R O M Â N I A

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIŢIE

„ALEXANDRU IOAN CUZA”

ŞCOALA DOCTORALĂ

„ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ”

Doctorand,

BREBENEL MIHAI

MANAGEMENTUL CONFLICTULUI

INTERETNIC

- REZUMAT -

Conducător ştiinţific,

Profesor universitar doctor DAMIAN MICLEA

BUCUREŞTI

2014

MANAGEMENTUL CONFLICTULUI INTERETNIC

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I. UNELE ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONFLICTELE

INTERETNICE

1. Comunicarea

1.1. Definirea şi obiectivele comunicării

1.2. Aspecte ale interacţiunii comunicării cu alte domenii ale activităţii umane

1.3.Tipologia comunicării

1.4. Domenii de analiză comunicaţională

1.4.1. Comunicarea politică

1.4.2. Comunicarea didactică

1.4.3. Comunicarea culturală

1.4.4. Comunicarea religioasă

2. Stiluri conflictuale interetnice

2.1. Diferenţe culturale de bază în cadrul conflictului

2.2. Comparaţii etnice pe teritoriul S.U.A

2.3. Baha’i Faith

2.4. 10 porunci pentru armonia rasială şi etnică

2.5. Concluzii

3. Medierea conflictelor interetnice. Rolul comunităţii internaţionale

3.1. Conflicte etnice: abordări şi modele

3.2. Tipologia practicilor de reglementare a conflictelor

3.3. Împărţirea puterii şi procesul de soluţionare a conflictelor

4. Abordarea problemei drepturilor minorităţilor naţionale prin prisma dreptului

internaţional

4.1. Autodeterminarea

4.2. Autodeterminarea şi minorităţile

4.3. Aspectele teritoriale ale autodeterminării

4.4. Dreptul la autodeterminare are limite

CAPITOLUL II. CONFLICTUL ETNIC TRANSNAŢIONAL

1. Conflicte interetnice in spaţiul extern, stiluri conflictuale interetnice

1.1. Identificarea intereselor.

1.1.2. Luarea deciziilor

1.1.3. Implementarea soluţiilor

1.2. Natura problemei: Erodarea ordinii legale

1.3. Reinstaurarea ordinii legale

1.4. Consideraţii cu privire la intervenţie

1.5. Violenţa dă naştere la violenţă

1.6. Calcule şi estimări greşite

1.7. Situaţii complicate şi misiuni dificile

1.8. Luarea deciziilor eronate

1.9. Perspectiva militară cu privire la menţinerea păcii

1.10. Probleme militare: Diferenţa dintre menţinerea păcii şi instituirea păcii

2. Conflicte interetnice

2.1. Bosnia: confruntarea eşecului

2.2. Kosovo: întoarcerea războaielor balcanice

2.3. Concluzie: Necesitatea unei Forţe Armate care să aparţină Naţiunilor Unite

CAPITOLUL III. EUROPA ETNICĂ

1. Europa etnică, în registrul conceptual şi teoretic

1.2. Europa etnică, dintr-o perspectivă istorică

1.3. Europa etnică: modele identitare şi de reprezentare politică

2. Islamul şi occidentul

2.1.Viitorul islamului în vest

2.2. Statistici europene

2.3. Moscheile şi centrele islamice în Europa de Vest*

2.4. Imaginea arabilor si a musulmanilor

CAPITOLUL IV. RASISMUL ŞI REVOLTELE ETNICE

1. Anti – Americanismul

1.1. Motivele supărării arabe

1.1.1 Păreri arabe/musulmane şi câteva occidentale

1.2. Unele puncte de vedere americane

1.1.2. Ne urăsc libertatea, valorile şi stilul de viaţă

2. Inegalitatea rasială

2.2. Ce este rasa?

2.3. Rasismul şi viaţa americanilor albi

2.3. Traiectoria istorică a opresiunii rasiale

2.3.1. Genocidul şi strămutarea geografică

2.3.2. Sclavia

2.3.3. Cetăţenia inferioară

2.3.4. Muncitorii fără cetăţenie

2.3.5. Discriminarea răspândită

2.4. Realităţi constante ale discriminării rasiale în secolul XXI

2.4.1. Micile interacţiuni banale

2.5.2. ,,Condus în timp ce sunt negri’’

2.5.3. Locuinţa

2.5.4.Împrumutul

2.5.5. Locul de muncă

2.5.6.Educaţia

2.5.7. Sistemul Justiţiei Penale

2.5.8. Concluzii

3. Crearea profilului rasial: Un nou pericol pe drum

4. Comunităţile urbane apărate

5. Revolta din Miami (Florida) din 1980

6. Revolta din LA

CAPITOLUL V. RROMI, O PREOCUPARE EUROPEANĂ

Introducere

1. Prejudecăţi Clasice

2. Istoricul etniei în Europa

3.1. Germania, Austria, Elveţia

3.2. Franţa

3.3. Spania si Portugalia

3.4. Tarile de Jos

3.5. Italia

3.6Ungaria si Transilvania

3.7. Boemia, Polonia-Lituania si Ucraina

3.8. Scotia si Anglia

3.9. Scandinavia

4. Concluzii

5. Conflicte interetnice în România

5.1. Forţele de ordine şi siguranţă publică implicate în medierea conflictelor dintre

populaţia romă şi populaţia majoritară

5.1.1. Concepte privind conflictele interetnice

5.1.2. Principalele cauze şi condiţii care generează conflicte între populaţia

majoritară şi ţigani

5.1.3. Activitatea poliţiei pentru medierea conflictelor

5.1.4. Medierea unor conflicte potenţiale

5.1.5. Stingerea conflictelor şi reinstaurarea ordinii publice

5.2. Propuneri privind creşterea rolului poliţiei şi jandarmeriei pentru protejarea

etniei ţiganilor împotriva criminalităţii şi delincvenţei

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ARGUMENT

Studierea în Statele Unite ale Americii, o democraţie multiculturală, multietnică care,

pe parcursul a 400 de ani, a trecut printr-un amplu proces de integrare interetnic a tuturor

raselor şi naţionalităţilor, acest fapt ducând la progresul de care se bucură astăzi. Constituind

un bun exemplu pentru alte spaţii multiculturale printre care şi ţara noastră.

Experienţa vastă acumulată pe parcursul anilor în care mi-am desfăşurat activitatea în

domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale unde am participat direct ca negociator în

soluţionarea conflictelor interetnice ce au avut loc în România dupâ evenimentele din 1989,

prin documentarea şi studierea ca avocat a legislaţiei naţionale şi internaţionale ,în special a

celei din Statele Unite unde am pledat în instanţă.

În considerentul că aceste cunoştinţe şi experienţe trăite pot fi benefice pentru

îmbunătăţirea legislaţiei şi a experienţei profesionale a celor interesaţi şi angrenaţi în

medierea conflictelor interetnice , precum şi managerierea acestora.

În cele prezentate concluzionez că sunt necesare studii şi abordări ştiinţifice privind:

- proliferarea rasismului şi xenofobiei;

- abordarea superioară a unor rase asupra celorlalte;

- lipsa medieri conflictelor interetnice izbucnite;

- lipsa de reacţie a autorităţilor locale şi centrale ;

- lipsa de comunicare dintre reprezentanţii etniilor şi autorităţi;

- neimplicarea factorilor de decizie în ceea ce priveşte dialogul şi cunoaşterea

problemelor etniilor;

- lipsa de eficienţa a programelor desfăşurate în cadrul comuniţăţilor locale, acolo unde

sunt prezente diferite etnii;

- nerespectarea drepturilor omului şi a legislaţiei în domeniu;

- imixtiunea politicului în rândul comunităţilor şi manipularea acestora;

- lipsa de reacţie a autorităţilor statului la apariţia tendinţelor de autonomie teritorială

ale unor comunităţi;

CE-I DE FĂCUT?

Societatea occidentală modernă este marcată de voinţa de realizare a bunăstării

economice, a coeziunii sociale şi a democraţiei liberale. Dacă analizăm relaţiile din interiorul

triadei, constatăm că Europa se află într-o fază dificilă de tranziţie. Până în anii 1960

teoreticienii modernismului credeau că democraţia şi piaţa sunt legate automat una de

cealaltă. Astfel, autoritarismul Asiei devine pentru multitot mai atractiv, pentru că oferă

succese economice şi coeziune socială fără să fie nevoită să suporte costurile sociale ale

individualismului vestic. Oamenii din Europa încep să-şi pună întrebarea: să renunţăm la

drepturile noastre cetăţeneşti pentru a ajunge la un nivel de bunăstare superior? Uriaşle

migrări din a doua jumătate a secolului nostru şi naţionalizarea crescândă a Europei de Est,

dupa prăbuşirea imperiului sovietic, au readus problemele identităţii în centrul interesului

politic. În decursul istoriei europene au existat mai multe modele de abordare a diversităţii

culturale într-o comunitate politică. În primul rând ne gândim la tipul imperiilor cuprinzând

mai multe popoare: Habsburgic, Roman, unde baza convieţuirii o constituiau

ansamblul de regulii politico-administrative. Deoarece grupurile îşi respectau graniţele

geografice şi culturale, ele se aflau mai tot timpul într-o coexistenţă paşnică. Un al doilea

model îl oferă statele bi sau trinaţionale ca Elveţia, Belgia, Cipru. Condiţia prioritară e ca

grupurile religioase şi etnice să se tolereze reciproc şi să stabilească de comun acord regulile

unui modus viventi. Un al treilea model îl poate constitui statul naţional de tip vestic, în care o

etnie dominantă guvernează viaţa publică, organizează statul dupa propriile idei. De regulă li

se recunoaşte dreptul de a fi altfel nu grupurilor ci indivizilor, diferenţa colectivă fiind una

privată. Un ultim model ar fi societatea formată prin imigrare, cum ar fi SUA. Aici se

naţionalizează numai drepturile politice ale cetăţeniei şi se recunoaşte pluralitatea culturală.

Societatea burgheză din Europa ar trebui construită pe baza dreptului individual

al cetăţeanului şi nu colectiv al unui grup. Marele merit al iluminismului european rezidă în a

fi formulat drepturile fundamentale ale omului, care au anulat primatul colectivităţii. Atâta

timp cât această stare rămâne favorabilă, toate încercările de soluţionare a conflictelor trebuie

iniţiate ca principii de organizare de către stat.

Capitolul I al lucrării intitulat:” UNELE ASPECTE TEORETICE PRIVIND

CONFLICTELE INTERETNICE ”, prezintă succint problematica delimitării teoretice a

unui domeniu de activitate ştiinţifică ori umană, fie că este proces, fie că este acţiune, se

caracterizează printr-o muncă de concepţie deosebit de complexă şi extrem de dificilă. În

acest context se încadrează şi comunicarea.

Astfel, definirea ei se poate aborda din diverse unghiuri: ca punct de vedere al unor

specialişti, ca domeniu epistemologic, ca proces sau ca acţiune tipic umană s.a. Astfel, potrivit

opiniei psihologilor, comunicarea trebuie abordată ca percepţie. Ea implică transmiterea, dar

mai ales recepţia, intenţionată sau nu, a unor informaţii destinate să lămurească sau să

influenţeze un individ sau un grup de indivizi cu privire la o situaţie, un fenomen sau o

persoană etc. Simultan cu transmiterea informaţiei se produce o acţiune asupra subiectului

receptor şi un efect retroactiv (feedback) asupra persoanei ce generează fenomenul

transmiterii, care şi ea la rândul său, suportă o anumită influenţă. Din această perspectivă se

apreciază că nu toate comunicările au suport raţional şi, în acelaşi timp, că se percepe mai

mult decât se comunică. Sunt teoreticieni ai domeniului care subliniază faptul că esenţa

comunicării este centrată pe limbaj, care este determinat de scopul şi conţinutul acesteia.

Aceştia apreciază că limbajul este singurul tip obiectiv de comunicare, care respectă integral

personalitatea celui ce comunică.

Din perspectiva filosofică, domeniul comunicării este cel ce cercetează legile care

guvernează raporturile dintre oameni, „problema fundamentală constituind-o cunoaşterea celuilalt1.

Sociologii consideră comunicarea ca pe un proces de inter-relaţionare, în cadrul căruia

indivizii umani acţionează unii asupra altora, urmărind sau nu scopuri predeterminate cu

anumite finalităţi. Specialiştii în informaţii interpretează comunicarea ca pe un proces în

cadrul căreia se vehiculează doar informaţii, atribuind acesteia atribute specifice teoriei

informaţiei. Toate aceste aspecte şi interpretări ne conduc către concluzia că delimitarea

teoretică a comunicării reprezintă, într-adevăr, un proces complex a cărui abordare trebuie

făcută etapizat. Astfel, în cadrul acestuia este necesar să se realizeze distincţia dintre

comunicarea ca teorie şi comunicarea ca proces ori ca acţiune umană. Când se defineşte

comunicarea, majoritatea specialiştilor se centrează pe dimensiunea pragmatică a comunicării,

limitându-i astfel aria de extindere.

Astfel, în “Dicţionarul enciclopedic”, comunicarea este definită ca un „mod fundamental

de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizată prin limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea

transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau

de grup2.

De asemenea, teoreticianul american Charles E. Osgood, referindu-se la comunicare,

face următoarea apreciere:

“În sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem,

respectiv o sursă, influenţează un alt sistem, în speţă destinatar, prin mijlocirea unor semnale

alternative ce pot fi transmise prin canalul care le leagă”.

1 William Gudykunst, Bella Mody, Handbook of Intercultural Communication, Sage Publication 2002, p. 10.

2 Ibidem.

Stiluri conflictuale interetnice

Cercetătorii conflictului intercultural s-au concentrat în principal pe stilurile

conflictuale din Statele Unite şi din culturile neaparţinând Statelor Unite.

Acest organism de cercetare a folosit la nivel extins cadre de conflict tradiţional şi

măsuri de individualitate/colectivitate ca mijloc de identificare a modelelor strategiilor de

conflict. În mod asemănător, cercetătorii conflictului interpersonal din SUA au încercat să

utilizeze concepte similare pentru a informa cercetarea despre rasă, etnie şi conflict, iar

rezultatul este reprezentat de un studiu care izvorăşte dintr-un sistem de valori în context

individualizat/slab şi colectiv/amplificat referitor la comunicare, în general, şi conflict, în

particular. Individualitatea se referă la valorile culturale care subliniază identitatea, drepturile

şi nevoile personale, în raport cu identitatea, drepturile şi nevoile colective ale unui grup mai

extins. Comunicarea în cadrul acestor culturi este mai auto-centrată, bazată pe ego şi auto-

expresivă. Colectivitatea se referă la valorile culturale care subliniază identitatea de grup în

raport cu identitatea personală. Obligaţiile şi nevoile grupului prevalează în faţa dorinţelor

individuale. Cu alte cuvinte, culturile colectiviste pun accent pe „Identitatea-Noastră” mai

mult decât pe „Identitatea-Mea”. Comunicarea în cadrul acestor culturi este asociată cu

standardele grupului şi este evaluată în contextul comportamentului celorlalţi.

O altă dimensiune utilizată în cercetările trans-culturale ia în considerare importanţa

contextului. În culturile care pun mare accent pe context, pot exista diferenţe între ceea ce se

intenţionează şi ceea ce se spune de fapt. Comunicarea în culturile care pun mare accent pe

context, precum Japonia, implică mai multe nuanţe nonverbale şi forme de negociere

indirectă. În această privinţă, culturile colectiviste sunt foarte sensibile la efectul cuvintelor

celorlalţi şi îşi aleg afirmaţiile cu grijă.3

Contextul are un rol diferit în culturile care nu pun mare preţ pe context. În cadrul

acestor culturi, se aşteaptă ca persoanele să spună exact ce gândesc. Norma prevede ca

oamenii să nu se ghideze după indicii contextuale în scopul comunicării, ci după înţelesul

literal. După cum vă puteţi imagina, comunicarea efectivă implică afirmaţii directe, modele

lineare de vorbire şi forme de expresie clare. Astfel, se presupune că americanii albi aparţin

unui context individualist/scăzut, în timp ce latinii, americanii de origine asiatică şi afro-

americanii aparţin unui context colectivist/amplificat. Conform acestei estimări, cercetarea a

explorat modul în care aceste valori culturale afectează maniera în care grupurile rasiale şi

etnice intră în conflict.

Cercetările au dovedit că în cadrul conflictului cu cunoştinţe, asiaticii tind să utilizeze

niveluri superioare de obligare şi evitare în stilul conflictual faţă de americanii albi. Asiaticii

obişnuiesc să apeleze la un terţ mai mult decât alte grupuri rasiale. Spre comparaţie,

americanii albi tind să fie deschişi, să utilizeze stiluri orientate spre identificarea de soluţii,

precum integrarea şi compromisul, în ceea ce priveşte tratarea problemelor conflictuale, in

timp ce americanii de origine mexicană, utilizează stilul de evitare a conflictului ca mijloc de

conservare a armoniei relaţionale cu prietenii apropiaţi. Studiile privind afro-americanii au

concluzionat asupra faptului că aceştia tind să utilizeze mai multe expresii emoţionale sau să

implice modalităţi de conflict. În timp ce linia studiului reflectă cadrul dominant al cercetării

tradiţionale cu privire la rasă/etnie şi conflict, studiul a început să propună estimări

conceptuale dincolo de simpla dihotomie individualitate/colectivitate.

Pe la mijlocul anilor 1980, cercetările privind stilurile conflictuale au început să ia în

considerare diferenţele din interiorul grupurilor, precum cele legate de sex. S-a descoperit că

femeile afro-americane tind să utilizeze stiluri de conflict expresive, emoţionale, faţă de

bărbaţii afro-americani sau faţă de bărbaţii şi femeile albe4.

3 Ibidem.

4 Carley H. Dodd, Dynamics of intercultural communication Dubuque, IA. Brown 1995, p. 19

Un alt studiu a utilizat auto-centrarea - auto-percepţia ca fiind independentă sau

interdependentă de un grup mai vast, pentru explorarea factorilor suplimentari de estimare a

modelelor de stil conflictual.

În cadrul unui studiu privind latinii şi americanii de origine europeană, auto-centrarea

a fost un indicator mai bun al stilului conflictual decât trecutul etnic. În timp ce unii au criticat

natura limitată a auto-centrării, aceasta a reprezentat un avans în cadrul cercetării dincolo de

presupunerile unilaterale referitoare la rasă, etnie şi stilul conflictual. O mare parte din studiu

rezultată până în prezent reiese din cercetări ştiinţifice sociale care vizează rasa, etnia şi

cultura ca variabile.

Un studiu suplimentar5, cu toate acestea, a utilizat modele de cercetare calitative

bazate pe cultură pentru a genera o incursiune în stilurile conflictuale, care s-au obţinut cu

greu prin intermediul colectării datelor prin sondaje scrise.

Medierea conflictelor interetnice. Rolul comunităţii internaţionale

Cercetătorii care studiază cauzele6 şi efectele conflictelor etnice au căutat, de obicei,

răspunsuri la trei întrebări majore: Ce condiţii politice îi determină pe oameni să recurgă la

violenţă? Ce condiţii le permit oamenilor să-şi soluţioneze conflictele în mod paşnic? Care

este rolul comunităţii internaţionale atunci când relaţiile dintre diferite grupuri etnice devin

violente şi scapă de sub control? Cercetători, au dezvoltat teorii referitoare la conflictele

etnice şi instituţiile politice care ar putea contribui la soluţionarea conflictului şi

preîntâmpinarea violenţei. Au fost deduse principii din studiile privind conflictele trecute şi

cele în desfăşurare. Concluziile experţilor au fost prezentate factorilor de decizie,

politicienilor, sperând că principiile vor fi de un real folos în elaborarea politicilor publice şi

celor privitoare la relaţiile interetnice.

Abordarea problemei drepturilor minorităţilor naţionale prin prisma dreptului

internaţional

. Autodeterminarea

În opinia publică a prins rădăcini percepţia că autodeterminarea are legătură cu independenţa.

Se crede că în Carta Naţiunilor Unite autodeterminarea este tratată drept un pas decisiv spre

independenţă. Dar, de fapt, aceasta nu corespunde adevărului. În primul rând, când a fost

adoptată Carta Naţiunilor Unite, existau cincizeci şi unu de membri, toţi independenţi. În al

doilea rând, motivul pentru abordarea drepturilor popoarelor care încă nu erau independente

era legat de recunoaşterea faptului că puterile coloniale aveau îndatoriri faţă de popoarele

guvernate7.

Cel de al II-lea capitol al lucrării intitulat “CONFLICTUL ETNIC

TRANSNAŢIONAL” se referă în special la conflictele interetnice ce reprezintă o sursă

majoră de violenţă şi instabilitate în sistemul internaţional contemporan.

Este mult prea devreme să se afirme dacă această ameninţare se va dovedi o

consecinţă tranzitorie a colapsului statelor multinaţionale, precum Uniunea Sovietică şi fosta

5 Toate aceste elemente sunt analizate pe larg în capitolul al II-lea din Dodd, Dynamics of Intercultural

Communication. 6 Salat, Levente: Multiculturalismul liberal, Polirom, Iaşi, 2001 (cap. 1 şi 2.)

7 Salat, Levente: Multiculturalismul liberal, Polirom, Iaşi, 2001 (cap. 5, 6 şi 7.)

Iugoslavie, sau va deveni o caracteristică definitorie a politicii mondiale ulterioare Războiului

Rece8.

În oricare dintre cazuri, situaţiile recente de răzvrătire etnică din Bosnia, Cecenia,

Rwanda şi zona kurdă din Irak-ul de Nord ne amintesc că aceste conflicte etnice vor pune

probleme în mod constant politicii externe a Statelor Unite.

Cele mai controversate aspecte ale politicii Statelor Unite în raport cu centrul

conflictelor etnice de peste hotare privesc aspectul intervenţiei militare. Ar trebui să intervină

forţele americane în stoparea violenţei etnice şi naţionaliste sau în prevenirea conflictelor

etnice de la transformarea într-un război deschis ? În acest caz, cum se pot atinge aceste

obiective ?

Aceste întrebări au fost adresate într-o discuţie cadru purtată la Universitatea

California San Diego în ianuarie 1995, ca parte a proiectului „Răspândirea şi Gestionarea

internaţională a conflictului etnic”, finanţat de Pew Charitable Trusts.

John Steinbruner9, George Kenney, Michael Klare şi Michael Mazarr şi-au prezentat

opiniile cu privire la eficienţa, comportamentul şi moralitatea Statelor Unite în faţa unui grup

de lucru de cercetători din toate campusurile Universităţii California, precum şi din alte

instituţii academice.

În timp ce fiecare dintre autori are un punct de analiză unic, cu toţii examinează modul în care

conflictul interetnic vizează cinci dileme ale strategiilor Statelor Unite.

Conflicte interetnice

Bosnia: confruntarea eşecului

,,Un gol fantastic între rezoluţiile Consiliului de Securitate, voinţa de a executa aceste

rezoluţii şi mijloacele disponibile comandanţilor în câmp’’. Aceasta a fost rezumarea şi

observaţia acerbă a generalului belgian Francis Briquemont asupra misiunii ONU în Bosnia,

la finalul perioadei sale de comandant al forţelor de menţinere a păcii de acolo. Acest gol se

va umple din nou cu civili decedaţi şi la o scară nemaivăzută în Europa din timpul celui de-al

Doilea Război Mondial10

.

ONU a fost şi va rămâne mereu o ţintă uşoară când vine vorba de analizarea

operaţiunilor eşuate de menţinere a păcii. Limitele resurselor noastre, ezitarea extremă a celor

ce contribuie cu trupe de a-şi asuma riscuri în ceea ce priveşte trupele acestora şi, mai presus

de toate, dezacordurile profunde asupra politicii şi direcţiei strategice care existau adesea între

membrii Consiliului de Securitate erau deseori uitate, în mod convenabil, în situaţia împărţirii

responsabilităţii pentru ceea ce era cunoscut în acei ani ca fiind ,,criza ONU în menţinerea

păcii’’. Nicăieri nu se întâmpla acest lucru mai intens decât în Rwanda şi Bosnia, unde între

anii 1992 şi 1995 ONU a fost solicitată să menţină pacea în mijlocul unui război brutal aflat în

desfăşurare.

O dată cu dezintegrarea Iugoslaviei, împreună cu sfârşitul Războiului Rece, şi după un

război intens dar relativ scurt în Croaţia, Consiliul de Securitate din februarie 1992 a autorizat

dislocarea forţelor ONU de menţinere a păcii, Forţele de Protecţie ale Naţiunilor Unite

(UNPROFOR), pentru a supraveghea separarea forţelor combatante de-a lungul liniei de

confruntare între sârbii din Krajina şi forţele croate. Desfăşurate strict în baza principiilor

tradiţionale de menţinere a păcii – acordul ţării gazdă, imparţialitate şi utilizarea minimă a

forţei – căştile albastre ale ONU urmau să stabilească trei aşa – numite Zone Protejate, să

8 Hofstede, Geert: Managementul structurilor multiculturale, Bucureşti, Editura Economică, 1996.

9 John Steinbruner • George Kenney . Michael Klare • Michael Mazarr - U.S. Intervention in Ethnic Conflict-

Fred Wehling is Coordinator of Policy Research at theUniversity of California Institute on Global Conflict and

Cooperation- May 1995 10

Hofstede, Geert: Managementul structurilor multiculturale, Bucureşti, Editura Economică, 1996.

asigure demilitarizarea acestora şi accesul către acestea. De asemenea, aveau sarcina de a

verifica retragerea Armatei Naţionale a Sârbilor – Iugoslavi (cunoscută drept JNA) şi a

forţelor neregulate din Croaţia, multe dintre care, aşa cum s-a dovedit, au ajuns în curând să

ofere ajutor logistic şi să lupte alături de miliţiile sârbilor – bosniaci din Bosnia vecină11

.

Cu două luni mai devreme, în urma recunoaşterii Sloveniei şi Croaţiei de către

Comunitatea Europeană la 15 ianuarie 1992, Bosnia a organizat un referendum în privinţa

independenţei. Acesta a fost boicotat de sârbii – bosniaci, însă, deloc surprinzător, a fost

susţinut în mod covârşitor de majoritatea musulmanilor bosniaci şi de croaţii din republică. Pe

6 aprilie independenţa Bosniei a fost recunoscută cum se cuvine de majoritatea membrilor

Comunităţii Europene şi, ceea ce era deocamdată o luptă sporadică, a explodat într-un război

la scară largă, ce a depăşit noile graniţe recunoscute internaţional.

S-a dovedit a fi o chestiune unilaterală12

. În următoarele trei luni, un atac violent şi

sălbatic al miliţiilor sârbe şi a forţelor paramilitare, ajutate şi sprijinite de rămăşiţele armatei

iugoslave, a avut ca rezultat strămutarea a circa 1 milion de persoane din casele lor. Atacul

asupra localităţii Bijelinja al forţelor comandate de Željko ,,Arkan’’ Ražnatović – un cunoscut

criminal de carieră devenit lider paramilitar şi acuzat mai târziu de crime împotriva umanităţii

– a stabilit modelul pentru o campanie de crime, violuri, jafuri şi distrugere cu scopul de

epurare etnică a unei făşii de teritoriu din nordul şi estul ţării. Conduse cu o brutalitate

extremă, forţele sârbilor – bosniaci au urmărit expulzarea în masă a populaţiei non – sârbe,

populaţie în mare parte musulmană din localităţile şi oraşele în care, în multe situaţii, non –

sârbii constituiau majoritatea înainte de război. Ofensiva a fost pe cât de rapidă, pe atât de

brutală şi, de fapt, majoritatea teritoriului capturat de sârbii – bosniaci în timpul războiului din

Bosnia a fost securizată în primele 60 de zile.

Alarmate de aceste evoluţii, presiunea a început să se adune din partea statelor

membre, precum şi din partea unor membri cheie a Consiliului, pentru comunitatea

internaţională de a ,,face ceva’’ şi pentru ONU de a-şi extinde activităţile în Bosnia. În timp

ce Boutros – Ghali era ezitant în luarea unui alt angajament la scară largă de menţinere a păcii

în Balcani, preşedintele Franţei, François Mitterand, a solicitat acestuia să ia în considerare un

asemenea angajament, în lumina catastrofei care se desfăşura la faţa locului. Acesta a răspuns

prin trimiterea lui Marrack Goulding într-o misiune de investigare a faptelor în Bosnia, în mai

1992, pentru a putea evalua posibilitatea desfăşurării unei misiuni de menţinere a păcii în

republică. Goulding a raportat despre războiul aflat în desfăşurare, nimic despre cum sârbii –

bosniaci, susţinuţi de JNA, încercau în mod deliberat să creeze regiuni ,,pure din punct de

vedere etnic’’ prin terorizarea, uciderea şi excluderea populaţiilor non – sârbe din zonele

mixte de până acum. Cu toate acestea, el a concluzionat de asemenea că ,,în starea sa actuală,

acest conflict nu este susceptibil unui tratament ONU de menţinere a păcii’’. Boutros – Ghali

a acceptat concluzia, asemenea Consiliului, la data de 15 mai.

Până la acest moment, multe din sediile UNPROFOR din Sarajevo fuseseră evacuate

din cauza luptelor şi, cu toate că aproximativ patruzeci de observatori militari fuseseră trimişi

în regiunea Mostar, în a doua jumătate a lunii aprilie, exista o prezenţă ONU limitată în

întreaga republică în perioada în care forţele sârbilor – bosniaci îşi consolidau influenţa în

mare parte din estul şi nordul Bosniei. Oficialii UNPROFOR nu au fost în general martorii

scenelor însoţite de barbarie în care mii, majoritatea musulmani bosniaci, erau ucişi sau

alungaţi din casele lor.

Cu toate acestea, întreaga scară a ororilor care se desfăşurau în teritoriul controlat de

sârbii – bosniaci nu a putut fi ascunsă multă vreme de comunitatea internaţională, în special în

lumina dovezii creşterii rapide a populaţiei de refugiaţi. Pentru europeni, care au trecut recent

11 Arie Marcelo Kacowicz, Peaceful Territorial Change, South Carolina, 1994;

12 ibidem

prin sfârşitul războiului rece şi care ajunseseră să se aştepte ca tranziţia de la regimul

comunist la democraţie să se desfăşoare în pace şi ordine, rapoartele care veneau din Bosnia

în vara anului 1992 erau extrem de îngrijorătoare. Imaginile cu prizonieri emaciaţi, înfricoşaţi,

traumatizaţi şi înghesuiţi în spatele sârmelor ghimpate evocau amintirile celor mai întunecate

zile din istoria europeană. Exista de asemenea în desfăşurare o campanie sistematică de

violuri, care devenise în mod clar o practică obişnuită în acest conflict. Erau în special oribile

,,taberele pentru viol’’, unde femeile bosniace se aflau la dispoziţia soldaţilor şi paramilitarilor

sârbi.

Solicitarea pentru acţiuni suplimentare a crescut numai în intensitate – deşi condiţiile

din luna mai ce respingeau o misiune tradiţională de menţinere a păcii nu se schimbaseră. În

iunie, trupele UNPROFOR au preluat controlul aeroportului din Sarajevo de la sârbii –

bosniaci, stabilind astfel o punte de legătură vitală pentru transporturile umanitare în ţară, care

a fost menţinută deschisă de ONU pe întreaga perioadă a războiului. Cu toate acestea, prima

extindere semnificativă a rolului ONU în Bosnia a venit în septembrie, când Consiliul de

Securitate, ca răspuns la situaţia aflată în deteriorare în Sarajevo şi în alte părţi, a autorizat o

creştere a forţei UNPROFOR pentru a proteja convoaiele UNHCR [*Agenţia ONU pentru

Refugiaţi] care livrau ajutoare umanitare.13

Cu toate că erau desfăşurate în ceea ce era în mod evident un război aflat în

desfăşurare, statele membre au insistat ca forţele lărgite să opereze în conformitate cu

,,principiile şi practicile stabilite pentru menţinerea păcii de către ONU’’. Accentul era

semnificativ şi elocvent: ,,a face ceva’’ nu implica lupta de război în acest moment şi, într-

adevăr, în nici un alt moment până după căderea localităţii Srebrenica în vara anului 1995.

Asupra acestui aspect exista măcar un acord între cele cinci state membre permanente şi între

statele importante ce contribuiau cu trupe la misiune.

Cu toate acestea, fiecare nouă rezoluţie reafirma rezoluţiile anterioare, ce respingeau

luptele active de război. Deşi aproximativ patruzeci de mii de forţe ONU pentru menţinerea

păcii au fost în cele din urmă desfăşurate, Bosnia a rămas în esenţă o misiune de menţinere a

păcii: echipate sumar, dispersate pe zone largi cu o mobilitate limitată şi fără rezerve

strategice, logistică vulnerabilă şi bazate pe consimţământul părţilor de a-şi îndeplini sarcinile.

Până în 1993, localitatea bosniacă Srebrenica – o enclavă plină de refugiaţi, ce

conţinea aproximativ şaizeci de mii de musulmani captivi – a fost asediată, bombardată zilnic

de forţele sârbilor – bosniaci care ameninţau cu epurarea etnică extremă. În consecinţă, în 16

aprilie 1993, Consiliul de Securitate a solicitat ca ,,toate părţile să trateze Srebrenica şi

împrejurimile ca zonă sigură, care nu trebuie supusă atacurilor şi altor acţiuni ostile’’. Câteva

săptămâni mai târziu, Consiliul a conferit acelaşi statut altor cinci localităţi ameninţate: Zepa,

Gorazde, Bihac, Tuzla şi capitala Sarajevo.

Acordul de la Dayton, excelent negociate de ambasadorul american Richard

Holbrooke, a pus capăt războiului din Bosnia şi cruzimii brutale asupra civililor. Nu a fost o

pace uşoară, existând răni adânci şi recente produse societăţii bosniace şi comunităţilor ce

acum trebuie să meargă înainte, existând şi multe contradicţii şi tensiuni în acord, în special în

privinţa guvernanţei şi a politicilor legate de respectivele teritorii din partea diferitelor

comunităţi – însă este o pace care durează de aproape două zeci de ani.

13 Ted Robert Gurr, Peoples Versus States : Minorities at Risk in the New Century, US Institute of Peace,

Washington, DC, 2000;

Kosovo: întoarcerea războaielor balcanice

În anul premergător referendumului din Timorul de Est şi a izbucnirii violenţelor,

lumea a trecut printr-o criză majoră în Kosovo14

. Acolo, în circumstanţe similare, o minoritate

etnică a fost pedepsită cu încălcări grave ale drepturilor omului pentru dorinţa de

autodeterminare. Motivul pentru care Kosovo reprezenta un exemplu separat pentru toţi –

Naţiunile Unite, Europa, NATO şi Statele Unite – era acela că era o criză extrem de familiară,

cu un prădător extrem de familiar care incendia încă un colţ al Balcanilor.

În cazul Kosovo, avem de-a face cu o regiune care se afla în război de mai mulţi ani şi

a fost deformată de comportamentul unui stat şi al unui lider care, mai presus de toate, încă

umbla după pradă. Acesta era Slobodan Milošević, iar ochii săi erau acum aţintiţi spre

Kosovo. Ca urmare a evenimentelor din Bosnia, aveam bune motive să bănuim că în cazul în

care comunitatea internaţională nu acţiona, populaţia de etnie albaneză din Kosovo va avea

parte de un tratament similar bosniacilor. Legătura cu Bosnia persista adânc în mintea noastră

în vreme ce criza din Kosovo se intensifica. Exista un puternic sentiment că nu puteam să

rămânem pasivi şi să privim cum sârbii fac acelaşi lucru albanezilor kosovari.

Nimeni din comunitatea internaţională nu avea încredere în Milošević – nici chiar

ruşii, aliaţii săi – şi puţini simţeau că acesta va fi convins de avantajele unui compromis

paşnic în ceea ce privea Kosovo. Chiar dacă avertizam alte guverne de obiceiul lui Milošević

de a face erori de calcul, l-am văzut şi ca un maestru manipulator. Milošević considera

regiunea Kosovo leagănul civilizaţiei lor şi că niciodată nu o va lăsa să se despartă de Serbia.

În 1389 otomanii i-au învins pe sârbi în bătălia de la Kosovo Polie, ceea ce a dus la dominaţia

otomană pe pământurile lor timp de aproape cinci secole. Milošević a exploatat eficient şi fără

milă această importanţă mitică a regiunii Kosovo pentru sârbi, iar în 1989, în ceea ce mai

târziu avea să fie văzut ca declicul războiului din Bosnia, acesta a mers în Kosovo pentru a

agita tensiunile etnice de acolo, spunând asistenţei sârbe: ,,Nimeni nu are dreptul să vă

înfrângă’’.

Trei ani mai târziu, după terminarea războiului bosniac, la începutul anului 1998,

tensiunile în teren au început să se intensifice în Kosovo, între forţele sârbe şi miliţiile

etnicilor albanezi, care urmăreau independenţa. Răspunsul lui Milošević la campania de

rezistenţă a Armatei de Eliberare a Kosovo a fost pe cât de brutal, pe atât de familiar. În loc să

încerce să rezolve disputa pe cale paşnică – ori să-şi concentreze mânia pe oamenii înarmaţi ai

miliţiilor – acesta şi-a îndreptat forţele pentru a demara o campanie în masă de epurare etnică,

ţinta operaţiunilor fiind sute de mii de civili. Campania părea să aibă un scop mai presus de

toate: să expulzeze sau să ucidă cât mai mulţi etnici albanezi din Kosovo. Rezultatul a

reprezentat o calamitate pentru populaţia din Kosovo şi un dezastru umanitar în întreaga

regiune. De această dată liderii Marii Britanii, Franţei şi Germaniei au hotărât că viitorul

întregii Europe depindea de răspunsul în forţă la campania lui Milošević. Prin intermediul

NATO în principal, aceştia au început să emită avertismente conform cărora de această dată

un război în Balcani împotriva civililor nu va fi permis. Pentru Naţiunile Unite criza prezintă

o încercare diferită, dar la fel de importantă. Fără o prezenţă la sol în Kosovo nu putea oferi

ajutor civililor. Asta însemna că intervenţiile care le putea face erau politice şi diplomatice

prin activitatea din cadrul Consiliului de Securitate – pentru a putea uni comunitatea

internaţională în jurul opririi abuzurilor asupra drepturilor omului şi pentru a preveni un

război mai amplu.

Până în vara anului 1998, aproximativ două sute de mii de kosovari au devenit

refugiaţi, reprezentând 10% din populaţia provinciei. Până în 24 martie 1999, UNHCR a

estimat că mai mult de 250.00 de albanezi au fost forţaţi să-şi părăsească locuinţele din

14 Ted Robert Gurr, Peoples Versus States : Minorities at Risk in the New Century, US Institute of Peace,

Washington, DC, 2000;

Kosovo şi alţi 200.000 au căutat refugiul în ţările vecine. În următoarele trei luni, aproape un

milion de kosovari s-au alăturat acestei mulţimi de refugiaţi.

În conflictul din Kosovo, comunitatea internaţională a hotărât să aplice acea lecţie―cu

toate acestea prea târziu şi în mod imperfect. Intervenţia NATO a prezentat o provocare

pentru cei din comunitatea internaţională ce au rămas dedicaţi principiului acţiunii militare

conform legii internaţionale dar care au refuzat din ce în ce mai mult să accepte dreptul

guvernelor de a abuza de drepturile umane ale cetăţenilor lor sub protecţia imunităţii de

jurisdicţie. Comunitatea internaţională a demonstrat cel puţin acum că dorea să oprească asta

în Balcani, unde ONU, Statele Unite şi Europa nu au dorit în prealabil să oprească războiul

sălbatic de ură etnică de la începutul anilor 1990 din Bosnia. Populaţia din Kosovo a plătit

scump pentru ezitarea globală dar rapiditatea şi determinarea reacţiei s-a schimbat cel puţin15

.

Concluzie: Necesitatea unei Forţe Armate care să aparţină Naţiunilor Unite

O forţă armată unită a Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii poate şi ar trebui să

furnizeze o alternativă pentru forţele militare naţionale, în ceea ce priveşte spectrul îngust al

operaţiunilor din categoria II.

Aşa cum a fost sugerat, diferenţele mari dintre cele două categorii de misiuni indică

cerinţe diferite pentru forţele armate care le vor efectua. Forţele militare normale, cu un grad

scăzut sau chiar neexistent de reinstruire şi care utilizează proceduri de operare standard, pot

îndeplini cu succes misiuni din categoria I – operaţiuni umanitare şi pentru menţinere a păcii.

Operaţiunile din categoria II, însă, necesită o organizaţie politico-militară bine organizată şi

dotată.

Singura concluzie care a apărut din eforturile recente de menţinere a păcii se referă la

necesitatea unei forţe armate unite a Naţiunilor Unite pentru a efectua misiuni mai dificile,

mai greu de gestionat – pentru edificarea naţiunii şi pentru instituirea păcii. Într-adevăr, dacă

există o concluzie comună în lucrările recente în ceea ce priveşte operaţiunile de sprijinire a

păcii, aceea ar fi că este foarte necesar un cadru instituţional impus de Naţiunile Unite pentru

efectuarea acestui tip de misiuni.

O alternativă a unei forţe armate globale în acest scop ar fi stabilirea unor forţe armate

regionale coordonate de organizaţii de securitate regionale. În Europa, de exemplu, NATO ar

putea să-şi instruiască propriile forţe armate pentru misiuni de categoria II; Organizaţia

Statelor Unite ar putea efectua una pentru America de Sud şi pentru America Centrală;

Organizaţie pentru Unitatea Africană ar putea fi responsabilă pentru Africa şi aşa mai departe.

În sfârşit, combinaţia acestor tipuri de grupuri ar putea fi cea mai promiţătoare

abordare: o forţă armată puternică a Naţiunilor Unite, capabilă să înfrunte provocări mari,

cum ar fi instituirea păcii în Cambodgia sau Angola şi forţe regionale mai mici pentru misiuni

mai uşor gestionabile, cum ar fi instituirea păcii şi consolidarea naţiunii în Rwanda sau

Liberia.

Cel mai important lucru este că, pe termen lung, forţele militare naţionale nu pot

continua să efectueze operaţiuni de categoria II. Acest lucru ar însemna utilizarea uneltei

greşite, existând riscul ca opinia publică să refuze orice fel de operaţiune de menţinere a păcii,

iar armata ar fi total nepregătită pentru misiunile din categoria III, care sunt mai importante, în

cazul în care acestea apar.

Discuţiile care au loc şi în prezent se concentrează asupra tipurilor de reguli cu care

comunitatea internaţională ar fi de acord privind momentul potrivit pentru a interveni în

problemele interne ale altor state, dacă statele pot rămâne neutre faţă de puterile interne cu

care se confruntă, sau legat de abilitatea forţelor militare ale Statelor Unite să intervină în mod

eficient, precum şi diferitele tipuri de intervenţii şi posibila prevenire la acestea.

15 ibidem

Steinbruner sugerează, referitor la comunitatea internaţională, că aceasta ar putea

conveni un set de reguli cu privire la intervenţia în problemele interne ale altor state, fiind

necesare anumite compromisuri. Acesta argumentează că anumite reguli internaţionale sunt

mai stabile decât s-ar putea crede, exemplu ar fi ipoteza agreată la nivel general conform

căruia un stat nu poate să se suprapună pe graniţa altui stat. Steinbruner arată că sunt necesare

reguli cel puţin similare cu acestea pentru acţiuni în cadrul statelor. De exemplu,

reprezentanţii statelor pot fi de acord să intervină dacă sute de mii de oameni mor ca urmare a

încălcării ordinului legal si fără a sprijini un anumit regim sau pe opozanţii acestuia.

O altă regulă care ar trebui instituită este cea a încercării medierii, exemplu fiind cea

efectuată de Jimmy Carter sau a reprezentanţilor Naţiunilor Unite în Bosnia. Medierea este

eficientă câteodată, dar poate furniza avantaje pentru partea mai puternică, în detrimentul

părţii mai slabe, aşa cum s-a întâmplat în Bosnia, pe de altă parte efectul de pârghie

economică furnizează o altă modalitate de intervenţie. Cu toate acestea, foarte des lipseşte

accesul economic pentru a putea interveni în mod eficient.

Cu privire la prevenire, s-a argumentat că cea mai bună metodă pentru a preveni aceste

probleme, precum genocidul şi colapsul general al ordinii, este eliminarea cauzelor,

concretizată în injustiţia globală. Din păcate, aşa cum a declarat Steinbruner, nu se ştie cum

pot fi gestionate aceste nedreptăţi şi nu cum pot fi măsurate, neexistând o strategie de

prevenire, în special în ceea ce priveşte genocidul. Grupurile etnice nu au metode structurate

pentru a-şi rezolva problemele aşadar vor apela des la violenţă.

CAPITOLUL III. EUROPA ETNICĂ dezbate pe larg problematica etnica din Europa, ţările

ex-comuniste şi cele occidentale continuă a fi considerate două spaţii politice distincte ale

Europei. În mod evident, istoria îndepărtată şi cea recentă servesc, în ponderi comparabile,

drept surse centrale pentru justificarea acestei delimitări. După demantelarea regimurilor

comuniste în Europa Centrală şi de Est (regiune cu o personalitate bicefală recunoscută în

literatura de specialitate), o oarecare banalizare a ideii împărţirii continentului în „trei Europe”

ori „trei spaţii imaginare” pare să se fi produs în favoarea importanţei acordate distincţiei Est-

Vest, între statele foste comuniste şi cele cu democraţii consolidate. În opinia adepţilor tezei

occidentale ce susţine incompatibilitatea dintre naţiune şi democraţie, o serie de factori,

printre care etnicitatea şi naţionalismul, transformă „Noua Europă” într-o unitate de analiză

particulară, ceea ce împiedică discuţia despre eventualele similitudini privind impactul

etnicităţii şi interetnicităţii asupra modelelor culturale şi asupra vieţii social-politice. Aceşti

autori, însă, pierd din vedere, pare să ne sugereze Daniel Barbu, parcursul însuşi al

democraţiilor occidentale.

Capitolul de faţă se constituie într-un bilanţ al analogiilor şi contrastelor construibile

teoretic şi care au rolul de a ne ghida în studiul Europei etnice, al diversităţii etnice şi

efectului acesteia asupra structurării identităţilor, culturilor şi comportamentelor politice. În ce

măsură Europa etnică poate fi cuprinsă în studiile comparatiştilor? Prin ce se deosebesc, prin

ce se aseamănă comunităţile etno-lingvistice din Europa? Există diferenţe profunde,

structurale? Aşadar, care sunt principalele elemente care plasează societăţile europene uneori

în monografii paralele, alteori în studii comparative?

Europa etnică, în registrul conceptual şi teoretic

În Europa, un important număr de ţări pot fi caracterizate drept vechi laboratoare ale

diversităţii etno-culturale. Acestea toate au în comun prezenţa îndelungată pe teritoriul lor a

mai multor grupuri etno-lingvistice – unele majoritare la nivel naţional, regional ori local

(francofonii în regiunea bruxelleză; germanofonii în cantoanele elveţiene Jura, Neuchâtel,

Vaud şi Geneva; catalanii în regiunea spaniolă cu acelaşi nume, etc.)16

, altele minoritare

16 Bernard Lewis, “L’Europa e l’Islam”, Laterza, Roma-Bari, 2002, p. 5-6.

(francofonii în Valle d’Aosta, regiune aflată în nord-vestul Italiei; bascii în Ţara Bascilor,

maghiarii în România şi Slovacia; turcii în sudul Bulgariei etc.). Diferite de la o ţară la alta,

denumirile date grupurilor minoritare din punct de vedere numeric, care trăiesc de sute de ani

pe teritoriul statelor de adopţie, sunt tributare concepţiilor despre naţiune şi, de altfel,

întregului proces de construcţie naţională. Se poate uşor observa, de exemplu, că referinţele

„etnice” sunt frecvente mai cu seamă în descrierea realităţilor din Europa Centrală şi de Est şi,

în contraparte, o anumită rezervă în utilizarea adjectivului „etnic” în documentele emise de

instituţiile publice din statele Europei Occidentale dar şi în literatura academică despre

societăţile din Vest. Se vorbeşte, deci, despre comunităţile lingvistice din Belgia, Elveţia,

Finlanda sau Norvegia, despre comunităţile etnice din Serbia, Ungaria, România ori

Republica Moldova; mai mult, substantivul „minoritate” este întrebuinţat cu foarte multă

precauţie în primul caz, al grupurilor etno-culturale din Occident, şi, la polul opus, foarte

adesea şi fără implicaţii oneroase în al doilea caz. Aceste două situaţii, la fel ca şi absenţa

recensămintelor etno-lingvistice în unele state europene (Belgia, Italia etc.), nu sunt, desigur,

întâmplătoare. Diferenţele etno-lingvistice şi efectul acestora asupra stabilităţii democratice şi

securităţii statelor au constituit dintotdeauna subiectul unor discuţii aprinse în mediul politic

şi, de asemenea, un obiect important al preocupărilor teoreticienilor

Cum definim etnicitatea? În literatura de specialitate, principalele caracteristici

comune grupurilor etnice (minoritare ori majoritare) sunt limba, cultura şi memoria socială.

Formarea identităţii etnice presupune, în primul rând, apartenenţa obiectivă a individului la un

grup cu un background socio-cultural propriu şi, în al doilea rând, subiectivizarea acestei

apartenenţe. În sânul comunităţilor etno-lingvistice, relaţiile sociale se fondează pe sentimente

subiective de apartenenţă şi, în acelaşi timp, pe solidarităţi ce se află în opoziţie cu cele ale

altor grupuri. Limba reprezintă un criteriu fundamental de identificare categorială şi, implicit

de diferenţiere sociologică, rolul acesteia în configurarea politicului fiind incontestabil.

Potrivit lui Max Weber, limba „facilitează în cel mai înalt grad înţelegerea reciprocă şi, în

consecinţă, stabilirea tuturor relaţiilor sociale. […] ea face mai uşoară naşterea

comunalizărilor”. Element distinctiv şi de diferenţiere, limba separă minorităţile de majorităţi,

grupurile dominate de cele dominante. Raportul simbolic de forţe care se instaurează între

cele două funcţionează ca un principiu organizator în „economia schimburilor lingvistice”

rezultate ale interiorizării apartenenţei lingvistice (şi, eventual, politico-istorice), etnia şi

naţiunea au la bază o credinţă similară, credinţa (subiectivă) într-o comunitate de origine.

Această credinţă într-o comunitate de origine reprezintă, de altfel, un element central în

definiţia pe care sociologul german sus-amintit o dă grupurilor etnice şi în cea pe care

Benedict Anderson o va atribui mai târziu naţiunilor. Pentru Weber, grupurile etnice sunt

„grupuri umane care cultivă credinţa subiectivă într-o comunitate de origine fondată pe

similitudini la nivelul habitusului exterior sau al moravurilor, sau al amândurora, sau pe

amintiri din perioada colonizării ori a migraţiei, astfel încât această credinţă devine importantă

pentru propagarea comunalizării – puţin contează dacă o comunitate de sânge există sau nu în

mod obiectiv” Pentru Anderson, naţiunea nu este altceva decât un artefact cultural; istoria

naţiunii este, de fapt, o istorie a „ataşamentelor profunde” la o „comunitate imaginată” –

imaginată, deoarece imaginea despre ceilalţi membri şi despre comuniunea pe care o

formează este construită în absenţa acestora, pe reprezentări. Mai mult, trecutul naţiunii este

imemorial, ceea ce transformă simbolurile culturale într-un „limbaj sacru”. Frontierele

existente între naţiuni sunt, deopotrivă, obiective şi subiective. Spre deosebire de etnii,

naţiunilor le este recunoscută autoritatea politică simbolică.

Influenţa limbii sau a apartenenţei la o comunitate de limbă17

– şi, deci, influenţa

factorului etno-lingvistic – asupra opiniilor şi comportamentelor este crucială. În concepţia lui

17 Ahmet Yaşar Ocak, Islam in the Ottoman Empire: A Sociological Framework for a New Interpretation

Mattei Dogan, dintre toate clivajele, cel lingvistic este singurul care a rămas neschimbat de-a

lungul timpului. Iar dovada acestui fapt este menţinerea limbii printre factorii cei mai

importanţi în determinarea votului, atât în ţări din Europa Centrală şi de Est (ex-Iugoslavia,

fostele state sovietice) cât şi în ţări din Vestul Europei (Belgia, Elveţia) Ideea rolului

structural pe care îl joacă factorul etno-lingvistic a fost susţinută, de asemenea, de Brian

Barry, Walker Connor, Arend Lijphart etc. În încercarea de a nuanţa chestiunea impactului

apartenenţei la o comunitate de limbă, ultimii doi autori citaţi aici au completat teoria

clivajelor încrucişate (the cross-cutting cleavages theory), introdusă în ştiinţa politică de Eric

Schattschneider şi Seymour Martin Lipset, şi teoria apartenenţelor suprapuse (the overlapped

memberships theory), propusă în sociologia grupurilor de David Truman şi Arthur Bentley, cu

următoarea aserţiune: indivizii care provin din comunităţi mixte din punct de vedere etno-

lingvistic manifestă opinii şi atitudini mai moderate decât aceia care s-au dezvoltat într-o

comunitate omogenă doar în cazul în care culturile aflate în interacţiune nu sunt diametral

opuse şi nu se resping reciproc. În antropologie, Fredrik Barth a susţinut un punct de vedere

similar, acela că interdependenţa ori interetnicitatea trăită ca experienţă pozitivă presupune o

anumită complementaritate a grupurilor. Relaţia dintre diversitate şi toleranţă nu este, aşadar,

implicită.

În mod evident, factorul etno-lingvistic deţine un rol fundamental în orientarea

opiniilor şi atitudinilor politice. În acest sens, Brian Barry afirma că distincţia dintre conflictul

etnic şi toate celelalte este una esenţială. În timp ce conflictul religios şi cel de clasă, spre

exemplu, sunt conflicte de natură organizaţională, conflictul etnic este singurul care, chiar şi

în absenţa elementului organizaţional, poate genera un grup coerent. Spre deosebire de

grupurile religioase şi socio-economice, cele etno-lingvistice sunt preocupate nu numai „de

modul în care ţara ar trebui guvernată”, ci şi de întrebarea dacă „ţara ar trebui neapărat să

existe” François Nielsen a arătat, de asemenea, că diferenţele etnice sunt mai profunde decât

toate celelalte dar că, în general, ele se atenuează sub influenţa procesului modernizator

Literatura despre etnicitate este intim legată de cea dedicată naţionalismului. Relaţia dintre

cele două concepte devine mai evidentă atunci când introducem în discuţie un al treilea

concept – liant – acela de sentiment al apartenenţei (etnice, naţionale). În viziunea lui Weber,

există mai multe tipuri de relaţii între comunitatea de bază şi sentimentul naţional. De

exemplu, în cazul germanofonilor din Alsacia, sentimentul naţional rezultă din identificarea

cu comunitatea de limbă, şi nu de cultură. În Elveţia şi Belgia, în schimb, sentimentul naţional

şi sentimentul apartenenţei la comunitatea lingvistică nu coincid.

În ştiinţele sociale18

, definiţiile date etnicităţii sunt de trei tipuri, fiecare corespunzând

unui anumit nivel de analiză: nivelul individual sau micro-social, nivelul grupal sau mezo-

social şi nivelul macro-social. Potrivit lui Marco Martiniello, la nivel micro-social,

„etnicitatea prezintă o dimensiune foarte subiectivă. Ea corespunde sentimentului, conştiinţei

apartenenţei pe care individul o manifestă în raport cu un grup etnic”. La nivel mezo-social,

etnicitatea devine un agent al mobilizării, al acţiunii colective. La nivel macro-social,

apartenenţa etnică obiectivă şi subiectivă constituie elementul fondator al organizaţiilor

sociale şi politiceAstfel explicitată, etnicitatea ne apare a fi un concept uşor operaţionalizabil

şi pe care îl putem utiliza atât în analiza regiunilor occidentale cât şi în cea a spaţiului post-

comunist. Această afirmaţie, însă, pare a nu întruni consensul în rândul specialiştilor. Chiar

dacă noţiunea de etnicitate a fost tot mai amplu întrebuinţată în ştiinţele sociale anglo-saxone

începând chiar cu anii ’70, autorii francezi manifestă în continuare o anumită reticenţă în

18 Ahmet Yaşar Ocak, Islam in the Ottoman Empire: A Sociological Framework for a New Interpretation,

în “International Journal of Turkish Studies”, Vol. 9, Nos. 1&2, 2003, p. 187.

acceptarea acesteia, preferând în schimb „comunitarismul”. Acest termen, în viziunea

francezilor, elimină riscul oricărei trimiteri la „rasă Considerăm totuşi că această precauţie

suplimentară este nejustificată din moment ce diferitele interpretări date de-a lungul timpului

fenomenului etnic au fost net separate: teoriile primordialiste (Clifford Geertz, Pierre Van den

Berghe) şi tezele sociale (Robert ParkFredrik Barth etc.). Dacă habitusul exterior a constituit

elementul central în analiza primordialiştilor, moştenirea culturală comună pe care se

fondează comunităţile reprezintă punctul de plecare al teoriilor sociale, interacţioniste (despre

etnicitate şi memorie colectivă) ori instrumentaliste (despre mobilizarea etnică şi mişcările

politice).

În cel de al IV-lea capitol al lucrării intitulat. RASISMUL ŞI REVOLTELE ETNICE am adus

în discuţie problema americană legată de etnie şi revoltele şi confruntările ce au avut loc de-a

lungul anilor în cea ai democrată naţiune de pe pământ.

Anti – Americanismul

Un manual despre arabi nu poate ignora sentimentul anti-american19

crescând între

arabii din Orientul Mijlociu şi musulmani în zilele noastre. Este o tendinţă importantă, este în

creştere şi trebuie urgent să încercăm să o înţelegem. Mai jos sunt câteva statistici care

împrumută un sens al realităţii sentimentului anti-american ce se agravează intre naţiunile

Orientului Mijlociu.

Un sondaj Pew efectuat între 21 Martie şi 26 Aprilie 2011, a chestionat patru naţiuni

Arabe (împreuna cu Turcia şi Pakistan) dacă oamenii sunt binevoitori cu Statele Unite şi daca

au încredere în ei. Aceste descoperiri au fost comparate cu sondajele similare din 2009 şi

2010.

Concluzii

Primii sclavi africani au fost aduşi în coloniile americane în anul 1619. Negrii există

aşadar de aproape 400 de ani în ceea ce urma să devină Statele Unite. Timp de 245 de ani din

cei 400, ei au fost sclavi, subordonaţi în moduri brutale şi dezumanizante. Aceasta a fost

urmată de un secol de discriminare legalizată care s-a încheiat cu mai puţin de 50 de ani în

urmă.20

Aşadar, 345 de ani din aproape 400, peste 80% din istoria americană, afroamericanii

au fost supuşi opresiunii aplicate de stat, justificată prin ideologii rasiste virulente. Nu este

deloc surprinzător că discriminarea continuă să funcţioneze şi inegalităţile economice asociate

cu rasa încă nu au dispărut. Acţiunile spontane ale actorilor din piaţă nu vor fi suficiente

pentru a elimina aceste inegalităţi. Pentru a se întâmpla acest lucru este necesară acţiunea

colectivă, publică, atât împotriva marginalizării economice asociată cu sărăcia rasializată, cât

şi împotriva efectelor discriminării rasiale neîntrerupte.

CAPITOLUL V. intitulat RROMI, O PREOCUPARE EUROPEANĂ aduce în atenţie

problemele cu care se confruntă etnia rromă atât la noi în ţară dar şi în străinătate.

Procesul început în 1990 de trecere de la un sistem politic închis, rigid şi protectionist,

la un sistem politic bazat pe pluralism, libera exprimare a opiniilor şi economia de piaţa liberă

privată, a produs, pe lângă probleme estimate şi inevitabile precum şomajul, scăderea

19 America se refera la Statele Unite in aceasta carte, deoarece America este folosita in mass-

media din SUA si in Orientul Mijlociu 20

Această divizare temporală a experienţei afro – americanilor este modificată după modelul lui S.

Plous, ,,Ten myths about affirmative action’’, în lucrarea lui S. Plous, Understanding Prejudice and

Discrimination (pp. 206 – 212). New York: McGraw – Hill.

nivelului mediu de trai sau falimentul marilor colosi industriali, şi dezvoltarea unor procese

conflictuale, greu de evaluat, de anticipat şi, mai ales, de soluţionat pe termen scurt şi mediu.

Dupa mulţi ani în care problema minoritatilor a fost considerată de statul totalitar ca

fiind rezolvata, dezvoltarea dupa 1990 a unei miscari de afirmare a identitatii etnice, a avut

drept consecinta manifestarea, adesea violenta, a tensiunilor sociale acumulate.

Desi conform datelor oficiale mai putin de 10% din cetatenii României apartin

minoritatilor etnice, respectarea, promovarea si protejarea drepturilor acestor minoritati s-a

dovedit a fi unul din subiectele fierbinti si dificil de adresat de catre institutiile statului nou

create sau aflate în plin proces de democratizare.

Greutatea consta în primul rând în faptul ca fiecare grup etnic are nevoi si prioritati

diferite, derivate direct din specificul etno-cultural si istoria relatiei cu majoritatea etnica la

nivel national sau local. La aceasta se adauga perceptia majoritatii populatiei, care exercita

permanent o puternica influenta asupra politicilor statului vis-à-vis de minoritatile nationale.

Dintre minoritatile etnice înregistrate, populatia de etnie rroma este cea mai complexa

si provoaca profunda preocupare nu doar în Romania, ci în toate statele din Europa Centrala si

de Est foste comuniste, facând obiectul multor rezolutii adoptate de Consiliul Europei în

ultimii 10 ani.

Conform datelor statistice furnizate de:

- Report of Council of Europe – Community and ethnic relations in Europe, 1992;

- Building Romanian Democracy: The Police and ethnic minorities, 1994-1998;

- Project on Ethnic Relations – Prevention of violence and discrimination against the

Rroma in Central and Eastern Europe, 1997;

- European Union support of Rroma communities in Central and Eastern Europe,

2000.

Raportul întocmit de Centrul Rromilor pentru Intervenţie Socială şi Studii “Romani

Criss”, 2000, în perioada derularii procesului de democratizare, problemele cu care se

confruntă cel mai des populaţia rroma sunt rasismul, discriminarea şi excluderea socială, nivel

educaţional scăzut, procentul ridicat de persoane care nu lucrează, standarde scăzute de

sănătate, condiţii foarte proaste de locuit.

Constituţia adoptată prin referendum în 1991, la art.1, alin.3, recunoaste si garanteaza

drepturile tuturor minoritatilor nationale existente pe teritoriul României, însa punerea în

practica sub toate aspectele a acestui drept constitutional s-a lovit de foarte multe piedici,

venite atât din partea populatiei majoritare, cât si din interiorul etniei rromilor.

„Tinând cont de specificul problemelor cu care se confrunta rromii din România si

având în vedere dorinta de a identifica solutii optime pentru rezolvarea acestora”, Guvernul

României a adoptat în 2001 un document denumit „Cadrul Strategic pentru elaborarea

politicilor publice pentru îmbunatatirea situatiei rromilor”, având ca obiectiv final „elaborarea

unei Carte Albe privind îmbunatatirea situatiei rromilor”.

Bunele intenţii ramân adesea la nivel declarativ, lovindu-se de percepţia profund

negativă a celorlalte grupuri etnice faţă de etnicii rrromi, percepţii permanent alimentate şi

argumentate cu experienţe negative individuale sau colective atât în discursuri ale unor

personalităţi, luări de poziţie ale instituţiilor, cât si de către mass-media .

Diferenţele foarte mari între stilul de viaţă tradiţional al rromilor şi restul populaţiei au

produs după 1990 numeroase conflicte care au degenerat uneori în violenţe.

Cazuri precum Hadareni sau comuna Mihail Kogalniceanu au făcut obiectul multor

analize, protestemşi reacţii atât din partea instituţiilor statului, cât şi a societăţii civile.

Din datele furnizate de Romani Criss, rezultă că, în conflictele violente între etnicii

rromi şi alte grupuri etnice în perioada 1990-1996 au fost incendiate aproximativ 300 de case

ale etnicilor rromi, devastate şi distruse 92 de gospodării, au fost înregistrate 6 cazuri de crime

şi 9 cazuri de lovituri cauzatoare de moarte.

În plus, chiar în interiorul etniei exista o mare diversitate derivată din traditiile

ocupaţionale, culturale şi istorice ale membrilor grupurilor ce constituie etnia rromilor, iar

aceste diferenţe constituie la rândul lor potenţial de conflicte şi chiar de violenţe intra-etnice.

Conform datelor statistice furnizate în vara anului 2001 de Inspectoratul General al

Politiei – Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, numai în anul 2000 Poliţia a

intervenit în 14.120 stări conflictuale din care 10.645 au fost între etnicii rromi şi 3.475 între

rromi şi alţii (populaţie, administraţie), iar din totalul acestora 87 au degenerat în violente. În

primul trimestru al anului 2001 aceeaşi sursa a identificat 3.118 stări conflictuale dintre care

2.338 au fost între etnicii rromi şi 780 între rromi şi nerromi, dintre care 24 au fost cazuri cu

violenţe.

Incidentele şi conflictele ce au avut loc dupa 1990 au fost studiate şi analizate din

perspectiva drepturilor civile şi a administrării justiţiei şi doar colateral din perspectiva

rezolvării şi/sau prevenirii conflictelor.

Atunci când se ajunge la violenţe de grup, autorităţile acţionează pentru a pune cât mai

rapid capăt violenţelor, dar nu dispun de instrumente legale adecvate şi au demonstrat ca nu

ştiu care este cea mai bună modalitate de acţiune pentru a rezolva durabil aceste conflicte.

Mai mult, nesoluţionarea acestor cazuri a dus la puţin timp dupa calmarea violenţelor la

reapariţia lor în aceleaşi comunitaţii, dar şi la propagarea fenomenului către alte comunităţi

din zona cu problematica similară.

. Prejudecăţi Clasice

- Rromii fură

Ca orice minoritate, rromii sunt uşor de categorizat. Câteva exemple de unguri care au

refuzat sau nu ştiau să vorbească romaneşte în Transilvania au dus la poveşti de genul ca toţi

locuitorii anumitor localităţi refuză să vorbească romaneşte; câteva exemple din mass-media

de rromi care fură au dus la generalizarea că toţi rromii fură. Când non-rromi fură miliarde din

buget şi sărăcesc întreaga ţarî, vina cade pe ei personal. Cand un rrom fură o găina pentru a-şi

hrăni familia, vina cade pe el dar în acelali timp şi pe toţi rromii.

- Rromii nu se spală

Datorită codului celor "pure" şi "impure", romii păstrează norme stricte ale igienei

(evident, în măsura posibilităţilor materiale). Prejudecăţile de genul "rromii nu se spală" se

datorează deci culorii pielii sau situaţiei materiale.

- Rromii nu se duc la şcoală

Sistemul şcolar a refuzat până de curând să recunoască rromii ca o minoritate culturală

cu interese şi nevoi diferite de cele ale populaţiei majoritare. Aceasta, asociată cu motive

economice a dus la situaţia educaţională cu care se confruntă rromii astăzi. Un alt factor este

discriminarea la locul de muncă. Un rrom, chiar educat, are puţine şanse de a primi posturi de

conducere. De multe ori, educaţia pur şi simplu nu este văzută ca o modalitate de a reuşi în

viaţă pentru rromi.

Rromii nu sunt români.

Deşi rromii sunt cetăţeni români, au fost prezenţi în România de peste 600 de ani şi

majoritatea au ca limbă maternă româna, ei sunt încă văzuţi ca străini pentru simplul fapt ca

arata diferit. Un alt lucru ignorat este că multi rromi şi-ar fi continuat migraţia spre centrul

Europei dacă nu ar fi fost ţinuti în sclavie în Ţările Române (ca dovadă faptul că mulţi au

plecat după abolirea sclaviei). Rromii sunt văzuţi ca invadatori, când situaâia este exact

invers: ei eu fost obligaţi să rămâna pe teritoriul ţării noastre.

Şi oricum, în momentul de faţă marea majoritate a rromilor sunt la fel de 'români' ca şi

restul românilor.

- Rromii sunt mai negri

Deşi această prejudecată nu prezintă aşa multe probleme ca cele precedente, cred că

merită totuşi menţionată. Evident, unii rromi sunt mai negri. Şi asta e probabil un lucru fericit,

ţinând cont că persoanele fără astfel de noroc din naştere stau vara la soare să se bronzeze, sau

dau bani la saloane de frumuseţe pentru bronzat artificial (şi îşi riscă sănătatea pentru o piele

mai neagră, pentru ca bronzul natural sau artificial este principalul factor de risc pentru

cancerul de piele).

Dar, ţinând cont că unii români sunt mai albi decât alţii, şi aceeaşi persoana e mai albă

iarna şi mai neagră vara, se trage uşor concluzia că marea majoritate a rromilor nu sunt destul

de 'mai negri' decât restul populaţiei pentru a putea fi identificaţi ca rromi după culoarea pielii.

Istoricul etniei în Europa

Începând cu deceniul al patrulea al secolului al XV-lea, atraşi fiind poate de spusele

deschizătorilor de drum, ţiganii au început treptat să se răspândească din răsăritul Europei21

.

Relatările cronicarilor se arată a fi acum surse de informaţie mai substanţiale. Trebuie totuşi

să dovedim precauţie în ceea ce priveşte rapoartele întocmite mult timp după evenimentele

descrise, poate fără a exista contacte personale între cronicar şi ţigani, deoarece aceste

rapoarte, copii fidele, sunt adesea derivate din materiale provenind din alte părţi, şi aceste noi

elemente pot fi denaturate de atitudinile şi fanteziile vremurilor contemporane cronicarului.

Este de preferat, pe cât posibil, întoarcerea la arhivele locale şi centrale, întrucat materia

primă pentru o istorie a ţiganilor se gaseşte adesea depozitată aici, mai înainte ca influenţele

externe să fi avut suficient timp să denatureze atitudinile.

Contribuţia cronicarului german Aventinus (Johann Thurmaier), din jurul anului 1522,

este deosebit de instructivă când se trece la cercetarea următoarei faze. În Cronica bavareză,

în anul 1439, acesta relatează următoarele:

La această dată, acea rasă de oameni necinstiţi, drojdia şi scursura diferitelor popoare,

care traiesc la hotarele imperiului turcesc şi ale Ungariei (îi numim Zigeni) a început sa

pribegească prin ţinuturile noastre sub conducerea regelui lor Zindelo, şi prin hotie, jaf şi

ghicit caută să se intreţina, nepedepsiţi fiind. Mint atunci când spun că vin din Egipt şi că zeii

i-au constrâns la exil şi, fără de ruşine, prin surghiunul lor de şapte ani, simulează ispăşirea

păcatelor strămoşilor lor care s-au îndepărtat de Fecioara cu pruncul Isus. Din practică ştim că

ei folosesc limba venda şi că sunt trădători şi spioni. Îndeosebi împaratul Maximilian Caesar

Augustus si Albert, părintele principilor noştri, la fel ca şi alţii întăresc aceasta prin edicte

publice: dar superstiţia deşartă pătrunde, precum nepăsarea, atât de adânc în minţile

oamenilor, că îi face pe aceştia să creadă că ţiganii sunt prost trataţi şi îi tolerează pe aceştia să

se furişeze peste tot, să fure şi să înşele.

Acest pasaj cuprinde in el un secol de deteriorare a atitudinii faţă de ţigani. Gradul de

rătate se datorează întru totul epocii lui Aventinus. Pe când Aventinus scria aceste rânduri,

Sfântul Imperiu Roman începuse deja de peste două decenii să aplice sancţiuni penale

împotriva ţiganilor. În timpul domniei împaratului Maximilian I, de care Aventinus vorbeşte

în termeni atât de aprobativi, Dieta imperială a emis trei edicte (în 1497, 1498 şi 1500) în care

ţiganii au fost acuzaţi de spionaj, hotărându-se expulzarea lor. Acestea au dat tonul

promulgării de către principi, duci şi alţi potentati ai imperiului a altor decrete îndreptate

împotriva ţiganilor. Bănuiala de spionaj (menţionată deja de Andreas din Ratisbona) a fost

mai cu seamă o preocupare germană. Ţiganii erau extrem de vulnerabili în acest sens, întrucât,

pentru propria lor folosinţă, aceştia trebuiau sa dobândească cunoştinţe şi informaţii

21 Ina Zoon, La periferia societatii. Romii si serviciile publice în România", (OSI NY , FSD România,

CRCR Cluj)2002, p..23

amănunţite despre un anumit ţinut şi locuitorii acestuia. De reţinut este aparenta recunoaştere

de către Aventinus a unei limbi speciale a ţiganilor (doar dacă nu a vrut decât să spună că

învăţarea unei limbi străine le-a permis ţiganilor să dea dovadă de şiretenie), deşi o socoteşte

pripit drept limba venda, o limbă slavă vorbită în estul Germaniei. În aceeaşi măsura, demnă

de reţinut este şi explicarea migraţiei ţiganilor sub forma unui surghiun de şapte ani, pentru a

nu fi sprijinit Sfânta Familie cu ocazia fugii în Egipt. Dacă ţiganii au născocit ei înşişi această

poveste, şi nu au ajutat doar la răspândirea ei imediat dupa apariţia sa din asocierea ţiganilor

cu Egiptul, atunci aceasta s-a dovedit a fi o exagerare cât se poate de imprudentă. Nimeni nu

ştia că la acea dată ţiganii nu părăsiseră încă India, astfel ca ea a oferit popoarelor din Europa

acelaşi pretext la intoleranţa care a generat antisemitismul, alimentat la rându-i de presupusa

complicitate a evreilor la momentul crucificării şi al sacrificării copiilor creştini cu ocazia

Paştelui evreiesc. Din punct de vedere istoric, cea mai interesantă observaţie făcută de

Aventinus este aceea că valul principal de imigrare a ţiganilor, în Bavaria cel puţin, a început

în 1439, sub conducerea regelui Zindelo sau Zindel. Aceasta este unica menţionare a trecerii

pe acolo a unui rege pe nume Zindel. Totuşi, se poate construi mult pe baza unei singure

referiri. Este cât se poate de tentant să legi fiecare reperare a unei cete de ţigani de numele

vreunui conducător şi, în cazuri extreme, să marchezi pe harta Europei ruta ipotetică urmată

de fiecare dintre acestea. Exemplul suprem în acest sens poate fi întalnit în lucrarea lui

Adriano Colacci, Gli Zingari (1889), ce conţine o atare hartă indicând itinerariile regelui

Sindel, ducelui Mihail, ducelui Andrasi şi ducelui Panuel. Liniile de diferite culori pleacă din

Ţara Românească şi încep să se ramifice de abia în Ungaria. Ducele Panuel (nume ce se va

întalni şi mai târziu) este, fără vreun motiv aparent, creditat cu conducerea incursiunii din

1417 către oraşele Balticii, urmată apoi de vizitarea Leipzigului din 1418 şi a Metzului în

1430. Ducii Mihail şi Andrei călătoresc împreuna în Elveţia, apoi Andrei se îndreapta spre

sud, trece prin Bologna, Forli şi Roma (1422), se întoarce prin Proventa către Paris (1427) şi

pentru ultima oară este văzut îndreptându-se către Anglia. Ceata ducelui Mihail se destramă în

Elveţia, un detaşament îndreptandu-se spre nord către Strassbourg (1418), Augsburg (1419),

Miinster şi Kassel (1424) şi Meissen (1426), în vreme ce celălalt călătoreşte spre sud-vest

către Lucerna şi Sisteron (1419) şi Barcelona (1447). Deşi nu a reprezentat decât o pură

născocire, Colucci a reuşit să-1 plaseze pe regele Zindel în fruntea incursiunilor în regiunea

din jurul Ratisbonei (1424, 1426, 1433, 1439). În afara de aceste referiri şi de alte câteva care

i-au atras atenţia lui Aventinus, Zindel dispare fără urmă22

.

Totuşi, vom mai întâlni duci şi conti purtând o mare varietate de nume, atâ cunoscute

deja, cât şi noi, dar ajunşi în acest stadiu, în loc să tratăm Europa Occidentală şi Europa de

Nord ca un tot unitar, ni se pare mult mai potrivit să examinam fiecare ţară în parte, să

urmărim în fiecare evoluţia descendentă a sorţii ţiganilor, pentru ca apoi să reevaluîm din nou

poziţia lor la mijlocul secolului al XVI-lea şi în climatul descris de Aventinus.

Forţele de ordine şi siguranţă publică implicate în medierea conflictelor dintre

populaţia romă şi populaţia majoritară

Tendinţa de a opune ireductibil grupurile etnice, recursul la istorie ca argument al

revanşei sau postularea intoleranţei ca virtute sunt pericole majore care stau, în egală măsură,

atât în faţa minorităţilor etnice, cât şi a majorităţii.

Efortul Comunităţii Internaţionale de a ţine sub control tensiunile interetnice şi de a

constitui un cadru legal, care să asigure, atât pentru minoritari, cât şi pentru majoritari,

22 Viorel Achim, Tiganii în istoria României, Bucuresti: Editura Enciclopedica., 1998 p. 30

utilizarea integrală a drepturilor omului, este răspunsul cel mai pertinent la provocările din

acest domeniu23

.

În ultimii cinci ani, în Europa, nici o minoritate nu s-a bucurat de o asemenea atenţie

ca cea a ţiganilor (zeci de recomandări, convenţii, acorduri, propuneri etc.) pentru că nici o

altă minoritate nu a creat atâtea probleme pe întregul continent.

Din această cauză (comportamentul eminamente antisocial, deviant), ţiganii Europei

sunt persecutaţi de oricine, dar nu în ultimul rând de ei înşişi, care prin atitudinea lor se

autoexclud din societate.

Mass-media oferă numeroase exemple de manifestări rasiste şi xenofobe împotriva

ţiganilor care, tocmai în ţările cu cele mai avansate şi democratice legislaţii, îmbracă adesea

forme deosebit de violente.

În ţara noastră, atât autorităţile, cât şi comunitatea, percep mai exact fenomenul,

existând semnale care exclud ipoteza incriminării în bloc a etniei rromilor şi numai acolo

unde oamenii se cunosc între ei (mediul rural) au fost posibile izbucniri violente ale

majoritarilor, dar orientate selectiv împotriva rromilor infractori.

Modul de viaţă tradiţional al rromilor conţine o serie de elemente care, pe de o parte,

au consecinţe negative asupra şanselor sociale ale fiecărui individ, iar pe de altă parte,

generează tensiuni cu populaţia majoritară.

În general, datorită condiţiilor de viaţă, cutumelor, respingerii unor valori morale

acceptate de restul comunităţii, rromii se automarginalizează ca o subcultură care se manifestă

agresiv, nerecunoscând şi încălcând premeditat normele juridice instituţionalizate în societate.

În anumite perioade de timp, grupuri de rromi au declanşat numeroase scandaluri

publice şi conflicte cu tineri din diverse localităţi - mai ales după anul 1989 - faţă de care s-au

manifestat agresiv, sustrăgându-le prin forţă, sume de bani ori bunuri, săvârşind tentative de

viol sau chiar violuri care nu au fost reclamate de victime, în urma ameninţărilor şi violenţelor

exercitate de romi. O parte din aceştia s-au manifestat în comunitate ca „stăpâni”, sfidând

orice normă de convieţuire socială, iar la încercările persoanelor cu autoritate morală de a-i

determina să-şi schimbe comportamentul, le-au ameninţat sau timorat prin acţiuni violente.

Comportamentul necorespunzător, manifestările agresive faţă de membrii aceleiaşi

etnii sau ai populaţiei majoritare, precum şi acumulările anterioare, au determinat intensitatea

şi dimensiunile conflictelor în mod diferenţiat.

Astfel, începând cu 1990, în localităţile unde conflictul nu a avut ca fundament lezarea

directă a vieţii şi integrităţii cetăţenilor şi a avutului lor, a putut fi detensionat cu operativitate

sau s-a intervenit prompt, în timp ce situaţiile în care vreme îndelungată majoritatea populaţiei

a fost nevoită să suporte agresivitatea unor grupuri derromi s-au aplanat greu.

Relevante în acest sens sunt conflictele din localităţile Hădăreni, jud. Mureş,

Ghitfalău, jud. Covasna; Plăieşii de Jos, jud. Harghita; Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa;

Bolintin, jud. Giurgiu; Olteniţa, jud. Călăraşi; Caracal, jud. Olt; Iaşi, Craiova şi Bucureşti.

Evenimentele din perioada 1990-1992 se detaşează atât prin modul lor de desfăşurare

şi extindere, cât şi prin dificultăţile pe care le-au întâmpinat forţele de ordine implicate,

caracterizându-se prin amploare şi intensitate, favorizate atât de contextul socio-economic

general, cât şi de faptul că procesul de restructurare a instituţiilor statului şi a sistemului

legislativ era încă în faza incipientă.

Această primă etapă cuprinde conflictele din 15 localităţi tipice fiind cele din comuna

Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa şi Bolintin-Ogrezeni, jud. Giurgiu.

După 1995, mediatizarea exacerbată şi prezentarea subiectivă, uneori tendenţioasă a

acestor evenimente, victimizând romii, au dus la apariţia unor reacţii de indignare în rândul

23 I.Marginean, A.M.Preoteasa, I.Precupetu, S.Cace, Abordari în cercetarile cu privire la minoritatea roma, 2001

populaţiei care cunoştea situaţia reală, trăind alături de aceştia. O mare parte a rromilor a

continuat să se manifeste comportamental ca şi înainte, în unele cazuri chiar mai violent,

sfidând cele mai elementare reguli de convieţuire socială şi încălcând flagrant normele de

drept.

Şi după 1995 au avut loc conflicte între romi, între aceştia şi populaţia majoritară, dar

într-un număr mai redus, violenţele îndreptate împotriva acestora având un evident caracter

selectiv fără să vizeze etnia, ci anumite persoane sau grupuri, după criterii socio-

comportamentale24

.

Alte conflicte au apărut între grupuri ale aceleiaşi etnii, reduse din punct de vedere

numeric şi de mică amploare, determinate de anumite stări preexistente (răzbunare, gelozie,

animozităţi latente, revendicarea unor poziţii în cadrul etniei, căsătorii nefinalizate,

nerambursarea unor credite etc.).

În această perioadă, implicarea poliţiei în rezolvarea şi soluţionarea conflictelor a fost

mai operativă şi eficientă, urmărind stabilirea răspunderii individuale, în raport cu gradul de

vinovăţie, reducerea consecinţelor conflictelor declanşate, evitarea distrugerii de bunuri şi a

pierderilor de vieţi omeneşti, intervenind chiar în detensionarea unor stări preconflictuale ce s-

ar fi putut solda cu consecinţe deosebit de grave.

24 Valerian Cioclei, „Despre ambiguitatea conceptuala in materia criminalitatii organizate”, in culegerea de studii

„ Lupta împotriva corupţiei si criminalitatii organizate”, ed. De Centrul de pregătire continua a procurorilor,

Parchetul de pe lângă C.S.J., pag. 138

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. ABRAHAM Pavel, DUMITRESCU Costel, Sociologia devianţei şi controlul social,

Editura Detectiv, Bucureşti, 2010.

2. ALI Tariq – Ciocnirea fundamentalismelor, Editura Antet, Bucureşti, 2003.

3. AKOS, Kengyel – Nationalism and European Identity: A Romanian View, Institutul

Român pentru Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, Bucureşti, Vol. VII 1-2, 2001.

4. ANDREESCU, Anghel – Riscuri şi ameninţări neconvenţionale la adresa securităţii

naţionale, Editura M.A.I., 2000.

5. ARIELLI, Emanuele şi SCOTTO, Giovanni – Conflitti e Mediazione, Editura Bruno

Mandadori, Milano, 2003.

6. ARIELLI, Emanuele şi SCOTTO, Giovanni – I Conflitti, Introduzione a una teoria

generale, Editura Bruno Mandadori, Milano, 1998.

7. AURESCU, Bogdan – Noua suveranitate, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,

2003.

8. BAAGIL, H. M. – Dialogul dintre musulman şi creştin, Fundaţia Taiba, Bucureşti,

2003.

9. BAKER, Pauline, WELLER, Angeli – An Analytical Model of Internal Conflict and

State Collapse: Washington D.C. The Fund for Peace, Editura Lynne Rienner

Publishers, Inc., Washington, 1998.

10. BARNA, Cristian – Cruciada Islamului, Editura Topform, Bucureşti, 2007.

11. BARRY, Buzan – Security. A New Framewoek for Analysis, Editura Lynne Reiner

Publishers Inc., Londra, 1998.

12. BARTLEY, P., şi BOURDILLON, H. – Islamul în epoca medievală, Editura All

Educaţional, Bucureşti, 2010.

13. BAUMANS, W., Reychter, L. – Arta prevenirii conflictelor, Editura Nemira, Bucureşti,

1996.

14. BAYLEI, R. – Jihadul: învăţăturile islamului de la sursele primare Coran şi Hadith,

Bucureşti, Editura Bioterra, 2010.

15. BERCOVITCH, J. – The Structure and Diversity in Mediation in International

Relations, Editura St. Martin’s Press, New York, 1998.

16. BERKOWITZ, Leonard – Aggression: Its Causes, Consequences, and Control, Editura

McGraw Hill, New York, 1993.

17. BIRO, Anna Maria; KOVACH, Petra – Diversity in Action, Local Public Management

of multi-etnic communities in Central and Eastern Europe, Editura OSI – Ungaria,

2001.

18. BONCU, S. – Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura AMCO

PRESS, Bucureşti, 1995.

19. BONCU, Ştefan – Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

20. BOULDING, Kenneth – Conflict and Defense, Editura Harper Torchbooks, New York,

1990.

21. BOURHIS, Richard; LEYENS, J.F. – Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri,

Editura Polirom, Iaşi, 1996.

22. BRODI, E.W. – Managing Communication Processes; From Planning to Crisis

Response, Editura Praeger, New York, 1991.

23. BRZEZINSKI, Z. – Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.

24. BURGESS, Heidi – Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder,

2003.

25. Burton, John and Dukes, Frank (eds.) – Conflict: Readings in Management &

Resolution, Editura St. Martin's Press, New York, 1990.

26. Burton, John – Conflict Resolution As a Political System, George Mason University,

Fairfax, 2010.

27. BUZAN, Barry – Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2000.

28. CARDINI, F. – Europa şi Islamul, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

29. CAROTHERS, Thomas – Assessing democracy: the case of Romania, Editura Carnegie

Endowment for International Peace, 1996.

30. CEARAPIN T., Homotescu G.; TOMA Gh. – De la securitatea individuală la

securitatea colectivă, Editura Bioterra, Bucureşti, 2003.

31. CHOMSKY, N. – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau

supravieţuire?, Editura Antet, Bucureşti, 2003.

32. COHEN, Raymond – Negotiating Across Cultures. Communications Obstacles in

International Diplomacy, Editura U.S. Institute of Peace Press, Washington D.C., 1991.

33. CONSTANTINO, C.; MERCHANT, C.S. – Designing Conflict Management Systems,

Editura Jossey-Bass Press, San Francisco, 1996.

34. COLLINS, Randall – Conflict Sociology, Editura Academic Press, New York, 1974

35. CONERLY, Keith şi Tripathi, Arvin – What is Your Conflict Style? Understanding and

Dealing With Your Conflict Style, Journal for Quality and Participation, Summer, 2004.

36. CONSTANTIN Valentin – Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,

Titlul V al Tratatului de la Maastricht, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

37. COSER, L. A. – Continuities in the Study of Social Conflict, Free Press, New York,

1967.

38. CROCKER, Chester A. – Leashing the Dogs of War, Editura United States Institute for

Peace, New York, 2007.

39. CUNNINGHAM, William G. Jr. – Conflict Theory and Conflict in Northern Ireland,

The University of Auckland, 1998.

40. DEUTSCH, Morton, COLEMAN, Peter – The Handbook of Conflict Resolution. Theory

andPractice, Editura Jossey-Bass Publishers, San Francisco, 2000.

41. DIACONU, Ion – Minorităţile în mileniul al treilea: între globalism şi spirit naţional,

Asociaţia Română pentru Educaţie Democratică, Bucureşti, 1999.

42. DIEHL, Paul F. – International Peacekeeping, Editura The John Hopkins University

Press, Baltimore, 1994.

43. DIMITRIJEVIC, Nenad – Managing Multietnic Local Communities in the countries of

the former Yugoslavia, Editura LGI, Budapesta, 2000.

44. DONOHUE, W.A., Kolt R. – Managing interpersonal conflict, Editura Sage, Newbury

Park, 1992.

45. DRAGOMAN, Ion, MILITARU, Claudia, PANDURU, Cerasela – Relaţii

Internaţionale Actuale, Editura Integraf, Bucureşti, 2004.

46. DUMITRIU, Petru – Sistemul ONU în contextul globalizării: reforma ca voinţă şi

reprezentare, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008

47. DUNLEAVY, Patrik – Teoriile statului, Bucureşti, 2002.

48. DUROSELLE, Jean Baptiste – Istoria relaţiilor internaţionale, vol. 2, Editura Ştiinţelor

Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.

49. ELSASSER, J. – Comment le Djihad est arrivé en Europe, Editura Vevey, Editions

Xenia, Paris, 2006.

50. EVANS, Graham, NEWNHAN, Jeffrey – Dicţionar de Relaţii Internaţionale, Editura

Universal Dalsi, 2001.

51. FERRO, Marc – Şocul islamului, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006.

52. FISHER, Roger; BROWN, Scott – Getting toghether – building relationships as we

negotiate, Editura Penguin Books, New York, 1991.

53. FISHER, Ronald – The Social Psychology of Intergroup and International Conflict

Resolution, Editura Springer-Verlag, New York, 1990.

54. FOLGER, J.P, POOLE, M.S., & STUTMAN, R.K. – Working through Conflict:

Strategies for Relationships, Groups and Organizations, Editura Harper Collins, New

York, 1993.

55. FRANCIS, Diana; ROPERS, Norbert – Peace Work by Civil Actors in Post-Communist

Societies, Editura Bergorf Center, Berlin, 1997.

56. FREI, D. – Managing International Crisis, Editura SAGE Publications, 1992.

57. FRITHJOF, S. – Să înţelegem Islamul. Introducere în spiritualitatea lumii islamice,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

58. FUNDAŢIA PENTRU SCHIMBĂRI DEMOCRATICE – Prevenirea şi rezolvarea

conflictelor interetnice, Bucureşti, 2004.

59. FUNDAŢIA PENTRU SCHIMBĂRI DEMOCRATICE – Dezvoltarea sprijinului local

pentru internvenţii neutre în conflicte etnice, Bucureşti, 2004.

60. FUKUYAMA, F. – Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, Editura

Antet, Bucureşti, 2004.

61. GELFAND, M. J., & BRETT, J. M. (Eds.) – The Handbook of Negotiation and Culture,

Editura Stanford Business Books, Stanford, 2004.

62. GRANT, Wendy – Rezolvarea conflictelor, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

63. GRIFFITH, M. – Relaţii internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti 2003

64. GROOM, A. R. J. – Paradigms in Conflict: the Strategist, the Conflict Researcher and

the Peace Researcher, Readings in Management and Resolution, Edited by J. Burton

and F. Dukes, Editura St. Martin’s Press, New York, 1990.

65. HARTLING, L. M.; LUCHETTA, T. – Humiliation: Assessing the Impact of Derision,

Degradation, and Debasement, Journal of Primary Prevention, 19, 259-278, 2009

66. HARTLING, Linda M. – An Appreciative Frame: Beginning a Dialogue on Human

Dignityand Humiliation, The 1st International Meeting of Human Dignity and

Humiliation Studies Network, Paris, 2005

67. HARUN, Y. – Islamul denunţă terorirsmul, Editura Amal Press, Londra, 1999.

68. HERMET, Guy – Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Institutul European,

Iaşi, 1997.

69. HEUSER, Beatrice – Transatlantic Relations, Sharing Ideals and Costs, Macmillan,

Royal Institute of International Affairs, Chatham House, Londra, 1996.

70. HILL, Roger – Structured Mediation and Dispute Resolution – a proactive approach to

the world conflict challenge, Canadian International Institute for Applied Negotiation,

Ottawa, 2001.

71. HILTROP, Jean; UDALL, Sheilla – Arta negocierii, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

72. HLIHOR, Constantin – Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005.

73. HOROWITZ, Donald L. – Ethnic Groups in Conflict, Berkeley, 1985.

74. HOUBEN, Marc – Better Safe than Sorry: Applying the Precautionary Principle to

Issues of International Security, Centrul European de Studii Politice, 2003.

75. HUNTINGTON, Samuel – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,

Editura Antet, Bucureşti, 1998.

76. HUNTINGTON, Samuel – Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Editura

Politică, Iaşi, 1999.

77. IBRAM, N. – Islamul şi valenţele lui. Pelerinaj în locurile sfinte ale Islamului, Editura

Ex Ponto, Constanţa, 2000.

78. IBRAM, N. – Religie islamică, Curs, Facultatea de litere, Universitatea „Ovidius",

Constanţa, 2005.

79. INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA – Politica Europeană de securitate şi

apărare, Editura Master print Offset, Bucureşti, 2005.

80. JACQUELYN, K. Davis – Strategic Paradigms 2025, Editura Brassecy’s Washington

D.C., 1999.

81. JEAN, F. – Război sfânt, jihad, cruciadă, Editura Cartier, Chişinău, 2003.

82. JUDAH, Tim – Serbs: History, Myth and the Destruction of Yugoslavia, Editura Yale

University Press, 1997.

83. KAPLAN, Robert D. – Anarhia care va veni, Editura Antet, Bucureşti, 2002.

84. KOLODZIEJ Edward A. – Securitatea şi Relaţiile Internaţionale, Editura Polirom,

Bucureşti, 2007.

85. LEWIN, Kurt, Resolving Social Conflicts, Editura Harper & Row Publishers, New

York, 2008.

86. LULOFS, Roxane S. – Conflict. From Theory to Action, Editura Alllyn and Bacon,

Londra, 2000.

87. MASSOULIE, Francois – Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura BIC ALL,

Bucureşti, 2003.

88. MAYER, Bernard – The Dynamics of Conflict Resolution. A Practitioner’s Guide,

Editura Jossey Bass, A Wiley Company, San Francisco, 2000.

89. MacGARRY, John; O’LEARY, Brendan – The Politics of Ethnic Conflict Resolution.

Case studies of protected Ethnic Conflicts, Editura Routladge, London and New York,

1993.

90. MCGANN, Dr J. – Responding to 9/11: Are Think Tanks Thinking Outside the Box?,

Institutul de Cercetare al Politicilor Externe, Philadelphia, 2003.

91. MIALL, H., RAMSBOTHAN, O., & WOODHOUSE, T. – Contemporary Conflict

Resolution. The prevention, management and transformation of deadly conflicts, Editura

Polity Press, Cambridge, 1998.

92. MICLEA Damian „Particularitati legislative in combaterea crimei organizate la nivel

naţional si internaţional” (teza de doctorat), Academia de Politie „Al.I.Cuza”, Bucureşti,

Facultatea de Drept

93. MIGA-BEŞTELIU R. – Drept internaţional public, vol.1, Bucureşti, Editura All Beck,

2005.

94. MIHAILĂ, M. – Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura All Beck,

Bucureşti, 2001.

95. MIQUEL Andrei – Islamul şi civilizaţia sa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994.

96. MOCA, Ghe., DUŢU M. – Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2003;

97. MOORE, Christopher – The Mediation Process – Practical Strategies for Resolving

Conflict, Editura Jossey-Bass Publishers, San Francisco, 1996.

98. NĂSTASĂ, Lucian; SALAT, Levente – Relaţiile interetnice în România Postcomunistă

– Documentele conferinţei „Modelul românesc de relaţii interetnice. Ultimii zece ani,

următorii zece ani”, Centrul de Resurse pentru Diversitate Interculturală, Cluj-Napoca,

2001.

99. NYE, Joseph S. Jr – Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet, Ploieşti,

2005.

100. ONIŞOR,Constantin, FRUNZĂVERDE, Sorin – Arta strategică a securităţii şi

integrării europene, Editura A ’92, Bucureşti, 2002.

101. PARIS, Roland – At War’s End: Building Peace after Civil Conflicts, Editura

Cambridge University Press, Cambridge, 2004.

102. PĂCURARIU, Francisc – Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Editura

Minerva, Bucureşti, 1988.

103. PĂUNESCU, Constantin – Agresivitatea şi condţtia umană, Editura Teora,

Bucureşti, 1994.

104. PETELEAN, Adrian – Managementul conflictelor, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2006.

105. PETERS, R. – Jihad in Mediaeval and Modern Islam, Editura Brill Academic

Pub, Londra, 1997.

106. PITULESCU Ion, coordonator, Forţele de poliţie şi prevenirea criminalităţii,

Editura Romfel, Bucureşti, 1995.

107. PRUITT, D. G., & CARNEVALE, P. J. – Negotiation in social conflict, Editura

Open University Press, Buckingham, 1993.

108. RAMONET, Ignacio – Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998.

109. REX, John – Rasă şi etnie, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.

110. ROSENAU, James – Turbulenţa în politica mondială, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1994.

111. ROSENBLUM, Marc R., BJELOPERA, Jerome P, FINKLEA, Kristin M. –

Border Security: Understanding Threats at U.S. Borders, Raport către Congresul SUA,

Congressional Research Service, 21 februarie 2013.

112. ROUX Jean-Paul – Istoria războiului dintre islam şi creştinătate 622-2007,

Editura Artemis, Bucureşti, 2007.

113. RUBIN, J. Z., PRUITT, D. G., KIM, S. H. – Social Conflict: Escalation,

Stalemate, and Settlement (2nd ed.), Editura McGraw-Hill, New York, 1994.

114. RUMMEL, R.J. – Understanding Conflict and War (Five books), Editura Sage

Publications, New York, 1976.

115. RUPESINGHE, Kumar; TISHKOV, Valery – Ethnicity and power in the

contemporary world, Editura University Press, 1996.

116. SAID, E. W. – Orientalism, Editura Anaconda, Timişoara, 2001.

117. SAVA, Ionel Nicu – Studii de securitate, Editura Centrului Român de Studii

Regionale, Bucureşti, 2005.

118. SCHUON, Fr. – Să înţelegem Islamul. Introducerea în spiritualitatea lumii

musulmane, Editura Taiba, Bucureşti, 2001.

119. SEBAEE, M. – Minuni ale civilizaţiei islamice, Editura Taiba, Bucureşti, 2004

120. SEPTAR (GEMALEDIN), S. – Islamul, religia terori ? Disertaţie, Facultatea de

Jurnalism, Universitatea „Hyperion”, Constanţa, 2006.

121. STAN, Valentin – România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999.

122. STOIAN, Ana Maria – Relaţiile SUA-UE la începutul secolului XXI: noile

raporturi transatlantice, Editura Lumen, Bucureşti, 2006.

123. STOICA-CONSTANTIN, Ana – Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi,

2004.

124. STOICA-CONSTANTIN, Ana – Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura

Polirom, Iaşi, 1998.

125. TANTAWI, Al. A. – Introducere generală în Islam, Editura Islam, Bucureşti,

1998.

126. URY, William – Dincolo de refuz, Editura de Vest, Timişoara, 1994.

127. VAISSE, Maurice – Dicţionar de Relaţii Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi,

2008.

128. VĂDUVA, Gh., şi colectiv – Stabilirea unor criterii de eficienţă pentru

gestionarea crizelor, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Universitatea

Naţionala de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2007

129. VINTILEANU, Ioaneta – Poliţia şi comunităţile multiculturale din România,

Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003.

130. WEYER, R. – Islamul şi occidentul. O nouă ordine politică şi religioasă după

11 septembrie, Editura ALLFA, Bucureşti, 2001.

131. WIEVIORSKA, Michel – Spaţiul rasismului, Editura Humanitas, Bucureşti,

1994.

132. WIEVIORSKA, Michel – Mediation, An European Comparison, Centrul pentru

analiză şi intervenţie socială, Bucureşti, 2002.

133. YAGCIOGL, Dimostenis – Psychological Explanations of Conflicts between

Ethnocultural Minorities and Majorities, An Overview, 1996,

http://www.geocities.com/Athens/8945/sycho.html

134. YARN, Douglas – Dictionary of Conflict Resolution, Editura Jossey-Bass

Publishers, San Francisco, 1999.

135. ZAMFIR, Elena – Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Editura Alternative,

Bucureşti, 1993.

136. ZAMFIR, Elena – Diagnoza problemelor sociale comunitare – studii de caz,

Editura Expert, Bucureşti, 2000.

ARTICOLE:

1. ANDREESCU, A., RADU, N. – Reţeaua terorii. De la Septembrie Negru la Al

Qaida Albă, în, „Gândirea Militară Românească", martie - aprilie, vol.2, 2007.

2. BANDURA, Albert, ROSS, D. – Transmission of Aggression through Imitation of

Aggressive Models, în „Journal of Abnormal and Social Psychology”, nr. 63, pp.

575-582, 1969.

3. BLACK, Donald – The Elementary Forms of Conflict Management, în: „New

Directions in the Study of Justice, Law, and Social Control”, Plenum Press, pp. 43-

69, New York, 2001

4. BURTEA, Vasile – Marginalizare istorică şi cooperare socială în cazul populaţiei

de rromi, în „Revista de cercetări sociale”, nr. 3/1996, pg. 109.

5. COUGHLAN, Reed – Peacekeeping in Bosnia: Dilemmas and Contradictions in

International Intervention Efforts, în „Globalization of Civil-Military Relation:

Democratization, Reform, Security”, Editura Enciclopedică, 2002.

6. COUSENS, Elizabeth M. – From Missed Opportunities to Overcompensation:

Implementing the Dayton Agreement on Bosnia, în „Ending Civil Wars – The

Implementation of Peace Agreement”, Stephen John Stedman, Donald Rothchild şi

Elizabeth M. Cousens editori, Boulder: Lynne Rienner Publishers, Inc., 2002.

7. DRAPER, Patricia – The Learning Environment for Aggression and Anti-social

Behavior, în: „Learning Non-aggression: The Experience of Non-literate Societies”,

New York, Oxford University Press, 1978.

8. DURCH, Willian J. – Keeping the Peace: Politics and Lessons of the 1990, în „UN

Peacekeeping, American Politics, and the Uncivil wars of the 1990s”, Willian J.

Durch editor, New York: St. Martins Press, 1996.

9. EPSTEIN, Marc, PONTAUT Jean-Marie – Islamismul. Noile ameninţări, în

„L'Express” (Franţa), 2006.

10. FRUNZETI, Teodor – Intervenţiile umanitare, Revista “Gândirea Militară

Românească” nr. 4, 2005

11. GRASNER, Stephen D. – Sharing Sovereignty – New Institutions for Collapsed and

Failing States, în „Leashing the dogs of war – Conflict Management in a Divided

World”, Chester A. Crocker, Fen Osler Hampson şi Pamela Aall editori, , United

States Institute for Peace, Washington D.C., 2007.

12. LEDERACH, John Paul – Conflict Transformation: A Working Definition, în

„Mediation and Facilitation Training Manual”, Carolyn Schrock-Shenk, ed., Londra,

2000.

13. QRADAWI, Y. – Islamul - religia toleranţei, în, "Islamonline&New Agency", 13

septembrie, 2001.

14. RADWAN, El-Sayed – Viitorul islamului politic şi schimbările din politica

americană, în „Al-Hayat” (Marea Britanie), 2007.

15. Sandole, D.J.D. (1998), “A Comprehensive Mapping of Conflict and Conflict

Resolution: A Three-Pillar Approach”, în „IAPTC Newsletter (International

Association of Peacekeeping Training Centres, Lester B. Pearson Canadian

International Peacekeeping Training Centre,Clementsport, Nova Scotia), vol. 1, no.

5, Winter, pp. 7-8.

16. WALIAB Siraj, Islamofobia reprezintă cea mai gravă formă de terorism,

avertizează liderii Organizaţiei Conferinţei Islamice, în „Arab News Newspaper”

(Arabia Saudită), 2007.

17. WALL, J. A., DRUCKMAN, D., & DIEHL, P. F. – Mediation by international

peacekeepers, în J. Bercovitch (Ed.) „Studies in international mediation” (pp. 141-

164), Palgrave-Macmillan, Basingstoke, 2002.

18. WILSON, S.R. – Face and Facework in Negociation, în: L.L. Putnam & M.E.

Roloff (eds.), „Communication and Negotiation”, Thousand Oaks, Calif.: Sage

Publications, 1992.

19. Worchel, P. – Trust and Distrust, în: W. G. Austin şi S. Worchel, Social Psychology

of Group Relations, Belmont, Calif.: Wadsworth, 1979.

ADRESE WEB:

1. http//www.marshallcenter.org.

2. http://en.dgap.org/ http://siteinstitute.org/bin/articles

3. http://www. dw-world.de

4. http://www.ctc.usma.edu/

5. http://www.defenselink.mil/speeches/

6. http://www.didactic.ro

7. http://www.humiliationstudies.org/research/state.php

8. http://www.islam.ro

9. http://www.islamdenouncesterrorism.com

10. http://www.islamicity.com

11. http://www.islamonline.com

12. http://www.islamulazi.ro

13. http://www.iss-eu.org , Institute for Security Studies;

14. http://www.muftyat.ro

15. http://www.nationsencyclopedia.com/United-Nations/index.html, United

States

16. http://www.setimes.com

17. http://www.state.gov/t/np/c10390.htm

18. http://www.taiba.ro.

19. http://www.traininguri.ro

20. http://www.un.org, United Nations official website

21. http://www.whitehouse.gov/nsc/nsct/2006/