ambasadorii extraordinari şi plenipotenţiari peste inexistente hotare. Ce misiune ingrată! Să reprezinţi o Ţară care, de fapt, nu există în altă parte decât în imaginaţia tainică a cetăţenilor ei abandonaţi în istorii încă nescrise? Aceasta-i Dilema pe care s-o dezghioace n-are cine. Dar oricum, Drumul spre iad e pavat cu intenţii frumoase.

RAMULE,NEAMULE

Bucură-te că eşti încă verde şi că printre frunzele tale se mai poate ascunde o pasăre Dar nu te mândri că vântul înstrăinării încă nu te-a aruncat sub picioarele trecătorilor indiferenţi Şi, principalul să nu te legeni prea tare în bătaia vântului că s-ar putea să fii tăiat de la rădăcină chiar în clipa când te vei încovoia sub povara rodului neîmplinit al reîntregirii coroanei.

„Românul își iubește

pământul unde s‐a

născut ca un rai, din care

tiraniile cele mai crude

nu sunt în stare a‐l

goni.”

Vasile Alecsandri


POEZIE Dan TEODORESCU - Iași

Anulacesta Anul acesta mi-am alungat căţeaua care se căznea în jurul pământului să culeagă adormirea-n sânge şi împărăţia cuvântului. Anul acesta mi-am smuls mâinile care se loveau în ţipătul auzului încercând să-mi arunce-n spinare nemernicia obuzului. Anul acesta mi-am ascuns ochii în amurgul nebunei plăceri, prea mult i-am purtat prin lume pictând cântecul de nicăieri. Anul acesta mi-am ucis trandafirii care îmi sugrumau amintirile, prea mult şi-au făcut de cap furându-mi iubirile. Anul acesta mi-am transplantat visurile pe chipul bătrânului cerşător, prea mult m-am încrezut în sânge şi în feciorimea lor. Anul acesta mi-am mutat creierul în cripta legământului vecin, mi-am întors trupul pe-o parte şi-adorm, zicându-vă AMIN !

Cândamurittimpulmeu

Am adunat în ochi păcatul trecut prin geamătul amurgului, când am apucat de mâini lutul reavăn al uitării şi al eternei iubiri. Atunci a murit timpul meu, iar eu am fost alungat în secunde.

Iubeşte‐măcainfinitul Iubito, aruncă-mi algele în spinare şi înveleşte-mi trupul cu zodia pământului. Păstrează-mi în pumni pietrele mănăstirii sufletelor pierdute şi zideşte-mi mormânt ca să-mi fie cald şi bine. Iar când ochii mi se vor ascunde după somnul timpului, iubeşte-mă ca infinitul iubito, iubeşte-mă ca infinitul, cel care nu poate fi iubit niciodată...

Sufletulmeuneprihănit

Mâinile mele mi-au sugrumat somnul încastrat în nemernicia pământului. Am răsturnat în auzul timpului cupele de otravă ale dragostei şi am ascuţit suliţele în ecvestrele timpane ale surghiunului de flori spânzurate în spinările cerşătorilor de Vreme Bunăşi în amintirea mamei care m-a alungat în chipul cioplitorilor. Numai acolo am sfărâmat în venele aducerii aminte sufletul meu neprihănit şi încastrat în nemernicia pământului...

Tropotindcuvintele Anul acesta am auzit tropotind cuvintele, cuvintele mamei mele şi ale tatălui meu, se zvârcoleau unele peste altele într-o gravă dezordine chemând din abis pe Bunul Dumnezeu. În seara aceasta am simţit cum fuge Pământul pe potecile ascunde de vântul nebun, am încercat să te caut în marea de sânge dar am uitat nemerniciile ce trebuia să ţi le spun...

NingepesteEuropa Ninge peste Europa, ninge Cu fulgi mari de sânge, Comoara din adâncuri se prelinge, Fecioarele încep a plânge. Ninge peste Europa, ninge Nopţile sunt aspre, cu cerul senin, Pe muntele sacru şi în piscul sublim Mă aştern în spaima durerii şi-n chin. Ninge peste Europa, ninge Frigul pătrunde în zboruri de vis, Mă ascund în peştera taină din mine, Mă doresc o pasăre coborâtă în abis. Ninge peste Europa, ninge Alerg pe un drum ascuns în biruinţă Fulgi mari mi se petrec în orbite, Ninge peste Europa, peste noi şi peste credinţă !


POEZIE Horia ZILIERU - Iași

DoinăpeCaleaRobilor

Doamnă sânii calzi de nuntă sunt taverna şi mormântul şi aprind în trapezuntă roza sfântă crinul sfântul. Roza... floarea mea de geniu într-un verginal mileniu umilinţa îşi descântă lacrimile graiului nasc din crinul raiului. În beţia vecinic trează iarna formelor visează turle albe de amor cu smeritul vârf prin nori când în iarna nupţială fiica din magdala spală tălpile amantului la poarta neantului. Eu cu părul alizeu mân către ospiciu fluturi la polenul de-nceputuri unde fi-voi răstignit că mi-e craniul locuit de un crin mai ortoman os hiperboreean.

Roza... Doamnă de onoare bând a morţilor suflare mi-a secat mireasma ginţii şi scânteile divine sună spaţiul suferinţii prin cenuşile din mine. Prinţul nopţii crin Amin sângele mi-a rourat cu albastrul preacurat şi-n nirvana am intrat singur straniu şi strein. După sânul cel mai mare astrul plângerii răsare după sânul cu morminte astrul pângărit asfinte. Plâng coroanele de spini o golgothă de asini sarea plânsului încheagă naltei Cruci durerea-ntreagă prin carnalele ruine hoarde rodnice de-albine sug taverna şi mormântul pe când ceara înveşmântă roza… sfântă crinul… sfântul.

Mirungere

Între profan şi sacru dus de mână Apare pe la margini de cetate Întru a doua grea zidire bate Vestigii dintr-o epocă bătrână Fără psalmistul David. Înnoptate La nordul pleoapei rune-adânci îngână Agava aurorei de ţărână: Veşmântul suprarealist a toate. Subt paşii surzi vulcanul amuţitul Sloboade pocăinţa lui opacă „Legat de ceruri eu sunt pângăritul” Înalta cârjă încă îi împacă Preamult rămas în urmă răsăritul Cu prea aproape-în faţă asfinţitul.

Axios ! Dignus est !

Desleagă-mă muntenie menită De-acest arhaic Babel-turn tiraniu Şaman extraterestru - mie craniu. Eretici corbii penele agită Şi pe clopotniţe în danţul straniu Cu gheara scriu versete în hittită. Pierdu-i samariteanca - cea dogită Ca muntele din care scoţi uraniu Seismele şi inspirata lavă: Moldava miazănoapte - transfocare. În flama unghiului o piatră sclavă Îndepărtându-se de lege speră Din forme de asceză efemeră A trupurilor meta - lepădare.

„Cultura nu înseamnă să citeşti mult, nici să ştii multe; înseamnă să cunoşti mult.

Fernando Pessoa


OMAGIU LUI MIHAI EMINESCU Ioan DĂNILĂ - Bacău

(Re)învăţândlimbaromână

Îndreptareaformeiverbaleinverse

În primele două versuri din celebra „Doină” a lui Mihai Eminescu („Convorbiri literare”, 1 iul. 1883), se află, conform normelor actuale: 1. două apostrofuri şi două cratime; 2. un apostrof şi trei cratime; 3. patru cratime; 4. patru apostrofuri. Mai întâi, versurile, în varianta corectă: „De la Nistru pân’ la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a”. Apostroful marchează căderea accidentală a unui sunet (aici, vocala ă), pentru a respecta numărul de silabe asumat de poet - opt - în cadrul fiecărui vers. Dacă după consoana n, din cuvântul pân[ă], ar fi apărut o vocală, se petrecea elidarea şi se folosea cratima. Versul al doilea include o formă verbală inversă. Pentru a stabili regimul semnelor ortografice, refacem ordinea firească a cuvintelor: mi s-a plâns şi remarcăm existenţa a patru unităţi gramaticale: pronumele personal mi, pronumele reflexiv s[e], verbul auxiliar a şi participiul plâns. Repuse în înşiruirea eminesciană, cele patru cuvinte impun scrierea separată, puntea fonetică asigurând-o vocala de legătură u. Varianta 1 pare corectă, pentru că în secolul al XIX-lea apostroful marca orice cădere sau dispariţie a unui sunet. Mihai Eminescu scrisese astfel: „... pân’ la Tisa/... plânsu-mi-s’a” (s’a plâns, din s[e] a plâns). Variantele 3 şi 4 par corecte doar dacă uniformizăm situaţiile de absenţă a unei vocale şi de rostire împreună a unităţilor morfologice respective.

Doina

De la Nistru pân’ la Tissa Tot Românul plânsu-mi-s’a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin și pân’ la Mare Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o ațin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii, Și străinul te tot paște De nu te mai poți cunoaște. Sus la munte, jos pe vale Și-au făcut dușmanii cale, Din Satmar pân’ în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet Român săracul! Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se ’ndeamnă, Nici îi este toamna, toamnă, Nici e vara vara lui, Și-i străin în țara lui.

De la Turnu-n Dorohoi Curg dușmanii în puhoi Și s’așează pe la noi; Toate cântecele pier, Sboară paserile toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La ușa creștinului. Își desbracă țara sînul, Codrul - frate cu Românul - De secure se tot pleacă Și isvoarele îi seacă - Sărac în țară săracă! Cine-au îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Și neamul nemernicia! Ștefane Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ Archimandritului

Toată grija schitului, Lasă grija Sfinților În seama părinților, Clopotele să le tragă Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, Doar s’a ’ndura Dumnezeu, Ca să ’ti mântui neamul tău! Tu te ’nalță din mormânt, Să te aud din corn sunând Și Moldova adunând. De-i suna din corn odată, Ai s’aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îți vin codri ’n ajutor, De-i suna a treia oară Toți dușmanii or să piară Din hotară în hotară - Îndrăgi-i-ar ciorile Și spânzurătorile!

Mihai Eminescu


OMAGIU LUI MIHAI EMINESCU

ARGUMENT

„Se cuvine să-i aduc mulțumiri pentru titlul acestei cărți d-lui Horia-Roman Patapievici, care, într-un articol, publicat în revista Flacăra (nr. 1-2/2002), intitulat, provocator, „Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”, scria adânc: „pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit „corect politic”, în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din „țările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e „politic incorect”. Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național Eminescu nu mai poate supraviețui deoarece noi azi ieșim din zodia naționalului.” Indubitabil, opinia eminentului eseist al Grupului pentru Dialog Social este o mostră emblematică de „corectitudine politică” pe care, altminteri, i-o cunoșteam de multă vreme, ideologia aceasta făcând gloria imposturii intelectuale postdecembriste, ceea ce le-a înlesnit noilor ariviști ocuparea nu numai a instituțiilor culturale, dar și privilegiul unic de a prăbuși vertiginos România. Dincolo de precaritatea stilistică a textului patapievician, izbesc două mistificări specifice „inteligențelor” confuze. Fenomenul a fost descris, percutant, încă din 1935, de Mihai Ralea. Într-un eseu inclus în volumul Valori, Ralea definea inteligența ca puterea de a evita confuzia punctelor de vedere. Ilustra afirmația cu scena petrecută între cele două studente de la Fizică. Fetele disputau aprins o problemă. La un moment dat, cea care nu mai avea argumente a izbucnit în plâns, zicând răzbunătoare: Așa-mi trebuie mie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Să se observe că toți aceia care nu au argumente și-și imaginează că le au, deviază brusc de la dialog și sfârșesc, triumfători, prin a pune etichete. D-l Patapievici a găsit rapid una pentru Caragiale (corect politic) și alta pentru Eminescu (incorect politic). Cu ani în urmă, ideologii proletcultului uzaseră de alte etichete (dar tot din sfera „incorectitudinii”): reacționar, paseist,

antisemit etc. Iar dacă ne întoarcem la Caragiale, pe care, în chip fraudulos, Patapievici îl opune lui Eminescu, vom descoperi că și autorul Scrisorii pierdute a fost un „incorect politic”, și încă unul nimicitor pentru lipsa de inteligență a unora dintre contemporani. Oare, ca să dăm doar un exemplu, ridiculizarea „progresului cu orice preț” nu era o dură atitudine „incorectã politic”? În acest caz, îndrituit să vorbească despre valori era Mihai Ralea, iar nu H.-R. Patapievici, care pretinde a reprezenta „tabla de valori acceptate”. De cine „acceptate”? De impostori? Crede că mai triumfă Patapievici și comilitonii „demascând”, cu ironie internaționalistă, sintagma poet național. Știm că de la Manifestul Partidului Comunist (1848) încoace tot ce este național le stă în gât autorilor de utopii globaliste. Cum să nu se plângă, precum studenta de la Fizică, de „naționalismul” lui Eminescu, echivalentul „tuberculoasei” din 1935? S-o creadã „corecții” că englezii se vor lepăda de Shakespeare (numit chiar de Eminescu poet național) al Albionului, s-o creadă că germanii se vor lepăda de Goethe („poet național și educator național”, cum l-a numit Fritz Martini), s-o creadă aceiași că americanii se vor lepăda de Walt Whitman (numit de Harold Bloom „poetul național” al Statelor Unite) etc. În fine, s-o creadă noii ideologi că românii se vor lepăda de poetul lor național! Cartea de față (care valorificã texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) își propune să facă o concesie „corecților politici”: să arate de ce Eminescu este incorect politic. Și asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grăbit să pună diagnosticul, dar uitând, în izbucnirea sa în bocet, să și-l argumenteze. Îi venim, aici, în ajutor. Ne cerem iertare de la părintele-scriitor Ștefan Bastovoi că am parafrazat, în oglindă, titlul unei cărți a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.Diavolul, da! Însă nu și Eminescu!”

Theodor Codreanu

EL

În iarnă,’n miez de ianuar, Când totu-i alb sub grea ninsoare Şi gerul lacom muşcă iar, Spre EL deschidem iar cărare... Şi-atunci, cu sufletul vibrând, Uitând de grijile lumeşti, Purtând poezia LUI în gând, Ne îndreptăm spre Ipoteşti. Aici, în Templul Poeziei, Păşim uşor, tiptil, discret Şi toate-n jur parcă ne-mbie Să ne pătrundem de Poet. Aici e locul drag şi sfânt Al efigiei unui neam, Aici aflăm tainic pământ, Ce-a zămislit şi râu şi ram.

Aici sunt doine şi eresuri, Aici mai e un singur dor, Aici, ca nouri lungi pe şesuri, EL stă deasupra tuturor. Cu-a sa gândire dezinvoltă, Cu suflet viu şi cuget teafăr, S-a înălţat mereu spre boltă, Fiind Lumină de Luceafăr. Trudind şi zămislind cuvinte La toate câte sunt fireşti, EL este-adevărat Părinte Al limbii noastre româneşti ! EL, însuşi, este viaţa noastră Cu-al ei bogat şi grav registru, Din munţi şi pân’la marea-albastră Şi de la Tisa pân’la Nistru!

În EL găsim oricând puterea Orice impas de-a depăşi, Prin EL ne spunem mereu vrerea Şi conjugăm verbul „a fi”! Cu opera-i dumnezeiască Dă seama de-un întreg popor Menit aici să veşnicească: Trecut, prezent şi viitor ! Iar dacă săvârşim păcatul De a-i rosti un singur vers, Acesta ni-i Certificatul De nemurire-n Univers ! De-aceea-n miezul lui Gerar, Ca-n sfântă zi de sărbătoare, Spre EL porni-vom iar şi iar, Spre a-I aduce închinare!

Mihai Caba



PORTRET Era odată ca-n poveşti,

Măreţ ivit de-odată,

Imensul bard din Ipoteşti,

Nicicând ajuns vreodată.

Era mai mare decât toţi

Sau mândru-n toate cele,

Cum luna e-n senine nopţi

Unică printre stele. Eugen Deutsch

VOIEVODALLIMBIIROMÂNE Pârjoliți sau arși de cuvintele scrise Venim, ca la un prieten, mărite stăpâne, Stele s-aprindem pentru doruri și vise, Luceafăr-voievod al Limbii române. Vin aducându-ți cuvinte sub pletele ninse, Sărutându-ți metafore ce-n veci vor rămâne Culmi înalte numai de tine atinse, Luceafăr-voievod al Limbii române. Val Andreescu

LuiGrigoreVieru... Bădie, Grig... Bădie, Gr.i.i.g..! E iarnă şi-i frig, Bădie, Grig... bădie, Gr.i.i.g...! Te caut, te strig, Că-n zăpada făr’de prihană, Ai lăsat, sângerândă, o rană... Şi-ai lăsat, la tine acasă, Neterminată... pe masă, Poezia, sublimul balsam, Şi iubirea-ţi ferbinte de limbă şi neam... Şi-nfruntând şi noapte şi geruri, Ai urcat, prea grăbit şi devreme-nspre ceruri... O, Doamne! Odihneşte-l pe-o gură de rai Acolo unde-i şi Domnul Mihai, C-amândoi ne sunt dragi, ne sunt fraţi, Aici, între Nistru şi arc de Carpaţi. Ocroteşte-ne, Doamne, să mai fim teferi, Să le primim Lumina lor de Luceferi ! Mihai Caba

LaBOLTARECE Au început lăutarii să ne cânte la ureche şi să ne astupe ochii cu parfum de Cotnari, era vinul dulce şi ţiganca frumoasă sorbindu-i din buzele roşii şi tari. Săreau mititeii de-un stânjen jumate, curgeau tochiturile în cascade de vis, să cânte vioara plăcerea din urmă să joace nebunul furat din iris. Şi bun era vinul, frumoasă ţiganca şoptindu-ne la ureche divine credinţi, să cînte Eminescu poezia iubirii uitată în versul cu doruri fierbinţi.

Dan Teodorescu

Lasteaua

La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre, Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă.

Mihai Eminescu



LUCEAFĂRULUIPOEZIEIROMÂNEȘTI Tu luminezi o lume-ntunecată, Dar e-o imagine ce clar surprinde; Că-n viața asta veșnic zbuciumată, De unii nici lumina nu se prinde! CUGÂNDULLAMIHAIEMINESCUDeși s-așterne peste ani zăpada, Pe Eminescu nu-l uităm defel, Iar c-a fost mare, iată și dovada: Că mulți nici astăzi nu încap de el! PRINȚARADESUS,CUGÂNDULLAMIHAIEMINESCU Trecând, n-ai cum să nu oprești, Venind din zările albastre Să poți vedea la Ipotești Icoana poeziei noastre! Vasile Larco E‐OCALE‐ATÂTDELUNGĂSe cred luceferi printre noi; Ca ei nimic nu e sub soare Poeții triști, de viață goi, Ce-s biete stele căzătoare. Mihai Batog-Bujeniță SPERANȚEDEȘARTE(eminesciană)Românii au întrezărit Salvarea țării-n U.E.... ,,Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem și nu e!” EMINESCIANĂLa steaua care poate azi se naște E-o cale nemaipomenit de mare Și pot s-afirm, așa, spre a cunoaște: E fix cât de la noi la bunăstare! EMINESCUDESPREPOEZIAACTUALĂA scrie versuri e ușor, A spus-o Geniul... mustrător, Dar astăzi cred c-ar zice: crimă E versul alb, lipsit de rimă! Mihai Haivas

ÎNTRUPAREALUMINIILa Cincizecime, S-a pogorât Duhul Sfânt, Ca niște limbi de foc, Peste Apostoli, Pentru ca Lumina, Să poată fi semănată De ei, Oriunde voia Domnul Să ajungă. Adică și acolo, Unde l-a trimis cândva pe Zamolxis, Solul învierii din moarte, Să-i învețe pe daci nemurirea. De aceea, Oamenii acestui tărâm Au primit cu bucurie Lumina, Care s-a întrupat, În unul născut, Nu făcut, Eminescu.

Lică Pavel

PAŞIILUI...

Ascult un zgomot surd de pas, Venit de prin adâncuri... Pe-acolo merge-un om retras Şi frământat de gânduri... Iar paşii lui colindă lin, Poteci necunoscute, Şi-a lor ecou, prelung suspin, Doar codrul să-l asculte... Copou-i simte paşii rari, Pierduţi în întuneric, Sunt paşii ce-au umblat hoinari, Creând un mit feeric, Sunt paşii care s-au oprit Sub tei, să s-odihnească, Să-şi scrie versul nimerit, Drept hrană sufletească... Dar noi români, suflet curat, Nu vom uita nicicând, Luceafărul ce-a luminat, Cândva, acest pământ... Nu vom uita, de-un tei bătrân, De plopii fără soţ, De-un suflet mare de român, Care trăieşte-n toţi... Căci Eminescu n-a murit... Şi-l simt ca adiere, Cu fiecare vers citit, Ce-aduce mângâiere... Căci Eminescu n-a murit... Iar paşii lui răsună, Sub teiul cel îmbătrânit, Ca versul să ni-l spună...

Doru Melnic

EMINESCIANĂ De-avem vise înghețate, Hai în codrul ce ne știe, Să mâncăm pe săturate, Resturi de... copilărie! Curgă lacrima pe sân, Apoi Verde-împăratul, O să ne aștearnă patul Cu saltea din mușchi bătrân Și cearceaf de frunză arsă, Perne ? Trei pete de soare, Baldachin din umbră groasă, Muzici... ape curgătoare, Plapomă... o boltă-ntreagă, Luceferi, luminători Și afla-vom... ce ne leagă, De zei și de muritori.

Val Andreescu



OMAGIU...Lacul codrilor albaștri plânge-n iarnă pe cavou, Plâng și plopii-n deal pe Bucium fără soț și fără El, Nu au trecerea să-i cânte, un ilustru menestrel... Suferă și mult tânjește teiul sacru din Copou. Dacă ramuri bat în geam, nu e vers nu e penel, Să-i picteze nemurirea într-un ireal tablou, Buciumul cu jale sara, l-auzim ca un ecou, Și de câte ori iubito, De-aș avea... ar fi la fel. Ei...! Și dacă va apare în aceste timpuri noi, Cât la critici ar răspunde Epigonii-n versul lor? Doina ar avea răsunet, și Mai am un singur dor, Când se leagănă toți codri și-nainte și-napoi. Și din valurile vremii, te întreb: De ce nu-mi vii? Tu Luceafăr, tu speranță a întregii Românii. Nicolae Stancu

SONET,LUCEAFĂRULUINăscut ai fost să creşti în suferinţă, Să-ţi faci în lume prieteni devotaţi Şi, din păcate, duşmani nedeclaraţi, Iar alţii, slabi, lipsiţi de chibzuinţă. Dar tu, crescut-ai peste acei bărbaţi, Tu, filosof, poet de referinţă, Ce-ai oferit întregii lumi ştiinţă Şi-ai luminat-o cu rima din Carpaţi. Cuvintele-ţi pătrund în sfere-nalte Şi dau mulţimii rostul ei pe lume, Iar stelelor, adâncă strălucire; Fac apele în valuri să tresalte Şi gânduri noi să calce pe cutume, Iar moartea s-o transforme-n adormire! Marian Malciu

AȘTEPTATEDOSĂRELE(Parodie după ,,Somnoroase

păsărele” de Mihai Eminescu) Mult doritele dosare Pe la DNA se-adună, Zac și unele-n sertare Drept arvună! Vinovații, mulți suspină Când parchetul treabă face; Delatorii în surdină Dorm în pace! Multora le este frică Pe-o ureche să se culce, DNA-ul când le strică Somnul dulce! Peste-a țării ,,frenezie” Zgomot de cătușe sună, Arestări se fac o mie... Faptă bună!

Mihai Haivas

DENIGRATORILORLUIEMINESCUCu cât luceferi falși vor apărea Umbrind în jur cu „nimbul” lor feeric, Cu-atât mai mult adevărata stea Va străluci mai tare-n întuneric. DE‐AIȘTI,POETE…Mirat ai fi să știi ce sărbătoare Trăim de când, luptând pe-a vieții treaptă, Zdrobit-am rânduiala cea nedreaptă Și liberi stăm de-atunci… cu ochii-n soare. GÂNDINDLAEMINESCUA fost un geniu-atunci, dar și-n prezent, Sunt mulți ce-apar de unde nu te-aștepți Și dau dovadă de-un real talent, De-a-i marginaliza pe cei deștepți Gheorghe Bălăceanu


SFÂNTA LIMBĂ ROMÂNEASCĂ Ioan DĂNILĂ - Bacău

Şitotuşi,ocomoară‐limbanoastră

Totnune(în)cântăradioul

Am tot pritocit titlul de mai sus, trecându-l prin 4-5 variante. Aceasta mi se pare mai potrivită pentru a spune cam totul despre deserviciul pe care continuă să ni-l facă Societatea Română de Radiodifuziune difuzând muzica uşoară sau „de

consum” preponderent în limba engleză. (Aceasta nu înseamnă că rarele prezenţe ale melodiilor în spaniolă, franceză, italiană ori portugheză le-aş trece în contul limbii române.) Aşadar, în numărul dublu al revistei „Ateneu” (iul.-aug. 2015), am pledat pe o suprafaţă tipografică semnificativă, la vedere (toată pagina 2), pentru drepturile limbii române prezente nu în manuale, programe şcolare, probe de examen, discursuri formale ori informale, ci într-un spaţiu public aparent neoficial - producţiile S.R.R. M-au ajutat campaniile pentru promovarea mărfurilor autohtone prin supermarketurile noastre, care continuă şi în afara acestora: revista „Rebus”, de pildă, publică de ceva vreme reclame la „produsele din gama Autentic românesc de la Kandia” (nr. 8/2015, cu careul tematic „Rom sandviş cel dublu”, îmbrăcat în tricolorul nostru).

Radioul public este obligat moral şi profesional (deontologic, adică) să difuzeze măcar în proporţii egale muzica uşoară românească şi cea străină poate şi pentru că primeşte sprijin financiar de la Guvern. („Nu e bine nici când statul dă bani să fie promovată cultura prin audiovizual”, atrage atenţia Liviu-Ioan Stoiciu în „Argeş” 7/2015.) „Ştim că suntem cel mai ascultat post de radio”, spune redactorul de la Radio-România Actualităţi (5 dec. 2015) şi - întâmplător? - auzim imediat o melodie

românească: „Nimeni nu-i perfect”. Nu vorbim de emisiunile tematice, ca „Dimineaţa crossover” (cu un anglicism neasimilat de limba română), care pe 4 sept. a difuzat în reluare ediţia din 11 februarie. Maria Balabaş, realizatoarea, a prezentat o oră (de clasă: 9:05-9:55) multă muzică românească (cu Aurelian Andreescu, Anda Călugăreanu, Aura Urziceanu, Margareta Pâslaru ş.a.), combinată cu poezie de Mircea Cărtărescu, în lectura autorului. După tragedia de la Colectiv, l-am auzit (RRA, 31 oct.) pe Gabriel Cotabiţă cu „Ave Maria!”, învăţându-ne că „chiar dacă simţi că pierzi şi ultima şansă”, e bine să-ţi întorci privirea către cei ce-ţi sunt de ajutor. Pe 1 Decembrie însă, la 9:30, acelaşi post public de radio difuza muzică uşoară spaniolă/portugheză, urmată de un fragment de biografie a patronului firmei „Skoda”. Mut imediat pe posturile vecine, private, care transmit muzică populară românească...

Mi-e dor, de exemplu, de eruditul artist Nicu Alifantis, care scotoceşte cu folos prin arhiva liricii româneşti şi pune pe note, cu har şi farmec, texte ale unor autori cvasinecunoscuţi. Unul dintre ei - scrie C. D. Zeletin - „e un truver fantast, enigmatic şi abstract, vrăjit de virtuozitatea lirică: Hipopotamii mei prieteni,/hipopota-potamo-tamii! Sau: Crocodilu-dilu-dil,/verde-lacom, inutil,/s-a evaporat din Nil...” - „Fabulă” şi „Contrapunct ludic” (Poetul Eduard Pamfil şi jocul voluptuos, în vol. „Distinguo”, Bucureşti, Ed. „Vitruviu”, 2008, p. 313). Şi tinerii se joacă cu vorbele când le cântă. „Din zbor” am prins o asemenea piesă ludică, în care un vers sună normal: „Mai ascultă-mă!”, dar celălalt e o hârjoană lexicală: „E sofisticată, mă!”/„Tu nu vezi cum se-mbracă, mă!” Ce urmează e o lecţie de cultură şi de viaţă: „Mai uită câte un i pe alocuri,/Dar să vezi cum e pe tocuri!” Aceasta aminteşte de o altă creaţie a tinerilor noştri muzicieni: „Mă-ta are cratimă” (elevii dintr-un oraş băcăuan au replica lor muzicală: „Târgu-Ocna are


cratimă”) , iar desprinderea pronumelui şi convertirea în interjecţie deţine, fără să vrea, valoare de document istoric. Un cunoscut lingvist, Ion Popescu-Sireteanu, discută aventura interjecţiei „mă!” Dicţionarul limbii române o clasează în grupa cuvintelor cu etimologie necunoscută, dar A. Philippide o vede coborâtă din altă interjecţie: „Românul mă, măi este scurtare din măre” (Originea românilor, 1928), cu înţeles apropiat. „Măre este o variantă a interjecţiei mă, căreia i s-a adăugat un -re, ca în Abu, abu, abua -re,/Abuă-te cu tata -re, sau ca în De-i fi tu -re de-mpuşcat etc., pentru care poezia populară ne pune la dispoziţie nenumărate exemple” (Ion Popescu-Sireteanu, „Vocativul mamă şi interjecţiile -mă, măi, măre...”, în Argeş, nr. 12/2014, pp. 18-19). Acelaşi -re, ne spune universitarul piteştean, s-a adăugat cândva la Dună, rezultând actualul nume al fluviului, iar interjecţia bre derivă din măre, care sincopat ajunge la mre. Prin înlocuirea lui m cu b, s-a ajuns la bre, ca în perechea mă, măi/bă, băi. Dialectele sud-dunărene le conservă.

Alteori fluxul emisiunii e întrerupt de un promo muzical: „Salut! Sunt Bogdan, solistul trupei...” Urmează melodia nouă-nouţă, cu versuri à la Nichita Stănescu: „Închide ochii şi dă-mi-i mie/Ca să te privesc cu ei”, pentru că „N-are rost să mai fim doi”. Se pare că nu suntem singuri în bătălia pentru repunerea în drepturi a muzicii autohtone. „Tribuna” de la Cluj-Napoca (nr. 316/1-15 nov.) publică la fel o pagină, despre „Comoditatea muzicală în 2015”. Trecem cu vederea un hop morfologic („din punct de

vedere al muzicii rock”, pentru „din punctul de vedere al...”), unul lexical („înloc să”, pentru „în loc”), unul de punctuaţie („cine nu riscă, nu câştigă”, unde virgula nu poate izola subiectiva de regentă) şi unul tipografic („aborate”, pentru „adorate”) şi citim aproape pe nerăsuflate săpuneala de care au parte artiştii noştri. Aceştia refuză să iasă în lume fără „să li se garanteze în primul rând un onorariu”, pe când muzicienii din vest vor „ca muzica lor să ajungă la un public cât mai larg şi mai divers”. Autorul articolului din „Tribuna”, camuflat de un pseudonim, Rico, pune într-o pagină acelaşi cuvânt - comoditate - de vreo 20 de ori. Îl lipeşte de artişti (foarte puţini ajung să „se streseze cu lecţii de canto şi cu memorarea unor versuri”), de casele de discuri („prea comode să se gândească la o strategie de diversificat oferta de genuri muzicale”), dar şi de public, care „nu iese la concert decât dacă cunoaşte formaţia”. Totul face ca „muzica originală să fie o fiţă de domeniul trecutului”‚ artiştii dedicându-se reluărilor de şlagăre internaţionale”. Este ceea ce se întâmplă şi în redacţiile muzicale ale Radioului. Am trimis articolul meu la vreo zece persoane responsabile de programele muzicale şi am ascultat în continuare posturile publice de radio. Nicio schimbare! Un singur redactor (de frumoase emisiuni literare la Radio-România Cultural), Constantin Bleotu, întâlnindu-mă la Salonul de carte de la Piatra-Neamţ, în septembrie, m-a abordat direct: „Sunteţi domnul Dănilă? V-am citit articolul din Ateneu în legătură cu muzica difuzată de noi. Incisiv!” Probabil că nu suficient, zic eu acum, când „Merge şiaşa?” primeşte mai departe avizul multora.

„Să treci de la limba română la

limba franceză e ca şi cum ai trece

de la o rugăciune la un contract.”

Emil Cioran

Miting (La pomul lăudat) - pictură de Letiția Oprișan


INTERVIURI Ben TODICĂ - Melbourne (Australia)

ÎntâlnirecuIONELIACOB‐BENCEI

Stăm de vorbă cu unul dintre cele mai intense motoare al culturii bănățene, un paor, un poet, un scriitor și conducător al mai multor organizații literare din județul Timiș și capitala lui, orașul Timișoara, unul dintre cei mai mari EPIGRAMIȘTI ai României, IONEL IACOB-BENCEI. Dacă iubești graiul bănățan nu se poate să nu

cunoști și să te încânți cu poeziile domnului Ionel Iacob-Bencei. Domnia sa a sancționat punctual, înțepând adânc cu penița pe toți infractorii și impostorii din aparatele de conducere din țară de la revoluție încoace. A identificat și semnalat uraganul și toate intemperiile vremii și citindu-i ultima carte intitulată „Ridendiștii” de azi…, nu m-am putut abține să nu aflu mai multe despre domnia sa pentru cititorii și ascultătorii noștri din Diaspora. Ben Todică: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră și cei dragi, despre locurile copilăriei și drumul care v-a plămădit? Ionel Iacob-Bencei: Am crescut într-o familie de creştini (paori) din sătucul meu natal, de circa 120 de „fumuri”, situat la 30 de km de Timişoara, pe direcţia Lipova. Tatăl meu, pe lângă păorit, a fost cantor la Biserică (tenor înzestrat de Dumnezeu cu o voce plăcută), iar mama - încă de copil - a frecventat credinţa străbună, apoi a trecut la „Oastea Domului”, ca - în cele din urmă - să se „pocăiască” în cultul „Creştini după Evanghelie”. Asta era la noi în sat. B.T.: Deci v-ați pocăit încă din acele timpuri? I.I.B.: Eu, rămas orfan de tată de la vârsta de 7 ani şi jumătate, deşi botezat ortodox, nu am frecventat Biserica Ortodoxă, pentru că mama mă ducea la „Adunare”. B.T.: Ați avut greutăți la școală din cauza asta? I.I.B.: În şcoala primară n-am făcut ore de religie decât un trimestru, întrucât venise 30 decembrie cu proclamarea Republicii Populare Române, apoi am plecat pe la şcoli: Ciclul II (gimnaziu stalinist), clasele V - VII, la centrul de comună, Şcoala profesională, liceu, armată… şi uite-aşa m-am

îndepărtat de Biserică, dar nu de CREDINŢĂ şi de DUMNEZEU. B.T.: Totuși biserica rămâne liantul neamului. Ea ne-a cântat limba, a promovat cultura și tradițiile dându-le vigoare și trăinicie de-a lungul secolelor. M-am simțit într-o altă dimensiune de câte ori intram în ea pe vremea comunismului. I.I.B.: Maturizându-mă, pe parcursul anilor am simţit nevoia de a face ceva pentru Biserică şi pentru suflet, o faptă care să mă scoată din starea respectivă, să mă izbăvească. Prilejul mi-a fost dat în anul 1977, când în satul nostru s-au terminat lucrările de reparaţii generale la Biserică, inclusiv pictura interioară. B.T.: Voiați să vă spovediți?..., Ați fost la o răscruce de drum? I.I.B.: De câte ori mergeam acasă vara, săptămânal, treceam pe la Biserică să văd pictorii lucrând. Apoi, mă duceam pe la preotul din sat (grădinile dădeau „cap în cap”), stăteam la „givan”, ore-n şir cu Părintele şi domna Preoteasă, interesându-mă de publicaţii apărute cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Române. Aşa am dat pentru prima oară peste superba poezie „Limba noastră” de Alexe Mateevici, interzisă atâţia ani! B.T.: M-ați făcut curios. Aș dori s-o ascult. I.I.B.: Desigur, cu plăcere.

Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste. Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec

Ionel Iacob - Bencei


Nouri negri, zări albastre. Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara. Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici. Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă. Limba noastră-i vechi izvoade, Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le ‘nşirate, - Te-nfiori adânc şi tremuri. Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spuie-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri. Limba noastră-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii, Care o plâng şi care o cântă Pe la vatra lor ţăranii. Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Ștergeţi slinul, mucegaiul Al uitării ‘n care geme. Strângeţi piatra lucitoare Ce din soare se aprinde - Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte. Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

În prima duminică din luna septembrie a anului 1977 a avut loc Sfinţirea Bisericii, cu participarea Înalt Prea-Sfinţiei Sale NICOLAE, MITROPOLITUL BANATULUI (Bunul Dumnezeu Să-l odihnească în pace!). Preotul de atunci, Augustin Butaş, m-a invitat într-o seară (cu vreo două săptămâni

înainte de eveniment) la dumnealui, spunându-mi că s-a consultat cu mai mulţi consăteni privind persoana care să ţină un discurs în Biserică, cu ocazia sfinţirii. Toţi au fost de părere că unul mai potrivit ca Ionel Iacob nu avem în sat. Atenţie: eram membru de partid!!! B.T.: Ce curaj și pe dumneavoastră!? I.I.B.: Ei!!! Auzind despre ce este vorba, i-am spus preotului că accept şi o fac în numele satului natal, precum şi în amintirea tatălui meu Nicolae Iacob, fost cantor al acestei biserici, dar să-mi informez familia, întrucât s-ar putea să am necazuri la serviciu, eu având dosarul „în lucru” ca să mă transfer la Consiliul Popular al judeţului Timiş, inspector în Administraţia publică locală. B.T.: Sinucidere curată!Aceste acte din afară nu se văd în biserică. Mulți nu înțeleg simbolul crucificării, al sacrificiului pentru aproapele. I.I.B.: Stai să vezi! M-am aşezat îndată pe scris. Am conceput un discurs cu un prolog în proză, urmat de o susţinere în versuri pe metrică lungă. Asta n-ar fi fost mare lucru; aveam exerciţiul scenei, al asistenţei numeroase, dar nu mai vorbisem în Biserică şi mai ales în prezenţa unui Mitropolit. Ca să fie toate la locul lor, în sâmbăta precedentă evenimentului, în timp ce-i citeam textul - în primă audiţie - părintelui protopop, acesta mi-a spus că trebuie să-i dau şi replicile ÎPSS, de trei ori. La intrarea în Biserică, Mitropolitul va spune: „Deschideţi Porţile Raiului să intre Împăratul Măririi!”, iar eu trebuia să răspund: „Cine este acela Împăratul Măririi?” Am făcut-o şi pe asta şi se pare că a ieşit foarte bine, de vreme ce, la AGAPĂ, am fost elogiat de ÎPSS NICOLAE. B.T.: Cum s-a răsfrânt această experiență asupra creativității dumneavoastră? I.I.B.: În primăvara anului 1985, dimineaţa, de Sfintele Paşti, plimbându-mă pe CORSO, am compus mental (fără creion şi hârtie) RONDEL DUMINICAL, pe care - transcris de un arhitect -, l-am transmis ÎPSS prin consilierul Său cultural. Primul vers: „Când clopotele bat la Catedrală...” B.T.: Miracol Creștin! Ce înseamnă să nu-ți abandonezi credința! I.I.B.: De Sfintele Rusalii - 1992, în satul natal, am ridicat o „cruce de hotar” pentru sfinţirea culturilor, iar în 2007 am scris o „pisanie” şi un madrigal-epitaf, care au fost dezvelite pe peretele de la intrarea în Biserică, respectiv pe „Monumentul Eroilor” din satul nostru. B.T.: În acest fel ați devenit apostol…, soldatul Domnului.


I.I.B.: Desigur că, pe parcursul anilor, am mai scris poezie religioasă sau „tălmăciri în versuri a unor pilde”, respectând sensul biblic. B.T.: Aș fi curios să ascult câteva versuri religioase, ați putea recita? I.I.B.: Nu m-a preocupat acest segment în mod deosebit, dar am găsit în el un refugiu în care m-am simţit bine. Poezia „CREZ”: ................................................................................. Biserica e locul lăsat de Dumnezeu Să vindece, să ierte, s-aline ce e greu. Aici ne-aducem pruncii spre unicul botez Şi ca să aibă-n viaţă bisericescul „crez”; Aicea vin creştinii-n Sfintele Duminici La slujbe, spovedanii şi vii să te cuminici; Perechile de inimi îşi fac un legământ Tot în acest lăcaş, pornind pe drumul sfânt; Iar când pe lumea asta n-avem nici rost, nici tihnă, De-aici plecăm spre locul de veşnică odihnă. Mărire Ţie Doamne şi Fiului, mă-nchin Şi Duhului cel Sfânt, în veci de veci. Amin!

.................................................................................. (Fragment extras din discursul ţinut la

Sfinţirea Bisericii Ortodoxe Române din Bencecu de Jos/Timiş, (sept.1977)

satul natal al scriitorului Ionel Iacob-Bencei. Acest text, gravat în marmoră, a fost fixat pe peretele la intrarea în Biserică, placa fiind sfinţită pe data de 7.09.2008, odată cu „Monumentul Eroilor” din localitate.) Apoi de Paști, așa cum am spus mai sus, am compus poezia intitulată RONDEL DUMINICAL,

Când clopotele bat la Catedrală, Creştin sau necreştin, eşti un învins De rezonanţa lor patriarhală, De care-ntreg oraşul e cuprins. În forfotă, pe Strada Principală, Multicolore straie noi s-au prins, Când clopotele bat la Catedrală; Creştin sau necreştin, eşti un învins. Din ochii urbei, lacrimi s-au prelins Pân-au clădit o stea monumentală; Mai arde-n noi un foc încă nestins De nicio apă „contraclericală”, Când clopotele bat la Catedrală...

B.T.: Biserica Ortodoxă ar fi trebuit să vă trimită în misiune. A făcut-o? I.I.B.: Am recitat sau am lecturat poezie religioasă în mai multe biserici, de regulă cu ocazia „Rugilor” (Negeilor, în Banatul de munte) din satele

comunei noastre, dar nu numai, inclusiv la Episcopia Caransebeşului şi Biserica din Soceni, Caraş-Severin. B.T.: Misiunile de salvare ale sufletului și de caritate merg mână în mână. I.I.B.: Recent, am donat sume de bani (modeste) pentru reparaţii la Biserica din satul meu, pentru hrană nevoiaşilor la Biserica Ortodoxă de care aparţin în Timişoara şi la Biserica BETHEL din Timişoara, unde a frecventat mama în ultimii 10 ani de viaţă. B.T.: Respectul pentru părinți, datul de pomană și pomenirea sufletelor sunt elemente importante în credința românilor. Dumneavoastră o trăiți cu adevărat! I.I.B.: Am amenajat un loc SIMBOLIC de veci pentru unchiul meu căzut, în nov.1942, pe frontul din Rusia, pentru România Mare. L-am aşezat lângă fratele său, în cimitirul satului din care a plecat, ca măcar aşa să fie alături. Mă simt izbăvit. B.T.: Dumneavoastră o trăiți cu adevărat! Mulțumesc pentru destăinuire și dar! Nici că se putea să alegeți o semnătură mai potrivită ca: ROBUL LUI DUMNEZEU, Ionel Iacob-Bencei. I.I.B.: În timp, vă trimit şi câteva poezii religioase. Mulţumesc pentru atenţie. Bunul Dumnezeu să ne aibă în paza Sa. Norii grei încă plutesc peste ţară. Am impresia că forţe oculte vor cu orice preţ să nu putem aniversa, uniţi, un secol de la Marea Unire, ci fărâmiţaţi în regiuni/voievodate ?/ cu domni străini. Primul PAS s-a făcut, al doilea se vrea de 1 decembrie a.c. B.T.: Tot răul spre bine. Doresc să salut românii cu versurile dumneavoastră sau mai bine spus un madrigal: „Treziţi-vă români din adormire, Ca să lăsăm acelora ce vin O „punte românească de iubire” Pe Axa: Chişinău, Moisei, Uzdin. I.I.B.: Un mare conducător de oşti spunea (citez aproximativ): „Nu se poate ocupa rapid o ţară decât cu complicitatea celor dinăuntru”. Mai pe limba noastră: a „cozilor de topor” ... B.T.: Vom scăpa și de ele! Vorba lui Eminescu: Nu ne impiedecăm noi de toate cioatele. La Mulți Ani, România! I.I.B.: Domnule Ben, Rămâne cum am zis: „Trăiască România dodoloaţă.”! B.T.: Doamne ajută!


REALITATEA SATULUI MOLDAV Dumitru V. MARIN - Vaslui

CoarneleCaprei‐Iași:COMUNA...CUNOCTURNĂ!

Constantin Grigoraș, primar comuna Coarnele Caprei, județul Iași: (...) Domnule profesor, noi ne-am mai întâlnit, am discutat și ne vom mai întâlni dacă vom fi sănătoși. Noi tot timpul

trebuie să fim în slujba cetățeanului, pentru că noi fugim după bani ca să investim în comuna asta, trebuie să fugim după un loc de muncă pe care îl putem crea în comuna asta. Un loc de muncă dacă se creează, este o familie care este scăpată de nevoi și de griji, noi pentru asta suntem și pentru asta muncim. Reporter: Reușiți să le creați locuri de muncă? Cum? P: Da. Creem facilități pentru firmele care își deschid un punct de lucru la noi în localitate. Ei, firma aceasta, dacă și un singur loc de muncă îl creează, este o familie salvată, dar trebuie să fugim după ele, după orice bănuț care intră în comuna asta, un bănuț dacă intră, se învârte o rotiță, activează o rotiță, ceva, e un pas mic în ceva. R: Din punctul ăsta de vedere, sunteți mulțumit de munca dumneavoastră? P: Nu sunt și nu am fost mulțumit niciodată de asta. R: Păi, de ce domunule, că ați făcut drumuri, ați făcut asfalt? P: Nu, niciodată nu o să fiu pentru că totdeauna este loc de mai bine, ca și în viața familială și oriunde. Oricând este loc de mai bine. R: De câte mandate sunteți primar ? P: Este al treilea mandat. R: O bucată bună din viața dumneavoastră și a comunității. Care e lucrul cel mai important de care sunteți mândru? P: De toate sunt mândru, acum sunt mândru de ce fac în secunda aceasta. În momentul acesta la Coarnele Caprei muncesc la dispensarul uman pentru că nu a fost nici măcar văruit de 50 de ani și acum îl reabilitez de la A la Z, chiar vă invit de la anul să veniți să vedeți un dispensar la țară. Asta este realizarea, restul, ce am făcut, a fost atunci la momentul respectiv. R: Dar înainte ce ați mai avut, așa ca realizări?

P: Să le luăm descrescător. Am finalizat o școală pe care ne chinuiam să o facem de nu știu când, am terminat școlile, acum nu prea sunt elevi să le populeze, după aceea, nu vă ascund că sunt tare bucuros de o bază sportivă. Cu toate că se vorbește că, ce trebuie la țară bază sportivă? Facem acum o bază sportivă ultramodernă, foarte frumoasă, chiar sunt tare mândru de ea, cu nocturnă, cu tot ce trebuie, este un pas spre civilizație și practic un pas spre normalitate. R: Cam câți elevi aveți la școala generală? P: Am 551 de elevi. Le-am dat pachete, a venit Moș Nicolae și ni le-a lăsat pentru ei. R: Din aceștia câți rămân în sat? P: Din aceștia, cred că rămân 50-60%. R: Astfel spus, baza sportivă are pentru cine să fie făcută? P: Avem, dar și noi cei mai în vârstă merităm. R: Deci, asta înseamnă optimist, domnule primar? P: Da, vă spun că am modernizat căminul cultural de care sunt tare mândru și sunt încântat și mă bucur că le place și oamenilor din localitate și cea mai mare bucurie pentru primar este când îți apreciază cineva munca. Degeaba spun eu că este frumos dacă nu îți apreciază cineva munca. Domnule profesor, nu ați văzut infrastructura subterană, adică fibră optică, alimentare cu apă în toată comuna, canalizare în toată comuna. Vreau prima dată să finalizez infrastructura rutieră, după aceea, vreau să caut investitori să creez locuri de muncă, vreau să aibă oamenii bani, asta mă interesează, ca lumea să trăiască un pic mai bine. R: Faceți și nunți la cămin? P: Păi, numai pentru nunți și spectacole. Este o locație deosebită de care și eu și concetățeni mei suntem mândri. (...)

„Ţăranul este omul absolut.”

Petre Ţuţea



Puiești‐Vaslui:AGRICULTURĂȘIISTORIE

Reporter: Noi suntem și alături de dumneavoastră, și alături de puieșteni, prin urmare, vă urmărim și necazurile, dar suntem bucuroși de bucuriile Dvs. Cum încheiați anul acesta? Constantin Moraru, primar comuna Puiești,

județul Vaslui: Am încercat dintotdeauna să nu mă opresc, am încercat să continui cu noi și noi proiecte pentru locuitorii comunei Puiești. Așa am început în primul mandat și sper și la terminarea acestui mandat să arăt locuitorilor comunei Puiești că am făcut ceva pentru această comună. Pot să spun că am terminat cu infrastructura, s-au pietruit diverse drumuri comunale și sătești, acum lucrăm la un proiect pe care dorim să-l depunem la sfârșitul anului, pentru construirea unei grădinițe în satul Cristești și modernizarea Liceului Tehnologic din localitatea Puiești. Cu privire la încheierea anului, nu pot spune că-l încheiem bine, îl închidem cu niște datorii care sunt destul de mărișoare, dar în speranța că în lunile următoare, fiind și la început de an și oamenii au dorința de a-și achita impozitele și taxele, sperăm să achităm și o mare parte din datoriile pe care le înregistrăm la sfârșitul anului 2015. R: Cam cât ați încasat din taxele și impozitele de anul acesta? P: Procentual, undeva la 70%.

R: La Dvs. cu agricultura... tot înainte... Aveți și niște iazuri pe aici... P: Da, avem și un iaz pe raza comunei noastre, cel de-al doilea care se învecinează cu al nostru, este pe teritoriul comunei Iana. Acest iaz aparține ADS-ului, este concesionat unei firme particulare din comuna Banca. R: Cum ați ieșit totuși, cu agricultura anul acesta? P: Ca și în alte localități, majoritatea locuitorilor comunei Puiești se ocupă cu agricultura, cu creșterea animalelor. Anul acesta a fost un an mai dificil din punct de vedere al secetei, dar în mare parte totuși, suntem mulțumiți de ceea ce s-a realizat. Într-adevăr, recolta de porumb, floarea soarelui a fost un pic afectată față de cum ar fi fost într-un an bun. De câțiva ani efectivul de animale este în scădere, cel puțin la bovine, ne putem lăuda cu numărul de ovine care este în creștere. Comuna Puiești este compusă din 13 sate, având un număr de 4850 de locuitori. R: Eu am luat cunoștință despre comuna Puiești în legătură cu Biserica Strâmba. Mai este ceva acolo, la vechea biserică? P: Există biserica din satul Cetățuia, este înscrisă ca monument istoric. Este o bisericuță de care ne putem mândri, este de pe timpul lui Ștefan cel Mare, cel mai vechi lăcaș dimprejur. (...)


Rediu‐Iași:COMUNA...dinoraș(!?)

Reporter: Stimați prieteni, suntem la primăria Rediu și... surpriză, pentru că ce am văzut eu în comuna aceasta, m-a uimit. E drept că este o comună lângă Iași, Rediu însemna cândva loc de cultură mare, de plantat și de cultivat

grâu, porumb sau altceva, acesta era Rediu odată, dar specificul zonei, zice primarul Vasile Haidău, că ar fi agricultura. De ce domnule, agricultura aici? Vasile Haidău, primar comuna Rediu, județul Iași: De mic copil știu că în comuna mea nu se făcea altceva decât agricultură, la fel și cetățenii comunei Rediu, majoritatea au trăit în agricultură și zootehnie.


R: Deci, aveți mai multe vite acum, decât odinioară? P: Nu mai sunt vitele care au fost odinioară, dar acum sunt ferme în care într-adevăr numărul de vite crește, deci crește procentul la animale față de ceea ce am avut până acum. R: Domnule primar, încep cu o întrebare legată de uimirea mea venind dinspre Breazu către centrul comunei Rediu, domnule atâtea palate, case frumoase nu am văzut, aș zice aproape nicăieri, dar într-un timp foarte foarte scurt construite. Ce ați făcut domnule, să îi aduceți pe oamenii ăștia să construiască și să plătească până la urmă, impozite? P: Eu am fost unul dintre primarii care am scos prima dată și am încercat să dezvolt comuna și am scos din extravilanul comunei Rediu în intravilan 400 de hectare, atunci ieșenii au venit la noi la Rediu, au cumpărat terenul și au făcut aceste vile, aceste palate pe care dumneavoastră le-ați văzut acum. Deci, vreau să vă spun că mai întâi am dezvoltat, că mai sunt și unii cetățeni care spun, de ce nu am făcut până acum, dar vreau să vă spun că de când am venit aici, comuna Rediu era o comună de îți era frică să intri în ea. Adică intrai în fața primăriei și trebuia să ai cizme în picioare ca să poți intra, când ploua, era dezastru. R: Domnule primar, aici aveți noroc pentru că este o zonă binecuvântată de Dumnezeu, pădurea aproape, aveți mai sus de primărie un lac, aveți mai jos de primărie alt lac, în sfârșit, ați reușit să faceți o față frumoasă comunei, văd că aveți și o grămadă de tomberoane pentru gunoi și toate celelalte pentru un trai civilizat al comunei. Apa curentă e rezolvată la dumneavoastră? Și acolo sus pe deal aveți apă ? P: Da. Vreau să vă spun că toate satele comunei Rediu, Horlești, Tăutești, Breazu toate sunt racordate la rețeaua de apă potabilă, mai puțin în Tăutești, unde spre sfârșitul anului sperăm să rezolvăm problema apei potabile, iar până în primăvară toată lumea să beneficieze de rețeaua de apă potabilă. R: Spuneți-mi, populația comunei a crescut acum, cu venirea atâtor oamenii care au construit aici? P: Prima dată când am venit aici primar, aveam 3564 locuitori, acum la ora actuală, am 5800 și ceva de locuitori cu reședință și vreo 1500 fără a avea reședința în comuna Rediu. Vreau să vă spun deja că Iașiul s-a unit cu Rediu, nu trebuie să mai spunem, într-adevăr noi suntem în zona mitropolitană. R: E un mare avantaj acesta ? P: Mare avantaj pentru cetățeni, este un mare avantaj, avem mijloc de transport în comun, mai sunt și probleme cu mijloacele de transport în comun că nu pot face față cu microbuzele care le are.

R: Am văzut că aveți renovări la școală. P: Cu școala a fost o problemă: în data de 9 iulie s-a abătut asupra școlii noastre un potop în care școala în proporție de 90% a fost distrusă, a fost învelită în doliu, un fel de carton bitonat și vă dați seama că la mine la școală se prindea pește, se apropia anul școlar, iar noi încă nu ne apucasem de școală și era data de 24 august, vă dați seama, de pe 24 august la 15 septembrie să fie finalizată școala. Am depus mari eforturi, am renunțat la o parte din obiectivele care le-am propus cu Consiliul local să facem în comună, am renunțat și am băgat 20% din valoarea respectivă în școală, iar acum așteptăm de la Ministerul Dezvoltării suma care s-a aprobat pentru reabilitarea școlii. Și am făcut o școală frumoasă, s-a sfințit, au venit toți cei 4 preoți de pe raza comunei (are 4 parohii, în fiecare parohie există câte un preot). R: Cam câți elevi are comuna? P: Avem 424 de elevi în toată comuna. R: Abandon școlar... ? P: Abandon școlar nu prea avem noi, nu există la Rediu. Am încercat să îi conving pe părinți că nu fac bine că țin copilul acasă, copilul crește și va regreta. R: Vreți să faceți o unitate culturală, un cămin, o casă de cultură ? P: Am făcut acel proiect pentru casa culturală, guvernul va aloca bani pentru așa ceva. Nu-i prea darnic nici guvernul, dar sperăm pe viitor să încercăm să îl realizăm, să aibă tinerii o discotecă, o carte s-ar găsi, activități, să nu mai meargă la oraș. În general, tineretul merge la oraș fiind aproape de Iași, e bine ca tinerii să îi ținem pe loc, să aibă ceea ce își doresc ei în comuna noastră. R: E gata casa de cultură ? P: Păi, casa de cultură costă bani. Avem casa de cultură, avem primăria care o punem în prim plan. Eu am renunțat la orice înainte de a veni primar și la primărie m-am gândit la cetățeanul comunei Rediu în condițiile în care să aibă apă, lumină, drumuri bune, asta vrea cetățeanul și m-am axat pe ce vrea cetățeanul.

„La Macondo nu s‐a întâmplat nimic, nu se întâmplă nimic şi nu se va întâmpla niciodată nimic. Satul acesta este un sat fericit.”

Gabriel Garcia Marquez



Cristești‐Iași:Primarul‐PRIMĂRIA‐ConsiliulLocal,cainițiatorieconomici

Constantin Bolohan, primar comuna Cristești, județul Iași: (...) Nu mai știu câte proiecte am făcut, dar vreau să vi le reamintesc pe toate. Vreau să vă spun că am fost din 2000 până în 2003 viceprimar, dar în 2003 mi-am dat demisia, iar în 2004 am venit la primărie, în luna iunie.

Acum este al treilea mandat, de atunci am început să fac (cât) mai multe proiecte. Cred că sunt vreo 30 și ceva, de toate. Aș vrea să încep cu rețeaua de gaze naturale în comuna Cristești, după aceea am construit o sală polivalentă, am construit primăria care o vedeți, rețeaua de canalizare și stație de epurare, rețeaua de alimentare cu apă, 5 săli de clasă, școala Homița. Am făcut o platformă de gunoi de colectare a gunoiului de grajd, drumuri asfaltate în satul Cristești și satul Homița pe fonduri guvernamentale și pe fonduri europene, iar acum mai lucrăm la 3 proiecte mari, tot pe fonduri europene pe măsura 125 în exploatații agricole. Am mai depus un proiect acum, de un milion de euro, pe măsura 7.2 și bineînțeles școala nouă din Cristești cu 12 clase, proiectul este depus la București să-l putem implementa la anul. Mai avem un obiectiv, pietruirea drumurilor, vreo 60 de km, dar cel mai important proiect pentru primărie este construirea unei balastiere, stație de sortare și stație de concasare, unde vor lucra vreo 50 de oameni în anul următor, asta este ideea noastră, să facem locuri de muncă. Reporter: Pe malul apei, nu ? P: Pe malul râului Moldova. R: Și aveți pietrișul în albie ? P: Avem resursa, avem materia primă în albia minoră a râului Moldova, iar lângă albia râului vom face stație de sortare și stație de congasare. R: Altfel spus, deja faceți o intreprindere, pentru că asta în mod normal, trebuie să se întrețină, e căutat pietrișul astăzi. P: Asta este ideea noastră, să facem o mică întreprindere cu bani de la bugetul local, acolo să facem și prefabricare din beton, cum ar fi pavele, borduri, tuburi din beton pentru fântâni, mai multe activități ca să putem angaja tineri din comună și să îi ținem acasă, să nu mai plece peste hotare. R: Cam câți au plecat? Ce număr de populație are comuna dumneavoastră?

P: Din 4200 de locuitori, sunt peste 200 de tineri. R: Numai 200 ? P: Cred că sunt peste 200 de tineri care lucrează prin Spania, prin Italia, Germania, cam așa zic eu, dar mai sunt foarte mulți care lucrează prin întreprinderile din jurul Cristeștiului care lucrează la alte balastiere de pe râul Moldova, din Pașcani, din Târgu-Neamț, cam în zona aceasta bat. R: La partea cu balastierele veți avea și forță de muncă specializată, pentru că îi aduceți acasă, cum s-ar zice. P: Avem forță de muncă pentru că s-a construit o balastieră în anii ‘88, care era cea mai mare din Europa. Acolo au lucrat din Cristești 140 de oameni și bineînțeles că ei s-au împrăștiat la alte balastiere. În momentul în care o vom face pe a noastră, a primăriei, vor veni aici buni specialiști și buni meseriași care o vor exploata. R: Aveți prevedere legală care vă favorizează vis-a-vis de intenția primăriei, sau o societate comercială? P: Evident că noi, în primărie, am făcut o societate comercială a noastră. Se numește Direcția de servicii publice comunale unde acționar principal e primăria Cristești, acolo avem deja 10 oameni angajați, care fac diferite servicii în Cristești, inclusiv salubrizare și bineînțeles că la anul se vor dubla, deci cum v-am spus, vor lucra 50 de oameni. R: Domnule Bolohan, am văzut în Cristești, am trecut de zeci, sute de ori pe șoseaua principală, la dumneavoastră nu prea am urcat, dar acum vreo 55 de ani, când am fost pe aici, era un sat amărât rău de tot, îmi închipuiam că a rămas așa, dar sunt o grămadă de case frumoase, de intrări fastuoase, inclusiv dumneavoastră ați construit un palat de primărie ș.a.m.d. Adică, ați făcut chiar niște pași mari către urbanizare, către asigurarea unor condiții de muncă extraordinare și de viață. Cu agricultura cum stați în situația asta? P: Stăm foarte bine. Aveți dreptate că s-a schimbat fața comunei Cristești prin toate instituțiile care le avem aici, care lucrează foarte bine, dar și cel mai important la Cristești este că noi aici nu facem politică, noi facem administrație publică locală. Oamenii din Cristești au înțeles ce înseamnă administrația și de aceea și realizările pe care le avem. (...)


ROMÂNI PE MERIDIANE Ion N. OPREA - Iași

IonBârlădeanudelaZăpodeni‐VasluilaParisîncasălaAngelinaJolie,lasfatdespreartacolajului

- Notabilitățilejudețuluiîlștiu?‐Comentarii la propria carte, „Vaslui itinerarii”, de Ion N. Oprea,

vol. II, Editura Pim, Iaşi, 2010, 409 p.

Scriind despre Vaslui în cele cinci volume dedicate fostei Capitale a Ţării de jos şi împrejurimilor, circa 2000 de pagini, despre tradiţionalismul românesc şi local, în Itinerariile mele, referindu-mă la comuna rurală Zăpodeni, plasa Mijlocul, a fostului judeţ Vaslui, m-am oprit şi am vorbit şi despre

personalităţile locului pentru că oamenii fac frumoase, meleagurile.

Printre eroii cărţii mele, nu ştiu dacă măcar vasluienii şi-au găsit timp să-i urmărească, am amintit şi despre Pavel C. Pavel (1915-1989) care avusese iniţiativa scrierii monografiei comunei Zăpodeni, despre „moş Nică a Mocanului”, oficial Ion Gh. Strat (1903-1998), „ca cel mai de seamă om al localităţii”, cum îi zice Lucian Valeriu Lefter în cartea sa „Zăpodeni - oameni şi locuri”, parte a monografiei locurilor, apărută la Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, Iaşi, 2004, despre Constantin I. Antip, fost redactor şef al săptămânalului vasluian „Vremea nouă” (1946), al periodicului „Apărarea patriei” (1951-1960) şi al revistei „Presa noastră” (1957-1965), la care am colaborat şi eu ca militar, despre Ioana Zizi Lambrino - prima româncă membră a familiei regale a României, soţie a fostului rege Carol al II-lea, despre Ion Bârlădeanu, cunoscut în lumea artiştilor contemporani ai lumii cu numele prinţul colajului ş.a.

„Ion Bârlădeanu în vârstă de 62 de ani, scrie cineva pe internet fără a-și da numele dar afirmă că sunt vecini, este, probabil, singurul reprezentant autentic al pop-art-ului (în timp ce acest curent artistic de origine britanico-americană făcea ravagii prin expozițiile anilor 50-60, în România se sărbătoreau primii ani de împliniri mărețe) mioritici. În același timp, Ion Bârlădeanu nu are casă. Doarme pe o saltea murdară la capătul unei ghene de lângă un bloc de pe Calea Moșilor. În „locuința” sa, Ion adună tot ce consideră a fi

valoros din cele aruncate de vecini și astfel ajunge să citească reviste, ziare și cărți, obiecte de care ceilalți par să se despartă fără regrete.

Ion Bârlădeanu - „Făt-Frumos cel urât”, îl prezintă o fotografie.

A locuit pe străzi, înconjurat de gunoaie, iar acum la vârsta de 63 de ani, Ion Bârlădeanu a ajuns să ia masa cu Angelina Jolie și să-și expună colajele în galeriile pariziene. A ajuns celebru la 62 de ani pentru că făcea colaje din reviste adunate din gunoaie. În 2010 a fost protagonistul unui film. După aceea a dispărut”.

- Păi, nebunia asta a tăiatului de fotografii din ziare a început pe la 9 ani. Eram acasă, la Zăpodeni, o comună destul de săracă şi azi. Pe atunci, nu avea nici lumină electrică. Mai întâi, desenam oamenii pe care îi vedeam în ziare, îi copiam cu un fel de indigo. Când tata a auzit că am ceva înclinaţii, că el mi-a fost mai întâi profesor, mi-a zis: „Fă şi tu, băiete, caricaturi”. „Ce sunt acelea caricaturi?”. „Uite-aşa, nişte desene strâmbe şi vesele, la care pui versuri” - mi-a explicat. Dacă ar fi ştiut tata ce colaje anticomuniste am făcut eu mai târziu, el, care fusese preşedinte de CAP şi omul regimului!… Câţiva ani mai târziu, m-am dus să lucrez la Galaţi, la Combinatul Siderurgic. Şi, într-o zi, am venit acasă îmbrăcat frumos, cu un sacou verde şi cămaşă de nailon. Ehei, pe vremea aia, cine avea cămaşă de nailon era cineva! Şi, ajuns acasă, m-am apucat şi l-am pictat pe Ştefan cel Mare. L-am făcut în pătrăţele, iar sabia am tăiat-o şi i-am lipit-o din staniolul de la ţigări. A fost prima expoziţie făcută vreodată în Galaţi, cu Ştefan cel Mare. Toate ziarele au scris şi au publicat fotografii…

… „O montură uneori terifiantă, alteori şugubeaţă, dar la tot pasul revoluţionară artistic. Om de la marginea societăţii, nea Ion Bârlădeanu nu e conştient de ce face cu mâinile lui, ce minunăţii extraordinare inventează cu mintea lui de om cu şapte clase primare”, neşcolit pe la academiile cele mari, dar căruia toţi plasticienii prezenţi la vernisaje, artişti mari ai ţării îi spun „Maestre”, retrăgându-se şi lipindu-se de perete, subţiindu-se, acordându-i preţuire, ca şi ziariştii


care scriu despre el, artistul la cei aproape 70 de ani ai săi…

În ce mă priveşte, despre el scriam în „Vaslui Itinerarii. Locuri - oameni - fapte (De la legende şi publicistică la istoria locurilor)”, vol. II, pp. 177-180, 2010: „…ION BÂRLĂDEANU, din Zăpodeni, Vaslui „Nea Ion, artist vizual cu drept de semnătură la Londra şi Paris” ne este prezentat de Iulia Blaga, în „Suplimentul de cultură”, Iaşi, în paginile 8-9, din 16-22 ianuarie 2010, omul care declară public care i-a fost mediul de viaţă care l-a „promovat” în cultură şi artă: „Înainte de 1989 lucram mai subtil. De exemplu, am avut lucrări care băteau la ochi, dar pe care le arătam doar la oameni deştepţi, nu la proşti. Când am lansat la Casa Republicii şi în Palat, la Cotroceni, acolo erau ipsosarii şi pietrarii. Erau băieţi de ai mei, nu erau ciobani.”

„Un fost gunoier român a expus la Londra alături de Duchamp şi Warhol. Se pregăteşte pentru Paris.”, ni-l prezenta pe scurt „Suplimentul”. Şi mai complet, chiar în prima pagină, cu fotografia: „Ion Bârlădeanu are la activ peste 800 de colaje, majoritatea realizate înainte de 1989, artă subversivă, pentru că aproape toate îl luau în balon pe „tovarăşul dictator” Ceauşescu şi pe „mătuşa Ileana”. După tot felul de joburi, unele la marginea societăţii (zidar, gropar, hamal, „scriitor” de cruci, gunoier), inclusiv un scurt sejur la închisoare, pârât că lucra ca gropar „la negru”, a locuit câţiva ani la ghena unui bloc din Bucureşti, înainte de a fi descoperit de artistul Ovidiu Feneş. Lansat în 2008 şi manageriat de Dan Popescu, proprietarul galeriei H-Art, care l-a ajutat să se mute într-o garsonieră, a expus la Londra şi Basel şi se pregăteşte pentru Paris.”

„...Colajele lui Bârlădeanu au tentă politică ironică, atitudinea sa acidă fiind îndreptată evident asupra regimului comunist, din cauza căruia a făcut chiar și câțiva ani de închisoare. Îți explică și-ți povestește tot felul de detalii și apoi se oferă să te învețe și pe tine, dar râde șmecherește, știe că n-o să-ți iasă”.

Despre el, jurnalistul Mircea Toma a publicat în săptămânalul Kamikaze un articol despre relația slavistului Dan Popescu cu artistul Ion Bârlădeanu cu titlul: „Fiul unui fost ministru jupoaie un fost boschetar: povestea fantastică a lui Ion Bârlădeanu”.

„Povestea este fantastică, îi răspundea, în replică, Dan Popescu la 9 august 2010, dar în nici un caz pentru motivele pe care le invocă Mircea Toma. Nea Ion s-a născut cu o vocație, nu cu un handicap, cum ne lasă să credem Mircea Toma. Un galerist nu poate fi obligat să fie un fel de unchi darnic care să-i

asigure artistului un loc unde să stea și să-i dea și o redevență lunară. Nea Ion are, totuși, parte de un tratament aparte, i-am refăcut identitatea, i-am făcut intrarea în spațiul locuinței mele, i-am dat mâncare, haine și bani lunar, pentru că mi s-a părut că așa este omenește. A avut acces cu cheie la locuința de trei camere, atașată atelierului”, îi rezum eu susținerile.

Dan Popescu dă amănunte și cu privire la cum s-a realizat filmul „Lumea văzută de Ion B.”, cum s-au născut primele secvențe, cum s-a realizat întîlnirea domnului Nanau cu Ion, cum a fost sponsorizat filmul, întîlnirea dintre Ion și Angelina Jolie, intermediată tot de regizorul Nanau la care a fost prezent și el.

„Lumea văzută de Ion B.”, un documentar regizat de Alexander Nanau a câștigat aseară la New York premiul Emmy International la Categoria „Arts Programming”, aflat la cea de-a 38-a ediție, scrie documentarul și continuă: „Artistul Homeless Ion Bârlădeanu, în vârstă de 64 de ani, care a devenit celebru după ce colajele lui - lucrări realizate cu foarfeca, lipici, inspirație și umor - au ajuns în importante galerii de artă din Elveția, Marea Britanie, Danemarca și Franța, este la curent cu tot ceea ce interesează showbizul autohton”.

Lui Ion Bârlădeanu îi place să-ți arate colajele, dacă nu ești prea prost și ai simțul umorului, se prinde ușor dacă îți strălucesc ochii în cap sau dacă ești cam obosit din naștere.

„Brăzdat de ample accente boeme, cu tente de pop-art desprinse din însăși cea mai crudă realitate politică, colajele lui Ion Bârlădeanu te poartă într-un timp atemporal mai tare ca orice halucinogen. Se duce cu colajele la locatarii din blocul cu ghena (cărora obișnuia să le facă diferite servicii) pentru a le arăta că este și el ceva: mândria, condiția umană restabilită.

Trebuie să ai ochi și memorie (păstrează decupate mii de siluete deja decupate și când începe să lucreze știe să caute la fix în sacul de 6 kile cu popi și cruci, în cel de 4 kile cu modernități, ce-i dictează compoziția din cap. Apoi te liniștește, dacă te vede prea pătruns de intimitatea Maestrului Colajelor: eu nu prea mă dau artist, așa ca unii. Dar, dacă vine lumea cu flori și mă întreabă, ce să zic, că-s boschetar? Sunt regizor de colaje (Nea Ion Bârlădeanu).

El are şi sentimentul acesta profund Warholian de a colecţiona. Colecţionează şi pietre de brichetă. Stilistica pop e prezentă pentru că sunt vehiculate anumite brenduri de dinainte de 1989, deci e un fel de proto-pop - ni-l prezintă succint Dan Popescu.

Din colajele lui Ion Mai aflăm că despre Ion Bârlădeanu, Alexander

Nanu şi HBO România au realizat documentarul


„Lumea văzută de Ion B.” lansat în decembrie 2009 la Institutul Francez din Bucureşti şi primit cu aplauze care l-au făcut pe „nea Ion” să se simtă „ca un împărat japonez.”

„Artistului Ion Bârlădeanu își reamintește și-i place să-și prezinte prima expoziție personală în Franța - „Real-politik” - din 25 februarie, la galeria „Anne de Villepoix” din Paris, s-a întâlnit ieri cu actrița Angelina Jolie care s-a arătat foarte interesată de lucrările acestuia”.

- Mie nu-mi pare rău că n-am o familie - se mărturiseşte el reporterei. Şi se consolează, argumentând „că nici domnul Dinică n-a avut copii. S-a căsătorit la 60 de ani şi a crescut-o pe nepoata soţiei ca pe propriul copil.”

Despre întoarcerea sa la Zăpodeni? - Am avut un coleg, Costel, care mi-a spus că se

mută la ţară. O ajuns prostu’ din instalator bun, grăjdar, de râdeau toate neamurile de el. Cam cum m-aş întoarce eu la Zăpodeni şi l-aş uita pe domnul Popescu aici, şi aş uita şi de expoziţie, ca să mă apuc de fierărie sau de dulgherie. I-am citit lui nea Dan un roman de dragoste, „Dragoste amară” - îi spune. E compus de mine, în stil de jargon ţărănesc. M-am forţat totdeauna să vorbesc ca la cărţi, dar nu se poate!

Artist şi al cuvântului, el însă excelează în facerea colajelor. „Fratele nostru, porcul” este tema multora din ele. O iconografie în cifru. Dacă şi-ar expune toţi porcii ar ocupa o… expoziţie! Majoritatea cu Ceauşescu şi familia - în diferite ipostaze. Dar şi multe colaje cu porci, descifrându-i pe Adrian Păunescu, altul cu aureolă bisericească, în altul a strecurat-o şi pe Nadia Comăneci pe soclu, la Moscova, una cu George Becali şi porcul dus pe motocicletă. Până şi un bombardament cu porci în Irak e tot colajul lui „nea Ion.”

El nu le numeşte colaje, ci filme. Un fel de împrumut de la Le Facteur Cheval, precursor al suprarealiştilor, un fost poştaş (1836-1924) care şi-a construit în 30 de ani şi după propriul său plan, un Palat Ideal, adunând pentru el petricele…

- Eu în douăzeci de ani am adunat 60 kilograme de nasturi, pe care îi am şi acum - se grozăveşte artistul.

A colecţionat şi nasturi pentru că întotdeauna s-a vrut a fi un om liber. Liber şi de profesie.

- Domnule, mie mi-a plăcut să fiu liber ca pasărea cerului. Dar pe urmă am fost închis în colivie, în „ţinutul uitat de timp.” M-a turnat un gropar când lucram la cimitirul „Sf. Vineri”. Trebuia să-i vopsesc un gard pe o sută de lei, când lucrarea făcea o mie de lei. Am lucrat vreo şase ani la biserici şi cimitire, când trebuia să munceşti pentru Ceauşescu... Am fost liber ca pasărea cerului. Nici României nu-i spuneam R.S.R, ci simplu - România…

- Când aţi stat în închisoare, începuserăţi să faceţi colaje? - îl întreabă reportera.

- Aveam vreo 40 de bucăţi la gazda unde am stat. Înăuntru nu am putut face colaje. Acolo, la penitenciarul din Iaşi, am omorât păduchi şi am făcut foame, nu colaje. Acum nu-mi mai pare rău că am fost la închisoare. Mi-a părut rău că am făcut-o degeaba. Reparam lădiţe. Probabil pentru legume şi fructe. Era un frig la Iaşi, la „locul de muncă”, ca în Siberia. Şi azi am oroare să văd lădiţe de lemn…

- Cum faceţi colajele? - vine altă întrebare. Cum vă găsiţi subiectele?

- Întâmplător. Lucrez mereu. Când am nevoie de unele, am punga cu mine. Punga cu preşedinţii, de exemplu, inclusiv Băsescu. Punga cu dictatori. Bag mâna, îl scot pe Fidel Castro! Cu mătuşa Ileana am nişte colaje fantastice. Numai eu le ştiu locul. Ştiu că aici am preşedinţii, aici legumele, dincoace salamurile. Am unul pe care am pus mesajul: „Eu nu vin la muncă, eu vin la putere.” O am şi pe Ceuşeasca cu şarpe la gât. Altu-i Viorel Lis, celălalt Dan Bitman (nu ajunsese consilier încă la finanţe, despre care habar n-are cu ce se mănâncă S.R.L.-ul (n.n). Nu lipsesc în diferite ipostaze: Bahmuţeanca, Florin Piersic - o doamnă care stă picior peste picior şi ne zâmbeşte precum i-e obiceiul, pe Gheorghe Dinică, pe Columbeanca… îl am pe Iliescu într-o sticlă, pe ambalajul căreia scrie: „Deliciosul verde de Paris, acum într-un nou ambalaj”; aici e Gigi Becali care dă unui popă o basculantă de bani ca să facă o biserică, să i se ierte păcatele. Aici a fost Elena Udrea dar i-am pus capul Ceauşeascăi. Acolo e Sadam cu Ţiriac, la o afacere şi o bere, cu un mesaj: „Sadam mână cu mână!”; acolo este Pamela Anderson cu golanul de Iliescu, sub care scrie: „Măi, animalule!” Acesta e actorul care s-a sinucis. Sărind de la etajul opt - Dumitru Furdui. L-am văzut în tinereţe, la Casa Armatei. Era beat şi se lua de femei pe stradă. Era gagicar, dar a jucat frumos în filme. Dincoace - Adela Mărculescu care mi-a dat de pomană, când stăteam pe


Moşilor. Mi-a dat o jumătate de palincă, vara. Pe vremea aia eram boschetar… Aici e Adrian Năstase cu ouăle…

- Aţi văzut vreun film de-al lui Corneliu Porumboiu, vasluianul?

- A fost sau n-a fost? Mi-a plăcut şi 432, a lui domnu’ Mungiu.

Asta-i fata lui Băsescu, care strigă: Ajutaţi-mă, m-au lăsat sânii… Aici e Mircea Albulescu. Îl ştiu din tinereţe.

Odată m-a ajutat. Într-o iarnă mergeam cu căruţul pe stradă, în care adunasem fiare vechi, acestea mi-au căzut şi el a coborât din maşină şi m-a ajutat. Om popular!

Şi dincoace e tot Păunescu. Adrian Păunescu în tinereţe, fără barbă. Aproape că puteam să-l imit, când vorbea la televizor pe vremea lui Ceauşescu. Dar era plictisitor: „Tricolorul, pacea, poporul, Ceauşescu…”

Acela e Dan Nuţu, bătrân ca şi mine, ici Gheorghe Visu, Sergiu Nicolaescu, Ilarion Ciobanu…

Colaje… Am avut de-a face cu artiştii din tinereţe, îşi

mângâie amintirile Ion Bârlădeanu din Zăpodeni”... Până ca arta lui să fie descoperită și apoi arătată

lumii, el își arăta, după cum s-a spus, lucrările „doar câtorva oameni deștepți”.

Deci „Ion Bârlădeanu nu este un artist în sensul clasic al cuvântului: nu are studii de specialitate iar lucrările pe care le crează de mai bine de 30 de ani cu o funcție mai degrabă autoterapeutică (de afirmare ingenuă a propriilor dorințe și obsesii dar și a unei libertăți interioare) decât una pur estetică de adresare un potențial spectator.

Suntem vecini și îl întâlnesc des, spune reportera. Mi-a fost drag de el. Îmi place cum își povestește lucrările. Îmi plac filmele cu cowboy regizate de el în colajele lui, sunt colorate, masculine și foarte fin executate.

Și ca să închei cu o imagine proaspătă și cu încă un argument în favoarea carismei aparte a lui Ion Bârlădeanu, ia uitați ce firesc se întreține el cu tinerele sale admiratoare.

Un om de artă i-a văzut colajele pe care le făcea din pasiune și i-a oferit ocazia de a le expune. În 2009, Bârlădeanu - de la Zăpodeni-Vaslui - era deja cunoscut printre ariștii români, expuse în galeriile celebre din Londra și din Paris, devenise un personaj de film, are un site propriu și cont pe Facooeble”.

Ieri gropar, azi artist la Londra - Operele lui Ion Bârlădeanu sunt expuse în Galeriile din Londra și Paris, spun niște afișe, la Zăpodeni, Vaslui, Bârlad, Huși și Negrești, când?, întreabă Ion N. Oprea.

Ion Bârlădeanu, cu Dan Popescu sau fără, a avut şi are mari succese, notate şi de mine, ca să fie ştiute. Prima lui victorie a fost cea din 2009, la Târgul Internaţional de la Basel. La fel în Polonia, în Cehia, la Bratislava în Slovacia sau în Slovenia. La Londra, tot în 2009, lucrările i-au fost expuse alături de cele ale lui Marcel Duchamp. Dar adevărata frumuseţe a succesului său artistic a fost expoziţia de la Paris din 2010. Aici, la Paris, şi atunci, vasluianul meu, născut la Zăpodeni - oare s-a gândit cineva să-i organizeze o itinerantă locală, comunală, municipală sau judeţeană ori să-l fi declarat „Cetăţean de onoare”!? - a fost primit de una dintre marile dive ale planetei, Angelina Jolie.

- Era în februarie 2010. Tocmai mi se deschisese o expoziţie mare la Paris, nu departe de Centrul Pompidou. Angelina Jolie aflase despre colajele mele. văzuse şi un catalog cu lucrările mele. I-a plăcut şi a vrut să-l cunoască pe autor. Doar că eu n-am ştiut că am să mă văd cu marea artistă. Cineva din staff-ul ei m-a călăuzit şi însoţit să cunosc diva americană. Locuia într-un hotel uriaş, la etajul trei, unde cineva ne-a deschis, după care am ajuns în camera ei. Ne aştepta. Ne-a primit îmbrăcată într-o rochie de interior, somptuoasă, despicată tare pe părţi. Când ne-a primit, stătea tolănită cu graţie pe un fotoliu. Era împodobită cu tatuaje. Sfios, m-am apropiat şi i-am sărutat mâinile. Pe urmă, cam stingher şi confuz, m-am aşezat într-un colţ. Actriţa se uita atentă la mine. M-am simţit încurajat… Are nişte buze frumoase, n-o taie nimeni. Şi, nici la zâmbet, care te face să te topeşti. Am discutat despre artă, despre pictori, sculptori şi regizori. M-a întrebat, care dintre ei îmi plac. „Dintre regizori, Pasolini”, i-am spus, şi am adăugat: „Şi să ştiţi, şi eu sunt un regizor mare. Doar că lucrez cu personaje de hârtie!”

Când i-am vorbit de Rafael şi de Leonardo da Vinci, am simţit că am dărâmat-o. Nu se aştepta la aşa ceva, de la mine. Ca s-o readuc la discuţie, i-am mai spus că e atât de frumoasă, încât e mare păcat că Michelangelo nu a sculptat-o, ar fi meritat! Mi-a răspuns, „nu-i nimic, mai bine mă prinzi tu, într-un colaj, Mr. Bârlădeanu!”

Cât a stat pe o canapea lângă mine, i-am mai arătat nişte colaje, iar ea a desfăcut o sticlă cu vin… „Sante, mademoiselle!”, i-am urat, dar pentru că am simţit că nu ştie limba franceză, am repetat: „Cheers!”, iar ea mi-a zâmbit…

La plecare, am sărutat-o pe obraz. Ea mi-a zâmbit frumos, iar buzele ei… Sclipeau. Ochii îi săgetau! (1)

(1) Publicat în revista „Luceafărul” Botoşani din 23 aprilie 2014.


ESEURIIoan BABAN - Vaslui

DELADETRACTORILAADULATORIŞIINVERS

În nr. 27 pe 2009 al României Literare, Nicolae Manolescu apare în prima pagină cu un editorial prin care încearcă să justifice atitudinea lui faţă de Eminescu, refuzând din capul locului să accepte ideea exprimată de „adversarii” lui că se aşază

în rândurile detractorilor eminescieni. Probabil că nu a recitit capitolul închinat lui Mihai Eminescu din celebra de acum „Istoria critică a literaturii române”, apărută în anul 2008 şi poate că nu înţelege sensul cuvântului la care se referă. Ori se bazează pe ideea că tot ceea ce a scris el acolo nu a înţeles prea multă lume. O fi şi asta o posibilă judecată de valoare.

Problema mi se pare că este a autorului cărţii şi în nici un caz a lui Mihai Eminescu. Autorul Luceafărului stă în continuare destul de bine la locul lui şi nici nu se clinteşte de pe soclu. Cât priveşte reacţiile unora, ştiuţi încă din timpul vieţii, şi a altora, veniţi din cele patru colţuri ale lumii, după trecerea lui în nefiinţă, se înscrie pe linia unor reacţii obişnuite de acum. Ar fi nefiresc dacă nu s-ar găsi asemenea amatori de senzaţii tari. Când negativismul priveşte un reper fundamental, impresia celor care citesc bazaconia se pare că este mai interesantă. Dacă nu ne putem impune prin realizări personale remarcabile, atunci trebuie să încercăm alte posibilităţi de afirmare şi se pare că motive de inspiraţie sunt destule. Dar reacţia este puţin deplasată, dacă nu cumva ţine de domeniul absurdului, că, uneori, unii oameni încearcă să demonstreze un lucru în aşa fel, încât să inducă în eroare pe cei naivi, aducând argumente hilare. În paginile închinate lui Eminescu din arhicunoscuta şi contestata „Istorie critică…” Nicolae Manolescu nu face altceva decât să arate mereu că „Eminescu spune… dar greşit”, că „Luceafărul” este o scriere mediocră (se scrie despre acest poem vreo şapte rânduri), că scrierile cu conţinut dramatic sunt neimportante, articolele cu conţinut politic nu sunt de remarcat, că talent epistolar nu a avut, cu asta de fapt se şi încheie articolul în care Eminescu nu are nici un merit în literatura română.

Cum poate fi calificată a asemenea atitudine, să mă ierte Dumnezeu, nu pot să înţeleg. Mai curând reacţia criticului pune probleme de ordin moral, iar contestările intră în starea normală de comunicare, respectându-se

libertatea de opinie. Nu poţi impune un punct de vedere absurd, mai ales în literatură, unde există mari posibilităţi de manifestare a spiritului. Din păcate, tocmai o asemenea stare de confuzie se încearcă, plecând de la idei preconcepute. Mai clar, ar trebui să considerăm că tot ceea ce se spune despre Mihai Eminescu în mod negativ, este altfel decât o judecată logică şi obiectivă. Se pare însă că reacţia negativă stârneşte replici pe măsură, şi nimeni nu ia în seamă trăsnăile emise de către critic. În plus, i se mai adaugă o cărămidă la soclul său solid. Mai mult decât atât, Nicolae Manolescu e foarte afectat de faptul că opera postumă a poetului a fost editată în întregime, că au fost reproduse, spre cunoaşterea celor interesaţi, pentru a proteja manuscrisele, iar faptul i se pare, parcă, de prisos, aşa ceva nu trebuia să se întâmple, pentru că Mihai Eminescu nu mai are o prea mare importanţă pentru literatura română. Bine ar fi fost dacă nu ar fi făcut această afirmaţie în numele celor mai mulţi cititori ai lui Eminescu, dar se pare că distinsul critic nu mai este de mult cu picioarele pe pământ. Ceea ce a făcut Manolescu este o gravă eroare.

Condamnabile sunt şi cărţile despre poet, apărute după revoluţie, ca urmare a unei atitudini „ostile” dintr-o anumită parte de ţară, spre regretul lumii, reacţiile stând în condiţii de normalitate. „Dilema veche” reprezintă o primă reacţie antieminesciană postrevoluţionară, premeditată, a aşa zişilor „tineri” pentru că, în mod clar, trebuia făcută o „revizuire” a canonului literar mai vechi, cu unul nou, iar o parte din intelectualii noştri nu au „aplaudat” noile „recomandări şi indicaţii”. Este dureros faptul că de boala aceasta a „revizuirii” nu putem scăpa aşa de uşor şi din păcate s-a transformat într-o mişcare fără nici o legătură cu valoarea care ar trebui promovată, dar şi fără nici o urmare, că vorbitori în vânt sunt mulţi pe acest pământ. Eminescu stă la locul lui, împotriva voinţei celor loviţi de himere canonice. Este drept că în unele privinţe s-a exagerat atunci când s-a scris despre marele poet. În unele cărţi fanteziste s-au ţesut „fapte şi întâmplări” legate de Mihai Eminescu, mai ales despre viaţa şi moartea lui, care sfidează absurdul. De fapt, şi aici a lucrat gestul pasional, reacţia antidetractori a început cu Nicolae Georgescu şi a continuat cu alţi protagonişti.

În mod nejustificat a fost şi este „condamnat” Titu Maiorescu pentru fapte de nimeni dovedite obiectiv, dar presupuse pentru că noi, românii avem un cumplit dar al „descoperirii unor comploturi” cu urmări demne de o


judecată pe măsură. Legăturile lui Titu Maiorescu cu Mihai Eminescu sunt demne şi memorabile. Curios este faptul că printre „detractorii” eminescieni contemporani, nu se numără moldoveni, ci în exclusivitate, munteni (era să zic dâmboviţeni - a se vedea modul cum este apreciat Mihai Eminescu în cartea lui Mircea Cărtărescu, „Postmodernismul”), iar faptul că se manifestă o activitate literară şi în alte centre din ţară, ne paşte pericolul „regionalizării” literaturii, este o altă aberaţie ori o radicală lipsă de bun simţ. Nu ne mai rămâne decât să aşteptăm „indicaţii şi recomandări” literare de la Bucureşti. După câte îmi amintesc eu, în marele centre culturale româneşti şi chiar în oraşele de provincie, s-a desfăşurat şi se desfăşoară mereu o bogată viaţă spirituală, uneori chiar mai importantă decât cea de la Bucureşti şi nimeni nu s-a plâns de regionalizare. Cum poţi scoate din cărţi oraşe precum Bacău, Suceava, Cluj ori Iaşii, în multe privinţe cu o mare responsabilitate.

Problema este una singură, cea a canonului literar pe care Nicolae Manolescu încearcă să-l primenească încă de prin anii 1993, când a devenit, prin ce miracol nu se ştie, pentru că sunt complicate căile domnului, coordonator al programelor de limbă şi literatură în locul lui Eugen Simion (am fost prezent la scena aceasta penibilă în calitate de inspector şcolar), şi chiar al unor manuale şcolare din paginile cărora a dispărut ca prin farmec opera lui Eminescu.

Acesta a fost şi primul pas spre ideea de a „primeni” canonul literar românesc. (Şi A. Toma, poetul de tristă amintire din epoca proletcultismului, a încercat aceeaşi operaţie asemănătoare, ba chiar l-a primenit foarte serios prin anul 1950 iar gestul se repetă, că avem memorie scurtă). Ce pot spune „adversarii” despre toate acestea? Lucrurile nu sunt judecate la justa lor valoare. Numai că încercarea lui A. Toma a avut o replică pe măsură din partea unui critic de mare autoritate, cu toate că şi lui i s-au pus în cale o mulţime de obstacole, G. Călinescu; scriitorul, criticul şi istoricul literar l-a numit atunci pe Mihai Eminescu, „poetul nepereche”, ca să potolească spiritele submediocre.

Revenind la chestiunea canonizării, se pare că faptul e ceva mai complicat decât cred unii. Mai întâi de toate, este absolut necesară apariţia unei alte serii de individualităţi marcante, ori acest fapt este imposibil de pus în evidenţă azi. Până la 1980, scriitorii mari se impuneau printr-un stil particular. Era suficient să citeşti o pagină ca să-ţi dai seama cine este autorul. Oricine din cititorii consacraţi citeşte nişte versuri dintr-un volum semnat de Nichita Stănescu sau Marin Sorescu (dacă este un cititor pasionat, nu unul oarecare), îl recunoaşte pe autor prin stil.

Din masa mare de poeţi postmodernişti nu poţi alege pe unul singur aplicând criterii absolut individuale. Din aceleaşi motive, probabil, se scriu cărţi în grup şi nu se ştie care este contribuţia fiecăruia dintre ei, ca în cazul romanului „Femeia în roşu” de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, sau volumul de versuri „Aer cu diamante”, semnat de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, considerat un eveniment literar la apariţia lui. Situaţia se repetă în 2000 la apariţia altui volum

colectiv, experimental, „Tescani”, semnat de Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolae (soţia), Marius Ianuş, Florin Iaru, Ioana Godeanu şi Doina Ioanid. Exemplele pot continua.

Cum problema fundamentală este cea a canonului, întrebarea e: pe cine să canonizezi, grupul? Încă nu s-a ajuns la o asemenea performanţă, dar cine ştie? Este în toate aceste încercări un fel de „avangardism” la o scară mult mai redusă, pentru că avangardismul acela original din anii 1916 avea o altă finalitate estetică şi o altă pricină de manifestare. Dacă ne-am reaminti că Marin Sorescu era tradus în peste treizeci de limbi, iar Nichita Stănescu era un reper literar naţional şi universal important, tot ar însemna ceva.

Din păcate se adâncesc în uitare, iar problema canonizării nu-i priveşte pe ei, aceştia nu s-au născut la „Cenaclul de luni.” E nepotrivit când o idee neînsemnată devine obsesie. În douăzeci de ani de la Revoluţie, nu s-a impus nici un condei excepţional, postmodernismul a uniformizat în aşa hal scrisul, încât toată lumea scrie la fel, nu poţi distinge decât în condiţii speciale o personalitate individualizată. Dacă s-ar pune o întrebare absolut firească unui tânăr, chiar student fiind la o facultate cu conţinut umanist, cine e cel mai mare poet actual, ce ar răspunde? Dacă se fac sondaje în manieră românească, cu rezultatul dinainte cunoscut, cred că acei din eşantion ar răspunde ceea ce doreşte autorul sondajului, precum în politică.

Dacă intervenţia lui Alexandru Vlahuţă şi a lui Barbu Delavrancea, în schimbarea ordinii valorice, avea oarece sorţi de izbândă, pe la anii 1885, nu acelaşi lucru este posibil azi. Remarcabilă a fost intervenţia lui Titu Maiorescu în urma discuţiilor pe această temă, în articolul „Poeţi şi critici” din 1885, unde distinsul critic formulează un răspuns antologic de care ar trebui să ţină cont cei care se pretind că sunt critici şi istorici literari obiectivi, cum a recomandat cu câteva decenii mai înainte de apariţia „Junimii” şi „Convorbililor literare” un alt cărturar român responsabil, Mihail Kogălniceanu, în prefaţa la „Dacia literară” („Introducţie”).

Din nefericire, în România s-a născut o stare de beligeranţă, o beţie nervoasă, imposibil de stăpânit, cel puţin în ceea ce priveşte literatura şi vârfurile ei. A încerca să pui pe soclul lui Mihai Eminescu pe Mircea Cărtărescu, e ca şi cum, un istoric ar încerca să-l aşeze pe soclul în locul lui Ştefan cel Mare pe Tache Bolohan. Au încercat unii cu Nicolae Ceauşescu, dar au eşuat. Se pare însă că insistenţa unui grup de scriitori, mai ales critici, munteni a devenit deja obsedantă. Avea dreptate Tudor Vianu prin 1923, când într-o discuţie cu tânărul viitor critic, istoric literar, comparatist şi estetician, Garabet Ibrăileanu afirma: „Nu cred că muntenii îl vor înţelege vreodată pe Mihai Eminescu.”


ESEURIPetruța CHIRIAC - Bârlad

Despre„cortinemetaforice”sauzidul„libertății”…

Citind, înainte de a mă îndrepta spre sediul revistei „Artă, Tradiție, Cultură”, ultimele pagini de publicitate din „Obiectivul” zonal, îl las mai odihnită, lângă cele câteva note, pe care mi le făcusem ieri, în legătură cu mai vechile și... mai noile „cortine metaforice”,

comentate în media, astăzi. Aș putea să scriu câteva dintre ele și aici, pentru a nu uita de o opoziție cu „valorile” de tot felul, dintr-o lume evolutiv globală, după toate aparențele. Iată una dintre primele informații ale eșaloanelor necorupte, din presa Est-ului, cândva, din care aflăm că spiritul excesiv de „proprietate”, al cui credeți?... al Vest-ului, cu repercusiunile evoluției actuale, ne conduc spre ideea, că fenomenul căderii „cortinei de fier” a lăsat moșteniri „fictive” și de-o parte și de alta a cortinei. Aparent, într-o idee de revoluționare a societății... se referea evident și la remodelarea Est-ului, cum ar spune „clasa de mijloc”, a celei „cu vorbele”. De ce cu vorbele ? Deoarece existența partidelor în soluționarea problemelor economiei, cel puțin până acum, la noi, ar fi însemnat o armonie, moștenită sănătos din popor, o armonie a „cuțitelor pe masă”, cum s-ar spune. Aceasta fiind anunțată în media ca o tactică a psihologiei... „daco-romane”. Precum și a „cartofului fierbinte” binecunoscut în vremuri de… „treceri, de tranziții”, și aruncat, tot mereu, după aceeași psihologie în partea cealaltă. Cum altfel, decât ca o expresie nouă a capitalului, într-o economie de piață. Și tot astfel, despre „decimări” actuale sau mai vechi ale conducerii partidelor, ca o tactică la „terorismul” fiscal ori de alte feluri; fie el al puterii sau al opoziției. Și care terorism, în final, se termină cu liniște. După care liniște, așa cum se știe, vine iar furtuna. Și din nou... „primele averse”... Sigur, numai că atunci cortinele cad, și ele să cadă și astăzi, la modul global, se vede, de fapt, deocamdată „metaforic”, ce se află, atât pe scenă, cât și în sala cu spectatori. Și astfel, între iluzia căpitanului, întreținut cu arme, nu cu „vorbe”, de tipul celor de mai sus, și a „mamuților” bunăstării, ridicați până la cer... „mamuți” ce înghit energie, nu ? se află strămoșii lor. Adică săracii.

Aceștia se refugiază azi pe scena teatrului „cu vorbe”. A celui cu un nou comerț, a luptei pentru „Libertate și Unitate”... Unde ziariștii de azi spun povești. Deși, despre partea văzută dinspre spectatori, cea fără arme, eventual din stradă, iată ce aș mai avea de adăugat eu, dar nu ca pe o poveste, ci realizată și văzută, absolut din mersul existenței noastre. Ieșeam din redacție și apoi urcam cu materialele pregătite, într-unul din autovehiculele, ce mă ducea în capitala județului. M-am așezat în liniște, așteptând și pe ceilalți câțiva călători, ce aveau să mai urce, până la plecarea din stație. Cu două scaune mai în spate, se instalase un tânăr între 30-35 de ani, și numai ce-l auzim adresându-ni-se, firesc, cu privirea într-un punct... Eu vreau să vă mărturisesc... eu sunt Iisus Hristos, dar voi nu vreți... Continuă astfel și după ce mașina pornește, noi ascultându-l, preț de 10-15 minute. După jumătate de oră, suntem mai puțin atenți la cuvintele tânărului... „eu vreau să vă mărturisesc”, iar din stațiile comunelor cu reședință la șosea, urcă alți călători, mesajele înmulțesc. Cel al tânărului rămâne undeva acoperit și... singur. Atenția nu se îndreaptă spre conversații diverse. Despre nepotul, căruia i se face rău de la băutură dar își va lua tema de la un coleg, apoi a unui student, conversând mai întâi în engleză, dar imediat într-o limbă română uimitor de plăcută, și în sfârșit conversațiile micilor școlari, teribiliști, ce le propun unor bătrâni să le citească, de pe mobilul lor, horoscopul. Aceștia găsesc, că puștii sunt gălăgioși și fiind cu toții atenți la cei din jur, nu observăm lipsa tânărului, cu mesajul... „eu sunt”... Când coborâse, părăsisem cu toții gălăgia și harababura din autobuz părelnic ordonată, dar mie îmi rămăsese gândul la tânărul însingurat. Îndreptându-mă spre redacție mi-a venit în minte o astfel de atmosferă, descrisă de un scriitor, într-un roman, cu subiect din al II-lea război mondial. Autorul crease figura unui osaș-cercetaș, ascultând cuvintele conducătorului într-o misiune. Acesta li se adresase simplu. Voi trebuie să știți, că în timp ce voi gândiți, și dușmanul gândește... De partea cui vor fi în viitor tinerii medităm ?... Și am tăiat partea cu armele.


ESEURIAlexandru IONESCU - București

OCARTĂAHIMERELOR‐decare,totuși,avemnevoie

În lumea basmelor la care, cel mai adesea, visăm cu zâmbetul pe buze, găsim minuni pe care tot noi le-am închipuit... Mai ales în diminețile calde cu flori pline de rouă și în nopțile cu stele strălucitoare, când speranța ca poveștile să devină realități renaște mereu mai vie... Cu ceva peste 67 de

ani în urmă, umanitatea își construia, din realități crude și din iluzii mereu spulberate, o Cartă a aspirațiilor sale, pentru indivizii Planetei Pământ - Declarația Universală a Drepturilor Omului. Mulți socotesc că ea își are sorgintea în Carta Atlanticului, semnată la 14 august 1941, în plin război mondial, la fel ca și formarea Organizației Națiunilor Unite. Este o operă care merită, fără încetare, să fie răsfoită, discutată și înțeleasă... Aspirațiile primordiale ale începutului celui de al patrulea deceniu din secolul XX erau pacea, care să furnizeze tuturor națiunilor mijloacele de a rămâne, în siguranță, în propriile frontiere și posibilitatea ca oamenii să trăiască, în toate țările, fără temeri și nevoi. Pe canavaua lor s-au țesut apoi năvalnic, în cascade, planuri, structuri și texte, cu dorinți miraculoase, care voiau să stabilească egalitatea între statele mari și mici și între oamenii tuturor meridianelor; cu drepturi la viață, la libertate, la sănătate, la educație, la exprimarea de opinie, la călătorii și asociere... un șir nesfârșit... Doar am amintit de cascade! Au fost Acte și Declarații care au slujit (și continuă s-o facă!) sentimentul de demnitate și justiția socială, propunând noi perspective de dezvoltare pentru populația Terrei. Cu toate acestea, realitățile par a contrazice, uneori, unele din așa numite drepturi inalienabile, pe care le fac înaplicabile sau chiar caduce. Kurt Waldheim, unul dintre cei mai iluștri secretari generali ai ONU, prezentând Declarația Drepturilor Omului, spunea că aceasta este „un ideal inspirat de o experiență dură”. Ideal fiind, el scapă concretului și ia forma unei himere după care alergăm, uneori besmetic, pentru a da sens dorinței neîncetate spre perfecționarea tuturor oamenilor și a societății.

Dar dificultățile care se ivesc rapid pe această cale sunt generate de calitatea diferită (genetică și educațională) a indivizilor, inegali între ei ca personalitate dar care, cu toate acestea, se văd, teoretic, în posesia acelorași drepturi. (art. 7 - Toți suntem egali în fața legilor) În acest caz, pentru a transforma aspirația în realitate(?), se alege adeseori iresponsabila frivolitate a utilizării ipocriziei, vorbăriei ilogice, sofismelor, decretelor... ceea ce nimicește ab initio credibilitatea. Trebuie spus că oamenii nu pot fi egali (cel puțin, deocamdată), lucru pe care-l dovedesc concursurile unde nu toți obțin premiul I, administrația în care nu toți sunt directori sau au privilegiile (să zicem salariile - câștigurile în bani, ca să se înțeleagă mai ușor) de care se bucură meritocrația, elitele sau demnitarii (mai ales). Sigur, prin decret și ipocrizie, ca și prin fantezia puternicilor zilei (alți egali!) se poate obține orice, inclusiv această declarată egalitate în fața legii. În partidele comuniste toți erau (sunt) tovarăși și înțelesul cuvântului presupune și că au aceleași drepturi... Gândiți-vă, de pildă, la un academician comunist și la tovarășa sa de partid și de academie, Elena Ceaușescu, și comparați-i cu un muncitor-tovarăș oarecare. Așa este că aveau aceleași drepturi? Totul este, de mult, o iluzie și o înșelătorie. În Antichitate, Antistene a rămas celebru rugând Tribunalul Atenei să transforme măgarii în cai, de vreme ce putuse face generali dintre plebei. Interesante cunoștințe despre ce numim astăzi genetică! Și o reliefare puternică a ceea ce înseamnă diferența între termenii unei legi și realitate. Revenind la subiectul inițial, trebuie constatat și înțeles, dincolo de aparențe, că dreptul la egalitate nu naște egalitate ci un produs care, în cazul cel mai bun, provine deopotrivă din axioma Omul potrivit la locul potrivit și din merit. Ceea ce nu trebuie să oprească nimănui aspirația către mai bine sau - în cealaltă extremă - să sprijine sentimente de tipul invidiei. În final, situația aceasta poate să stimuleze perfecționarea individului, mergând spre idealul de egalitate, inclusiv în fața legilor... Și totuși, ca un Einstein să aibă drept la un singur vot, la fel ca un oarecare, mi se pare nu numai nedrept ci chiar nociv! În ziarul Le Figaro (7-8 noiembrie 2015) am întâlnit o amuzantă discuție despre egalitatea dintre bărbați și femei, pornită de la militantele feministe


care susțin că limba franceză este sexistă, le discriminează și le face invizibile. Acad. Frederic Vitoux spune că lupta constând în a sexualiza sistematic limba și noțiunile gramaticale i se pare uneori inutilă și aproape infantilă. Se face confuzia între noțiunea de sex, care este biologică și noțiunea de gen, care este gramaticală. Și se subliniază, cu prioritate, că genul feminin al cuvântului trimite, în cea mai mare parte a timpului, la sexul pe care-l definește... dar nu este așa totdeauna! Se spune o persoană (gen feminin) și o mulțime (gen feminin) de 5000 de persoane... expresie care nu înseamnă că este o mulțime de 5000 de femei! Se spune un corb și se spune o girafă... Transformările (de pildă un girofoi) vor fi (sau nu) impuse de viață, pentru că limba evoluează necontenit. Reluăm, de viață, nu de decrete sau slogane obraznice! Ceea ce-și dorește lupta feministă (în acest domeniu), concluzionează academicianul Vitoux, este grotesc. Mai interesant pare art. 3 al Cartei, care stabilește că orice persoană are dreptul la viață, la libertate... Dar să ne oprim la dreptul pe care-l avem la viață și de care, moartea nu ține seama niciodată, fără a-i păsa de vreo pedeapsă. Iar dacă acest articol 3 incriminează condamnarea capitală pe care ar putea-o pronunța un tribunal, în cazul unui ucigaș sau a celor din Statul islamic care decapitează oameni, ea este profund greșită și anti-umanitate, protejând asasinii! Să amintim și de articolul 5, cel care spune că nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude sau degradante. Aici problemele devin complicate și ar trebui hotărât ca toți cei care comit delicte penale să nu se mai bucure de drepturile omului ci de cele ale deținuților! În acest caz, un tratament neadecvat al delicvenților este degradant nu pentru cei care le suferă și care, la urma urmei, au ales să reintre în lumea zoo ! El poate fi degradant pentru oamenii care se poartă crud cu orice formă de viață și de aceea nu poate fi tolerat! Să spunem, de asemenea, că pentru pușcăriași, în proporții covârșitoare, reeducarea este o poveste mincinoasă. Un Năstase oarecare, ieșit din închisoare, folosindu-se de banii furați deja, va imagina, nu o viață onestă ci - cu mai multă grijă -, viitorul jaf. În înțelepciunea populară se știe că Năravul din fire, n-are lecuire... Și încă un lucru ciudat, profund nedrept, care ar trebui să înceteze: oamenii cinstiți (printre care și victimele feluriților pungași) achită întreținerea deținuților, în loc ca aceștia să și-o plătească singuri sau cu ajutorul compătimitorilor lor (care le sunt - prin aceasta - complici). Prin muncă și prin confiscarea averilor! Vorbind de reeducare să ne amintim de atrocitățile de

la Pitești, de Makarenco, de statisticile existente în domeniu, care arată progrese spre zero, și chiar de interfață groaznică a unor gardieni abrutizați și a unor pârnăiași care au batjocorit onestitatea și demnitatea umană. Cum să judecăm biciuirea unui om, în Arabia Saudită, la început de an 2016? Condamnarea și torturarea unuia care a ofensat islamul va fi oare acoperită de art. 18, care prevede respectul pentru manifestarea publică și în grup a cultului religios? Poate, dacă biciuirea va fi declarată un rit! Ce respect și prețuire datorăm unor religii care inspiră decapitări și acte teroriste? Carta nu are încă un răspuns mulțumitor la această situație! Tot doar câteva cuvinte și despre articolul 15 al Declarației Drepturilor Omului - cel care afirmă că nimeni nu poate fi privat de „naționalitate” (vezi Broșura Les Nations Unies et les droits de l’homme -ONU, New York, 1973). Dacă ar fi scris de cetățenia sa (cum spune Carta afișată pe internet) ar fi fost ușor de înțeles; de naționalitate, cu sau fără articolul 15, nu poate fi lipsit cineva ! Un etnic congolez nu poate deveni un etnic japonez. - Da, dar să vedeți... „o naționalitate se poate căpăta prin legături juridice care unesc o persoană de un stat determinat!” Incredibil! Așa scrie în Broșură! Juriștii desființează genetica! Iar dacă este vorba de cetățenie, ne putem aduce aminte de ce-am scris mai înainte despre ipocrizie, sofisme.... Se știe, Paul Goma (dar și foarte mulți alți cetățeni) au fost lipsiți de cetățenie de către comuniștii lui Ceaușescu, măsură menținută și de către comuniștii de după Revoluție! La câte încălcări au fost în lagărul sovietic (amabil criticat și sprijinit de menșevicii occidentali), ce mai contează.... ! În mod paradoxal și în ciuda art. 30, Carta Drepturilor Omului este adesea folosită selectiv, ca să slujească națiunilor mari (egale cu cele mici...) Și aici sunt ceva povești. Egalitatea este... ca în fabula lui Gr. Alexandrescu! Mai explicit: dacă o națiune face parte din cei 5 membri permanenți (de drept!?) ai Consiliului de Securitate ONU, atunci votul său bate aproximativ 200 de voturi ale celorlalte state egale). Egalitate, cum îl pune fabulistul pe Samson să spună - dar nu pentru căței. Sau: Franța sesizează ONU că „în Burundi se țin discursuri care incită la ură”... dar pe aproximativ 42% de votanți, cetățeni ai săi, în majoritate de naționalitate franceză, din regiunea Picardie, aceeași țară îi ostracizează și-i amenință cu izbucnirea unui război civil, dacă nu votează într-un anumit fel (deși oamenii au dreptul - teoretic - la o opinie a lor și la respectul acesteia!) Iar ziarele


democrate preferă alcoolicii celor din Frontul Național și menționează că numeroși neîndreptățiți autohtoni sunt adesea, întemeiat, furioși, mâniați și cuprinși de alte sentimente nu departe de ură! Arabia Saudită este condamnată, în Le Monde din 5 noiembrie, pentru că bombardează Yemen-ul (desigur, progresist, altfel știrea n-ar fi interesat) ducând un război murdar! Dar bombardamentele franceze (și nu numai!) în Siria, cine le-a încuviințat? Iar aici, firește, războiul este curat! În general, cu Carta Drepturilor în față, sunt sprijinite - nu să se perfecționeze ci să fie promovate - grupurile dezavantajate de propria educație, de instrucție și de lipsă de selecție. Ceea ce făceau și comuniștii! Este adevărat: cu alte metode (ei omorau elitele) și cu alte cărți - staliniste - în mână! În ochii unor militanți, comuniștii aveau și un merit (care aproape i-a absolvit de crimele comise): erau internaționaliști - Deci, pe limba modernă a menșevicilor, un fel de mondialiști, progresiști (autoproclamați), care trag în subsoluri nivelul intelectual, moralitatea și prosperitatea țărilor dezvoltate. Și o fac, adesea, pentru a slăbi forța selecției calitative și munca de educație și de perfecționare a omului, cu mult mai dificil de realizat decât acordarea pe hârtie a tot felul de calități. Lucru care amintește (ce legături putem face, uneori!) de doctoratele plagiate, în mijlocul unor universitari corupți și de pripas: hârtii și indivizi fără valoare! Amenințată de ipocrizie, Declarația reprezintă, cu toate acestea, speranța Planetei. Numai că ea este un ideal către care trebuie să tindem, ridicând mereu ștacheta exigențelor intelectuale, demografice, morale și de existență - pentru toate populațiile! Este nevoie de timp, de muncă îndârjită (nu de lozinci!), de bun simț, până când toate drepturile din Cartă se vor regăsi, îmbunătățite, ca fiind de la sine înțeles, în societate. Până când se vor preciza și clarifica, prin intermediul realității și al unor inteligențe și conștiințe elevate, substanțele și valorile cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor - pentru care va trebui să luptăm neîncetat. În final, cei mai mulți dintre oameni vor asimila, în personalitatea lor, alături de un genom mai debarasat de inerentele însușiri nefolositoare, o educație superioară! Toate vor fi compatibile cu cerințele veritabilului Homo sapiens, care va aparține unei elite majoritară în populație, formată prin muncă, educație și merit. Idealul va fi atins și, logic, va fi înlocuit de altele, mereu mai înălțătoare... Carta va fi abandonată, devenind istorie și exemplu perpetuu de ideal transformat în realitate. Drepturile omului? Poate himere, iluzii sau utopie... Dar Terra are nevoie de speranța pe care ele o inspiră!

De prezența gândului că, aplicate cinstit, eliberate de echivocuri și dublate permanent de obligațiile care le generează și le fac posibile, valorile drepturilor se vor alipi definitiv de personalitatea umană. Dorim ca Declarația Universală din decembrie 1948 să înfrângă ipocrizia, fățărnicia, nedreptatea și umilința, instaurându-ne puternic în adevăr. Iată, încă înainte de a atinge un ideal, altele care deja germinează. Este simfonia neîntreruptă a vieții, de la origini până acolo... unde Universul va hotărî altfel!

Caricatură realizată de Nicolae Viziteu

Drepturile Omului

Le proclamă diplomaţii Cu atâta foc şi-ardoare De se-ntreabă lumea: „Oare Mai avem şi obligaţii?”

Ludovic Henţiu


ESEURINică D. LUPU - Brănești (Ilfov)

CENTENARA

LA ÎMPLINIREA UNUI SECOL DE VIAȚĂ TRĂITĂ DE DOAMNA

ALEXANDRINA BELITOREANU

O superbă zi din Bucureștiul sfârșitului de mai. Soarele blând, ca un zbor de fluturași și o boare de vânt înviorător, determină un suflu ademenitor, pentru plimbările de voie, prin natura fermecătoare. Este mult mai mult spirit de însuflețire, în comparație cu o eventuală moțăială searbădă, într-un fotoliu insipid.

În părculețul din fața restaurantului s-a format un grup de persoane venite din direcții diferite, dar, cu același scop. Grupul celor care stau în așteptare, fremătând de nerăbdare și curiozitate, întorc ideile variate pe toate fețele, fiecare încercând să participe la discuții, cu păreri cât mai pertinente și de luat în seamă. Sunt dezbateri legate, în mod special, de anii mulți care se tot duc ca răsuflarea vântului nestatornic și ne aduc în situația de a ne transforma, fără să ne dăm seama, în oameni ai timpului prezent, atât cu bune cât și cu rele. La un moment dat, ne dăm seama că suntem în situația de a fi conștienți de faptul că am devenit doar un seif cu amintiri de o foarte mare diversitate, iar, în apropierea noastră, ajung tot mai puțini prieteni adevărați care vin să ne salute, să ne întrebe de sănătate și despre cum o mai ducem, iar, în final să ne ureze încă multe zile bune. Din autoturismul de culoare bej, elegant și cu deplasare potolită, care a oprit la umbra unui arbore cu frunziș bogat, coboară trei persoane cu anii ajunși între două vârste. Cei doi bărbați voinici și o femeie gingașă, probabil soția unuia dintre ei, sunt într-o evidentă stare de satisfacție. Pe fețele lor se citește cu ușurință bucuria reușitei acestui proiect admirabil, atât de complicat, dar și îngrijorarea pentru „oare va rezista până la sfârșit ?”, „nu cumva să ne facă pocinogul ...” Doamne ajută ! Bătrânica, ce-și face apariția ușurel, pare o ființă fantastică, aterizată în aceste locuri dintr-o altă lume. Este ajutată să coboare încetișor, din mașină, cu multă atenție, de Sorin și Bogdan, nepoții dânsei, în

timp ce Jenica, soția lui Bogdan, îi duce geanta elegantă. De fapt, ei sunt inițiatorii și organizatorii acestui eveniment memorabil, nemaipomenit. Încet, încet, dumneaei mișcă cu grijă picioarele nevolnice, în timp ce privirile sprintene trec cu ușurință, dintr-o parte în alta, de la clădirea impozantă, din fața sa, la persoanele care o privesc cu admirație, de la legănatul ramurilor foșnitoare, la florile multicolore, din rondurile bine îngrijite, de la cerul senin, dintr-o parte a lumii, la grămăjoarele de nori alburii, care stau cocoțate în vârfurile arborilor și pe acoperișurile blocurilor vecine. Aerul din jur vibrează lin, ca o membrană sensibilă atinsă de gânduri minunate. În același timp, o privighetoare solitară, asemenea unui maestru desăvârșit profilat pe ceremonii ieșite din comun și o vrăbiuță guralivă care nu are altceva de făcut, acompaniate de freamătul liniștitor al frunzișului legănat ușor, propagă în aer o melodie însuflețitoare, ca o distinsă odă a senectuții. Cei doi bărbați de sprijin o susțin în continuare și-i conduc cu mare băgare de seamă pașii șovăitori, asemănători cu cei ai unui copilaș nesigur pe picioarele lui. Acel trio original, ca o lucrare statuară uimitoare, se îndreaptă spre intrare în aplauzele celor care au așteptat atâta timp sosirea prințesei vârstnicilor și erau curioși să o admire de aproape pe mamaia Sanda, femeia care astăzi e în centrul atenției. Se știe deja că cei mai mulți dintre ei n-au mai văzut-o de niște ani buni și doresc să observe cum arată o persoană la o asemenea vârstă. Alaiul s-a întins în urma bunicuței, ca la o nuntă din povești. Ajutată în continuare să urce și să coboare treptele scărilor restaurantului, a ajuns, în fine, la destinație. După ce a respirat de câteva ori larg, și-a tras sufletul încărcat de plăcere și a privit cu nespusă bucurie în lungul meselor împodobite ca pentru o sărbătoare nemaipomenită. Mulțumită de această


priveliște pierdută din memoria îmbătrânită prin cotloanele timpului, s-a așezat, fără nicio grabă, pe locul de onoare din capul mesei, ca o regină chibzuită care are de guvernat un ținut imperial. Acum se observă mai bine că în

corpul ajuns mic, parcă intrat la apă, clocotește mai multă viață decât se așteptau cei care n-au mai privit-o în ultima perioadă. Unul câte unul, cei prezenți se perindă în liniște, cu sfioșenie prin fața chipului de sfântă pentru a se prezenta, a o omagia și a-i înmâna câte un buchet de flori generatoare de zâmbete și bucurii. De cele mai multe ori, acea ființă matusalemică privește câteva clipe la cel care s-a oprit în apropiere și îl măsoară fără grabă de sus până jos. Se știe că vederea dânsei, pentru cei care sunt prin preajmă, s-a menținut vie, chiar și fără ajutorul ochelarilor. Din când în când face un semn cu mâna pentru ca persoana pe care a pus ochii să se apropie mai mult, cu gândul să nu forțeze porțile auzului. - Da, tuuuu..., tu cine ești ? Cuvintele ies cu intensitate scăzută și puțin prelungite, dar suficient de clare pentru a fi înțelese de partenerul dialogului. - Eu sunt Eugen, Gigi, nepotul dumitale. Cel mai mare dintre nepoți. Bărbatul s-a aplecat mult și-i mângâie mâinile istovite de greutatea anilor, acele mâini care l-au dezmierdat de atâtea ori, cu multă duioșie în anii copilăriei. - Ahaaaaa..., a eliberat dumneaei un sunet grav și prelung, îmi amintesc de tine..., îmi amintesc bine..., îmi aduc aminte... Erai cam năzdrăvan..., ... van... Daaa..., poznaș... Dar ea, femeia aia..., aia cine e ? - E Vera, soția mea. Și pe ea ai cunoscut-o. Eugen își prinde nevasta de mână și o apropie de ființa curioasă care o analizează cu mult interes de parcă ar fi membră în juriul unui concurs de miss univers. - Veronica, fata mea ? La auzirea unei asemenea confuzii, bărbatul zâmbește cu îngăduință. Nu e prima dată când numele celor două Veronici - soacră și noră, produce asemenea confuzii. - Nuuu, aia de care spui dumneata e mama, mama mea. Cea de aici e soția, mama copiilor mei.

- Acum o știu și pe ea, se mișcă bătrâna bucuroasă, ca în fața unei descoperiri epocale. O știu și pe ea... Este..., era frumoasă și atunci..., frumoasă... Dar, tu cine ai zis că ești ? - Eugen, nepotul... Mamaia dă din cap a mulțumire, ca și când i-a fost dezlegată o enigmă formidabilă. - Biiine..., bine... În acest fel s-a desfășurat o adevărată promenadă prin fața tronului impresionant, prilej cu care cunoscuții, dar, mai ales, necunoscuții, au fost primiți cu fragmente disparate de aduceri aminte, dar, mai ales, cu câte un ,,nu te mai cunosc maică..., nu-mi mai amintesc de tine..., ... ani mulți de când eram..., ... tu de unde ești ?”… Momentele de luciditate, cu vibrații tainice ale unor amintiri care ies în evidență prin strălucirea ochilor și un surâs abia schițat, sunt întrerupte de perioade care vin aiurea, ca o pală umbrită ce i se așterne pe chipul frământat când se rupe filmul amintirilor iar, prin fisura schițată, se împrăștie în neant tot raționamentul uman, care mai rămăsese în trăirile dânsei. Bătrâna e mândră și de faptul că, cu ocazia acestui eveniment special, i s-a oferit prilejul să se reîntâlnească cu o bună amică, e adevărat că aceasta e ceva mai tânără, are numai nouăzeci și șase de ani, însă e prietena cea mai prietenă de care o leagă foarte multe amintiri frumoase. Din când în când, cele două intră într-un dialog numai al lor, ignorând nepăsătoare tot ce-i în jur și lăsând impresia că în acele clipe sunt singurele ființe de pe planeta asta. Și cele două fiice, Veronica și Cornelia care, la rândul lor sunt și ele bunicuțe, au venit să-i fie alături într-un astfel de moment extraordinar. Sărbătorita își amintește bine și de ele, clipă în care privirile i se luminează de bucurie la vederea lor, iar inima își întețește ritmul. Sunt și unele momente când femeile sunt pierdute din memorie, în spatele unor draperii imaginare, care acoperă totul, secundă în care le trece și pe ele într-un spațiu nedefinit, neimportant. - Ei cine sunt ? Doamna Veronica, fiica bătrânei și bunica celor doi gemeni, face prezentările tinerilor din apropiere. - Sunt copiii lui Eugen și ai Verei, nora mea. Sunt Cezar și Tibi, strănepoții dumitale de la Brănești. Acum studenți… Câteva clipe străbunica scormonește din nou prin adâncurile memoriei. - Parcă-i știu… De la Brăneeeești…, zici ? - Daaa.


- Da, îmi amintesc. Sunt băieți buni și ei. Buuuni… Cu toate că… Reușește să-și ridice puțin mâna dreaptă și schițează în aer o cruce nesigură, cu care să-i binecuvânteze pe cei doi flăcăi ca brazii. - Da, da…, de la Brănești… Mamaia rămâne din nou dusă pe gânduri. După mai multe secunde, revine: - Cred că am fost și eu pe acolo..., cândva... Odinioară..., cred că... Fiică-sa îi dă dreptate și chiar încearcă să întărească cele spuse de mama sa. - Da, mamă, ai stat acolo chiar mai mulți ani. Sigur că ai fost. Fizionomia bătută de vremurile multe i se liniștește din nou de parcă ar fi ajuns aici dintr-un parc înflorit unde s-a odihnit un timp la umbra petalelor colorate și plăcut mirositoare. Ar putea da de bănuit că acolo și-a lăsat toate necazurile vieții, iar acum pășește agale, doar pe o potecă luminată de gânduri generoase, pe care cresc florile trăirilor de lungă durată. Ridurile orizontale, sculptate pe fruntea împodobită cu o ghirlandă imaginară, ușor ondulate, ca valurile vieții, au un aspect inedit de parcă au fost desenate de mâna unui meșter iscusit și cu multă imaginație. Toate acele unduiri elegante sunt ca un calendar al naturii umane care poate fi descifrat doar de cunoștințele apropiate, de cei care stăpânesc la perfecție secretele ridurilogiei. În profunzimea acelei oglinzi fenomenale se distinge o fată frumoasă care, între timp, a fost luată de valurile vieții ,,pe aripile vântului” și teleportată până aici, într-o clipită de zeci de ani. Toată istoria acestei vieți a fost imprimată sub forma semnelor trecerii timpului, ca hieroglife misterioase, pironite pe chipul ei, care acum apare în fața privitorilor puternic smochinit. E, totuși, neînchipuit de viguroasă pentru o asemenea vârstă. Se simte bine între atâta lume, care a venit să o sărbătorească la baterea pe muchie a celor o sută de primăveri trecute, ca o vreme învolburată, cu ceruri senine, ca peruzeaua, dar și cu înnorări dezarmante, din timpul unor furtuni tulburătoare. Doar în momentul intonării ,,La mulți ani cu sănătate”, perechile de lacrimi sfinte, se rostogolesc lin, din ochii înguști ai dânsei, ca niște bobițe minuscule, care se furișează pe șănțulețele adâncite în lungul obrazului. Acele căi de scurgere, parcă, au fost sculptate acolo în anii din urmă, în mod special, pentru a canaliza cu ușurință mărgăritarele lichide, pline de fior, care vor izvorî uneori, în momente speciale, din punga străveche a ochilor înduioșați.

Consumă din alimentele alese, cu care a fost servită, în același ritm cu ceilalți meseni. În acest fel a fost spulberat cu ușurință încă un motiv de îngrijorare din trăirile celor care erau stăpâniți de teama alimentării, cu toate că meniul stabilit inițial a avut în vedere și evitarea unor neplăceri de acest fel. ,,Oare mâncarea asta îi va face rău ?”, s-au întrebat la început, ori ,, dacă nu-i place ?” Dar, și-au dat seama repede că nu-i nici vorbă de așa ceva, se pare că sistemul digestiv al dânsei este mult mai tânăr în comparație cu picioarele slăbite și înfățișarea mult schimbată în nefavorabil. Muzica prelinsă din boxele fixate în colțurile umbrite ale salonului, face parte dintre melodiile care au emoționat-o în perioada tinereților trecute cu mult timp în urmă. Când vocea Mariei Tănase a ajuns la auzul ei pe calea undelor muzicale, doamna Sanda s-a oprit din alte preocupări pentru a trăi din plin nostalgia unor evenimente plăcute din acele perioade îndepărtate, auzite de această dată prin urechile timpului. Tortul impozant, nelipsit nici de la un asemenea eveniment, are o culoare verde-pal, cu semnificații aparte. Singura lumânare deosebită, cu cerculețe aurite și dungi de argint, e clar că o sută n-ar fi avut loc pe platou, a fost stinsă cu ușurință de suflarea filtrată printre buzele subțiri. A emoționat-o mai mult cifra 100, de culoare albă care are dimensiuni suficient de mari pentru a impresiona plăcut, fixată pe verticală în mijlocul acelei înfăptuiri de excepție. La vederea cifrei rotunde care pare dominantă, monumentală, bătrâna a tresărit ușor, reușind doar să exclame încetișor: - Eu..., o sută... ?! Contrastul plăcut armonizat dintre vernilul cald al speranțelor și credinței, care au îmbărbătat-o de multe ori în lunga viață pentru a ajunge triumfătoare la liman, pe de o parte și albul pur al curățeniei sufletești în fața dumnezeirii pe de alta, creează o senzație încântătoare care justifică prezența ochilor ce se scaldă în lacrimi. Emoțiile din sufletul îmbătrânit, dar, încă tânăr, s-au răspândit în câteva secunde în toată încăperea, tulburând pătrunzător trăirile tuturor celor prezenți. Fotografii au de lucru berechet. Și-au propus să nu scape niciun moment important din întreaga festivitate pentru îmbogățirea colecției din „ALBUMUL UNEI CENTENARE”. E posibil, ca, pentru mulți dintre cei prezenți, o asemenea întâlnire să fie o ocazie unică, iar fotografiile care rămân peste timpuri ca martori siguri, să favorizeze retrăirea momentelor de azi la cote spectaculoase.

8 iunie - 2015


ESEURIȘtefan RACOVITZĂ - Geneva (Elveția)

Europa,ostânăfărăcâini(Câtevareflecțiipesimistedespreunapropiatviitoreurpean)

De câteva săptămâni, în realitate nu prea multe, situația Europei, aflată, de mult, într-o gravă criză politică, economică și socială, s-a înrăutățit și mai mult, intrând într-o etapă care, foarte probabil, va putea fi cea

de dinaintea dispariției identității și a civilizației națiunilor Uniunii Europene. Este vorba, firește, de enormul tsunami afroasiatic pe care Europa este incapabilă să-l controleze. El a fost declanșat de declarațiile iresponsabile ale dnei Angela Merkel, privind numărul de refugiați și imigranți economici, 500.000 de persoane, pe care Germania îi va primi în următorii cinci ani. Afirmațile ei i-au făcut pe imigranți să înțeleagă că Germania, și firește Europa, își deschid larg brațele, ușile, ferestrele și porțile valurilor de imigranți, în marea lor majoritate de religie musulmană, adică o religie anticreștină, antisemită, antiegalitară în ce privește sexul etc. De mulți ani în Franța, țară cu o economie șubredă și un șomaj record, cu mult sub nivelul economic al Germaniei, sunt primiți legal în fiecare an 200.000 de imigranți, și între 20 și 30 de mii de ilegali, numiți sans papiers, adică oameni fără hârtii. Se mai poate îndoi cineva că fără acte de identitate oricine poate intra oriunde, inclusiv răufăcători, bandiți, ori chiar djihadiști ? Să nu uităm însă că Franța este departe da a fi o excepție. Mai rău, de curând imigrația s-a transformat într-o invazie. Sute de mii de imigranți, majoritatea musulmani, sosesc prin Marea Mediterană, dar și pe alte căi. Frontierele exterioare și interioare ale spațiului Schengen sunt inexistente, le traversează cine vrea. Cei mai mulți sunt tineri. Femeile, copiii și bătrânii sunt foarte minoritari. Mulți dintre invadatori sunt violenți, agresivi, brutali și plini de pretenții. Uită că nu i-a invitat nimeni, că au intrat ilegal într-o țară străină căreia vor trebui să-și ceară dreptul la azil. Ei vin cu

sutele de mii deoarece cunosc laxismul european numit humanism, cu atât mai mulți pentru a se integra în cifrele trâmbițate de dna Merkel. Există jurnaliști, comentatori, chiar politologi care afirmă că suntem la începutul celui de al treilea război mondial, firește nu asemănător celor precedente. Iată ce scrie Witold Gadowski, un jurnalist polonez, specialist în probleme de securitate și reforma poliției, expert în problematica activității serviciilor secrete”, în publicația poloneză polonezefronda.pl: „Cei care acum năvălesc în Europa sunt mai ales bărbați tineri, veniți nu-se-știe-de-unde. Acești oameni încalcă orice reguli, intră în Europa pe căi infracționale și sunt imediat prezentați drept refugiați. Ni se spune că Europa le datorează asistență umanitară. De ce Europa nu-i ajută pe aceia care sunt victimele reale ale războiului ?” (Este vorba de șiiți, yazizi și creștini). „Acei oameni sunt de un an în tabere de refugiați (din Turcia, Iordania și Liban) și fac demersuri, fără succes, încercând să obțină viză pentru țările europene. Europa nu le dă viză, (în schimb primesc sute de mii de indivizi care forțează frontierele). Aici este o profundă nedreptate (…) Acești infractori care invadează Europa iau locul victimelor reale ale războiului. Printre ei sunt foarte puțini creștini, foarte puțini yazizi și foarte puțini kurzi, care suferă într-adevăr din cauza Statului Islamic. Cei mai mulți dintre ei sunt șmecheri care și-au putut permite să pună 10 mii de dolari pentru a fi transportați pe Bătrânul Continent de către mafie. 90 la sută dintre ei sunt aduși aici pe cale infracțională de mafia turcească, albaneză și rusă. (Fragment dintr-un articol găsit pe Internet). Presa occidentală, majoritar de stânga, deci corectă politic, face totul să machieze invazia. Doar circa jumătate dintre cei intrați, nu numai în spațiul Schengen, dar și în alte țări ale UE, ca și în altele nemembre, sunt refugiați sirieni, ceilalți sunt imigranți economici. În multe articole de presă, de emisiuni radio sau tv, invazia care azi strivește Europa, este alcătuită din refugiați sirieni, fără să se vorbească prea mult de imigranții economici. Mai mult, presa nu prea vorbește de multe dintre acțiunile scandaloase ale


acestora. Serviciile secrete și polițiile unor țări europene au identificat djihadiști, veniți în Europa pentru a practica terorismul, acțiune după cum se știe deja începută. S-a descoperit recent că faimoasa fotografie a copilului înecat este una falsificată în scopul sensibilizării opiniei publice. Văzând dezastrele provocate de invazia imigranților, dna Merkel a început să-o cotească, doar aparent. A recomandat controlul la frontiere, dar prea târziu, răul era deja făcut, ceea ce i-a șubrezit popularitatea, care în ultimele sondaje a scăzut mult. Invazia însă nu a făcut decât să înceapă. Ceea ce nu a împiedicat-o să critice România și alte țări est și central europene, care nu au vrut să accepte cotele de imigranți propuse de Uniunea Europeană. Argumentul ei a fost următorul: Respingerea extracomunitarilor este un „pericol pentru Europa”. Iresponsabilitatea dnei Merkel este geamăna inconștienței. Că aceasta destabilizează economiile Europei, că șomajul și criza imobiliară vor crește, sunt adevăruri neplăcute, rar amintite de presă. Fenomenul cel mai grav care va fi produs de invazia musulmană este însă ignorat. Este vorba de un pericol care în scurtă vreme va fi trăit de noi toți. Despre Franța, care are azi opt milioane de musulmani, statisticile demografice prevăd că peste 30-35 de ani cel mult, ei vor fi majoritari. Asta înseamnă că vor exista partide politice islamice care vor prelua puterea. Dezastrul demografic european și ideologia de stânga duc, printre altele, la acceptarea entuziastă a imigrației, care pentru multe partide politice, cele de stânga, inclusiv cele de dreapta și de centru, este azi „un mare avantaj” pentru Uniunea Europeană. Potrivit unor statistici, în Europa trăiesc azi circa 50 de milioane de musulmani. Imigrația care a început de mult și care azi este într-o creștere geometrică, va mări numărul lor cu o viteză amețitoare. Opt copii într-o familie musulmană,

inclusiv cele poligame nedeclarate, față de 1,7 pentru băștinași, este o realitate care spune totul despre viitorul identității europenilor. Nici creștinismul, nici democrația, nici libertatea de exprimare, nici egalitatea dintre femei și bărbați, nici alte avantaje ale democrației nu vor mai face parte din viața noastră, aceste principii fiind toate detestate și deci interzise de Coran. Să nu uităm nici că orice imigrant are dreptul să-și aducă familia în noua lui patrie și că în Franța poligamia există, în ciuda principiilor și legilor republicane. Există fără îndoială mulți musulmani pașnici, integrați, care, de bine de rău, respectă regulile și modul de viață al țărilor europene în care trăiesc. Dar cunoscând autoritarismul brutal al Islamului, ca și metodele sale de a se face ascultat, toți vor fi obligați să se supună cerințelor viitoarelor noi state islamice europene. Cei care vor refuza vor fi uiciși. ISIL-ul este exemplul de care ar trebui să se țină seama. Creștinii, evreii și alți nemusulmani din aceste noi țări islamizate, vor trăi în starea de dhimitudine. În statele islamice nu există distincție între politică, legea civilă și religie. Un dhimi, nu știu dacă în limba română există termenul, este un creștin, un evreu sau altă categorie religioasă, care trăiește într-un stat islamic. Este un locuitor, potrivit legii islamice, impur, și inferior, supus în toate domeniile inegalității și umilinței. Dhimitudinea este rezultatul Jihadului, oriunde există acesta. Iată ce așteaptă popoarele europene, nu azi, nu mâine dar sigur peste treizeci, patruzeci de ani. S-au gândit oare Angela Merkel, François Hollande, David Cameron, Nicolas Sarkozy, Alain Juppé și foarte mulți dintre liderii politici europeni, de stânga, dar și de dreapta la ce înseamnă pierderea identității creștine, chiar și pentru ateii catolici, protestanți sau ortodocși ?

„Niciun om de stat european nu va uni Europa.

Europa va fi unită de către chinezi.” Charles de Gaulle


ESEURIIoan Mugurel SASU - Suceava

MOŞUL

Vine o vârstă în viaţa oamenilor obişnuiţi care apare după consumarea etapelor caracterizate de apelative specifice momentului, băiete, tinere, domnule etc., dar la urmă îşi face apariţia una depersonalizatoare şi plină de insinuări referitoare la momentul ultim: „moşule!”. Ei bine, moşul are avantajul unei bogăţii de amintiri, din păcate unele ştirbite de farsele memoriei, dar care îi permit să facă aprecieri

logice, cel puţin bazate pe logica proprie, asupra căii pe care vor trebui să o urmeze ultimii paşi. Moşul nu aşteaptă sfaturi, nu ar avea de la cine, o parte a grupului de prieteni nu mai sunt, alţii se află departe, unii fizic, alţii psihic, gata, trebuie să se descurce singur. Familiştii au avantajul de a face faţă întâi problemelor altora, abia ulterior, uneori chiar mai târziu decât prea târziu, celor proprii, adică acelora care niciodată nu cad în sarcina altuia. Reprezentanţii generaţiilor mai tinere au o avalanşă zilnică de greutăţi de ridicat şi transportat pe umerii sufletului şi ai minţii, încât este preferabil să nu li se mai dea şi alte teme de gândire. În lumea lor, moşul, cu toată logica lui, nu reprezintă altceva decât o formă anacronică de „încurcă-lume”. El însuşi se simte astfel atunci când iureşul cotidian îl împresoară, învăluieşte şi anihilează. Ideal ar fi să te retragi acolo unde să nu deranjezi pe nimeni, bun, dar unde? Casa a funcţionat ca „acasă” atâta timp cât avea puterea necesară să o facă să fie ca atare. Acum hârleţul nu pătrunde suficient de adânc în sol, sapa este grea şi are cadenţă lentă, mila, care altădată era stăpânită, face să tremure mâna în cazul în care ar fi necesară sacrificarea unui animal, pomii rămân cu fructele pe ramuri, iar vântul flutură nemilos prin găurile acoperişului rămas de multă vreme fără reparaţii. Străpungând norii, o rază de lumină aduce oarecare căldură pe fruntea uzată de tristeţi şi pe mâinile obosite şi mereu înfrigurate. Ar putea aduce şi o speranţă? Da, dar n-o face. Firesc, de ce ar avea nevoie astrul zilei de ceva ce oamenilor nu le mai este de nici un folos? Privirea mângâie ograda, oare asta face parte din ritualul despărţirilor, că şi de unele momente ale tinereţii îndepărtarea s-a produs tot după lungi şi neajutorate priviri? Căţelul, simţindu-se băgat în seamă, a dat scurt din coadă, apoi citind greutatea ascunsă după ochii moşului, a ridicat urechile şi s-a aşezat lângă gard, poate ar fi vrut să ajute la susţinerea poverii nemărturisite dar precis existente. Să nu creadă cineva că motanul rămâne insensibil la tot ce se trăieşte în incintă, clipea şi privea spre mâinile sprijinite pe baston, aflase el cumva că acest obiect

este de folos şi că fără el deplasarea se face tot mai greu şi tot mai rar. Undeva, într-o anexă, se mai află un baston, mai puţin folosit pentru că devenise inutil înainte de vreme, lăsându-l pe celălalt pradă singurătăţii. Destin? Hazard? Parcă are vreo importanţă… Oare mai este ceva care să aibă importanţă? Vântul înfioară frunzele cu şoapta-i discretă şi rece. De la o vreme frigul este mai des prezent şi pătrunde mai profund, dar este mai uşor de suportat decât răceala dialogurilor, care, uneori mai apar, maculate însă de lipsa suportabilităţii pentru bătrânul interlocutor. Şi cât de multe cuvinte ascunde în sine tăcerea. Înţelegător, vântul usucă o lacrimă care ar fi îndrăznit să coboare pe obrazul brăzdat de timp şi de lipsa îndelungată a zâmbetului. Oare ceea ce a fost, să fie totul? Oare lumina de mâine va găsi curtea pustie? Oare vântul de mâine nu va mai întâlni decât motanul privind cu tristeţe al doilea baston devenit inutil? Tinerii răspund singurătăţii cu revoltă, maturii cu dispreţ, bătrânilor nu le mai rămâne altceva decât retragerea, care oricum vine şi eliberează societatea de cei cărora le poate fi acceptată cu mai multă uşurinţă absenţa decât prezenţa. Un cămin de bătrâni? Adică să te internezi deşi eşti sănătos? Doar bătrâneţea nu este o boală, este un stadiu, o etapă a evoluţiei de la inexistentul de dinainte la inexistentul de după. Este absurd să crezi că se află undeva un tratament împotriva ei, altul decât să te obişnuieşti cu ideea ireversibilităţii şi a iminenţei finalului. Mai important decât „dacă” este „cum”. Şi mai ales cine se va ocupa de cel care a fost dar nu mai este decât într-o formă care trebuie trecută prin ritualuri omeneşti şi pregătită pentru eterna nefiinţă. Totuşi. De ce există la om tendinţa de a analiza, cu mai multă dorinţă de a critica, faptele şi atitudinile altora, pe cele proprii mângâindu-le cu oarecare înţelegere, chiar cu o ciudată bunăvoinţă? Ar putea cineva deja ajuns la bătrâneţe, în cazul în care ar binevoi să-şi judece comportamentul anterior, să nu găsească egoism ori minciună spusă altora sau şi mai grav sieşi? Cântărite cu o balanţă deosebit de cinstită, consecinţele se dovedesc a nu fi apărut din senin. Numai că recunoaşterea greşelilor, pentru cineva care iubeşte adevărul, nu aduce decât un motiv de tristeţe în plus. Nimeni nu poate lupta cu trecutul şi nimeni, dar absolut nimeni, nu poate face a ceea ce a fost să nu mai fi fost. Cum ai putea cere altora să te pună pe primul plan, dacă la rându-ţi nu ai procedat astfel în toate cazurile? Asta deşi, uneori, amintirile au darul de a diminua diferenţa dintre ce a fost şi ce s-ar fi vrut să fie. Mânat de astfel de gânduri şi de îndoieli, moşul se apropie de gard, sprijini mâinile pe acesta şi privi pierdut în lungul drumului de pe care nu venea nimeni şi nici nu avea să vină vreodată.


ESEURI Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG - Benissa (Spania)

Mereșimitraliere

„Trăim în miezul unui ev aprins” a fost un refren obsedant, care ne-a bombardat timpanele în urmă cu un sfert de veac. Motto-ul acesta revine ciclic în actualitate, strivindu-ne sub călcâiul eternei confruntări dintre est și vest,

dintre sus și jos, dintre mare și mai mare. Încercați să-l rostiți cu voce tare, relaxat. Nu veți reuși. E un enunț poticnit, sună bolovănos, șuierat printre dinți, sacadat, întrerupt de consoane cu icneli. Focul sugerat în el sună a ardere mocnită, nu a flacără purificatoare ce flutură liberă, cum și-ar dori-o orice revoluționar corect. Pe scurt, situația e indecisă, chiar dacă miroase a fum. Dar ce este un revoluționar corect? O specie nouă? Ocupația aceasta tinde să devină o meserie în sine, căci sunt mulți cei care s-au decis să iasă-n stradă și să se pronunțe împotriva strâmbătății lumii. Ergo, ca orice profesionist care se respectă, și revoluționarul are nevoie de pregătire și de un instrumentar adecvat. Chiar azi putem comanda, comod, de acasă, direct de la calculator, la un preț accesibil, un șorțuleț-chimir de revoluționar. Nu glumesc, chiar există acest kit de supraviețuire pentru protestatarul precaut! E ceva asemănător șorțului de piele pe care-l poartă meșterii tâmplari, dar nu cu șurbelnițe și scule, ci dotat cu mască de gaz, lanternă, fașe de pansat, folie de protecție termică, baton cu proteine, termos, pastă și periuță de dinți și multe alte chițibușuri numai bune de ușurat viața celor chemați să schimbe destinele lumii prin piețele asediate ale marilor orașe. Poate că selecția nu e la fel de sofisticată ca dotarea soldaților combatanți cu bastoane și scuturi, dar cât de cât, avem ceva care țințește spre minimul pentru supraviețuit. Oameni suntem! Nu știu dacă procurarea unui astfel de set de ustensile sugerează hotărârea fermă a purtătorului, sau e mai degrabă expresia angoasei protestatarului disperat, căruia i-a ajuns cuțitul la os. E cert însă că prin comercializarea unui astfel de produs, absurd doar la prima vedere, se semnalizează lumii două lucruri: că există pe piață o cerere deloc neglijabilă pentru așa

ceva, și că există întreprinzători cu morală îndoielnică, gata oricând să exploateze fără remușcări orice situație ce promite să devină o afacere profitabilă. Cine să-i judece pe cumpărătorii sau pe vânzătorii de iluzii, fie ele și sub forma unui set de (auto-) prim ajutor? Nu noi, căci suntem la rândul nostru într-o dilemă asemănătoare, între ciocan și nicovală, între milostenie creștinească și frică de anihilare. Pe de-o parte avem o inimă ce ne-mpinge să colectăm ajutoare pentru familiile năpăstuiților refugiați, dar, pe de altă parte, mintea alarmată ne mustră crâncen ca nu cumva, din greșeală să ne sacrificăm sub tăvălugul neînduplecatei șarii. Cu siguranță, mila există la toate popoarele, indiferent de religie. Cel puțin așa sperăm, măcar teoretic. Dar drăcușorul nevăzut de pe umăr ne șoptește parole destabilizatoare, greu de contrazis prin duhul blândeții. A vorbi despre bună înțelegere între creștinism și islam este ca și când am vorbi despre tradiționala prietenie dintre români și unguri. Ea există, dar e răspândită mai rar. Refugiaților le acordăm un minim de subzistență, dar ce facem cu vocile care ne-ndeamnă să le opunem acelorași refugiați un minim de rezistență? Priviți individual, e vai și-amar de capul lor; „sunt de compătimit” ar fi prea puțin spus. Priviți însă ca popor care „vine, vine, vine, calcă totul în picioare”, ne cam bagă spaima-n oase. Mocnim așadar înfierbântați sub ”evul aprins”, îndoindu-ne de propriile decizii, care ne joacă feste, strâmbând cumpăna presupus dreaptă a judecatei tranșante, obișnuite să distingă clar între alb și negru, între bun și rău. Ce ne facem dacă valul acesta de străini face cu noi exact același lucru ca și capitalistul vânzător de echipament pentru revoluții: exploatează perspicace elanul exaltaților, trăgând foloase de pe urma toamnei naivităților noastre? Când vorbesc politicienii pe la ștriri, pasându-și vina de la unul la altul, parcă-ngheață apele înainte de iarnă, dar umblă zvonuri că, după toamnă, spriritele de fapt se vor înfierbânta. Schimbarea de anotimp ar putea însemna de data asta mai mult decât un simplu fenomen climatic, căci ceasul planetei are arcul încordat. Adio hibernare?


Ca’n „Tache, Ianche și Cadâr”, viața noastră pe „strada internațională” se derulează aparent fără sincope. Doar aprozarul pachstanezului de la parter s-a cam golit de lume, de când bărbosul a prins a asculta cât e ziulica de lungă - cu volumul dat nu chiar la maxim, dar supărător de tare - o predică cu incantații suspecte, în limba pe care numai el o înțelege. Vecina mea s-a întors din America, după un concediu în Texas. Nu mică i-a fost mirarea să vadă acolo, în vitrina unui magazin de arme, o pușculiță roz - așa se zice, nu? E diminutivul de la pușcă. Era specială pentru copilițe, dar perfect funcțională, ca să învețe plozii încă de mici cum să-și apere drepturile. Pe post de tânăr vlăstar în familia armelor de foc, lângă pușca automată clasică, de adulți, „jucăria” făcea casă bună. Pe patul ei era desenată pisicuța Hello Kitty, semn că nu era orișice flintă, ci chiar una de marcă aleasă. Nu contează că tonul roz-bombon nu se asortează cu luciul metalic al muniției. Important e să iasă banul! Ca să vezi cum moda asta a je m´en fichisme-ului etic se poartă până sus, la casele cele mari, chiar și la cele de modă! Iar cu pușculița se adună bani, asta știe toată lumea, nu? La emisiunea „Drumuri europene” ni se arată convoaie interminabile de transfugi, scurgându-se peste câmpuri. De sus, coloanele se văd ca niște șiruri cu țel bine definit. Imaginile evocă amintiri de prin filme de arhivă, celuloid în alb/negru din timpul celui

de-al Doilea Război Mondial. Istorie reloaded, pe ecrane moderne, în tridimensional. Pe retină ni se perindă imaginile altei nostalgii de toamnă, clișee din revoluția noastră personală, trecute iluzii pârguite în grabă, recoltă acrișoară. Murături? Urmează știrile mai blânde: la ieșirea din capsula spațială, cosmonauții care se-ntorc de pe orbită sunt întâmpinați cu mere. Apoi iarăși vești internaționale: cu ocazia vizitei sale protocolare în Egipt, Președintele Rusiei i-a făcut cadou ministrului egiptean o mitralieră. Aproape că sună firesc, doar nu era să-i aducă un măr! O fi el sănătos, dar e perisabil. Mărul, simbol al minimului de subzistență, e fruct oprit celor care se aventurează dincolo de hotarele raiului pământesc. Nu crește nici pe lună, nici pe Marte. Aici jos, în schimb, ne dăm în vânt după produse sofisticate, amorfe și fără viață, dar din păcate cu durată de funcționare practic nelimitată. Pușca e o piesă din dotarea de maximă rezistență, mărul din dotarea de subzistență. În chimirul de revoluționar încape un măr, dar nu și o mitralieră. Știrile se încheie cu o imagine-simbol, un stop cadru pe o fetiță siriană, aliniată cuminte într-un convoi. Cu-o mână se ține de fusta mamei, cu cealaltă strânge-n brațe o jucărie de pluș, primită în dar, din ajutoare umanitare. Ursulețul e de fapt o pisicuță roz. Și pe vestuța ei e scris: Hello Kitty.

„Nu există prieteni în politică,

există numai prieteni politici.”

Titu Maiorescu

Nicolae Viziteu

Relativ şi absolut Privită-n forma colectivă, Prostia este relativă, Dar individual văzută, Prostia este absolută !

C. Brebente


ESEURI Zoltan TERNER - Tel Aviv (Israel)

APROAPELEŞIDEPARTELEMEU,VEDERIDESUSŞIDEJOS

În Biblie stă scris „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu scrie însă cine este aproapele tău. Poate fi oricine din cei pe care îi întâlneşti în drumul tău. Din păcate, nu este fiecare dintre ei. Cel care trăieşte alături de tine și care munceşte alături de tine poate să fie sau nu fie Aproapele tău. La fel cu oricare dintre cei care se bucură sau plâng lângă tine, iubesc sau urăsc în preajma ta. Nu de toţi aceştia şi nu de

fiecare poţi spune cuvintele încărcate cu înţeles mult adânc omenesc: „aproapele meu”. Aproapele tău poate fi şi cel de care te plângi: „Vai, cât de pisălog este!” Ba chiar şi cel despre care spui: „Nu-l pot suferi!”. Aproapele poate fi şi omul despre care nu zici o vorbă, despre care nu gândeşti nimic, pe care nici nu-l bagi în seamă, nici nu-l vezi. Treci pe lângă el fără să-l priveşti, fără să-l vezi. Fiecare dintre cei apropiaţi ție, poate fi şi aproapele tău şi departele tău. Chiar şi părinţii tăi, nevasta ta, unii din fiii tăi, fraţii tăi, rudele tale. Nu despre fiecare poţi spune: e Aproapele meu. Din păcate, mulţi dintre apropiaţii tăi pot fi sau ajunge depărtaţii sau îndepărtaţii tăi. Foarte adesea un prieten este mai aproape de tine decât fratele tău, decât părintele tău. Uneori chiar şi un duşman poate să-ţi fie mai aproape decât a fost Cain de Abel. Aproapele tău se poate întruchipa în trecători de pe stradă, în copii, adulţi, bătrâni. În casieriţele de la supermarket, în şoferii de taxi, în instalatorul care-ţi vine în casă. Aproapele tău poate lua chipul unor cerşetori, infirmi, leproși. Aproapele meu se poate găsi aici, lângă umărul meu sau la patru mii de kilometri de-aici. Aproapele meu este cel care e aproape de mine întru adâncimi omenești. Chiar Îngereşti sau dumnezeieşti. Acesta de lângă mine este parcă departele meu. Aici, câinele meu mi-l simt cel mai aproape. Animalul rău, fiara, poate fi acest om, de lângă mine, din autobuz. Faţă de mulţi oameni, câinele meu este Aproapele meu. Poate chiar şi față de cât sunt eu apropiat faţă de mine însumi, câinele meu îmi este mai aproape. Faţă de mine, uneori, poate câinele meu este îngerul iar eu diavolul. Îmi dau seama ce lucru teribil am spus. Totuși, mi-e teamă că așa este. În acest om care şade în metro lângă mine se ascunde poate departele meu care mă dușmănește. El poate fi prezumptivul meu ucigaş. Cel orbit de ură faţă de mine. Cum să-l recunosc pe aproapele adevărat de cel fals ? Greu de spus. Pe un necunoscut îl văd, de cele mai multe ori, ca departele meu. Deși poate nu e. Între mine şi el poate fi o

distanţă enormă sau o apropiere miraculoasă. Ne aflăm poate pe aceleași lungimi de undă sau în galaxii spiritual-sufleteşti incompatibile. În paradisuri diferite sau în infernuri diferite. Poate eu în iad iar el în purgatoriu. Sau amândoi pe pământ, acest rai infernal al nostru, al tuturora, fie noi apropiaţi sau depărtaţi unul de altul. Nu-l suport pe cel necunoscut pentru că mi-e frică de ascunzişurile pe care le ghicesc în el. Mi-e frică de întunecimile amenințătoare sau luminile orbitoare, de tainiţele sale, de demonii din el care ar putea stârni demonii din mine. Aproapele nostru poate fi un fel de sine al meu amplificat, multiplicat. E dublul meu, e asemenea mie dar, paradoxal, e şi exterior şi interior mie. Egal cu mine, asemenea şi diferit de mine, opus mie. Iubeşte-ţi departele, până faci din el aproapele tău, acesta ar putea fi un ideal etic al umanităţii. Dar, iarăși, în aproapele tău se poate ascunde El, Diavolul. Iar în departele meu zace poate salvarea mea. Cum să-mi dau seama de toate astea? Aproapele adevărat este cel care nu se ascunde de tine, cel care nu te trădează, cel care nu te minte, cel care gândeşte numai bine despre tine, cel care vede la rândul lui, în tine, aproapele său. E cel care te iubeşte. Şi pe care îl iubeşti. Și astfel, nu ți-e teamă de el, chiar dacă acest Aproape ascunde departele unor obiceiuri străine de tine, este adeptul altor estetici, slujeşte o altă morală, urăşte ceea ce tu iubești sau invers. Ce încâlceală de cuvinte şi de sensuri şi de simţăminte în jurul unui singur cuvânt: Aproapele! Nu-mi rămâne decât să mă adresez Cerului și să-l rog: Fă-mă, Doamne, pe mine însumi, aproapele meu ! Să-mi fiu seamăn şi aproape. Apropie-mi şi Departele ! Descoperă-mi aproapele printre necunoscuţi. Fă-mă să-l cunosc. Apropie-te de mine, semen al meu, până la a fi aproapele meu! Nu-ţi fie teamă de mine. Nu-ţi voi face nici un rău. Nu ştiu şi nici nu pot să urăsc. Şi nici nu vreau să fiu urâţit de ură. Apropie-mi, Doamne, departele! Îndepărtează-mi aproapele neadevărat sau periculos. Învaţă-mă să-i pot deosebi. Iar pe tine, aproapele meu îndelung încercat, cată să-mi fii şi mai aproape. Să-mi fii prieten apropiat până la contopire şi frate întru totul aproape. De se poate așa ceva și cât se poate. Mă dezlipesc de toate aceste gânduri, mă uit în jur la semenii mei din autobuz sau metro și mă întreb, înfiorat, care dintre ei are pregătit cuțitul cu care are de gând să mă înjunghie. Cum să-l deosebesc de ceilalți? Care e aproapele și care e departele ?


ESEURI Doina TOMA - Iași

PRIETENIA Mi-e dragă prietenia dintre oameni ca legătură invizibilă dar trainică indiferent de fluctuaţii aduse de viaţă... A fi prieten poate fi o onoare, o bucurie, dar şi o greutate, dar, cum vrei să vezi starea. Când descoperim că există armonie în noi, cu noi, numai astfel ne putem armoniza şi cu ceilalţi iar când persistă în gândul nostru acel „Îmi pasă de tine” atunci relaţia ta cu tine şi cu socialul poate funcţiona într-un tot mulţumitor.

Ce remarcăm azi ? Prietenia a ajuns ca un troc voalat sau nu: Îmi dai, îți dau! Sau te caut doar când îmi amintesc că e posibil să-mi fii necesar, altfel îmi propun să fiu aşa de ocupat că nu mă interesează cum mai exişti tu ! Iubesc acea stare de graţie când mă simt bine în prezenţa unui prieten, pot să fiu eu, fără ziduri, fără frâne în dialog, când totul curge firesc ca o apă limpede şi curată precum cristalul aducător de energie bună. Când cei doi vorbesc în curățenia cuvintelor şi îşi dăruiesc din preaplinul sufletesc, ca darurile venite cu steluţe în privire de la moșul bun şi cald ce-l numim Moş Crăciun. Iar încrederea, s-a cuibărit în suflete, construită în multe clepsidre ce au tot plimbat timpul fir cu fir, iar nisipul a sedimentat o prietenie rară şi preţioasă ce îndeamnă la dorinţa de vedere, de drag, să alături paşii care știu că momente de frumos se pot cunoaşte rar şi puţin.

Ştiu că tu, prietene, ai un gând mic şi firav în orice timp pentru mine iar de nu ne putem dărui

cuvinte, avem locul nostru în suflet ca o permanenţă ce provoacă gândirea spre materializarea dorinţei de prezenţă şi împărtăşire de simţire.

Când se adună în gând prea multe impresii, întrebări, confirmări, dezamăgiri, știu că tu, prietene, îmi vei fi alături să împarţi cu mine, clipe de taifas și limpezire a tuturor gândurilor ce construim infernal, precum harnice furnicuţe în muşuroiul numit viața noastră.

Mai ştiu că, nu tot ce spun îţi este pe plac, că putem teoretiza la infinit pornind de la o idee, dar ce ştiu şi simt este că firul cuvintelor ce se rostogolesc cu drag pentru fiecare mă duce pe mine, pe tine, spre înţelegerea lucrurilor ce au fost aşezate puțin deformat în gândirea noastră. Şi, la plecare, fiecare spre universul său zilnic, ne bucurăm sincer de limpezimea ochilor ce se privesc cu zâmbet ghiduş, camaraderesc şi încântați și bucuroși că am petrecut alt minunat împreună, ca prieteni. Oare numai eu visez că prietenia ar trebui să funcţioneze astfel?

„Cel mai greu lucru într-o prietenie nu stă în a ne dezvălui defectele în faţa unui prieten, ci în a-l face să şi le vadă pe ale lui.”

François de La Rochefoucauld

Ion Creangă și Mihai Eminescu - Prietenia


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Dumitru BRĂNEANU - Bacău

Televiziuneaşiimpactulsocial

Televiziunea ca mijloc de comunicare dintre oameni reprezintă una din cele mai mari invenţii ale minţii umane care a schimbat total lumea noastră modernă. Fără televiziune societatea noastră ar fi fost mult mai săracă şi atâtea facilităţi ar fi frustrat generaţii întregi de fereastra deschisă spre lumea

exterioară habitatului nostru şi posibilităţile cunoaşterii nemijlocite a universului în care fiinţăm. La început alb -negru televiziunea a canalizat energii spre cunoaştere, educaţie şi culturalizare a maselor, mai întâi în spaţiul occidental şi apoi s-a extins în toată lumea. Devenită în a doua parte a secolului trecut, color, televiziunea - s-a extins în cele mai neaşteptate locuri. Dincolo de aspectul în sine cercetările în acest domeniu au constituit platforma pe care s-a descoperit tranzistorul, apoi, cip-ul, televiziune digitală, internetul, telefonul mobil, tableta, sateliţii de telecomunicaţii şi poate cel mai important, posibilitatea călătoriei şi comunicării în cosmos. Extinderea reţelelor de telecomunicaţii prin satelit a făcut posibil transmisiunea imaginilor în timp real din orice parte a globului terestru. Trebuie amintit şi trasmiterea de imagini de pe alte corpuri cereşti, de sonde care le-au survolat. Realizări extraordinare, care ne-au schimbat total parametrii civilizaţiei dar şi percepţia despre lume şi univers. Dar pentru a se ajunge la tehnologia de astăzi, mulţi savanţi de alungul câtorva generaţii au lucrat pas cu pas ,,electron cu electron”. În 1908 savantul rus Boris Rozing, inventează un aparat de transmiterea imaginilor mobile, folosind o celulă fotoelectrică şi un tub catodic pentru reconstruirea imaginii, iar fizicienii englezi A. Campbel şi A. Swinton preconizează un sistem de televiziune apropiat în linii mari, de cel actual. În 1925 inginer sovietic I.A. Adamian propune un sistem de televiziune în culori, iar în 1926 ing. J.L. Baird în Anglia, Ch.F. Jenkins în USA şi A.A. Cernîşev în URSS perfecţionează televiziunea prin fir. În 27 ianuarie 1926, Baird face prima demonstraţie de televiziune în studiou. În 1934 V.K. Zworykin pune bazele televiziunii moderne. Cu aceasta este definitiv consacrată perioada electronică a televiziunii. În 1945 este anul în care apare sistemul de televiziune CBS inventat de inginer american P.C. Goldmark, care în 1971 pune la punct un sistem de înregistrare şi redare a imaginilor televizate. Drumul televiziunii este de acum un în urcuş continuu. În paralel cu televiziunea prin relee şi satelit se dezvoltă şi cea prin cablu. Astăzi civilizaţia umană nu mai poate funcţiona fără televiziune şi complementara sa -internetul. Televiziunea a ajutat cel mai mult la dezvoltarea

tehnologică a societăţii umane fiindcă a înfierbântat imaginaţia şi a stimulat cercetarea. Per ansamblu televiziunea este un poem în culori. Un izvor de potolire a setei de cunoaştere şi informare. Un univers cibernetic în care orice vis este posibil. Cea mai completă enciclopedie care s-a scris vreodată! Impactul social şi cultural al televiziunii este foarte greu de comensurat. Dacă analizăm beneficiile apariţiei televiziunii şi cum aceasta a schimbat lumea, atunci ele sunt pozitive şi binevenite. Comunicarea dintre centru şi periferie a evaluat rapid, emisiunile s-au multiplicat şi diversificat, mai ales cele de divertisment. Din păcate subcultura, suburbanul şi emisiunile de prost gust au invadat piaţa mediei vizuale. Vedete care apar peste noapte de un grobianism medieval, ţin capul de afiş în emisiuni de umplutură. Limbajul licenţios şi schingiuirea limbii române fac parte din recuzita care are ca scop câştigul cu orice preţ. Apariţia de televiziuni private, ca ciupercile după ploaie (în sine nu e un lucru rău), ar trebui să amplifice concurenţa şi să facă selecţia firească. Din păcate, în realitate, lucrurile nu se întâmplă ca în teorie. Poate cel mai grav aspect este denaturarea rolului pe care televiziunea ar trebui să o aibă în viaţa fiecărui individ. Manipularea opiniei publice spre scopuri politice, economice, oneroase sau sectare de către deţinătorii acestor instituţii este cel mai periculos lucru. Din păcate televiziunile publice sunt controlate în marea lor majoritate de forţe politice şi transmit mesaje subliminale în timp, în sensul dorit de acestea, iar cele private în scopuri comerciale, de dezinformare sau şi mai rău, teroriste. Tot mai puţine televiziuni, mai ales din cele locale sunt cantonate în informarea corectă a cetăţeanului, cel care de altfel plăteşte. Paradoxal, cu cât sunt mai multe posturi de televiziune cu atât telespectatorul este mai dezinformat, confuzia mai mare şi informaţiile mai trunchiate. Dar cele mai grave sunt emisiunile care cultivă violenţa sub orice formă în rândul tinerilor mai ales prin filme, muzică, dar şi emisiuni speciale în acest sens. Până şi emisiunile pentru copii, mai ales cel cu desene animate conţin în sine, scene de o violenţă deosebită care influenţează negativ dezvoltarea emoţională a individului. Tot mai mult societatea consumă energie şi timp în faţa televizoarelor, în loc să o canalizeze spre dezvoltare şi progres. Tot mai mult subcultura, lipsa de educaţie, manelizarea sub orice formă, înăbuşă dezvoltarea spiritului, a imaginaţiei şi a intelectului. Tot mai mult televiziunea devine un drog pentru individul incapabil să se autodepăşească. Tot mai mult devenim dependenţi de manipularea de orice fel, care din păcate, prin efectul picăturii chinezeşti, ne spală creierul. Devenim mase de manevre, fără personalitate, fără scopuri în sine, doar cele care ne sunt induse. Păcat! Televiziunea a devenit contrariu a ceea ce au gândit dezvoltatorii ei.


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Florin BURAGA - Vaslui

DECORURIȘITRUCAJEATMOSFERICE Nu de puţine ori, atmosfera ne oferă imagini surprinzătoare, de o mare diversitate şi care ne uimesc. Aceste decoruri şi trucaje ale atmosferei se datorează de cele mai multe ori modificărilor pe care le suferă radiaţiile solare care străbat învelişul gazos al Pământului, din cauza prezenţei particulelor solide şi lichide în cuprinsul atmosferei (picături de apă, fum, cristale de gheaţă, praf etc). Reflecţia, refracţia, difracţia şi difuzia luminii dau naştere unor efecte numite fotometeori.

Curcubeul este cel mai cunoscut dintre aceste fenomene. Avem prilejul să-l admirăm mai ales în timpul verii, ca un arc uriaş după o aversă de ploaie. Razele Soarelui se descompun în toate cele şapte culori, culoarea roşie fiind la exterior iar cea violetă spre interior (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet).

Curcubeul poate fi observat numai când norul de ploaie se află în partea opusă Soarelui, iar noi stăm cu spatele la Soare. Cu lai aproape de orizont, cu atât arcul curcubeului.

Pot să apară două sau trei curcubee când se realizează o refracţie şi reflexie dublă. În această situaţie culorile sunt dispuse invers.

Curcubee de slabă intensitate se observă foarte rar şi la lumina Lunii. Au o culoare cenuşie-albicioasă.

Haloul numit şi Fenomenul roman sau cearcănul Soarelui este un fenomen destul de rar. Se formează mai ales în regiunile polare şi mai rar în cele temperate unde norii alcătuiţi din cristale de gheaţă sunt mai numeroşi. Se poate forma în jurul Soarelui, dar şi în jurul Lunii când în faţa lor se găsesc nori Cirrus. Norii nu trebuie să fie prea deşi iar cristalele de gheaţă să fie repartizate uniform. Haloul este un cerc concentric în jurul Soarelui sau a Lunii. Când se produc două cercuri în acelaşi timp, la locul lor de intersecţie apar sori falşi, sub forma unor pete mari rotunde şi luminoase.

Halourile apar mai ales în timpul nopţilor senine de toamnă sau de iarnă. Uneori se observă în jurul Lunii şi a Soarelui un cerc colorat cu raza mult mai mică decât a unui halou. Acest cerc este colorat invers decât curcubeul sau haloul. Acest fenomen se numeşte coroană. Observând mărimea coroanei se pot face unele aprecieri asupra vremii. Dacă este o coroană mică timpul va fi frumos. Mirajele constau în apariţia în aer a imaginilor unor obiecte îndepărtate. Aceste apariţii se datorează reflecţiei şi refracţiei razelor de lumină la trecerea lor prin straturile de aer cu densităţi diferite. Mirajele se pot produce în deșerturi, câmpii întinse, întinderi mari de zăpadă sau de gheaţă sau deasupra apelor reci (printre marinari circulă legenda corăbiei fantomă „olandezul zburător”).

Fata Morgana este un miraj neobişnuit, apare când straturi de aer cu densităţi diferite îşi schimbă poziţia, se

mişcă încet fără a se amesteca, păstrând intactă imaginea obiectului, dar cu marginile dublate sau uşor unduite.

Uneori călătorii îşi pot vedea proiectată imaginea pe fundalul unui nor sau al ceii dacă stau cu spatele la Soare când răsare sau apune. Asemănătoare unei proiecţii cinematografice uriaşe, imaginea are dimensiuni uriaşe şi este de obicei înconjurată de cercuri colorate.

Acest tip de miraj este spectrul lui Brocken (după numele unui vârf din Munţii Harz, unde a fost observat prima dată, în secolul al XVIII-lea).

Ar fi nedrept să nu amintim de „Raza verde”. Este o apariţie fulgerătoare, care nu poate fi văzută decât în momentul apusului. Lumina Soarelui este descompusă de aerul care acţionează ca o prismă. Deasupra orizontului rămâne numai partea superioară a spectrului: verde, albastru, indigo şi violet. Celelalte culori în afară de verde sunt absorbite de atmosferă. Verdele pentru că are cea mai mare lungime de undă este singurul care poate străbate, ajungând până la ochiul observatorului. Când călătorim pe mare sau avem în faţă un orizont foarte larg, să fim atenţi când apune soarele. Putem surprinde „raza verde”.

Dar cea mai frumoasă imagine plăsmuită de atmosferă este „aurora boreală”. Fenomen spectaculos, care întrerupe întunericul lungii nopţi polare. Pe cer se desfăşoară un spectacol unic prin coloritul lui care adoptă toată gama spectrului de la roşul cel mai intens până la violet.

Aurorele polare îmbracă şi o mare varietate de forme, benzi, arce imobile sau draperii continuu agitate, panglici care fâlfâie. Un spectacol unic pe care nici un artist nu l-a putut surprinde în întreaga sa frumuseţe şi măreţie.

S-au întâlnit cazuri când aurorele polare s-au făcut vizibile şi la latitudini mai mici (constituindu-se în excepţii): în India, Guatemala etc.

Şi locuitorii ţării noastre au avut ocazia să vadă astfel de fenomene în: 1958, 1962 şi 2004, când a putut fi văzută şi de locuitorii comunei Tăcuta (judeţul Vaslui) şi a zonelor învecinate.

„Nu putem vedea toţi cerul ca un astronom, pământul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, păsările ca un zoolog. Am face din univers un Larousse enorm. Trebuie, probabil, să existe pe lume şi diletanţi, a căror singură specialitate e melancolia. Şi, evident, eu fac parte din ei.”

Octavian Paler


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Mihai CABA - Iași

SavantulPetruPoni‐175deanidelanaştereasa

Începutul anului 2016 ne readuce în prim planul rememorării pe una dintre cele mai de seamă personalităţi ştiinţifice ale Cetăţii ieşene şi a României întregi, Petru Poni, de numele căruia se leagă deosebite activităţi de pionierat în domeniul chimiei, fiind considerat fără tăgadă

întemeitorul acestei şcoli de mare însemnătate în activitatea ştiinţifică românească. Dar pentru a-i sublinia cu majuscule meritele prodigioasei sale cariere ştiinţifice şi politice se cuvine mai întâi să ne oprim asupra biografiei sale. Petru Poni s-a născut la 4 ianuarie 1841, într-o familie de răzeşi din satul Săcăreşti, aparţinător comunei Cucuteni, judeţul Iaşi. La vârstă fragedă, dovedind chemare spre învăţătură, urmează cursurile primare la şcoala din Târgu Frumos, bătând pe jos zilnic drumul celor câţiva kilometri buni până la şcoală. După absolvirea şcolii primare îşi continuă, în perioada 1852 - ‘59, cursurile secundare şi liceale la Gimnaziul Central din Iaşi (Liceul Naţional). Să notăm că toată această perioadă ieşeană s-a caracterizat printr-o accentuată frământare socială şi politică pentru revigorarea idealului măreţ al Revoluţiei de la 1848, acela de Unire a Principatelor Române, realizată la 5 şi 24 ianuarie 1859 şi care avea să vibreze cu intensitate şi în conştiinţa adolescentului Petru Poni. Urmare a unor rezultate strălucite la învăţătură, pentru continuitate i se acordă o binemeritată bursă de studii la Paris, mai întâi, la „College de France” şi, apoi, la vestita universitate Sorbona, unde, contrar înclinaţiei sale spre ştiinţele umaniste, de drept şi filologie, se îndreaptă cu intensitate spre cunoaşterea chimiei fizice şi a mineralogiei, domeniu în care avea să i se aprecieze nivelul înalt al pregătirii şi specializării şi în care avea să exceleze, ulterior, începând din 1865, odată cu revenirea sa în ţară, la Iaşi. Aici va preda ca profesor la Liceul Naţional şi din anul 1866 şi la Liceul Militar, dovedind remarcabile calităţi de „dascăl chimist”, ale căror „ecouri” aveau să ajungă şi la prima şi tânăra Universitate ieşeană şi

românească, înfiinţată la 26 oct. 1860, din vremea şi vrerea lui Cuza Vodă. Astfel, în 1878, Petru Poni avea să devină şeful Catedrei de Chimie a Universităţii, unde, în calitate de profesor avea să predea timp de 33 de ani, devenind una dintre cele mai ilustre personalităţi ale acesteia, atât prin amploarea cercetărilor ştiinţifice abordate, cât şi prin deosebite împliniri de esenţă realizate, între care se menţionează: - înfiinţarea, în 1882, a primului laborator de Chimie al Universităţii; - înfiinţarea, în 1891, a Catedrei de Chimie organic; - realizarea, în 1897, odată cu inaugurarea noii clădiri de pe Copou a Universităţii, a unui nou şi modern Laborator de Chimie, dotat cu aparatura necesară, conform modelului german, destinat cercetărilor ştiinţifice şi instruirii viitoarelor cadre de chimişti; - introducerea, în 1903, a unui nou curs în domeniul chimic, „Studiul chimic al petrolului”. Desigur, toate aceste remarcabile împliniri ale carierei sale strălucite aveau să fie evidenţiate de-a lungul unei prodigioase activităţi de studii şi cercetări ştiinţifice, căreia Petru Poni i s-a dedicat cu pasiune, vocaţie şi perseverenţă, aşa cum concluzionează, de altfel, exegeţii şi discipolii săi. Iar aceasta cuprinde cercetarea minuţioasă a peste 80 de minerale cunoscute din diverse zone ale țării, dar şi descoperirea a încă 2 minerale până atunci necunoscute pe care Petru Poni le omologhează a fi: badenita şi broştenita, pe care le denumeşte după numele localităţilor unde au fost descoperite. Dedicându-se cu precădere asupra studiului petrolului românesc, evidenţiază acţiunea acidului azotic în diverse concentraţii asupra hidrocarburilor parafinice izolate. Cu meticulozitatea-i proverbială întocmeşte o vastă cercetare de peste 12 ani (1877 - 1889) asupra apelor minerale din România, analizându-le, deopotrivă, compoziţia lor şi efectul curativ al acestora în tratarea diverselor boli, pe care le evidenţiază într-o hartă specifică. Legat de acest subiect, să evidenţiem şi faptul că Petru Poni a fost primul descoperitor al efectelor curative ale apei lacului Amara din Bărăgan,

Savantul Petru Poni


a cărei analiză chimică evidenţiază faptul că „apa este incoloră, opalescentă, gust foarte sărat, amar totodată, miros slab de hidrogen sulfurat. Din analiza calitativă rezultă că cuprinde următoarele substanţe: acid silicic, acid carbonic, acid sulfuric, acid boric, clor, sodiu, foarte puţin potasiu şi litiu, magneziu, calciu, fier, materii organice”. În urma acestei analize complete Petru Poni mai notează şi faptul că... „în apă există nămol sapropelic, cu efecte foarte bune în combaterea durerilor reumatismale”, după cum citează ziarul Adevărul, în numărul său din 2 august 2014. Petru Poni s-a arătat la fel de interesat şi de efectuarea unor observaţii meteorologice de lungă durată în Moldova, în urma cărora trage unele concluzii trecute prin înaltul său filtru ştiinţific. Rezultatele strălucite ale cercetării sale îndelungate Petru Poni le concretizează prin eleborarea şi tipărirea unor lucrări ştiinţifice de mare însemnătate, între care, în ordine cronologică: - „Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broşteni” (1882); - „Mineralele de la Bădenii-Ungureni” (1885); - „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României” (1900), prima monografie asupra mineralelor ţării noastre; - „Cercetări asupra compoziţiunii chimice a petroleurilor române” (1900). Tot la capitolul „pionierat” să menţionăm şi faptul notabil că, aidoma cărturarului Gheorghe Asachi, Petru Poni, a redactat şi tipărit primele manuale de fizică şi chimie în limba română! Aflându-se în fruntea lumii ştiinţifice ieşene şi româneşti Petru Poni s-a situat printre întemeietorii unor societăţi ştiinţifice româneşti de înalt prestigiu, între care, Societatea română de ştiinţe (1890) şi Societatea de ştiinţe (1900). Recunoscându-i-se meritele şi în planul ştiinţific internaţional, a devenit în 1910 şi membru al Societăţii de ştiinţe naturale din Moscova. Pe baza meritelor sale ştiinţifice incontestabile, din 30 iunie 1879 a devenit membru al Academiei Române, iar mai apoi, în două perioade distincte (1898 - 1901) şi (1916 - 1920), a deţinut Preşedinţia Academiei Române, în care s-a distins prin înalta sa competenţă academică. Petru Poni nu a stat deoparte nici în planul politic al ţării, în care, odată intrat, a devenit unul dintre membrii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal, ajungând vicepreşedintele acestuia şi a fost ales în repetate rânduri deputat şi senator al Parlamentului României. A făcut parte şi din Guvern, îndeplinind cu

succes, în 3 rânduri (1891, 1895, 1918), funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, iar în anul 1889 a fost numit comisar al Guvernului Român la Expoziţia Universală de la Paris. Dovedindu-şi destoinicia şi calităţile sale driguitoare, ieşenii l-au ales în două legislaturi (1907 şi 1922) în funcţia de Primar al municipiului Iaşi, pe care a onorat-o cu dăruire şi devotament pentru Cetatea ieşeană şi locuitorii ei. Pentru prodigioasa sa activitate ştiinţifică a primit de-a lungul vieţii sale onorante şi numeroase distincţii de prestigiu, româneşti şi internaţionale, între care enumărăm pe cele mai reprezentative: Ordinul „Carol I”, Ordinul „Sf. Sava”, Ordinul „Franz Josef”, Ordinul Naţional francez „Legiunea de Onoare”, Ordinul „Steaua României”. În anul 1876 Petru Poni s-a căsătorit cu Matilda Cugler, poetă, care a debutat în 1867, la 16 ani şi care s-a consacrat în revista Convorbiri literare, fiica arhitectului austriac Karl von Kugler, stabilit la Iaşi ca cetăţean român (Carol Cugler) şi devenit din 1844 arhitect-şef al Iaşilor. În urma acestei căsătorii, care a îmbinat în chip fericit... poezia cu chimia, în 1889, s-a născut unica lor fiică, Margareta Poni, care avea să îmbrăţişeze cariera ilustrului ei tată, devenind şi ea profesor universitar la Iaşi în domeniul chimiei anorganice. Familia Matilda şi Petru Poni a locuit din 1880 în casa de pe strada M. Kogălniceanu, nr. 7B, construită în 1839 de mitropolitul Veniamin Costachi, pe care a cumpărat-o de la urmaşii acestuia. Despre casa şi grădina cu foişor, denumit simbolic şi „chioşcul de poezie”, la care au poposit uneori şi Veronica Micle, şi Mihai Eminescu, şi Alexandru Vlahuţă şi mai mulţi alţi „iubitori de poezie”, aflăm mult mai multe amănunte din scrierile „bădiei” Aurel Leon, un împătimit gazetar şi publicist al oraşului şi spiritului ieşean. În vârstă de 84 de ani, la 2 aprilie 1925, savantul Petru Poni se stinge din viaţă şi este înmormântat cu onoruri de stat şi militare în cripta cavoului familiei din Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, fiind condus pe ultimul său drum pământean de o impresionantă participare ieşeană şi nu numai.

Soţia savantului, poeta Matilda Cugler Poni

(1851 - 1931)


Din 1925 casa revine prin moştenire fiicei sale, Margareta Poni şi în ea va locui din 1930 şi Radu Cernătescu, nepotul lui Petru Poni, un reputat

chimist, profesor de Chimie analitică al Universităţii ieşene şi membru al Academiei, care a pus bazele înfiinţării viitorului Institut de Chimie macromoleculară „Petru Poni” de la Iaşi. În 1971, chimista Margareta Poni donează această casă Primăriei Iaşi cu scopul declarat de a fi transformată într-un muzeu dedicat familiei Poni. În anul 1975, nepoata savantului, profesoara Florica Mageru, a donat Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi întreg patrimoniul muzeal aparţinător acestei case, constituindu-se astfel o valoroasă „bază de plecare” în realizarea viitorului Muzeu „Poni - Cernătescu”, inaugurat în 1991, finalizând în felul acesta strădaniile depuse de inimoşii muzeografi ai Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii Iaşi. Şi despre toate aceste mărturii, cât şi despre altele la fel de interesante despre viaţa şi activitatea savantului Petru Poni, aflăm din presa vremii, din diverse publicaţii enciclopedice, între care Dicţionarul personalităţilor româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, editat, în 1982, de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, cum şi din volumul biografic „Petru Poni”, îngrijit de D. Alexandru şi apărut, în 1953, în colecţia „Oameni de seamă” a Editurii Tineretului şi încă din alte şi multe publicaţii revelatoare. În spiritul tradiţiei „dulcelui Târg al Ieşilor”, împământenită de-a lungul vremii, rememorarea momentelor sale de glorie şi omagierea personalităţilor care le-au înfăptuit a devenit o datorie de onoare a

prezentului, o chezăşie a unui viitor luminos. Iată motivul pentru care, acum, la împlinirea „pe răbojul vremii” a celor 175 de ani de la naşterea ilustrului savant Petru Poni, se cuvine să cinstim cu fast şi mândrie pe cel care s-a dovedit, prin sclipirea minţii şi truda faptei, o personalitate de primă mărime a Cetăţii ieşene de pe cele 7 coline şi a întregii Românii. Astfel, din iniţiativa Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, s-a preconizat să aibă loc, în 22 ianuarie 2016, în Aula de Onoare a Univ. Tehnice „Gh. Asachi”, pe a cărei frontispiciu strălucesc minunatele picturi ale lui Gh. Asachi şi Petru Poni, o deosebită manifestare omagială: „Savantul Petru Poni - 175 de ani de la naştere !”, la care sunt chemate să-şi aducă aportul de substanţă rememoratoare Academia Română - fil. Iaşi, Institutul de Chimie macromoleculară „Petru Poni”, Facultatea de Chimie a Univ. „Al.I. Cuza”, Facultatea de inginerie chimică a Univ. Tehnice, Antibiotice SA, Liceul tehnologic „Petru Poni”, Şcoala gimnazială „Petru Poni”, Primăria Iaşi, cum şi alte instituţii de cultură ieşene. Cu siguranţă, omagierea savantului Petru Poni la momentul aniversar „175” se va constitui într-o însemnată manifestare de înaltă ţinută şi cinstire, adusă unui MARE OM al CETĂŢII, expresie a prinosului de recunoştinţă nepieritoare a ieşenilor.

Casa în care a locuit din 1880 Petru Poni, azi, Muzeul „Poni - Cernătescu” Iaşi

Aula de Onoare a Univ. Tehnice Iaşi cu tablourile lui Gh. Asachi şi Petru Poni

„Ştiinţa fără religie este

şchioapă, religia fără ştiinţă

este oarbă.”

Albert Einstein

Un oraș al viitorului


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Petru DAVID - Huși

Produselestupului,hranăşimedicament(Continuaredinnr.3)

1. FOLOSIREA APITERAPIEI ÎN

AFECŢIUNILE REUMATICE Încă, spre sfârşitul secolului trecut, studii aprofundate în vindecarea bolilor cu ajutorul produselor apicole, au împărţit produsele stupului, după efectele lor asupra organismului şi după importanţa lor, în alimente-medicamente (mierea, polenul, lăptişorul de matcă, apilarnilul), medicamente-alimente (lăptişorul de matcă,

polenul, mierea, apilarnilul) şi medicamente propriu-zise (propolisul şi veninul de albine). Produsul apicol folosit în afecţiunile reumatice este veninul de albine. El a fost cunoscut ca remediu terapeutic încă din timpuri străvechi în China, India, Mesopotamia, Egipt, vechea Eladă şi chiar în Dacia. Hipocrat, părintele medicinii, descrie metode şi tehnici apiterapeutice folosite în diferite forme de reumatism. În timpurile moderne, tratamentul cu venin de albine (apiveniterapia) a căpătat un conţinut nou, ştiinţific, datorită şi cercetătilor efectuate de şcoala românească de apiterapie. De altfel, Sectorul medical de apiterapie din Bucureşti este prima instituţie de o asemenea factură înfiinţată în Europa şi posedă pe lângă alte cabinete medicale, şi un cabinet de reumatologie, ce aplică, în cadrul unui program de cercetare ştiinţifică, tratamente dirijate cu venin de albine. Aflăm de la medicul primar, Eduard Şerban, doctor în ştiinţe medicale că de veninul de albine, beneficiază mai toate bolile reumatice cunoscute - cu excepţia celor în puseu acut, inflamator şi a celor febrile, şi anume: Reumatismele articulare cronice, degenerative, ca osteoartrozele periferice şi vertebrale; reumatismele inflamatorii de tip evolutiv, ca spondilita anchilozantă şi poliartrita reumatoidă; reumatismele abarticulare, ca periartritele de umăr şi de şold etc. Rezultate bune şi foarte bune s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte cedarea durerilor, creşterea mobilităţii articulare şi ameliorarea capacităţii funcţionale. Uneori, sunt posibile stagnări ale evoluţiei bolii cu remisiuni destul de îndelungate, care pot echivala, practic, cu vindecarea

clinică. În afecţiunile neuroreumatologice, ca nevralgia de sciatic sau nevralgia cervico-brahială, am obţinut rezultate foarte bune, similare cu cele dobândite după administrarea de medicamente antialgice - antiinflamatorii de tip prednison, fenilbutazonă, voltaren, duperan etc. Ceea ce este important şi răspunde dezideratelor medicinii moderne îl constituie faptul că tratamentul cu venin de albine contribuie la pregătirea bolnavului în vederea recuperării funcţionale, fază, obligatorie astăzi, ce scurtează în mod apreciabil perioada de pregătire şi chiar de recuperare cu implicaţii sociale şi economice foarte importante. Cel mai recomandat tratament apiterapeutic antireumatismal - ca tratament şi eficienţă - este cel cu venin de albine (apiven) purificat şi standardizat, înfiolat, administrat în doze progresive, (după o prealabilă testare obligatorie), fie pe locul dureros (ce corespunde articulaţiei sau tractului nervos), metodă numită de noi „algoapiterapie” intracutanată, fie pe punctele clasice chinezeşti de acupunctură, metodă ce ne aparţine, numită „apiterapie acupuncturală”, la care se completează efectele stimulo-reflexo-terapeutice ale acupuncturii cu cele specifice apiveninului. Veninul de albine preparat în unguente şi linimente a fost folosit cu succes în cercetările noastre sub formă de fracţii locale revulsive, în masaje punctiforme sau zonale pe regiunile cu dureri sau inflamaţii de tip reumatic. Produsul românesc Apireven s-a dovedit foarte eficient şi cu mimimum de reacţii adverse în toate experimentările clinice şi în ambulator. În serviciile de fizioterapie, veninul de albine poate fi utilizat cu bune rezultate, folosindu-se curentul electric terapeutic transcutani, fie în ionizări galvanice (ionoforeză) fie cu ajutorul ultrasunetelor (ultrasonoforeză), ca tratamente adjuvante în complexul de reeducare funcţională postlezională a afecţiunilor reumatice sau postreumatice ale aparatului locomotor. Apiveniterapia s-a dovedit însă contraindicată la reumaticii cu stări alergice la apivenin sau polialergici, la cei cu depresii psihice, cu afecţiuni cardiovasculare sau renale congestive sau decompensate; de asemenea, în hepatitele acute, ciroze sau boli infecţioase în evoluţie. Bolnavii suferinzi de epilepsie sau tuberculoză activă precum şi gravidelor nu li se vor aplica nici un fel de tratament de acest gen.


Deşi tratamentul cu venin de albine s-a dovedit foarte util şi eficient în reumatologie - a fost aplicat în cadrul Sectorului de apiterapie Bucureşti şi Spitalului de recuperare Puciosa pe 12.500 de bolnavi - , el nu poate fi considerat un panaceu universal, ci numai un element preţios în tratamentul complex al bolnavului reumatic.

2. FOLOSIREA APITERAPIEI ÎN UNELE AFECŢIUNI ALE APARATULUI UROGENITAL

Din larga gamă a suferinţelor, care beneficiază de efectele terapeutice ale produselor apicole, ca elemente de bază sau ca adjuvante ale tratamentului alopatic, afecţiunile aparatului urogenital au fost: adenomul de prostată, prostatita cronică, infecţiile urinare, microlitiaza, induraţia corpilor cavernoşi, colpitele, ulceraţiile banale ale colului uterin, metroanexitele etc. Aflăm de la medicul Ştefan Roman, doctor în ştiinţe medicale, medic primar, că loturile cele mai mari de bolnavi pe care i-a avut în tratament au cuprins pe cei cu adenom de prostată şi cu prostatită cronică. După cum se ştie, tratamentul adenomului de prostată este de domeniul chirurgiei, dar o parte din pacienţi manifestă o teamă vădită pentru operaţie şi o altă parte au contraindicaţii chirurgicale relative sau absolute datorită unor afecţiuni asociate, cum sunt cardiopatia ischemică, insuficienţă cardiacă, scleroza renală, diabet zaharat etc. Acestor bolnavi li se aplică diverse tratamente medicale prin care se urmăresc stagnarea evoluţiei adenomului şi reducerea manifestărilor sale clinice (polakiuria nocturnă, disuria, reziduul vezical, astenia etc.) Produsele apicole sunt cele mai eficace, cu bune efecte locale şi asupra întregii economii a organismului. În schema obişnuită a tratamentului instituit s-a administrat zilnic 15-20 g. de polen, 20-30 g. de miere propolizată 2-5%, 1 g de propolis sub formă de tablete, tinctură şi supozitoare Miprosept sau Mipropol, care se introduc în fiecare seară, după o baie caldă de şezut. Tratamentul se aplică timp de o lună, o lună şi jumătate. Pentru aprecierea rezultatelor obţinute s-a recurs la următoarele criterii: reducerea frecvenţei şi a imperiozităţii micţiunilor; scăderea reziduului vezical; mărimea şi consistenţa adenomului; remontarea stării generale şi atenuarea tulburărilor neuropsihice provocate de disurie şi, mai ales, de polakiuria nocturnă. Constatările clinice şi datele explorărilor de laborator au arătat că s-au obţinut rezultate bune într-un procent de 61%, satisfăcătoare în 30% şi nule în 9%. Rezultate şi mai încurajatoare s-au obţinut în cazul prostatitei cronice, afecţiune care se asociază, adeseori, cu verum-montanita şi, într-un grad mai redus sau mai accentuat, cu psihastenia sexuală. Eficienţa

tratamentului rezultă din proprietăţile produselor folosite şi anume: Polenul, în a cărui structură sunt cuprinşi toţi aminoacizii esenţiali, aproape toate vitaminele şi numeroase microelemente, este factorul masculin de reproducere a plantelor, foarte bogat în fitohomoni, el are acţiune biostimulatoare, tonifiantă şi după anumite cercetări ar stimula secreţia de ACTH hipofizar şi deci creşterea hormonilor cortico-suprarenali (hormoni sexoizi) şi a celor gonadici. Propolisul, are o netă acţiune antiinflamatorie, decongestivă, cicatrizantă, antibiotică, fungicidă şi, după unii autori, chiar antitumorală. Lăptişorul de matcă este eupeptic, euforizant şi revitalizant general, creşte rezistenţa biologică a organismului. Mierea, pe lângă aportul nutritiv important, acţionează ca factor energizant, tonifiant al inimii, diuretic şi laxativ. Problemele foarte spinoase ale infecţiilor urinare cronice se pot rezolva, cu rezultate spectaculare obţinute prin administrarea de propolis în doze mari de 1-1,5 g. pe zi. În caz de microlitiază urinară, asociată sau nu cu infecţie urinară, propolisul ar putea acţiona nu numai ca un factor antiinfecţios, ci ca şi stabilizator al sărurilor urinare. Dar aceasta este încă o ipoteză. Înduraţia corpilor cavernoşi în faza incipientă beneficiază de tratament cu propolis, per oral şi local, sub formă de tablete, tinctură şi unguent, realizându-se dispariţia durerilor şi, uneori, chiar ramolirea plăcilor scleroase. De asemenea, efecte bune se obţin în colpite, ulceraţiile banale ale colului uterin şi în metroanexitele reziduale prin aplicări locale de Mipropol sau Miprosept, spray şi unguent propolizat. Eficienţa tratamentului apiterapeutic menţinând nu numai de calitate şi cantitatea produselor administrate, ci şi de toleranţa şi modul de reacţie a organismului respectiv, rezultatele nu pot fi întotdeauna în mod riguros cele scontate.


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Gheorghe MUSTAȚĂ - Iași

MOMENTANIVERSARPROFESORULIONELMIRONLAa80‐aANIVERSARE

L-am cunoscut pe Domnul Prof. univ. dr. Ionel Miron, Membru Titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, în 1959, la Staţiunea de Cercetări Biologice, Geologice şi Geografice „Stejarul” de la Pângăraţi - Neamţ, în timpul primei practici biologice pe care am făcut-o ca student. La Pângăraţi era

o lume de vis. Înfiinţarea Staţiunii a fost legată de construcţia primului mare lac de acumulare din România, „Izvoru Muntelui” de la Bicaz. Realitatea se îmbina cu fantezia şi frumuseţea de nedescris a naturii, la care se adăuga şi tinereţea noastră. Am făcut practica biologică în zona pe care acum o putem numi „fundul Lacului de acumulare Izvoru Muntelui” de la Bicaz. Satele din zona respectivă erau atunci evacuate, iar maşini gigantice curăţau şi nivelau terenul. Am ajuns şi la Potoci, acolo unde se puneau bazele unui departament de Hidrobiologie, consacrat cercetărilor de ecologie acvatică, unde lucra şi tânărul cercetător Ionel Miron. Era deja iniţiat în problemele majore ale cercetărilor şi se specializa în studiul insectelor acvatice, în special al plecopterelor. Domnia sa ne-a condus la gura tunelului Hidrocentralei de la Bicaz, ne-a arătat „canalul de fugă” şi „castelul de echilibru” şi ne-a creat o imagine a ceea ce avea să devină Bazinul hidrografic al Bistriţei. Tot cu Domnia sa, la 1 iulie 1960, fiind tot în timpul practicii biologice de vară, am asistat la „Sărbătoarea închiderii Lacului de acumulare”. Marele şi simpaticul geograf Ioan Gugiuman, împreună cu alţi „iniţiaţi” ne vorbeau atunci despre construirea unei căi ferate pe malul Lacului de acumulare pentru a transporta peştele pescuit din lac. Aşa se clădesc miturile!

Aşa se face că cercetătorul Ionel Miron şi-a orientat preocupările ştiinţifice către „lumea tăcerii”, urmărind comportamentul unor nevertebrate acvatice în succesiunea ecologică oferită de transformarea, în timp, a râului Bistriţa în lac de acumulare. Este uşor de imaginat că Lacul „Izvoru Muntelui” a devenit principalul obiectiv al cercetărilor sale. Unele dintre rezultatele cercetărilor au apărut în monografia Limnofauna Europaea, în Germania, iar în 1983, sub redacţia sa, în colaborare cu 12 colegi de la Staţiunea „Stejarul” s-a publicat volumul „Lacul de acumulare Izvoru Muntelui-Bicaz”, în Editura Academiei Române. Departamentul de cercetări hidrobiologice prindea contur; Domnul Cercetător Ionel Miron a îndeplinit funcţia de Director al acestei secţii în perioada 1967-1982. L-am văzut, alături de conducerea Staţiunii de la Pângăraţi, în toiul acţiunilor de transport al vasului „Emil Racoviţă” de la Staţiunea Agigea, la Potoci. Această acţiune ar putea deveni subiectul unui roman. Anul 1960 a fost considerat ca un an al scufundărilor acvatice făcute la Agigea sub coordonarea simpaticului şi apreciabilului cercetător şi scufundător german Kühlmann. Furat de febra scufundărilor subacvatice, tânărul cercetător Ionel Miron a devenit un expert în această meserie. Cucerind mediul subacvatic, era normal să se bucure de acest câştig. Îl vom regăsi ca bursier la unele mari laboratoare de hidrobiologie din Gand-Belgia, Zürich-Elveţia etc. Ia parte la unele expediţii ştiinţifice în Maroc şi Anatolia şi participă, alături de unii specialişti străini, în cadrul Programului „Limnologia Saharei”. De asemenea, participă la unele expediţii organizate în diferite zone ale deşertului african: Maroc, Algeria, Mauritania, Senegal, Mali, Tunisia etc. Doar aşa ne putem imagina cum pasionatul cercetător a realizat la Potoci primul batiscaf din România, în care a amenajat primul laborator de cercetări hidrobiologice submers. Astfel, Domnul Profesor Ionel Miron a putut să realizeze „Expediţii subacvatice” şi „A gândi despre apă…din apă”.


Nu putem să nu legăm activitatea Domnului coleg de tehnologia „Creşterea păstrăvului în viviere flotabile pe lacurile de acumulare” realizând, împreună cu Rodica şi Costică Misăilă, colaboratorii săi, adevărate minuni. Numai în acest domeniu dacă ar fi lucrat ar fi deţinut laurii pe care îi merită un om de ştiinţă. Domnul Ionel Miron a devenit, în 1982, Cercetăror ştiinţific gradul II şi Director al Staţiunii de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS) de la Potoci-Neamţ. Şi aceasta este o istorie şi, istorie fiind, trebuie s-o luăm ca atare. În 1991, devine Cercetător gradul I şi este transferat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Astfel revine la Universitate o parte din Staţiunea Biologică de la Potoci, pierdută în bezna timpului. Aceasta este condusă de Profesorul Ionel Miron până în anul 2002. În anul 1993, devine Profesor asociat la Facultatea de Biologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, apoi Profesor titular. Din 1998, devine conducător de doctorat şi reuşeşte să finalizeze un număr de nouă teze în domeniul Ecologiei acvatice. Trebuie să menţionăm, de asemenea, că în anul academic 1995-1996, a funcţionat în calitate de Conferenţiar la Universitatea Paris VII „Denis Diderot”, predând cursul de Ecosisteme acvatice şi îndrumând practica studenţilor francezi şi români, împreună cu profesorul Michel Petitjean.

În perioada 2006-2010 a fost co-director al Şcolii de vară de Limno-ecologie, împreună cu Prof. dr. Karl-Otto Rothhaupt, de la Universitatea Konstanz, Germania. Domnul Profesor Ionel Miron este membru al Societăţii Internaţionale de Limnologie teoretică şi aplicată, iar în 2014 a primit Diploma de Professor emeritus al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Profesorul Ionel Miron a văzut primul răsărit de soare la 6 iulie 1935 la Ivăneşti-Vaslui. A plecat, a ajuns mare, la propriu şi la figurat, dar sufletul său i-a rămas legat de glia strămoşească. Nu se poate despărţi de matricea care i-a plăsmuit existenţa. Ca recunoaştere, a primit din partea consătenilor onoarea de a fi considerat părintele spiritual al comunei, iar Şcoala din Ivăneşti să poarte numele său. Îi dorim ca asfinţitul ultim al soarelui să-l prindă dincolo de 100 de ani.

Colectivul Filialei Iaşi a AOŞR îi doreşte La Mulţi Ani!

21 noiembrie 2015

Membrii Filialei Iaşi a Academiei Oamenilor de Ştiinţă: Anghel Stanciu-Preşedinte, Gheorghe Mustaţă, Maria Gavrilescu, Nicolae Ţăranu, Ovidiu Popescu, Ion Solcanu, Spiridon Creţu, Constantin Marinescu, Viorica Ungureanu, Ioan Ieţcu.

„Celebritatea este avantajul de a fi cunoscut de cel pe care nu-l cunoşti, sancţiunea meritului şi pedeapsa talentului.”

Chamfort

Sunet pierdut - Gabriela Cucinschi


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Gheorghe POPA - Iași

PROSAUCONTRAPRODUCERIIENERGIEINUCLEARO‐ELECTRICE?

Întrebarea a apărut în anul 1986 (accidentul de la Cernobâl) şi s-a „generalizat” după 11.03.2011 (accidentul de la Fukushima). În luna martie 2011 organismele europene şi internaţionale cu atribuţii de reglementare în domeniul nuclear: AIEA, EURATOM, WENRA precum şi şefi de stat şi de guvern au decis să se aplice măsuri de urgenţă. După puţin timp nu s-au mai luat măsuri pentru că s-a decis ca fiecare ţară să-şi verifice starea tehnică a reactoarelor fără experţi străini sau independenţi. (Franţa şi Marea Britanie au făcut presiuni în acest sens). Oricum câteva riscuri importante ca: erorile umane, accidentele aviatice sau acţiunile teroriste nu pot fi luate în calcul iar modalitatea de testare la cutremure şi tsunami nu este cunoscută.

Să judecăm realitatea „la rece”. Oamenii, în funcţie de „indicele dezvoltării umane”, au opinii diferite referitoare la valorificarea resurselor (în general) şi gestionarea resurselor naturale (în special). Extremele ar fi: a) întoarcerea la societatea „tradiţională” (epoca lui Badea Cârţan); b) tehnologii ultra performante (eventual locuinţe de vacanţă pe alte planete). Între cele două extreme există şi varianta unei vieţi civilizate, confortabile dar consumând resurse. Însă resursele trebuie identificate, cercetate, atrase în circuitul economic şi gestionate corect. Aceasta este valabil pentru orice tip de resursă şi în special pentru cele neregenerabile.

O societate nu se poate dezvolta (cred că nici nu poate exista) fără a consuma resurse. Varianta ideală ar fi să dispună de toate categoriile de resurse menţionate mai sus dar... Energia electrică, indispensabilă unei vieţi civilizate, se poate obţine din toate resursele naturale. Problema este la ce costuri şi cât timp? Încă din august 1945, anul construirii bombei atomice, omenirea şi-a pus mari speranţe în utilizarea energiei nucleare pentru a acoperi o parte a necesarului energetic. Prima bombă atomică pe bază de U235, „Little Boy” (greutate 4,5t, echivalent 13500t de trinitrotoluen), lansată deasupra oraşului japonez Hiroshima, a provocat 78150 de morţi, 13983 de dispăruţi şi 37425 de răniţi. Pe o rază de 2,5 km de la centrul exploziei au fost distruse toate clădirile, făcând loc unui deşert atomic pe o suprafaţă de 11 km2. La doar 9 ani de la acest dezastru a fost dată în folosinţă prima centrală nucleară civilă, care producea energie electrică. Prima centrală nucleară din lume care a produs energie electrică pentru uz comercial, APS-1 Obninsk, a fost construită în 1954 de către ruşi, fiind operaţională până la 29 aprilie 2002, când a devenit muzeu. Reactorul uzinei avea o capacitate electrică totală de 6 MW, o capacitate netă de cca 5MW şi puterea termică de 30MW,

suficient pentru a alimenta cu energie electrică 2.000 de case. Oraşul Obninsk, la cca 100Km de Moscova (108.000 locuitori), are în prezent o universitate tehnică şi 12 instituţii de cercetare ştiinţifice (inginerie nucleară, fizică nucleară şi tehnologia radiaţiilor). APS-1 Obninsk nu este doar prima centrală nucleară din lume, este şi prima uzină care a fost scoasă din uz într-un mod corect. Centrala nu mai era profitabilă şi a fost închisă din motive economice. Fisiunea nucleară a devenit astfel o modalitate de a obţine energie electrică. U

235 este un izotop relativ rar al uraniului,

reprezentând doar 0.7% din cantitatea totală de uraniu disponibilă. Restul este U

238. La fel ca şi combustibilii

convenţionali U235

nu va dura o veşnicie. Există un tip de reactor care transformă U

238 într-un alt element radioactiv,

plutoniu. Pu239

poate fi utilizat doar pentru a genera căldură. Până acum doar 6 ţări au construit astfel de centrale experimentale. Dintre acestea reactorul nuclear francez Phenix are cel mai mare succes. Dacă acest tip de reactor nuclear ar deveni uzual, rezervele mondiale de uraniu ar ajunge mii de ani. Combustibilul nuclear ce reprezintă substanţa fisionabilă este U

235 sau izotopi artificiali ca Pu239

. La bombardarea cu neutroni lenţi, nucleul de uraniu se rupe în două fragmente, aproximativ egale, eliberându-se în acest

Resurse Umane Naturale Cantitate Calitate Regenerabile Neregenerabile

Populaţie (număr)

Calificare profesională, grad de instruire, educaţie, sănătate,etc

- apă; - vegetaţie; - energia eoliană; - energia solară;

- cărbuni; - gaze; - petrol; - minereuri


proces căldură şi neutroni. Procesul de control al reacţiei de fisiune este preluat de moderator, o substanţă în care neutronii sunt încetiniţi. Cel mai bun moderator este apa grea, ea absoarbe foarte puţini neutroni, însă produce o încetinire mare a acestora. Reacţia nucleară este exotermă, rezultând o cantitate foarte mare de căldură, preluată de agentul de răcire, care antrenează o turbină ce pune la rândul ei în mişcare un generator electric. Toate sunt bune şi frumoase până când apar fenomene naturale care nu sunt în puterea omului de a le controla! Durata de viaţă a unui reactor nuclear este de 30/40 de ani şi poate fi prelungită, prin investiţii de anvergură, cu până la 10 ani.

Toate cele 6 reactoare ale centralei de la Fukushima au fost date în exploatare înainte de 1980 (primul în martie, 1971, ultimul în octombrie, 1979). Concluzia este clară. Există 56 state în care funcţionează reactoare nucleare (pt. cercetare) - aprox. 284 reactoare, dar şi peste 220 reactoare nucleare montate pe vase şi submarine. * Belgia, Bulgaria, Finlanda, Germania, Ungaria, Japonia, Korea de Sud, Lituania, Taiwan, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia şi Ukraina îşi generează peste 30% din necesarul de energie pe cale nucleară. Franţa, cu o populaţie peste 65 de milioane, obţine 77% din electricitatea pe care o produce din centrale nucleare şi este cel mai mare exportator mondial de electricitate.

Tabelul cu nr. reactoare nucleare Harta nucleară a lumii

La nivel mondial există în prezent 442 reactoare noclearo-electrice operaţionale Nr. crt. Ţara Număr reactoare Puterea MW 1 SUA 104 100747 2 Franţa 58 63130 3 Japonia 54 46823 4 Rusia 32 22693 5 Coreea de S. 21 18665 6 India 20 4391 7 M. Britanie 19 10137 8 China+Taiwan 13+6 15028 9 Canada 18 12569 10 Germania 17 20490 ... 22 Mexic 2 1300 23 România 2 1300 24 Argentina 2 935

Acest table (parţial) include doar statele cu capacitate nucleară civilă, nu militară, pe care o deţin doar opt ţări din lume: SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franţa, Israel, India şi Pakistan.

Avantaje şi dezavantaje Avantaje:

A.1- Este economică; O tonă de U

235 produce mai multă energie decât 12

milioane de barili de petrol. În foarte multe ţări, energia atomică e chiar cea mai ieftină sursă posibilă, ceea ce aduce profituri din punct de vedere economic. A.2 - Siguranţa aprovizionării cu combustibil nuclear; Distribuţia geopolitică diversă a resurselor de uraniu, marea majoritate aflate în regiuni stabile politic, asigură continuitatea aprovizionării cu aceste resurse. Nu acelaşi lucru putem să-l spunem despre celelalte resurse: petrolul sau gazele naturale, aflate la originea a numeroase „războaie” economice şi diplomatice, „închideri de robinete”, sau impuneri de trasee pentru marile magistrale de gaze.

Astăzi, Australia şi Canada asigură în mod curent 45% din necesarul de U al UE, iar Kazahstanul îşi creşte vizibilitatea constant pe piaţa uraniului. A.3 - Este curată în timpul utilizării şi nu poluează atmosfera; În ultimii 140 ani, defrişările şi arderea combustibililor fosili au ridicat conţinutul CO2 din atmosferă la cote alarmante. A.4 - Asigură o mare autonomie din punct de vedere energetic; Uraniul folosit la reactoare se găseşte în cantităţi mari, este accesibil şi poate fi constituit în stocuri de dimensiuni mari. Acest lucru înseamnă că ţările care se bazează pe energie nucleară sunt mai puţin dependente de surse precum petrolul sau cărbunele.


A.5 - Raportul uriaş între energia şi deşeurile pe care le produce; Deşeurile rezultate din această industrie ocupă un volum redus şi pot fi returnate în siguranţă Pământului, pentru depozitare în subteran. În contrast, combustibilii fosili produc mase imense de deşeuri, care sunt imposibil de controlat şi sunt împrăştiate în natură.

A.6 - Producţia energiei nuclearo-electrice este cea mai puţin nocivă. Genereazã 0,04 decese pentru fiecare TWh produs, fiind din acest punct de vedere de 4.000 de ori mai sigură decât producția de energie din cărbune.

Nr. crt. Sursa pentru producerea energiei electrice Număr decese la 1TW/h produs 1 Cărbune 161 2 Petrol 36 3 Biomasă 12 4 Gaze naturale 4 5 Energie solară 0,44 6 Hidro- 0,1 7 Nucleară 0,04

Dezavantaje: D.1 - Centralele nucleare sunt foarte scumpe. D.2 - Produc deşeuri radioactive care trebuie depozitate sute de ani înainte de a deveni inofensive. Un accident nuclear, ca cel din 1986 produs la Cernobâl în Ucraina, poate polua zone întinse şi produce îmbolnăvirea sau chiar moartea a sute de persoane. După 1986 câteva ţări au hotărât să renunţe la utilizarea centralelor nucleare. Rusia construieşte pe propriul teritoriu cel mai mare depozit de deşeuri nucleare din lume, în urma unei înţelegeri cu SUA prin care se angajează să primească materialele radioactive rămase de la centralele nucleare americane, adică

80% din totalul mondial. Depozitul urmează sa fie construit în Zheleznogorsk, un fost oraş nuclear, acum părăsit. Primul depozit de deşeuri nucleare din România va fi amenajat lângă localitatea constănţeană Saligny. Depozitul va prelua deşeurile mediu și slab radioactive provenite de la centrala nuclearoelectrică de la Cernavodă. D.3 - Amplasamentul centralelor nucleare reclamă siguranţă seismică. 20% dintre centralele nucleare din lume sunt în zone cu risc seismic ridicat. D.3 - Atitudinea ostilă a societăţii civile faţă de centralele nucleare.

Situaţia din România

În România, ponderea energiei nuclearo-electrice în structura energiei electrice este comparabilă celei din SUA.

În prezent, în România operează două unităţi nucleare, relativ „tinere”, la centrala nuclearo-electrică Cernavodă. Unitatea 1 intrată în exploatare în decembrie 1996 şi Unitatea 2 în noiembrie 2007, având o putere totală de 1.300 MW. Pe plan mondial şi european, unităţile de la Cernavodă au performanţe care le califică în rândul unităţilor de vârf. Putem să ne întrebăm dacă trebuie finalizate reactoarele 3 şi 4 (proiectate pentru anul 2019). Dar în acelaşi timp ar trebui să ne întrebăm şi care ar fi alternativele? Rezervele de combustibili convenţionali sunt limitate şi gradul de asigurare redus. Energiile solară şi eoliană deocamdată au pondere foarte mică în producerea energiei electrice. Importul nu este o soluţie pe termen lung. Şi dacă ţări precum Franţa pot asigura peste 75% din energia electrică din reactoarele nuclearo-electrice, România de ce nu ar face-o? Aşa că, răspunsul meu la întrebare este categoric: PRO!


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Constantin PROFIR - Iași

Decevinul?

Din atâtea şi atâtea esenţe pe care omul, această fiinţă mereu căutătoare, scormonitoare în tâmpla pământului şi falca soarelui le-a primit în dar, se pare că vinul este cel mai longeviv elixir, ne putem întreba, ca urmare, cu îndreptăţire, de ce ? Să fie numai acel ,,suflu

divin” care din dragoste pentru cea mai iubită creaţie a lui i-a turnat, să spunem aşa, în paharul oricărei clipe o băutură miraculoasă cu gândul, banal, aşa să fie, să aibă?... Nicidecum! S-a ,,prevăzut” din capul locului că drumul va fi greu, epuizant, extenuant, deseori imposibil. Şi atunci? Era nevoie de ceva, ceva de genul ,,a întinde o mână”, o mână parcă nevăzută care să-l ajute pe om să fie încrezător, răzbătător, luptător, cuceritor, învingător. Adică, se înţelege lesne, era nevoie de această poezie filtrată cu înaltă pricepere, din Marea Poezie. Cum adică, vinul, o poezie? Mi s-a reproşat, uneori, că folosesc acest cuvânt pentru măria sa... I-am invitat să caute, să sape mai adânc, să tragă, deoparte, mai multe perdele să poată intra - ce oare? - soarele şi căldura în ei. Să simtă cum o undă din Marele Cuptor, din Marele Frumos, îi cuprinde, îi încălzeşte şi-i luminează, le gâdilă şi le mângâie palma lutului, le pune în mişcare apa, uneori stătută, bâhlită a sufletului şi le-o primeneşte, le pune în mişcare motoarele încetinite, noi motoare ,,ţinute” parcă în aşteptare. Să simtă cum această ,,mână”, stocată în această desăvârşită licoare este întinsă - cum altfel? - tocmai la timp ca să-l ajute să sară peste prăpastie, să treacă peste zid, să mai pună câteva pietre în zid, aşa, pentru ca să reziste la valurile tsunamice. Să poată să-şi cureţe ferestrele înnoroiate, binefăcătoare să-i trezească la viaţă mugurii proaspeţi adesea parcă neştiuţi. Şi, printre multe altele, o mână să-i toarne în cuptor, stins adesea de atâtea şi atâtea gheţuri, proaspătă lavă arzând, şi, minune! Norii se disipează, zidurile îşi retrag capetele, talazurile se domolesc, apele se limpezesc, apar alte ,,mâini” binefăcătoare, barca primeşte vâsle noi, gândul, cuvântul capătă şi ele săbii noi şi… şi… totul e

altfel: frumos, maiestos, sublim. Suntem din nou repuşi în apele Marelui Fluviu. Circulăm, circulăm prin venele şi arterele Marelui Timp, simţim cum binecuvântatul aliment lichid se ,,soarbe” în Marele Ocean - Oceanul vieţii. Aşadar, iubiţi semeni, nu ezitaţi! Prindeţi mâna ce vi se întinde de către prea plinul de har - vinul - pentru ca drumul acestui parcurs pământesc să vă fie neted, urcător spre înalturi, biruitor. Doamne, înţelepţeşte-ne prin sângele Tău - vinul!

„Vinul este de la Dumnezeu,

dar beţia este de la diavol.”

Sfântul Ioan Gură de Aur


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Avram D. TUDOSIE - Huși

Cultura,educațiașicreația‐întriumfulcivilizațieinaționaleșivasluiene

Marele și înțeleptul nostru poet, Mihai Eminescu, considera cartea și cultura „puterea poporului”, iar Dimitrie Gusti le numește „faruri fundamentale în luminarea celor mulți”. Mihai Ralea declara că scrierile românești, cu folosirea multor cugetări, metafore, reflecții și aforisme atestă superioritatea condeierilor noștri din toate timpurile. Acestea dau noi impulsuri de vitalitate diferitelor scrieri, compuneri, texte literare sau tematic literaturizate, devin cele mai atrăgătoare aspecte și neuitabile citiri. În acest sens, George Călinescu scria că „orice frază, sinteză, compunere fără reflecții, cugetări și aforisme este ca o carte fără figuri”. Dicționarul „Desculț în univers” ilustrează faptul că orice scriere trebuie să fie un adevărat post la antepurtător și nu un simplu fanion. „Când lucrezi - scria Nicolae Iorga - uită-te la flacăra dinainte și nu în întunericul din urmă. La prima te vei stinge cu zâmbetul pe buze, că numai așa vei trăi o viață presărată cu trandafiri și flori de amintiri”.

Albert Einstein rămâne nemuritor prin celebra sa maximă: „Numai o viață trăită pentru alții merită să fie trăită”, iar Benjamin Franklin, precizează că „La douăzeci de ani primează viața, la treizeci inteligența și pe tot parcursul vieții învățătura și înțelepciunea”. Garabet Ibrăileanu scria că „prin scrieri și sentimente bune atârni de oameni. Prin inteligență și învățătură, îi domini”. Honore de Balzac scria că „valoarea unui om se socotește după numărul celor ce se simt mai bine prin cititul scrierilor”. Până și Napoleon Bonaparte repeta adesea că „oamenii mari sunt meteori care se mistuie ca aștrii, pentru iluminarea universului altora”. „Pentru a izbândi, a învăța, a crea și a nu uita, un om trebuie să îndeplinească trei condiții: minte de om bătrân, putere de om tânăr și îndrăzneală de învingător” (Duiliu Zamfirescu). Lucian Blaga susține că „Soarele nu își ascunde petele cu minciuni, ci cu exces de lumină”. Marele Einstein declara că „omul sentimental e un degenerat dacă nu știe să iubească frumos și să trăiască admirabil”. Heidegger se pronunța că „scrisul și zâmbetul sunt distanța cea mai scurtă a înțelegerii dintre doi oameni”. „Cu cât ai mai mulți prieteni și mai bune scrieri, cu atât nu te depărtezi de uitare și mulțime” (Panait Istrati). „Cu cât ți-s mai apropiați oamenii și cărțile, cu atât te dor mai tare când te uită” (Mircea Eliade). „Dragostea adevărată pentru cărți și scris nu se cheltuiește. Cu cât dai mai mult, cu atât mai mult îți rămâne” (Antoine de Saint-Exupery). „Scrisul și muzica sunt cei mai desăvârșiți translatori” (Vasile Filip).

„Scrisul și muzica pot face dintr-un suflet răvășit o catedrală” (Vasile Ghica). „Scrierile, învățătura și iubirea sunt ca pasărea ce nu își alege copacul în care să cânte, ci pădurea” (Grigore Vieru). „Fără învățătură, scrieri și lectură, nu vine vreme mai bună, pentru că ele sunt comori inestimabile” (Vasile Filip). „Prin naștere, dobândim viața. Prin creație și scrieri, accedem la nemurire” (Vasile Fotescu). „Experiența de viață, învățătura și scrisul sunt izvoarele înțelepciunii și înălțării omenirii” (Vasile Fotescu). „Viață, viață, cum mai treci, Cu scrisul mă chinui și mă freci, Și puterile îmi seci, și potecile-mi petreci Pân’ la locul cel de veci.” (Vasile Filip) „Învățămintele, scrierile și exemplele sunt cel mai miraculos dar al naturii” (J. J. Rousseau). „În viață și dragoste, cuvintele fac minuni, nici o inimă nu rezistă farmecului lor” (La Fontaine). „Nu întâmplător, Guy de Maupassant spunea că tinerețea e timpul de a învăța înțelepciunea, maturitatea și bătrânețea sunt timpul de a o aplica”. „A trăi nu înseamnă a respira, ci a munci și a acționa pentru sănătatea ta și valoarea altora” (Tacit). „Știința fără religie este șovăielnică; religia fără știință este oarbă” (Albert Einstein). „Cartea este „aurul cenușiu” al culturii umane, fericirea supremă a celui care a creat-o și a celor ce o citesc” (Mircea Malița). „Trecută prin foc și prin sabie, Furată, trădată mereu Ești floare de dor, Basarabie, Ești lacrima neamului meu.”

(Dumitru Matcovschi)


Gânduri de român, pe Prut „Trecând pentru prima dată Prutul, pe Podul de Flori, Inima-mi îndurerată era cuprinsă de fiori.

Nu putea pricepe slova Și nici cine-o fi de vină; Din Moldova în Moldova Să treci în țară străină. Mi-a venit în amintire Lupta bravilor străbuni Ce-au creat Marea Unire Prin spadă și rugăciuni. Prutule, de vrei cinstire, Te rog, să fii, în viitor, Nu hotar de despărțire Ci de unire de popor. De-ar ști Ștefan cel Mare Ne-ar certa ca un magistru: Lăsați vechile hotare Că Moldova-i pân’ la Nistru. Pe podul frăției noastre Petale vii puteai vedea: Roșii, galbene, albastre De floare de Nu mă uita. Iar sus, pe cer, un curcubeu Stă neclintit de săptămâni. Dovadă certă: Dumnezeu Îi ocrotește pe români. Prutul se scurgea-n tumult Pe sub mărețul semn ceresc, Ce seamănă atât de mult Cu tricolorul românesc.”

(dr. ing. Virgil I. Grecu, expert internațional a Organizației

Mondiale a Viei și Vinului)

Știți cine…? (Dascălii) „Știți care inși, modești din fire În bezna ignoranței noastre, Apar luminători ca sorii? Învățătorii.

Știți care inși, modești din fire, Au mai puțină răsplătire Decât primesc toți slujitorii? Învățătorii. Știți cine, când deschide gura Să căpătăm învățătura, Că dascălii sunt începătorii? Învățătorii.

Și strălucind spre vitejie, Ca pildă altora să fie, Știți cine întrec toți luptătorii? Învățătorii. Ce fețe galbene și supte, Știți cine mor strigând în lupte: Copii, copii, vom fi învingătorii! Învățătorii. Știți cine acum, ne învață gândul Cu eroismul lor serbându-l Să dăm sfânt farmec, sărbătorii! Învățătorii.”

(Ion Dacianu) Necunoscutul univers al lumii geniilor şi copiilor trebuie descoperit şi încurajat. Luați aminte, profesori! (și copiii problemă pot ajunge genii). Albert Einstein (1879-1955), fizician german, evreu de origine, stabilit în SUA în 1933, este creatorul teoriei relativității restrânse și al teoriei relativității generalizate, care au revoluționat orientarea fizicii moderne. A primit premiul Nobel în anul 1921. A stabilit formula - care îi poartă numele - și care a fost verificată ulterior în experiențele de fizică nucleară. Copil fiind, abia la vârsta de 4 ani a început să vorbească, iar la 9 ani se exprima greu. Institutorul său l-a caracterizat a fi „cu inteligență lentă, puțin sociabil și mereu pierdut în reverii stupide…” Charles Robert Darwin (1809-1882), biolog englez, fondator al teoriei despre evoluţia speciilor de plante şi animale prin selecţie naturală. Publicaţii fundamentale: „Originea speciilor” (1859) şi „Originea omului şi selecţia sexuală” (1871). I.Q.-ul, apreciat ulterior, a avut valoarea de 165. Însuşi savantul s-a confesat: „Atât părinţii cât şi profesorii mei m-au considerat a fi un copil obişnuit, cu o inteligenţă submediocră, iar tata mă considera a fi ruşinea familiei!”. Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910), scriitor rus. A publicat celebrele romane: „Război şi pace”, „Anna Karenina”, „Învierea”, precum şi dramele: „Cadavrul viu”, „Puterea întunericului”. A scris nuvele ca „Povestiri din Sevastopol”, „Cazacii” şi „Moartea lui Ivan Ilici”. În copilăria sa, pe cei trei fraţi ai familiei Tolstoi,

institutorul lor i-a caracterizat astfel „Serghei este muncitor şi capabil, Dimitri este muncitor dar incapabil, pe când Lev nu este nici muncitor şi nici capabil.” Pablo Picasso (1881-1973), pictor, sculptor, grafician şi ceramist spaniol de origine evreiască, stabilit în Franţa. Picturile sale sunt pe teme diferite, astfel: între anii 1901 şi 1904 este aşa-numita „Perioadă albastră”, urmată fiind de „Perioada roz” (1904-1906). Prin pânza intitulată „Domnişoarele din Avignon” (1907) se situează în fruntea mişcării cubiste. După 1920 trece prin diverse experienţe mereu înnoite, aşa cum sunt: clasicismul artei greco-romane, apoi suprarealismul. Sinteza supremă a artei sale este celebra pictură denumită „Guernica”. În clasele şcolii primare şi cele de liceu era considerat a fi: „înapoiat la studii şi refractar la maematici”. Elevi slabi care au făcut istorie „Carol cel Mare era un elev dotat, dar cu rezultate slabe”, se spune despre acesta. Nu că nu ar fi încercat să înveţe bine: îşi punea „sub pernă” foi de pergament pentru „a practica și învăţa scrisul, se culca foarte târziu şi rezultatul la învăţătură era mediocru”, scria biograful şi omul său de încredere, Eginhard, în 826. Napoleon nu vedea utilitatea limbii latine când s-a înscris la o şcoală din Franţa, iar cea mai mare dorinţă a sa era să înveţe corect limba franceză, pentru a nu deveni obiectul batjocurii altor elevi. A reuşit s-o facă, dar nu să şi scrie corect în ortografia franceză. Profesorii aproape că nu reuşeau să-i citească lucrările. Cu toate acestea, Napoleon era cei mai neobosit cititor din şcoală şi primul la matematică, deşi în academia militară a avut faimă de distrat. Ludovic al XIV-lea, orfan de tată la vârsta de patru ani, a primit o solidă pregătire morală şi religioasă din partea mamei sale, ca şi un bagaj intelectual serios din partea preceptorului. La 13 ani, viitorul Rege-Soare putea traduce Comentariile lui Cezar, însă nu era un elev din cale afară de silitor şi nici unul deosebit de isteţ.


Nici Charles de Gaulle nu a fost un elev model: turbulent, neascultător, tiranic şi insuportabil. Foarte dotat pentru limba franceză şi istorie, dar deloc interesat de limba germană sau matematică. Însă lucrurile s-au schimbat la vârsta de 15 ani când Charles de Gaulle s-a hotărât să se prezinte la concursul de admitere la Şcoala militară Saint-Cyr. Dintr-o dată, foarte motivat, Charles de Gaulle a devenit primul din clasă la aproape toate materiile. Creatori celebri înainte de a împlini vârsta de 25 de ani Numeroşi oameni de ştiinţă şi inventatori renumiţi au fost preocupaţi încă din copilărie şi tinereţe de diferite experienţe, studii, cercetări şi construcţii. Unii dintre ei au reuşit chiar să se afirme prin lucrări excepţionale, la vârste când mai purtau încă pantaloni scurţi, datorită talentului, studiului, experimentărilor şi mai ales muncii perseverente. Astfel… …Blaise Pascal, ilustrul matematician şi fizician francez, publică la vârsta de 15 ani o lucrare despre secţiunile conice şi demonstrează peste 100 de teoreme noi. La 19 ani (1642) inventează maşina de calculat. …Friederich Gauss, întemeietorul matematicii moderne, şi-a făcut aproape toate descoperirile de bază între 14 şi 17 ani. …Norbert Wiener, părintele ciberneticii, a început să studieze probleme ştiinţifice de la vârsta de… 5 ani, iar la 14 ani a primit primul său titlu ştiinţific. …Thomas Alva Edison, unul dintre cei mai fecunzi inventatori ai lumii, îşi aranjează un laborator de chimie în pivniţa casei părinteşti, la vârsta de 10 ani. La 12 ani era redactorul, editorul, tipograful şi… vânzătorul unei gazete proprii, intitulată „Weekly Herald”, iar la 15 ani devine un iscusit telegrafist, meşterind şi un mecanism automat pentru transmiterea unor mesaje telegrafice. Primul său brevet de invenţie îi obţine la 21 de ani. …Tot la 21 de ani, Guglielmo Marconi, fizician şi inventator italian,

inventează radioul şi telegrafia fără fir cu înaltă frecvenţă (1925). …Aurel Vlaicu, strălucit constructor şi pilot, care a realizat primul avion construit în România (1910), era preocupat încă din copilărie de probleme şi experienţe tehnice. Pe când era în clasa a VI-a a meşterit un motoraş magnetic. Mai târziu a lucrat un zmeu capabil să ridice în aer un aparat de fotografiat, apoi planoare şi, în sfârșit, primele avioane româneşti. …Fizicianul român Augustin Maior, obţine, la vârsta de 23 de ani, un brevet pentru invenţia primei metode de telefonie multiplă. …Henri Coandă, vestit inginer român, specialist în aeronautică, a realizat, la vârsta de 24 de ani, primul zbor aeroreactiv din lume, cu un motoreactor. Şi în domeniul literaturii, numeroase opere care fac parte din tezaurul culturii universale au fost create în anii tinereţii. Să amintim doar câteva dintre acestea: La 17 ani, A. Rimbaud scrie „Corabia beată”. …tot la 17 ani, Nicolae Labiş creează poezia „Moartea căprioarei”. …la 18 ani, Maiakovski publică „Norul cu pantaloni”. …la 20 de ani, Goethe, realizează „Cântece noi”. …tot la 20 de ani, Eminescu creează „Epigonii”. …la 21 de ani, Schiller realizează drama „Hoţii”. …la 23 de ani, Puşkin creează „Fântâna din Bachcisarai”. …tot la 23 de ani, Coşbuc scrie „Nunta Zamfirei”. …la 24 de ani, Sadoveanu a terminat „Şoimii”. …tot la 24 de ani, Titus Popovici scrie romanul „Străinul”. Din această selecţie, deşi scurtă, putem trage totuşi o concluzie clară: tinereţea este o epocă de mari realizări. Trebuie numai să ştim şi să vrem s-o folosim din plin. Să nu etichetăm grăbit copiii-școlari Karl Linne (1707-1778), a reușit să imagineze sute de denumiri noi pentru animale şi plante. Noile reguli de clasificare şi denumire din

biologie cereau introducerea în viaţă a nomenclaturii binare. „Această treabă, să dai mereu nume noi, nu este deloc uşoară - mărturisea „prinţul botanicii” - şi este chiar plictisitoare”. Linne se consola însă căutând să găsească nume „cu sens”. Multe plante au căpătat nume derivate de la oameni (fie prieteni, fie duşmani ai lui Linne). Astfel, săgetând pe inamicul său Buffon, el puse numele unei plante otrăvitoare „Buffonia”. „Pisontea” este o plantă foarte ghimpoasă, denumită aşa „în cinstea” criticului Pison. Desigur că Linne nu și-a uitat nici prietenii. În cinstea celor doi fraţi Bowigih, el denumi o plantă cu frunze bilobate „Bowginia”. Floarea de „Cammelina” avea trei stamine - una scurtă şi două lungi. Nici aici numele nu a fost dat întâmplător: fraţii Cammelin erau trei - doi celebri, iar cel de al treilea era „puţin remarcabil”, asemănător, „staminei celei mici”. Nu putem încheia această trecere în revistă a curiozităţilor în botezarea plantelor, fără a arăta că şi numele lui Linne a fost imortalizat în genul arătat mai sus. Astfel, „Linnea” - plantă ornamentală din familia caprifoliaceelor (Lineea bareailis) - a fost denumită astfel de botanistul olandez Gronovius, în cinstea marelui „naş” al naturii, Karl Linne.

Tablou de Gabriela Cucinschi


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Cornelia URSU - Iași

RELAŢIABIUNIVOCĂAPĂ‐SĂNĂTATE

Apa reprezintă una din problemele prioritare ale secolului al XXI-lea. În timp ce unele zone ale Terrei se confruntă cu lipsa acută a apei, altele au spre rezolvare cauzele poluării surselor de apă. Consecinţele sunt multiple şi nu au întârziat să apară: dispute sociale, economice, politice mergând până la scenarii conspirative privind resursele de apă. De aceea se impune o intervenţie mediată şi susţinută pentru gestionarea

acestei crize în plină desfăşurare. Nu întâmplător un număr impresionant de organizaţii guvernamentale sau non-guvernamentale din întreaga lume îşi concentrează eforturile pentru soluţionarea acestei probleme. Cheia este însă comunicarea. Şi această afirmaţie se bazează pe o realitate evidentă: un decalaj nedorit între iniţiativele grandioase ale unor organizaţii internaţionale recunoscute în acest domeniu şi informaţiile reduse privind eforturile şi proiectele locale vizând managementul surselor şi resurselor de apă. Concluzia care se impune este aceea că informarea şi implicit educaţia populaţiei la nivelul întregii comunităţi dintr-o localitate urbană sau rurală trebuie să se realizeze: ca o prioritate în cadrul celorlalte programe de asigurare a calităţii vieţii şi protecţie a mediului, prin mijloace adecvate nivelului de instrucţie a grupului ţintă şi într-o manieră sustenabilă.

*** Apa, cea mai comună substanţă de pe pământ, binecunoscuta combinaţie a hidrogenului cu oxigenul, ce alcătuieşte un ocean planetar şi intră în constituţia organismului uman are un rol vital pe care îl acceptăm în mod firesc, dar pentru care facem prea puţin într-o epocă de reală îngrijorare privind sursele şi mai ales resursele sale. Alături de încălzirea globală şi epuizarea resurselor de petrol şi gaze naturale, lipsa apei potabile va fi una dintre cele mai stringente probleme cu care se va confrunta omenirea în mileniul al treilea. Acesta a fost apelul lansat de cercetători din întreaga lume în primii ani ai secolului al XXI-lea. După „Secolul vitezei”, caracterizat printr-o dezvoltare uimitoare a tehnologiei şi a industriilor, depăşirea spaţiului terestru şi o creşterea semnificativă a populaţiei la nivel mondial, reversul medaliei nu a întârziat să apară: daunele imense cauzate mediului au creat omenirii probleme grave care abia acum încep să-şi arate adevărata faţă: încălzirea globală, topirea gheţarilor, subţierea stratului de ozon şi, mai nou, epuizarea resurselor naturale de apă. Odată cu triplarea populaţiei la nivel mondial, consumul resurselor

de apă a crescut de nu mai puţin de 6 ori. În acelaşi timp, se preconizează că în următorii 15 ani, pământul va avea cu 50% mai mulţi locuitori, fapt care, alături de urbanizarea şi industrializarea accentuată a aşezărilor umane va avea consecinţe grave asupra mediului şi asupra vieţii, anunţă organizaţiile mondiale. În prezent, risipa de apă a atins valori nemaiîntâlnite. Una din cinci persoane nu are acces la apa potabilă, însemnând 1,1 miliarde de oameni, două din şase persoane trăiesc în condiţii improprii de igienă, ceea ce s-ar traduce în 2,6 miliarde de oameni, iar 3 900 de copii mor în fiecare zi măcinaţi de boli cauzate de apa infestată pe care o consumă. Şi nu mai puţin de 88% dintre maladiile întâlnite în prezent sunt provocate de lipsa igienei sau consumul de apă poluată. Apa este un constituent fundamental şi indispensabil al organismului uman. Modificări mici produc tulburări grave, iar insuficienţa aportului de apă este mult mai puţin tolerată decât carenţa în alte elemente. Rolurile apei în organism sunt multiple, cele mai importante fiind: rolul structural, ca principal component al organismului; rolul de mediu de reacţie în toate procesele metabolice; contribuţia la menţinerea homeostaziei; rol în metabolismul macronutrienţilor (din a căror degradare rezultă apa); sursă de Ca, Mg, Na, K şi alte substanţe utile pentru organism, dar uneori şi de elemente nedorite (substanţe toxice, agenţi patogeni). Un om are nevoie în medie de circa 100 de litri de apă pe zi: 4 litri pentru nevoia fundamentală, alimentară (2,5 litri pentru băut şi 1,5 litri prepararea hranei), 13 litri pentru spălat vesela, 13 litri pentru spălat rufe, 70 de litri pentru nevoi sanitare (spălat pe mâini şi faţă, duş, apă pentru clătirea toaletei etc...). Efortul fizic susţinut datorită transpiraţiei impune creşterea aportului hidric şi în special a băuturilor conţinând clorură de sodium pentru a evita hiponatremia. Stările febrile, afecţiunile însoţite de vărsături şi scaune diareice impun pe lângă hidratarea orală şi pe cea parenterală cu soluţii perfuzabile. Variabilitatea este desigur foarte mare, în funcţie de disponibilitatea şi preţul apei, de obiceiuri etc… Spre exemplu, o familie americană foloseşte, în medie, peste 150 de litri de apă zilnic. În acelaşi timp, o familie din Africa foloseşte numai 15 litri de apă pe zi. Patologia hidrică infecţioasă a scăzut semnificativ în prima parte a secolului XX, dar în ultimele decenii a fost statistic în creştere, acest fapt datorându-se includerii în categoria celor transmise hidric a unor boli virale şi parazitare, care stau tot mai mult în atenţia specialiştilor. Începând cu prima decadă a secolului XXI bolile cu transmitere hidrică continuă să facă în lume zilnic peste 25.000 de victime. În România au fost înregistrate oficial în perioada 1985 - 1995 un număr de 75 de episoade de epidemii hidrice, cu un total de 10238 persoane afectate. Maximul s-a înregistrat în 1993. Se


estimează însă că aceste date sunt mult subevaluate faţă de situaţia reală, din cauza raportării deficitare. Principala cale de transmitere este cea prin ingestie (directă, sau a alimentelor contaminate prin apă), dar este posibilă infectarea şi prin spălare şi îmbăiere (leptospiroză, schistostomiază, tularemie) şi prin inhalare (aerosoli cu Legionella). Principalele boli cu transmitere (predominant sau posibil) hidrică sunt: microbiene, virale sau parazitare. La nivel mondial, boala diareică este a doua cauză de deces după bolile cardiovasculare, iar studii în ţări dezvoltate arată că incidenţa bolilor diareice este puternic subestimată, ele fiind, contrar părerii generale, mai frecvente la vârstnici decât la copii, iar efectele socio-economice foarte importante. Un studiu pe 10 ani în Cleveland (SUA) indică boala diareică de etiologie virală ca a doua cauză de boală după rinofaringită. Evoluţiile recente sunt foarte îngrijorătoare. Succesele obţinute în combaterea bolilor infecţioase cu transmitere hidrică a dus la o reducere a atenţiei şi fondurilor alocate în acest sector, iar autorităţile sunt adesea ignorante. Două milioane de copii mor anual prin boli diareice transmise hidric, iar numărul anual de astfel de îmbolnăviri se estimează la 900.000.000. La baza patologiei hidrice neinfecţioase stau trei mecanisme: modificarea conţinutului de micro şi macroelemente chimice în apă; contaminarea apei cu substanţe chimice toxice; contaminarea apei cu elemente radioactive. Poluanţii organici din apă sunt de o enormă diversitate, în concordanţă cu spectaculoasa înmulţire a spectrului de substanţe sintetizate de industria actuală. Există peste 10.000.000 de substanţe chimice, din care peste 100.000 se comercializează şi deci au răspândire tot mai largă. Din punct de vedere al toxicităţii doar circa 3500 sunt studiate relativ complet, din care 600 au fost declarate ca prezentând risc pentru sănătatea omului. Există şi compuşi toxici organici naturali, cum sunt toxinele cianobacteriilor, ce pot fi hepatotoxice, neurotoxice sau iritante cutanate etc. şi care au fost găsite chiar şi în conducte de alimentare cu apă potabilă. Determinările substanţelor organice toxice nefăcând parte din analizele uzuale privind calitatea apei, contaminările nedescoperite încă sau tardiv descoperite sunt frecvente. În SUA, într-un număr foarte mare de surse subterane de apă s-au decelat concentraţii de poluanţi organici (îndeosebi derivaţi halogenaţi) peste normele admise, fiind necesară în sute de cazuri renunţarea la utilizarea respectivei surse. Şi în Europa, compuşii chimici de sinteză apar adesea în concentraţii neadmisibile în apele de suprafaţă şi pot fi puţin sau deloc eliminate în cadrul proceselor de potabilizare, ajungând în reţelele de alimentare a populaţiei. În România, situaţia este îngrijorătoare: În oraşele de pe Dunăre, 86% din probele de apă de reţea indică depăşiri ale concentraţiilor maxime admise la insecticide organo-clorurate. Dintre fântâni, erau depăşite concentraţiile maxime admise pentru insecticide organo-clorurate în 64% din cazuri şi pentru erbicide tiazinice în 73% din cazuri. OMS pune mare accent pe supravegherea şi limitarea lor.

Strategii în cadrul managementului durabil al surselor şi resurselor de apă

Creşterea accelerată a populaţiei impune majorarea consumului de apă, ceea ce are ca rezultat scăderea

rezervelor pe zi ce trece. Criza se va declanşa, cel mai probabil, în jurul anilor 2020 - 2025, aproximativ jumătate din populaţia globului urmând să fie grav afectată de aceasta. Poluarea rezervelor de apă şi nenumăratele încălcări ale normelor ecologice nu fac decât să intensifice reducerea rezervelor de apă de pe Pământ. Numeroase programe au fost demarate şi implementate pentru a conserva şi proteja resursele de apă disponibile. De aceea se impun anumite măsuri: garantarea dreptului la apă, descentralizarea responsabilităţii în ceea ce priveşte resursele, dezvoltarea „know-how”- ului la nivel local, creşterea şi îmbunătăţirea fondurilor destinate proiectelor de protejare, evaluarea şi monitorizarea resurselor de apă. Mai devreme sau mai târziu, oamenii vor învăţa să preţuiască apa. Foarte mulţi cercetători sunt deja implicaţi în proiecte care urmăresc aducerea icebergurilor dinspre Antarctica către Peninsula Arabică. Şeicii arabi investesc dolarii obţinuţi de pe urma petrolului în desalinizarea apei mării, care se obţine prin intermediul unei tehnologii foarte costisitoare. Canada deja a început să folosească gheţarii din Groenlanda pentru a obţine apă potabilă, în timp ce China şi-a îndreptat atenţia spre rezervele de gheaţă din Himalaya. Numai 0,007% din totalul apei de pe Pământ poate fi utilizată de către populaţia globului ca apă potabilă. Preţul pentru un metru cub de apă desalinizată este de peste 50 de cenţi americani. Israel, Statele Unite, Bermuda, Australia, Singapore, China, India și Pakistan sunt ţările care folosesc sisteme de desalinizare a apei oceanice. Folosirea gheţarilor pentru obţinerea apei potabile nu reprezintă o variantă de durată, mulţi dintre aceştia urmând să dispară în următorii 20 de ani datorită încălzirii globale. În India, fluviul Gange este singura sursa de apă potabilă pentru mai mult de 500 de milioane de oameni. Exploatarea neraţională a resurselor de apă (subterane şi de suprafaţă) şi modificările artificiale ale fluxurilor naturale (devierea cursurilor, lanţuri de acumulări, modificarea nivelului normal al oglinzii apei) se repercutează, mai devreme sau mai târziu, direct sau indirect, pe comunităţile umane - secarea fântânilor, coborârea nivelului pânzei freatice, sau dimpotrivă - ridicarea nivelului apei freatice, sărăturarea şi înmlăştinirea terenurilor etc., perturbând alimentarea cu apă, asigurarea hranei sau ducând chiar la dispariţia în timp a comunităţii respective. În ultimele decenii a crescut masiv consumul de apă minerală carbogazoasă, apă plată, apă de masă, băuturi răcoritoare etc. în locul apei potabile de la reţea, a cărei calitate a scăzut sau în care oamenii nu mai au încredere. Omul de fapt nu are nevoie de apă minerală. O alimentaţie corectă asigură aportul suficient din toate microelementele necesare. Consumul de apă minerală în sine nu este, în principiu, dăunător, deşi apa plată ar fi preferabilă celei carbogazoase. În plus trebuie atenţie la diverşi factori, în special compoziţia acelei ape: să aibă cât mai puţin sodiu; să nu aibă radioactivitate ridicată sau arsen mai mult dacă o consumăm ani în şir; ambalajul să fie din material perfect inert. Bioxidul de carbon are efect conservant, de aceea apa plată are termen de garanţie mai redus. Sticlele destupate trebuie ţinute la frigider pentru a evita înmulţirea microorganismelor. Pentru sugari şi bolnavii


hipertensivi sau cu afecţiuni renale etc. trebuie mare atenţie la alegerea apei minerale. Apa rămâne una din problemele prioritare ale secolului al XXI-lea. De aceea se impune o intervenţie mediată şi susţinută pentru gestionarea acestei crize în plină desfăşurare. Nu întâmplător un număr impresionant de organizaţii guvernamentale sau non-guvernamentale din întreaga lume îşi concentrează eforturile pentru soluţionarea acestei probleme. Şi în România s-a creat un sistem legislativ care să susţină acest demers dintre care se pot menţiona: „Norme tehnice privind colectarea și evacuarea apelor uzate orăşeneşti”; „Normativ privind condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare”; „Normativ privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate industriale şi orăşeneşti la evacuarea în receptori naturali”; Ordinul Ministrului Mediului nr. 662/28.06.2006 privind aprobarea Procedurii și a competenţelor de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor; Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996, Legea nr. 310 din 28 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor nr. 107/1996.

Ce ştim şi cât comunicăm despre relaţia apă - sănătate? Toate strategiile educaţionale pornesc, de regulă, de la o evaluare a nivelului informaţional legat de subiectul în discuţie: apa. În acest sens am aplicat un test foarte simplu, format din trei întrebări cu trei variante de răspuns dintre care doar unul corect, unui lot ales aleatoriu de 123 tineri cu vârsta cuprinsă în intervalul 18-21 ani, aflaţi în pregătire într-un institut de învăţământ superior. Rezultatele au fost următoarele: Fig. 1. Chestionar şi rezultate Rezultatele obţinute sunt dezamăgitoare având în vedere performanţele şcolare şi universitare bune şi foarte bune ale subiecţilor chestionaţi. Singura concluzie care se impune este aceea că informarea şi implicit educaţia populaţiei la nivelul întregii comunităţi dintr-o localitate urbană sau rurală trebuie să se realizeze: 1. ca o prioritate în cadrul celorlalte programe de asigurare a calităţii vieţii şi protecţie a mediului; 2. prin mijloace adecvate nivelului de instrucţie a grupului ţintă; 3. într-o manieră sustenabilă. În această problemă cheia rămâne însă comunicarea. Şi această afirmaţie se bazează pe o realitate evidentă: un decalaj nedorit între iniţiativele grandioase ale unor organizaţii internaţionale recunoscute în acest domeniu şi informaţiile reduse privind eforturile şi proiectele locale vizând managementul surselor şi resurselor de apă. O soluţie ar fi aceea de a deveni membri ai Sustainable Development Communication Network (SDCN) ce îşi propune să promoveze şi să dezvolte comunicarea în acest domeniu utilizând Internet-ul dar şi alte mijloace media electronice. Această comunicare presupune stabilirea unor planuri şi aplicaţii specifice grupurilor ţintă.

Concluzii 1. Creşterea accelerată a populaţiei cu majorarea consumului de apă şi implicit scăderea rezervelor pe zi ce trece rămâne una din problemele prioritare ale secolului al XXI-lea. 2. Se impun măsuri ferme în cadrul programelor ce au fost demarate şi implementate pentru a conserva şi proteja resursele de apă disponibile. 3. Comunicarea sustenabilă prin mijloace adecvate deţine un rol important în relaţia: apă - sănătate - managementul durabil al surselor şi resurselor de apă.


UMOR PE... MERIDIAN !

Catrina (din vol. „Pe vremea cailor păgâni” de Simion Bogdănescu: p. 163 „Musai se numea Catrina” din proza „Erbicidarea”) Atunci când mi-a venit sorocul Să-mi văd, în dragoste, norocul N-am vrut ca să-mi iubesc vecina Fiindcă se numea Catrina. Și am plecat în lumea largă Să-mi aflu și eu una dragă Dar soarta mi-a fost iar haină C-am dat și-acolo de-o Catrină Și iarăși am pornit-o-n lume Ca să mă-ndrăgostesc anume, Când m-a luat o fată-n seamă, Am întrebat-o cum o cheamă Și n-a zis Lina, Cătălina Și nici Casandra sau Mălina Ci, ați ghicit, bătut-o-ar vina Că ,,musai se numea Catrina”. Petruș Andrei

Lupul,țapulșivarzaFabulă după Anton Pann

Un țăran la tîrg plecase. Și de vînzare luase Un lup, un ied și o varză. Nevrând nici una să piarză Și nefiind nici călare, Vrea să treacă un râu mare... După ce au traversat, La un han au înnoptat, Iedu-n țarc, lupul în cușcă, Iar țăranul la o dușcă. Înainte să se culce, Lupu-ncepe vorba dulce: Voi să știți că ăst țăran Are suflet de tiran, Mâine o să ne omoare. Haideți la lupta cea mare, Suntem frați într-o cetate Și-avem drept la libertate. Varza, cu priviri candide, Poarta de la țarc deschide, Țapul roade, trage, mușcă De frânghia de la cușcă; Cu efortul conjugat, Cei trei frați au evadat Și-au ajuns într-o pădure. Iedul s-a umflat de mure, Însă lupu-nfometat, N-a găsit niciun vânat Și l-a pus pe ied s-adune Niște vreascuri, numai bune Pentr-un foc mai răsărit. Lupul, bucătar vestit, O mâncare-a pus pe masă: Ied pe varză. Delicioasă! Morala Cred că știu chiar și profanii Despre ce vorbesc acum: Mult mai răi decât dușmanii Sunt tovarășii de drum. Dan Norea

Facturile(Elegiedecriză) Parodie după poezia „Frunzele”

(Elegie de toamnă) de Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic, mi-a spus nevasta, Nici cât e gazul, nici ce bani mai am, Mai bine-ai încerca în noaptea asta Să mă iubeşti cu foc, să-mi fii balsam

Iubeşte-mă la fel ca pe-o mireasă, Nu-mi spune absolut niciun cuvânt, Vreau să uităm de rata de la casă Şi că prin buzunare suflă vânt

Pe urmă, înainte de culcare, La pieptul tău vânjos m-oi face ghem, Să nu mai ştiu de griji şi supărare, Iar mâine de nimic să nu mă tem.

Fereşte-mă, iubitul meu, de vasta Urgie-a crizei care bântuie, Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă taxele Ioan Toderașcu

MilitândpentruadevărŞi pentru că, pe draga mea soţie, N-o pot scăpa nicicum de gelozie,Mă voi lupta ca, respectiva boală, Să aibă-o bază, cât de cât, reală!

PestrăzileCapitaleiTe apucă, zău, amarul, Când vezi fete libertine, Cum fac zilnic trotuarul - De ruşine!

MamaSingurică, singurea Ne aşteaptă-n bătătură, Dar ne amintim de ea, Doar când cineva ne-njură.

RevedereCu amicul lor, Crişan, Nu s-au mai văzut de-un an Şi de-aceea au băut, Până... nu s-au mai văzut!

MiniştriacuzaţidecorupţieCum scandalul, prin ziare, A făcut deja furori, Li s-au întocmit dosare Ca să plece-ambasadori!

AfisauanuficăsătoritNu ştiu dacă se cuvine Să rămân burlac mereu, Pentru că e foarte greu Şi, în plus, e foarte bine!

ConfuzieO femeie, din comună, Se plângea cu-o mutră acră: „Vaca asta e nebună!” Dar se referea la... soacră. Ioan Toderașcu


UMOR PE... MERIDIAN !

SăzâmbimcuDorelSchor!

* - Avem o căsnicie foarte frumoasă, îmi spune Ies. Seara împărţim o tabletă calmantă în două şi fiecare ia o jumătate egală cu cea a jumătăţii sale! Poate exista un exemplu mai perfect de armonie conjugală? - Da! este de părere Ygrec. Eu şi soţia mea folosim aceeşi periuţă de dinţi... O zi eu, o zi ea. * - Să nu cumperi fondante de ciocolată dacă inviţi prietenii la petrecere de casă nouă, mă atenţionează amicul B. Eu am cumpărat şi ce crezi? Toţi au venit cu câte un pacheţel frumos ambalat şi după ce-au plecat, m-am pomenit cu o mulţime de cutii cu bomboane din astea... L-am ascultat. În principiu, a avut dreptate. Nu am primit ciocolată, dar m-am pomenit cu o mulţime de sticluţe after shave şi flacoane cu ulei de baie. De altfel, eu nici nu am făcut petrecere de casă nouă. Casa e aceeaşi. * Bunicul meu a fost toată viaţa băieş la baia de abur din Dorohoi, îi spune Cutare şefului de la serviciul personal. - Bine, acceptă acesta. Scrie atunci: Originea - industriaşi. Forţa motrice - aburi..! * Zet era considerat şi se purta, de altfel, ca un intelectual. Pe vremuri, în tinereţe, lucrase intr-un atelier de reparat stilouri. * Directorul întreprinderii adună absolut tot personalul şi îi face pe toţi vinovaţi de proasta calitate a produselor. Apoi, cere să rămână numai maiştrii şi inginerii şi le spune: „Ştiţi bine că numai voi sunteţi vinovaţi de...” Rămâne apoi numai consiliul de conducere. Acelaşi joc. Ajuns acasă, îl ia în primire nevasta: - Incapabilule! * Să presupunem că Romeo şi Julieta nu s-au sinucis şi că s-au căsătorit la primărie. Viaţă de familie obişnuită: spălat vasele, aprovizionare, scutece, bigudiuri, dietă de slăbire.lupta pentru existenţă, preţuri maximale, cursul dolarului şi al euro, grevă la electricitate, plata impozitelor, necazuri la serviciu... Putea să fie el Shakespeare cu zece capete, să vedem ce ar fi scos din noua realitate. * - Aţi auzit, vecinul de la patru, ăla gras, a cunoscut-o pe viitoarea lui nevastă la un Institut de slăbire garantată? Numai că după un an şi ceva, nu a dat jos nici măcar un gram. Soţia lui, în schimb, e subţirică s-o treci printr-un inel. - Eh, femeile au mai multă voinţă... - Da, mai ales că ea nici nu trebuia să ţină vreo dietă. Lucrează acolo ca instructoare. * - Este bine să ai rude la Ierusalim? - Da de unde’... Eu am rude la Ierusalim şi, ascultaţi-mă pe mine, mai bine le aveam la New York. - Aha, ca să-ţi trimită cecuri în dolari americani... - Nu, pur şi simplu ca să le văd mutrele mai rar.

„Simţul umorului face parte din arta de a conduce, de a te înţelege cu oamenii, de a duce lucrurile la bun sfârşit.”

Dwight David Eisenhower


LIBRĂRIA MERIDIANUL Petruș ANDREI - Vaslui

GABRIELAANABALAN‐BALSAMPENTRUINIMĂŞIGÂND

După volumul de debut „Împăratul de ceară” (Singur, 2012), Gabriela Ana Balan semnează un al doilea intitulat „Labirintul de cristal” (Self Publishing, 2014). În arborele genealogic al autoarei trebuie să fi fost un strămoş, Stuparu, care se va fi ocupat cu creşterea albinelor, numai aşa îmi pot explica mierea dintr-unele poeme ale sale. Titlul volumului trebuie înţeles într-o anumită paradigmă. „Labyrinthus”, conform dicţionarului mitologic, era o „construcţie vastă, cu nenumărate galerii, înălţată de Daedalus în insula Creta, la porunca regelui Minos. A slujit drept închisoare Minotaurului”. Acesta a fost ucis de Theseus care a izbutit să iasă din el călăuzit de firul Ariadnei, fiica regelui îndrăgostită de el. O altă accepţie a labirintului este aceea de „joc de inteligenţă şi abilitate”, un „joc secund” (Ion Barbu) care este poezia. Cristalul (conform DEX, Editura Arc Gunivas, Chişinău, 2017) „Este un corp solid, omogen, cu formă geometrică definită, mărginit de suprafeţe plane, care poate lua naştere când o substanţă lichidă sau gazoasă trece în stare solidă”. „Dicţionarul de simboluri” (Editura Artemis, Bucureşti, 1994) vine cu alte precizări. În primul rând trebuie descifrat planul şi dificultatea parcursului său, de aici şi apropierea de mandala, cerc magic, „imagine-simbol, reprezentând sub forma unei diagrame geometrice cosmosul şi relaţiile care se stabilesc între material şi spiritual” (op. cit.). Nu trebuie neglijată intimitatea relaţiilor cu divinul. „Dusul şi întorsul din labirint ar fi simbolul morţii şi al reînvierii spirituale. (…) Labirintul duce de asemenea în interiorul sinelui, spre un fel de sanctuar interior şi ascuns, unde tronează ceea ce este mai tainic în fiinţa omenească”. Trecerea de la întunericul labirintului la lumină înseamnă „victoria spiritualului asupra materialului şi în acelaşi timp a veşnicului asupra efemerului, a inteligenţei asupra instinctului, a ştiinţei asupra violenţei oarbe”. Cristalul este, pe de altă parte, un „diamant insuficient de matur”. „Transparenţa sa” este „unul dintre cele mai frumoase exemple de unire a contrariilor, deşi

material lasă să se vadă prin el, ca şi cum ar fi imaterial, existent numai în conştiinţă”. Plan intermediar între vizibil şi invizibil, cristalul „este simbolul divinaţiei, al înţelepciunilor şi al puterilor misterioase acordate omului”. Cu această cheie fermecată intrăm în „Labirintul de cristal” al Gabrielei Ana Balan. Autoarea alternează „timpul trăirii” cu „timpul mărturisirii” (Eugen Simion) notând atât biografia interioară cât şi numele celor care i-au luminat existenţa. Poeta are o viaţă plină pe care o trăieşte intens, o memorie de invidiat, o intuiţie pshihologică ascuţită (feminină), o conduită morală verticală şi dovedeşte o lectură intensă şi întinsă din literatura română şi universală; are, fără îndoială, şi talent remarcat de către mentorii săi, de colegii ziarişti, de cititori de pe toate meridianele lumii, de traducători, de eseişti şi critici literari ca Daniel Marian, Mălina Netcă, Gheorghe Clapa. Unul dintre traducători îi este cel mai apropiat de inimă pentru că este vorba de propria fiică, trăitoare în Italia. Printre cei ce luminează aducerile aminte evoluează pe ecranul memoriei Vasile Stuparu, tatăl poetei, Traian Suciu, Mircea Ivănescu, Vasile Avram, Vladimir Munteanu, Iustin Panţa… Poate nu ar fi tocmai rău ca materialul acestui volum să fie despărţit în două: un volum de poezie şi altul de proză, dar autorul este suveran. „Poezia îmi e cântec”; „Poezia îmi e pedeapsă” spune Gabriela Ana Balan. Poezia este „beteşug şi mesteşug”, spuneam şi eu într-un crez poetic. Fiecare pagină a acestei cărţi respiră poezie. Afirmaţia noastră este susţinută şi de Florin Predescu, Mihai Viorel Dragomir, Flavia Crăstănuş şi Gheorghe Clapa. Dintre traducători trebuie să remarcăm pe Denisa Balan în primul rând, dar şi pe Lorena


Alexandra Ghercu, Florin Predescu, Oana Popa Nimigean, Adrian Grauenfels, Renate Müller, Gregorio Costa. Gabriela Ana Balan reuşeşte, prin fluidul versurilor sale, să creeze un liant între autor şi cititor, ca-n vasele comunicante, de la inimă la inimă. Ea scrie poezie pentru că cineva a uitat pe masă „într-o zi ploioasă”, o „pană fermecată”, „acuma scriu şi îmi aduc aminte/ Răsare soare din cuvinte” („Alt cer”). Ea crede cu tărie în arta sa poetică, aşa cum Shakespeare credea în fantasmele sale: „nu mă tem că se sfârşeşte lumea/ atâta timp cât Dumnezeu/ sălăşluieşte în versul meu/ nu-mi sap tunele nu fac provizii/ poezia îmi dă aripi/aşez cuvintele în formă de petale/ le iau în cioc ca pe o floare zbor/ deasupra tuturor/ şi dacă e nevoie inventez alt cer/ şi nu mai mor” (p. 27). „Non omnis moriar”, spunea şi Horaţiu într-una din odele sale. Dragostea este cel mai frumos dar al vieţii. Dialogurile dintre îndrăgostiţi amintesc de „Replicile” eminesciene: „Tu eşti icebergul topit/ Eu lacrima care îngheaţă”, „Eu ochii,/ tu lacrima”, „El mută munţi/ Ea cară apă în deşert/ Ea face ordine în curcubeu/ El împrăştie furtună/ Ei şi când vin din veacuri separate/ Parcă se ţin de mână/ Se ascund de moarte împreună” (p. 41). „Ce-i amorul?” se întreba genial Eminescu, arheul spiritualităţii româneşti. „Iubirea, o filă de carte/ ruptă din moarte” (p. 55) răspunde, peste mai bine de un veac, Gabriela Ana Balan. În poezia sa, îndrăgostiţii sunt „Două flori de colţ pe o stâncă/ Poate uităm să murim” (p. 59). O declaraţie de dragoste romantică ne emoţionează şi ne înduioşează în acelaşi timp: „Te iubesc până la cer Înapoi mă rătăcesc Te iubesc şi când tu nu Mă iubeşti Atât de mult încât la naşterea mea Două inimi ţin în mână te iubesc ce frumos sună ecoul întors de pe lună”

Sentimentul religios este prezent în poeziile sale şi prin faptul că poeta creează o întreagă lume, este asemeni Celui care a creat cerul şi pământul, după chipul şi asemănarea sa. Dintre stelele de primă mărime care luminează cerul poeziei şi inimii sale poeta menţionează pe EMINESCU, Stănescu, Labiş, Rilke şi Lorca („Pelerina pe umăr”). Profesiunea sa de credinţă este mărturisită, cu smerenie, într-o rugă dintr-o carte de vise: „Doamne ajută-mi, pentru că voi munci, voi trudi cu puterea cuvântului scris pentru ca apa Moldovei să curgă limpede, copiii mei să mergă cu ulcica de lut la cişmea să bea apă curată, apă „sănătoasă de pucioasă” izvorâtă din inima pământului sfânt şi firul de iarbă să crească falnic până la soare!” (p. 90). Copiii să bea şi din apa vie ce susură din izvorul poeziei Gabrielei Ana Balan pentru că „Prin temple prin nori prin ochiul lui Dumnezeu/ Plouă şi ninge poezie din sufletul meu” („Ars Poetica”). Poeta are conştiinţa sinelui poetic: „Dumnezeu mi-a lăsat poezia/ Singura poartă deschisă spre cer”. Un spirit independent, o inteligenţă şi o luciditate superioare, o bună cunoaştere a limbajului poetic, lupta cu sine şi cu mediul înconjurător pentru a-şi vedea visul cu ochii, pentru realizarea unui ideal de care se apropie cu fiecare carte editată, un talent autentic, o inimă în care răsună toate vibraţiile acestei lumi, toate acestea sunt într-un „nume adunat pe o carte” - Gabriela Ana Balan. „Labirintul de cristal” este un volum de versuri (şi de proză) dar şi un jurnal, şi memorii, şi document şi ficţiune, şi impresii şi ecouri, şi amintiri şi reportaj afectiv, şi note de călătorie, şi comentariu politic, şi legături sentimentale cu rude de sânge sau de spirit sau, în mai puţine cuvinte, cum spune poeta însăşi: „Vis speranţe datorii şi păcate/ Închide iubirea, o copertă de carte”. Felicitări Gabriela Ana Balan şi să ne revedem în următoarea carte!

„Poeţii sunt inima umanităţii.” Eugene Ionesco


LIBRĂRIA MERIDIANUL Cornel GALBEN - Bacău

Inventarulexistenței

„Sunt o femeie care trebuie pusă între ziduri”, ne atenționează Cristina Călin, pornită, se pare, în căutarea meșterului vrednic să o nemurească, dar și într-o călătorie către

sine, spre a fixa mai bine „acest timp într-un loc”. Deși i s-a „cam răvășit cronologia”, ea încearcă și reușește în bună parte să refacă traseele unei existențe zbuciumate, dominată de ierni când bacoviene, când eseniene, de zbateri și frământări puse sub semnul verbului a fi, de încercări mai mult sau mai puțin eșuate de a face un „salt în sine și în toate / Iubind și neiubind, urând-urând...” Ascunzându-se în iubire ca „în coaja de ou” și temătoare de „cerc - perfecțiunea răului”, se cerne „din poarta timpului”, corectând, retractând și învingând un „traseu izolat pe destin”, pe care se simte în siguranță doar „Cu mama și zâmbetu-i drag / Când viscolul trage de clanță / Și-omătul pătrunde prin prag.” Marcată încă din copilărie de evenimente nefericite (Rămase cenușiul acasă și prin mine, / Nici râsul nu-mi era adevărat. / Orfanu’-și trece viața prin ruine / Târând mereu cu el o vină, un păcat.) și fiind silită să locuiască, „cu chirie”, pe-o „stradă mică, într-o fundătură”, își găsește refugiul la bunici (Nu sunt cireși ca la bunici / Pe toată a Putnei vale.), unde se-afundă cu „tălpile goale / în verde”, sorbind seva pământului și farmecul naturii, dar și sfaturile ce-o vor călăuzi pe calea aleasă (Bunicul a fost om înțelept. / El m-a-nvățat să cred în viață. / Și la răscruci, să judec drept, / Să nu-mi aleg orice povață.). Conștientizând sacrificiul mamei (Tu mi-ai făcut durerea crustă / Să pot păși, s-o pot călca / Când ochiu-n zare se îngustă, / Mimoză într-o palmă rea. // Tu mi-ai țesut un coviltir / Și rău-n ploi l-ai înturnat / Mâna pe frunte mi-a fost mir / Când diavolul m-am-mpăștiat... // M-aduni și mă renaști mereu / Un ram colin din rădăcină.

/ Îți lași efigia pe greu / Și răsădești în loc grădină.), își duce crucea în tăcere, mulțumindu-I Creatorului pentru toate (Și-i mulțumesc / lui Dumnezeu / De câte vieți / mă-nvață.). Un Dumnezeu pe care Îl gândește și cu ajutorul căruia încearcă să se compună, să se determine și să slobozească frâul ce o ține pe loc (Voi încerca să mă compun / Din alte game-n alte chei. / Pe-un portativ, căzând nebun / În linii verticale. Trei. // Voi încerca să mă determin / Dintr-o matrice nouroasă / Cu două rădăcini să termin / Umbletul negru, de vântoasă. // Voi încerca să slobod frâul / Și să pășesc prin iarba grea / Sfințind al literelor frâul / Cu una ultimă, a mea.), tot mai convinsă că „voința visului te arde cu neîndurarea celor ca noi, / smeriți în duh, meniți cuvintelor de supunere către / rădăcini și izvoare”. Și cum „orice vis trăiește cu visul pe vise călcând”, se înzăpezește într-un „alb absolut” și se gândește la un „alt început”, pus de data aceasta sub semnul verbelor Dafinei (A încrusta. / A îngâna. / A îngemăna. / A muri. / A învia.), care devin și ale ei. Întrebându-și sinele „dacă, urcând scara, prevede pasul în / gol al treptei lipsă”, face un prim bilanț al existenței și trăgând „linia mare”, conchide: Azi fac un inventar: / - Câteva obiecte prin jur. / - Mijloace circulante: / Cărțile, anii de școală. / - Mijloace fixe: / Trudă, renunțări, resemnare și boală. // Câteva plusuri: unele zboruri. / Câteva minusuri: unele căderi. / Cumulez: câteva șocuri. / Scad: câteva despărțiri. / Ajustez: niște emoții și niște bucurii. // Reala plusvaloare: doi copii. // Trag linia mare: // Sunt un om împlinit. / Pot trece-n conservare.


Nu înainte însă de a-și aduna „omeneasca întrupare” în cuvinte (melci după ploaie) meșteșugite în stil clasic, cu ritm și rimă, punând accent pe un „plan intermediar” și demonstrându-ne că este nu doar „iarnă prin veri”, „pașii din urmă / pe molcova vale”, ci și „axa din sistemul cardanic ce ține-n rotire un strigăt / atavic, între cer și pământ, între aer și piatră, între stele și / apă”. Furată de un „avânt ezoteric” scrie ca în transă (Mă arde sângele prin ochi, prin vene / Și nu mă pot opri din scris. / Ca un blestem din veche vreme / În juru-mi totul a ucis... // Ca un vulcan mocnind din veacuri / Și acum în lavă a erupt, // Nu îmi găsesc licori sau leacuri / În scrisul meu, mereu neîntrerupt. // E talismanul ce îl port sub frunte, / Ascuns ca în grotă - străfundul de eu / Scriindu-l pe aer, să scriu pe un munte / Pe mamă, pe tată, pe Erosul zeu... // Să scriu cu mine pe lună, pe noapte / Pe frunza-rugină, pe ape, pe tei, / Pe floarea verbină, pe merele coapte, / Pe drumurile dragi alor mei... // Îmi arde cerneala prin minte și oră / Și scrisul se face pe suflet înscris / Mă transpune în râuri și-n floră / Mă înalță pe piscuri, mă coboară-n abis... // Și scriu peste viață și încă eu

scriu / Cu sângele viu ce a fost arestat, / Cu o sevă din pomul ce n-a fost udat / Cu păcatul că n-am vrut să știu. // Și când raza apare deodată din nori / Iar copacul mai știe să crească-n pustiu / Las fruntea-n cuvinte să aibă fiori / Și eu scriu, iarăși eu scriu!), ordonându-și versurile în cântece doinite (de om, de olar, de iarnă, de mare, de vânt, de zbor), pasteluri, descântece, rugăciuni, glosse, terține, distihuri, momente colorate cu o (auto)ironie fină și o empatie speculativă demne de magiștrii pe care și i-a ales (Eminescu, Sorescu, Nichita). Expulzată din „interiorul planetei acesteia”, „grea de tot noroiul veacurilor”, i-a trebuit „un sfert de veac / Ca marea-(m)i singurătate să refac(ă)” și i-ar fi necesar, „ca-n Marquez”, „tot un secol” ca să se creeze după gusturile sale. Păstrând ritmul din Andante (volum editat în regie proprie, probabil în 2009, după cum reiese din autograful oferit unui poet băcăuan), Cristina Călin se poate oricând reaprinde în „arc voltaic / În tot și peste toate”, cuprinzând nu numai acest „spațiu-arhaic”, ci și pe cel prezent, nu mai puțin învolburat.

„Ăsta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea

iubitei: să ştii să-i priveşti ochii.”

Mircea Eliade

Diptic - Poem Tranzitoriu - Letiția Oprișan


LIBRĂRIA MERIDIANUL Anica TĂNASĂ - Huși

„Împlinirepriniubire”,deOlguțaLuncașuTrifanCronicădecititor

Grupate cu atenție într-o ordine care se concertează subtil cu evoluția însăși a traseului său liric, poemele Olguței Luncașu Trifan formează un tot spiritual și artistic. Este, mai întâi, fundamentul spiritual care

leagă toate firele ființei sale: credința în Dumnezeu, cea prin care îi vine iubirea primordială și totodată forța creatoare. Un adevărat „credo”, format ingenios din titlurile poemelor pe această temă, este așezat la începutul capitolui I ca o binecuvântare la temelia unei case solid construite: „Te chem, Doamne!”, „Învrednicește-mă, Doamne!”, „Rugă către tine”... Sinceritatea și fervoarea sentimentului amintesc clocotul din psalmii arghezieni. Nu este însă zbaterea dintre „credință” și „tăgadă” a acestuia, ci o calmă împlinire și împăcare: „Când anii trec, tăcerile mi-ascund între cuvinte \ Când vântul suflă rece, privirea ta m-alinte!” \ Când lacrimă din geană-mi se pierde-n plâns tăcut,\ când răni mă ard, speranța să Te aflu n-am pierdut \...” tăcut când plânge cerul, simt că-ți pogoară Duhul”\ ...când clipa mi Te-arată, Ți-ating chipul în treacăt, \ și-ngenunchind, inima-mi eliberez din lacăt” (Te chem, Doamne!). Vocea poetei cere divinității forța de a dărui alinare celor „pierduți”: „Învrednicește-mă, Doamne, când pierduții de Tine-ntâlnesc, \ să-ți caut, să-ți aflu iubirea, mireasmă de suflet, să-i liniștesc” (Învrednicește-mă, Doamne !) Versurile nu abundă în figuri de stil; discursul poetic percutant declarativ e limpede pentru orice cititor, frumusețea venind din forța și autenticitatea sentimentului. Poeme închinate divinității, pulsează în ele dragostea de oameni, implicarea poetei în social fiind o constantă a creației sale. Valorile creștinești invocate cresc din aluatul celor ce ne-au dat viață. Ei, părinții (Cap. II), se așază rodnic, ancestral între Dumnezeire și

Viață. În acest ciclu te învăluie nostalgia sau bucuria pură a întoarcerii în universul mirific al copilăriei: „Îmi caut urmele \ Prin hățișurile timpului, \ prin colbul vremii, pe ulița satului. (Surâs... înapoi în timp ...). Oglinda retrovizoare a timpului prinde „o năzbâtie cu plete - zambile”, apoi „fata bujorului”, apoi „O femeie veselă, cu ochi surâzători cât o grădină de bujori” - tot atâtea ipostaze ale trecerii pe sub umbra tutelară a casei părintești din „satul său bătrân”. Mama, tata veghează asupra ei „când tinerețea fuge spre spus” iar „luna strânge lacrima-n năframă”. Portretele lor interioare se conturează din detalii gingașe sau din dialoguri rupte, încărcate de suspans: „A nins la noi în sat, tăticule \ Mămica-i singură și iar e iarnă” sau: „Ți-aud și-acuma pașii obosiți prin curte\ Bătrân, bolnav și mult prea bun” (Amintire). Dar „timpul își pierde secundele \ în genele răsfirate ale nopții” măsurând curgerea ireversibilă a vremii, intangibilitatea clipei, inefabilul esenței: „Tăcerea îmi curge prin vene \ Vorbindu-și de iubiri albastre \ ce au pictat cândva cerul, \ despre \ ramuri tremurânde \ ce au inventat vântul \ și despre Soarele ce a desenat umbră” (Introspecție nocturnă). Cuvântul - Creație și Creator - constituie substanța poetică a celui de-al IV-lea capitol: „Printre cuvinte”. Cuvântul e echivalentul Poeziei ca formă primordială și integratoare a cunoașterii, e echivalentul existenței divine a omului: „Dincolo-i tăcere, aici avem cuvântul”. Viziunea autoarei este integratoare. Aici, în cuvânt, se cristalizează totul: gândul („rămâne iubirea captivă-n foaia plină de gânduri”), iubirea („cu cheile iubirii am să-mi descui cuvântul”), zborul, durerea, răul, binele, frumosul... De aici derivă responsabilitatea imensă în mânuirea lui: „Nu-L aruncați la întâmplare \ Nu-i ia puterea nici mormântul” („Cuvântul”). Ciclurile V („Când pietrele vorbesc...”) și VI („Despre frământări... și șoapte de toamnă”) oferă o propensiune a umanului spre vegetal și mineral toate învăluite în misterul aceleași Creații dintru început: „...durerea iubirii răsună-ntre


maluri,\ pântec de mare, ce naște-un ametist.” Profunde cuvinte și de o fină receptivitate a liricului a rostit scriitorul Marian Malciu despre simbolistica pietrelor ca motiv literar: „Vibrațiile ei (pietrei) au intrat în dialog cu vibrațiile sufletului tău, căci toate au același izvor tainic. În roua dimineții ai lăsat lacrimile tale; în zori, ascultând plângerea lor, ai primit și plângerea și rostirea pietrei de sub rouă înțelegând-o, intuind-o, respectând-o...” (Marian Malciu - „Confluențe literare”, 15 oct. 2014).

Poezia anotimpurilor („Cap. VII. Despre iarna și noi”, „Cap.VIII... Și despre primăvărat”) e reflexiv - elegiacă: „Te ninge blând și mare,\ te ninge ca-n primordii,\ un fulg ce a băut nectar de vise \ s-așază pe-o ureche, îți cântă un sărut\ ca dintr-un joc de fluturi, mut” („Ninsoare”). Iubirea își țese vrajă în aproape toate poemele Olguței Luncașu Trifan dar înflorește plenar în „Cap. IX... Și despre iubire”. Mai mult declarativă și cu tentă moralizatoare în primele

cicluri, aici poezia plonjează în adâncuri insondabile acolo unde gândul și sentimentul se învolburează și se pătrund reciproc: „Te-am inventat \ din pulbere de stele,\ privirea ți-am cules-o din azur, \ să-mi încălzească nopțile iubirii,\ să-mi vadă trupul tremurând.” („Vis”). Aspirație, dorință, împlinire, regret sau doar visare iubirea e esența universului liric al poetei. Ea nu sacrifică nici forța imaginii, nici profunzimea trăirii de dragul unei muzicalități exterioare: „Astă noapte,\ mi-a plâns o lacrimă \ din suflet. \ O luase, razna, la vale, \când pe un obraz, \ când pe celălalt.\ Două buze fremătau,\ o urmăreau \ prelingându-se.\ O inimă și-a trimis căldura-n cuvinte,\ sorbindu-ne,\ dintr-o înghițitură,\ pe mine și pe lacrimă. \ Erai Tu,\ Îndrăgostit...” („Cel din inimă”). Dar când iubirea însăși e un cântec, muzicalitatea pare a curge de la sine: „Să îmi dăltuiești în noapte sărutări pe sâni, în șoapte, să-mi fii prinț și unic mire în năvalnică iubire.”(„Ochi în ochi”) sau: „Îmi curg în suflet ploile din tine, Stropi dulci, închiși într-un sărut Cuvintele-ți m-ating cu șoapte fine, fior de rouă ce îl credeam pierdut.”

(Punct) Deși Olguța Luncașu Trifan este la începuturile carierii sale literare, vocea sa a căpătat deja un timbru distinct în lirica actuală românească.

10 decembrie 2015

„PoețiisuntrecunoscuțiijudecătoriaiLumii.”

Percy Bishe Shelley

Creatorul Cerurilor - Michelangelo Buonarroti


COMENTARII POLITICE Maria Diana POPESCU - Stuttgart (Germania)

OchiigrefaţideBruxellesaiguvernuluiCioloş

Cine credeţi că vorbea la un post naţional de televiziune despre crime împotriva naţiunii române? Un lup cu părul proaspăt vopsit! La propriu şi la figurat! Tupeu de sălbăticie primitivă! El, cel declarat incompatibil, primul premier postdecembrist, care a dat startul celor mai spectaculoase jafuri din România, cu celebra

sintagmă: „economia României e un morman de

fiare vechi, de care trebuie să ne descotorosim!”. Cum Doamne, de nu a fost acuzat pînă acum de trădare naţională şi de subminare a economiei naţionale, cum fals i s-au pus în cîrcă fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu! Pe lîngă sufocantele variante ale ticăloşiei şi prostiei, care, pentru că nu dor, apar zilnic la televizor, apariţiile tupeistice pe micile ecrane ale jefuitorilor şi criminalilor, membri ai conspiraţiilor politico-infracţionale, care şi-au împărţit Ţara ca pe un tort apetisant, reprezintă bonusul nostru pentru credulitate, adormire şi lipsă de atitudine. Am tras la jug şi tragem, fără să-i luăm serios la întrebări! Un alt farseor, şi el parte a completului de judecată din 1989, dovedit a fi ilegal, care i-a asasinat pe soţii Ceauşescu, poza fără jenă de sărbători prin esoterism. Dîndu-se numerolog şi astrolog, ne servea cu diletantism profeţii horoscopice la acelaşi post naţional. De unde să-i mustre conştiinţa, dacă nu o au? Criminalii şi-au schimbat doar frizura şi şi-au asortat bărbile, iar noi nu sîntem în stare să-i poftim în „Beciul Domnesc”? Nişte figuri cu umor macabru şi apucături de Iudă! Greşelile procedurale şi judecata în afara legii în vigoare pe atunci s-au făcut la foc automat, precum au fost şi asasinaţi „condamnaţii”, pentru că, potrivit Codului Penal al României, în vigoare la acea vreme, Ceauşeştii nu puteau fi încadraţi ca inculpaţi, iar acuzele lui Voinea frizau ipocrizia şi falsitatea. Deci, ilegalitate! Numărul aşa-ziselor victime fusese inventat din vreme şi prezentat „prostimii” precum un aperitiv

exotic la „cina cea de taină” a criminalilor. Şi „prostimea” l-a înghiţit pe nemestecate... Un dosar complet ilegal, o „procedură” lamentabilă şi, să nu uităm, o prestaţie a „apărătorului” - acuzator mai ceva decît raţionamentul lui Dandanache. Moartea lui Ceauşescu fusese deja programată şi pregătită minuţios de „prietenii României” cu mult înainte de comiterea asasinatului! Se ştia cine va face parte din completul de judecată şi din plutonul de execuţie!

Una dintre bombele anului 2016! Avem nevoie de reabilitarea Istoriei Neamului! Generaţiile de astăzi şi cele ce vor urma trebuie să aibă acces la adevăr, pentru că, manipulările criminalilor nu le oferă decît piste şi perspective false! Să nu uităm că Sergiu Nicolaescu a regizat nu doar filme, ci şi o parte a loviturii de stat din decembrie 1989! Ar trebui să-i cuprindă teama judecăţii pe cei care au instrumentat dosarul şi mai sînt încă în viaţă! Documentul semnat de Ion Iliescu, la cinci minute după asasinarea Ceauşeştilor, care comuta pedeapsa cu moartea în detenţie pe viaţă, a fost nu doar o spălare pe mîini, ci poliţa de asigurare a vieţii celor care preluaseră puterea prin lovitură de stat. Anul acesta nu vor scăpa de judecată. Sînt informaţii potrivit cărora călăii Ceauşeştilor vor fi judecaţi! De aceea şi eu le urez ca în Anul Nou să le bată potera cu spor în poartă, ca să meargă cu voie bună la o judecată dreaptă! Aceasta va fi una dintre bombele anului 2016! Aşa-zisa revoluţie a fost o combinaţie letală de minciuni, manipulări, diversiuni şi crime! În timpul arestului de la Tîrgovişte, Ceaşescu a fost bătut inuman şi ţinut într-un tab de către un militar care pretindea că îl apără!

Planuri diabolice, în regii de Oscar! Chiar şi aşa-zisa „revoluţie” din noiembrie 2015, organizată de feisbucarii iohannişti, a fost, scrie jurnalistul Ion Cristoiu, o a doua lovitură de stat „pusă la cale de o gaşcă aparţinînd clasei politice, avîndu-l în frunte pe Klaus Iohannis, pentru a deţine puterea absolută în România”. Tragedia cu zeci de morţi şi răniţi din Colectiv a fost „aşteptată” şi folosită ca atare pentru scopuri precise. La urechile Îngerului Gabriel opriseră şoaptele salvatoare, care aveau să-i dea jos din spinare mortul din canal cu motocicletă cu tot, iar premierului Ponta să i se facă vînt de pe esplanadă.


Planuri diabolice, în regii de Oscar! Nimic bun şi cu adevărat salvator nu-i aşteaptă pe români în 2016! Ieftiniri nesemnificative şi majorări de taxe spectaculoase! Amantele şi rudele deochiaţilor vor sta tot pe aceleaşi scaune călduţe, cu salarii astronomice, parlamentarii vor efectua peste 500 de călătorii de lucru în ţări exotice, iar megabăsistul Gabriel Biriş de la finanţe, tehnocrat cu patimă, dar de conjunctură, a cutezat să se dea la sărăcia românilor! Confundînd scaunul de secretar la finanţe cu scaunul său de acţionar şi administrator de off-shor-uri din Cipru, Biriş a scos din puţul gîndirii o gogoaşă periculos de alterată: „românii care nu au niciun venit trebuie să plătească din nimic o taxă de asigurare”, înscrisă în aceeaşi categorie cu gogomănia preacucernicei ministrese de la finanţe, Anca Paliu Dragu, care a refuzat mărirea celui mai mic salariu minim pe economie din U.E. pentru salariaţii români. Perlele lor vor rămâne gravate pe uşa principală a Palatului „Victoria":„Săracii din Brazilia şi Africa muncesc şi pe 2 lei!”. Atâta vreme cît demnitarii nu sînt supuşi, înainte de ocuparea funcţiei oficiale, unui minim control medical, în special la „mansardă" nu trebuie să ne mire astfel de exteriorizări dăunătoare.

Întotdeauna morţile suspecte se întîmplă în jurul afacerilor murdare

La Guvern trebuie afişat de îndată anunţul: „Demisia tuturor maimuţoilor!” Şi acest guvern de tehnocraţi, cu durere adîncă în cot, continuă să-i sfideze pe români. Drept pentru care, se confruntă cu primele manifestări de stradă. Societatea civilă este complet nemulţumită de abureala tehnocraţiei. Pensionarii militari, prin liderul Mircea Dogaru, au antrenat în jur toate sindicatele din România, profesori, medici, mineri, militari, alte categorii de salariaţi, şi vor ieşi pe 24 ianuarie în stradă cu un ultimatum pentru Legea salarizării, corectarea Legii pensiilor şi coşul minim! Sigur, aici are trebui pusă problema creşterii graduale a pensiilor, fiindcă e revoltător să vezi cum acea indexare de cinci la sută se acordă tuturor pensionarilor, uniform. Adică, îi dai cinci la sută şi amărîtului ăla cu pensie de 600 de lei pe lună - asta înseamnînd 30 de lei, din care i se reţine 5,5% şi tot cinci la sută îi dai şi celui cu 100 de milioane! E strigător la cer! La fel cum s-a comportat Guvernul Boc, Guvernul Cioloş, abia deschizîndu-şi ochii grefaţi de Bruxelles, a retezat pensiile militarilor. În altă ordine de idei, dacă nu înainte, cel puţin după ce se va întoarce de la Berlin, poate că premierul îşi va face timp să citească cu voce tare art. 3 din Constituţia României, care precizează clar: „Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii

străine”, iar primirea miilor de refugiaţi musulmani este o încălcare a legii fundamentale a statului român. Aşadar, cine va fi responsabil de eventualele acte de terorism, viol şi vandalism pe teritoriul României, cum au fost cele din centrul oraşului german Köln, la trecerea dintre ani?! Ghici ciupercă, cine? Am lipsit de la cursurile sfîrsitului de an, de aceea, am încercat o recapitulare în adevăr, pentru că, iată, am ajuns cu toţii în curtea absurdului politic. Nu mai e un secret că O.N.G.-urile finanţate de Sörös au regizat şi pus în scenă căderea guvernului Ponta (lipsa răspunsurilor oficiale la o presupusă premeditare a tragediei şi interminabila „anchetă” acordă credit ipotezei că incendiul de la Colectiv n-a fost o întîmplare). Adevărul nu poate fi strîns de gît multă vreme. Să ne amintim ciudata, pripita şi interpretabila „scăpare” publică a şefului statului: „A fost nevoie să moară oameni ca această demisie să se producă. Dacă s-ar fi impus respectarea normelor niciunul nu ar fi trebuit să moară”. „Gura păcătosului, adevăr grăieşte!”, spune un proverb românesc. În urma manipulării străzii, Iohannis are un guvern al lui şi este fericit! Întotdeauna morţile suspecte se întîmplă în jurul afacerilor murdare. Iar cel ce nu se supune sau ştie prea multe din ceea ce trebuie ascuns sub preş, este aruncat afară ca o măsea cariată! Motiv pentru care preşedintele a petrecut cu voie bună sărbătorile lucrative în America.

Sursa: http://www.art-emis.ro/editoriale/3304-ochii-grefati-de-bruxelles-ai-guvernului-ciolos.html

„Abilitatea politică constă

din a putea sa prevezi ce

are să se întâmple mâine,

săptămâna viitoare, luna

viitoare şi anul viitor, iar

apoi să poţi explica de ce

nimic din toate astea nu

s-au întâmplat. ”

Winston Churchill


RIDENTEM DICERE VERUM ! Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași

PROTESTUL Ocupate până peste cap cu informarea corectă a

poporului, referitor la noile implanturi ale unei vedete de cartier, divorţul dramatic al unui fotbalist, implicaţiile planetare ale relaţiei romantice dintre un fotomodel şi un afacerist, sau arestarea plină de suspans a unui traficant de ţigări, televiziunile ignoră timp de o săptămână bătălia purtată de miile de protestatari şi forţele de ordine care se desfăşoară exact sub geamurile lor. PDG-ul (spre deosebire de un preşedinte de ţară, un simplu Obama spre exemplu, şeful unei televiziuni nu poate fi decât Preşedinte Director General, X) primeşte un telefon în care află cu stupoare că:

- Băi, nimurugule, păi, tu crezi că noi te-am pus acolo ca să ne intoxici cu tâmpeniile tale! Tu nu vezi ce facem noi!? Scoate dracu’ căpăţâna aia seacă’ pă geam şi dă pă trompă, dacă nu vrei să zbori fără paraşută dă la etajul unde dormi! Hai, flit, să văd rezultate!

- Da! Să trăiţi, să trăiţiiii, rosteşte sfinţit PDG-ul în receptorul care ţiuie, simţind o urgentă şi foarte justificată nevoie de a-şi schimba chiloţii.

După rezolvarea problemei, convoacă urgent comitetul de criză şi îl dă cu capul de pereţi pentru incompetenţă plus atitudini duşmănoase la adresa conducerii, adică el!

Comitetul, plin de şulfe mult mai versate decât PDG-ul, un biet piţifelnic, nepotul unui grangur politic, nu-şi prea face griji, decât la modul demonstrativ, însă trimite reporterii în stradă. Reporterii fiind, o fată blondă, plină de ispite, exact amanta PDG-ului. Acesta turbează puţin, dar nu are ce face.

Prin urmare, în mijlocul bătăilor apare şi carul de reportaj format din cameraman şi delicioasa reporteră specializată pe zone de conflict (lato sensu!).

Primul intervievat este un domn cu ochii injectaţi, tatuat şi-n sprâncene, ras în cap şi chitit să spargă capul unui jandarm cu o bordură proaspăt extrasă din trotuar.

- Deci, care sunt revendicările dumneavoastră şi pentru ce protestaţi, întreabă juna reporteră?

- Auzi, pusi, ia microfonul dăn gura mea dacă nu vrei să ţi-l bag eu în…

- Hi, hi, hi, răspunde fata destul oarecum surprinsă de răspuns, dar şi, aparent interesată de propunere.

Măgădăul însă continuă: - Acici-şa totu-i cool, adrenalină la maxim, e caft şi

vreau să-i sparg capul unuia care m-a îndoit în bastoane

săptămâna trecută la meci, când am aruncat petarde în tribună. Aaa, ioti-te-l, fereşte! Bordura zboară năprasnic spre grupul de jandarmi. Deocamdată nu ştim cu ce efecte fiindcă reportera părăseşte grăbită scena aceasta.

Îi iese în cale un domn cu aspect de homeless, deci foarte interesant.

- Ce revendicări aveţi dumneavoastră? - Aaaa, păiii, io, stau p-acilea pă-n canal şi dacă tot

am ieşit, mă gândesc, cine ştie, poate îmi iese ceva, măcar d-o ţâgarie, aşa că strig şi io, na!

Intervine un domn care arată cam la fel cu primul însă aflăm că este profesor pensionar şi că ar vrea pensie, ceva ajutoare la căldură şi, evident o nouă lege a învăţământului care să-i permită reangajarea. Apoi intră pe rol o doamnă rromă care vrea mărirea alocaţiei pentru copii, fiindcă soţul este la pârnaie pe caz de boală şi nu are ajutor de şomaj, deoarece nu a muncit niciodată. Deci, cu ce să trăiască cei şapte copilaşiii…?! Are chiar un plâns convingător, mai ales că-i cere reporterei ceva de mâncare. Sau dacă nu, nişte bani că se descurcă ea. Reportera, plină de simţire, fuge!

Nu prea departe, fiindcă în obiectiv apare o doamnă în vârstă cu o figură extrem de dârză. Aflăm că a fost percheziţionată de jandarmi fiindcă, întorcându-se de la piaţă cu trei cartofi într-o pungă, a fost bănuită de terorism. Cartofii au fost rechiziţionaţi pentru cercetări, însă ea crede că de fapt i-a luat, golanu’, ca să-i mănânce el, stai-ar în gât, să-i stea. Buuun! Trecem mai departe!

Un domn cu haină de piele, gen Gestapo, declară că el protestează fiindcă democraţia este în pericol, deoarece pensiile speciale au fost reduse, iar lui, un om care şi-a slujit ţara apărând-o de imperialişti, i-a fost luată şi cea de-a doua pensie, aia secretă de la serviciul… Intervine un coleg de suferinţă care îi face un semn discret. Domnul tace brusc şi dispare. Un grup mărişor de tineri declară că ei, dacă tot nu au serviciu, uite, au mai ieşit să se distreze, să mai spargă un geam, un cap, o aia, o aia iar dacă se lasă cu revoluţie, s-au scos. Îşi iau certificate şi, adio muncă! Deci rentează. Sunt alţii care vor demisia! A cui, întreabă cam nedumerită biata


fată, destul de speriată ca nu cumva să fie în discuţie dragul ei PDG. Dar nooo! Demisia guvernului, a preşedintelui, a FMI şi a tuturor celor care au jefuit această ţară şi ne-au lăsat pe drumuri. Deşi nu par a fi chiar nişte lăsaţi pe drumuri, discursul lor vehement impune. Se alătură alţii, destul de mulţi, care vor demascarea ocultei internaţionale care ne-a furat bogăţiile solului şi ale subsolului, iar acum ne fură şi creierele, iar tinerii sunt nevoiţi să trudească printre străini, departe de casa părintească, plini de dor şi jale pentru dragii lor părinţi rămaşi în ţară. Reportera lăcrimează puţin şi pleacă. Nici nu se apropie de grupurile de tineri tuciurii care o invită, fără prea multe inhibiţii, la tot felul de proiecte, în spatele clădirilor. Pe cameraman nu-l includ, însă îi spun lucruri foarte interesante despre mama domniei sale, dar şi despre rudele decedate. Foarte informaţi, totuşi! Grupuri mari de domni rag în disperare lozinci arhicunoscute, părând a avea în buzunare cocteiluri Molotov. Nu, nu sunt cocteiluri, deşi provin tot din cultura rusă! De unde şi entuziasmul nestăvilit cu care combatanţii aruncă vorbe şi cărămizi spre forţele de ordine scandând ritmic. Apare în prim plan, nelipsită în asemenea situaţii, o gospodină, posesoarea unei superbe căciuli din blană de vulpe polară. Are un aer bătăios, deci nu poate fi ocolită. - Eu, domnişoară, mă aflu aici pentru că sâmbătă sunt invitată la o nuntă şi-mi trebuie o poşetă. Ştiu că este o doamnă ministru care le dă oamenilor nevoiaşi poşete. Deci, nu plec de aici, fac şi greva foamei, numai să mi se dea o poşetă… Oarecum distrusă fizic şi psihic, echipa din teren se îndreaptă în mare viteză spre o zonă considerată sigură. Cea ocupată de forţele disciplinate ale jandarmilor. Deşi câţiva au capetele cam sparte de avântul pietrelor revoluţionare, dispozitivul pare foarte sigur pe el. Se ia legătura cu purtătorul de cuvânt al dispozitivului. Un tânăr adus din spatele liniei. Acesta răspunde clar la întrebare: - Păi, eu, doamnă, sau domnişoară (zâmbet cu semnificaţii), am primit ordin, am ieşit! Că nu-mi strică un ban în plus acum când lefurile ne-au fost tăiate iar drepturile anulate. Ce să facem? Mai încercăm una-alta, dar cu măsură şi cu mult tact. Că cine ştie ce dracu’ se mai întâmplă şi cădem de muţufani. Păi, nu!? Traseul prin mulţimea participanţilor mai dezvăluie că: - Păi, da, că uite, am ieşit în stradă pentru ăştia micii care n-are ghetuţe şî beţîvu dă ta-so n-are servici, vrem pensii mai mari, huooo, vrem pensii mai mici, huooo, vrem democraţie şi libertate, huooo, da’ mâncare nu vrei băi, fire-aţi ai dreacu’ dă intelectualii dreacu’, vrem alegeri anticipate, huooo, schimbarea manualelor alternative, huooo, salarii

decente, huooo, jos preşedintele, huooo, jos guvernul de mafioţi, huooo, jos DNA, huooo, jos, huoo, jos, huooo, trăiască, huoooo! Reportera hotărăşte că misiunea este îndeplinită şi echipa, uşurată că a scăpat întreagă, se duce la sediu. PDG-ul este informat asupra rezultatelor într-o scurtă şedinţă intimă de către brava sa reporteră. Eee, abia acum se vede de ce este totuşi el un tânăr de viitor. Vinde, urgent, informaţiile obţinute tuturor ziarelor şi televiziunilor. În consecinţă, a doua zi, poporul este informat că:

- Grupuri de huligani beţi, instigaţi de bandiţi care vor să scape de dreapta judecată a justiţiei, au atacat cu brutalitate, au rănit şi au ucis mulţi membri ai forţelor de ordine aflate în trecere prin locurile unde aceşti descreieraţi strigau lozinci ofensatore la adresa aleşilor poporului, punând în pericol democraţia, ordinea de drept şi chiar progresul economic şi social al ţării, dorind să facă jocul intereselor mafiote şi al duşmanilor noştri politici… (ziar al puterii acompaniat de televiziunea aferentă). - Sătui până peste cap de abuzurile, corupţia, insolenţa şi incompetenţa acestor indivizi fără pic de ruşine care au ajuns, prin incalificabile mârşăvii, la cârma ţării şi jefuiesc poporul, milioane de oameni disperaţi, din toată ţara, au ieşit în stradă să-şi ceară dreptul la viaţă decentă. Paşnici, calmi, cu demnitate. Au fost însă rupţi în bătaie de forţele de ordine care au primit instrucţiuni precise să-i anihileze fizic şi moral. Spitalele sunt pline de morţi şi răniţi, iar strigătele lor de durere se aud în toată ţara. Acesta este guvernul criminal care sfidează cu un inimaginabil tupeu vocea patriei, adevărata putere, strivită multă vreme de forţele oarbe ale represiunii… (ziare şi televiziuni ale opoziţiei) - Oculta mondială şi finanţele otrăvite, mână în mână cu vânduţii care se numesc guvernanţi au pus în aplicare planul de a şterge de pe harta lumii peste nouăzeci la sută din omenire. Noi însă, vigilenţi şi la datorie aşa cum am fost întotdeauna, am informat corect, prin publicaţiile noastre, asupra pericolelor care ne-au fost pregătite, iar poporul a înţeles şi, iată, acum, dă o lecţie de demnitate şi curaj… (ziare din marginea stângă a eşichierului politic) - Oculta mondială şi finanţele otrăvite, mână în mână cu vânduţii care... (publicaţii din marginea dreaptă) - S-ar părea că unele mici nereguli provocate, suntem siguri şi bine informaţi din surse autorizate, de unii cetăţeni inocenţi, au fost rezolvate, pe cale amiabilă, fără nici un fel de incidente, în zilele care au trecut… (publicaţii de centru, imparţiale, având speranţe să primească tot felul de comenzi pentru publicitate de la guvern) Până aici nimic surprinzător. Lucruri absolut banale pe care le-a mai spus şi Caragiale acum o sută cincizeci de ani. Lehamite mare, monşer!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Val ANDREESCU - Vaslui

Fabulacocoşului Un cocoş frumos şi mare, Mare-n creastă şi-n penaj, Roşu-foc de supărare, Se plângea de... surmenaj; Că l-a surmenat cântatul, Iar puicuţele nurlii Dorind cât mai mulţi copii, Îi solicită călcatul Ba, mai mult, găini bătrâne Îl pârăsc că nu munceşte, Nu le-aduce mici fărâme Şi că le cam ... ocoleşte! Sătul, roşul-pintenat, Într-o zi s-a hotărât, A mers şi s-a adresat La stăpân spunând: Atât! Iar stăpânul, om de treabă, Temător şi panicat, L-a-nţeles total, şi-n grabă, Iute l-a... decapitat! Morala: Și-ntre oameni, când și când, Vezi la slujbă câte-un dur Ce se plânge de... huzur Și primește-un... șut în fund!

RONDELULSTINSULUIECOU

Pentru-a câta oară doamnă Te invit cu stins ecou, Să vedem o nouă toamnă Cum sosește în Copou? Vremea trece și ne-nseamnă, Eu, înfiorat din nou, Pentru-a câta oară doamnă Te invit cu stins ecou? Neaua frunzelor de toamnă, Melancolic - siderală, Invitându-ne condamnă Lipsa mea de îndrăzneală ! Pentru-a câta oară, doamnă ?

NorocoşiiToamna e cu frig şi ploi, Dă în suflet cu toporul, Doamne, ce ne-am face noi Dacă ne-ai lua… Umorul!

ValorileromâneștinuintrăînpoliticăMulți sunt apți dar nu fac gestul Care arde, frige,-nțeapă Spre a nu schimba... ONESTUL Prin politică-n... OTREAPĂ.

AcostareprematurăDoamnă, ce te legi de mine? Am copii şi-o soaţă „bine”, Sincer, nu eşti nici frumoasă Şi, mă rog, de ce ai... coasă?!

UnpretinscurentculturalUn curent modern, de bază Şi-i recunoscut destul Drept curentul fără fază Ba mai mult, şi fără... nul!

Sfatulchirurgului-Te-am salvat și dusă-i boala! Lasă-te de băutură Sau bea rar şi... cu măsură! Și de-atunci el bea cu... oala!

SfatTe rog ia aminte Că din apă, vere, Prostul prinde minte Și boul putere!

RevelionDupă foarte multe rânduri De Cotnari și Tămâioasă, Unii au căzut pe gânduri, Alții au căzut... sub masă

Scuze!Dacă în domeniu’ glumei Ţi-am spus „ceapă degerată”, Prezint scuze, deîndată, Dar nu ţie ci legumei!

ÎnsuratdininteresÎntr-un bar numit „gomoră”, Beau să uit c-am „dat-o-n bară” Cu o pensie minoră Și-o soție... seculară!

Vinul...negruO Viagra eficace Din care atunci când bei, Numai „bine”-ţi vine-a face... La femei!

UnorautoriprolificiPublică-ntr-o veselie Şi-apoi stau fără habar: Cărţile în librăre Şi-autorii lor în... bar.

OsoţieconciliantăDacă vrei un bun cămin, Ia aminte şi să-nveţi: Nu te-ntreb de ce te-mbeţi, Nu mă-ntrebi de unde vin!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Gheorghe BĂLĂCEANU - Iași

LUPU‐ŞISCHIMBĂPĂRUL...Motive n-are lupul să se vaite Că iese la iveală adevărul, Fiindcă e normal să-şi schimbe părul, Atunci când e atras de alte haite!

ATU‐ULALEŞILORCând eşti „curat”, pe faţă, de prisos Ar fi să te atace toţi „dulăii” Şi-ar face-o în zadar şi pe din dos... Că şi acolo, stau la rând lingăii!

PROBLEMECUSILUETADe când la alb a renunţat - Fiindcă o-ngrăşa, fireşte - Mai des cu negru a-ncercat Şi negrul... nu o mai slăbeşte!

TEORIAŞIPRACTICACa şcolăriţă - nu vreau să bravez - La teorie n-am stat foarte bine, Da-n practică, la felul cum lucrez, Toţi şefii sunt satisfăcuţi... de mine.

OPORTUNISTULO fi lingău, o fi mişel, Un pezevenghi, un oarecine, Dar unde-şi bagă nasul el... La mulţi nu le miroase-a bine!

PARLAMENTARIINu cred că-i o schimbare de idei, Dar se înţeapă totuşi mai decent Şi nu se mai mănâncă între ei... Că nu vor să vomite-n Parlament!

REZULTATULCONTROLULUIMEDICALLa cât de-atent şi-amănunţit verific, Chiar dacă scârţâia ceva un pic, Eu, domnule ministru, vă certific: La creier sigur nu aveţi nimic!

OPORTUNIŞTIISEDESCURCĂDe la românii c-un salar de slugă Pe care sărăcia îi îndoaie, Oportuniştii încă pot să sugă... Din ce guvernul n-a putut să taie.

ADAPTAREA vrut necazu-n vin să şi-l înnece, Fiindcă ţuica nu-i scăzuse chinul Şi-al dracului necaz, în loc să plece, S-a adaptat şi-acuma-i place vinul!

SATISFACŢIAPUTERIIEşti membru plin şi chiar de eşti în vână - Nu-ţi spun „de flori de măr” amice dragă - Dar dacă ţii prea mult puterea-n mână, Ajungi din nou un... membru fără vlagă.

LALOCULDEVECIALUNUIPARLAMENTARN-am dorit să-mi aflu somnul Într-o raclă de ciment, Dar precum voit-a Domnul… Odihnesc în Parlament.

PREA‐SCRITICAŢILENEŞIILa leneşi nu vreau scuze să le-aduc, Dar critica e cam intempestivă, Căci ei se pot pot hrăni cu ce produc Din truda lor... în sfera digestivă.

DEPISTAREAVALORILORNiciun efort să nu precupeţim, De-a-i depista pe cei ce au scânteie De geniu şi cu grijă să-i păzim, Să nu ajungă-n... funcţiile cheie.

RĂSPUNSULDOAMNEILAAVANSURIDoi tipi pe stradă, fără teamă, Prin gesturi de-nţeles i-au dat, Că şi-ar dori să-i bage-n seamă Şi ea desigur… i-a băgat!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Eugen DEUTSCH - Iași

SONETUL…SONETULUI

Sonetu-i o fantastă galaxie, O nebuloasă-n care se încheagă Neantul şi vecia, lumea-ntreagă, Eterna, efemera poezie, Teluricele scânteieri ce leagă Un univers de-un strop de nebunie, Lumini şi beznă, vechea simfonie Stelară, fata ce ţi-e dragă, Olimpul şi Tartarul, curcubee, Năluci înfiripându-se din noapte, Ecouri, unduiri de Galatee, Titani şi elfi durând din nori speranţe, Umor şi lacrimi, strigăte şi şoapte, Legende prinse-n vraja unor stanţe!

ILUSTRATECUFLORIDE…STIL

Iubit-am flori şi poezie Prins suplu-n joc de nonşalanţă; Curtam cu foc o-agilă ştanţă Cu capu-n nori şi voioşie… Porneam din zori cu nostalgie Spre-un tainic loc plin de speranţă; Muiam un toc, din cutezanţă, În jar, culori şi-n fantezie… Şi-ntr-un buchet legam alene, C-un strop de vis iluzii, drumuri Prin Paradis sau Iad, parfumuri, Câte-un sonet, văpăi, sirene, Un funigel, un dor de fată, Un ghiocel şi… lumea toată!

PAGLIACCIOdeGeorgeTopârceanu

O zi nefastă m-a adus pe lume În veacul nostru de melancolie. Durerea mea - prilej de bucurie Şi cugetarea mea - un lanţ de glume. Nu pentru biata-mi inimă pustie Şi nici de dragul gloriei postume Ci pentru voi am făurit, anume, Strălucitoarea mea filosofie. Eu pretutindeni caut în viaţă Prilej de râs la fiecare pas Ş-adesea râd, sub fardul de paiaţă... Dar când tristeţea cată să mă prindă Mă-ntorc atunci cu faţa la oglindă Şi râd, nebun, de propriul meu nas.

RIDI...deEugenDeutsch

(curimeledin„Pagliaccio”)

Deşi nu-s cunoscut de multă lume Evit „butoiul cu melancolie”; E drept, nu sar în sus de bucurie, Dar mă mai consolez cu faste glume. Chiar dacă punga-mi este cam pustie Şi n-am speranţe mari nici în

„postume” Nu-ncui umoru-ntr-un cotlon anume, Nici nu pretind c-ar fi filosofie. Căci el - umorul - mi-e amic pe viaţă Şi mă urmează, vesel, pas cu pas, Sfidând pe cei cu zâmbet de paiaţă. Aşa nu las rugina să mă prindă, Privesc prezentul prin a mea oglindă Iar viitorului îi râd în nas!

AL’OMBREDESJEUNESVACHESENPLEURS

Nu pot uita, azi, vacile nebune Înfulecând prin lanul de secară Căci mă privează de friptane bune Odată cu... cotletul ce se cară. Mai jos de hăul ce spre iad se cască Apare-o juncă dusă-n laţ de-o damă Haină... înspre un casap ce cască... „Nu da!” - mugeşte vita - „vai, nu da... mă!” Iar măcelarul, tip cam de culoare, Candriu spre prada-i vine, pas cu pas, Oftând când zice, ca la pocher, „Pas!”, Mizând că-n blocul său, cu largi culoare, Avea să vândă, laş, la o amică, Hartane mari... făcând lumina mică...


RIDENTEM DICERE VERUM ! Ananie GAGNIUC - Constanța

Iaramfostpăcălit! La noi, ziua de întâi aprilie este, demult, ziua păcălelilor. Dar anul acesta am fost păcălit mai mult ca oricând! Încă de dimineaţă, actuala mea soţie (şi, posibil, viitoarea mea văduvă) s-a trezit, s-a dus în baie şi m-a sunat de pe mobil. Mă scol, cu ochii cârpiţi şi dorinţa arzătoare de a înjura şi cârpi pe cine mă sună. Iau telefonul şi aud o voce suavă, şoptind „Iubitule, a plecat cotoroanţa aia de nevastă-ta?” Fac o pauză (greşeala mea!), mă uit în jur şi rostesc: „Da…” „Cum, da!?” răsună baia. Îmi dreg vocea şi încerc s-o dreg: „Da’…cine e la telefon?” „Mă-ta!” tună, din hol consoarta, de reverberează apartamentul, vibrează lustra şi se aude ecoul, de undeva, din munţii Pădurea Neagră. Intră soaţa, furtună. Ce furtună, tzunami! „Nemernicule, voiam să te păcălesc, dar văd că tu eşti cel care mă păcăleşti şi mă înşeli!” Apoi începe să mă îngâne, cu voce baritonală: „Îţi sunt fidel, dragă, numai la peştera muierii mele stau, nici o (bip) nu mai dau, la niciuna!” Că tot voiam un calendar de perete, a luat

calendarul de pe masă, mi-a arătat că e…1 aprilie şi-a dat cu el de perete! Cu greu am reuşit să mă strecor în baie, nici nu m-am uitat în oglindă, să nu-mi stric şi mai tare ziua, m-am

spălat pe faţă, m-am îmbrăcat pe dos şi-am plecat la serviciu. Sarabanda păcălelilor a continuat, la nesfârşit: Şeful mi-a spus să trec pe la casierie, să-mi ridic prima. Nu a fost prima, a fost a doua. A doua păcăleală. Un coleg de birou m-a atenţionat, arătându-mi puloverul: „Vezi că l-ai îmbrăcat pe dos!” „Hai, că nu mai ţine, ştiu ce zi e astăzi!” Şi aşa era. Era pe dos. Pe masa de lucru, o grămadă de reviste răsfirate, cu coperte deocheate, femei pline, dar goale, dive în poziţii lascive. Iar mi-a făcut-o vreun coleg! Degeaba am încercat eu să le strâng, când a intrat directorul, întrebând, ca pentru sine: „Ia să văd, cu ce se mai ocupă subalternii mei?” Nici nu mă mai interesa cine mi-a făcut-o, odată ce directorul m-a interogat feroce, cu degetul pe una din femei: „Asta cine e?!”, iar eu i-am răspuns, precum nevastă-mea: „Mă-ta!” Am plecat din birou, o să plec din funcţie, din serviciu, din oraş, dar rămân în ţară, dat fiind că, la noi, ziua

păcălelilor e în fiecare zi…

CIULAMADECIUPERCI

De când nevasta e plecată la Băi...(nu pot specifica localitatea, că urăsc vulgaritatea), iar soacra (faţă de care am acelaşi sentiment) e la ţară să-i facă pomană răposatului (de ce-o fi fost răpus?), am rămas singur şi... ce m-am gândit să fac? Pagubă-n ciuperci! Adică, ciulama de ciuperci. Îmi place la nebunie! Evident, fără să ajung la... nebunie. De altfel se ştie, toate ciupercile sunt comestibile, numai că unele o singură dată... Ciulama! Singur, n-am mai făcut aşa ceva... Îmi trebuia o reţetă, ceva şi... de aici a-nceput tevatura. Deschid laptopul, că atât mă bag în el, încât ar trebui să-mi fac mutaţie acolo! Tastez „ciulama de ciuperci”, dau „search” şi, deodată, îmi apare o reclamă cât toate zilele la „Coromolodona! Detergentul dvs. cel mai cel, cinşpe-n unu, super-ultra-extra-forte, 99 % gratis, elimină 99,99 din pete!” Măi, zic, asta nu-i ciulamaua mea! Când dau să ies, îmi apare într-un colţ să votez cu P. L.M.B.L, iar deasupra îndemnul să citesc sfaturi, în trei paşi, pentru mărire de penis! Nu, nu se poate! Totuşi, printre j’de mii de grafice, săgeţi, fete care cheamă cu mânuţa la nu-ş ce maşini şi paişpe firme de agenţii turism, zăresc scris ce caut: „ciulama de ciuperci”. Dau click şi, ura! Îmi apare un banner „ Cum să elimini diareea!” Tresar, în acel moment sună telefonul. Soaţa, din Băicoi. Ce faci iubi? Te uiţi la „Playboy”? Să nu te-ncurci cumva cu careva şi să te alegi cu vreo ciupercă...că ai sfeclit-o cu mine! Închid gura, închid laptopul, închid aragazul, închid uşa, închid poarta şi o iau spre birt. Închis şi-acolo!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Mihai HAIVAS - Iași

SONETULÎNCURAJĂRIIPrietenii - aceia care ştiu C-am publicat în cărţi sau în reviste Diverse înjghebări avangardiste - M-au sfătuit mereu să nu mai scriu. Mi-au spus că scriu doar versuri pesimiste, Că n-am talent, ba chiar c-aş fi bocciu Şi prin urmare-i cred, nu prea târziu, Că vor primi şi zvonuri alarmiste. Mi s-a prezis că se scufundă barca, Iar viitorul nu va fi acela În care eu mă şi vedeam Petrarca; Astfel, fiind deruta mult prea mare, Aştept, plivindu-mi de greşeli parcela, Şi de la cititori... o-ncurajare.

RONDELULÎNTOARCERIILUIPĂSTORELDe s-ar întoarce Păstorel Cu verva-i fără de cusur Academia noastră - jur - S-ar aduna ca sub drapel. Ne-ar spune - umorist matur - Să profităm vorbind cu el, De s-ar întoarce Păstorel Cu verva-i fără de cusur. Iar dacă-n sală vreun mişel Ar încerca, tembel mahmur, Cu dânsul ca să fie dur, L-am scoate-afară frumuşel Şi ne-am scuza lui Păstorel!

EXTAZŞIAGONIEÎn lupta pentr-un colţ de pâine Se schimbă viaţa-n mod brutal, Căci astăzi poţi să fii pe val, Dar şi pe drojdie, chiar mâine!

PROSPERITATEPOSTDECEMBRISTĂNivel de trai avem mai bun Căci şi românul de la bloc Îşi taie pomul de Crăciun... Din an în Paşte... sau deloc.

ÎNPRAGULDIVORŢULUISoţul, trist de cele-aflate - Şi scăpând din mână hăţul - Soaţe-i bagă beţe-n roate Când, prin gard, ea-i bagă băţul!

UNUIŞEFBEŢIVŞIIMORALSe tot plângea că-i vine rău Când ţine-aşa, din zori în seară, În mâini o sticlă de trascău, Iar pe genunchi... o secretară.

UNUIMĂRINIMOSDe clemenţă dând dovadă, Vrea, pe-ai săi duşmani iertaţi, Nu-înainte ca să-i vadă... Spânzuraţi!

AVERTISMENTDacă-n viaţă vrei pe mulţi să-i ,,razi”, Poţi avea surprize din senin Şi e dureros atunci când cazi Fără să te-mpedici cel puţin!

ROMÂNIAFURATĂSISTEMATICCu sincope-n judecată, Pe-a corupţiei câmpie, Zburd-atât cei răi de plată Cât şi hoţi de meserie.

UNUICUPLUVULNERABILSoţii, pe al vieţii fald, Risc-adesea să se-înece: Ea, mereu cu suflet cald, El, prea rar, cu sânge rece.

SOŢIEIUNUIMEDICIMORALDe ziua ei, primi ,,cadou” O veste ce-i părea stupidă: Că soţu-i a rămas tablou Când sora... a rămas gravidă!

REPLICĂDUŞMANILORMEISă m-atace, dacă-ncep, Le rezolv rapid pe toate: Cauciucuri le înţep Când îmi bagă beţe-n roate!

CONFRAŢILORCARENUPROGRESEAZĂÎNEPIGRAMĂRitmul, rima şi accentul, Folosite-ades greşite, Strică-ntreg aranjamentul În catrene... chinuite.

RATEURICONJUGALEÎNAMORSe constată-n căsnicii Tot mai multe stângăcii: Ea, bărbatu-şi „stimulează” Pe când el, doar simulează!

UNUICONCUBINNESIMŢITFemeia l-a primit în gazdă, Conveţuind sub semnul crucii; Şi după ce l-a dat pe brazdă, Golanul i-a şi dat papucii!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Ioan HODAȘ - Vaslui

PARODIIPOEZIA„PREFĂ‐TE”Autor, Dumitru Mălin Să ieşi din lene, trupul meu, să ieşi, Din bătrâneţea care te doboară; N-ai să mă faci la uşa vieţii preş, N-ai să mă dai din dragoste afară. Că norii-s mulţi, că pietrele-s bătute De ploi încărunţite şi de vânt, Ci tu din calea risipirii du-te, Găseşte-ţi alte rosturi pe pământ! Prefă-te că eşti apă-ntr-o fântână, Tot izvorând mai proaspătă-nspre zori Şi lasă-ţi zidul negru să rămână Doar el între mănoasele-i strânsori. Şi lasă-ţi lenea albă neculeasă Prin câte anotimpuri vor mai fi, Prefă-te c-altă vârstă mai frumoasă N-ai mai avut în nicio altă zi!

CĂDERIDETOAMNĂ S-au dus zilele toride Care- au pârjolit pământul, Încep nopţile acide Cu răcoarea şi cu vântul. Soarele- i tot mai aproape De pământul ruginiu. De sus cad zdrenţe de ape, De jos abur cenuşiu. Cad din lan roadele verii, De pe om bronzul solar. Cad şi clipele plăcerii De a fi parlamentar. Cad oameni de la serviciu Şi şcoliţii în şomaj, Boşii cad mai tare-n viciu, Cade-al traiului curaj. Cade totu-n amorţire, La poeţi le cade muza Şi gândind la nemurire, Evelor le cade... frunza!

AXIOMĂMişcarea e izvor de sănătate, Spun medicii (şi au dreptate), Căci din spital şi faptu-i ne-ndoios...- Doar cel ce „mişcă” iese sănătos.

NECAZURILEMEDICINEIOrice boală medicina O extirpă lăudabil, Doar ciubucul bată-l vina, E microbul incurabil.

UNDE‐ISĂNĂTATEASănătatea, bat-o vina, (Zice unul mai peltic), N-o găseşte medicina Dacă... nu i-o duci în plic.

PĂRERI-Nu că i-o bijuterie Domnişoara cea zglobie? (Un necunoscut întreabă.) Eu confirm: - E o „podoabă”!

PENTRUUNSĂRUTÎi zice-amicei pe ascuns: „-X a vrut să mă sărute Şi-am fugit aşa de iute, Am fugit pân’ l-am ajuns!”

SPOVEDANIERURALĂSunt femei prin multe sate, Chiar pe popă supărate, Însă nici nu vor să-l certe Tot sperând să... nu le ierte!

SFATÎnţelegeţi-mi ideea: Tineri ce intraţi în viaţă, Când voi dezbrăcaţi femeia Ea-n acelaşi timp vă-ncalţă!

ZBORINVERSCă-nainte timpul zboară Îl simţim toţi dintre noi, Doar la zi aniversară, La femei, zboară-napoi.

RONDELULUMORULUIPERSONAL Părinţii multe nu mi-au dat Să port cu mine-n astă lume, Dar Domnul fie lăudat. Atâta astăzi le pot spune: Nu beau, nu tâlhăresc, nu bat, Nu mă droghez, nu-mi stric un nume. Părinţii multe nu mi-au dat Să port cu mine-n astă lume. Fumatul groaznic îl combat, Nu umblu după lux anume, Doar în umor mă cred bărbat, Chiar dacă în tărâmul glumei Părinţii multe nu mi-au dat!

UNEIACUMINIJUPĂCum sumar e îmbrăcată, Mă întreabă cum arată, Văzând-o satisfăcută, Îi răspund: „ca nou-născută”.

FEMEIACu sau fără oboseală- Cum a zis şi Hipocrat- Femeia este o boală Ce se vindecă la...pat.


RIDENTEM DICERE VERUM ! Vasile LARCO - Iași

SONDAJULDEOPINIEMotto: Ușoară-i viața, ca o spumă,

E totul clar, măreț, frumos, Când greul vieții-l iei în glumă

Iar băutura-n serios!

- Bună ziua! - Cum??! - Am spus bună ziua, suntem de la televiziune şi dorim să facem un sondaj de opinie privind situaţia românilor după aderarea la Uniunea Europeană. Să auzim ce mai spun oamenii, cum gândesc, cum se mai descurcă, dacă

evenimentul le-a adus ceva nou în viaţa lor. Spuneţi-mi, intrarea în Europa, este benefică pentru dumneavoastră? O duceţi mai bine, de când am intrat? - De când am intrat, da. Dar acum, gata! Nu mai intru! Nu mai intru nicăieri! Mi-ajunge! - Ce vă ajunge ? - Gata! Nu mai beau… Nu mai intru nicăieri! - Domnule, am spus că sunt de la televiziune… - Nu ştiu cine eşti dumneata, dar ştiu cine sunt eu. Eu sunt un om cinstit. M-au cinstit, că-s om cinstit. Toţi mă cinstesc, dar gata! Nu mai intru nicăieri!… - Bine, dacă nu vreţi să vorbiţi cu noi, să ne ajutaţi să facem sondajul pe care ni l-am propus, nu-i nimic. Vă spunem la revedere şi să auzim numai de bine! - Să auzim, dar să ştiţi că eu sunt un om cinstit! - N-am spus că nu sunteţi cinstit, dar vroiam să aflăm cum gândesc oamenii în perioada asta post-aderare, despre taxa pe viciu, despre alte taxe, dar mai ales am dori să aflăm părerea unor oameni cinstiţi, despre cei ce beau, care cheltuiesc banii pe băuturi alcoolice, cum văd ei lucrurile din jur… - Cum să vadă, domnule? Văd bine. Văd mai bine. Văd dublu. Dublu văd şi chelnerii. Iau dublu pe un pahar de tescovină dacă te miroase că ai cinstit ceva. Şi, nu poţi să le zici nimic! Dacă le spui ceva, îţi arată peretele unde scrie: „Nu servim persoane în stare de ebritate!” - Ebrietate, vreţi să spuneţi? - Da! Ebritate. Dar, nu mai beau. N-am bani. Cine mai poate bea astăzi cu preţurile astea ? Nu mi-au dat avansul, nu mai beau! Nu mai pot bea nici un pahar cu apă milenară! - Vreţi să spuneţi, apă minerală?

- Da. Apă milenară. - Vă cred că n-aţi băut, se vede că vorbiţi clar, că nu aveţi bani, dar cu ce vă ocupaţi? Ce serviciu aveţi? Acum sunteţi în timpul serviciului? - Da! Răspund la interviu, dar să nu înregistraţi. Lucrez în construcţii. Eu şi la serviciu sunt cinstit. Toţi suntem cinstiţi. Dacă nu eram cinstiţi şi umblam cu fofârlica, eram toţi la pârnaie. Şi şeful e cinstit. În ziua de salariu. El e băiat bun. Dacă ne vede băuţi, nu ne dă de lucru pe schele. Eu n-am fost niciodată pe schele. Am copii, le trebuie bani, dar nu-i cinstit. - Ce nu-i cinstit ? - Alocaţia. Luam şi eu mai mulţi bani. Aveam bani de cheltuială. Acum o ia nevasta. De la poştă. Se duce la poştă şi-i dă banii. N-am bani nici de tramvai. Merg pe jos la serviciu. Ajung mai repede. Mă urc odată în tramvai, îmi dă locul o doamnă, care mi-a zis că se simte mirosul de băutură de la o poştă. Vă daţi seama? Cred că era beată. Cum să miros a băutură de la o poştă ? Poate de la o crâşmă! Și, cum spuneam, mă urc odată în tramvai şi-am întârziat patru ore la serviciu. Nimeni nu m-a trezit. Am făcut rondul de vreo trei ori. Pe jos e mai bine. Intru să mă mai „încălzesc” pe la vreun colţ de stradă, că peste tot sunt crâşme, de ajung la serviciu, cinstit să fiu, bine „încălzit”, să pot avea chef de treabă. Dacă nu beau, nu rezist la dojana şefului. - Am înţeles, am înţeles. Dar, vă pun o ultimă întrebare: E mai bine acum după ce-am intrat în Europa, intrarea v-a adus ceva nou ? - Domnule, parcă eşti beat! Am zis o dată! Nu intru nicăieri! Gata. Poate mai târziu. Ajunge. - Ce ajunge? - Ajunge cât am băut. Merg la serviciu. Gata. Nu intru, nu mai beau! Am băut. - Cât aţi băut? - Spun, dar nu înregistraţi! Am băut puţin, puţin de tot. Azi avem de lucru pe schele. - Am înţeles, dar cât de puţin ? Se vede că totuşi aţi băut ceva… Cât, o jumătate de vin ? - Da. O jumătate… - De vin ? - Nu!!! O jumătate de zi!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Mihai SĂLCUȚAN - Buzău

Rondelulproiecţieibahice În luni de toamnă, mai târzii, Când noaptea-i pură, cristalină, Pe drum merg oameni ce se-înclină, Dar nu-s decât nişte cheflii. Au feţe cam trandafirii C-au tot cinstit din cupa plină, În luni de toamnă, mai târzii, Când noaptea-i pură, cristalină. Urcând spre crama dintre vii E drumul drept iar panta lină, Dar dinspre ea, să mi te ţii, Acelaşi drum e serpentină ...În luni de toamnă, mai târzii.

Rondeldetoamnă

Recunoaşte şi o doamnă Că o pastramă lângă must Se află pe-un teren robust, Nu cu vinul vechi din cramă. O părere mult înseamnă La descifrarea a ce-i just, Recunoaşte şi o doamnă Că o pastramă lângă must... Mustării în miez de toamnă, Într-un decor de ţară frust, Cu grătare te îndeamnă Să cauți și la oaie gust, Recunoaşte şi o doamnă.

Rondelulchefliuluicăzut Dispus la chefuri şi să bea, Cu firea lui cea şugubeaţă, Ades punea de-o boroboaţă - La rele mintea îl ducea. Cum vinul îi părea dulceaţă, Spre crâşmă aţa îl trăgea, Dispus la chefuri şi să bea, Cu firea lui cea şugubeaţă. Acum e mort şi clipa-i grea, Dar unii râd pe sub mustaţă, Că pentru prima dată-n viaţă El e pe masă, nu sub ea Ca pe la chefuri, când el bea.

DiferențăÎn lume toate au temei Şi aşa va fi mereu... O bere are malţ, hamei, Vinul are Dumnezeu.

ConcluzieÎncă din antichitate Oamenii plantează vii Şi beau vin că-i sănătate... Cramele li-s farmacii!

EvidenţăCu perfectă armonie Şi aleasă măreţie, Vinul este poezie Şi la mulţi filosofie.

AtenționarePe drumul vinului, sub deal, Sunt multe crame, mulți hapsâni, Și te previn colegial Că-s și mulțime de fântâni!

Rondelulvinuluifalsificat

Mulţi azi vinul ni-l adapă Şi cât ai vrea să te fereşti Sunt şanse mici să reuşeşti Până n-or fi traşi în ţeapă.

Cu procedeele hoţeşti Pasiunea ne-o îngroapă, Mulţi azi vinul ni-l adapă Şi geaba caţi să te fereşti.

Drumul vinului ne scapă La poarta cramei din Coteşti Şi-l regăsim în Bucureşti Alergat, de-i tot o apă,

Mulţi azi vinul ni-l adapă.

„Descoperirea puterii

de a face ca semenii

noştri să devină

comici ne-a oferit un

mijloc neaşteptat de

a obţine plăcere

comică şi a dat

naştere unei tehnici

foarte rafinate.

Sigmund Freud


RIDENTEM DICERE VERUM ! Nicolae STANCU - Iași

CEREREDECĂSĂTORIESe-ntâlniră prima oară. El, un pensionar de drept Ea, o fostă bugetară, Și-al bisericii adept, La o mică sindrofie, Unde, înspre dimineață, Îi veni lui pe chelie, (Stând o noapte față-n față), S-o întrebe printre rânduri... -Vrei să fii soția mea? Ea nu stă deloc pe gânduri. -Sigur domnule c-aș vrea. Au plecat spre dormitoare Că de somn erau hapsâni Cu bun simț și-n suflet soare Cum stă bine la bătrâni Fiecare-n cămăruța, Din micuțul lor hotel. Repede-adormi băbuța, Cum și moșu cred dealfel. Se sculă în disperare, C-a uitat deja cum fu A spus DA la întrebare? S-au răspunse baba NU? Îi telefonă în grabă, Deși, nu îi prea convine, Nu voia față de babă, Să se facă de rușine, -După noaptea minunată Zău, mă simt anapoda La-ntrebarea mea privată, Ai răspuns cu NU sau DA? -Am spus DA și mulțumesc, C-ai sunat...a spus bătrâna Nu puteam să-mi amintesc, Cine îmi ceruse mâna.

AJUTOAREDELATURCIPrin vestul ţării şi-n regat, De la Suceava la Cahul, Ne-mbuibă turcii cu rahat (De parcă n-am avea destul)

FUMATULLAROMÂNI... Știu că multora displace, Dar la noi e-un vechi concept: Victime mai multe face, Ca fumatul... trasu-n piept.

GRAŢIEREAUNUIESCROCÎn „Rahova” pe când era, Avea (ca hoţ de milioane) Un avocat ce-l apăra . . . Şi unu’ ce-i scria romane.

FIXULUNUIPREȘEDINTEO cutumă e puterea Dar în birt eu nu-i fac frondă: Chiar şi când e neagră berea, Dom’ Traian o vede…blondă !

FAMILIEDEMELOMANI...Este aspră soțioara Și cam bate din câlcâi, Ambii studiem vioara, Însă ea-i vioara-ntâi.

NOSTALGIECONJUGALĂ

De o viață împreună, Cumstăteau ,întinși în pat, Și priveau pe geam la lună, Soața dulce-a exclamat: -Îți aduci bărbate-aminte: Fost-am pentru tine-o zână, Iar tu, tandru și cuminte Mă luai sfios de mână Și prin parc, o zi întreagă, Sau când noaptea se îngână, Ne plimbam?!...El, fără vlagă, O luă uimit de mână. Ea privește-nfiorată Luna plină de mister Și-l întreabă înc-odată: - Este mult, cumva de-ți cer Să mă mai săruți ca-n seara Când, desigur, mă doreai Și trezeam în tine fiara Ce cu greu o stăpâneai? El se-ntoarse-ncet spre soață, Sărutând-o blând pe frunte În comunicarea-i gheață Nu găsește nici o punte. Însă ea, își vrea alesul, Arde toată de dorință; Să-i trezească interesul Se alintă,-și dă silință: - Dragul meu, știi noaptea-n care Mă mușcai de coapse, sâni? - Treci femeie la culcare, Că suntem demult bătrâni! Se sculă nervos, în rate, Înjurând-o de toți sfinții. - Und’te duci acum bărbate? - Pân’la baie să-mi iau...dinții!


ARTĂ PLASTICĂ Valentin CIUCĂ - Iași

CameliaProfirescu‐sensibilitateșivaloare…

Debutul artistic de bun augur din anul 1970 de la Sala Dalles din București, recompensat cu un premiu I, bine meritat, a marcat în timp o vocație autentică și un destin de creator inventiv în sfera artelor frumoase. Evident că și școlaritatea universitară ieșeană,

împlinită sub atenta îndrumare a regretatului Adrian Podoleanu, a contribuit la configurarea unui profil de artist, a cărui sensibilitate și devotament pentru arta culorilor a devenit parte la definirea unei stilistici personale, persuasive, prin selecția firească a motivelor și artei de a comunica în planul subtil al conotațiilor estetice. Nu întâmplător, după vernisajul elocvent pentru traseul de creator al artistei de la Institutul Gh. Asachi din Iași, a resimțit, periodic, nevoia de a reveni și etala operele în spațiul cultural ieșean. Gestul, firesc și onorant, seamănă cu o reverență și o formă de respect pentru spiritul artistic și creativitatea acestui loc, dăruit cu harul proteic al marilor umbre ieșene. Oricum, gestul de a poposi în răstimpuri în acest orizont spiritualizat are semnificația unei recuperări marcate de nostalgia anilor tineri…

Iată că, recent, după numeroase și elective prezențe expoziționale prin spațiul cultural românesc și occidental, la începutul lunii februarie 2013, operele Cameliei Profirescu au fost găzduite de cea mai titrată Galerie de Artă a orașului Iași, Cupola, loc unde iubitorii de frumos au șansa de a trăi autentice revelații spirituale, dialogul discret cu operele de artă fiind, ca în cazul de față, o autentică bucurie estetică. Dialogurile solitare cu fiecare compoziție plastică, fie că este un peisaj din arealul românesc sau o veduttă venețiană, o compoziție cu o natură statică sau un portret, exprimă persuasiv un potențial afectiv și o manualitate îndelung exersată, trecută prin filtrele rigorii și normele severe ale valorii. Disponibilitatea pentru culoare face ca unele compoziții să transmită privitorului fie un sentiment de jubilație intelectuală, fie o confesiune subtilă și rafinată. Ideea de dialog vizual se împlinește prin multitudinea de perspective și soluții cromatice sugestive asupra locurilor pe care

le percepe și interpretează întotdeauna din unghiuri și atitudini care definesc un mod de a fi selectiv în alegerea motivelor și exprimarea lor, atingând firesc nivelul expresiei simbolice.

Ciclul veduttelor venețiene, amplu și nuanțat cromatic, evită cu abilitate locurile comune ale pitorescului, încercând permanent accesul la surpriza optică. Arhitectura palatelor venețiene, podurilor, eleganța gondolelor romantice purtând istorii de demult și veșnicii îndrăgostiți de un peisaj trăit aevea configurează un teritoriu al miracolelor născute sub cerul Veneției. Plasticitatea culorii, acordurile cromatice rare și rafinate, exersata manualitate, fac din artist un îndrăgostit nostalgic de unde nu poate lipsi fiorul subtil al miracolului și confesiunii. În fapt, trebuie spus că cine pictează vedutte, susține de fapt un sever examen. Nu pitorescul este dominant, deși nu poate fi evitat, cât atmosfera subtilă a mirificului, a grației unui interpret vizual acompaniat în subtile armonii cromatice desprinse parcă de pe o partitură de Vivaldi…

Dacă Veneția poate părea un provocator test de măiestrie, inclusiv abilitatea tehnicii picturale, celelalte motive de peisaj beneficiază în viziunea artistei de același tratament plastic, fie că este vorba de o glastră cu flori de toamnă sau de poarta monumentală deschisă către un alt orizont de cunoaștere, pitoresc sau enigmatic. O notă de subtil mister face ca imaginea să sugereze povești posibile, virtuale teritorii ale tainei și pitorescului subtil și incitant. Privitorul devine în aceste cazuri un partener interesat de dialog, așa cum se întâmplă cu acel element al ușilor ce se deschid spre noi înșine și spre imaginar.

Artistă cu un generos teritoriu de exprimare, Camelia Profirescu sugerează prin formă datele chtonicul căruia îi adaugă, sugestiv, geometriile variabile ale unui real transfigurat prin sentiment și culoare. Se realizează,

Camelia Profirescu


de fapt, confesiuni tandre ca implicare afectivă și credibile prin așteptări și împliniri, compoziții ce țin de tehnologia strictă a picturii. Pensulația subtilă, folosită în pictarea unor case vechi, a ușilor mereu întredeschise fac din curiozitate și surpriză optică o temă și o metodă de lucru. Alteori, pe sub falnice arcade medievale, generos arcuite, asemenea unui arc de triumf, trece sufletul nostru însetat de real, dar marcat și de visări ideale, colorate în tonurile permanentei speranțe. Compozițiile hibernale, tratate cu fiorul unei purități desăvârșite nu se inhibă din pricina gerului, ci se oferă ca visul unei fermecătoare nopți de iarnă, fără crisparea specifică anotimpului alb.

Semnul decisiv al viziunii Doamnei Profirescu constă în vibrația permanentă a sensibilității în raport cu oferta realului la care se adaugă o manualitate interesată de arhitecturile intime ale dialogului cu sine însuși și cu absolutul. A privi lucrările sale, indiferent de motiv, ține de arta de a vedea și dincolo de vizibil. Ansamblul sutelor de opere, varietatea de motive și de soluții grafice și picturale, validează diversitatea ca formă de exprimare a unității de viziune și diversității de soluții. Viziunea, în ansamblu, urmărește particularizarea unei stilistici privită ca scop, iar din numărul glorios de compoziții o formă de respect pentru privitori și statornicii colecționari. Un adagiu celebru ne atrage atenția că cine pictează pentru cei mulți, pictează pentru mult timp…

A confirma acest gând profund face parte dintr-o firească strategie de a comunica și a te comunica. O zi de toamnă târzie, O casă veche la Drajna, un Răsărit de soare la Marea Egee sau o Nocturnă sugerează în plan muzical subtile armonii și acorduri cromatice tandre. Fervoarea acrilicelor face ca fiecare compoziție să devină, după caz, o gavotă

sau un menuet. Întâlnirea dintre două tăceri instalate pe șezlongurile toamnei face ca melancolia să ne facă mai autentici și mai profunzi. Pictorița Camelia Profirescu face din feminitate o pledoarie convingătoare pentru creativitate, adevăr și iubire de oameni. În altarele sacre ale artei, pictorița oficiază asemenea preoteselor binelui, frumosului și adevărului lumii…

„Pictura este un act dureros

de realizare a unui echilibru

între viziunea interioară,

virtuozitate şi mister.”

Pablo Picasso

Muzeul Luvru - Paris

Tablou de Camelia Profirescu

„Arta şi lucrările de artă

nu fac artistul; simţul,

entuziasmul şi instinctul

te transformă în artist.”

Karl Wilhelm Friedrich von Schlegel


PROZĂ Val ANDREESCU - Vaslui

FATACUOCHIIVERDE‐CLEȘTAR

Trenul cursă Mărășești-Iași înainta mult prea încet legănându-și vagoanele inconfortabile și Amoraș conchise, după repetate încercări de a închide ochii și a mai recupera din somnul pierdut în acea noapte, când petrecuse cu băieții începutul noului an școlar, că nu are nici o șansă de a prinde un puișor de somn. Și-ar fi dorit să fie în forma lui obișnuită, dar lipsa de somn era vizibilă, atât pe fața sa obosită cât și în mișcările sale. Trenul personal oprea în toate gările și hălțile dintre Vaslui și Iași iar, la fiecare oprire și pornire, scrâșnetul roților metalice era de nesuportat, ca și cum mecanicul de locomotivă ar fi vrut să se răzbune pe bietul Amoraș chior de somn. Printre pleoapele întredeschise încerca să afle cu cine mai călătorea. Își plimbă ochii de la adidașii mult prea mari și găuriți în multe locuri, de la ciorapii soioși și până la gâtul unui balaoacheș gras și care transpira abundent, apoi la piranda lui, la fel de grasă și transpirată, mai văzu un om cu chelie, ochelari și cu ziar, despre care a crezut că este un intelectual. Locurile din fața lui erau ocupate de alte trei perechi de blugi și adidași de firmă, apoi privirea se lipi de două picioare frumoase și intui imediat că abia hăt sus de tot va urma o idee de fustă super-mini. Se gândea la explorarea cu încetinitorul a acestui „peisaj” de vis, ca mai apoi să se delecteze cu tot ceea ce urmează, rugându-se ca să fie răsplătit și cu celelalte elemente ale unei fete foarte frumoase. Nu a fost să fie așa și tocmai era curios cum arată genunchii fetei, avea el o teorie legată de forma genunchilor și feminitate, când privirea flămândă se izbi de mariginea unei rochii negre ce îi acoperea complet genunchii! A dedus imediat că este vorba despre o măicuță neinteresantă și tocmai voia să treacă la ceilalți călători din compartiment când o întrebare îl deșteptă complet, de ce poartă o măicuță săndăluțe de lux, cu baretele foarte fine și înguste, frumos împletite pe aceste glezne provocatoare? Reveni la rochia neagră, nu mulată dar nici largă, descoperi forma arcuită a pulpelor apetisante, cordonul elegant din jurul taliei de 60, fu uimit de partea în care cei doi sâni de mărime medie împungeau rochia cu decolteu în formă de liră și fără mâneci, apoi surprizele se ținură lanț. Fără a da importanță cuvintelor cu care cei doi tineri îi făceau o curte asiduă, Amoraș își opri privirea pe gâtul parcă prea lung, dar neasemuit de frumos și pe care, în dreptul urechilor, curgeau serafic doi zulufi bălai, zulufi ce încadrau doi obraji, obraji care atunci când fata surâdea formau găurele căutate îndelung și negăsite nici de Fidias, ochii ... Își strigă în interiorul său, Ah! Ce ochi, ce ochi?! Verde-cleștarul umbrit de maronul genelor lungi-lungi! Fruntea înaltă, nasul fin și cârn doar atât cât să arate hotărâre și independență, iar gura îl impresionă și mai mult. Era locul la care s-a oprit minute bune; buzele îmbietoare, cea superioară în formă de arc, iar cea de jos, o adevărată jumătate de căpșună! Toate erau frumoase la ea, dar s-a mirat de pieptănătura oarecum modernă în care, după

cunoștințele sale, nu avea ce căuta bretonul acela care contrasta cu părul castaniu prins la spate, de unde cădea în bucle mari, ca la prințesele de altădată. Amoraș, căruia îi sărise somnul și chiar se înviorase de-a binelea, trase geaca subțire care până atunci îi acoperea și fața, în speranța că va adormi mai ușor, o atârnă în cui și o privi direct și interesat pe frumoasa posesoare a minunaților zulufi și a ochilor verzi-cleștar. Fata a observat, cu acel simț în plus pe care-l au tinerele fete, dar și tinerele doamne atunci când se simt privite, l-a privit neutru și a continuat să răspundă monosilabic la întrebările dese și agasante ale celor doi tineri de lângă ea. Trecuseră de Buhăiești când Amoraș își luă inima-n dinți și spuse: - Domnișoară, te invit pe hol, la o țigară! Fata a părut nedumerită și oarecum supărată de abordarea neconvențională, îi văzu calmul de pe față și corpul atletic, ochii gri-fer, cumințenia din privire și dorind să scape de cei doi, care acum aruncau din ochi scântei către Amoraș, spuse: - Bună idee, dacă deschizi geamul va fi și mai bine! Și atunci și-au analizat reciproc poate cele mai frumoase corpuri omenești și oricine putea constata din comportamentul lor că fiecare era mulțumit de celălalt. Privind pe geam, amândoi simțiră că sunt prea aproape unul de celălalt și păreau stingheriți de această apropiere prea imediată și care îi înfiora. Fata l-a privit cu simpatie și a vorbit prima: - Cu bruma mea de cunoaștere și într-o sumară analiză constat că te-ai comportat exact așa cum îmi doream. Ca un băiat bun ai vrut să mă scutești de avansurile directe și disperate ale celor doi, spune că nu-i așa, dar mai înainte de a răspunde, zic un mulțumesc frumos! Amoraș fu izbit de perspicacitate și de cele auzite, spuse și el: - Să știi că am făcut invitația și cu acest interes, dar nu numai! Mă mir de unde am avut tupeul ca să te invit! Nu sunt un fricos, sunt sportiv, am un cerc de prieteni tineri, buni, șmecheri și cu tupeu, dar eu nu am reușit să fiu nici șmecher și nici tupeu n-am! - Asta înseamnă că gestul tău este cu atât mai mult de apreciat! Băiatul se codi, apoi spuse: - Nu pot fi decât sincer și apreciez că este normal să-ți spun că a mai fost ceva ... determinant! - ?! - Am încercat să dorm, am fost astă noapte la un chef cu prietenii. Nu am putut adormi, deși aveam ochii lipiți. La margine de vis, am deslușit picioarele celor din compartiment și, scuză-mă!, când am ajuns la tine ... - Ei? - Am simțit un impuls vinovat de a merge mai sus, tot mai sus până am ajuns la ochii verzi-cleștar, așa cum i-am botezat eu. Apoi fața, gura, zulufii și toate celelalte daruri cu


care erau înzestrate numai zeițele! Fata îl privi direct și căută pe chipul său urmele distincte ale „golănașilor” din Chișinău și se bucură negăsindu-le. Ca măsură de prevedere spuse: - Măi, măi, măi! Ia ti uitî ci o văzut la mini! Măi băieti, șăz ghinișor cî dacî ai gânduri urâti, eu mă mânii răpidi și plec înapoi! Amoraș rămase uimit pentru o clipă, apoi spuse: - Am văzut că m-ai privit și dacă această impresie ți-am lăsat, denotă că ori eu nu mă cunosc bine, ori că ești într-o eroare totală! - Nu-mi place deloc ce fac, dar mă văd obligată ca după ce ți-am mulțumit, acum să-mi cer și scuze! Îi întinse mâna ei cu degete lungi și unghii nelăcuite: - Mă numesc Maria, Maria Lemnariu și vin din Republica Moldova! Băiatul, revenit la sentimente mai bune, îi prinse cu delicatețe mâna și spuse: - Amoraș, Amoraș Doinescu! Din Vaslui și aș putea spune că suntem vecini, mai de departe, ne desparte doar Prutul, suntem de un neam, nu? - Dacă extrapolăm puțin, aș zice că suntem frați și frații se înțeleg bine, nu!? - Sigur! Poate că simplificăm și vorbim cu mare ușurință despre probleme dureroase ale istoriei comune, ale despărțirii vremelnice, sper eu și nu numai eu, și de urmările nefaste ale pactului negru Molotov-Ribbentrop! Și dacă suntem „frați”, cum se face că nu știm mai nimic unul despre celălalt? Dacă nu deranjez și nu plictisesc, voi spune că eu merg la Iași, la Universitate pentru a vedea cu ochii mei dacă voi fi student sau mă voi angaja undeva la vreun patron. Sau poate plec afară! Am dat examen, știu că am făcut bine, o vecină mi-a spus că m-a văzut pe lista cu cei trecuți, dar eu tot nu am încredere până nu văd, știi cum sunt oamenii, mai fac și farse! - Frumos, foarte frumos, ca în telenuvele! Și eu merg tot acolo! - Ai dat la aceeași universitate, chiar este o coincidență rară?! Îmi dai voie să spun care este prima idee ce mi-a venit în minte? Fata nu se aștepta la același răspuns, dar întrebă: - Care? - Că nimic nu este întâmplător în viață și că cineva rostuiește și conectează întâmplările în conformitate cu scopul final! - Sunt de acord, ai spus frumos doar că de această dată lucrurile stau cam pe dos! Eu am un prieten din copilărie la Colonița, care mi-a jurat credință și mă așteaptă până termin faculatea și mă întorc în țară, iar tu, cu siguranță, ai o prietenă sau o iubită în Vaslui ori aiurea. Un timp scurt, fiecare a rămas cu gândurile lui și când trenul intra în gara Iași, Amoraș spuse glumind: - „Surioară dragă” sunt gata să te ajut la bagaje și să găsesc un taxi până la Universitate! Fata se codi doar de formă și răspunse: - „Frățioare” eu am doar acest bagaj, și-i arătă un plic verde sidefat! Văd rezultatul, mai iau câteva informații de la secretariat și peste exact o oră am microbuz, direct Chișinău! De la gară au urcat într-un taxi nu prea arătos și când au ajuns la Universitate s-au despărțit înțelegându-se ca peste zece-cinsprezece minute să se regăsească în același loc.

Amoraș s-a simțit luat pe sus, strâns în brațe și pupat pe ambii obraji de către Anca Moldoveanu, focoasa brunetă din clasa a XII-a B, clasă paralelă, care silabisea înnebunită de fericire: - Am lu-at! Am lu-at! Voi avea ma-și-nă în fa-cul-ta-te! Amoraș spuse una din suflet, Bravo! Felicitări! și plecă spre aglomerația din jurul afișierului cu rezultate. Avea inima strânsă, așa cum spunea bunica lui după mamă, atunci când Amoraș nu venea la timp de la joacă, și se gândea și la ce-i mai rău. Se pomeni în spatele unei rochii negre a cărei posesoare urmărea cu degetul pe tabel și fără a avea timp să vadă și restul, imediat Maria se întoarse și văzându-l strigă precipitat și extrem de bucuroasă: - Ai luat, ai luat, ai luat, bratanul neu! Ești mari ciotka, ești puteovâi! Brava, brava! Când a ajuns lângă el, Amoraș a dat s-o îmbrățișeze, a prins-o pe după mijloc, dar imediat și-a retras mâinile, îngânând spășit: - Iartă-mă! Și neînțelegând că Maria îi striga bucuroasă că fratele ei a luat examenul de admitere, că acesta este un lucru foarte bun și că el este un băiat deștept, crezând că a supărat-o cu gestul său familiar spuse repede: - A fost un impuls, știi instinctul primar, nu am vrut ... - Ba a fost o reacție normalnaia, extrem de oamenească și era normal să mă îmbășișezi, dar numai și numai ... ca un frate! Ai abladit, hai îmrățișează-mă! - Nu pot pentru că nu am înțeles de ce ai folosit vocabularul ăsta enervant din care nu am înțeles cu ce am greșit! Maria se deschise toată într-un zâmbet larg, văzu încurcătura și explică: - Este o obișnuință greu de explicat, abordez acest limbaj neaoș de pe la noi, în care dincolo de arhaisme strict moldovenești, introduc și reminiscențe dintr-o rusă preluată de bunicii noștri, dar o folosesc numai atunci când sunt foarte supărată ori foarte bucuroasă, ca acum când văzând că sunt a doua pe listă, am căutat, dintr-un impuls inexplicabil și la litera D, fără a avea habar că și tu ai dat tot la Litere, am înnebunit când am găsit Doinescu Amoraș la poziția a opta! Nu am spus nimic de rău ci, de foarte bine și acum ...? Amoraș o prinse cu timiditate pe după umeri, o sărută candid pe obraz și atunci când tricoul său portocaliu a fost alintat de cei doi sâni, care nu aveau habar și nu voiau să respecte o anumită frăție prestabilită, toate circuitele sale neuronale au fost scurtcircuitate. Au mers împreună la secretariat să întrebe ce urmează, au fost întrebați dacă sunt rude, ei au răspuns la unison că da, întrebându-se fiecare de unde au găsit puterea aceasta și cum de au răspuns într-un gând, apoi fiecare și-a răspuns că nimic nu este ... întâmplător! Au fost anunțați că sunt repartizați în aceeași grupă și fiecare a fost bucuros în sinea lui, fără a afișa direct acest lucru de teamă ca nu cumva să se destrame o anumită vrajă proaspăt instalată. S-au despărțit tot la gară, și-au strâns doar mâinile, și-au urat succes la facultate și au promis să se caute imediat ce vor începe cursurile. Poate că fiecare ar fi dorit să stea la o cafea pe o terasă situată mai jos de universitate, să-și spună și să afle mai multe unul despre celălalt, dar au plecat cu nevinovata speranță că ...toate la timpul lor și că ... nimic nu este întâmplător!


PROZĂ Nina GONȚA - Iași

Vlad Ufff! Vlad a închis televizorul... a aruncat, la nervi, cât-colo, telecomanda şi s-a ridicat din pat... Dimineaţa făcuse o „trecere în revistă” a tuturor spitalelor, s-a convins că toată aparatura funcţionează normal, aşa că s-a întors acasă şi s-a culcat să se odihnească după cele două zile petrecute intensiv şi... la volan. „Prostule, era să te dai de gol, cu televizorul pus... Erai în maşină şi te îndreptai spre... Unde? Spre, dracu !” Oare să-i spună Manuelei totul? Dar cum să-i spună? Cum să-i spui unei femei, uite eu te las că mi-am găsit alta, mai bună decât tine...Da şi ea, acum vrea să-l vadă, se ţine scai... da ce spunea puţin mai înainte? Că nu vrea să fie un accesoriu folosit şi pus pe-o poliţă la ora 8 sau 9 seara, că el nu-i pregătit de nici o schimbare, iar ea vrea pe cineva care să-i fie mereu alături... Apoi, e grasă, puţin cocoşată. Cum de n-a văzut toate astea când s-au cunoscut ? Era... prea „flămând”, plecase Mirela şi-l lăsase baltă, dar el este bărbat şi are nevoie să se descarce undeva. Acum a intrat, se pare, într-o încurcătură. Lasă că se rezolvă cumva, de la sine... Îi pare rău că i-a zis Nicoletei că a fost... „un sfânt” doi ani de la plecarea Mirelei în Italia. Va trebui totuşi să-i spună cumva despre Manuela, simte că aşa trebuie să facă, oricum Nicoleta nu l-a prea crezut că el a „răbdat” doi ani... A tăcut, dar se vedea pe chipul ei că nu l-a crezut. Îi va spune, că un an în urmă, poate mai mult, doar câteva, numai câteva luni, a fost cu Manuela... De-ar şti ea adevărul gol-goluţ? De exemplu...cum el a căutat pe internet anunţuri şi a găsit o prostituată ieftină. S-a întâmplat la numai două luni după ce-a plecat Mirela. De două sau trei ori a mers... Mai mult nu s-a mai dus, deşi deja se cunoşteau, au avut şi niscaiva discuţii... O vreme a stat singur, mai făcea prostioare în faţa calculatorului, găsea câte una să-i ţină companie, pe scype, la video. Chiar şi cu o negresă. El nu este xenofob... Când îşi adduce aminte de toate aceste lucruri... i se face ruşine. În el sălăşluiesc mai multe persoane. Uneori total contrare, care se dispreţuiesc una pe alta... Ce-ar fi să se castreze, totuşi. Să nu mai aibă nevoie de nici o femeie, să stea singur, cu el. Cât timp economisit, bani şi nervi! Căci fiecare femeie din viaţa

lui a fost total altfel ca cealaltă. E clar, au multe în comun, dar sunt şi mult diferite, trebuie să te pliezi după fiecare, altfel dai de belea. Nu mai vrea să fie părăsit. A fost. Dar uite că acuma trebuie să părăsească şi el, pe Manuela. Şi are mustrări de conştiinţă, ştie că e un lucru urât, doare: „Ce şi-o fi închipuit ea, că eu o să mă însor, la vârsta asta? O să divorţez? Chiar dacă sunt de facto singur, am oroare faţă de divorţ. Da, castrarea ar fi o soluţie. Să nu mai fiu nevoit să caut. Ptiu, ce prostii îmi vin în cap. Uite dacă acasă aveam o situaţie normală, aveam să fiu băiat cuminte. Oare ?” Şi-a adus aminte cum înainte de o vizita pe acea prostituată şi-a cumpărat mai multe „baloane”, aşa le spune el la prezervative. Le punea unul peste altul, le prindea cu un elastic, să nu cumva să cadă. Se temea de boli, ca de dracu. Şi fata (fata?!) se uita mereu chiorâş, prima dată a făcut ochii mari, nu înţelegea ce face el acolo...apoi nu se mai mira. Acum îi este ruşine, când îşi aminteşte cum şi-a învelit „organul” în trei rânduri de „baloane”. Mai mult a durat pregătirea decât... toată „treaba”. ...O fată tânără, frumuşică, venită la Iaşi, din Timişoara. A şi „interogat-o” atunci, spre nemulţumirea ei. Ce grijă l-o fi apucat? - De când practici... asta ? - De doi ani. - Nu ţi-ai putut găsi altă... muncă. - După terminarea liceul am găsit câte ceva, dar pe bani puţini... - Eşti din familie nevoiaşă? - Nu. - Atunci ? - De ce mă interoghezi? Până acuma nu m-ai întrebat. Ai primit... poţi să pleci. - Eram curios, de ce te ocupi cu asta şi... de ce nu la tine în Timişoara. - Acolo... mă ştiu, s-ar putea să mă recunoască cineva... Aici... Eu am spus părinţilor că mi-am găsit de muncă în Iaşi, la o firmă internaţională, unde se plăteşte destul de bine. - Şi crezi că nu vor afla, niciodată? - De unde să afle ? Ş-apoi, n-o s-o fac asta... toată viaţa. Vreau să-mi adun nişte bani. Am abia un an de când...


- N-ai „peşte” ? - Nu, sunt pe cont propriu. - Proprietarii garsonerei ştiu cu ce te ocupi ? - Nu. Sunt plecaţi în Anglia. Eu caut de casă, plătesc tot, ei cred că sunt angajată, lucrez. De obicei, ies dimineaţa şi plec, îmi fac treabă prin oraş... - De aia ai... „program” aici... numai seara. - Gata, că.. - Că ce? Că trebuie să sosească alt client? ... După acel dialog, n-a mai frecventat-o. I s-a făcut silă de ea, de el... De fapt, la scurt timp, s-a cunoscut cu Manuela, printr-un sait de matrimoniale. Şi-au dat întâlnire lângă Iulius Mall. El a venit la fix. A văzut o femeie scundă, cam plinuţă, înfofolită, în cizme călduroase, de bunică. Era luna octombrie, dar cu o zi înainte ninsese şi se aşezase un strat gros de zăpadă. Femeia stătea la locul convenit, dar el a trecut pe alături...şi s-a oprit în preajmă, aşteptând să vină... altcineva. - Ai trecut pe lângă mine, nu m-ai văzut? a auzit în spatele său. - Ah, da, cred că nu te-am văzut.. ( în fotografie parcă era altfel...) - Să mergem undeva, să stăm la taifas. Ştiu aici, în apropiere, o pizzerie, chiar sunt flămândă, sunt după serviciu. - Şi eu sunt... În local i s-a părut mai frumuşică, arăta mai bine. Sau poate că el era deja după cele câteva sute de grame de whisky? Fără maşină, şi-a permis. Nici ea nu s-a ferit, a băut în rând cu el. E tare, s-a gândit. Şi fuma... - Fumezi? - Uneori, când ies, mă alint cu o ţigară-două. Altfel - nu. Le-am promis copiilor că mă lepăd, de tot. Dar uite că uneori îmi mai fac de cap. De plăcere. Acum, că mă simt bine în compania ta... - Copiilor? Nu spuneai că ai numai o fată? - Da-i măritată. Ginerele nu-i tot copilul meu ? - Atunci, da, ai doi copii. - A ta fată nu-i încă căsătorită? - Stă cu cineva... E greu să-ţi găseşti omul potrivit. Tinerii din ziua de azi stau împreună, aşa-i moda...nu se căsătoresc. - Eu sunt împotrivă. După un an-doi se plictisesc unul de altul şi se despart. - Cine ştie cum e mai bine. Dacă te căsătoreşti şi apoi trebuie să treci prin divorţuri ? Urât, am oroare... - Ei, nici chiar aşa, dacă nu mai este altă ieşire - divorţezi, uite eu...

...Avea o situaţie încurcată. Primul ei soţ murise, cu al doilea era în divorţ... De ce s-a încurcat cu Manuela? Că nu i-a tresărit inima deloc... când a văzut-o pentru prima oară. Nici nu se compară cu prima întâlnire cu Nicoleta, atunci a simţit de-ndată că ea îl atrage şi că vrea s-o aibă, cu orice preţ. ...Niţel ameţiţi de whisky, au luat un taxi şi s-au dus la un hotel, unde el a plătit o cameră. I s-a părut că Manuelei îi erau cunoscute toate „procedurile” de închiriere...O mai fi fost pe aici ? îi trecu prin minte un gând, dar dispăru imediat. N-a fost rău, din câte îşi aduce aminte, căci era ameţit, dar nici n-a fost ceva ieşit din comun... Când are întrerupere mare, nu ţine cât ar trebui. Şi se simte prost. Nu numai odată, pe vremuri, când încă avea relaţii intime cu Ella lui, l-a făcut impotent, căci el termina, iar pe ea n-o aducea la starea plăcerii. Nu înţelegea, neghioaba, că tot ea era de vină, dacă îl lăsa să se apropie de ea numai o dată, de două ori pe lună. E clar că atunci când se întâmpla, dădea rateu...De atâta... abstinenţă. A hotărât s-o păstreze pe Manuela. Decât singur cuc sau să frecventeze prostituate, mai bine cu cineva. Apoi, în timp, s-au deprins, chiar au experimentat, ea era iniţiatoarea, mai multe „lucruşoare”. Perverse. Nefăcute de el până atunci, numai... auzite. Dar, îl costa. De fiecare dată trebuia să scoată din buzunar milionul de lei vechi, adică suta. Să plătească o cameră pentru 24 de ore, deşi stăteau vreo două-trei, căci nu se plătea cu... ora. Era un hotel... decent. De la o vreme îi era ruşine să mai meargă acolo, i se părea că toţi se pricep la ce veneau...Uneori soseau pe rând, să nu bată la ochi, şi numai... pe înserate... Stăteau numai câteva ore din cauza lui, căci el obişnuia să doarmă numai acasă. Avea de dus câinele la plimbare, seara şi dimineaşa. Avea tabieturile lui matinale. Zicea că nu poate dormi decât în patul lui. Dar adevărul era, că nu voia să priceapă nimeni, cu atât mai mult consoarta lui, că el are pe cineva, nu cumva să–i spună fiicei... deşi, se pare că pe Ella n-o interesa, poate că nici nu-i observa lipsa, o preocupa ce-au mâncat sau n-au mâncat pisicile şi câinii ei... Voia să se dea bărbatul fidel, credincios, cumsecade? Da. Mergea la biserică duminică de duminică şi se ruga. Dar... n-a avut niciodată curajul să se spovedească şi să ia sfânta împărtăşanie. Ştia că spovedania necesită deplină sinceritate, altfel de ce s-o mai faci? Şi cum să-i spună preotului, chiar dacă este şi el bărbat, toată nimicnicia din sufletul lui păcătos, toate gândurile ascunse sau... despre


masturbări, despre alte multe lucruri de care nu putea fi mândru... - De ce nu vrei să râmânem măcar o noapte aici, la hotel? l-a întrebat nu o dată Manuela. - Nu pot. Câinele trebuie scos, plimbat, să-şi facă nevoile, ea n-are grijă de el. Numai de pisici. Lasă, pleacă al tău şi atunci, la tine acasă... „Al ei” a plecat cu greu, aproape scos cu sila... abia peste câteva luni, dar el tot n-a rămas niciodată o noapte întreagă s-o petreacă cu ea. Iar când a simţit că Manuela îşi doreşte de la el ceva mai mult, mai serios, a hotârât să-şi găsească alta, deşi i-a spus că el este gata de schimbări majore în viaţa lui... L-a luat gura pe dinainte? Oare cum va fi cu Nicoleta? Speră să nu aibă mari pretenţii de la el...Se vede cu ochiul liber cât de mult îl iubeşte această femeie, n-a mai fost iubit aşa. El însă nu voia să se îndrăgostească, nu obişnuia să devină dependent de cineva... Capul îi era mereu treaz. .......................................................................................... Vlad (9) Ce-o fi apucat-o pe Nico? N-a lăsat nici o reacţie la mesajul lui... destul de lung. Femeile astea, toane peste toane, cine să le mai înţeleagă ? Dar tu, Vlad, oare eşti un om integru, în sensul... ce poţi tu să-i dăruieşti acestei femei, în viitor? iarăşi îl sâcăia acel, un alt Vlad, care stătea mereu de veghe înăuntrul lui, la tot ce face şi deseori...îl muştruluia... Recunoaşte, situaţia asta îţi convine ca o mănuşă. Poate că eşti făcut să-ţi doreşti toate femeile din lume! Ochii tăi caută mereu, văd tot ce mişcă în jur. Ce nu-ţi ajunge, nătărăule? Ai acum o aşa femeie! Vezi că poate-ai s-o pierzi! Mai lasă-mă, i-a ordonat Vlad-primul, lasă-mă în pace! Dar glasul lăuntric nu-l ascultă şi continuă: Cel mai mult îţi plac femeile tinere. Te tot holbezi după ele cum le sunt picioarele, fundul, dar, mai ales, sânii. Nimic nu-ţi scapă. Poate că tu, Vlad, eşti şi cauza şi motivul că viaţa ta de familie, căsnicia, a dat rateu. După 10 ani de la căsătorie, nu prea fericită, soaţa s-a izolat de tine, ambii v-aţi izolat, fiecare în găoacea lui. Chiar nu sunt capabil eu să iubesc, cu adevărat, o singură femeie? se tot întreba Vlad. Şi pe Nicoleta am să vreau s-o înlocuiesc, după o perioadă, cu o alta! Mereu afirm că totul se trăieşte prin comparaţie. Compari şi alegi ce-i mai bun pentru tine. Nico este împotriva acestei teorii. Ea spune că nu vrea să fie comparată cu nimeni, fiecare om în parte este o personalitate inedită, necomparabilă. În fiecare persoană găseşti şi bunătate şi răutate. Depinde

ce prevalează. Acela care poate să lupte cu răul din el şi să-şi manifeste mai mult partea bună, este un om puternic. Adevărat, ea este o persoană puternică. Prin câte greutăţi a trecut, dar, nu s-a drogat, n-a căzut în patima alcoolului, nu fumează. El este mai slab, mult mai slab. De câte ori, cum numai îl apucă tristeţea, apelează la sticluţă sau la pastile de liniştire. Ca o muiere...Va trebui să se ia în mâini. Poate nici fumatul nu-l lepăda, dacă anul trecut nu se îmbolnăvea. De fapt, nu i-au găsit mai nimic. Dar el era atunci convins că i-a sosit ceasul că... moare. Oare doctorii întotdeauna pricep ce se petrece în organismul uman al nostru, atât de complicat construit? Mulţi pacienţi sunt duşi la spital să moară, nu să fie salvaţi. Poate ar fi cazul să merg la un psiholog, chiar psihiatru. Am frică de moarte1 Trebuie să recunosc, mi-e tare frică. Numai cât mă zgârâie puţin în gât, îmi perd cumpătul, liniştea, somnul, mă gândesc că sfârşitul e aproape şi atunci mă apucă atacul de panică. De mic am fost aşa. Am fost un copil, apoi un adolescent trist, trist şi nehotărât, fricos, mă smiorcăiam şi plângeam ca o fată. Şi aşa am rămas !? Stările de depresie au apărut mai ales după ce-am înţeles că viaţa mea de bărbat în căsnicia cu Eleonora este un eşec total. Acum Nicoleta parcă mi-a mai dat încredere, mereu îmi spune că sunt un bărbat de nota 10, că sunt frumos şi puternic. Aşa mă vede ea, este o femeie cinstită şi corectă, deschisă la minte şi la suflet, nu cred că mă minte, n-ar avea pentru ce. Mă iubeşte, dragostea ei îmi dă putere şi încredere în forţele mele. În ultima vreme atacurile de panică s-au rărit. Poate trebuie totuşi să schimb ceva în viaţa mea. S-o iau de la capăt, să am voinţă... Gata cu gândurile aiurea. Să doarmă, mâine îl aşteaptă o zi grea de muncă. Tot mâine va afla, ce s-a întâmplat cu Nicoleta de a scris acel mesaj în doi peri. Trebuie să cumpăr din timp şederea noastră de Crăciun la vreo pensiune de la munte, mai târziu este posibil să nu mai fie locuri. Ah, Nicoleta, câte fac eu pentru tine, dar tu mereu te îndoieşti...

„Literatura este o investiţie de geniu care plăteşte dividende în toate vremurile ulterioare.”

John Burroughs


PROZĂ Dumitru V. MARIN - Vaslui

BIDRIGHIN Animalul dezlănțuit lovea atât de puternic trupul copilului, încât acesta se îndoia mult și arcuit la fiecare împintenire a patrupedului. Teo nu știa atunci că era destul să se întindă la pământ ca berbecul învățat cu nărav să împungă, să nu mai atace. Surprins fără bățul cu care să se apere cât de cât, puternic amețit de la prima bușitură a berbecului de rasă cu coarnele foarte mari, declarat regele șesului de la Giurgioana, pentru că-i învinsese pe toți ceilalți din miniturmele vecinilor, brumăriul cu botul încovoiat îl făcea una cu pământul pe copilul de 8-9 ani care încerca mereu să se ridice din praful drumului. - Nea, boală, nea, a, a, a, hha ! Îmbrăcat cu un cămeșoi de câlți, ca mai toți copiii din sat, Teo abia terminase câteva fluiere din ramuri de salcie când, după ce aruncase cu bățul după oile care voiau să se abată în lanul cu fasole din dreapta, îl văzu pe Bidrighin (ce nume-i pusese - dintr-o legendă cu Han Tătar - fratele mai mare, Ghiță ?!) că se repede drept în burta lui, apoi luându-și avânt din nou de la 6-7 metri și izbindu-l cu capul încornorat în piept … Încercând să-și apere capul și stomacul, fu izbit de 15-16 ori în alte părți ale trupului, lucru vizibil prin vânătăile de pe tot corpul. Când îl lovea sub braț, îl zgârâia și cu copitele și atingea cu lâna lungă pe piele, provocându-i o senzație aparte și cu furnicături în corp. Animalul pe care-l păzea de câteva luni, nu dăduse semn de agresor nici după ce-l pusese să se bată cu alți berbeci la umbra sălciilor, în dreptul stufărișurilor Zeletinului. Se bucurase atunci pentru că în urma năpraznicelor bușituri cu capul, tot al lui ieșise învingător. Se minuna chiar că berbecii nu-și crăpau capetele lovindu-se cu atâta putere, dar spectacolul berbecilor înfuriați îl impresiona. Urcase o pantă accentuată și curbată pe stânga, spre sat, trecând de fântâni și doar la vreo 100 de metri de sat berbecului i-a venit cheful să se năpustească asupra lui. Cele mai dureroase lovituri erau cele primite în șolduri, din lateral, cele primite în pulpe sau la umeri păreau suportabile. Fu străbătut de o durere violentă în toată coloana vertebrală, după care căzu la pământ, întins fără voință. Bidrighin se oprise parcă surprins că băiatul nu se mai ridică să-l înfrunte. Cu ultimele puteri micul păstor se prinse cu mâinile de ambele coarne, își lipi obrazul de botul berbecului vorbind: drăgăstos, disperat, sfârșit: - De ce vrei să mă omori, mâ ? Nu mă omorî mâ, Bidrighine, „nu mă omorî, mâ”, șoptea el simțindu-se cu totul sleit de puteri. Celelalte oi și vacile intrau în sat, fapt care atrase atenția unui vecin, Lică Dorin care-și dădu seama despre ce-i vorba imediat și, fuga înspre locul unde Teo ținea, însângerat pe față, julit la urechi, frunte și obraz dar și umflat deja pe mâini și picioare, incapabil să se mai miște, cu ultimele puteri, berbecul de coarne, să nu se mai repeadă în el.

Flăcăul strigă și aruncă spre Bidrighin cu un ciomag și în timp ce animalul se îndepărta spre sat scuturându-și coada și lâna și purtând maiestuos coarnele groase, îl luă pe băiat în brațe până la prima casă, îl culcă pe o pomostină de căruță și-i duse oile și vacile, și mai ales, berbecul acasă, în deal, la Vasile Marin. Îi povesti repede gospodarului ce-i cu fiul său. Acesta strigă alarmat și îi trimise repede pe fiul vitreg Ghiță, să-l aducă în spate pe copilul încă amețit, apoi leșinat, fărâmat de animal. Când Teo intră pe poarta mică zăbrelită, semiconștient, primul lucru pe care-l văzu fu berbecul fixat într-un cui mare în gard și jupuit de un vecin; își pierdu din nou cunoștința, deși muzica de fanfară a lui Buruiană, nu-i dispărea din urechi. - Era să-mi omoare copilul …, oftă Vasile a Mărioarei, pipăind panicat copilul în friguri și fără reacție. Câteva săptămâni, până să-și oblojească rănile, Teo scăpă de paza oilor și vacilor, bun prilej să găsească prin podul bunicului câteva cărți (printre care Povestea unei coroane de oțel și Războiul de la 1877) pe care le-a citit cu maxim interes, cam greu de înțeles pentru el, dar impresionante. … După 60 de ani de la întâmplare Teo Merianu observa înfiorat drumul care ducea la poarta țărnii, la baza turnului bisericii construită în 1861, adică la marginea satului Giurgioana și s-a întrebat pentru prima dată în viața lui cum de a scăpat cu viață din confruntarea cu animalul dezlănțuit, care l-a bușit necontenit, amestecându-l cu praful drumului, câteva sute de metri. S-a tot întrebat de atunci mai mereu dacă există Dumnezeu, căci fiecare bușitură îi putea cauza moartea, fiecare rană infectată sluțea trupul și mai ales fața. Purta și astăzi pe obrazul stâng, sub ochi, urmele uneia dintre izbituri. Era o mare nedreptate ca el să iubească atât animalul și acesta să-l omoare. Acum în tot satul din ce în ce mai părăsit, nu mai există nici o oaie, măcar, să amintească de miile de oi și stânele de odinioară. Turnul bisericii de vreo 60 de metri, unde prinseră glas clopotele cele mai vestite și auzite 25 km împrejur, atrădându-i atenția că de pe atunci putea rămâne în țintirim. Anii de după întâmplare au însemnat primirea multor și variatelor bușituri ale vieții, el rămânând asemeni clopotniței bisericii cu crucea de fier împungând văzduhul în bătaia vânturilor din toată lumea pe care a colindat-o. Se credea totuși, o frunză în cădere, o așteptare înșelată, un om versus animalul (inclusiv din om) pe care trebuia să-l îndrăgească chiar dacă îl putea omorî... Berbecul era să-l ucidă. Și, cât de mult ținea el … la Bidrighin! …


ISTORIE Laurențiu CHIRIAC - Vaslui

ŢARAMOLDOVEIÎNTIMPULLUIȘTEFĂNIȚĂVODĂCELTÂNĂR(1517‐1527)

I. Contextul ungerii ca domn a lui Ştefan cel Tânăr

Realizările din vremea lui Ştefan cel Mare în domeniul politicii interne şi externe, ca şi cele privind ridicarea culturală au constituit pentru urmaşii săi imediaţi din secolul al XVI-lea un temei, dar şi un fel de dispoziţie testamentară.

Înconjurat - mai ales la început - de rivali în interior şi în exterior, Ştefan cel Mare a ştiut să impună Moldovei sale un statut juridic aparte și să ducă țara către o formă de supravieţuire adaptată condiţiilor vremurilor. Luptând cu înverşunare pentru a menţine integritatea Ţării Moldovei, înfruntând pe turci, pe unguri, pe polonezi, pe tătari sau pe schimbătorii domni ai Valahiei, Ștefan cel Mare i-a menținut țării sale libertatea și independența. De această politică pe care a dus-o marele voievod au trebuit să ţină seama și urmaşii săi direcţi din neamul Mușatinilor, numai că aceștia înțeleseseră chiar de la marele lor înaintaș că Moldova nu va exista ca stat doar garantat de puterile creştine, ci va trebui să fiinţeze sub suzeranitatea protectoare a Porţii Otomane1.

În altă ordine de idei, dacă Ştefan cel Mare reuşise să împiedice tendinţele centrifuge ale marii boierimi moldave şi fărâmiţarea puterii domneşti2, urmașii săi au avut dificultăți datorate opoziţiei marii boierimi care nu accepta întărirea puterii domneşti. După moartea marelui voievod, a urmat pe tronul Moldovei singurul său fiu legitim în viaţă, Bogdan al III-lea cel Orb (2 iulie 1504- 20 aprilie 1517) - un „bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi”3.

Lui Bogdan al III-lea i-a urmat la tron fiul său mai mare, Ştefan al IV-lea cel Tânăr sau Ştefăniţă, fiu nelegitim dintr-o legătură cu o femeie numită Stana,

1 Dimitrie Onciul, Istoria Bucovinei înainte de unirea cu Austria, în vol. Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol. 1, Bucureşti, 1968, p. 532. 2 Virgil Pâslariuc, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în secolul al XVI-lea, Chişinău, 2005, p. 19. 3 Călători străini despre Ţările Române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 149.

decedată în 1518 şi înmormântată la biserica „Sf. Nicolae” din Rădăuţi4. Nepot al lui Ștefan cel Mare, Ștefăniță cel Tânăr s-a născut în 1506, la Suceava și și-a petrecut tinerețea în Polonia, Crimeea, Germania și Constantinopole, unde, ocupându-se de comerțul cu pietre prețioase, a făcut avere. Din această avere ar fi plătit Porții Otomane 220000 de ducați pentru a urca pe tron. Cunoscând limbile polonă, turcă, latină, germană, greacă, tătară și armeană, Ștefăniță cel Tânăr a fost una din cele mai interesante figuri de voievozi moldoveni. Grigore Ureche aprecia că „ar fi putut să fie un mare conducător și altor țări”, aluzie probabil la faptul că visul de unire al celor trei țări românești încolțise deja la cronicarii vremii.

Ungerea lui Ştefan cel Tânăr ca domn al Moldovei s-a făcut la Suceava, de către mitropolitul Teoctist al Moldovei5, la data de 22 aprilie 15176. Modul în care domnia ţării a trecut de la Bogdan la acest fiu al său nu este cunoscut, dar cum ungerea s-a făcut la cinci zile după moartea tatălui său este posibil ca în acest interval să fi existat ceva frământări7.

La urcarea pe tron, Ştefan cel Tânăr - după Cronica episcopului Macarie - era în vârstă de nouă ani8, această informaţie fiind preluată şi de Grigore Ureche9. Într-un document polonez din 1517, el era

4 Nicolae Grigoraş, Ştefan vodă cel Tânăr şi Luca Arbure, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” (AIIAI), nr. IX, Iași, 1972, p. 3. 5 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediția P.P. Panaitescu, prefaţă şi note de Gh. Pop, Bucureşti, Editura Minerva, 1967, p. 100. 6 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 52. 7 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 77. 8 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, p. 92, unde cronicarul Macarie scria: „Şi a lăsat domnia fiului său, Ştefan voievod cel Tânăr, fiind acesta atunci de nouă ani”. 9 Grigore Ureche, op. cit., p. 100.


arătat în vârstă de 11 ani10, iar într-un raport diplomatic din 1521 se consemna că ar avea 18 ani. După opinia lui Horia I. Ursu, Ştefăniţă ar fi avut la urcarea pe tron doar 13 ani, această afirmaţie bazându-se pe informaţia din cronica lui Ureche - care arăta că, după bătălia cu tătarii de la Ciuhru (pe Prut), Ştefan cel Tânăr „şi-a luat doamnă”. În opinia aceluiași Horia I. Ursu, era greu de admis că voievodul s-ar fi căsătorit la 10-11 ani, el trebuind să aibă cel puţin vârsta de 13 ani11. Într-un raport al nunţiului papal din Ungaria, datând din 18 iunie 1526, se menţionează că „moldoveanul e mai tânăr de vârsta regelui Ludovic al II-lea, care era născut la 1 iulie 1506”12.

II. Politica internă din Ţara Moldovei (1517-1527)

Ştefan cel Tânăr, fiind minor la urcarea pe tronul Ţării Moldovei, nu putea guverna singur, fapt pentru care s-a instituit regenţa, un obicei obişnuit în acel timp în Moldova. Mai mult, Bogdan voievod murise pe neaşteptate şi nu exista orânduită o tutelă oficială. Astfel, în cadrul Sfatului domnesc, cea mai importantă figură era cea a portarului Sucevei, Luca Arbore. Acesta a fost unul din cei mai însemnați boieri ai epocii, apărând în actul de la 14 septembrie 1486 cu titlul de portar al Sucevei,13 titlu pe care l-a deţinut toată viaţa. Dispare apoi pentru o anumită perioadă din Sfat, păstrându-şi totuşi funcţia, deoarece în acte nu apare nimeni ca titular al acestui post14. Reapare în Sfat la 27 septembrie 1497, ca semn de recunoştinţă pentru eroica apărare a Cetăţii de Scaun în timpul războiului cu Polonia15. A fost un boier loial domnului, dacă este să trecem peste „episodul” de la 150416, cu o mare autoritate, izvoarele indicând clar că a fost printre primii sfetnici ai Țării Moldovei.

În acelaşi timp, Luca Arbore era şi conducătorul moral al partidei marilor boieri care

10 Colecția de documente Eudoxiu Hurmuzaki, II/3, București, 1896, p. 248: „… post mortem olim Bogdani voivode Moldaviae Stephanum eius filium undecim annum natum …”. 11 Horia I. Ursu, Moldova în contextul politic european (1517- 1527), Bucureşti, 1972, p. 129, nota 5. 12 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 77. 13 Documenta Romaniae Historica (DRH), serie A, Moldova, vol II, întocmit de L. Şimanschi, Bucureşti, 1976, nr. 264, p. 406. 14 Virgil Pâslariuc, op. cit., p. 27. 15 Ibidem. 16 În Polonia se ştia că pentru tronul Moldovei, în afară de Bogdan, se iviseră încă doi candidaţi, un Ştefan susţinut de turci şi „Herborusz” - adică Arbore - căpitanul Sucevei. Urmărit de ostaşii lui Ştefan cel Mare, Luca Arbore a reuşit totuși să scape.

luptau împotriva unei domnii autoritare. Dacă în timpul lui Bogdan al III-lea, Luca Arbore şi boierii săi au menţinut un echilibru de putere în raport cu puterea domnească, în timpul lui Ştefăniţă - un domn nevârstnic - marea boierime s-a văzut în largul ei, tutelând însăşi domnia Moldovei. Firesc, Luca Arbore şi marii boieri au fost guvernatorii lui Ştefan cel Tânăr, dar şi ai destinului Moldovei, executând aceste sarcini în conformitate cu interesele lor, care uneori nu se întâlneau cu cele ale ţării17.

În opinia lui A. D. Xenopol, Luca Arbore avea o autoritate morală, nu legal mai mare decât a celorlalţi boieri, căci autoritatea de care se bucura era datorată doar prestigiului personal18, iar - în opinia lui N. Grigoraş - Luca Arbore nu a luat imediat conducerea țării, deoarece în Sfatul domnesc se aflau dregători cu merite mai mari decât ale lui: mitropolitul Teoctist al II-lea, vornicul Petre Cărăbăţ sau marele logofăt Gavril Totruşan19. Marea boierime găsea acum cel mai potrivit prilej pentru a conduce ţara conform propriilor interese şi, într-adevăr, în cei cinci ani ai minoratului lui Ştefăniță cel Tânăr, boierimea moldoveană a depus toate stăruinţele pentru a-şi impune programul ei de guvernare.

În acest sens, într-o scrisoare a cancelarului polonez Petru Tomicki se menţionează că Ştefăniţă a fost ales prin sprijinul Sfatului domnesc20. Din cauza minoratului domnului, se impunea instaurarea unei regenţe domneşti. Din actele vremii se poate constata faptul că s-a constituit o tutelă domnească în care au intrat cei mai de vază reprezentanţi ai Sfatului domnesc. După părerea majorităţii istoricilor, pornind de la un pasaj din cronica lui Ureche, în fruntea regenţei a fost numit portarul de Suceava, Luca Arbore21. Evenimentele care au urmat confirmă justeţea unei asemenea supoziţii, deși din Sfat mai făceau parte şi alţi boieri puternici, majoritatea - în opinia lui Ilie Minea -

17 Horia I. Ursu, op. cit., p. 17. 18 A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. IV, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1927, p. 217. 19 Nicolae Grigoraş, Ştefan vodă cel Tânăr şi Luca Arbure..., p. 7. 20 Colecția Hurmuzaki ..., vol. II/3, p. 248-249, nr. CXCVI: „[…]Stephanum ejius fillium undecim annos natum,omnium illius terre consiliariorum et nobilium ad vojevodatum esse ascitum[…]”. 21 Grigore Ureche, op. cit., p. 102: „[…] au crescut pe Ştefan vodă pre palmile lui (a lui Luca Arbure), avându atâta credinţă şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia[…]”.


trecuți prin şcoala politică a lui Ştefan cel Mare şi colaboratorii acestuia la înflorirea Ţării Moldovei22.

De altfel, în primul document emis de Ştefăniţă, din 7 octombre 1517, componenţa Sfatului domnesc era următoarea:

„Şi la aceasta este credinţa domniei noastre mai sus scrise noi Ştefan voevod, şi credinţa iubitului meu frate, Petru, şi credinţa tuturor boierilor noştri, credinţa panului Isac, credinţa panului Petru vornic, credinţa panului Şandru, credinţa panului Negrilă, credinţa panului Cozma, credinţa panului Grincovici şi a pnului Tălabă de la Hotin, credinţa panului Coste şi a panului Condrea de la Neamţ, credinţa panului Petrică şi a panului Toader de la Cetatea Nouă, credinţa panului Luca Arbure, portar de la Suceava, credinţa panului Hrană spătar, credinţa panului Ieremia vistiernic, credinţa panului Şarpe postelnic, credinţa panului Săcuian ceaşnic, credinţa panului Stârcea stolnic, credinţa panului Toma Căţelan comis şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni mari şi mici. […] pan Trotuşan logofăt […]23.”

Așadar, pe plan intern, marea boierime a încercat să-şi redobândească privilegiile, adică să reînvie situaţia din prima jumătate a secolului al XV-lea, dorind să anuleze rezultatul luptei pentru întărirea puterii domneşti. Prima măsură a marii boierimi a fost aceea de a acapara noi domenii funciare24. O mare parte dintre actele interne păstrate au fost emise pentru a întări noile achiziţii funciare ale marilor boieri. Numai că, după 1522 - când încetează minoratul lui Ştefan cel Tânăr - şi până la sfârşitul domniei lui, principalii beneficiari ai daniilor sau achizitorii terenurilor vor rămâne doar micii boieri şi mânăstirile25.

În primii cinci ani ai domniei lui Ştefăniţă, în timpul minoratului acestuia, numărul de acte emise pentru marea boierime a crescut la 31, aceasta din urmă având posibilitatea de a-şi crea şi consolida domeniile funciare individuale, acumulate pe perioada tutelei domneşti, într-un timp foarte scurt. Acest fenomen al formării unor mari domenii familiale boierești a fost sesizat de M. Costăchescu care - descriind domeniul Găneştilor - nota, în final, următoarele: „Sate aproape unele de altele şi neamuri boierești multe şi puternice, care se puteau întâlni şi uni repede şi la bine şi la rău, explică puterea acestor boieri care au vrut să stăpânească Moldova în prima jumătate a secolului al

22 Ilie Minea, Compolotul boieresc contra lui Ştefăniţă Vodă, în „Cercetări istorice”, IV, 2, 1928, Iaşi, p. 197. 23 Documente privind istoria României (DIR), A. Moldova, secolul XVI, vol. 1, p. 108-109, nr. 109. 24 Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 613. 25 Ibidem.

XVI-lea”26. De altfel, acest mare domeniu boieresc al Găneștilor a fost centrul „frondei boierești” împotriva lui Ștefăniță (martie 1523)27.

În primăvara anului 1523, datorită unor intrigi de curte ale marelui logofăt Gavril Trotuşan, considerat un „trădător patologic”28, voievodul Ștefăniță i-a ucis pe Luca Arbore și pe fiii acestuia pentru că portarul Sucevei trimisese o solie la regele polonez Sigismund (cel care refuzase să-i dea una din fete de soție), după care l-a închis pe Gavril Trotuşan în temnița de la Suceava. Apoi, dorința domnului de a schimba componența Sfatului domnesc a provocat și o mai mare revoltă a marii boierimi moldave. Atunci a avut loc decapitarea mai multor boieri (printre care și Petru Cărăbăț, Negrilă, Coste, Șarpe, Gane), dar și deposedarea lor de marile latifundii ori fuga celor scăpați în Polonia. Are loc și schimbarea componenței Sfatului domnesc cu oameni noi, astfel că se încheia perioada de regență și începea conducerea autoritară a proaspătului voievod major.29

Din 1523, politica internă a lui Ştefăniţă cel Tânăr a stat sub semnul cruzimii și al dorinței obsesive de a-i căsăpi pe marii boieri. Mulți dintre aceștia au început să părăsească Moldova, adăpostindu-se în Polonia, Transilvania și Țara Românească. Aproape toți vechii dregători au fost înlocuiți din funcție. Astfel, ridicarea boierilor împotriva „tiranului” a devenit o mișcare organizată. Marile proprietăți au fost date de către domn mânăstirilor și micii boierimi pe care o atrăsese de partea lui și căreia îi dăduse și funcții în noul Sfat domnesc. Așadar, spre finalul domniei, Ștefan cel Tânăr întărește puterea centrală și distruge nucleul marii boierimi. Prin aceasta, a avut loc accesul în Sfatul domnesc a altor familii boiereşti, iar dregătoriile au fost transmise dincolo de un cadru strict familial.30

III. Politica externă a Moldovei (1517-1527)

Relaţiile dintre marea boierime şi puterea domnească au fost influenţate şi de raportul de forţe creat în Europa de Sud-Est. Direcţiile politicii externe au constituit mereu puncte sensibile ale solidarităţii sau adversităţii dintre cele două tabere. Astfel, cu toate tendinţele sale centrifuge, marea boierime i-a acordat, la început, sprijinul minorului Ştefăniţă. Mizând pe o stabilitate şi pe o continuitate înlăuntrul ţării, clasa politică nu a susţinut candidaturile unor pretendenţi

26 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ștefăniță voievod (1517-1527), Iaşi, 1943, p. 201. 27 Virgil Pâslariuc, op. cit., p. 33. 28 Ibidem, p. 29. 29 Ibidem, p. 27. Ilie Minea, op. cit., p. 198-200. 30 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 77-78.


aflaţi pribegi la acea dată în Polonia sau în altă parte. Spre exemplu, în Polonia era adăpostit Petru Pribeagul - care avea sprijinul regelui Sigismund, cel care, în cele din urmă, l-a refuzat, pentru a nu provoca reacţii din partea ungurilor şi a moldovenilor. Prin urmare, opţiunea boierimii moldovene de a-l proteja pe Ştefăniţă era deja cunoscută la Cracovia31.

Chiar de la început, Ştefan cel Tânăr a fost recunoscut drept domn al Moldovei de către sultanul Imperiului Otoman, acesta trimiţându-i un sol să-l felicite şi să-i înmâneze însemnele de recunoaştere: „tuiuri, un sangiac, turban, caftan domnesc şi un armăsar împărătesc”32. Această recunoaştere din partea Porţii a venit fără dificultăţi, deoarece forţele armate otomane erau concentrate în Africa, pentru a cuceri Egiptul.

Contribuţia boierilor la conducerea Ţării Moldovei a fost deosebită la începutul domniei lui Ştefăniţă, iar prin aportul lor situaţia ţării nu a fost tulburată. Astfel, s-a reuşit înfrângerea tătarilor pătrunși în Moldova la 8 august 1518, la Ciuhru (lângă târgul Șerbanca, pe Prut), cu ajutorul vornicului Petru Cărăbăț al Țării de Jos și al polonezilor.33 Relaţiile cu Polonia au fost normale, încheindu-se între cele două ţări două tratate de pace (1517-1518), o alianţă şi un tratat privitor la administrarea justiţiei internaţionale (încheiat în 1519)34.

În fond, declinul Regatului maghiar i-au determinat pe oamenii de decizie ai Ţării Moldovei să caute un sprijin mai sigur, ei orientându-se în mod special spre Regatul Poloniei care reprezenta o forţă politico-militară în zonă. Apropierea faţă de vecinul de la nord avea două explicaţii: a) tradiţia de luptă antiotomană a polonezilor şi b) „Republica aristocratică polonă” constituia o atracţie pentru boierimea moldoveană, care o vedea ca pe un model de organizare a statului lor35.

Numai că, după 1523, odată cu refuzul regelui polon Sigismund de a-i da de soție lui Ștefăniță cel Tânăr una din fiicele sale și odată cu revolta marii boierimi din Moldova, relațiile moldo-polone s-au stricat. Din cauza semeției lui Ștefăniță cel Tânăr, relațiile cu polonezii nu au mai putut fi restabilite. Refugierea unor boieri moldoveni la curtea regală

31 Colecția Hurmuzaki ..., II/3, nr. 196, p. 248. 32 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, postfaţă şi bibliografie de Magdalena Popescu, Bucureşti, 1986, p. 76. 33 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, București, Editura Humanitas, 1991, p. 72. 34 F. C. Nano, Condica tratatelor şi ale altor legăminte ale României (1354- 1937), Bucureşti, 1938, p. 28-29. 35 Virgil Pâslariuc, op. cit., p. 34-35.

poloneză și temerea polonezilor că Ștefăniță s-ar putea alia cu turcii au făcut ca relațiile să fie tensionate până la moartea voievodului moldav.36

Deși exista temerea că Ștefăniță cel Tânăr se va alia cu turcii, totuși acesta a atacat și a învins în 1523 o armată turcească condusă de Tassa-pașa și i-a luat o pradă bogată. Turcii doar se refugiaseră în Moldova, după ce fuseseră respinși de polonezi. Din acest motiv, relațiile lui Ștefăniță cel Tânăr cu otomanii au devenit și ele tensionate.37

Mai mult, din cauza unui aranjament potrivit căruia Ștefăniță cel Tânăr urma să se căsătorească cu Ruxanda (fiica lui Neagoe Basarab), domnul moldovean a intrat în conflict și cu voievodul muntean Radu de la Afumați, acesta devenind între timp soțul Ruxandei (ianuarie 1526). Deși i s-a propus de către munteni să se căsătorească cu Stana (o altă fiică a lui Neagoe Basarab), Ștefăniță cel Tânăr a refuzat și a atacat Țara Românească, jefuind, ucigând și „băgând spaima în munteni”.38 În anii 1526-1527 au urmat alte două bătălii moldo-valahe, după care conflictul s-a stins prin căsătoria domnului moldav cu Stana, cea pe care inițial o refuzase.39 Cu toate acestea, întors deja bolnav din Țara Românească, Ștefăniță cel Tânăr a murit la 14 ianuarie 1527, în cetatea Hotinului. Unele letopisețe arată că nobilii de la curtea poloneză, care se temeau că Ștefăniță s-ar putea alia cu turcii, au pus-o chiar pe soția acestuia să-l otrăvească, după care Stana s-a reîntors în Muntenia și s-a călugărit, murind în februarie 1431. Neavând urmași cu Stana, Ștefăniță cel Tânăr a fost înmormântat la Mănăstirea Putna40.

36 Horia I. Ursu, op. cit., p. 19-20. Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 614. 37 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 79. Horia I. Ursu, op. cit., p. 21-22. 38 Horia I. Ursu, op. cit., p. 22-23. Virgil Pâslariuc, op. cit., p. 37. 39 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ștefăniță voievod …, p. 217-218. 40 Grigore Ureche, op. cit., p. 126. Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 80.

„Istoria își bate joc de cei care

nu o cunosc, repetându-se.”

Nicolae Iorga


ISTORIE Costin CLIT - Huși

CĂMINELECULTURALEDINEPARHIAHUȘILORLA1938(I)

Folosindu-ne de „Anuarul Eparhiei Hușilor pe anul 1938”, întocmit la cinci ani de păstorie ai Episcopului Hușului Nifon Criveanu, pe baza chestionarelor completate de către preoții parohi din acea vreme, publicăm date despre căminele culturale din Eparhia Hușului: denumirea instituției culturale, anul înființării (acolo unde este cunoscut), parohia și satele componente în care funcționa, județul, numele președintelui - nu am precizat funcția - și a vicepreședintelui, căruia i-am precizat funcția deținută. O analiză aparte ar merita numele primit de căminele culturale și criteriile care au stat la baza alegerii lor: membrii familiei regale, personalități naționale și locale, eroi, care ar trebui să stea în atenția diriguitorilor culturali și politici de astăzi, mai ales că asistăm la o campanie în care a dispărut respectul pentru valorile culturale.

Județul Fălciu Nr. Parohia Sate componente Numele Căminului

cultural Anul

înființării Conducerea

1

Arsura Arsura, Mihail Kogălniceanu

„Pr. Gheorghe Lupu” 1935 Pr. Ghe. Gaiță, vicepreședinte

2 Averești Averești, Armășeni, Gănești, Roșiori

„V. Costache”, în Plopi - Pr. Mihai I. Maleș, vicepreședinte

3

Băsești Băsești Societatea „Iuliu A. Zane” 1 IX 1930 -

4 Berezeni I

Berezeni, Horincea „Regele Carol al II-lea” 1930 Pr. Mihai Pascaș, președinte

Berezeni II Berezeni „Regele Ferdinand I” Reînființat în martie 1938

Pr. N. I. Ursăcescu, președinte

5 Boțești Boțești, Porcișeni „Marele Voievod Mihai” 1933 Pr. M.A.Grecu, președinte

6 Brădicești Brădicești, Tălpigeni „N. Iorga” 1936 Pr. V. Pivniceru

7 Bunești Bunești, Podul Oprei „Lumina Săteanului” 1936 Pr. M. Ghiorghiu

8 Cârligați Cârligați, Rusca „Dim. Cantemir” 1 VIII 1937 Pr. Gh. Timircan

9 Cozia Cozia, Săulești „Mihail Sandovici” - - 10 Cozmești Cozmești „Înv. Dimitrie Munteanu” 1 I 1933 -

11 Crețeștii de Sus

Crețeștii de Sus „I. G. Duca” 4 X 1936 Pr. Gh. A. Năstase, vicepreședinte

12 Crețeștii de Jos Crețeștii de Jos, Satul Nou

„D. Cantemir” 1924 -

13 Curteni Curteni „Casă de Sfat” 1931 Pr. Ioan Sbârnea, președinte

Budești „Lumina” 1930 Pr. Ioan Sbârnea, vicepreședinte

14 Deleni Deleni, Golăești, Talaba, Băgău, Tăetura Bărboși

„N. Iorga” - -

15 Dodești Dodești Căminul Cultural Model 31 XII 1934 Pr. Ioniță Ciobanu, președinte la secția „Educația sufletului”


16 Dolhești Dolhești, Petriș „Mihai Eminescu” 1935 Pr. Constantin Busuioc, vicepreședinte

17 Duda Duda, Novaci „Regele Carol al II-lea” - Pr. Const. Grancea, președinte

18 Epureni Epureni „Colonel Iamandi” 1927 Pr. Zaharia Cireș, președinte

19 Fălciu I Târgul Fălciu „Dimitrie Cantemir” 15 VIII 1934 Pr. Ghe. Verdeș, vicepreședinte

20 Giurcani Giurcani, Popeni, Găgești, Peicani

„Virgil Caraivan” - Pr. Ioan I. Popescu

21 Grozești Grozești „Mihail Sadoveanu” 1933 Pr. Ștefan Manoliu

22 Gugești Gugești „Nicolae Iorga” - Pr. V. Popa

23 Hurdugi Hurdugi „Dimitrie Cantemir” - - 24 Moșna I Moșna „Propășirea” 1936 Pr. V. Profir

25 Oltenești Oltenești, Zgura „Mihail Eminescu” 1924

26 Podul Hagiului Podul Hagiului, Gorban „Lumina Săteanului” - Pr. Teodor Petrea

27 Rânceni Rânceni, Mușata, Stuhuleț

„Margareta și Eugen Costescu”-Rânceni

1925 -

„Stuhuleț” 1936 - 28 Scoposeni Scoposeni, Zberoaia „Gospodarii Harnici” 1937 -

29 Stroești Stroești, Giurgești, Valea lui Bosie, Bobești

„Spiru Haret” - -

30 Șișcani Șișcani, Tomșa „Izvorul Luminii” - Pr. V. Hâncu 31 Tăbălăești Tăbălăești, Plopi, Valea

Seacă „Ion Creangă” - Pr. M. Gaiță

32 Tămășeni Tămășeni „Dodești” 1935 -

33 Tupilați Tupilați, Mălăești, Poșta Elan

„Constantin și Aglaia Corbu”

1935 -

34 Urlați Urlați, Plotonești „Voievodul D. Cantemir” 1935 Pr. Gh. Oniță

35 Vetrișoaia Vetrișoaia, Satul Nou, Bumbăta

Exista cămin la 1938

- -

36 Vinețești Vinețești, Cordeni „Ion Creangă” Pr. Gr. Lupașcu 37 Vutcani Vutcani I Sucietatea de moralizare

„Bunul Creștin” 1924 Pr. Gh. Vasilache

„Oastea Domnului” - - Vutcani II „D. Guțu ” - Pr. I.N. Mache,

vicepreședinte

Județul Tutova Nr. Parohia Sate componente Numele Căminului cultural Anul înființării Conducerea 1

Bălăbănești Bălăbănești „Gh. Tașcă” 1934 Pr. Spiridon I. S. Spulber

2 Bălășești Bălășești, Pupezeni „Gh. Tutoveanu” 1933

3 Bârlălești Bârlălești, Strâmba „N. Bârlălescu” 1935 Pr. Dimitrie Ștefănescu

4 Blăgești Blăgești „Octavian Goga” - Pr. Petru I. Luca

5 Bogdana de Jos

Bogdana „Episcop Iacov Bârlădeanu” - Pr. Ioan A. Dimitriu


6 Bogdana de Sus

Bogdana, Verdeș, Suceveni, Arșița, Ursari, Lacul Babei, Fântâna Balaurului

„Sf. Gheorghe” - -

7 Bogești Bogești, Pogana, Tomești

„Regele Carol al II-lea” - Pr. Gh. I. Moraru

8 Borodești Borodești, Pochidia, Bucureni

„Ion Creangă”-Pochidia 1932 - „Al. Vlahuță” 1934 -

9 Brădești Brădești „Gh. Tutoveanu” 11 V 1936 Pr. Const. Botez, vicepreședinte

10 Căbești I Căbești, Plopu „Sf. Petru și Pavel” 1928 Pr. Dimitrie Gh. Babaca

11 Cărăpcești Cărăpcești „Salvarea Neamului” 1937 Pr. Dimitrie I. Stan, vicepreședinte

12 Cârja Cârja „Gh. Tutoveanu” 1934 Pr. Gh. Bantaș

13 Cârlomănești Cârlomănești „Sf. Nicolae” 1925 Pr. Petru T. Paiu

14 Cerțești Cerțești „I. Gh. Duca” Pr. Const. Brudiu

15 Chițcani Chițcani, Rădești „Milica Hristea” 1938 - 16 Ciocani Ciocani, Movileni „Spiru Haret” - -

17 Ciortolom Ciortolom, Dragalina, Crivești, Vizureni, Șt. Draganescu

„Dr. Anghelescu” - Pr. Ștefan I. Caraman

18 Ciurești Ciurești - 1934 Pr. Nicolae I. Grigoraș

19 Corodești Corodești, Chetrosu, Rugăria, Draxeni, Lazu, Fundu Văii, Cotârlaci, Retegiu

„Voievodul Mihai” 1935 -

20 Costești I Costești „Episcopul Nifon Criveanu” 1936 Pr. Ioan D. Leon

21 Cotoroaia Cotoroaia „Gh. Coșbuc” - Pr. Iancu Ștefan

22 Dragomirești Dragomirești, După Deal, Poiana Pietrii, Bungeni

„I. Gh. Duca” 1936 Pr.Ioan C. Stoica

23 Drujești Drujești, Băcani, Suseni, Vulpăseni

„General Naumescu” 1937 Pr. Ilarion Dodu

24 Florești Florești, Dealul „Lucreția și Panaite Stan” 1936 -

25 Hălărești Săliștea, Gh. Emandi, Hălărești, Piscul Iana, Polițeni

„Al. Vlahuță” - Pr. M. Ștefârcă

26 Horga Horga „M. K. Epureanu” - Pr. Ioan Dănăilă, vicepreședinte

27 Hrăniceni Hrăniceni „Gh. Tutoveanu” - Pr. Nicolae Carp, vicepreședinte

28 Ibănești Ibănești, Ghicani „Al. I. Cuza” - Pr. Emil Buță, președinte de onoare

29 Igești Igești, Blăgești „Octavian Goga” Pr. Ioan Enache

30 Ivești Ivești „Flacăra” 1936 Pr. Zaharia Onica, președinte de onoare

31 Lălești Lălești, Cristești, Tupilați, Fulgu

„Lumina” 1934 Pr. Artenie I. Ceancă, vicepreședinte


32 Liești Liești, Ciorăști, Huștiu „Pr. Ștefan Vasilescu” 12 VI 1938 Pr. I. Rugină

33 Lungești Lungești „Prof. D. Ghimuș” - -

34 Mânzați Mânzați Răzeși, Mânzați Boerești

„Al. Vlahuță” 1937 Pr. Petru Lazanu

35 Micești Micești, Burlaci, Gherghești, Mănoiu, Valea Lupului, Dragomănești

„Regele Carol II” 1936 Pr. Traian Popa, vicepreședinte

36

Murgeni Târgul Murgeni, Hănăseni

„Regele Carol II” 1936 Pr. Iorgu Codreanu

37 Pogonești

Pogonești, Polocin, Belcești

„Episcop Nifon Criveanu” - -

38 Popeni Popeni „Maria Mihălceanu” 1935

39

Priponești Priponeștii de Sus, Priponeștii de Jos

„Nicolae Iorga” 1931 Pr. Constantin Pricopescu

40 Raiu Raiu, M. K. Epureanu „N. Iorga” 1935 Pr. Const. Th. Petrea

41 Rădeni

Rădeni, Uricari, Tulești, Mănești, Băbuța, Semeni, Botoi, Popești, Ciuperca

„Al. Vlahuță” - Pr. Gh. Nicolau

42 Rădești Rădești, Oanca „Alex. Vlahuță” 1935 Pr. Gh. Iacomi 43 Rânzești Rânzești „Vasile Pârvan” - Pr. Ioan Magdaliniș

44 Ruseni

Ruseni Răzeși, Vladia, Ruseni Boerești, Budești, Stânișoara de Sus, Stânișoara de Jos

„Al. Vlahuță” 1937 Pr. Cezar Stoica, vicepreședdinte

45 Sălceni Sălceni „Gh. Tutoveanu” 1925 -

46

Sărățeni Sărățenii de Sus, Sărățenii de Jos, Lățești

„Voievodul Mihai” - Pr. Gavril Goga

47

Sârbi Sârbi, Mitoc, Gr. Vasiliu, Sârbii Noi

„Lumina” - -

48

Simila Simila, o parte din Zorleni

„Regele Carol al II-lea” 1932 Pr. Gh. Popa

49 Stâncășeni Stâncășeni, Băncești, Gârdești

„Deșteptarea” 1927 Pr. Constantin Gh. Filichi

50 Stoeșești Stoeșești, Regele Carol I „Stoeșești” 1 XII 1925 Pr. Const. Popa

51

Șendrești Șendrești, Bărtăluși Răzeși, Valea Casei, Mirenași

„Erou Subl. Vasilache” 8 IX 1938 Pr.Gh. Gh. Mihalache

52 Șuletea Șuletea „Virgil Caraivan” 1934 Învățătorul Cristea

53

Tăbăcești Tăbăcești, Prisăcani, Valea cu Apă

„Voievodul Mihai” -

54 Unțești Unțești „Al. Vlahuță” 1936 Pr. Gh. V. Giurcanu

55 Vinderei Vinderei „Ștefan Vodă” - Pr. I. I. Alexandru 56

Voinești Voinești-Răzeși, Voinești-Boerești, Obârșeni-Clăcași, Obârșeni-Răzeși, Obârșeni-Lingurari

„I. Gh. Duca” - Pr. Leon Istrati, vicepreședinte

57 Zorleni Zorleni „Regele Carol al II-lea” 15 XI 1932 Pr. Ioan Mangu


ISTORIE Monica Luminița COZMEI - Iași

TOMISÎNCONTEXTULRELAŢIILORCOMERCIALEDINMEDITERANAORIENTALĂ

(secoleleI‐IIId.Chr.)

Lucrarea de faţă îşi propune o includere a vechilor problematici enunţate la finele veacului XIX şi începutul celui următor, dar şi de o serie de noi abordări, dintr-o perspectivă modernă, racordate la ansamblul de cercetări cu caracter interdisciplinar întreprinse atât la nivel naţional, dar şi internaţional: „economic”, „harbour archaeology”, „maritime archeology”, „landscape archaeology”, privind economia oraşului Tomis, de

istorici ca Iorgu Stoian40 și Vasile Pârvan. Demonstrarea poziţiei orașului Tomis, ca lider în zona

Pontului Stâng, dar și ca oraș de legătură între Europa şi spaţiile microasiatice sau nord-africane, prin activitatea sa comercială a constituit, pe scurt, problematica tezei de doctorat. Obiectivele tezei de doctorat au fost: 1. Cunoşterea rolului jucat de oraşul Tomis în cadrul economiei locale şi regionale; 2. Identificarea resurselor locale şi exploatarea lor economică; 3. Realizarea unei analize a dinamicii economiei agricole din chora oraşului; 4. Evaluarea impactului pe care l-a avut oraşul asupra economiei locale; 5. Punerea în valoare a unei activităţi economice elastic prin exploatarea resurselor naturale (exploatarea minereurilor, productivitatea pământului) în paralel cu activităţile pastorale (procesarea materiilor prime de origine animală); 6. Raporturile dintre activităţile umane şi resursele naturale costiere; 7. Identificarea rolului jucat de producătorii, antreprenorii, armatorii şi negustorii locali sau străini; 8. Analiza dezvoltării şi transformării oraşului - port Tomis; 9. Evoluţia topografică a Tomisului în raport cu dezvoltarea sa economică şi identificarea zonelor comerciale şi de producţie ale cetăţii; 10. Implicarea Statului în dezvoltarea economică pe baza reinterpretării şi analizei mărturiilor epigrafice; 11. Analiza artefactelor atât de producţie locală, cât şi de import. Capitolul I expune legătura indezirabilă dintre poziţia geografică a întregii zone şi postura istorică ulterioară favorabilă ascensiunii cetăţii, între secolele I-III d. Chr.

40Stoian1962, 1: „O monografie a Tomisului nu a fost

scrisă. Și nici nu putea să fie, cât timp cercetările arheologice sistematice- aproape singurele de la care sunt de așteptat informații în marea majoritate a problemelor- de-abia se poate considera că au fost începute...Ceva mai bine s-ar părea a sta totuși lucrurile, măcar la prima vedere, cu documentele epigrafice, destul de numeroase-peste cinci sute-, care ne stau de mult, fie și împrăștiate în tot felul de publicații mai ușor sau mai greu accesibile, la dispoziție”.

Ţinutul dintre Dunăre şi Mare, cunoscut şi sub numele de Dobrogea, a fost un spaţiu predilect pentru desfăşurarea unor cercetări, atât pentru istorici, cât şi pentru arheologi. Înconjurată din trei părţi de apele Danubiusului şi ale Pontului, acest areal, prin propria geografie şi natură, va fi legat continuu de istoria ţării şi a Europei. Din punct de vedere etnic, nuanţele sunt date de stabilirea diferitelor neamuri pe ţărmurile primitoare, dar şi de cu totul alte condiţii care o vor defini, din punct de vedere istoric.

Capitolul al II-lea, Realități politice și economice în secolele I-III d. Chr. în Pontul Stâng, are în structură aspecte ale istoriei tomitane. Nu se poate discuta despre o dezvoltare comercială fără a încadra evoluția acestui oraș în cadrul istoric. Avansarea Imperiului s-a făcut pe etape, fixarea limitelor, când deja era un Imperiu, „dictându-i” politica. După anul 44 a. Chr., dispariţia regelui Burebista influenţează istoria geţilor de pe ambele maluri ale Dunării41, în toată zona Europei de sud-est şi, mai ales, raporturile lumii trace cu romanii. În acest „vârtej” de evenimente istorice e atrasă şi zona dintre Dunăre şi mare, iniţial ca „tampon” la graniţa Imperiului împotriva popoarelor migratoare din stepele Asiei sau sudul Moldovei. Fără îndoială, cel mai important eveniment a fost alipirea (27 a. Chr.-14 p.Chr.) cetăţilor de pe ţărmul de vest al Mării Negre, sub domnia lui Augustus. Cetăţile aveau dreptul garantat la autoguvernare şi le rămâneau aceleaşi limite, erau doar supravegheate de praefectus orae maritimae, praefect al litoralului maritim42. Alianţa - koinon era formată din: Tomis, Istros, Callatis, Dionysopolis, Odessos, Mesambria43.

Istoria Tomisului este în ascensiune - sediul pontarchului ales pe termen limitat după două inscripţii tomitane, apoi ca zonă de maxim interes pentru „marea internă” care se dorea a fi Marea Neagră şi legăturile cu Asia Mică44. Orașele pontice pactizează cu romanii pe care-i văd ca un scut protector45.

41 Pippidi, Berciu 1965, 290. 42Pippidi, Berciu 1965, 300. 43Stoian, 34. 44 Strabo: „Cât despre Burebista acesta a pierit din pricina

unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărămiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când Caesar Augustus a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci părţi…astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul.”.

45 Ibidem, 75.


Capitolul al III-lea, Surse arheologice privind orașul portuar Tomis, este împărțit în două subcapitole, cercetările de suprafață și cele subacvatice. Întreaga lume maritimă şi fluvială romană este în mod remarcabil concentrată în porturi. Există astfel o adevărată ierarhie portuară care este în acelaşi timp maritimă şi economică dacă ar fi să ne referim la câteva porturi caracteristice lumii romane: Alexandria, Ostia, Portus, Cartagina, Marsilia, Narbonne, Hispalis, Sevilia46. Cele mai noi descoperiri arheologice s-au făcut în „Parcul Catedralei” și în zona dintre Piața Ovidiu și moscheea din Constanța. În porturi se desfăşurau activităţi comerciale, fiind spaţiul în care se descărcau produsele de import provenind din diverse spaţii geografice. În aceste condiţii se impuneau dotarea porturilor cu magazii, spaţii de cazare pentru călători, taverne, lupanare, aşa cum existau la Limenas, Sozopol, Tomis, Chersones47.

Descoperirile arheologice subacvatice48 începute încă din anii ’70, la un nivel profesionist, şi reluate, dar la nivel amatorist, în zilele de astăzi, au permis o serie de observaţii privind instalaţiile portuare tomitane, precum şi identificarea şi cartarea unor epave ce transportau, cel mai probabil, amfore. Întemeierea cercetării arheologice subacvatice din România se datorează lui Constantin Scarlat, care a fost Comandant al Grupului de Scafandri de la Mangalia, prima unitate de scafandri autonomi (1967-1969). În patrimoniul Muzeului de Istorie Antică şi Arheologie Constanţa se află numeroase obiecte arheologice de provenienţă submersă, în special amfore şi ancore de provenienţă romană, descoperite atât în timpul explorărilor subacvatice ale căpitanului-comandor Constantin Scarlat, dar şi cu ocazia unor descoperiri fortuite. Majoritatea materialelor care au fost identificate (ancore, amfore) sunt legate de portul Tomis şi activitatea portuară extrem de dinamică atestată aici.

Capitolul al IV-lea conţine o amplă sinteză privind activitatea Asociațiilor de navigatori și transportatori, dar și a Negustorilor tomitani în Mediterana orientală, în paralel cu cea a negustorilor străini la Tomis. Existența asociațiilor de negustori constituie un argument forte al acestei teze, care-și propune să argumenteze, pe baze reale, dezvoltarea relațiilor comerciale în Mediterana Orientală cu o extensie în spaţiul pontic. De la Augustus la Antonius Pius, Tomis are, ca oraş al Pontului Stâng, o ascensiune continuă: în plan politic devine capitala (Metropolis) provinciei Moesia Inferior. În plan economic și comercial, Tomis (împreună cu zona înconjurătoare) se remarcă prin stabilitatea producţiei, creşterea acesteia şi schimb continuu, care ne oferă posibilitatea de a afirma rolul imens avut în secolele I-III p.Chr.

Constituția corpului armatorilor și navigatorilor era: armator, magister navium, proprietar al unei nave, sau căpitan, gubernator, al unei nave. Putea să-și facă propriul transport sau s-o închirieze49. Situația de egalitate între cele două funcții-poziții a fost clară în epoca Principatului din sursele

46 Rougé 1975, 179. 47 Karagianni 2013, 25. 48 Flaut 2006, 9-18. 49 Bounegru 2008, 53.

epigrafice deținute, papirii din Egiptul ptolemeic50. Navicularius putea să însemne atât un mic proprietar de navă cât și un mare transportator care avea mai multe nave și care putea avea mai multe tipuri de relații comerciale. Erau cetățeni ai elitei orașului, uneori peregrini, rar de condiție servilă. Imunitățile fiscale oferite, dreptul la cetățenie, constituirea unor privilegii cu statut special51, erau alte avantaje pentru navigatori și transportatori, în secolele pe care le discutăm, I -III p.Chr., în afara autonomiei de care se bucurau. Statul îi răsplătea pentru serviciile aduse, pentru aprovizionarea orașelor, pe măsură. În epoca Severilor atitudinea statului se schimbă prin impunerea întâietății serviciilor oferite statului. Importanța Tomisului pentru comerțul inter-provincial este pusă în evidenţă de existenţa a trei asociaţii de armatori, locali şi străini (alexandrine). J. Rougé subliniază importanța Nicomediei pe care a avut-o în crearea unor legături puternice dintre aceasta și Mediterana Orientală și Tomis.

Capitolul al V-lea reprezintă concluziile tezei de doctorat cu tema Tomis în contextul relațiilor comerciale din Mediterana orientală, secolele I-III d. Chr. Tomisul este un oraș cu o istorie care a marcat dezvoltarea întregii zone vest-pontice, o verigă de legătură între Mediterana orientală și Europa centrală. Pontul Euxin are dublă valoare-politică și comercială, schimbându-şi configurația economică și poziția sa în Imperiul Roman în funcție de diverse perioade: la începutul sec. I a avut o poziție periferică, de „tampon”, apărare și trecere a produselor comerțului roman. Odată cu secolele al II lea şi al III lea, situaţia zonei vest-pontice se schimbă, devine o zonă clară de legătură cu zonele adiacente, spre Asia. O demonstrează infrastructura în care Imperiul investește împreună cu toate măsurile politice, militare și fiscale. Datorită acestor investiții, zona capătă o conotație valorică triplă: militară, economică și politică. Tomisul a fost unul dintre cele mai importante structuri comerciale care au „absorbit” produsele Mediteranei Orientale. Într-o anumită măsură aceste mărfuri, care veneau din Orient, erau transferate mai departe, pe linia Dunării, apoi pe Sava, spre Mediterana Centrală. Oraşul-port Tomis devine „veriga” de legătură între aceste două zone geografice. Dezvoltarea Tomisului este diferită, în perioade diferite, funcție de conotațiile militare și economice. O altă subliniere ar fi că Imperiul Roman s-a folosit de activitatea comercială, ca sprijin, în cucerirea zonelor amintite; a avut, în afara spațiului Pontului Stâng, aceeași politică de infiltrare și apoi de dominație. Aspectul pozitiv este clar-romanizarea.

50 Ibidem, 54. 51 Ibidem, 61.


ISTORIE Ștefan PLUGARU - Huși

DintrecutulBerezenilor:despreorigineaunuitoponim

Numele de locuri sunt martori autentici privind înfiinţarea unui sat, dispariţia unor localităţi, amintirea unor evenimente, întâmplări şi fapte care s-au petrecut de-a lungul timpurilor și au marcat istoria unor comunități umane. Ele nu

sunt întâmplătoare, ci au fost generate de anumite cauze, iar numele de sate provin îndeosebi din patronime, care indică fondatorul satului sau proprietarul locului care a întemeiat aşezarea52. Conform mentalității populare mai toate satele de pe cuprinsul Moldovei istorice au luat ființă pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, lucru pe care și unii dintre locuitorii satului Berezeni nu s-au sfiit să îl afirme cu mândrie despre satul lor de origine53. Însă suficiența, ignoranța și nepriceperea unora au adus în circuitul științific o serie de lucrări amatoristice. Astfel, istoria satului Berezeni a constituit obiectul ,,cercetării” profesorului de muzică și director de cămin cultural local, Mihai Andon, autor al lucrării ,,Berezeni. Monografie etnoculturală”, în care acesta face o pretinsă prezentare a trecutului istoric în care se bazează pe mărturiile extrem de relative ale localnicilor și comite o serie de erori grave de interpretare și chiar de identificare a izvoarelor istorice publicate referitoare la istoria satului Berezeni. Pentru țăranul român identitatea de răzeş a constituit şi constituie încă un fel de emblemă nobiliară, chiar dacă vremurile l-au înlăturat din această poziție socială şi l-au adus în sapă de lemn. A pretinde că satul în care îți ai obârșia este unul de clăcași54, întemeiat în secolul al XIX-lea - când lucrurile stau cu totul altfel, reprezintă o crasă *Materialul de față reprezintă un fragment din monografia comunei Berezeni, lucrare ce așteaptă un sponsor spre a putea vedea lumina tiparului. 52 Ilie Dan, Nume proprii româneşti, Editura Timpul, Iaşi, 2006, p. 61. 53 Mândri de originea lor, unii dintre localnici au căutat să își includă în propriul nume și denumirea satului de proveniență, cum este cazul unui anume Mihai Gr. Stavarache, care solicita în anul 1919 adăugarea denumirii localității de origine la numele său patronimic, spre a se numi Mihail Gr. Stavarache - Berezeni (Vezi ,,Monitorul Oficial” din 19 martie 1919, p. 6.697). 54Satul Berezeni se încadrează în categoria așezărilor umane ce datează din secolele IX/X - XII /XIII (Ștefan Olteanu, Evoluția procesului de organizare statală la est și sud de Carpați în secolele IX - XIV, în ,,Studii”, Revistă de Istorie, tom 24, București, 1971, nr. 4, p. 775).

incompetență, care nu justifică efortul depus în întocmirea unei monografii ce nu aduce nici un fel de contribuție la istoria comunității locale și, mai mult, crează un deserviciu de imagine oamenilor care locuiesc pe aceste locuri. Originea topicului Berezeni este una controversată. În ,,Prefața” inventarului nr. 28 din arhiva serviciului județean de arhivă Vaslui se specifică că într-un studiu monografic depistat de cercetători în arhiva Sfatului Popular al raionului Murgeni se susține că la origine localitatea Berezeni s-ar fi numit Căpșasca după numele bălții cu același nume, dar că denumirea actuală provine poate de la înfrânții lui Napoleon Bonaparte de la Berezina, bănuindu-se că ar fi vorba de retragerea unor trupe izolate, care s-ar fi strecurat pe lângă codrul Tigheciului, trecând Prutul în luna decembrie 1812 prin Sărata, spre Fălciu și au poposit pe aceste meleaguri. Monografia - necunoscută nouă - ar fi fost întocmită de către președintele sfatului popular comunal și de învățătorul școlii din comuna Berezeni, respectiv Blănaru Vasile, pe baza mărturiilor găsite în scriptele bisericii cu hramul Sf. Nicolae din localitate. Din păcate, cum se afirmă în aceeași prefață, aceste documente s-au pierdut în timp, nemaiputând fi astăzi validate. Informația nu este însă justificată de mărturii documentare, autorii studiului întemeindu-și afirmația pe faptul că în comună nu ar fi existat nici o familie care să poarte un nume asemănător toponimului ce dă numele satului, Berezeanu sau Berezeni. În ,,Dicționarul geografic al județului Fălciu” întocmit și publicat de C. Chiriță în anul 1893 nu este menționată existența unei bălți sau localități cu numele Căpșasca55. Însă o baltă cu acest nume apare în cartea de hotărnicie a moșiei Berezeni cu trupurile ei, în vecinătatea bălții Tufa, proprietate a lui Dimitrie A. Anghel, hotarnică întocmită de inginerul hotarnic N. B. Tetoianu în 4 octombrie 188156. Cartea menționează faptul că moșia Berezenilor a fost cunoscută în trecut sub denumirile de Berizeni, Munteni57 și Căpșești. Denumirile de Munteni, Căpșești (sau Căpșasca) nu apar în documentele

55Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Vaslui (în continuare SJANV), Fond nr. 28, Inventar nr. 28 (Sfatul popular al comunei Berezeni (1864-1968), Prefața, fila 1. 56 SJANV, Fond nr. 28, dosar nr. 1/ 1887, fila 4 verso. 57În scurtul istoric al comunității creștin-ortodoxe pe care o păstorește, preotul-paroh al bisericii cu hramurile ,,Adormirea Maicii Domnului” și ,,Sfântul Nicolae” a înserat și informația conform căreia numele inițial al satului Berezeni a fost Munteni.


medievale referitoare la această zonă, este utilizată doar denumirea de Berezeni, fapt ce ne face să credem că Munteni (menționat în hotarnică cu denumirea de gura văii Muntenilor) și Căpșăști reprezentau în trecut părți de sate sau trupuri de moșie din componența Berezenilor, care odată cu trecerea timpului și mai ales în urma unificării teritorial-administrative au căzut în uitare.

Lucrarea monografică ,,Cifre și fapte privind dezvoltarea comunei Berezeni” identificată de noi în Arhivele Statului Vaslui și întocmită de un grup de cadre didactice ale școlii locale prin anul 1967 afirmă și ea că: ,,Numele de Berezeni după bătrâni ar fi rămas de la înfrânții lui Napoleon la Berezina în 1812, care la retragerea lor s-ar fi adăpostit prin părțile locului. După izvoare științifice, Berîozi înseamnă mesteacăn, iar denumirea de Berezeni s-ar traduce prin locuitorii veniți la mesteceni”.

În anul 1972, sub egida Secţie de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui apărea lucrarea ,,Judeţul Vaslui. File de monografie”, coordonată de Aurel Zugravu, Petre Iosub şi Ion Alexandru Angheluş, în care la partea referitoare la istoricul localităţii Berezeni58este notat că: În legătură cu denumirea comunei Berezeni, circulă legenda din bătrâni că aşezarea ar fi fost înfiinţată de înfrânţii lui Napoleon Bonaparte în 1812 în lupta de la Berezina”, pentru ca în continuare să se afirme că ,,Într-adevăr, satul s-a înfiinţat la începutul sec. al XIX-lea în jurul Vicolenilor, aşezare care datează de la începutul sec. al XVIII-lea, de pe vremea lui Dimitrie Cantemir, din locuitori veniţi din partea Vrancei”. O contradicție care este greu de explicat și care reflectă amatorismul și lipsa de analiză critică cu care micromonografiile satelor din volum au fost întocmite. Berezenii și Vicolenii (numită în vechime Tufa, după cum apare într-o hotarnică făcută în 15 august 1766 de către Ioniță Gordul) au fost moșii distincte, din care ultima s-a aflat până la secularizarea averilor mănăstirești din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza în proprietatea moșiei Agapia, și pe care au fost apoi împroprietăriți în baza legii rurale foștii clăcași de pe moșia Berezeni.

Însuși Nicolae Iorga în călătoria sa prin Moldova de la începutul secololui XX, în care face o descriere sumară a satului, s-a lăsat înșelat de asemănarea celor două toponime59.

58 Costică - Ioan Gîrneață, Schițe monografice ale comunelor, în File de monografie. Județul Vaslui, Colectivul de redacție: Aurel Zugravu, Petre Iosub, Ion Al. Angheluș, Lucrare editată de Secția de Propagandă a Comitetului Județean Vaslui al Partidului Comunist Român, 1972, pp. 286-287. 59,,Acum, Berezenii, al căror nume nu e fără legătură cu Berezina altei drame ostășești. La stânga, un mare iaz se răsfață, mișcat ușor la suprafață în ușoare valuri sure ca ardezia; mici ostroave de stuf răsar aspre din mijlocul lui. La mal, mizerabile bordeie sunt păzite

Această legendă nu are o bază solidă, iar momentul întemeierii așezării aflate pe platoul Prutului este unul mult mai vechi, după cum demonstrează mărturiile documentare. Reper în atestarea documentară a localității Berezeni ne este suretul din 31 august 1607, când Ilie Vrabie, mare vătaf de Fălciu, cumpără în Berezeni părți de moșie de la strănepoții lui Drăgșan Berezanul60. Moșia inițială era foarte întinsă și, cu timpul, urmașii săi au ajuns să înstrăineze trupuri de pământ (bătrâni), până la totala acaparare a pământurilor de hrană țărănești și transformarea răzeșilor în clăcași. Cartea domnească emisă la 28 iulie 1609 de către cancelaria Țării Moldovei în vremea domniei lui Constantin vodă Movilă întărește vătafului de gloată (conducător de ceată organizată a oamenilor simpli, din popor) Ilie Vrabie ,,dreapta lui ocină și cumpărătură din ispisoc de cumpărătură ce a avut de la unchiul domniei mele Simeon voevod”, un sat ,,anume Brezenii pe Elan ce este în ținutul Fălciului și cu hotar pe amândouă părțile Elanului și cu loc de moară la Elan și cu bălți de pește și cu loc de grind, care îi este cumpărătură pentru trei sute și cinsprezece taleri61. Așadar, Drăgșan Berezanul și ai lui dețineau această proprietate cu acte în regulă din vremea lui lui Petru voievod, cunoscut şi sub numele de Petru Aron (1448-1456), frate vitreg cu tatăl lui Ștefan cel Mare, Bogdan al II-lea, pe care nu s-a sfiit în lupta pentru tron să îl omoare pe când acesta se afla la Reuseni, la o nuntă.

În concluzie rezultă că satul Berezeni îşi are începuturile certe, atestate documentar pe la mijlocul secolului al XV-lea şi nu îşi trage numele de la o pădure de mesteceni, în baza unui proces de polnoglasie, fenomen lingvistic caracteristic limbilor slave de est, care constă în prezența grupurilor de sunete „oro”, „olo”, „ere” între consoane, corespunzând grupurilor „ra”, „la”, „re”, „le” din vechea slavă62, ci de la acest fost proprietar, Drăgșan, în vreme ce Berezanul este un termen ce provine din limba ucraineană şi se traduce prin ,,om care trăieşte pe malul unei ape”63.

de cîni hărțăgoși, suiți pe spinarea de lut a tainiței; luntri primitive se ascund în papură. Ceva mai departe, țigani rătăcitori și-au oprit corturile și, pe când caii molfecă și capra slabă scutură țerușul captivității sale, copiii arămii zburdă spre noi într-un avânt care-i scoate întregi din trențele îmbrăcăminții lor” (Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 198). 60Documente privind Istoria României (în continuare DIR), A. Moldova, vol. II (1606-1610), Editura Academiei, București, 1953, doc. 70. pp. 63-64. 61DIR, A. Moldova, vol. II (1606-1610), Editura Academiei, București, 1953, doc.309, pp. 232-233. 62Mihai Andon, Berezeni. Monografie etnoculturală, Editura Kolos, Iași, 2009, p. 13. 63Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1963, p. 61.


ETNOGRAFIE Dumitru V. MARIN - Vaslui

MOLDOVA‐ROMÂNIAOscenăvibrantăpentrujocuriledramaticecumăști

Una dintre marile bogății spirituale ale românilor se exprimă prin manifestările de sărbători de la sfârșit de An, între 6 decembrie (Sf. Nicolae) și 6 ianuarie (Boboteaza). Noi înșine purtători de folclor, am avut șansa să urmărim aproape 72 de ani ce se întâmplă în folclorul și etnografia românească și care sunt influențele social - culturale în acest principal pilon al rezistenței ca popor, limbă, țară. Aici, însă, argumentăm faptul cultural ca SPECTACOL, după ce constatăm contaminarea sau chiar modificarea manifestărilor tradiționale din cauze politico - sovietice - socialist - comuniste, schimbarea conținutistică impusă de regim, revigorarea manifestărilor după 1989, cu îndreptarea certă către spectacol, deci construcție regizorală către stilizare, reprezentare pe orice fel de scenă. Afirmăm că nu se revine la esența filosofică și de comunicare de acum un secol ci se exploatează coregrafia, sunetul, culoarea, aspectele etnografice și se experimentează cel mai neașteptat design. Considerații generale: 1. În alaiurile mari se includ: - urătorul/ urătorii; - colindători, formații sau grupuri alipite; Formații distincte, dominante: - Colindători, Plugușorul (1 - 5 persoane), Pițărăii (Ardealul de Jos). - Teatrul Popular propriu-zis - Haiducii, Banda Jienilor, Banda lui Groza, Banda lui Terinte (de regulă fără mascați între ei, 6 - 15 persoane), de origine cărturărească provenind din vestita căruță cu paiațe a lui Matei Millo și Ion Anestin. (1848 - 1852) - Teatrul păpușeresc. - Teatrul dramatic cu măști (zoomorfe, antropomorfe, ornitologice). Acesta are cele mai variate măști și coregrafii, cea mai mare răspândire, națională chiar. - Jocul caprelor, cu cele mai multe variante,

interpretări, recuzite; - Babele, țiganii la capre, doctorul, bulgarul, arnăuții și alte întruchipări; - Ursul, cu țiganii la urs, cu dans specific, mască din textile, stuf (cele mai numeroase). El este vedeta formației și inspectează curățenia casei cu fete de măritat. Ținând cont de toate acestea, am înregistrat în jurul anilor 1980 în total 101 reprezentări dintre care unele cu totul locale și de origine cărturărească individuale (ex: Bătălia de la Plevna). 2. În scopul unui stop cadru din momentul 2015 - 2016, etnograful lasă loc jurnalistului: adică de sărbătorile de iarnă am parcurs mai multe drumuri decât în alți ani. Am urmărit deci, spectacolul și nu autenticitatea evoluției, pentru că aproape tot ce am văzut se încadrează în următorii parametri: a) primarul conduce și supraveghează (cu excepția de la Berezeni); b) primăria plătește (și) anul acesta, mai toți artiștii ocazionali au primit stimulente; c) toate formațiile au avut evoluții adaptate pentru spectacol pe scenă; d) în organizarea locală au fost atrase mult mai multe fete și femei decât oricând (cu tot felul de atentate la vechimea și autenticitatea obiceiurilor; e) unitatea de acțiune și de vedere a primarilor care din dorința de a încuraja menținerea tradițiilor de sărbători, au subvenționat formațiile care, de la primării sau de la centrele de îndrumare județene, au primit sume de bani. Cel mai important aspect: TOATĂ MOLDOVA a fost ca o scenă pe care au evoluat sute de alaiuri din cadrul celor două laturi folclorice fundamentale: Teatru folcloric propriu-zis, Haiducii, Banda lui Jianu, Jienii, Banda lui Terinte (sau Groza) și JOCURILE DRAMATICE CU MĂȘTI cu frumoșii și mai ales mascații (urâții) într-o Moșnegi (de la Berbeci ) Tătăruși - Iași

Ursul - Vaslui


antrenantă reprezentare a esteticii urâtului. N-am mai văzut păpușari și nici înfățișări ornitologice: barza, cocostârcul, sitarul etc. Cel mai reprezentativ joc a fost Jocul Caprei, nelipsit de la nici un alai mai bine alcătuit. De precizat că acest obicei se înregistrează aproape pe întreg spațiul românesc, de la Oradea și la Turnu Severin, de la Suceava la Giurgiu și în localitățile montane. O scurtă considerație despre acest popular joc. Există: 1) capra purtată (masca purtată pe un braț și pe melodia consacrată, mai ales texte satirice; 2) capra pe brânci, adică masca din textile (inclusiv covoare) sau hârtie creponată pe care o joacă artistul popular aplecat, sprijinit în bățul care susține capul clempănitor; 3) capra în picioare, când interpretul are deasupra capului masca de capră și el are pasul specific (ușor de executat, cel mai răspândit la capra mare: 8 - 16 persoane) și 4) capra pe prăjină sau supraînălțată cu masca sprijinită pe o prăjină de 4-5 metri sprijinită pe o curea specială, la brâu. Din hârtie creponată sau pe materiale textile înflorate, creează cea mai puternică impresie artistică! Subliniem existența întruchipării și la micile formații de copii (până în 6 persoane), în „capra mare” (până în 12 componenți) și alaiul Caprei ca ansamblu de până la 30 de persoane incluzând și frumoși, haiduci, moșneag, babă, țigan, jidan, doctor, militar, bulgar etc., uneori și urs. Cu cât alaiul e mai numeros, cu atât textul „însoțitor” este mai subțire, scopul esențial fiind acela de a crea hărmălaie, atmosfera specifică. Alaiul la Cerb are, de regulă, țiganii la cerb cu tobe asurzitoare și acaparante (ca la Heleșteni - Iași). Colindul laic sau religios e bine reprezentat (costume populare) ca texte și frecvență. Scurte considerații „organizatorice”: Cel mai amplu FESTIVAL, cu 31 de localități reprezentate a fost la Vaslui, pe 20 decembrie, au fost prezenți circa 1200 de persoane (mascate sau nu). Lucian Onciu, directorul CJCPCT Vaslui a făcut demonstrația capacității sale de organizare. La Iași, cu o zi înainte, a fost festival internațional (organizat de CJCPCT Iași) cu Adrian Ardeleanu în frunte: doar 7 din județul Iași, dar 3 din Ucraina, altele din Monor - Bistrița, Vlăsinești - Botoșani, Mărișel - Cluj, Cricova - Republica Moldova, Cernești - Maramureș, Vama - Suceava. Total 16 localități reprezentate. Individualizăm pe C-tin Curecheru din Sticlăria - Scobinți, urătorii cu felinar de la Tătăruși, Cerbul de la Heleșteni, Căiuții de la

Fântânele și iarăși un foarte vechi interpret popular Ion Gospodar din Miroslovești - Iași. Cel mai bine organizat Festival al Obiceiurilor de iarnă regional a fost cel de la Tătăruși - Iași cu 17 localități reprezentate (peste 1000 de interpreți), alaiurile din județul Suceava și Botoșani fiind foarte spectaculoase. Din județul Iași ni s-au părut competitive cele de la Tătăruși, Miroslovești, Alexandru Ioan Cuza, Costești, Moțca, Heleșteni.

A doua ediție a Festivalului de Obiceiuri „La Ciohorăni”, deși a avut doar 6 comune reprezentate, a fost o bună reușită. Prof. Costel Tudorache e un foarte pasionat coordonator al acestor interpreți populari. La Todirești - Vaslui, directorul Căminului cultural Gheorghe Onofrei, sprijinit de primarul Petrică Simiuc, și-a realizat o dotare tehnică unică, o formație unică (foarte completă, cu costume autentice), un ansamblu semiprofesionalizat (40 persoane) care „colindă” binișor în țară și peste hotare. Numai despre reușitele oamenilor de acolo se poate scrie o carte. De menționat urătorul Florin, ceata urșilor cu măști din piele de urs, colindători cu interpretări contaminate de texte satirice, un ursar (de fapt 2) cu coregrafie specială și tobe - jumătăți. La Berezeni, profesorul și etnograful Mihai Andon a prezentat pe 25 decembrie 2015 o formație complexă cu cei mai valoroși colindători vârstnici. Dat fiind că nu s-a văzut sprijinul primarului, prof. Andon (și autor de cărți) și formația sa merită toate aprecierile. Regretăm că nu avem spațiu tipografic pentru a reproduce o urătură. Laza - Vaslui - comună fruntașă (cu material special). Pe 3 ianuarie 2016, la Hârlău au fost prezente un număr mare de formații care au evoluat magnific în spectacol. Repet, spectacol. Primarul, Constantin Cernescu rămâne un neîntrecut organizator. Desigur, putem semnaliza și destule neîmpliniri pentru FESTIVALURI FOLCLORICE dar suntem bucuroși că în aceste zile am putut urmări sute de formații în județele Moldovei (la Neamț, de pildă, are alaiuri și din alte județe), dintre care oricând, destule pot evolua pe scene din întreaga lume. Note speciale pentru Georgiana Catâru, Codruța Filip, prezentatoare - studente, și copiii de grădiniță, la plugușoare, prezenți la Tătăruși. În imensa scenă a provinciei MOLDOVA, Teatrul folcloric cu măști a fost cauza la voie bună și optimism și mai ales la descătușare psihică, posibilă numai la Sărbătorile de Iarnă. Colindători, Laza - Vaslui

Caprele, Ciohorăni - Iași


TINERE TALENTE Alexandra MIHALACHE - Ialomița

Fărătine

Eu fără tine nu aș fi nimic Și totul eu pot fi numai cu tine, În lipsa ta și visele se sting, Lumea din ochii tăi îmi aparține. Eu fără tine cum aș mai zbura Clipe să prind, arzând spre nemurire? Numai cu tine mă pot înălța Către un veac al inimii, iubire. Eu fără tine nu văd răsărit Căci soarele îl regăsesc prin tine Și aș apune-n cerul azurit Stingând văpaia ce mă întreține. Fără de tine n-ar fi nici o stea, Lumina către noapte nu înoată, Un cer senin al dorului de nea De printre neguri fost-a să mă scoată. Eu fără tine cum să mă compun Când tu ești temelia vieții mele? Eu doar cu tine pot să fiu imun La patime și suferințe grele. Și fără tine lumea n-o-nțeleg Când doar prin tine rostul se arată, Adânc, eu de iubirea ta mă leg Căci tu ești pentru mine lumea toată. Și fără tine să rămân, de-ar fi, Străin și rătăcit în astă lume, Aș pierde toate sensurile vii Și-aș deveni o umbră fără nume..

SONETXI Din veșnicie ți-am clădit cetate, Iar temerile le-am ascuns în teacă, Revino lângă mare. Apoi pleacă, Să simți în pieptu-mi valul cum se zbate. Dar pierde-mă în larg când marea seacă Și şterge urma ta de voluptate; Chiar timpul de la reguli se abate Amurgul printre pleoape o să-ţi treacă. Mi-a fost dorința stranie greșeală, E prea târziu acum să mai rămâi; De ce privirea ta încă mă-nșală Cum o făcea la ceasul cel dintâi? Mi-e gândul asuprit și-n răvășeală, Rămân pe țărm ca zorii să-i tămâi.

SONETXII Mă redescopăr viu sub promoroacă Prin iarna care umbrele-și deșartă, Sculptând în stânci neîntinata artă Tivesc culori ce timpul le îmbracă. Iar marea de ar vrea să ne despartă În valuri reci regretele se joacă, Doar salbe de luceferi ne împacă Pecetluind în stele-a noastră soartă. Un vis tardiv s-a odihnit pe tâmple, În gândurile mele te strecori, Mă-ntreb: ce-ar mai putea să se întâmple, Cum ți-aș mai decora cerul în zori? Și cine diminețile să-mi umple Cu rătăciri din umblet de cicori?!

GRUPAJDEAFORISMETimpul - Să știi să orânduiești timpul înseamnă să nu transformi niciodată „mai târziu” în „prea târziu”. - Timpul este cerul schimbător al vieții noastre. Unii devenim stele, iar alții rămân doar nori. - Ne întâlnim cu viața în acel târziu care face despărțirea să vină prea devreme. - Există un timp în care ne căim. Acela în care am învățat din greșeli. Despre oameni și iubire - Iubirea este melodia simțurilor în tăcerea timpului. Despre oameni și credință - Dacă haina timpului e ţesută din credinţă, atunci te îmbracă nemurirea. Trufia - Trufia este păcatul iubirii de sine, singura iubire care de altfel e înjositoare. (Să nu-ţi faci chip cioplit). Despre talente și genii - Fiicele geniului sunt cunoașterea și creația. - Talentul e o sămânță pe care trebuie să o îngrijești ca să dea roade. Despre valori și virtuți - Educația nu izvorăște din cultură, însă prin cultură se poate dezvolta devenind distinsă. - Caracterul câștigă respect, puterea îl impune. - Respectul este fundamentul prieteniei și-al iubirii. - Recunoștința este dovada că sufletul își aduce aminte. - Respectul e o formă de apreciere, nu de admirație. Despre oameni și meditație - Viața e un cântec pe care nu toți îl fredonăm la fel. - A cunoaște bogăția înseamnă a cunoaște valoarea și nu prețul.


SEMNALDumitru V. MARIN - Vaslui

Grupulnativcultural‐științificdelaPoduTurcului‐Bacău‐România(IV)

Pe Valea Zeletinului, de-alungul întregului curs de apă, nu există un oraș ca reprezentativ, ci doar comuna Podu - Turcului situată cam la jumătatea distanței de la izvor la vărsare. Aici s-au strâns comercianți evrei cultivatori de zarzavaturi: „bulgari” și mai ales a funcționat un târg de vite cu vechime de la marele Ștefan (devreme ce Giurgioana este atestată la 1528). Primprejur sunt atestate biserici și localități istorice ca biserica și cimitirul de la Oprișești, comuna Răchitoasa, construită între 1478/ 1487. Este cel mai veci lăcaș de cult ortodox din Moldova și care poartă mențiunea daniei lui Vasile Lupu, voievod la 1642. Comuna aceasta are o particularitate culturală: la Burdusaci, azi un sat cu vreo 100 de case, s-au născut 11 mari personalități de seamă!!!. Ar urma Căbești - Podu Turcului cu 8. În această din urmă localitate a luat ființă un liceu în 1953 care a strâns la lampa învățăturii copiii de țărani de pe o suprafață de peste 7200 de km pătrați, deci, printre cei mai dotați intelectual și care și-au înscris numele în istoria culturii și științei românești. Doar semnalăm iarăși, urmând a zăbovi mai îndelung altădată de Grupul nativ cultural - științific care și-a desfăcut aripile odată cu ultima clasă absolvită în 1959. Erau aici poetul Iancu Grama (profesor), profesor doctor în știință Mircea Varvara iar dintre elevi, Ioan Berdan, Dumitru Marin, Valentin Moraru, Gheorghe Popa ajunși cu doctorate și creatorii

unor opere de nivel național și cu circulație mondială. La aceștia ar trebui adăugat: Tatiana Galan - autoarea unui volum etnografic și Nicolae Popa, un arhitect de renume în Iași. Dacă adăugăm pe cei câțiva afirmați ceva mai devreme ca matematicieni (frații Spulber), fizicieni (verii Druică), etnograf (Dorinel Ichim), câțiva literați ca și pe cei de după 1959, dirijorul Ovidiu Balan, generalii V. Cheptine, I. Secară și I. Rotaru, pictorița Letiția Oprișan, înseamnă că enumerăm vârfurile dintre cei 92 de nominalizați în cartea „PRIMA CLASĂ.../ Personalități de pe Valea Zeletinului”, 2014. E un prilej de mândrie pentru fiecare, pentru că grupul amintit dintr-o singură clasă, face parte dintre cei mai realizați fii de țărani (procentaj impresionant 12,5% dintre elevi) și că printre ei se află cel mai important jurnalist moldovean din toate timpurile, creatorul hidrogeochimiei, un botanist de excepție etc. Pe Valea Zeletinului, la Liceul „Alexandru Vlahuță” din Podu - Turcului s-a frământat deci un grup creativ social - cultural - științific unic și cu importante contribuții în istoria României încă neintegrată în U.E. P.S.: E bine că există cartea bine documnetată Dumitru V. MARIN - „PRIMA CLASĂ.../ Personalități de pe Valea Zeletinului”, 2014.

Sediul redacției revistei, a ziarului, a radioului și a tvv online.

Str. Frunzelor, nr. 2, Vaslui, cod poștal: 730158

De la stânga la dreapta: Val Andreescu, Anca Moldoveanu, Mihai Batog - Bujeniță, Cornelia Ursu, Dumitru V. Marin,

Valeriu Lupu. 2015 - La „nașterea” M.C.R.


MICROFIȘE PENTRU ISTORIE

Prof.dr.DumitruV.MARIN

Cărți: „Tudor Pamfile și Revista „Ion Creangă” (1998) - istorie etnofolclorică; „Zăpada pe flori de cireș” (1999) - roman; „Prima clasă.../ Personalități de pe Valea Zeletinului” (2014); „Ceaușescu-...-Băsescu, Mitterand - Snegur - Iliescu, Lucinski - Constantinescu - Regele Mihai I (evocări de reporter)” (2014); „25 - TV.V. - Istorie și cultură” (2015).

ValANDREESCU

Cărți: „Liniște în FA Major”; 2010; „Milenii, anotimpuri și iubiri” 2011; „Învierea pământeană” 2013; „Şaua cailor de șah” 2014 (coautor); „Pedeapsa iubirii” 2015.

Prof.PetrușANDREI

Cărți: „Mierea din trestii de cuvânt”, Editura „Sfera”, Bârlad, 2005; „Crepusculul de miere”, Editura „Cronica”, Iaşi, 2010; „Cumpănind cuvinte”, Editura „Tipo Moldova”, Iași, 2011, col. „Opera omnia”; „Şi vremea nu mă vremuieşte”, Editura „Sfera”, Bârlad, 2011; „Într-un crâng de neuitări”, Editura „Sfera”, Bârlad, 2013.

Prof.IoanBABAN

Cărți: „Norii cu melancolii”. Versuri. Ed. Junimea, 1999; „Antotimpul imposibilei iubiri”, roman, Ed. Timpul, Iași, 2005; „Univers Cultural și Literar Vasluian, Autori - Publicații - Societăți”, DICȚIONAR, Ed. PIM, Iași, 2008; „Ecouri - elegii” (2008); „Oglinzi înșelătoare” - versuri, 2010.

GabrielaAnaBALAN

Cărți: „Împăratul de ceară” - Editura Singur, Târgovişte 2012; „Labirintul de cristal” - Editura „Self Publishing”, Bucureşti 2014, versuri, proză scurtă; „Toamna” (Antologie versuri, Ed. Singur 2014); „Iarna” (Antologie versuri, Ed. Singur 2015); „Doisprezece” (Antologie versuri, Ed. Topoexim 2015).

ComandorMihaiBATOG‐BUJENIŢĂ

Cărți: „Tusea Măgărească”; „Alba-Neagra” roman; „Diamantele de cretă”, proză scurtă; „Bântuind prin Paradis”, roman; „La pas prin Mările Sudului”, roman.

Ing.DumitruBRĂNEANU

Cărți: „Gânduri din inima apei - thoughts from the heart of the water” - versuri; „Vară târzie” - versuri; „Pelerin la templul cuvântului” - sonete; „Condamnat la dragoste” - versuri; „A obosit lumina” - versuri.

Dr.ing.ConstantinCHIRILĂ Primar al comunei Prisăcani, județul Iași, din anul 2008 până în prezent. Preocupat de realizarea unor condiții de viață și muncă similare cu cele urbane: alimentare cu apă potabilă, canalizare, căi de acces


moderne, școli și grădinițe de nivel european, biserică, educație, cultură și sport. A organizat ample manifestări culturale, sportive și economice: Festivalul „Roadele din Prisăcani”, Festivalul Național de Folclor „Mugurașii”, Memorialul de Rugby „Petru Petrișor” și „Nicolae Balcan”. Teza de doctorat. Organizator de festivaluri anuale. Manager de proiecte.

Prof.CostinCLIT

Cărți: „Documente huşene, vol. I - III”, Iaşi, 2011, 2013, 2014, Editura PIM; „Mănăstirea Brădiceşti”, Iaşi, Editura Doxologia; „Mănăstirea Rafaila”, Bârlad, Editura Sfera, 2007; „Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huşi - Studiu monografic”, Vaslui, Editura Thalia, 2003; „Un secol de istorie Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” din Huşi: 1908 - 2008”, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 2008.

Prof.dr.TheodorCODREANU

Cărți: „Eminescu - Dialectica stilului” (1984); „Complexul Bacovia” (2002); „Caragiale - abisal” (2003); „Transmodernismul” (2005); „A doua schimbare la faţă” (2008); „Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul caninic” (2011).

CornelGALBEN Cărți: „Scriitori băcăuani” (Editura Corgal Press, Bacău, 2012); „Personalități băcăuane”, vol. I-VII (idem, 2000-2014); „Enescu etern” (Editura Quadrat Press, București, 1993); „Dialoguri pilduitoare” (Editura Corgal Press, 2014); „Lecturi aleatorii”, vol. I-II (Editura Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2010, respectiv, Editura Studion, Bacău, 2013).

Prof.dr.AlexandruI.IONESCU Cărți: „Tratat de algologie”, vol. I - IV (Premiul Academiei); „Fenomenul de poluare și efectele sale în agricultură” (1974), tradus în limba poloneză (Varșovia, 1978); „Protecția mediului, ecologie și societate”, Ed. Universitas, 2000; „Însemnări în verde-gri”, cu o prefață de Emil Constantinescu, Ed. Studențească, 2007; „Ciudatele fantezii ale lui Joe Babuinul”, Ed. Studențească, 2008.

VasileLARCO

Cărți: „Hohotiera” - Epigrame și poezii; „Zodia râsului” - Proză; „Un bughet de ironii” - Poezie satirico-umoristică; „Păcatul omenesc” - Epigrame; „În așteptarea luminării” - poezie și „Visuri” - poezie.

Dr.înmedicinăValeriuLUPU

Cărți: „Ştiinţa Creşterii şi Dezvoltării Copilului” (Ed. Cutia Pandorei, Vaslui, 1996); „Genetică şi Embriologie” (Ed. Cutia Pandorei Vaslui 1996), „Reflecţii peste timp” (Ed. Pim Iaşi, 2007), „Monografia „De la Spitalul Drăghici la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui” (în colaborare, Ed. Pim Iaşi, 2010); „Compendiu de preocupări ştiinţifice în Pediatrie” (Ed. Pim Iaşi, 2011).

Dr.ing.AvramD.TUDOSIE

Cărți: Metode noi în viticultura pe nisipuri (1963); Podgorii și vinuri în județul Vaslui (1964); Studiul comparativ al soiurilor pentru obținerea vinurilor aromate-colorate în podgoria Hușilor (1974); Degustarea romanțată a vinurilor (1999); Via și vinul în literatură (2000).


PAGINĂ DIN LUPTA ANTICOMUNSTĂ Dumitru V. MARIN - Vaslui

VASILECERNATUnanticomunistbine...omorât!

Uciderea unuia dintre cei mai cunoscuți anticomuniști din Țepu - Tecuci, a rămas până astăzi nepedepsită. Reamintim că, Vasile Cernat a fost singurul omorât dintre cele 22 de persoane nominalizate după 1989, ca anticomuniști în comuna Țepu și a fost o răfuială sângeroasă rămasă nepedepsită. Era momentul temerilor că acesta ar putea să-și răzbune anii de temniță. FILMUL EVENIMENTULUI din 20 septembrie 1990: „ORA 16: V. Cernat pleacă să planteze castani și să culeagă porumbul. Fiica sa Aurica, împreună cu Oiță Georgica (11 ani) și Pamfile Șerbănica (10 ani) vine cu cărăbuțul pe șosea spre fundul grădinii. ORA 16:30 - aproximativ - vine, în capul lotului lui Cernat, ginerele vecinului Constantin Costin care-l înjură și-l amenință pentru că i-ar fi otrăvit gîștele tatălui său. - Apar cei doi membri ai familiei Costin fiecare cu câte ceva în mînă (prin spatele omului): el cu un par de carpen, ea cu o rangă de fier. Șoferul de pe Dacia albă 5346 (?) oprește ceva mai sus și saltă capote să nu fie atras în scandal. - Apar vecinele Chirvase pe prispa casei, care văd totul. - În apropiere trece tînărul Giogloman din Țepu de Sus. ÎNCEP LOVITURILE: Lovește cu parul în cap numitul Costin; Ilinca dă cu ranga și-i rupe mâna stîngă; Este împins cu parul în piept și cade jos lîngă cărăbuț (Cernat); Continuă loviturile cu furie, cu parii și cu picioarele, omul strigă, cetățeni care vin de la culesul viei se opresc în deal; Cineva încearcă să se apropie dar este amenințat cu moarte; Copiii țipă care de care mai tare și sînt amenințați că vor fi omorîți și ei. Aurica încearcă dar agresoarea aruncă cu bolovani: ,,să nu vii că te omor și pe tine!” Continuă lovirea omului de jos, i se rupe piciorul stîng, nu mai poate țipa prea mult. Ultima lovitură o aplică în stomac femeia care-l îndeamnă pe ginere ,,hai, lasă-l dracului să moară!” ORA 16:40 - Oamenii privesc consternați de pe deal. Printre ei Măndița Nazarie, Călin Popa, Dogaru, Cristea lui Cucoșel (poreclă). Cei doi se retrag: ,,- Acum vedeți, dar cînd mi-a omorît gîștele n-ați vrut să vedeți!” Cînd închid poarta se mai aude:

- M-ați omorît...! Ei adaugă: - Să nu se apropie cineva că-l omor! Oamenii parcă intră în mormînt. ÎN JUR DE ORA 17: Fetița Aurica, iese în mijlocul șoselei cu mîinile întinse oprind cu disperare prima mașină, condusă de ing. Blaga de la Complexul Nicorești. În autoturism era și cetățeanca Ferțu Niculina. Cei doi și fetița îl ridică și-l duc la autoturism cu care ajunge la consăteanul Al. Chiriac și care-i transport la Spitalul din Tecuci (15 km). În jurul orei 19 se constată de dr. Ganea: - fractură cominutivă; echimoze gambă, coapsă, cap, piept. - internat și radiografii în jurul aceleiași ore. Reanimare (?) Dr. Ganea afirmă că a chemat internistul și alți medici. - bolnavul intră în comă. Medicație? Ora 20: V. Cernat moare. Foaia de observație semnată de mai mulți medici. Data de 21 septembrie: Este chemat dr. Enescu M., medic legist, de la Galați, își fac apariția subofițerii încă de seara, rude ale familiei Costin, certificatul de deces e categorisit de un medic al spitalului ca ,,o porcărie”! Nu cuprinde toate rubricile, practic cei doi criminali sînt scoși din cauză. Mortul e vinovat că... a murit omorît. Familia e anunțată tîrziu. Concubina lui e sfătuită să stea liniștită. Formele de înhumare sînt întocmite în mare grabă, ba încă e anunțată ca imediat după autopsie să fie scos, i se dă formele fără să alerge. Așa că pe 21 sept. orele 16 mortul e adus acasă. Adeverința de la poliție scrie clar: nu sînt dubii asupra cauzei morții care ar fi edem pulmonar. Încep mașinațiunile, de fapt se termină, pentru că medicul legist a scris, „ce trebuie”. Pe 22 sept. ora 02, telegramă la Procuratura Generală, d-lui Gh. Robu. și de la Berheci și de la Vaslui (două) nici un răspuns pînă azi! (17 ian. 1991) Discuțiile la Tecuci sau Galați sterile. E evident aranjamentul. Cernat a putrezit și nimic nu s-a mișcat nici până pe 15 ian. 1991 și nici până la 31 decembrie 2015. Criminalii ?... Bine, sănătoși!” De curând, un ucigaș a decedat în patul său. Nici o măsură, nici o părere de rău exprimată de către ucigași. Reacția comunității... ? Reacția oamenilor legii ?


POȘTA REDACȚIEI

Primuldintreprieteni: Domnul a cărui misivă o aveți alături, ar trebui să fie un moldovean de seamă dacă n-ar trăi la Geneva. Cu destui ani în urmă, ne-am văzut în Vaslui și mi-a plăcut înfățișarea sa senină, vorba liniștită și un „acel ceva” cuceritor. Ștefan Racovitză ne-a dat primul semnal de încurajare. Acest Domn ne-a rămas statornic prieten de suflet.

RAZAGÂNDULUIBUN Încheiem un an de la apariție, deci cu numărul 4. Aș avea cuvinte speciale pentru fiecare în parte, pentru că, iată, la un loc, mai construim un edificiu al limbii atât de amenințată astăzi de implacabilul val al istoriei ! Putem să ne plângem? „O luptă-i Viața/ Deci te luptă” (G. Coșbuc). Până la urmă, facem fiecare ceva doar pentru sufletul nostru, dar și al altora! Dacă e cu talent, cu atât mai bine, dacă e cu meșteșug, servește la mai mulți... Mai păstrez câteva fraze din numărul trecut, pentru a le da și altă formă: Mai ales, suntem niște luptători într-un front invizibil, de-alungul întregului glob, hotărâți și romantici. Din 4 (patru) continente răzbate câte o vorbă neaoș românească, o metaforă dinspre visurile noastre, o comparație despre viața de aici (că cea de „dincolo” n-are de ce să ne intereseze), un epitet inspirat la adresa cuiva și de ce nu, atâtea poezii cântând FEMEIA, adică visul cel frumos al oamenilor dintotdeauna. Sclipirea talentului, aici, este VISUL. Îl salut pe Grauenfels, cel recomandat de Gabi Ana Balan. De fapt, pe toți, dar absolut pe toți trebuie să vă îmbrățișăm pentru acest al 4-lea bulgăre de aur, doar ca firișoare din maica limbă română. Nu știu cum să-l cuprind cu sufletul pe acest ziarist model din Passau, Georg Barth, care ne asaltează cu excerpte din presa lumii. Talentul se vede, meșteșugul se observă, comunicarea (simplă) e evidentă. Ca observație generală: Metafora le conferă harul. Ne străduim să-i prezentăm pe cei cu har. Păstrăm un gând de prețuire deosebită pentru reprezentanți ai Curentului Cultural Informațional din județul Vaslui: Avi Tudosie - oenolog și creatorul Busuioacei de Bohotin (cu destin universal), Valeriu Lupu - doctor în medicină, dar și mare critic literar, aș zice, pe urmele lui C.D. Zeletin, poeților Simion Bogdănescu (iar și-a lansat o carte), Petruș Andrei (vivace în poezie și în viață), poetei Gabriela Ana Balan (ce forță poetică are!), unor prozatori adevărați ca Ion Gheorghe Pricop, Val Andreescu, George Stoian, lui Gruia Novac, un critic bârlădean care n-are egal în toată țara, unic la fel ca Theodor Pracsiu (fost mare ziarist, acum ales critic,

promotor de talente). În teatru nu prea avem autori, deși vrem să-i publicăm. Din cauză că venim dinspre jurnalismul cultural, îmi las locul de cel mai mare jurnalist vasluian, să-l ocup mai târziu, autoritar... Am cuvântul cel mai ales pentru comandorul Mihai Batog Bujeniță cu care sufletul meu rezonează, ales intelectual, conducător al ALPI Iași, excepțional autor de literatură și cu adevărat adjunct în prezenta încercare... de realizare a unei reviste - MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC - cu reprezentativitate între granițele limbii române. De la Bacău, Dumitru Brăneanu, organizatorul „Toamnei Bacoviene”, a Zilelor „George Bacovia”, mare poet, Cornel Galben discret ca o „melodie” simfonică, Mihaela Băbușanu o creatoare aparte dar care nu-și uită Băbușa natală (județul Vaslui). Din Bacău e învățătorul nostru de limba română Ioan Dănilă. Universitarul acesta... pică studenții? Pentru că e bun ca azima caldă din grâul românesc! Istoricul Costin Clit e un lacom: și-a rezervat o parte din inima mea (și i-o rezerv pentru munca neobosită și talentul său). De aceeași mare calitate arheologul și promotorul revistei „Lohanul”, Vicu Merlan. Îl adaug pe Laurențiu Chiriac. Vedeți dumneavoastră, nu-i pot nominaliza pe toți colaboratorii. Dar le împart la toți măcar o rază luminoasă dintr-un suflet unde-și găsesc reazem toți acei de bună credință. Am muncit, am învățat, am învățat pe mulți alții. Am umblat în lume ca jurnalist (cu record mondial la interviuri cu președinți de stat), am îndrăznit, am slujit limba română și neamul românesc. Mie nu mi-a dat nimic absolut nimeni! Deci, dacă am tot adunat un suflet întreg, de ce să nu-l împart la ceilalți? Tocmai pentru că împreună slujim limba ROMÂNĂ... „Dintre sute de catarge...” care mă vor mai sprijini peste 10 ani?

* Cititorilor... să ne scrieți!

Dumitru V. MARIN


Cuvintecătre:Dan Anghelescu - poet, „Lumină lină” - New

York (S.U.A.): Te vedem în nr. 4/ 2015. Georg Barth - Passau (Germania):

Ai rezervată pagină. Ştefan Racovitză - Geneva (Elveția):

Vezi mai sus.

Adrian Grauenfels - Israel: Dacă vrei, publicăm dintre cei de pe „platforma”

dumitale. Aștept acceptul și materialul! Puiu Răducan - Băile Olănești:

Ai dispărut... și eu te aștept cu texte...

ÎntrebăripentruDIASPORA: - Dat fiind că emigranţii nu plătesc nici un fel de taxe şi impozite Statului Român, ce obligaţii ar avea acesta, inclusiv la alegeri? - Cât ne mai ţine Limba Română uniţi în cuget şi simţiri? - Ce aşteptări aveţi de la Statul Român, sau de la noi, în perspectiva globalizării?

Expozițiedecarte:

PĂSTRĂM...NOTAFINALĂ: În timp destul de scurt s-au mobilizat pentru Meridianul Cultural Românesc, personalități de mare valoare din cele 4 continente. Numărați-le Dumneavoastră ! Adăugăm cu acest număr, creație, intelectualitate, valoare, esențializare, metaforizare și... atitudini. Îmi place să cred că cei mai de departe (Australia, America, Africa, Europa) vin cu inima deschisă cum îi primim și noi. Vă mulțumesc tuturor cu asupră de măsură. Poftiți... la... start! A venit NOUL AN, deci vă doresc La Mulți Ani, cu creații durabile !

Dragiimeiegali: Suntem cu toții în bătălia susținerii sau afirmării unui nume: al nostru pentru ai noștri sau al nostru pentru posteritate. Prea puțini suntem neinteresați de „moartea eternă”, deci de numele nostru... după ! Fiecare susținem că am muncit, că cei „de după” trebuie să știe că n-am trăit degeaba. Unii cred că „istoria va judeca...” (mare eroare) Într-o lume unde activitatea cerebral-metaforică e proastă marfă, singurătatea luptătorului e cea care este și care ne dă putere, să continuăm. Unii facem mai mult și destui ne contestă pentru că avem harul de A FACE. Chiar mai mulți decât cei care ne citesc, găsindu-și valoare în ce nu pot ei face. Vă reamintesc definiția lui Mihai Eminescu: ...Ce e poezia ? Înger palid cu priviri curate, Voluptuos joc cu icoane și cu glasuri tremurate STRAI DE PURPURĂ ȘI AUR PESTE ȚĂRÂNA CEA GREA !


TEME PENTRU STUDIU ȘI CONCURS

- Mareșalul Ion Antonescu: Un trădător, patriot, organizatorul holocaustului în România? - Criterii pentru confirmarea unui jurnalist de talie națională?! - Creația literaturii și calculatorul: predicții - previziuni - actualitate și viitor. - Există CULTURA DIASPOREI ? (în limba română)

- Propuneri pentru Meridianul Cultural Românesc. Epigrama cu tema: - Tranziție; - Diaspora; - Întoarcere la Limba Română; - Fără Limba Română.

RÂNDURI DESPRE M.C.R.

Apariţia unui nou număr al revistei MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC nu reprezintă doar un „dar cultural” făcut cititorilor din România, ci şi un admirabil liant între culturi, deoarece revista este difuzată și peste hotarele țării… Revista, prin autoritatea semnăturilor, conferă - după cum vedem - o foarte bună redare a literaturii și culturii românești.

Georg Barth, 18.01.2016 Passau, landul Bavariei, Germania

Am consultat cu și mai multă atenție profilurile unor reviste defuzate pe internet (mail-uri) și am încă o dată convingerea că M.C.R. este o revistă cultural - informațională de profil mai diferit, de mai mare audiență și difuzare. Ne bucurăm că am găsit un domeniu de reprezentare (particulară) într-atâtea încercări de a interesa lumea în variatele ei manifestări intelectuale. Ne permitem să credem că stilul, capacitatea de popularizare a adâncimilor gândirii omenești, plusul de varietate și variabilitate pot fi și atributele noastre. Ne gândim la prima inovație deja: CD cu vocile unor scriitori publicați pe care să le atașăm înainte de cuprins. În acest nr. 4 avem prima încercare, adică primul film atașat vreunei publicații. Tare vechi dar nou în contemporaneitate SUMARUL (COLABORATORII) anului I.

Dumitru V. MARIN Al. O. Teodoreanu (Păstorel): MCR 3 (24) Anca Narcisa Neagu: MCR 3 (51) Adrian Grauenfels: MCR 3 (20); MCR 4 (33) Alexandru Ionescu: MCR 1 (13); MCR 2 (57); MCR 3 (36); MCR 4 (66) Andrei Șerban: MCR 2 (146) Ananie Gagniuc: MCR 2 (105); MCR 3 (85); MCR 4 (113) Alina Tanasă: MCR 1 (47); MCR 2 (34); MCR 4 (41) Alexei Mateevici: MCR 1 (57) Aura Dan: MCR 4 (30) Alexandra Mihalache: MCR 1 (137); MCR 4 (141) Ana Opran: MCR 4 (38)

Anica Tănasă: MCR 4 (104) Avram D. Tudosie: MCR 1 (80); MCR 2 (82); MCR 3 (56); MCR 4 (22; 92) Adrian Lungu: MCR 1 (118) Bogdan Ulmu: MCR 1 (120); MCR 3 (91) Ben Todică: MCR 2 (38); MCR 3 (34); MCR 4 (52) Bianca Marcovici: MCR 4 (35) Camelia Profirescu: MCR 4 (120) Cornel Udrea: MCR 3 (90) Cassian Maria Spiridon: MCR 1 (54) Cincinat Pavelescu: MCR 3 (57) Ciprian Iulian Șoptică: MCR 2 (77)


Codruța Marin: MCR 1 (140) Cornel Galben: MCR 1 (23); MCR 2 (88; 89); MCR 3 (68; 121); MCR 4 (102) Calistrat Costin: MCR 1 (35); MCR 2 (26); MCR 4 (28) Cătălin al Doamnei: MCR 1 (40) Constantin Chiper: MCR 3 (104) Cristina Mihai: MCR 1 (58) Constantin Chirilă: MCR 1 (65) Constantin Chirica: MCR 1 (71) Constantin Iurașcu - Tataia: MCR 3 (57) Cornelia Ursu: MCR 1 (73); MCR 2 (64): MCR 4 (94) Constantin Toma: MCR 1 (82); MCR 2 (80); MCR 3 (128) Constantin Profir: MCR 1 (84); MCR 2 (60); MCR 3 (55); MCR 4 (91) Cleopatra Ravaru: MCR 1 (77) Constantin Clisu: MCR 1 (88) Cosmin Preda: MCR 1 (112); MCR 2 (121); MCR 3 (98); MCR 4 (40) Costin Clit: MCR 1 (125); MCR 2 (132); MCR 3 (110); MCR 4 (131) Constantin Focșa: MCR 3 (114) Corneliu Brebente: MCR 2 (12); MCR 4 (76) Dumitru V. Marin: MCR 1 (5; 64; 66; 72; 110; 141; 142; 144; 147; 150); MCR 2 (5; 48; 49; 50; 118; 148; 149; 150; 154; 155); MCR 3 (5; 30; 31; 32; 96; 132; 136; 138); MCR 4 (5; 55; 56; 58; 126; 139; 142; 144; 145; 146) Dumitru Brăneanu: MCR 1 (43); MCR 3 (19; 130); MCR 4 (79) Doru Tompea: MCR 1 (78) Doru Melnic: MCR 4 (48) Dana Zetu: MCR 2 (146) Doina Toma: MCR 4 (78) Daniel Corbu: MCR 1 (34); MCR 4 (12; 13) Dorin Cozan: MCR 1 (38); MCR 2 (27) Dan Teodorescu: MCR 1 (55); MCR 2 (35; 51; 52); MCR 3 (25; 124); MCR 4 (43; 47) Dorin Pînzariu: MCR 2 (31) Dorel Schor: MCR 1 (87; 105); MCR 2 (85; 110); MCR 3 (58; 88); MCR 4 (99) Daniela Oatu: MCR 2 (30); MCR 3 (22) Dan Ravaru: MCR 1 (131) Dan Anghelescu: MCR 2 (84); MCR 4 (24) Dan Căpruciu: MCR (84) Dan Norea: MCR 4 (98) Eduard Mattes: MCR 2 (52; 91) Emilian Marcu: MCR 1 (53) Eugen Deutsch: MCR 1 (11; 139); MCR 2 (103); MCR 4 (47; 112) Elena Mîndru: MCR 4 (36) Emil Gnatenco: MCR 1 (45)

Ene Vasile Sprîncenatu: MCR 2 (141) Elena Leonte: MCR 2 (147) Eleonora Cărcăleanu: MCR 3 (65) Florentina Stanciu: MCR 2 (33) Florin Buraga: MCR 4 (80) Florin Rotaru: MCR 4 (38) Florina Dinescu, Mircea C. Dinescu: MCR 2 (104) Gruia Novac: MCR 3 (102) Gabriela Căluțiu Sonnenberg: MCR 2 (95); MCR 3 (27); MCR 4 (75) Grigore Codrescu: MCR 2 (87) Gheorghe Clapa: MCR 1 (138) George Stoian: MCR 1 (19); MCR 2 (125); MCR 3 (100) Georgeta Resteman: MCR 1 (37); MCR 2 (32); MCR 3 (11; 23) Gabriela Ana Balan: MCR 2 (23); MCR 3 (17; 63); MCR 4 (26) Gabriela Cucinschi: MCR 2 (9; 59; 67); MCR 4 (38; 87; 94) George Bacovia: MCR 1 (122) George Petrone: MCR 2 (70) George Leteanu: MCR 1 (49; 53) George Roca: MCR 2 (109) Georgeta Popovici Strat: MCR 3 (39) Gheorghe Bălăceanu: MCR 1 (104); MCR 2 (92); MCR 4 (49; 111) Gheorghe Gurău: MCR 2 (96) Gheorghe Mustață: MCR 4 (86) Gheorghe Sion: MCR 1 (57) Gheorghe Popa: MCR 1 (75); MCR 3 (128); MCR 4 (88) Gheorghe Vasilache: MCR 2 (42) Girel Barbu: MCR 2 (76) Grigore Vieru: MCR 1 (57) Heinrich Heine: MCR 2 (84) Horia Zilieru: MCR 1 (56); MCR 4 (44) Ioan Maftei - Buhăiești: MCR 4 (34) Ioan Dănilă: MCR 1 (22); MCR 2 (37); MCR 3 (26; 29); MCR 4 (45; 50) Ioan Baban: MCR 1 (24; 48); MCR 2 (22); MCR 3 (7; 83); MCR 4 (25; 63) Ion Iancu Lefter: MCR 1 (49) Ica Grasu: MCR 4 (32) Ina Simona Cîrlan: MCR 2 (98; 99) Ioan Hodaș: MCR 2 (107); MCR 4 (115) Ioan Toderașcu: MCR 2 (111); MCR 3 (54); MCR 4 (98) Ioan Enache: MCR 1 (50) Ioan Petre Gârda: MCR 1 (108) Ion Hagiu: MCR 2 (59) Ion N. Oprea: MCR 1 (145); MCR 2 (19; 137); MCR 3 (118); MCR 4 (59)


Ion Prăjișteanu: MCR 4 (39) Ioan Mugurel Sasu: MCR 4 (74) Iancu Grama: MCR 1 (36); MCR 2 (28) Ionel Miron: MCR 1 (85); MCR 2 (69); MCR 3 (49; 51) Ionel Iacob - Bencei: MCR 2 (67); Ionuț Horeanu: MCR 1 (86); MCR 2 (55) Leonard Ciureanu: MCR 1 (41); MCR 2 (25) Lică Pavel: MCR 4 (48) Luminița Scotnotis: MCR 1 (42) Liviu Apetroaie: MCR 1 (52) Luminița Cozmei: MCR 1 (121); MCR 2 (134); MCR 4 (135) Laurențiu Chiriac: MCR 1 (123); MCR 2 (128); MCR 3 (106); MCR 4 (127) Lucian - Valeriu Lefter: MCR 1 (127) Lucian Valeriu Iliescu: MCR 2 (56) Lucian Brad: MCR 2 (146); MCR 3 (123) Ludovic Hențiu: MCR 4 (68) Mihai Batog Bujeniță: MCR 1 (15; 73; 97); MCR 2 (7; 64; 93); MCR 3 (8; 61; 79); MCR 4 (8; 48; 108) Mihai Caba: MCR 1 (27); MCR 2 (61); MCR 4 (81) Mihai Eminescu MCR 1 (31); MCR 4 (45; 47) Mihai Haivas: MCR 2 (106); MCR 3 (86); MCR 4 (48; 49; 114) Mihai Apostu: MCR 1 (32); MCR 2 (21) Mihai Cimpoi: MCR 3 (12) Mihaela Băbușanu: MCR 1 (33); MCR 2 (45) Marius Coge: MCR 2 (96) Marius Nițică: MCR 1 (46) Maria Diana Popescu: MCR 1 (93); MCR 2 (90); MCR 3 (74); MCR 4 (106) Marian Malciu: MCR 4 (49) Martha Eșanu: MCR 4 (14) Maria Cozma: MCR 1 (69) Marcel Proca: MCR 1 (132) Madeleine Davidshon: MCR 2 (101) Mihai Sălcuțan: MCR 3 (87); MCR 4 (117) Năstasă Forțu: MCR 1 (18; 61) Nicolae Dabija: MCR 4 (20) Nicolae Stancu: MCR 3 (89); MCR 4 (49; 118) Nicu Dascălu: MCR 4 (31) Nică D. Lupu: MCR 2 (13); MCR 4 (69) Nina Gonța: MCR 4 (123) Nicolae Viziteu: MCR 1 (89); MCR 2 (110; 124); MCR 4 (68, 76) Nicolae Mihai: MCR 1 (44) Nicolae Mihu: MCR 1 (107)

Omar Khayam: MCR 2 (60) Paula Vrânceanu: MCR 1 (61; 84; 133) Păstorel Teodoreanu: MCR 2 (41) Petruș Andrei: MCR 1 (39); MCR 2 (20); MCR 3 (16; 59); MCR 4 (7; 23; 98; 100) Petru Brumă: MCR 1 (109) P.S. Episcop Corneliu: MCR 1 (34); MCR 2 (145) Petruța Chiriac: MCR 2 (63); MCR 3 (43); MCR 4 (65) Petru David: MCR 2 (66); MCR 3 (44); MCR 4 (84) Radu Marin: MCR 1 (135); MCR 2 (145) Roni Căciularu: MCR 1 (29) Renate Müller: MCR 4 (37) Robert G. Barth: MCR 2 (51) Sorinel Trufia: MCR 1 (67) Simion Bogdănescu: MCR 1 (51); MCR 2 (10; 24; 115); MCR 3 (18) Ștefan Boboc Pungeșteanu: MCR 2 (94) Ștefan Racovitză: MCR 1 (95); MCR 2 (73); MCR 3 (41); MCR 4 (72) Ștefan Plugaru: MCR 2 (139); MCR 4 (137) Theodor Codreanu: MCR 1 (6); MCR 2 (11); MCR 4 (10; 46) Tincuța Horonceanu Bernevic: MCR 3 (21) Teodora Medeleanu: MCR 1 (137) Theodor Pracsiu: MCR 2 (71); MCR 3 (53); MCR 4 (20) Theodor Calcan: MCR 4 (27) Vasile Tărâțeanu: MCR 4 (42) Valeriu Lupu: MCR 1 (8); MCR 2 (13); MCR 3 (14; 70); MCR 4 (16) Val Andreescu: MCR 1 (63; 114); MCR 2 (47; 112); MCR 3 (30; 31; 33; 46; 92; 129); MCR 4 (47; 48; 110; 121) Vasile Larco: MCR 1 (92;102); MCR 2 (29; 108); MCR 3 (127); MCR 4 (48; 116) Valentin Ciucă: MCR 4 (119) Vasile Vajoga: MCR 1 (103); MCR 2 (36) Valeriu Cercel: MCR 1 (106); MCR 2 (97); MCR 3 (84) Virginia Popescu: MCR 1 (90); MCR 3 (72) Vicu Merlan: MCR 1 (129); MCR 2 (135); MCR 3 (117) Vasile Filip: MCR 3 (66) Victor Corbut: MCR 2 (53) Victorița Duțu: MCR 3 (38; 52) Valeriu Gorincioi: MCR 2 (68) Violeta Urdă Cutureanu: MCR 2 (100) Vasile Diacon: MCR 3 (112) Zoltan Terner: MCR 1 (68); MCR 4 (77) C.D. Zeletin: MCR 3 (40)


MERIDIANULCULTURALROMÂNESC(AnI,nr.4/2015)

Bătălia pentru limba română are susținători în toată lumea, se vede. O revistă cu unic grad de universalitate, a plecat în martie 2015 de la Vaslui, sediul grupului de presă care susține TVV.RO, Unison Radio Bârlad - eter și online, ziarul Meridianul - tipografic și online. Acum și revista de cultură cu titlul de mai sus care, însă, este administrată de societatea nonprofit UJPI ECOMAR Vaslui. Fondator: prof. dr. Dumitru V. MARIN. Zestrea intelectuală: academicieni, doctori în științe, specialiști reputați, 180 de colaboratori cu operă în spate, multă voință și fantezie. Și debutanți! Apariție: trimestrială. Deja sunt materiale pentru trimestrul următor. Expediați-ne, oricând, altele. Difuzare: 4 continente (Europa, Africa, Australia, America), peste 20 de mari orașe ale lumii (Montreal, New York, Sydney, Ierusalim, Paris, Geneva, Stuttgart, Passau, Roma etc.) colaboratori români și străini. Componente: Poezie, proză, eseuri, pictură, știință, istorie, artă, umor (capitol... PĂSTOREL), informație la zi etc. Particularitate: vine dinspre jurnalismul cultural, deci nerv și comentarii. Revistă... mai altfel !!! Deschidere: Către orice creator dintre granițele limbii române, adică de pretutindeni. Vom avea grijă și de noi posibile talente, pe care le așteptăm să îndrăznească. Internetul e la îndemână și decât stereotipia de pe rețelele de socializare, mai degrabă operă pentru reprezentare în agora.

* ROMANIANCULTURALMERIDIAN(YearI,no.4/2015)

The battle for Romanian language has supporters everywhere, it can see. A magazine with a unique degree of universality, left in March 2015 from Vaslui, headquarters of media group that supports TVV.RO, Unison Radio Barlad - ether and online, newspaper Meridian - printing and online. Now a culture magazine too, with the title above which, however, it is run by the nonprofit company UJPI Ecomar Vaslui. Founder: prof. dr. Dumitru V. Marin. Intellectual dowry: academics, doctors of science, reputed specialists, 180 collaborators with work in the back, lot of will and imagination. And beginners! Occurrence: quarterly. Already there are material for the next quarter. Send us anytime, other materials. Distribution: 4 continents (Europe, Africa, Australia, America), over 20 major world cities (Montreal, New York, Sydney, Jerusalem, Paris, Geneva, Stuttgart, Passau, Rome etc.) romanian and foreign collaborators. Components: Poetry, prose, essays, painting, science, history, art, humor (chapter ... Păstorel), updated information etc. Feature: comes from cultural journalism, so nerve and comments. Magazine ... more otherwise !!! Open: To any creator of the Romanian language boundaries, from everywhere. We will take care of possible new talents, we expect to dare. The Internet is on hand, so than the stereotype of social networks, rather work for in agora representation.


TIMPUL N-ARE RĂBDARE NICI CU FRUMUSEȚEA,

NICI CU INTELIGENȚA... NICI CU VIAȚA NOASTRĂ !

(Dumitru V. MARIN)

Semnatari ai acestui număr: Val ANDREESCU, Petruș ANDREI, Dan

ANGHELESCU, Ioan BABAN, Gabriela Ana BALAN, Georg BARTH, Mihai

BATOG - BUJENIȚĂ, Gheorghe BĂLĂCEANU, Dumitru BRĂNEANU, Corneliu

BREBENTE, Florin BURAGA, Mihai CABA, Theodor George CALCAN, Gabriela

CĂLUȚIU - SONNENBERG, Laurențiu CHIRIAC, Petruța CHIRIAC, Valentin

CIUCĂ, Costin CLIT, Theodor CODREANU, Daniel CORBU, Calistrat COSTIN,

Monica Luminița COZMEI, Gabriela CUCINSCHI, Nicolae DABIJA, Aura DAN,

Nicu DASCĂLU, Petru DAVID, Ioan DĂNILĂ, Eugen DEUTSCH, Martha EȘANU,

Ananie GAGNIUC, Cornel GALBEN, Nina GONȚA, Ica GRASU, Adrian

GRAUENFELS, Mihai HAIVAS, Ludovic HENȚIU, Ioan HODAȘ, Alexandru

IONESCU, Vasile LARCO, Nică D. LUPU, Valeriu LUPU, Ioan V. MAFTEI -

BUHĂIEȘTI, Marian MALCIU, Bianca MARCOVICI, Dumitru V. MARIN, Doru

MELNIC, Elena MÎNDRU, Alexandra MIHALACHE, Renate MÜLLER, Gheorghe

MUSTAȚĂ, Dan NOREA, Ana OPRAN, Ion N. OPREA, Letiția OPRIȘAN, Lică

PAVEL, Ștefan PLUGARU, Gheorghe POPA, Maria Diana POPESCU, Theodor

PRACSIU, Ion PRĂJIȘTEANU, Cosmin PREDA, Constantin PROFIR, Ștefan

RACOVITZĂ, Florin ROTARU, Ioan Mugurel SASU, Mihai SĂLCUȚAN, Dorel

SCHOR, Nicolae STANCU, Alina TANASĂ, Anica TĂNASĂ, Vasile TĂRÂȚEANU,

Dan TEODORESCU, Zoltan TERNER, Ioan TODERAȘCU, Ben TODICĂ, Doina

TOMA, Avram D. TUDOSIE, Cornelia URSU, Nicolae VIZITEU, Horia ZILIERU.

Tehnoredactor: Anca MOLDOVEANU Adresă sediu: Str. Frunzelor, Nr. 2, Vaslui, cod poștal: 730158 Tel./ Fax: 0235 361 236 sau 0744 231 380 Web: www.tvv.ro; www.marindumitru.ro Email: [email protected]

Fiecaresemnatarrăspundepentruafirmațiiledinmaterialulsău,nuredacția.

M.C.R.O revistă mai altfel cu:

- Studii şi Istorie Literară- Poezie- Proză- Interviuri- Eseuri- Ştiinţă şi Educaţie- Artă plastică- Comentarii politice- ,,Păstorel” (cenaclul) are cuvântul! Ridentem dicere verum!- Istorie- Tinere talente- Pagină din lupta anticomunistă- Opinii, microfișe pentru istorie- Etnografie etc.Un segment (moment) din bătălia pentru Limba Română cu arma cuvântului şi sensibilităţi omeneşti.81 de semnatari pentru METAFORĂ - IDEE - ÎNŢELEPCIUNE - UMOR, altfel spus, pentru istorie, pentru viaţă!

100.000 de cuvinte pentru inima și sufletul dumneavoastră !CITIŢI

MEDITAȚIDIFUZAŢISCRIEŢI

VASLUI - ROMÂNIA

meridianul cultural romanesc nr. 4 - tvv.ro · meridianul cultural românesc, an i, nr. 4,...

Documents