CONSTRUCŢIA IDENTITĂŢII PERSONAJULUI FEMININ ÎN

PROZA ROMÂNEASCĂ DIN SECOLUL AL XIX-LEA

REZUMAT

Construcţiile identitare au ocupat în ultimul sfert de veac o poziţie

centrală atât în critica literară cât şi în cea culturală, în special ca efect al

reconsiderărilor postmoderniste şi al rapidei ascensiuni a studiilor culturale.

Identităţile sunt percepute acum ca fiind atât impuse prin configuraţiile

diverselor structuri de putere cât şi construite de fiecare individ în parte, prin

negociere cu acestea şi raportare la un „celălalt” mereu altul. Printre

numeroasele definiţii ale identităţii culturale, ideea identităţii ca un construct

condiţionat de poziţionarea subiectului şi de variantele de textualizare a

istoriei se regăseşte clar exprimată în definiţia, devenită clasică, a lui Stuart

Hall: „identităţile sunt denumiri pe care le dăm diferitelor modalităţi în care

suntem poziţionaţi de către naraţiunile trecutului şi ne poziţionăm noi înşine

în interiorul acestora”.1

Interesul postmodernismului pentru problemele identitare a fost susţinut

în bună măsură şi de afirmarea teoriei şi criticii feministe, focalizate pe

construcţia identităţii feminine şi implicaţiile ei sociale, politice şi culturale.

1 HALL, Stuart – “Cultural Identity and Diaspora”, in Jonathan Rutherford, ed.

Identity, Community , Culture, Difference , London: Lawrance and Wishart , 1990, p. 225

1

Este de remarcat faptul, că în marea revizuire postmodernistă a

canonului literar clasic, care începe în Statele Unite în anii 1980, abordările

literare ale personajelor femei contribuie esenţial atât la re-considerarea unor

scriitori clasici cât şi la construirea unui canon alternativ, multicultural, care

pune în evidenţă impactul socio-cultural al unor scriitori şi îndeosebi

scriitoare, total sau parţial ignorate până atunci. Aş menţiona aici importanţa

a trei volume critice, care deschid calea acestor revizuiri axându-se pe

literatura secolului al XIX-lea şi anume: Jane Tompkins, Sensational Designs:

The Cultural Work of American Fiction, 1790-1860 (1985), Cathy N.

Davidson, Revolution and the Word: The Rise of the Novel in America (1986)

şi Janice Radway, Reading the Romance: Women, Patriarchy and Popular

Culture (1984).

Încercând să evite capcanele partizanatului feminist, studiul de faţă se

înscrie pe linia acestor preocupări constituindu-se într-o posibilă deschidere

critică spre reconsiderarea literaturii române a secolului al XIX-lea, aducând

în discuţie prin prisma construcţiei personajului feminin atât clasici

incontestabili cât şi o serie de scriitori, în special femei, marginalizaţi sau

ignoraţi de istoria şi critica literară.

Cercetarea întreprinsă în studiul de faţă a fost sugerată de constatarea

că, în comparaţie cu situaţia altor spaţii culturale, la noi există un număr

extrem de limitat de preocupări critice privind reprezentarea femeii în proza

secolului al XIX-lea şi atunci când ele există, demersul critic vizează de

obicei un singur autor. Se remarcă în această privinţă studiul Vioricăi

Diaconescu, Personaje feminine în nuvelistica lui Ioan Slavici (1977). O

atenţie sporită a fost acordată în schimb personajului feminin în literatura

secolului al XX-lea, cu precădere literatura interbelică. Dacă literaturii

interbelice îi sunt dedicate studii precum Sanda Radian: Portrete feminine în

romanul românesc interbelic (1986) sau Corina Ciocârlie: Femei în faţa

oglinzii (1998), abordarea diacronică a personajului feminin în literatura

română stă în centrul a două studii de anvergură apărute la sfârşitul anilor 90:

Alfabetul doamnelor (1999) de Ioana Pârvulescu, în care incursiunea critică

2

porneşte de la Doamna B din nuvela lui Costache Negruzzi, O alergare de cai

şi se încheie cu Doamna T din romanul lui Camil Petrescu, Patul lui Procust

şi cartea Sultanei Craia, Îngeri, demoni şi muieri. O istorie a personajului

feminin în literatura română (1999), o cercetare diacronică pe genuri literare,

care stabileşte tipologii ale personajului feminin. La acestea se adaugă alte

două inspirate studii sincronice ale personajelor feminine, cu capitole dedicate

şi secolului al XIX-lea, Elena Zaharia Filipaş, Studii de literatură feminină

(2004) şi Ileana Orlich, Silent Bodies: (Re)Discovering the Woman of

Romanian Short Fiction (2002).

Faţă de aceste volume, care tratează secolul al XIX-lea într-un spaţiu

restrâns2, teza mea detaliază şi adânceşte analiza personajului feminin în

literatura secolului al XIX-lea, raportând studiul tipologiilor la reprezentarea

identităţii sociale şi culturale a personajului feminin, lărgind totodată galeria

personajelor în primul rând prin încercarea de a scoate din uitare o serie de

scriitori şi scriitoare ale căror creaţii întregesc imaginea literaturii române din

respectivul secol. Este cazul unor scriitori precum I. A. Basarabescu, George

Sion, Gr. Grandea, Constanţa Moscu - Marino, V. A. Urechiă, Constanţa

Hodoş, Eugenia Ianculescu de Reuss, Nicolae Gane, Adela Xenopol.

Explorarea construcţiei identitare după criterii de sex, în primul rând, de clasă

(stratificări sociale şi economice, mediul rural/urban), rasă (ex. ţigănci) şi

etnie (societatea multietnică din romanul Mara) care face apel deopotrivă la

textul literar şi la realităţile istorice, se realizează în bună parte prin

delimitarea tipologiilor personajelor feminine la nivel textual în funcţie de

2 Elena Zaharia Filipaş analizează în capitolul intitulat „Primul roman feminin”

[deşi acesta nu este primul roman feminin  !, un exemplu ar fi romanul Omul muntelui scris

de Doamna L. (Maria Movilă) în 1858] romanul Patimi, scris de Sofia Nădejde.

Ileana Orlich scrie două capitole în care face analiza personajelor feminine din

nuvelele La hanul lui Mânjoală de I. L. Caragiale şi Moara cu noroc de Ioan Slavici,

(Mânjoala’s Inn: The Detour of Male Homosocial Desire şi, respectiv, The Lucky Mill:

Gender Power, Sexuality, and Male Homosociality ).

Ileana Orlich este şi traducatoarea în limba engleză a romanului Mara , scris de Ioan

Slavici (The Romanian Cultural Foundation Publishing House, 2003).

3

factori sociali, psihologici şi categorii de vârstă, diversele ipostaze ale

personajului feminin fiind interpretate din perspectivă postmodernistă drept

identităţi multiple, fluide, care se sustrag categoriilor impuse de structurile de

putere (în sens foucauldian).

Procesul delimitării tipologiilor la nivel textual a condus simultan la

identificarea idiosincrasiilor la nivel de personaj. Teza insistă asupra

tensiunilor dintre identitatea socială şi cea culturală pe axa public versus

privat, explorând diverse sfere sociale, legislaţia, sistemul educaţional, rolul

diverselor instituţii cum ar fi şcoala şi biserica, determinismul factorilor

psihologici. Studiul insistă şi asupra pericolului reprezentat de fixitatea

tipologiilor, pledând pentru o fluidizare a graniţelor dintre ele, aşadar pentru

identităţi multiple şi un exerciţiu continuu de autodefinire a eului.

Ca obiective generale, lucrara de faţă a avut în vedere să identifice

complexitatea proiecţiilor statutare ale femeii în proza secolului al XIX-lea;

să analizeze specificul personajelor feminine literare, a rolurilor lor şi a

importanţei lor în intriga romanescă; să evalueze critic-literar proza cercetată

din perspectiva particularităţilor universului feminin (citadin şi rural). Ca

obiective specifice , teza a urmărit să definească portretul literar al femeii; să

determine o tipologie a personajului feminin în proza secolului al XIX-lea; să

evidenţieze trăsăturile diferenţiale şi identice în reprezentarea femeii ca

personaj de poveste, de schiţă, de nuvelă sau de roman; să identifice

interacţiunea personajului cu spaţiul urban sau rural.

Analiza statutului femeii în societatea românească a secolului al

XIX-lea, văzută ea însăşi în cadrul unui proces de modernizare şi de trecere,

lentă ce-i drept, de la o economie eminamente agrară spre fazele de început

ale capitalismului (cap.1, „Starea femeii”. Perspective asupra feminităţii în

societatea românească a secolului al XIX-lea ), este dublată de analiza în plan

literar a ascensiunii personajului feminin în procesul de devenire a literaturii

române, a trecerii de la romantism la realism corespunzătoare ascensiunii

romanului (cap.2, Factori modelatori în reprezentarea personajului feminin ).

Lucrarea începe cu o prezentare a contextului civilizatoriu al României

4

moderne şi a transformărilor istorice, văzute din perspectiva problematicii

femeii ca entitate în lumea modernă. În primul capitol, Statutul femeii în

societatea românească a secolului al XIX-lea , am încercat să definesc rolul

social al femeii în societatea patriarhală de secol al XIX-lea, privind atât

statutul ei juridic cât şi cel economic, dar şi reprezentare socială a femeii la

nivel textual (în Codul Civil, Codul Calimach, Codul Napoleonian). În

demersul meu sociologic, am urmărit trei coordonate clasice: timpul (început

de secol – dominanta influenţă orientală, anul revoluţionar 1848, sfârşitul de

secol – dominanta influenţă occidentală), spaţiul concret (urban versus rural,

Ardeal versus Muntenia ori Moldova) şi mediile (mica burghezie, micii

industriaşi, societatea breslelor de meşteşugari, mahalalele, periferia,

ţărănimea).

De asemenea, am analizat revendicările femeilor în plan social

(căsătorie, divorţ) şi intelectual (educaţie, drepturi politice) şi poziţia

principalelor instituţii (Biserică, Stat) faţă de mişcarea de emancipare a

femeilor.

Dacă primul capitol analizează reprezentarea socială a femeii din

punct de vedere temporal şi spaţial, cel de-al doilea, Factori modelatori în

construcţia identităţii personajului feminin , dezvoltă tipurile de reprezentări

feminine: reprezentarea mitică (mit sau simbol), reprezentarea romanescă

(de tip mimetic în poveste, schiţă, nuvelă sau roman), reprezentarea

dramatică (rolul jucat de femei în situaţii date), reprezentarea feministă

(personaje feminine construite din perspective feministe).

În analiza acestor tipuri, am pornit de la delimitarea celor două idei de

reprezentare din Poetica lui Aristotel: directă (dramatică) şi indirectă

(narativă). 3

Pentru reprezentarea dramatică , am avut în vedere paradigma spaţiului

pe coordonatele public / privat / intim. În spaţiul public întâlnim femeile pe

mai multe scene ale vieţii sociale, care au, fiecare în parte, conotaţii 3 ARISTOTEL – Poetica , Studiu introductiv, traducere şi comentarii de D.M.

Pippidi, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1965, p. 87

5

reprezentativ-teatrale: balul, respectiv hora, în mediul rural (model de

reprezentarea a sinelui – aspect exterior), teatrul (jocul seducţiei, al privirilor

ascunse după evantai), plimbarea (de obicei, pe strada principală, plimbarea

pe jos sau făcând paradă de cupeu), călătoria (ca mijloc de cunoaştere sau de

refugiu), biserica (locul pe care îl ocupă femeia în strană reflectă poziţia ei în

ierarhia socială), operele de caritate (ocazionale şi mai mult îndeplinite

pentru a face impresie), jocul de cărţi (în competiţie cu rivalul masculin),

hipodromul (Costache Negruzzi, Alergare de cai , în competiţie datorită

calului pe care pariau).

Scenele private exprimă standardul de viaţă şi bunul gust al femeii.

Recepţiile sunt organizate în exclusivitate de femei şi reflectă calităţile lor de

intendenţă, diplomaţie, decorare şi gastronomie. Înscriindu-se la capitolul

cultură, saloanele literare reprezintă mijlocul prin care femeile aduc socialul

în propria casă. Totodată, au şi ele ocazia de a excela în arta conversaţiei, de

a-şi etala lecturile şi părerile cu privire la romanele citite, care trebuiau să fie

„neapărat la modă”. Femeile se întreceau să invite scriitori şi artişti, în special

străini, idee preluată după moda saloanelor franţuzeşti. Educarea copiilor

revenea în mod invariabil femeilor, exista în secolul al XIX-lea o adevărată

cultură care idealiza femeia – soţie - mamă. La oraş femeia se împărţea între

gospodăria rutinară a casei îngrijirea copiilor, cumpărături ori supravegherea

servitorilor. În mediul rural, se schimbă raportul, nu mai găsim femeia în

spaţiul interior, ci în exterior, aici munca femeii nu mai este neapărat în casă,

acolo ea intră abia seara, după ce a muncit la câmp şi a hrănit animalele.

Ţărăncile petrec destul de puţin timp cu copiii lor, fiind plecate aproape toată

ziua. Iar multe soţii de meşteşugari şi mici comercianţi sunt nevoite să apeleze

la doici pentru că ele îşi petrec cea mai mare parte a zilei ajutându-şi soţul în

atelier sau magazin.

Pentru reprezentarea narativă , am identificat instrumentele narative

folosite de scriitori în construcţia personajelor feminine: portret fizic, portret

moral, denominaţia personajelor (care decodifică informaţiile despre situaţia

familială, socială şi educaţia personajului feminin), viziune omniscientă (atât

6

la persoana I (foarte puţine abordări: Ion Creangă, Ioan Fundescu, I. A.

Bassarabescu, Ion Luca Caragiale) cât şi la persoana a III-a), viziune

psihologică, neverosimilul unor personaje, caracterizate „prea” pozitiv (Maria

– Ciocoii vechi şi noi – personaj romantic) sau altele caracterizate „prea”

negativ (Chera Duduca – Ciocoii vechi şi noi - personaj realist), spaţiul

simbolic (influenţa acestui spaţiu în determinarea caracterului personajului –

Ana – Moara cu noroc).

În interacţiunea dintre ficţiune şi realitate studiul identifică

mecanismele prin care se construieşte ficţional o identitate culturală care

destabilizează limitele identităţii sociale, ale stereotipiei personajelor

feminine tributare prejudecăţilor sociale pe de-o parte şi persistenţei

elementelor romantice pe de alta. Construcţiile identitare sunt urmărite nu

doar în raport de statutul social al femeii şi de tipologii ficţionale, ci şi în

funcţie de convenţiile unor genuri literare cum ar fi nuvela (cap.3, „Un văl

asupra trecutului”: Roluri în nuvelistica secolului al XIX-lea ), romanul social

(cap.4, „Aici nu e America”. Modele de identitate şi diferenţă în proza lui

Nicolae Xenopol şi a lui V. A. Urechiă ), proza de inspiraţie istorică (cap.5,

Real şi imaginar în construcţia personajului feminin în proza de inspiraţie

istorică) şi proza de mister şi senzaţie (cap.6, Contraste tipologice în

literatura de senzaţie: I. M. Bujoreanu, G. Baronzi, C. D. Aricescu ).

Capitolul „Un văl asupra trecutului”: Roluri în nuvelistica secolului al

XIX-lea se confruntă cu o tipologie a personajelor feminine mult mai

ramificată, datorită numărului mare de scrieri de acest gen. Mi-am axat

cercetarea pornind de la delimitarea universului (macro şi micro) personajului

feminin, din perspectiva componentelor sale definitorii ( spaţii - urban versus

rural, ocupaţii – femeile din mediul citadin- modiste, brodeuze, vânzătoare,

femeile din mediul rural – secerătoare, cârciumărese sau personaje pe care le

găsim în ambele spaţii - doici, guvernante, cameriste, roluri – în societate şi

în familie, discurs identitar – strategii de identificare şi autorealizare a

sinelui).

7

Capitolul Real şi imaginar în construcţia personajului feminin în proza

de inspiraţie istorică explorează identitatea romanescă a personajelor istorice

„doamne şi domniţe” (Nicolae Gane) care, de multe ori, ajunge mai cunoscută

decât cea din realitatea istorică Doamna Chiajna ori Ruxanda (Costache

Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul). Aici se disting ca tipologii noi, femeile-

războinic (pentru a parafraza romanul scriitoarei americane Maxine Hong

Kingston), antrenate de mici în arta luptei, Palatina (George Baronzi, Biciul

lui Dumnezeu) ori Voichiţa (N.D. Popescu, Fata de la Cozia) care este iniţiată

în mânuirea armelor de fratele ei de cruce, Doamna Chiajna care conduce o

oaste de război, apoi sora de caritate (întâlnită în proza inspirată din Războiul

de Independenţă).

Literatura de senzaţie (romanul de mistere, romanul criminal, romanul

haiducesc) aşteaptă la graniţa dintre „paraliterar şi literar” şi reprezintă o

proiecţie constantă, covârşitoare numeric (în jur de 2800 de lucrări), în

schimb, calitativ, sunt foarte puţine dintre ele care îndeplinesc normele

scriiturii. În încercarea de a defini noi tipologii de personaje feminine, în

capitolul Contraste tipologice în literatura de senzaţie , am ales doar acele

nuvele sau romane care permiteau o analiză mai concludentă a acestui discurs.

Sensurile mitologice în identificarea rolului „Zburătorului” în

momentul trecerii fetelor de la copilărie la maturitate, prin misterioasa şi

tulburătoarea perioadă a adolescenţei, este o componentă importantă în

căutarea identităţii datorită complexităţii trăirilor din punct de vedere

psihologic şi social (cap.7, „Glasul tainic”: Registre erotice în mitologia

„Zburătorului” la Ioan Slavici).

Se poate afirma că literatura secolului al XIX-lea, în general,

construieşte personajele feminine în raport de statutul lor social, prezentându-

le fie în ipostaze impuse şi/sau drept victime ale marginalizării într-o

societate patriarhală fie, cu rare excepţii, drept exponente ale rezistenţei faţă

de structurile de putere. Literatura produsă de o societate marcată de

dinamismul capitalismului timpuriu, în mod inevitabil acordă o poziţie

centrală personajului masculin. Este epoca parveniţilor, a noilor îmbogăţiţi

8

prin muncă îndârjită sau mijloace necinstite, vremea negustorilor, a micilor

industriaşi şi a politicienilor corupţi, a unei burghezii în formare, pentru care

romane precum Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi , Grigore Grandea, Vlăsia

sau Ciocoii noi, Dimitrie Bolintineanu, Manoil şi Elena, Nicolae Xenopol,

Păsurile unui american în România sunt spaţii ideale de reprezentare.

În aceste condiţii personajul feminin se conturează greu, izolat în

spaţiul restrâns al familiei şi al rolurilor impuse sau încorsetat de stereotipia

romantică a femeii muză, înger, demon, iubită sau amantă (cap. 8, „Sarcina

vieţii grele”. Personajul feminin în spaţii conflictuale ). Deşi rolul femeii ca

mamă va rămâne o dominantă a personajelor feminine, identitatea culturală se

nuanţează pe măsură ce se amplifică procesul de emancipare a femeii în plan

social şi de perfecţionare a metodei realiste în plan ficţional.

Pentru mult timp, una din ideile principale ale studiilor sociale şi

istorice a fost relaţia dintre public/masculin şi privat/feminin în societatea

românească a secolului al XIX-lea şi, de aceea, multă vreme spaţiul destinat

investigaţiilor scriitoriceşti l-a constituit universul rolurilor casnice ale

femeii, considerându-se că ea nu îşi poate găsi identitatea într-un spaţiu

public, controlat de bărbaţi. În secolul al XIX-lea, femeia a fost asociată cu

căminul şi copilul, iar stereotipul „îngerul casei” 4 a funcţionat ca o regulă

tacit acceptată de către toţi bărbaţii. Însă, casa ca spaţiu nu îi aparţine în

totalitate femeii, pentru că bărbatul nu lipseşte din acel spaţiu şi, de multe ori,

el este cel care ia deciziile cu privire la servitori, la alegerea guvernantei ori

la educaţia copiilor. Drept urmare, deosebirea dintre public şi privat a apărut

ca o necesitate sociologică, ca o diviziune pe sexe a rolurilor, a ierarhiilor şi a

spaţiilor.

Un spaţiu privilegiat este acordat romanului Mara, unde construcţia

identitară complexă ridicată într-un spaţiu deopotrivă real şi simbolic, adaugă

4 În 1854, poetul englez Coventry Patmore a publicat poezia The Angel in the

House, în care Honoria, eroina poemului este numită cu acest apelativ, care, în timp a

devenit un concept pentru orice soţie minunată care creează, dintr-un cămin curat şi

ordonat, un adevărat rai pentru soţul ei

9

la factorii modelatori sociali şi economici, apartenenţa etnică, ereditatea şi

sexualitatea. (cap. 9, „Neajutorată în faţa geamurilor”. Reflecţii ale

maternităţii în romanul Mara).

În afară de faptul că teza îşi construieşte argumentul nu doar pe cazurile

scriitorilor canonici (Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Dimitrie

Bolintineanu, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi

Mihai Eminescu) ci şi pe un număr mare de scriitori peste care s-a aşternut

uitarea, cum ar fi I. A. Bassarabescu, George Sion, Gr. Grandea, Ioan C.

Fundescu, V. A. Urechiă, Nicolae Gane, un capitol separat este dedicat

scriitoarelor femei care, cu excepţia Sofiei Nădejde, sunt aproape

necunoscute. O succintă trecere în revistă a scriitoarelor din secolul al XIX-

lea a apărut în 1935, în cadrul antologiei Evoluţia scrisului feminin în

România elaborată de Margareta Miller-Verghy şi Ecaterina Săndulescu. La

acestea se adaugă şi alte nume din antologia de articole de presă ale

scriitoarelor din secolul al XIX-lea, Emanciparea femeii (2001), întocmită de

Ştefania Mihăilescu.

Pornind de la aceste repere, în măsura în care am identificat unele

producţii literare (apărute în multe cazuri doar în periodicele timpului) am

urmărit specificitatea scrisului feminin şi uneori feminist din perspectiva

construcţiei personajelor femei la scriitoare precum Sofia Nădejde, Eugenia

Ianculescu de Reuss, Sofia Cocea, Constanţa Hodoş, Eleonora Stratilescu,

Bucura Dumbravă, Maria Flechtenmacher, Emilia Lungu, Adela Xenopol,

Constanţa Marino - Moscu, Bucura Dumbravă, Matilda Cugler – Poni,

Smaranda Gheorghiu, Maria Movilă sau despre scriitoarele în limbi străine,

Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Anna de Noailles (Franţa), Dora d’Istria

(Italia), şi cele două regine, Elisabeta (Carmen Sylva) şi Maria. (cap. 10.

Reconsiderări canonice: Tematica experienţei traumatice în proza feminină a

secolului al XIX-lea).

Este un domeniu aproape virgin pentru critica literară şi culturală

10

românească5 (câteva scriitoare sunt amintite în istorii literare (George

Călinescu ori Eugen Lovinescu) pe care, sub impulsul criticii anglo-saxone,

am căutat să-l explorez, deşi sunt pe deplin conştientă că el ar putea constitui

subiectul unei cercetări de sine stătătoare.

Văzute prin prisma criticii postmoderniste, construcţiile identitare în

cazul personajului feminin deschid noi perspective atât asupra literaturii

române a secolului al XIX-lea cât şi a societăţii româneşti şi a statutului

femeii în context transnaţional.

5 Ştefan Cazimir scrie două articole despre Maria Movilă cunoscută sub

pseudonimul Doamna L: Misterul Doamnei L. (1961) şi Scriitoarea franco-română Marie

Boucher (1964)

Sofia Nădejde este una dintre cele mai cunoscute scriitoare din secolul al XIX-

lea. Despre activitatea ei feministă s-au scris numeroase articole, iar unele dintre romanele

sale s-au bucurat şi de recenzii. Victor Vişinescu scrie monografia Sofia Nădejde (1972) şi

îngrijeşte un volum de Scrieri ale aceleiaşi scriitoare (1978)

Ion Nuţă alcătuieşte o ediţie de Scrieri alese ale Matildei Cugler-Poni (1971)

11

12