1. - Obiectul de studiu al TE. Economia politică - este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare. Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul francez , care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos” - gospodărie, „nomos” - lege, „polis” – cetate (oraş, societate, ţară). Denumirea ştiinţei poate fi descifrată ca "legile gospodăriei în societate". Regula de a gospodări un oraș se numește - economie politică.

Cercetarea comportamentului oamenilor in procesul de productie, repartitie, schimb si consum a bunurilor materiale constituie obiectul de studiu al stiintei econimice.

Diferite curente de gindire economica trateaza in mod divers obiectul de studiu al stiintei econimice. Prima definitie i-a apartinut savantului antic Xenofon, care sustinea ca obiectul de studiu al economiei il constituie „studirea comportamentului omului, nu ca individ izolat, dar ca membru al unui grup social-economic”.

Economistii clasici considerau ca obiectul de studiu il constituie „avutia nationala”. O definitie specifica ii aparine lui Karl Marx, conform careia, economia studiaza relatiile de producere si legile economice care le guverneaza.

Adeptii doctrinei nationalismului economic, sustineau ca obiectul de studiu al teoriei economice trebuie sa fie economia nationala, adica economia unei tari concrete, cu toate particulatitatile sale. Se neaga astfe existenta unor legi economice valabile pentru toate timpurile si popoarele.

Cea mai noua definitie ii apartine lui Samuelson, care este de parerea ca economia cerceteaza producerea bunurilor utilind resursele limitate si distribuirea lor pe grupe de oameni.

Sintetizind mai multe definitii putem afirma, ca obiectul de studiu al teoriei economice este cercetarea comportamentului si al relatiilor dintre oameni in procesul utilizarii resurselor limitate pentru a produce bunuri materiale si servicii necesare.

Teoria economică constituie baza teoretică şi metodologică pentru celelalte ştiinţe economice, elaborează instrumentul de cercetare economică, formuleaza categoriile, legile şi tendinţele principale în dezvoltarea activităţii economice. Anume această ştiinţă serveşte drept temelie pentru elaborarea politicii economice promovate de stat.

Teoria economica este compusă din 2 compartemente de bază, doua părţi organice a unui întreg:

Microeconomie(fondator A. Marshall) studiază:comportamentul producatorului şi consumatorului, analiza pieţii cu formele ei principale, procesul de formarea preţurilor pe diferite pieţi, procesul de repartiţie a veniturilor între principalii actori în procesul de producţie.

Macroeconomie(fondator-M. Keyness) studiază economia naţională ca un tot întreg. Analizează caracterul şi perspectivele dezvoltării economice, fluctuaţiile economice, creşterea economică, balanţa de plăţi. Celelalte 2 comportimente ale T.E. mai puţin importante sunt:

Mazoeconomia-analizează compartimentele sistemelor economice naţionale cum ar fi ramurile acesteia, sectoarele activităţii economice,aspectul regional al dezvoltării economice.

Mondoeconomia-studiază interdependenţa dintre economiile naţionale şi economia mondială.

- Funcţiile ştiinţei economice.Fiind principala stiinta economica , teoria economica indeplinaste mai multe functii, cele

mai importante fiind urmatoarele :1. functia cognitiva, adica functia de studiere a relatiilor economice , de colectare a faptelor

si fenomenelor economice , de sintetizare si explicare a acestora.2. Functia metodologica – consta in faptul ca teoria economica elaboreaza modalitatile si

instrumentele de analiza a fenomenelor si faptelor economice, formuleaza principalele categorii, legitati si tendinte in evolutia activitatii economice, toate acestea fiind folosite in procesul de cercetare de catre celelalte stiinte economice.

3. Functia normativa sau practica – are ca obiect elaborarea , in baza cercetarilor efectuate , a strategiilor si programelor de organizare mai eficienta, mai productiva a activitatii economice.

4. Functia instructiv-educativa – consta in formarea orizontului economic al cetatenilor unei țări, în familizarea cu modul de funcționare a economiilor contemporane , in dezvoltarea convingerii că nivelul de viață intr-o țară sau alta depinde , in primul rind de nivelul productivitații muncii cetățenilor acesteia.

- Constituirea ştiinţei economice. Evoluţia curentelor şi şcolilor economice.Cu peste două secole în urmă, sistemul ştiinţelor se îmbogăţea cu o nouă ştiinţă cea economică. În acest orizont de timp ştiinţa economică s-a dezvoltat puternic şi sa diversificat continuu, astfel că în prezent ea însăşi formează un sistem de ştiinţe autonome.Etapele apariţiei ştiinţelor economice:

1. Comuna primitivă – omul folosind primele mijloace de producere. Este perioada deprinderilor şi acumulpii cunoştinţei economice sub formă de deprinderi, experinţă în procesul dobîndirii bunurilor ce se transmitea din generaţie în generaţie (mai întîi oral apoi manuscris).

2. Etapa antică – descoperirea individului în domeniul producerii. Două faze a acestei perioade sunt producţia şi consumul.

Reprezentanţi: Xenofon – a introdus termenul de „oiconomie”.Aristotel introduce termenul de hrematistică (arta de a face bani)Cunoştinţele economice se dezvoltau în practica existenţei caselor stăpînilor de sclavi şi erau generalizate în operele filozofilor antici.3. perioada evului mediu – se dezvoltă diviziunea socială,a muncii, o amploare mai mare are

schimbul. Asupra vieţii economice o amprentă mare o au canoanele bisericeşti, munca fiind principalul izvor de îmbogăţire.

4. A doua jumătate a sec. 15-lea - a sugerat societăţii nişte idei care au pornit din practica societăţii.Marele descoperiri geografice reprezintă un imbold în economie şi în dezvoltarea ei.Mişcarea practicienilor – mercantilismul ”mercante - marfă”.- Mercantilismul spaniol (bulionist) – bogăţia societăţii este aurul care sub formă de comori,

tezaur putea fi adus în stat din alte ţări (colonii).- Mercantilismul francez, manufacturier sau (colibertism) – dezvoltarea, producerea mărfurilor

prin deschiderea manufacturilor.Manufactura formă de organizare a producerii.Bogăţia societăţii este aurul, însă sursa acumulării este dezvoltarea producerii, vînzarea mărfurilor (exportul), aducerea monedelor în stat sub formă de aur.Mercantiliştii – pentru a interzice pătrunderea mărfurilor străine în Franţa, a fost propus sistemul de protejare a pieţei interne, aceasta este prima politică macroeconomică în domeniul coerţului exterior numită protecţionism.- Mercantilismul britanic sau comercial – ei au propus dezvoltarea comerţului lider cu condiţia

ca soldul balanţei comerciale să fie pozitiv, adică exportul să fie mai mare ca importul.Bogăţia societăţii – aurul, însă sursa de acumulare fiind mai diversă.Evoluţia curentelor şi şcolelor economice Curentul liberalismul economic – începutul sec. 17-lea pînă la prima jumătate a sec. 19-lea.Prima şcoală a fiziocraţilor, (fiziocraţia puterea pămîntului).Bogăţia societăţii produsul net creat în agricultură. Fiziocraţii au introdus termenul (în 1654 Antoine Montchrein) termenul „economie politică”.Şcoala economia clasică engleză a pus începutul teoriei economice. Reprezentanţi: Adam Smith şi David Ricardo – au introdus definiţia obiectului de studiu a economiei politice, au descris metodele de cerecetare econmică, au propus principiile de dezvoltare a sistemului economic – „ teoria mîinii invizibile” – libertatea cererii şi a ofertei sau a consumatorului şi producătorului, libertatea concurenţei şi preţurilor.Bogăţia societăţii – totalitatea bunurilor şi serviciilor propuse în societate.Curentul marxism – Carl Marx a introdus termenul „economist”Marx a utilzat pentru prima dată metoda matematicii în analiza economică, a descris procesul rerproducţiei sociale ca un proces integru ( de la analiza mărfii pînă la reproducţia capitalului social). În lucrarea sa „Capital” a fost descris sistemul economiei de piaţă bazat pe concurenţă imperfectă.

Curentul neoclasic – Şcoala marginalistă ( a doua jum a sec. 19 – anii 30 ai sec. 20) – a apărut ca rezultat al schimbărilor economice: trecerea de la amnufactură la marea industrie mecanizată; diferenţierea producătorilor şi evidenţierea noilor structuri ale vieţii: monopol, oligipol, concurenţa monopolistică; evidenţierea problmei rarităţii sursei economice în urma dezviltării fabricilor; apariţia sistemului de preţuri pentru marfa omogenă (ex: preţul producătorului şi preţul consumatorului care devieau de la preţul de echilibru).Aceste schimbări au fost provocate de revoluţia tehnico-ştiinţifică. În rezultat au avut loc schimbări în gîndirea economică introduse de Şcoala marginalistă: ca obiact al analizei economice se propune comportamentul unui agent; în loc de teoria de mună a valorii mărfii apare teoria utilităţii marginale care ne explică diversitatea preţurilor pentru aceeaşi categorie de mărfuri.Teoria concurenţei perfecte a fost înlociută cu teoria concurenţei imperfecte.În 1902 economistul Alfred Marchall (întemeitorul curentului neoclasic) schimbă denumirea „economiei politie” în „ economics”. Economixul prevedea o analiză cu un caracter aplicativ a fenomenelor economice din perioada dată de timp. Aceasta analiză a fost denumită de neoclasici – analiză microeconomică. Sa păstrat această analiză pînă în anii 30. în această perioadă este specific începutul crizei economice mondiale, ca rezultat a fost introdusă teoria lui Keyns. Se pune accent pe rorlul statului, se introduce nivelul analizei macroeconoice.Curentul dirigismul economic – Şcoala Keynisită fondată de John Meiner Keyns.

2. Metodele de cercetare ale ştiinţei economice.Metoda – constituie totalitatea mijloacelor,instrumentelor folosite de o stiință oarecare

pentru a studia lumea înconjurătoare, a sistemetiza faptele și a le expune sub forma de categorii științifice , legi, tendinșe și modele.

Principalele metode folosite în cercetarea fenomenelor economice sunt:Metoda abstracţiei ştiinţifice- procedeu prin care fenomenul cercetat este “curăţat” de fapte

şi trăsături mai puţin importante, ajungindu-se astfel la nucleul acestuia. Metoda dată scoate în relief trăsăturile caracteristice, dominante pentru fenomenul cercetat. Sunt definite aspectele esenţiale ale vieţii economice, numite „categorii economice”(banii, profit, buget, marfa , capital).

Metoda unităţii dintre analiză şi sinteză- cu ajutorul analizei fenomenul supus cercetării e descompus în componentele sale, fiecare parte fiind analizată complex. Prin sinteză, elementele analizate separat sunt reunite, reconstituindu-se întregul, cunoscîndu-se deja elementul-cheie şi schiţîndu-se tendinţele dominante în evoluţia fenomenului cercetat.

Metoda istorică- porneşte de la adevărul că fenomenul economic are evoluţie istorică: apare, se dezvoltă, apoi dispare sau se transformă în altceva.

Metoda logică- fenomenul e reprodus doar prin ceea ce acesta are mai important, mai esenţial.

Metoda analizei cantitative şi calitative-evaluarea mărimilor economice în unităţi naturale şi în expresie bănească, apoi căutarea modalităţii de transformare a cantităţii în calitate.

Metdelarea economico-matematică - reproducerea schematică a unui sistem liniar, alcătuit din mărimi variabile, care permite elaborarea unor scenarii de evoluţie a acestora şi alegerea variante optimale.

Mai există metode ca: Metoda teoretică Metoda anologiei Experimentul economic.

- Legile economice. Legile economice sunt niste notiuni mai putin numeroase , dar mai complexe, mai fundamentale. Ele exprimă legăturile cele mai profunde dintre fenomenele economice, interdependențele cauzale, stabile și esentiale, dintre categoriile economice, dintre participantii la viata economica.In unele cazuri in calitate de sinonim se foloseste notiunea de “principii ale economiei”.

Intrucit stiinta economica studiaza niste realitati , atit obiective cit si subiective, legile economice mai pot fi grupate in 2 mare categorii. Din prima categorie fac parte acele legi care au un « suport«  natural, iar a doua – cele care au un «suport « psihologic. In primul caz legile economice exprima necesitatea stabilirii unor echilibre intre diferite fenomene economice sau a

schimbului de echivalente ( legea valorii, legea cererii, legea ofertei, etc.). In al doilea caz , cel al interdependentelor de natura pshihologica , legea economica este expresia comportamentului indivizilor. « modelat«  sau conditionat de anumite predispozitii psihologice stabile ale oamenilor de a proceda intr-un fel sau altul (legea inclinatiei spre economii, legea lui Engel eetc.)

Exemple de legi economice : legea cresterii nevoilor, legea raritatii, legea cererii, legea ofertei, legea randamentelor neproportionale, legea valorii, legea inclinatiei spre economii etc.

Legea generale a cererii. Conform acestei legi, daca pretul bunurilor, resurselor si serviciilor va scadea, in mod corespunzator va creste cantitatea de marfa ceruta intr-o anumita perioada si invers, daca preturile cresc, va scadea cantitatea de marfa ceruta in perioada de timp respectiva ( celelalte conditii ramanand neschimbate ).

Legea ofertei, ea arata relatia care se stabileste intre cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant o ofera spre vinzare intr-o anumita perioada de timp si pretul la care bunul respectiv se vinde.

LEGEA RARITATII= volumul, structurile si calitatea resurselor evolueaza mai incet decat volumul, structurile si intensitatea nevoilor umane.

legea randamentelor funcţionale neproporţionale (Legea lui Turgot), în baza căreia, atunci când cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie se combină cu cantităţi fixe din ceilalţi factori de producţie (condiţiile tehnice şi organizatorice rămân neschimbate), productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil cresc, ating un maxim, după care se cunoaşte o evoluţie descrescătoare, în condiţiile în care producţia totală creşte.

Legea lui Engel afirmă că ponderea cheltuielilor alimentare în bugetul gospodăriei tinde să scadă atunci când venitul creşte. Cu alte cuvinte elasticitatea cererii de alimente în raport cu venitul este subunitară: când venitul creşte cu o unitate, cheltuielile cu alimentele cresc cu mai puţin de o unitate. Altfel spus, celthuielile cu alimentele cresc mai încet decât veniturile: dacă veniturile cresc în progresie geometrică, cheltuielile alimentare cresc aritmetic.

Legea limitării resurselor. În raport cu dorinţele nelimitate ale oamenilor, nevoile trebuie să aibă acoperire în venit (satisfacerea anumitor necesităţi presupune nesatisfacerea altora). Limitarea resurselor ridică producătorilor şi consumatorilor problema alocării eficiente a resurselor. Drept urmare, consumatorul trebuie să aleagă alternative de consum care se încadrează în restricţiile impuse de propriul buget iar producătorul să aleagă acel program de fabricaţie ce poate fi realizat cu resursele materiale, umane, băneşti de care dispune.

Prima lege a cererii. Cu cât este mai mare preţul unui anumit bun cu atât va fi mai redusă cantitatea cerută din acel bun.

A doua lege a cererii. Elasticitatea cererii în raport cu preţul tinde să fie mai mare pe termen lung decât pe termen scurt. Adică variaţia indusă de modificarea preţului asupra cererii are o anumită dimensiune în perioadele următoare modificării de preţ şi altă dimensiune, mai mare, după trecerea unei perioade mai mari de timp de la această modificare. În cazul reducerii preţului, creşterea corespunzatoare cererii se va manifesta pregnant după o perioada mai mare. Principalul factor ce determină acest lucru este dat de timpul diferit în care informaţia privind reducerea de preţ ajunge la consumatori. Locul în care se întâlnesc consumatorii şi producătorii se numeşte piaţă.

Legea utilităţii marginale descrescătoare arată că, la cresterea consumului de bunul X, utilitatea totala creste pina la o anumita limita, in timp ce utilitatea marginala este in descrestere pozitiva, atunci cind utilitatea marginala descreste mai jos de zero, atunci utilitatea devie dezutilitate. Cind utilitatea totala este maxima, utilitatea marginala este nula.

3. Nevoile umane şi interesele economice

Nevoile ca punct de pornire al tuturor activităţilor umaneOmul, ca produs al naturii şi al societăţii, reprezintă o fiinţă tridimensională: biologică,

socială şi raţională. Existenţa şi dezvoltarea omului au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi.

• Nevoile apar ca cerinţe ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor: oameni, grupuri sociale, naţiuni. Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor (latura subiectivă a nevoilor umane). Fixate în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevoile capătă un caracter obiectiv.• Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui mecanism economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunuri luate din natură, decât într-o măsură foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care oamenii, pornind de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse.• Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe ale oamenilor de a avea, de a fi, de a şti, de a-şi însuşi bunuri materiale şi servicii, care devin efective, în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, întrucât cerinţele izvorăsc din condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora.

Economia politică cercetează, în primul rând, nevoile economice. Pentru ca nevoile să devină economice, e necesar să se respecte trei condiţii:

1) să existe bunuri disponibile şi accesibile; 2) bunurile să fie relativ rare; 3) existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).

Modificarea nevoilor: legi:1) interacţiunea trebuinţelor – expresia vieţii;2) elasticitatea trebuinţelor – forma evoluţiei trebuinţelor în raport de factorii determinanţi;3) substituirea trebuinţelor – o nevoie poate suprima manifestarea alteia;4) creşterea şi diversificarea trebuinţelor – tendinţa majoră a sistemului de nevoi – motorul

creşterii economico-sociale.Trăsături: 1. nelimitate ca număr, se multiplică pe măsura evoluţiei societăţii;

2. limitate ca volum, adică p-u satisfacerea unei nevoi de o cantitate limitată de bunul respectiv;3. sunt substituite, adică una şi aceeaşi nevoie se satisface prin intermediul diferitor bunuri şi producătorii acestor bunuri concurează între ei;4. complementare – evoluează în sensuri identice, se condiţionează una pe alte, adică p-u a satisface o nevoie de un şir de alte nevoi.

Caracteristicile nevoilor economice:- Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept

condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. Nevoile sunt reproductibile. Satisfacerea uneia dă naştere altora.

- Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au toate aceeaşi intensitate, Ierarhia oscilează de la un individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.

- Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt satisfăcute (de exemplu, cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice literatură, muzică etc.). Există dorinţe sau aspiraţii ale unor indivizi pentru a căror satisfacţii nu sunt create, în momentul respectiv, condiţii necesare (de exemplu, de a zbura pe Lună).

- Interdependenta nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evaluează în sensuri identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.

- Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute nu întârzie să renască, din nou ele se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.

Nevoile umane sînt nelimitate ca număr; sînt concurente, în sensul că unele nevoi apar şi se dezvoltă în detrimentul altora, pe care le înlocuiesc; sînt complementare, adică satisfacerea unei nevoi generează necesitatea satisfacerii altor nevoi.

Trăsătura principală a nevoilor constă în caracterul lor nelimitat, numărul lor crescînd fără încetare o dată cu dezvoltarea societăţii.

N.de autorealizăriN.de a fi respectat, afirmare

N.sociale, de comunicare

N.de securitateN.fiziologice: hrană, adăpost

În această ordine de idei, este suficient să comparăm nevoile unui om contemporan (calculator, maşină, telefon mobil, vilă, mare, televizor, ziare, cărţi etc.) cu nevoile unui individ din Antichitate sau chiar din Evul Mediu.Tipologia nevoilor clasificate:a) nevoi fiziologice (sau natural-biologice) - de hrană, de îmbrăcăminte, de locuinţă etc.b) nevoi sociale, cele resimţite de oameni, ca membri ai diferitelor socio – grupuri, şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună, prin comunicare, prin participarea la viaţa socială;c) nevoi raţionale, spiritual-psihologice - acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului, ele presupunînd raţionalitate, gîndire elevată (nevoia de a se instrui, a se autodesăvîrşi, nevoia de dragoste, nevoia de a se informa).

Nevoile mai pot fi clasificate ca: * zilnice, săptămânale, lunare, trimestriale ;* ale producţiei şi ale populaţiei;* solvabile şi nesolvabile;* nevoi-obligaţii şi nevoi-aspiraţii;* În funcţie de gradul de dezvoltare: - de bază (inferioare); - complexe (superioare).* individuale, de grup, ale societăţii. Sociologul american A. Maslow propune ca nevoile umane să fie sistematizate şi ierarhizate

sub forma unei piramide. Drept criteriu al ierarhizării este luat principiul calităţii nevoilor. Astfel, în partea de jos a piramidei sînt situate nevoile cele mai elementare, nevoile fiziologice, iar în vîrful acesteia - nevoile spirituale, aspiraţiile oamenilor, cum ar fi nevoia de a crea, de a se manifesta ca personalitate. Piramida lui Maslow are şi misiunea de a reconstitui, în formă grafică, evoluţia nevoilor, de la simplu la compus.

Piramida nevoilor lui Maslow:

Sporirea necontenită a numărului şi calităţii nevoilor umane şi preocuparea permanentă a

omului de a le satisface constituie motivaţia principală a oricărei activităţi umane, a oricărui progres. Întrucît numărul nevoilor creşte întruna o dată cu dezvoltarea societăţii, acest proces obiectiv constituie conţinutul unei legi speciale, numită legea creşterii nevoilor umane.

Sistemul nevoilor are un caracter dinamic şi nelimitat, constituind motorul şi scopul activităţii social-economice.

Transformarea nevoilor în mobiluri, scopuri, ale ac t iv i t ă ţ i i sociale face ca nevoile să devină interese.

Interesele economice reprezintă, aşadar, nevoile umane conştientizate, denumite scopuri s a u mobiluri a le acţiunii oamenilor, în vederea dobîndi r i i bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii respectivelor trebuinţe.

În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare interesele economice pot fi clasificate în:

* personale, de grup, * curente si de perspectivă, * generale, private şi publice, * permanente şi accidentale etc.Interesele economice, personale, colective şi cele ale societăţii (generale), luate în

ansamblu şi considerate în interdependenţa lor formează un sistem complex şi dinamic.

Aceasta se concretizează, în toate acţiunile tipice ale subiecţiiloir economici, pe relaţia trebuinţe-scopuri-interese-acţiuni, formînd comportamentul economic al acestora.

Sistemul nevoilor economice se cere corelat cantitativ, calitativ şi structural cu cel al resurselor econ.

Tot mai mult se conturează faptul că între tendinţa de creştere nelimitată a trebuinţelor şi limitelor fireşti ale resurselor apare şi se adînceşte o contradicţie, care se manifestă în planul rarităţii resurselor economice.4. . . Conceptul utilităţii, funcţia utilităţii, legea utilităţii marginale descrescînde.COMPORTAMENTUL (TEORIA) CONSUMATORULUI comportamentul consumatorului constituie totalitatea acţiunilor, atitudinilor şi deciziilor individului cu privire la utilizarea veniturilor sale pentru procurarea bunurilor materiale şi a serviciilor de care are nevoie.Pornind de la resursele disponibile (veniturile consumatorului, bugetul acestuia) consumatorul în activitatea sa se conduce după principiul raţionalităţii: max utilitate, minim cheltuieli. Consumul individului depinde de sistemul de preferinţe. Un consumator raţional în comportarea sa cu privire la preferinţe poate observa următoarele momente:

1. consumatorul va fi în stare să clasifice preferinţele, determinînd relaţia de preferinţe între diferite bunuri.

2. preferinţele unui consumator sunt tranzitive A>B B>C => A>C

3. în comportamentul consumatorului există axioma de necesitate care ne vorbeşte că o cantitate mai mare este preferabilă unei cantităţi mai mici

4. consumul are continuitate în baza faptului că necesităţile în bunuri sunt nelimitate.

Aceste ipoteze cu privire la preferinţele consumatorului au fost expuse în funcţie continuă, numită funcţia utilităţii.U – utilitatea consumului unui bun.Ut – utilitatea totală obţinută de pe urma consumului unui anumit set de bunuri şi servicii.Ut= f (x,y…z) = maxÎn microeconomie această funcţie se înscrie astfel.: Ut = f (x,y)De cele mai multe ori în calitate de consumator se manifestă individul şi familia. însă prin „consumator" se subînţelege şi grupuri de indivizi, precum şi anumite instituţii.1. Utilitatea economică. Legea utilităţii marginale descrescîndeCe este utilitatea?La cursul de teorie economică vom studia, în principal, bunurile economice. Trăsătura definitorie a bunurilor economice este raritatea lor, altfel spus caracterul lor limitat. Oamenii consumă bunurile economice pentru a beneficia de utilitatea acestora.Utilitatea este plăcerea sau satisfacţia obţinută de individ în urma consumului (sau anticipării consumului) unui bun oarecare. In alţi termeni, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o anumită dorinţă umană.Cum înţelegeau clasicii şi neoclasicii utilitatea?în ştiinţa economică clasică (secolul al XVIII-lea - anii '60 ai secolului al XlX-lea) se considera că orice unitate dintr-un bun oarecare, indiferent de intensitatea nevoilor şi de cantitatea consumată, are aceeaşi utilitate. Se considera, de asemenea, că pentru diferite persoane bunurile identice au aceeaşi utilitate, iar utilităţile individuale ale diferitelor unităţi dintr-un bun omogen sînt egale între ele. Astfel, se credea, de exemplu, că utilitatea primului măr consumat de un individ oarecare este egală cu utilitatea celui de al doilea, al treilea şi al n-lea măr consumat.Din Figura 4. LA se vede că, deşi unităţile dintr-un bun omogen sînt numeroase (4 mere), utilitatea fiecăreia din ele este egală cu utilitatea oricărei alte unităţi de produs (Uj=U2=U3=U4). în cazul dat, utili-tatea totală (Figura 4.1.B) constituie suma utilităţilor individuale (care, după cum se vede, sînt egale între ele).

X - unităţi dintr-un bun oarecare (un măr, de exemplu); U - utilitatea unei unităţi de bun.Figura 4.1. Utilitatea economică A) individuală şi B) totală în gîndirea economică clasică în viziunea neoclasicilor, preluată şi dezvoltată de ştiinţa economică contemporană, utilitatea unei unităţi dintr-un bun oarecare este diferită. Astfel, cel de al treilea măr are, pentru consumator, o utilitate mai mică decît cel de al doilea etc. U2 < Uj, U3 < U2 etc. (Figura 4.2).

Figura 4.2. Utilitatea economică în gîndirea neoclasică şi contemporanăUtilitatea totală şi utilitatea marginalăUtilitatea unei unităţi suplimentare dintr-un bun, obţinută in urma sporirii cu o unitate a consumului din bunul respectiv, se numeşte utilitate marginală.Astfel, doze egale din acelaşi bun pentru acelaşi individ au utilităţi diferite. Aceasta se întîmplă din cauză că intensitatea nevoii scade pe măsura consumării bunului respectiv. Interdependenţa dintre utilitate şi unitatea de bun consumată suplimentar constituie conţinutul legii (sau principiului) utilităţii marginale descrescînde.Principiul (sau legea) utilităţii marginale descrescînde constă în următoarele: cu cît consumul dintr-un bun oarecare este mai mare, cu atît utilitatea unităţilor suplimentare de bun consumate este- mai mică.Cu alte cuvinte, pe măsură ce cantitatea consumată dintr-un bun sporeşte, utilitatea marginală (adică utilitatea adăugată de ultima unitate consumată) tinde să descrească pînă la zero.Astfel, pornind de la cele expuse mai sus, constatăm că utilitatea poate fi:a) unitară (individuală), adică utilitatea unei doze precise din bunuldat (de exemplu, un măr);b) totală, care reprezintă satisfacţia obţinută de un individ prin consumarea succesivă a mai multor unităţi (doze) din bunul respectiv (1 kg de mere). Utilitatea totală constituie suma utilităţilor marginale, care sînt, cum am spus, diferite ca mărime;c) marginală, care reprezintă satisfacţia suplimentară obţinută prin consumarea unei unităţi suplimentare dintr-un bun. Umg

Figura 4.3. Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginaleDin Figura 4.3 rezultă că utilitatea marginală a unui bun are o tendinţă de scădere, ajungînd la zero şi chiar mai jos, în ultimul caz pro-vocînd anumite disconforturi şi daune.Tot în figura de mai sus se observă că utilitatea cumulată, adică totală, creşte o dată cu mărimea consumului, dar creşte cu ritmuri descrescînde.

UT

Raportul dintre utilitatea totală şi cea marginală poate fi reprezentat şi în alt mod (Tabelul 4.1 şi Figura 4.4).

în baza datelor din Tabelul 4.1, utilitatea totală şi cea marginală pot fi reprezentate grafic în felul următor:

Din Figura 4.4 rezultă că utilitatea marginală a unei unităţi de bun consumate scade pe măsură ce creşte cantitatea consumată. Astfel, U2 al unităţii X2 este mai mică decît U1, al lui X1 iar utilitatea unităţii Xfi din bunul X este mai mică decît utilitatea unităţilor X5, X4, X3, X2, X1 în ceea ce priveşte utilitatea totală, ea creşte pe măsură ce se consumă cantităţi suplimentare din bunul X, dar această utilitate creşte cu o rată tot mai mică şi mai mică. în cazul în care s-ar consuma doar un singur măr, atunci utilitatea totală ar coincide ca mărime cu utilitatea individuală şi cea marginală. în cazul în care se consumă mai multe unităţi de produs, utilitatea totală se va constitui din suma utilităţilor marginale (U1+U2+U3+U4+U5+U6,).Din punct de vedere teoretic, utilitatea marginală a unui bun, atin-gînd un anumit nivel de saturare a consumatorului, poate fi nulă şi chiar negativă. Adică consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun, la un moment dat, nu mai aduce nici o satisfacţie consumatorului, ci îi poate provoca chiar anumite incomodităţi şi chiar suferinţe. Deoarece în majoritatea covîrşitoare a cazurilor consumatorii au un comportament raţional, de obicei nu se ajunge la un nivel al consumului cînd acesta provoacă daune pentru sănătate şi suferinţe de tot felul.

5. Legea rarităţii resurselor . Resursele economice şi caracterul lor limitat În scopul satisfacerii nevoilor sale, individul (ca, de altfel, şi întreaga societate) este obligat să desfăşoare în

permanenţă diferite activităţi economice, politice, religioase, sociale şi culturale. În procesul desfăşurării acestor activităţi, el trebuie să valorifice, să folosească anumite resurse. În cazul activităţilor economice, acestea sînt resursele economice. Ce reprezintă ele?

Resursele economice constituie totalitatea elementelor naturale, umane, financiare, informaţionale şi tehnologice atrase şi utilizate pentru producerea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor umane.

Resursele economice sînt folosite atît de persoanele fizice, cît şi de întreprinderi şi de administraţiile publice locale şi centrale. O dată cu creşterea nevoilor umane, în activitatea economică este atrasă o canti tate tot mai mare şi mai diversă de resurse.

Resursele economice constituie cea de a doua premisă a oricărei activităţi umane. Ele sînt extrem de numeroase şi de variate. Unele sînt luate direct de la natură (resurse primare), altele sînt produse, acumulate şi

păstrate de oameni (resurse derivate). Clasificarea resurselor economice în grupuri mai mult sau mai puţin omogene se poate face în felul următor:

I.. Resurse primare (create de natură):→ resurse umane (populaţia din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural număr, calificare, experienţă etc);→ resurse naturale (fondul funciar, pădurile, apele, zăcămintele minerale).

II. Resurse derivate (acumulate, create de om):→ resurse materiale (capitalul tehnic sub formă de maşini, utilaje, construcţii, precum şi sisteme de transport);→ resurse financiare, de care dispune populaţia, întreprinderile şi statul;→ resurse inovaţionale (cunoştinţe, experienţă ştiinţifică, tehnologii);→ resurse informaţionale, care permit ag.ec. să cunoască realitatea, să ia deciziile cuvenite şi să acţioneze.

Trăsătura fundamentală a resurselor economice constă în caracterul lor limitat. Deşi o dată cu dezvoltarea societăţii cantitatea de resurse atrase în activitatea economică a crescut neîncetat şi continuă să crească, raritatea rămîne a fi un fenomen general şi absolut (cel puţin pe planeta Pămînt). Sînt limitate resursele de apă şi sol, resursele de aer şi soare etc. Devin tot mai rare resursele neregenerabile (zăcămintele minerale, inclusiv gazele naturale, petrolul, minereul de fier, cărbunele etc), iar într-un viitor previzibil unele din ele ar putea să dispară cu totul. Raritatea resurselor condiţionează şi raritatea (altfel spus, caracterul limitat) bunurilor economice produse de societate. În asemenea condiţii, apare o neconcordanţă, o tensiune între nevoile care cresc întruna şi resursele (bunurile economice) care sînt limitate şi rare. Acest raport dintre resurse şi nevoile umane constituie conţinutul unei alte legi economice, numită legea rarităţii resurselor sau pur şi simplu legea rarităţii.

Legea rarităţii constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane.Problema alegerii în economie poate fi prezentată în baza a două aspecte.

I. aspectul teoretic reprezentat cu ajutorul modelului posibilităţilor de producţie a societăţii. Pentru scrierea acestui model P. Samuelson introduce următoarele restricţii:

1. în economie există o X cantitate limitată şi constantă de resurse economice X ( K,L,q) – limitată constantă.2. Economia naţională are caracter închis ( lipseşte import – export)3. resursele economice se consumă în interiorul economiei fiind repartizate între două ramuri:

- industria militară şi bunul care se produce – armele (mii unităţi)- industria civică ramura alimentară (unt mln.tone)

4. resursele se repartizează în diferite proporţii între ramurile economice (apar diverse variante alternative de utilizare a lor) şi în rezultat ramurile economice obţin maximum de bunuri.

Legea rarităţii - raportul dintre resurse şi nevoi(tensiunea dintre nevoile care cresc întruna şi

resursele care sunt limitate şi rare). Curba posibilităţilor – reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile.

X

M

P

N

S

Y

Curba sau frontiera posibilităţilor de producţie.

Problema alegerii şi utilizării eficiente a resurselor - problema fundamentală a economieiNevoile umane sînt nişte cerinţe, nişte necesităţi obiective (sau subiective) ale indivizilor şi societăţii de a

poseda şi a folosi anumite bunuri, după destinaţia acestora. Nevoile constituie motorul, impulsul tuturor activităţilor umane.

Trăsătura principală a nevoilor constă în caracterul lor nelimitat, numărul lor crescînd fără încetare o dată cu dezvoltarea societăţii.

Resursele economice constituie totalitatea elementelor naturale, umane, financiare, informaţionale şi tehnologice atrase şi utilizate pentru producerea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor umane.

Trăsătura fundamentală a resurselor economice constă în caracterul lor limitat.Pornind de la cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că în activităţ i sa economică omenirea se confruntă în

permanenţă cu faptul că nevoile umane, atît după volum, cît şi după structură, cresc fără încetare, pe cînd resursele economice rămîn a fi relativ limitate. Cu alte cuvinte, volumul, structura şi calitatea resurselor economice evoluează mai încet decît volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Adică întotdeauna N > R (N - nevoile; R - resursele).

În cazul unui individ, ecartul dintre nevoi şi resurse se exprimă prin raportul dintre bunurile pe care şi-ar dori să le consume (nevoile) şi venitul de care dispune (resursele). Este evident că în marea majoritate a cazurilor necesităţile depăşesc cu mult veniturile. Astfel, de voie, de nevoie, tensiunea dintre nevoi şi resurse pune în faţa fiecărui individ în parte şi a omenirii în întregime problema alegerii: alegerea acelor combinaţii şi variante de folosire a resurselor care ar permite satisfacerea unui număr cît mai mare de nevoi cu un număr cît mai mic de resurse.

Problema alegerii resurselor şi a utilizării eficiente a acestora constituie probl. Fundament. a economiei.Întrucît nevoile sînt nelimitate, iar resursele limitate, omenirea este obligată să caute şi să găsească acele

forme de organizare a activităţii economice care ar permite folosirea cît mai raţională, cît mai eficientă a resurselor disponibile. După cum remarcă laureaţii Premiului Nobel, americanii P. Samuelson şi W. Nordhaus, „raritatea şi eficienţa sînt temele îngemănate ale teoriei economice".

Ce, cît, cum şi pentru cine?Deoarece omenirea nu poate produce toate bunurile pe care şi le dor eşte, atît indivizii şi întreprinderile, cît

şi statul, înainte de a declanşa o activitate economică oarecare, sînt puşi în situaţia de a răspunde mai întîi la trei întrebări principale: ce, cît, cum şi pentru cine să producă. Anume aceste întrebări canalizează acţiunile agenţilor economici în albia raţionalului şi eficienţei, îi „îndeamnă" să facă o alegere în conformitate cu principiul optimalităţii, adică o alegere ce ar permite economisirea şi folosirea cît mai eficientă a resurselor rare.

1) „Ce şi cît să se producă?" Răspunzînd la această întrebare, producătorul trebuie să decidă ce bunuri (din multiplele variante existente) şi în ce cantităţi ar putea fi produse ţinînd cont de resursele de care dispune la momentul dat.

2) „Cum să se producă?" Şi această întrebare cere alegerea resurselor ce vor fi utilizate, adică a instrumentelor, materialelor, utilajului şi tehnologiilor de fabricaţie.

3) „Pentru cine să se producă?" Răspunsul la această întrebare presupune alegerea acelor categorii ale populaţiei, acelor instituţii pentru care se vor produce bunurile propuse.

Raritatea resurselor are un caracter universal, adică resursele sînt relativ limitate în cazul persoanelor fizice (veniturile), în cazul întreprinderilor (resursele financiare şi materiale), în cazul societăţii în întregime (resursele naturale şi umane). Iată de ce problema alegerii se impune la orice nivel al activităţii economice, iată de ce oricine produce trebuie să răspundă oricînd la cele trei întrebări vitale pentru economie.

Costul de oportunitateFăcînd o alegere în favoarea unei variante oarecare, individul, în mod firesc, renunţă la alte variante pe care le

consideră mai puţin acceptabile, variante pe care le sacrifică. În cazul oricărei decizii economic e, atunci cînd alegi „ceva", înseamnă că renunţi automat la „altceva". Alegerea a „ceva" se face nu numai în cazul producerii unui bun, ci şi atunci cînd se vînd şi se cumpără bunurile deja produse.

Întrucît resursele naturale devin tot mai limitate, pe de o parte, iar de altă parte s-a extins simţitor „aria nevoilor", în prim-plan se pune tot mai insistent problema alegerii. Alegerea sau deciziile au un anumit cost, deoarece atunci cînd se ia o decizie şi se preferă o opţiune sînt sacrificate celelalte. Cea mai bună variantă la care se renunţă este costul alegerii sau costul de oportunitate.

Costul de oportunitate (sau cost alternativ, al alegerii) reprezintă valoarea celei mai bune dintre şansele sacrificate, la care se renunţă atunci cînd se face o alegere oarecare. Costul de oportunitate compară cea mai mare „pierdere" dintre variantele sacrificate cu „cîştigul" alegerii făcute.

6. Proprietatea: diversitatea conceptelor, obiectele și subiecțiiei, atributele și tipurile. Cu un secol şi jumătate în urmă, economistul francez Pierre Proudhon lansează ideea că „proprietatea este un furt". O asemenea opinie nu era şi nu este nici acum împărtăşită de majoritatea economiştilor, care, referitor la originea proprietăţii, susţin că ea ar proveni, în fond, din munca producătorilor. Totuşi procesele de privatizare ce au loc în fostele ţări socialiste demonstrează că marile proprietăţi pot apărea şi prin jefuirea averii naţionale, deci şi pe seama altora. Oricum, fie şi parţial justă, definiţia lui Proudhon a avut meritul de a scoate în evidenţă faptul că proprietatea este expresia anumitor relaţii dinitre oameni, în sensul că o dată ce un bun aparţine unei persoane, el nu poate fi în acelaşi timp al alteia. Cu alte cuvinte, în opinia economistului francez, proprietatea urmează a fi studiată nu numai din punct de vedere juridic şi filozofic, ci şi economic. Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă ansamblul relaţiilor dintre oameni, în legătură cu însuşirea, posedarea resurselor utilizate în activitatea economică şi a rezultatelor acestei activităţi. Sensul juridic al noţiunii de „proprietate" se reduce la drepturile de proprietate: dreptul de posesie, adică dreptul de a stăpîni bunul în interes propriu; dreptul de folosinţă; dreptul de dispoziţie (adică dreptul de a înstrăina bunul, de a-1 consuma sau a-l distruge); dreptul de a culege roadele acestui bun (dreptul de uzufruct). Întrucît sensurile economic şi juridic ale proprietăţii merg mereu mînă în mînă, constatăm că: Proprietatea - reprezintă un fenomen social ce reglementează (ordonează) relaţiile dintre oameni în procesul însuşirii-înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor. Proprietatea are conţinut economic interior şi aspect legislativ exterior. Aspectele legislative ale proprietăţii caracterizează "circuitul" patrimoniului, distribuirea şi redistribuirea drepturilor asupra lui. Conţinutul economic al proprietăţii reflectă: sursele şi mecanismul creşterii avuţiei, principiile de repartiţie a bunurilor materiale şi a veniturilor, cauzele diferenţierii în procesul de recuperare a patrimoniului. Subiecţii de proprietate sunt: persoane fizice şi familii (gospodării casnice), persoane juridice (socio-grupuri şi organizaţii), structurile administrative de stat. Obiectul proprietăţii îl formează: imobilul, bunurile materiale, activele financiare, forţa de muncă, abilitatea antreprenorială, rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale. Tipuri şi forme de proprietate. Din cele mai vechi timpuri, omenirea a cunoscut mai multe tipuri şi forme de proprietate. Pluralismul formelor de proprietate este o trăsătură a oricărui sistem economic. Multiplele forme de proprietate sînt compatibile şi nu se exclud una pe alta. Ele se află într-un proces permanent de concurenţă. În lumea contemporană, coexistă trei tipuri de proprietate (privată, publică şi mixtă), fiecărui tip revenindu-i mai multe forme. (Aici trebuie remarcat că adeseori noţiunile de „tip" şi „formă" sînt folosite ca sinonime.) Iată deci care sînt tipurile şi formele de proprietate în economia de piaţă: 1) Proprietatea privată (sau particulară), care, în funcţie de subiectul proprietăţii, poate fi: individuală, individual-asociativă, privată de familie, privat-asociativă. Proprietatea privată poate fi bazată pe munca individuală sau pe munca salariată. 2) Proprietatea publică (numită uneori „de stat"), care cunoaşte asemenea forme ca: proprietatea administraţiei centrale şi proprietatea administraţiei locale (numită şi „proprietatea municipală"). În ţările socialiste acesta este tipul de proprietate preponderent. 3) Proprietatea mixtă. Acest tip de proprietate combină, în diferite proporţii, proprietatea privată cu cea publică, iar în unele cazuri proprietatea naţională cu cea internaţională. De aceea proprietatea mixtă poate fi: privat-publică naţională, privat-publică multinaţională. În sistemul economiei de piaţă locul central aparţine proprietăţii privatate. Astfel, 70-85% din PIB-ul ţărilor dezvoltate este creat în cadrul proprietăţii private. Deşi în proporţii diferite (10-50%), proprietatea publică este prezentă astăzi in toate ţările lumii. Proprietatea privată este temelia libertăţii economice.7. Agenţii economici: tipuri şi funcţii.

In activitatea economica, productia si repartitia, schimbul si consumul bunurilor si serviciilor, in calitate de agenti economici intervin peroane fizice si juridice., care intr-un anumit mod adopta niste decizii referitoare la organiarea, guvernarea si finalizarea proceseol economice. Participanții la viata economica sau persoanele fizice sau juridice care indeplinesc anumite functii speciale in activitatea economica se numesc agenti economici.

Agentii economici sunt grupati in 5 categorii si anume: menajele, intreprinderile, instituțiile financiare, administrația publică, restul lumii.

Orice activitate economica porneste de la menaje (numite si gospodării) , care pot fi reprezentate de o persoană aparte sau o familie. Funcția principală a acestora este consumul, dar menajele desfășoară și operațiuni de productie casnica, nemarfară, mai cu seamă in țările cu un nivel de dezvoltare mai modest. Menajele oferă societății resursele necesare organizării activității economice (forță de muncă, capital, terenuri de pămint) și primesc in schimb venituri, pe care le folosesc pentru procurarea bunurilor de consum sau pentru formarea de economii..

Intreprinderile ( firmele) – au ca functie de bază producerea bunurilor materiale si a serviciilor marfare destinate schimbului sau vinzării-cumpărării. Scopul activității intreprinderilor este obținerea profitului.

Instituțiile financiare ( in principal băncile, dar si societățile de asigurări) au ca activitate de bază colectarea economiilor și transformarea acestora, prin intermediul creditelor, in investiții.

Administrațiile publice (centrale si locale) – indeplinesc 2 functii : redistribuirea veniturilor acumulate prin intermediul impozitelor si taxelor și prestarea de servicii nemarfare, in folosul intregii societăți: ocrotirea sănătății, educația, construirea drumurilor, protejarea mediului ambiant, dezvoltarea culturii s.a..

Constituirea ştiinţei economice. Evoluţia curentelor şi şcolilor economice.Cu peste două secole în urmă, sistemul ştiinţelor se îmbogăţea cu o nouă ştiinţă cea economică. În acest orizont de timp ştiinţa economică s-a dezvoltat puternic şi sa diversificat continuu, astfel că în prezent ea însăşi formează un sistem de ştiinţe autonome.Etapele apariţiei ştiinţelor economice:

5. Comuna primitivă – omul folosind primele mijloace de producere. Este perioada deprinderilor şi acumulpii cunoştinţei economice sub formă de deprinderi, experinţă în procesul dobîndirii bunurilor ce se transmitea din generaţie în generaţie (mai întîi oral apoi manuscris).

6. Etapa antică – descoperirea individului în domeniul producerii. Două faze a acestei perioade sunt producţia şi consumul.

Reprezentanţi: Xenofon – a introdus termenul de „oiconomie”.Aristotel introduce termenul de hrematistică (arta de a face bani)Cunoştinţele economice se dezvoltau în practica existenţei caselor stăpînilor de sclavi şi erau generalizate în operele filozofilor antici.7. perioada evului mediu – se dezvoltă diviziunea socială,a muncii, o amploare mai mare are

schimbul. Asupra vieţii economice o amprentă mare o au canoanele bisericeşti, munca fiind principalul izvor de îmbogăţire.

8. A doua jumătate a sec. 15-lea - a sugerat societăţii nişte idei care au pornit din practica societăţii.Marele descoperiri geografice reprezintă un imbold în economie şi în dezvoltarea ei.Mişcarea practicienilor – mercantilismul ”mercante - marfă”.- Mercantilismul spaniol (bulionist) – bogăţia societăţii este aurul care sub formă de comori,

tezaur putea fi adus în stat din alte ţări (colonii).- Mercantilismul francez, manufacturier sau (colibertism) – dezvoltarea, producerea mărfurilor

prin deschiderea manufacturilor.Manufactura formă de organizare a producerii.Bogăţia societăţii este aurul, însă sursa acumulării este dezvoltarea producerii, vînzarea mărfurilor (exportul), aducerea monedelor în stat sub formă de aur.Mercantiliştii – pentru a interzice pătrunderea mărfurilor străine în Franţa, a fost propus sistemul de protejare a pieţei interne, aceasta este prima politică macroeconomică în domeniul coerţului exterior numită protecţionism.

- Mercantilismul britanic sau comercial – ei au propus dezvoltarea comerţului lider cu condiţia ca soldul balanţei comerciale să fie pozitiv, adică exportul să fie mai mare ca importul.

Bogăţia societăţii – aurul, însă sursa de acumulare fiind mai diversă.Evoluţia curentelor şi şcolelor economice Curentul liberalismul economic – începutul sec. 17-lea pînă la prima jumătate a sec. 19-lea.Prima şcoală a fiziocraţilor, (fiziocraţia puterea pămîntului).Bogăţia societăţii produsul net creat în agricultură. Fiziocraţii au introdus termenul (în 1654 Antoine Montchrein) termenul „economie politică”.Şcoala economia clasică engleză a pus începutul teoriei economice. Reprezentanţi: Adam Smith şi David Ricardo – au introdus definiţia obiectului de studiu a economiei politice, au descris metodele de cerecetare econmică, au propus principiile de dezvoltare a sistemului economic – „ teoria mîinii invizibile” – libertatea cererii şi a ofertei sau a consumatorului şi producătorului, libertatea concurenţei şi preţurilor.Bogăţia societăţii – totalitatea bunurilor şi serviciilor propuse în societate.Curentul marxism – Carl Marx a introdus termenul „economist”Marx a utilzat pentru prima dată metoda matematicii în analiza economică, a descris procesul rerproducţiei sociale ca un proces integru ( de la analiza mărfii pînă la reproducţia capitalului social). În lucrarea sa „Capital” a fost descris sistemul economiei de piaţă bazat pe concurenţă imperfectă.Curentul neoclasic – Şcoala marginalistă ( a doua jum a sec. 19 – anii 30 ai sec. 20) – a apărut ca rezultat al schimbărilor economice: trecerea de la amnufactură la marea industrie mecanizată; diferenţierea producătorilor şi evidenţierea noilor structuri ale vieţii: monopol, oligipol, concurenţa monopolistică; evidenţierea problmei rarităţii sursei economice în urma dezviltării fabricilor; apariţia sistemului de preţuri pentru marfa omogenă (ex: preţul producătorului şi preţul consumatorului care devieau de la preţul de echilibru).Aceste schimbări au fost provocate de revoluţia tehnico-ştiinţifică. În rezultat au avut loc schimbări în gîndirea economică introduse de Şcoala marginalistă: ca obiact al analizei economice se propune comportamentul unui agent; în loc de teoria de mună a valorii mărfii apare teoria utilităţii marginale care ne explică diversitatea preţurilor pentru aceeaşi categorie de mărfuri.Teoria concurenţei perfecte a fost înlociută cu teoria concurenţei imperfecte.În 1902 economistul Alfred Marchall (întemeitorul curentului neoclasic) schimbă denumirea „economiei politie” în „ economics”. Economixul prevedea o analiză cu un caracter aplicativ a fenomenelor economice din perioada dată de timp. Aceasta analiză a fost denumită de neoclasici – analiză microeconomică. Sa păstrat această analiză pînă în anii 30. în această perioadă este specific începutul crizei economice mondiale, ca rezultat a fost introdusă teoria lui Keyns. Se pune accent pe rorlul statului, se introduce nivelul analizei macroeconoice.Curentul dirigismul economic – Şcoala Keynisită fondată de John Meiner Keyns.Ideile ce introduce această şcoală: cauza apariţiei acestui curent a fost marea dipresie economică din anii 29-33 şi neputinţa gîndirii economiei neoclasice de a explica fenomenee din această perioadă de timp şi de indica căile de soluţionare a problemelor apărute (supraproducţia, şomajul în masă). Keyns propune reglementarea din partea statului a problemelor sus numite prin intermediul politicilor macroeconomice.Intervenţia statului în economie se realiza cu ajutorul instrumentelor economice: impozitele, bugetul de stat , rata dobînzii, masa monetară ş. a.Curentul neoliberal (anii60 80), el presupune”neo – nou; liberal – libertate”Teoria jocului de fotbal – arbitrul egal statul; două echipe – consumatorul şi producătorul.

8. Banii: apariţie, evoluţie, funcţii, forme. Legea circulaţiei banilorCum au apărut banii?Deşi există mai multe teorii cu privire la provenienţa banilor, în ştiinţa contemporană predomină opinia potrivit

căreia banii au apărut în urma evoluţiei schimbului de mărfuri.Iniţial, o marfă se schimba pe o altă marfă. Această formă a schimbului se numeşte „troc" sau „barter". Deşi a

existat mai multe milenii, trocul avea un şir de neajunsuri, care limitau schimbul şi care au generat apariţia banilor.

Anume pentru a facilita schimbul, pe fiecare piaţă se impune treptat o marfă căutată de toată lumea şi care începe să joace rolul de marfă-bani sau de echivalent general. Această funcţie a fost îndeplinită, de la o ţară la alta şi de la o epocă la alta, de cele mai diverse mărfuri, cum ar fi: ceaiul, tutunul, ţesăturile, blănurile, metalele etc. Apariţia unei asemeni marfă - bani a facilitat schimbul şi a încurajat specializarea producătorilor, Cu timpul, funcţia de intermediar începe a fi îndeplinită de metalele preţioase, în primul rînd de aur şi de argint. Aceasă alegere spontană a fost

condiţionată de proprietăţile deosebite ale acestora, cum ar fi: ● materializarea unei valori însemnate într-o cantitate fi un volum redus, astfel încît banii puteau fi uşor transportaţi în cantl taţi nelimitate; ● inalterabilitatea metalelor preţioase, ce se manifestă prin faptul că nu-şi pierd valoarea în funcţie de temperatură şi de timp; ● în fine, atît aurul, cît şi argintul sînt omogene, divizibile, cu o ofertă l i n i i l ată şi greu de contrafăcut.

Moneda bătută din aur şi argint apare în China prin secolul al XI-lea î.Hr., iar în Grecia Antică - în secolul al VH-lea î.Hr.

Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.) a fost primul rege care şi-a imprimat chipul pe moneda uriaşului său imperiu. Acest exemplu a fost apoi urmat de toţi monarhii şi de conducătorii de state.

Timp de circa 26 de secole, adică din sec. al VH-lea î.Hr. pînă la primul război mondial, adică anul 1914, banii au circulat sub forma monedelor metalice, în general, de aur şi de argint. începînd cu secolul al XVII-lea, în circulaţie, pe lîngă monedele de aur şi de argint, au început să circule şi banii de hîrtie. După primul război mondial însă, este suspendată circulaţia banilor de aur şi de argint în favoarea banilor de hîrtie.

Astfel, putem conchide că, în evoluţia lor, schimbul şi moneda au cunoscut patru etape (care corespund formelor monedei), şi anume: ● trocul; ● moneda de metal;

● banii – marfă; ● banii de hîrtie.Banii – marfa specifică, care joacă rolul de echivalent general şi exprimă valoarea tutror mărfurilor, indiferent de mărimea valorii lor.În vorbirea curentă pentru bani se utilizează şi termenul de monedă. Termenii de bani şi monedă nu sunt însă sinonime. Spre deosebire de bani moneda nu este un termen generic, ce se referă la un anumit fel de bani, şi anume la piasele metalice cu valoare proprie. Moneda, în accepţiunea de bani a apărut ca echivalent general, cînd acest rol a fost îndeplinit de o singură marfă, spre exemplu cuprul, argintul sau aurul, care a devenit astfel monedă, cu îndeplinirea funcţiei de exprimare a valorii tuturor celorlalte mărfuri. Apariţia ei a fost consecinţa dezvoltării producţiei şi a schibului de mărfuri care au evoluat paralel şi neîntrerupt.Formele banilor:

a. bani marfă – banii existenţi sub forma bunurilor marfare, care într-o zonă economică îndeplinesc funcţia de intermediar al schimbului şi de măsură de etalon general pentru celelate bunuri economice. Ulterior, acest rol a fost preluat de metalele de preţ, îndeosebi de aur.

b. Bani monedă metalică – bani confecţionaţi din aur sau argint care au reprezentat forma principală de existenţă a banilor pînă în sec al 19lea. Monedă – lingou dintr-un anumit metal de o anumită formă greutate şi valoare care serveşte ca mijloc de plată legitim. Moneda metalică, în evoluţia ei, a cunoscut trei mari etape:

- moneda cîntărită - moneda numărată- moneda bătută

denumirea de monedă provine de la Junon Moneta, în apropierea templului căreia, la Roma, romanii instalaseră un atelier pentru baterea monedei.

c. Banii de hîrtie – semne ale valorii făcute dintr-un material comun (hîrtie, metal). Ei se împart în două categorii:

- bilete de bancă (bancnote, bani de credit sau monedă hîrtie)- bani de hîrtie propriu zis (hîrtie, monedă).

Bancnotă – denumirea generală a banilor de hîrtie semne ale valorii emise de băncile centrale, care în procesul circulaţiei înlocuiesc banii cu valoarea deplină. Bancnotele au o dublă garanţie:

- cambiile (poliţele) comerciale- stocul de metal preţios al băncii de emisiune.

Bani creditari – semne băneşti ce intermediază relaţiile creditare ale agenţilor econmici: cambii, bilete de ordin care pot fi incluse în categoria generală a poliţilor.Cambii, poliţe – document bănesc, conform căruia posesorul lui se obligă să plătească crediturului la un termen dat o anumită sumă de bani.Cartelă de credit – document bănesc care adevereşte prezenţa la bancă a contului posesorului cartelei, ce oferă dreptul la procurarea mărfurilor în comerţul cu amănuntul fără bani în numerar.Cec – ordin în scris al posesorului contului curent la bancă, care conţine indicaţia de a plăti o sumă oarecare de bani unei anumite persoane.

d. bani de cont (monedă scripturală) reprezintă depunerile din conturile bancare sau de la Băncile de economii pe numele agenţilor economici.

e. Bani electronici – cartelă de la mijlocul sec 20lea – cartelă plastică „ultra rapidă”.

Funcţiile banilor:a. măsură a valorii prin intermediul banilor se pot măsura activităţile ec-ce, cheltuielile şi rezultatele

prezente, trecute şi viitoare.b. Mijloc de circulaţie- banii servesc ca intermediar în procesul schimbului de mărfuri.c. Mijloc de plată – plătirea salariilor, pensiilor, achitarea impozitelor.d. Mijloc de acumulare – pentru extinderea producţiei, procurarea tehnicii noi.e. Bani mondiali – plată pentru mărfurile importate şi exportate, restituirea creditelor şi a dobînzei

altor ţări.Proprietăţile banilor: portabilitate, durabilitate, divizibilitate, standardizabilitate, recunoaşterea uşoară.Puterea de cumpărare a banilor – cantitatea de mărfuri şi servicii care pot fi procurate cu o unitate bănească.Viteza de rotaţie a unităţii băneşti – numărul de rotaţii efectuate de unitatea bănească pentru cumpărarea-vînzarea mărfurilor şi pentru diferite plăţi în decursul unui an.Circulaţia banilor – mişcarea banilor în sfera de circulaţie pentru efectuarea funcţiilor ca mijloc de circulaţie şi mijloc de plată.Convertibilitatea banilor – însuşirea legală a banilor de a fi schimbaţi pe alţi bani prin cumpărare vînzare pe piaţă.Cursul de schimb- numărul de unităţi băneşti străine care se primesc în schimbul unei unităţi băneşti naţionale la momentul dat.12. Banii esenţa, formele de evoluţie, funcţiile şi rolul lor în economia de schimb. Conceptele cu privire la categoria bani.

Banii consieraţi a fi unele din cele mai mari invenţii ale geniului uman, alături de alfabet şi în viaţă a continuat să crească. Banii – un produs al schimbului de mărfuri, sunt o marfă care îndeplineşte rolul de echivalent general prin intermedierea schimbului şi măsurarea activităţii economice. Iniţial o marfă se schimba nemijlocit pe o altă marfă. Această formă se numeşte troc sau barter. Trocul avea un şir de neajunsuri care limitau schimbul fapt care poate fi ilustrat ca un exemplu concret. Pe la începutus secolului 20 un geolog francez nimerise la nişte triburi din africa centrală care nu cunoşteau încă banii. Pentru cercetările sale savantul avea nevoie de o luntre. A găsit la piaţă o persoană cu marfa potrivită dar aceasta nici n-a vrut să audă de monedele de aur dorind să-şi schimbe luntrea doar pe nişte colţi de fildeş, dar aceasta vroia să le schimbe pe instrumente de pescuit, pînă la urmă geologul a întîlnit persoana care era de acord să-şi schimbe marfa pe monedele de aur. Făcînd apoi cîteva operaţiuni de schimb geologul a reuşit să-şi procure luntrea de care avea nevoie. Anume în scopul de a facilita schimbul cu timpul pe orice piaţă se impune o anumită marfă, căutată de toată lumea şi care începe să joace rolul de echivalent general sau de marfă – bani. Această funcţie a fost îndeplinită de la o epocă la altă şi de la o marfă la alta ca de exemplu: sarea, ceaiul, tutunul, ţesăturile, blănurile instrumentele metalele. Această marfă bani a facilitat schimbul şi a încurajat specializarea producătorilor. Cu timpul funcţia de intermediar începe să fie îndeplinită de metale preţioase în primul rînd de aur şi argint. Această alegere spontană în favoarea metalelor preţioase a fost condiţionată de calităţile deosebite ale acestora, şi anume materializarea unei valori însemnate într-o cantitate şi un volum redus, astfel banii puteau uşor fi transportaţi în condiţii nelimitate, ele nu-şi pierd valoarea în condiţii de diversificarea temperaturii şi a timpului şi în sfîrşit aurul şi argintul sunt omogene, divizibile şi greu de contrafăcut.moneda bătută din aur şi argint apare în china prin sec11 î.e.n.iar în grecia antică în sec7 î.e.n. Alexandru Macedon a fost primul rege care şi+a împrimat chipul. Acest exemplu a fost apoi preluat de toţi monarhii şi conducătorii de state. Timp de circa 26 de secole adică din sec.al 7 lea î.Hr. pînă la primul război mondial banii au circulat sub forma monedelor metalice în fond din aur şi argint. Începînd cu sec al 17 alături de aur şi argint au început să apară şi banii de hîrtie. După primul război mondial este suspendată circulaţia banilor din metal în favoarea banilor de hîrtie. Astfel putem conchide că evoluţia monedelor a trecut prin 3 etape:

1. economia de troc2. banii – marfă3. monedă de metal

Formele contemporane ale banilor.Pe parcursul istoriei sale banii sau modificat într-una pentru ca pe parcursul istoriei sale să –şi mai adauge trei forme de existenţă.Moneda divizionară constituită din piese metalice(nichel, cupru, sau aluminiu) de o valoare mică pentru cumpărături mărunte.

Monedă de hîrtie sau biletele de bancă de ex: în RM ele sunt de 1,5,10,20,50... puse în circulaţie de către BNM la 29 noiembrie 1993. iniţial în momentul apariţiei lor banii de hărtie circulau în locul monedei metalice de aur, şi argint şi oricînd puteau fi schimbaţi în monede de aur şi argint, care rămănea depusă în safeurile băncilor. Mai apoi după ce ţările pe timpul primului război mondial au oprit convertibilitatea banilor de hîrtie în aur, acestea continuau să circule dar deja aveau un curs forţat impus de autorităţile statului. Moneda divizionară şi banii de hărtie sunt numiţi banii în numerar, sau monede manuale.Moned scripturală sau moneda de cont cu o pondere mereu crescîndă, a devenit principala formă de monedă în economiile contemporane. Este o monedă care nu poate fi pipăită sau văzută. Ea îşi trage denumirea de la forma sa materială, care este o înscriere făcută în cărţile instituţiilor bancare. Moneda scripturală înlocuieşte banii de hîrtie atît în relaţiile dintre bănci cît şi dintre alţi agenţi economici. Instrumentele de circulaţie ale monedei scripturale sunt cecul, vărsămintele şi cartea de credit.Cecul este un document bănesc ce conţine un ordin scris al titularului unui cont în bancă către banca sa de a plăti persoanei care deţine cecul cu o anumită sumă de bani. Apărut în europa occidentală încă în sec.16 cecul serveşte mijloc de obţinere a banilor în numerar de pe un cont bancar curent, de a efectua anumite transferuri de bani de pe un cont pe altul, de a se achita pentru mărfurile cumpărate.Vărsămintele constituie un transfer al banilor de pe un cont pe altul, fie în cadrul aceleiaşi bănci fie către altă instituţie financiară.unei persoane care deţine un cont în bancă. Cartea de credit permite proprietarului ei să-şi achite cumpărăturile fără să plătească cu bani gheaţă, în magazinele capabile să citească şi să sustragă suma necesară de bani. Prin intermediul distribuitoarelor automate de bani se pot scoate banii în numerar. Cele mai răspîndite cartele sunt visa şi mastercard care au o arie de utilizare în majoritatea lumii.cartea de credit este deseori numită şi moneda electronică. În realitate cartea de credit nu este alt ceva decît cea mai modernă formă de circulaţie a monedei scripturale.Moneda divizonară şi banii de hîrtie emişi de către banca centrală sunt banii de stat satul protejîndu-i şi garantînd îndeplinirea funcţiilor lor. În lumea contemporană, în ţările dezvoltate moneda scripturală constituie 80-90 % din volumul total al banilor de circulaţie. În ţările în tranziţie acelaşi factor constituie 60-70% . Funcţiile economice ale banilor.

1. instrument de măsurare a valorii. Ce este un instrument? Pentru comparaţie vom nominaliza aici: instrumente de măsurare a greutăţii – kg, a lungimii – metru, ..., prin funcţia de măsurare a valorii banii determină mărimea valorii unui bun, deci a preţului acestuia. Banii permit măsurarea cheltuielilor şi a costurilor, ei îndeplinesc această funcţie în mod abstract, adică pentru a fixa preţul unui automobil nu e neapăra necesar să ţinem la momentul respectiv banii în mîină.

2. mijloc de circulaţie sau de schimb. Această funcţie banii o îndeplinesc prin intermediera schimbului eliminînd astfel trocul. În acest caz formarea schimbului devine: M-B-M . la prima fază marfa este vîndută pentru o sumă de bani oarecare, iar la a doua fază banii obţinuţi sunt transformate în bunurile de care are nevoie persoana.

3. funcţia de conservare a valorii. Numită şi funcţia de tezaurizare sau mijloc de economisire. În fine acestei funcţii i se mai spune:(funcţia de rezervă a puterii de cumpărare). Sub forma monedei de aur şi argint dar şi a monedelor liber convertibile (numite valută) care au o putere de cumpărare mai mult sau mai puţin stabilă. Moneda poate fi păstrată fie în bănci fie în safeuri speciale, fie „la ciorap” un timp relativ nelimitat ca apoi să fie folosită pentru procurarea bunurilor necesare. Banii îndeplinesc această funcţie, deoarece ei sunt o întruchipare a oricărei avuţii.

4. instrument de gestiune strategică a economiei. Prin intermediul politicii monetare, manipulînd masa monetară şi rata dobînzii, guvernele contemporane influenţează în mod nemijlocit activitatea economică. Banii pot servi în mînile guvernului drept instrument eficient de depăşire a crizei economice, de încurajare a exportului, de redistribuire a venitului naţional, de încurajare a dezvoltării unor domenii de activitate considerate drept strategice.

9. Întreprinderea: scopul şi funcţiile sale.Intreprinderea - este o unitate economica producătoare, care combină factorii de productie

in scopul obținerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piață, aduc proprietarului intreprinderii un anumit profit.

In economia de piață, intreprinderea dispune de o autonomie decizională, financiară, tehnică și organizatorică. Ea are drept obiective de bază maximizarea profitului și cresterea pe termen lung.

Funcțiile economice ale intreprinderii :Intreprinderea este o unitate multifuncțională, care iși desfășoară activitatea intr-un mediu

foarte complex, indeplinind mai multe funcții de bază :1) funcția de gestiune sau managerială – care constă in organizarea , coordonarea,

dirijarea și controlarea activității in cadrul unității economice respective.2) Funcția financiară – al cărei rol este de a aduna , a utiliza și a gestiona capitalul pe care

il are la dispoziție.3) Funcția socială – care are misiunea de a gestiona resursele umane implicate in afacere.4) Funcția de aprovizionare – care consta in procurarea bunurilor necesare pentru

activitatea economica și gestionarea lor.5) Funcția tehnica numită și funcția de producție – care include și funcția de cercetare-

dezvoltare.6) Funcția comercială sau de marketing – care constă in studierea pieței și

comercializarea bunurilor și a serviciilor produse. Cele mai importante funcții ale intreprinderii sunt: de management, de marketing, de

producere.Managementul – constituie un ansamblu de activități ce vizează organizarea, conducerea și

gestiunea intreprinderilor.Marketingul – un ansamblu de mijloace de care dispune o intreprindere pentru asi găsi sau

pentru asi crea propria sa piață, propria sa clientelă.

Producerea – este o alta funcție importanta a itreprinderii. Ea constă in combinarea factorilor de producție (munca, capital etc.) in scopul confectionării unor bunuri și al prestării unor servicii (ex. Domeniul invățămintului, ocrotirea sănătății, activitatea hotelieră și bancară). Clasificarea întreprinderilor.

Numărul impunător de intreprinderi in orice tară presupune clasificarea lor după diferite criterii, si anume după forma de proprietate, mărime, domeniu de activitate, statut juridic etc.

1. din punct de vedere al domeniului (ramurii) de activitate , intreprinderile pot fi : industriale, agricole, comerciale, bancare, de asigurări.

2. din punc de vedere al formei de proprietate , intreprinderile se impart in private, publice, mixte.

3. după dimensiunea lor (in realitate după nr persoanelor ocupate), intreprinderile pot fi : mici, mijlocii, mari.

De regula intreprinderile mici au pina la 100 de salariati, cele mijlocii intre - 100 si 500, iar cele mari – mai mult de 500 de salariati.

Intreprinderile mici – constituie fundamentul economiei de piată. De regulă, datorită cheltuielilor de productie reduse (lipsa cheltuielilor pt publicitate, gestiune etc.) si a capacitații de manevră, aceste intreprinderi mentin mereu aprinsa flacara spiritului de concurență. Din aceste considerente, in țările cu o economie dezvoltată statul sprijină intreprinderile mici, inclusiv prin elaborarea unei legislații anti monopol.

In RM circa 90% din nr total de intreprinderi, in principal din agricultura, nu folosesc munca salariată sau o folosesc ocazional.

Intreprinderile mari – desi relativ nu prea numeroase, asigură producerea părții covîrșitoare , in unele țări pînă la 70-90% din volumul total de bunuri si servicii produse. Aceste performante se datorează creării conditiilor optime pentru aplicarea in practica a realizarilor progresului tehnico-stiințific. Anume intreprinderile mari asigură stabilitatea și progresul in intreaga economie.

4. din punct de vedere al statutului juridic, intreprinderile se impart in 3 categorii :a) individuale.b) Cooperative (intreprinderi asociative).c) Societăți: - de persoane (in comandită simplă). – de capitaluri (in comandită pe actiuni si

societăți pe actiuni). – societăți cu răspundere limitată (mixte: de persoane si de capitaluri).

d) Intreprinderi publice sub forma de regii autonome.In conformitate cu legea cu privire al antreprenoriat si intreprinderi din RM, sunt prevazute

urmatoarele forme ale intreprinderilor:I. Antreprenoriatul mic:

Intreprinderea individuală – este o unitate economică aparținind unei singure persoane ( proprietarul capitalului investit), care gestionează ea însăși intreprinderea și isi asumă toate riscurile și responsabilitațile. De multe ori aceasta persoană poate fi singurul angajat al intreprinderii. Intrepr.indivit st deosebit de răspindite in agricultură,in comertul cu amănuntul s.a.

Societăți cu răspundere limitată (SRL) – (intre 2 și 50 de membri) se disting prin faptul că responsabilitatea persoanelor asociate se limitează la mărimea aportului fiecăreia la capitalul comun. In cazul SRL-urilor, titlurile de proprietate nu pot fi cedate părtilor terțe decit in condiții foarte riguroase. Puterea de decizie a fiecărui asociat depinde de ponderea pe care o detine acesta in capitalul comun

Societate in nume colectiv – este organizata de citeva persoane care isi asuma toata responsabilitatea cu intreg patrimoniu sau pentru respectarea obligatiunilor societatii

Intreprindere in comandita – in care se asociaza un grup de persoane care se divizeaza in comanditar si comanditati. Raspunderea pentru obligatiunile societatii o poarta cu intreg patrimoniul sau comanditarii. O asemenea forma de organizare poate fi in varianta simpla sau ca S.A.

II. Antreprenoriatul mediu: Societătile pe acțiuni (SA) – este o forma de organizare de principii de asociere a

unor capuitaluri individuale, fonadatorii poarta raspundere pentru angajamentele societatii in limitele capitalului actionar. Un prim avantaj al SA este faptul ca ele au posibilitatea sa atragă, la formarea capitalului, un numar mare de persoane , inclusiv cu economii modeste. Anume acest fapt a permis aparitia unor capitaluri urișe, capabile sa faca față ultimilor realizări ale procesului tehnico-științific. Acțiunea este o hirtie de valoare care atesta faptul ca detinătorul ei (actionarul) a investit o anumită sumă de bani in intreprinderea respectivă si este unul din coproprietarii acesteia, acestia au dreptul de a obtine beneficiu intreprinderii, numit (divident). Exista S.A. de tip inchise si deschise.

Cooperatica de productie (COOP), in cate intreaga activitate se desfasoara pe baze coperatiste si raspunderea o poarta membrii cooperativei in limita cotelor fiecaruia.

Intreprindere in arenda – in care activitatea in diferite domenii este organizata pe baza contractului de arenda a resurselor. Arendasii, pot include in contract obligaiunile reciproce, termenii arendei, modul de recuperare in timp etc.

Intreprinderi colective- in cadrul carora in procesul privatizarii patrimoniul este divizat in cote membrilor colectivului de munca.

Intreprinderi municipae de stat (IMS) – sunt organizate de structura administrativa si de stat pentru solutionarea anumitor probleme publice.

III. Antreprenoriatul mare Companii mari – care pot fi sub forme de trusturi, concerne, conglomerate. In

conditiile contemporane, companiile mari se califica drept corparatii fie natioanli, fie transnationali. Ele se caracterizeaza pintro structura ierarhica cu relatii de divers caracter. De asemenea le este caracteristic variate modalitati de asociere si subordonare, precum su productia in serie si in masa. Dese ori, corporatiile au nevoie de detalii, materiale suplimentare si componente care sunt produse de firme mai mici la comanda speciala, acestea sunt intreprindri satetili.

Intreprinderi mari-mixte, care pot fi in diverse domenii cu diferite modalitati de activitate. Corparatiiile mari cunoscute in lume, includ capitaluri multi-nationale. Ele pot fi activa in diverse domenii, forma de organizare are atit avantaje, cit si dezavantaje. Avantajele sunt determinate de concentrarea lor si de superuoritatea tehnic a productiei. Corporatia este mai

atractiva pentru investitii. Neajunsurile formei date constau in cota inalta a impozitelor pe corporarii, de rind cu cel platit de actionar pe divident.

Divizarea firmelor dupa diferite criterii este destul de convenabila

Antreprenorul şi rolul lui economic.Antreprenoriatul reprezintă o activitate de sine stătătoare a persoanelor fizice şi a societăţii

create cu răspundere materială comună, scopul cărora este primirea unui beneficiu.Antreprenorul este persoana, care îşi asumă riscul de antreprenoriat şi caută mijloace pentru

organizarea întreprinderii. El trebuie să cunoască modul de efectuare al activităţii de antreprenoriat, mediul în care se petrec acţiunile practice, problemele cu care se poate confrunta un businessman în activitatea sa şi şansele pe care le are el pentru a le soluţiona. Antreprenorul e dator să estimeze la justa valoare conjuctura pieţii şi să decidă corect.

Rolul decisiv în apariţia şi dezvoltarea producţiei capitaliste îi aparţine antreprenorul, numit şi „businessman" sau „om de afaceri". Deşi formele concrete de organizare a afacerilor au evoluat în timp, antreprenorul, fie acesta o persoană individuală sau un colectiv, a fost şi a rămas forţa motrice a dezvoltării societăţii.

Antreprenorul este o persoană sau un grup de persoane care are iniţiativa organizării şi gestionării unei întreprinderi, asumării riscurilor ce decurg dintr-o asemenea activitate, în scopul obţinerii unui profit cît mâi mare posibil.

Vocaţia de antreprenor este o raritate. Potrivit specialiştilor, doar 7-11% din populaţia unei ţări posedă calităţi de antreprenor. Asumîndu-şi toate riscurile, antreprenorul organizează o afacere şi, combinînd munca, capitalul şi resursele naturale, produce bunuri materiale sau prestează diferite servicii. Avînd drept obiectiv maximizarea profitului, el inovează în permanenţă, inventează tehnologii şi forme noi de organizare a activităţii economice, aplică în practică ultimele realizări ale ştiinţei şi tehnicii.

La prima vedere, s-ar părea că antreprenorul, posedînd un capital oarecare, organizînd o afacere pe care o conduce în continuare, obţinînd venituri importante şi ducînd un mod de viaţă mai mult sau mai puţin luxos, se plasează deasupra societăţii, pe care o domină prin banii săi, prin puterea sa economică. În realitate însă anume el este „calul" care trage progresul economic înainte, riscîndu-şi adeseori averea, iar uneori şi viaţa. Iată de ce el pare a fi mai degrabă un servitor fidel şi fanatic al întregii societăţi decît un asupritor. Fireşte, există şi excepţii.

Oricum, ţinînd cont de aportul incontestabil al întreprinzătorului la prosperitatea economică, societatea este obligată să-i ierte anumite apucături, considerate a fi nu tocmai civilizate, cum ar fi: setea de avere şi de dominaţie, uneori cruzimea, alte cusururi omeneşti. Aceasta nu înseamnă că atunci cînd acesta încalcă legea nu trebuie pedepsit.

10. Business mic.Activitatea întreprinzătorilor: esenţa, formele şi condiţiile realizării ei în economia Moldovei. Susţinerea de către stat a micului business.

întreprinzătorul este o persoană care are iniţiativa organizării şi gestionării unei întreprinderi, asumării riscurilor ce decurg dintr-o asemenea activitate, în scopul obţinerii unui profit cît mai mare posibil.

Vocaţia de întreprinzător este o raritate. Potrivit specialiştilor, doar 7-9% din populaţia unei ţări posedă calităţile de întreprinzător.

întreprinzătorul joacă un rol decisiv în activitatea economică. El este persoana care, asumîndu-şi toate riscurile, organizează o afacere şi, combinînd toate elementele necesare - munca, natura, capitalul -, produce bunuri materiale sau prestează diferite servicii. Avînd drept obiectiv maximizarea profitului, întreprinzătorul inventează tehnologii şi forme noi de organizare a activităţii economice, aplică în practică ultimele realizări ale ştiinţei şi tehnicii.La prima vedere s-ar părea că întreprinzătorul, po-sedînd un capital oarecare, organizînd o afacere pe care în continuare o conduce, obţinînd venituri importante şi ducînd un mod de viaţă mai mult sau mai puţin luxos, se plasează deasupra societăţii pe care o domină prin banii săi, prin puterea sa economică. în realitate însă, anume el este „calul" care trage progresul economic înainte, ris-cînd adeseori cu averea sa, iar uneori şi cu viaţa. Iată de ce el pare a fi mai degrabă un servitor fidel şi fanatic a] întregii societăţi, decît un asupritor.

Pentru acest aport incontestabil la prosperitatea economică, societatea este obligată să-i ierte anumite apucături, considerate a fi nu tocmai civilizate, cum ar fi: setea de avere şi de dominaţie, uneori cruzimea, alte cusururi omeneşti.

Motivaţiile întreprinzătoruluiMotivele activităţii antreprenoriale sînt multiple. Prin iniţierea unei, afaceri, întreprinzătorul doreşte

în primul rînd să pună o temelie solidă libertăţii şi independenţei. Mai apoi el are curajul şi dorinţa de a-şi asuma anumite responsabilităţi şi anumite riscuri.

Un alt motiv al activităţii întreprinzătorului, un motiv foarte important dar în opinia noastră nu primul, este căutarea profitului maximal şi a puterii ce i-o aduc banii. In fine, întreprinzătorul se lansează în afaceri din nevoia de a inova, de a crea, de a inventa forme de afaceri şi situaţii favorabile businessului, care îi permit să-şi atingă obiectivele fixate.

In definitiv, deşi imboldurile ce-1 împing într-o afacere sau alta sînt, în fond, egoiste şi subiective, în mod obiectiv întreprinzătorul rămîne a fi forţa care duce societatea spre progresul economic. Fără a-1 pune la zid sau a-1 trimite la răcoare, cum s-a procedat în timpul revoluţiilor socialiste, statul contemporan a elaborat un cadru juridic foarte sofisticat, care permite acestui individ să-şi atingă scopurileegoiste fără a dăuna însă cauzeo majorităţii. Mai muîtTfără a-şi da seama de acest lucru, întreprinzătorul activează, de obicei, spre binele şi prosperitatea întregii societăţi.Pînă în secolul al XlX-lea întreprinzătorul eră, în general, o persoană particulară, ce întrunea şi dreptul de proprietar şi funcţia de conducător al unei întreprinderi oarecare. O dată cu apariţia societăţilor pe acţiuni are loc o evoluţie continuă de la întreprinzătorul individual spre întreprinzătorul colectiv. în marele întreprinderi contemporane funcţia de întreprinzător a devenit colegială. Ea este exercitată în unele cazuri de un număr oarecare de proprietari, iar în altele de o mînă de persoane salariate (managerii). în SUA, de exemplu, marea majoritate a societăţilor pe acţiuni (numite corporaţii) sînt gestionate nu de către proprietari, ci de către specialişti de înaltă calificare, în fond, doctori în ştiinţe economice sau tehnice, care sînt motivaţi prin nişte salarii foarte ridicate să-şi asume o parte din riscurile întreprinzătorului individual.Business mare şi mic: avantaje şi dezavantajeDupă dimensiunea lor (în realitate după numărul persoanelor ocupate), întreprinderile pot fi: mici, mijlocii, mari. Criteriul după care o întreprindere este inclusă într-o categorie sau alta diferă de la o ţară la alta. De regulă, întreprinderile mici au pînă la 100 de salariaţi, cele mijlocii - între 100 si 500, iar cele mari – mai mult de 500 de salariaţi. în Franţa însă, de exemplu, există o altă clasificare: 0-9 salariaţi - întreprindere artizanală; 10-49 - întreprindere mică; 50-499 - întreprindere medie; peste 500 de salariaţi - întreprindere mare. RM are o altă tipologie a întreprinderilor: cele cu 0-20 salariaţi sînt numite întreprinderi “micro”; ,,mici” - cele care angajează între 21 şi 75 de persoane; 76-499 - ,,medii; şi peste 500 de salariaţi - ,,mari”.

Întreprinderile mici constituie, într-un fel, însuşi fundamentul economiei de piaţă. Mai mult, de regula, datorita cheltuielilor de productie reduse (lipsa cheltuielilor pentru publicitate, gestiune etc.) si a capacitatii de manevra, aceste intreprinderi mentin mereu aprinsa flacara spiritului de concurenta. Din aceste considerente, in tarile cu o economie dezvoltata, statul sprijina intreprinderile mici, inclusiv prin elaborarea unei legislatii antimonopol.

In intreaga lume predomina numeric intreprinderile mici. Astfel, in SUA, din cele circa 20 de milioane de intreprinderi, 70% sînt intreprinderi mici. În Franta ponderea intreprinderilor mici este şi mai mare. În aceasta tara circa 94% din numarul total de întreprinderi angajeaza mai putin de 10 salariaţi. Mai mult, 60% din toate intreprinderile franceze în general nu au nici un salariat. Predominarea numerica a întreprinderilor foarte mici este o trasatura specifica a Frantei. În Germania, din contra, este foarte insemnata ponderea intreprinderilor mijlocii. În RM, circa 90% din numarul total al intreprinderilor, in principal din agricultura nu folosesc munca salariata sau o folosesc ocazional.

Întreprinderile mari, desi relativ nu prea numeroase, asigura producerea partii covirsitoare, in unele tari pina la 70-90% din volumul total de bunuri si servicii produse. Aceste performante se datoreaza crearii conditiilor optime pentru aplicarea in practica a realizarilor progresului tehnico-stiinjific. Anume intreprinderile mari asigura stabilitatea şi progresul in intreaga economie. In SUA, circa 700 de mii de intreprinderi falimenteaza anual. Acestea sint, in fond, intreprinderile mici, rareori cele mijlocii, dar niciodata cele mari, care işi schimba doar proprietarul.

Desi fiecare categorie de intreprinderi (mari, mijlocii si mici) are un sir de avantaje specifice, precum si anumite neajunsuri, impreuna se completeaza, formind un sistem economic viabil, dinamic şi eficientÎntreprindere mică si mijlocie – dimensiune optimă

IMM-urile joacă un rol însemnat în economie din următ motive:- Supleţea structurilor care le conferă o capacitate ridicată de adaptare la fluctuaţiile mediului economic;

- Întreprinderile mici şi mijlocii se pot integra relativ uşor într-o reţea industrială regională, ceea ce contribuie pe de o parte la dezvoltarea economică a regiunii respective, iar pe de altă parte la reducerea şomajului şi creşterea nivelului de trai, pentru că oferă locuri de muncă;

- Dimensiunea lor redusă, care contribuie la evitarea birocraţiei excesive şi la evitarea dezumanizării;- IMM-urile formează la nivelul individual un ansamblu mult mai uşor de controlat/condus.

IMM-urile sunt organisme cu vocaţie industrială sau comercială cu un centru de profit şi cu o singură activitate.Rolul şi importanta IMM-urilor decurg din următoarele trăsături ale acestora:

1) Oferă noi locuri de muncă2) Favorizează inovarea şi flexibilitatea 3) Se constituie practic în locuri unde personalul se perfecţionează şi de unde se poate îndrepta apoi spre

întreprinderile mari4) Stimulează concurenţa5) Ajută la buna funcţionare a întreprinderilor mari pentru care prestează diferite servicii sau produc diferite

subamsamble6) Fabrică produse şi prestează servicii în condiţii de eficienţă.

IMM-urile formează un “univers” caracterizat prin diversitate, dinamism şi flexibilitate. Starea de sănătate a oricărei economii depinde de numarul de IMM-uri create în fiecare an. Mobilitatea IMM-urilor şi adaptarea la cerinţele, dinamica pieţei induc o serie de elemente specifice in abordarea teoretică şi în modalităţile de practicare a managementului în cadrul acestora. Ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii în economia ţărilor dezvoltate este deosebit de importantă, iar contribuţia lor la realizarea produsului naţional brut, a exportului, la crearea unor noi locuri de muncă este substanţială.

În general, întreprinderile mici şi mijlocii ocupă 60% din producţia bunurilor de consum şi 20% în industria bunurilor de echipament şi bunurilor intermediare. De altfel, întreprinderile mici şi mijlocii au pătruns pe anumite domenii de vârf, obţinând chiar exclusivitate în raport cu marile întreprinderi.

Un domeniu de performanţă al întreprinderilor mici şi mijlocii este reprezentat de subcontractări, mai ales pentru activităţi specializate şi servicii.

Acest lucru este evident în economia ţărilor dezvoltate, dar şi a unora aflate încă într-o situaţie economică în dezvoltare. Comparând densitatea medie la mia de locuitori numărul de întreprinderi mici şi mijlocii active în anul 2000, care a fost în Uniunea Europeană de aproape 50%, se distribuie foarte inegal: 20% în Irlanda, aproximativ 40% în Franţa şi Germania, deci sub media din Uniunea Europeană, 56% în Marea Britanie, peste 61% în Spania, peste 64% în Portugalia, 66% în Italia şi aproximativ 70% în Grecia. Diferenţele vizibile ţin de politica statului respectiv, de aplicarea politicilor regionale, de spiritul şi chiar de curajul întreprinzătorilor.

Existenţa şi activitatea IMM-lor se desfăşoară pe coordonate trasate sau determinate de caracteristicile distinctive ale acestora:→ Dimensiunea redusă: determină un potenţial redus al întreprinderii, conduce la limitarea cotei de piaţă, determină imposibilitatea unor reduceri substanţiale ale costurilor unitare şi aduce întreprinderea în situaţia de a face faţă unei concurenţe puternice din partea întreprinderilor mari. O cale de a evita această concurenţă pentru IMM-uri poate fi aceea de a juca rolul de furnizor sau subcontractant pentru aceste înteprinderi mari.→ Un ritm ridicat de creare şi faliment: este un factor care determină starea de sănătate a unei economii, motor de dezvoltare a oricărei economii.→ Specializarea: e determinată de dimensiunea lor redusă.→ Ponderea redusă pe piaţă: prezintă avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje amintim cunoaşterea mai bună a cererii şi o flexibilitate mai ridicată la modificările care se pot manifesta pe piaţă.→ Dificultăţi la intrarea şi ieşirea de pe o piaţă: pentru IMM-uri piaţă cea mai bună şi convenabilă e aceea cu bariere mai ridicate la intrare şi mai reduse la ieşire. Această piaţă oferă obţinerea unor câştiguri mai stabile.

Cele mai grave probleme care influenteaza negativ activitatea antreprenorilor sunt:- imperfectiunea bazei legislative a activitatii de antreprenoriat;- neeficacitatea sistemului de impozitare;- dificultatea si costul ridicat al înregistrarii noilor intreprinderi;- imperfectiunea sistemului se licentiere a activit de antreprenoriat;- dificultatea si costul ridicat al certificarii si standardizarii productiei marfurilor si serviciilor;- controlul si supravegherea excesiva asupra activitatii de antreprenoriat.

Cele mai des efectuate controale sunt executate de:- inspectoratul Fiscal de Stat – 96% din respondenţi;- Garda Financiară – 89%;- Poliţia Economică – 81%;- centrul de Medicină Preventivă – 56%;- Direcţia Protecţia Civilă şi Apărare împotriva incendii - 16%.Fiecare al 10-lea control este efectuat de reprezentantii primariei si politiei. Aceasta ultima problema a fost

rezolvata partial prin introducerea registrului de evidenta a controalelor agentilor ec.Crearea in anul 1994 a Fondului pentru sustinerea antreprenoriatului si dezvoltarea businessului mic in RM, fiind

imputernicit de catre Guvern de a se ocupa cu diferite tipuri de activitati: creditarea businessului mic; garantarea creditelor; studierea, deservirea informationala si consultativa a antreprenorilor mici; realizarea si coordonarea

politicii de stat de sustinere a businessului mic, nu si-a realizat pe deplin misiunea. Pe intreaga perioada de activitate Fondul a eliberat doar citeva zeci de credite, celelalte functii raminind nerealizate. In ultimii ani (1999-2000) finantarea de catre Fond a sustinerii si dezvoltarii micului business, practic s-a intrerupt, multe din intreprinderile inregistrate asa si nu si-au inceput activitatea antreprenoriala din lipsa de capital initial, altele falimenteaza sau din cauza impozitelor exagerate completeaza businessul «tenebru».

Problemele principale cu care se confrunta IMM pot fi sistematizate astfel:● decapitalizarea acestora ca urmare a inflatiei, fenomen care a condus la reducerea sustantiala a capacitatilor de

productie;● incapacitatea de plata, care duce la faliment. Catre 6 martie 2000 au fost rambursate doar 44% din suma totala

de credite alocate IMM, 42 de agenti economici, detinatori de credite, fiind deferiti judecatoriei economice;Au ieşit în evidenţă unele lacune privind:- imperfectiunea actelor normative ce reglementeaza activitatile antreprenoriale;- concentrarea activitatii Fondului asupra executarii unei singure functii - asistenta financiara, accentul fiind pus

asupra unei singure surse de finantare - bugetul de stat;- lipsa controlului asupra acordarii, utilizarii rationale si rambursarii creditelor;- lipsa transparentei si controlului asupra activitatii Fondului care a condus la incalcarea Regulamentului privind

conditiile si ordinea acordarii creditelor si subsidiilor cu inlesniri;- inexactitatea rolului central al Fondului: fie aceasta o institutie, care se ocupa exclusiv de acumularea si

repartizarea resurselor financiare sau ca trebuie sa se ocupe si de coordonarea politicii de stat privind sustinerea micului business; fie ca efectueaza creditarea directa si garantarea creditelor sau activeaza prin intermediul bancilor, altor institutii financiare;

- lipsa unei strategii de dezvoltare a fondului si acordarea creditelor doar pe termen mediu si lung, fapt ce a condus la imobilizarea de resurse financiare si reducerea vitezei de rotatie a acestora, la reducerea capacitatii de creditare a unui numar sporit de intreprinderi.

Specificul RM - lipsa mijloacelor băneşti pentru investiţii şi o piaţă mică internă de desfacere.Întreprinderilor mici le este destul de greu sa-si dezvolte singure afacerile, de aceea in multe state se procedeaza

la incadrarea lor in executarea comenzilor de stat: lucrari de constructie, livrarea unor produse etc. La noi au fost citeva propuneri din partea unor ateliere de incaltaminte sa incalte armata nationala. Raspunsul a fost negativ pe motiv ca este prea scump. De acord, dar cumpararile incaltamintei de la o intreprindere de a noastra si nu din Turcia, de exemplu, era un act de sustinere a economiei nationale. Refuzul, de fapt, nu este ilegal, dar este un mod de a intelege unilateral deciziile guvernamentale privind achizitiile publice, conform carora ele se fac prin tender, care este cistigat de cei care propun cele mai avantajoase conditii.

Se pare, insa, ca la acest capitol mai este o problema – comisioanele platite functionarilor. Ai nostri nu platesc (pentru ca n-au de unde), pe cind unii importatori pot plati din plin.

Fara a mai descrie si alte modalitati de sustinere a businessului mic, modalitati care nu trebuie cautate cu luminarea, de altfel, vreau sa spun ca in toate actiunile guvernamentale se simte o frica cronica de a nu-si imbogati cetatenii.

Piata interna, infim de mica determina sa ne orientam spre pietele externe. Micii intreprinzatorii, desigur, nu pot singuri sa-si exporte productia. De aceea este necesar asociarea lor, care tot trebuie sa fie stimulata de catre stat. De exemplu, Irlanda, despre care am mai vorbit, au ajuns sa exporte 90% din productia de lapte si 80% din cascavaluri tocmai prin intermediul asociatiilor de fermieri si asociatiilor fabricilor de prelucrare a laptelui. Si trebuie de spus ca statul le creeaza toate conditiile ca ele sa activeze normal, pentru ca altfel, pierderile ar fi enorme.

Desi au fost facute multe promisiuni si a existat chiar un program de stat de sustinere a micului business, rezultatele sunt departe de a fi optimiste. Mai mult de o treime din intreprinderi au incheiat anul 2000 cu venit zero, peste treizeci la suta au iesit cu pierderi, iar ceilalti o duc de azi pe miine.

Aceasta se explica prin puterea mica de cumparare a populatiei, lucru care a fost confirmat de mai multe ori de experti independenti. Orice s-ar produce nu poate fi vindut sau este comercializat un volum ce nu acopera cheltuielile pentru materia prima, electricitate, arenda, etc.

S-a vorbit de creditul fiscal stipulat in legea bugetului pe anul 2000. Dar pina au fost elaborate instructiunile respective si modelul de contract cu inspectoratele fiscale a trecut anul si in fine au putut sa beneficieze de acest credit doar vreo treizeci de firme. Astfel o idee buna a fost in ultima instanta compromisa.

Ar fi de folos pentru intreprinderi mici simplificarea evidentei contabile, iar darile de seama la fisc si alte instante sa se faca o data pe an si nu trimestrial. Dupa parerea d-lui Roscovan E., presedintele Asociatiei Micului Business este nevoie ca numarul de formulare contabile sa fie redus cu 60-70%.

Declaratiile privind deschiderea unei linii de creditare a micului business este o poveste de adormit copii. Sunt banci care au sectii speciale „Creditarea micului business”, dar ele ramin doar cu denumirea. Nici o intreprindere mica nu are posibilitati de a lua credite in conditiile in care dobinda este de 33%. În RM nu exista o politica de creditare a micului business.

Propunerile Asociatiei Micului Business, care ar impulsiona dezvoltarea intreprinderilor mici:1) reducerea contributiei la Fond social pîna la cota 10% plus 1%;2) elaborare si adoptarea legii privind protectia proprietatii private;3) crearea bancilor populare pentru creditarea micului business, bancile sa fie sustinute de guvern;4) reducerea de acte necesare pentru evidenta contabila.

Conditii necesare pentru dezvoltarea micului business in general:1. elaborarea unui sistem informational ce ar digitaliza majoritatea tranzactiilor intre institutiile publice si

intreprinderi; astfel relatiile vor deveni impersonale si vor exclude efectul negativ a implicarii factorului uman. Aceasta ar exclude circulatia inutila de documente si suprapunerea lor. Controlul si verificarea vor fi simplificate considerabil. Aceasta va ridica eficienta si va reduce costurile;

2. serviciile de emitere a permisiunilor la toate nivelurile trebuie revizuite pentru a putea fi simplificate si reduse;3. transferarea, acolo unde e posibil a functiilor statului sectorului privat.