Raspunsuri la examen logica juridica !!!

1.Definiţia şi problematica logicii juridice. Logica juridică este o ştiinţă de graniţă, o ştiinţă integrativă, în care interacţionează logica şi dreptul. Logica juridică este „o disciplină de graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice situaţie în care se urmăreşte convingerea despre lucrul drept”.Logica juridică „este aplicabilă unei largi problematici, cuprinzând definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, a celui judiciar, de cunoaştere a dreptului, interpretarea normelor juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea juridică etc.”

2.Adevărul şi corectitudinea gândirii. Corectitudinea gândirii este o caracteristică a gândirii, care înseamnă capacitatea acesteia de a reda în structura sa construcţia obiectivă a existenţei materiale, a corespunderii relaţiilor reale dintre obiecte şi fenomene. În gândirea incorectă se deformează legăturile structurale şi relaţiile din existenţă. Corectitudinea, în genere, poate fi definită „ca proprietate a rezultatului unei acţiuni de a fi efectuată conform cu regulile indicate”.

3.Caracteristică generală a principiilor logice. Principiile logice au un caracter universal, stau la baza funcţionării gândirii în general, în ele se reflectă cele mai generale şi profunde calităţi, relaţii şi legături ale lumii obiective, care este percepută de gândirea noastră.

4.Principiul identităţii. Primul principiu al logicii formale este cel al identităţii. Acest principiu exprimă calitatea gândirii corecte de a fi determinată. În procesul raţionării, fiecare gând trebuie să fie identic cu sine. Principiul identităţii este universal. Din conţinutul acestuia reiese că fiecare noţiune, judecată ş. a. trebuie să fie utilizate în unul şi acelaşi sens pe care să-l păstreze pe parcursul unui proces de gândire (raţionament, discuţie, argumentare, etc.). Principiul identităţii înaintează gândirii şi următoarele cerinţe: nu trebuie să fie identificate gânduri diferite; nu trebuie ca gândurile diferite să fie luate ca fiind identice.

5.Principiul noncontradicţiei. Principiul noncontradicţiei exprimă aşa o caracteristică a gândirii corecte ca, noncontradicţia sa. Respectarea sa asigură consecvenţa logică a gândirii. Contradicţia logică este generată de enunţarea a două judecăţi incompatibile, care se exclud reciproc, şi care sunt enunţate despre un obiect luat în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

Principiul noncontradicţiei poate avea mai multe formulări semantice, printre acestea: a) în acelaşi timp şi sub acelaşi raport o propoziţie este imposibil să aibă şi să nu aibă o valoare logică W, b) o propoziţie este imposibil să fie adevărată şi să nu fie adevărată, c)este imposibil ca o propoziţie să fie adevărată împreună cu negaţia ei. [Ens, Dicţ, p. 286] Cuvântul propoziţie se referă în acest context la propoziţia logică, la judecată.

6.Principiul terţului exclus. Acest principiu este o adăugare pentru principiul noncontradicţiei. În el se exprimă, la fel, determinarea gândirii, continuitatea acesteia, noncontradicţia.Fundamentul ontologic al principiului terţului exclus este determinarea calitativă a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Şi deci, un anumit obiect sau există, sau nu există, sau are anumite calităţi, sau nu le are, sau are anumite relaţii cu alte obiecte, sau nu are. Formularea ontologică a principiului terţului exclus este: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un lucru are o proprietate, sau nu o are, are o relaţie sau nu, există sau

nu există, a treia posibilitate este exclusă. Principiul terţului exclus acţionează doar în cazul judecăţilor contradictorii.

7.Principiul raţiunii suficiente. Principiul raţiunii suficiente exprimă o caracteristică de bază a gândirii corecte – fundamentarea acesteia. Înaintând o judecată şi pretinzând că ea este adevărată, trebuie să fundamentăm adevărul său. O premisă ontologică importantă pentru funcţionarea principiului raţiunii suficiente este dependenţa universală a unor obiecte de altele. Primele trei principii ale logicii Principiul raţiunii suficiente este o regulă metodologică definitorie pentru cunoaşterea ştiinţifică. Enunţurile înaintate în cadrul oricărei ştiinţe trebuie să fie fundamentate.

8.Limba ca sistem de simboluri şi semne. Tipuri de limbaj. Limbajul este un sistem de semne şi simboluri care are funcţia de a fixa, păstra şi transmite informaţia în procesul de cunoaştere a realităţii şi a comunicării dintre oameni. Una dintre cele mai importante clasificări a limbajelor este cea realizată în funcţie de originea acestora, conform căreia limbajele se împart în limbaje naturale, limbaje artificiale şi limbaje semi-artificiale. Limbajele naturale sunt limbajele care apar în mod spontan, se constituie treptat şi sunt inseparabile de popor, care este purtătorul lor. Limbajele artificiale sunt limbajele care se creează de către oameni, în baza limbajelor naturale, în mod conştient, pentru anumite scopuri, în special, pentru a transmite exact şi în mod econom informaţia, mai ales cea ştiinţifică. limbaje semi-artificiale, deoarece ele includ şi terminologie din limbajul natural, dar şi terminologie şi simbolică specială şi anumite reguli de funcţionare prestabilite.

9.Limbajul juridic şi limbajul judiciar. Limbajul juridic este un limbaj semi-artificial, pentru că deşi acest limbaj atinge forma superioară de „juridizare” în activitatea legislativă, chiar şi în acest caz în el se păstrează elemente ale limbajului natural. Dar printre termenii juridici se pot întâlni termeni exprimaţi prin îmbinări de cuvinte care nu sunt obişnuite pentru limbajul natural, literar.

10.Noţiune de logică erotetică. Natura şi structura întrebării. Logica erotetică este un compartiment al logicii care studiază calităţile logico-semantice ale propoziţiilor interogative, studiază natura, funcţiile, structura întrebării şi condiţiile întrebărilor corecte. Întrebarea este o formă a gândirii logice, orientată spre obţinerea răspunsului sub formă de o judecată sau de mai multe judecăţi. Fiecare întrebare este alcătuită din două elemente: 1. Partea descriptivă. Este premisa întrebării, partea în care se conţin anumite cunoştinţe despre obiectul, despre care se caută informaţie suplimentară. Se mai numeşte datum questionis. Întrebarea nu apare de la sine, fără un anumit fundament. Orice întrebare se bazează pe anumite cunoştinţe, deja existente. Informaţia, din care este alcătuită presupoziţia întrebării este cunoscută dinainte celui care pune întrebarea, şi, în multe cazuri, celui, căruia informaţia îi este adresată. 2. Necunoscuta sau incertitudinea întrebării. Reprezintă ceea ce nu se cunoaşte despre obiect – cantitate, calitate, loc, circumstanţe,

11.Tipuri de întrebări. Întrebările de anchetă judiciară. 1. Întrebări de cercetare,2. Întrebări de informare. 1. Întrebări categoriale, 2. Întrebări propoziţionale, Închise.deschise,semi-inchise, Întrebări simple, Întrebările compuse, Întrebări universal, Întrebări particulare. Întrebări cu premise adevărate, Întrebările cu premise false, Întrebări corecte. Întrebări incorecte.

12.Condiţiile întrebării corecte. Erori erotetice.1. Întrebarea corectă trebuie în primul rând să aibă presupoziţie adevărată. De asemenea, ca să fie corecte, întrebările trebuie să fie precise, să nu conţină termeni polisemici, să nu fie sugestive, să nu fie retorice, să nu fie multiple.

13. Noţiune de răspuns. Răspunsul este o judecată nouă, care precizează sau completează în corespundere cu întrebarea cunoştinţele precedente.

14.Esenţa noţiunii ca formă logică fundamentală.

15.Tipurile de noţiuni. noţiuni singulare. noţiunile generale, noţiuni vide, noţiunile nevide, noţiuni precise, noţiuni imprecise, noţiuni collective, noţiuni divisive, noţiuni concrete, noţiuni abstracte, noţiuni absolute, noţiuni relative, noţiuni positive, noţiuni negative,

16.Raportul dintre noţiuni. Unele obiecte pot fi comparate, iar altele – nu, deci, şi noţiunile care le reflectă pot fi comparabile sau incomparabile. Noţiunile comparabile sunt acele noţiuni care au în conţinutul lor caracteristici esenţiale comune, care le dă posibilitate să fie confruntate. Noţiunile incomparabile nu reflectă caracteristici comune. Noţiuni comparabile sunt, de exemplu: matematica, şi chimia, ambele reflectând ştiinţe; analiza şi sinteza, acestea fiind operaţii cu noţiunile. Iar noţiuni incomparabile sunt, de exemplu, noţiunile ceas şi piatră. În general, se pot stabili relaţiile dintre noţiunile cu acelaşi gen, confruntând sau sferele lor, sau conţinutul.

17.Operaţii cu noţiunile. Există mai multe operaţii cu noţiunile. Generalizarea este operaţia logică prin care se realizează trecerea de la o noţiune cu o anumită sferă la o noţiune cu sferă mai largă. Specificarea este Operaţia inversă de trecere de la o noţiune cu o sferă mai largă la una cu o sferă mai îngustă, Altă operaţie cu noţiunea este comparaţia. Prin comparaţie se confruntă mintal obiectele reflectate de către noţiuni pentru a vedea prin ce acestea se aseamănă şi prin ce se deosebesc. Analiza este descompunerea mintală a obiectului în părţile sale componente. Sinteza este unirea mintală a acestor părţi componente.Abstractizarea. Operaţii importante cu noţiunea sunt definiţia şi clasificarea.

18.Definiţia ca operaţie logică. Definiţia este operaţia logică, care dezvăluie conţinutul unei noţiuni, sau stabileşte semnificaţia unui termen, a unei expresii. A defini o noţiune înseamnă a descoperi semnele, care se includ în conţinutul său, a preciza conţinutul acesteia. A defini înseamnă a dezvălui esenţa obiectului definit.

19.Clasificarea şi diviziunea. Structura clasificării. Clasificarea conţine trei elemente principale:1)universul clasificării, adică termenii care formează obiectul clasificării;2)clasele obținute în rezultatul clasificării;3)criteriul clasificării – semnele utilizate pentru gruparea elementelor în clase. Criteriul este acel unghi de vedere din care se efectuează compararea obiectelor. El poate fi atât o proprietate, cât şi o clasă de proprietăţi.

Tipurile de clasificare. Clasificări dihotomice sunt clasificările în care mulţimea de obiecte este repartizată în două clase. 2.Clasificări politomice sunt clasificările în urma cărora se obţin mai mult de două clase.

În funcţie de natura criteriului utilizat, se disting clasificări naturale şi artificiale. Clasificări naturale sunt clasificările în care clasele sunt arătate aşa cum sunt ele în realitate. Clasificări artificiale sunt clasificările care au drept criteriu pentru clasificare semne neesenţiale.III. După natura claselor obţinute se distinge clasificarea teoretică şi cea empirică. Clasificarea teoretică, Clasificarea empirică,Diviziunea este operaţia logică prin care pornind de la o noţiune generală, dezvăluim mai întâi speciile ei, apoi subspeciile acestora, până ajungem la obiectele individuale care aparţin clasei reprezentate de termenul iniţial.

20.Rolul diviziunii şi clasificării în operele de calificare juridică. Cunoaşterea esenţei şi a regulilor diviziunii ajută să se repartizeze corect obiectele în grupuri, să se cerceteze şi astfel să se cunoască mai bine proprietăţile întregii clase. Pentru jurişti cunoaşterea tipurilor şi regulilor diviziunii are o mare importanţă. Diviziunea se aplică în cadrul anchetării, în clasificarea versiunilor juridice şi alte acţiuni de anchetă.

21.Caracteristica generală a judecăţii. Judecata este forma de gândire prin intermediul căreia se dezvăluie prezenţa sau absenţa unor caracteristici la obiecte, prezenţa sau absenţa relaţiilor dintre obiecte, însuși faptul existenței sau inexistenței obiectelor. Judecata este o formă de gândire mai complexă decât noţiunea, ea fiind alcătuită din noţiuni. În limbaj judecăţile se exprimă prin propoziţii gramaticale. Dar nu orice propoziţie gramaticală reprezintă o judecată, ci doar propoziţiile enunţiative. Ele constituie judecăţi, deoarece exprimă ceva despre ceva şi pot fi apreciate ca fiind adevărate sau false.

22.Tipurile judecăţilor simple. Judecăţile categorice. judecăţi atributive, acestea sunt judecăţile ce reflectă legătura dintre obiect şi caracteristica, 2. judecăţi de relaţie, sunt judecățile în care se gândeşte faptul că între două sau mai multe obiecte există / sau nu există o anumită relaţie. judecăţi existenţiale, sunt judecățile care reflectă însuşi faptul existenţei / inexistenţei obiectului gândirii.

23.Clasificarea judecăţilor categorice. Judecată universal, Judecată particulară, Judecată singular,

24.Raporturile dintre judecăţile categorice după adevăr. În funcţie de conţinut judecăţile pot fi comparabile şi incomparabile. Judecăţile incomparabile au subiecte logice diferite şi predicate logice diferite. Pot avea, însă, şi subiectul logic, şi predicatul logic, ambele, diferite

25.Judecăţi compuse şi tipurile lor. Judecăţile compuse sunt alcătuite din judecăţi simple şi conectori logici. Există următoarele tipuri de judecăţi compuse: conjunctive, disjunctive, implicative, echivalente şi negative. Judecăţi conjunctive sunt judecăţile alcătuite din două sau mai multe judecăţi simple unite între ele prin conectorul conjuncţiei. Judecăţile disjunctive sunt judecăţile alcătuite din câteva judecăţi simple unite între ele prin conectorul disjuncţiei. Judecăţile implicative sau condiţionale . Judecăţile echivalente sunt judecăţile compuse alcătuite din două judecăţi simple care exprimă nişte stări de fapt care se condiţionează reciproc. Judecăţile negative sunt alcătuite din judecăţi simple şi operatorul negaţiei, care se exprimă în limbaj prin cuvintele „nu este adevărat că”.

26.Judecăţi modale. Judecata modală este judecata alcătuită dintr-o judecată categorică (dictum) şi o noţiune modală (modus), dintr-o judecată categorică şi caracteristica ei modală. Noţiunile modale sunt noţiunile, ce permit caracterizarea propoziţiei sau a unei situaţii din mai multe perspective. Noţiuni modale sunt, de exemplu, următoarele noțiuni: „trebuie”, „este interzis”, „bine” şi altele.

27.Specificul judecăţii juridice. Judecățile juridice se deosebesc, în primul rând, prin faptul că exprimă, reflectă existența juridică: fapte, evenimente, acțiuni cu caracter juridic.

28.Noţiune de raţionament. Tipuri de raţionamente. Raţionamentul este o formă de gândire, prin care se obţin cunoştinţe noi din judecăţile existente. Există mai multe tipuri de raţionamente. După orientarea conchiderii, fundamentarea logică a concluziei se disting raționamente deductive, inductive şi prin analogie

29.Raţionamente deductive imediate. Raţionamentele deductive imediate sunt acele raţionamente, în care dintr-o singură judecată este derivată o concluzie.

30.Silogismul categoric. Specificul silogismului judiciar.

31.Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului. Compuse Se disting două tipuri de polisilogism: polisilogism progresiv şi polisilogism regresiv. Prescurtate Entimema este forma prescurtată a silogismului categoric simplu, e forma din care este omisă una dintre judecăţi. Epicherema este un silogism complex, alcătuit din mai multe entimeme.

32.Raţionamente cu propoziţii compuse. Silogismele pur ipotetice sunt silogismele alcătuite din judecăţi implicative, ipotetice, Silogismele ipotetico-categorice sunt silogismele în care una dintre premise este o judecată ipotetică, implicativă, iar cealaltă – o judecată categorică. Silogisme pur disjunctive sunt silogismele alcătuite din judecăţi disjunctive. Se întâlnesc destul de rar în gândire, fiind prea simple. Silogisme disjunctiv-categorice sunt silogismele alcătuite atât din judecăţi disjunctive, cât şi categorice, Silogisme cu premise ipotetice şi disjunctive sunt silogismele în care una dintre premise este implicativă, iar cealaltă – categorică.

33. Raţionamente inductive. În raţionamentele inductive legătura dintre premise şi concluzie nu se bazează pe legea logică, ci pe baze factuale sau psihologice, care nu au caracter formal.

34.Raţionamente prin analogie. Analogia juridică. Raţionamentul prin analogie este întotdeauna anticipat de operaţia de comparaţie a două obiecte, care permite să se găsească ceea prin ce ele se aseamănă şi prin ce se deosebesc. Se compară două obiecte şi se observă că ele au unele trăsături asemănătoare. De aici se face concluzia că asemănarea lor se răspândeşte şi asupra acelor trăsături, care nu au fost încă examinate. Se deosebesc două tipuri de analogie – analogia obiectelor şi analogia relaţiilor. Analogia obiectelor este analogia în care obiect al asemănării servesc două obiecte, iar trăsătura transferabilă o constituie calităţile acestor obiecte. Analogia relaţiilor este raţionamentul prin analogie în care obiect al asemănării sunt relaţiile între două perechi de obiecte, iar caracteristică transferabilă – calităţile acestor relaţii.

35.Noţiune de argumentare. Argumentarea este o formă a gândirii care constă în fundamentarea afirmaţiei despre adevărul sau falsitatea unei afirmaţii sau teorii, este un „proces de justificare logică a unei propoziţii”.

36.Tipurile argumentării. . Există mai multe tipuri de argumente:

a. principii generale: principii filosofice; principii ale ştiinţelor; reguli morale; norme de drept;

b. enunţuri care sunt acceptate prin adevărul lor evident: axiome ale teoriilor ştiinţifice; cunoştinţe despre psihologia umană, fixate în proverbe, zicale; prezumţia nevinovăţiei în domeniul dreptului;

c. enunţuri despre fapte: date statistice, date ale observaţiei şi experimentelor; în drept mărturii, procese verbale ale examinării locului crimei, etc.

Se disting trei tipuri de argumentare nedemonstrativă:

1. Argumentarea în care adevărul a cel puţin unuia dintre argumente nu este stabilit cu exactitate, acesta fiind o judecată adevărul căreia este doar verosimil. Aceasta poate să fie o judecată, în care se enunţă un adevăr unanim acceptat, dar nedemonstrat. Iar forma argumentării este demonstrativă. Evident, teza va vi doar probabilă din cauza probabilităţii adevărului argumentelor.

2. Argumentarea în care argumentele sunt judecăţi adevărate, dar forma argumentării este nedemonstrativă (se produce cu ajutorul raţionamentelor inductive incomplete sau prin analogie simplă). Şi în acest caz teza este un enunţ adevărul căruia este doar probabil.

3. Argumentarea în care nu toate argumentele sunt judecăţi adevărul cărora este fundamentat şi forma argumentării este nedemonstrativă. Teza, de asemenea va constitui un enunţ al cărui adevăr este doar probabil.

37.Esenţa demonstraţiei şi a combaterii.

38.Formele demonstraţiei. Se disting două tipuri principale de demonstraţie: demonstraţia directă şi demonstraţia indirectă. Demonstraţia directă este demonstraţia în care teza se conchide nemijlocit din argumente. demonstraţia indirectă, prin care adevărul unei judecăți este stabilit prin respingerea judecății opuse.

39. Regulile demonstraţiei şi combaterii. Există anumite reguli cu referire la fiecare element al demonstraţiei – reguli cu referire la teză, reguli cu referire la argumente şi reguli cu privire la procedeul de demonstrare. Încălcarea acestor reguli ale demonstraţiei duce la greşeli logice şi, în cele din urmă, nu permite să se confirme teza înaintată sau să se infirme aceasta în cadrul combaterii.

40.Erori în procesul argumentării. Argumente falacioase commune , Insulta. Este utilizată, încălcându-se normele morale pentru a dezorienta oponentul. Dialela – cerc vicios în demonstraţie sau în explicaţie. Astfel, o vorba din popor spune: „De ce e sărac?” „Pentru că e prost”. „Şi de ce e prost?” „Pentru că e sărac”.

41.Specificul argumentării juridice. În sfera dreptului este important ca concluziile să fie bine argumentate. De obicei, argumentarea juridică se construieşte pe un fundament deductiv strict, cu ajutorul raţionamentelor deductive standard. Specificul argumentării juridice se condiţionează de specificul judecăţilor folosite.În argumentarea juridică avem întotdeauna cel puţin două părţi care se confruntă, cea care afirmă şi cea care neagă. Pentru a căuta argumente în cadrul argumentării juridice trebuie să se respecte mai multe reguli, printre acestea: în cazul culegerii argumentelor trebuie să se folosească doar acele modalităţi care sunt prevăzute de lege; trebuie să existe obiectivitate în căutarea de argumente; trebuie să se caute toate argumentele posibile; trebuie să se realizeze la timp, rapid acţiunile de culegere a argumentelor; de obţinut garanţii ale veridicităţii informaţiei. Argumentarea juridică are, printre altele, sarcina de a unifica faptele cu normele juridice

42. Noţiune de ipoteză. Tipuri de ipoteză. Ipoteza este o formă metodologică de cunoaştere ştiinţifică şi de interacţiune intelectuală socioculturală, care este o presupunere parţial fundamentată relativ la explicarea sau soluţionarea unei probleme. Ipoteza ştiinţifică, Ipoteza de lucru, Ipoteza explicativă este o presupunere despre legăturile cauzale în obiectul studiat,

43.Etapele gândirii în raport cu ipoteza. Etapele principale de elaborare a ipotezei sunt următoarele: înaintarea ipotezei; dezvoltarea ipotezei; controlul ipotezei. La etapa înaintării ipotezei trebuie să ne fundamentăm pe un ansamblu de fapte, care au atitudine la fenomenul observat. Elaborarea unei ipoteze, controlul acesteia presupune existenţa mai multor etape. Mai întâi se formulează nişte ipoteze de lucru, conform cu care se sistematizează mulţimea datelor. Mai departe se prelucrează logic faptele şi se formulează versiuni, ipoteze concurente. Ipotezele concurente nu trebuie să fie contradictorii şi trebuie să se excludă între ele.

44. Versiunea juridică. Versiunea este ipoteza în cercetarea judecătorească. Dar acest termen se foloseşte şi în alte domenii ale cunoaşterii. Structura logică a versiunii este aceeaşi ca şi structura logică a ipotezei. Dar, în acelaşi timp, versiunea are unele caracteristici specifice – obiectul ipotezei ştiinţifice îl reprezintă legităţile dezvoltării naturii şi societăţii. La construirea versiunilor nu se pune ca scop de a se descoperi legităţi, prin ea se urmăreşte de a explica fapte şi evenimente aparte.