Nr 3, An I, Martie 2011

Împotrivă Mass-media mai urmăreşte informarea oamenilor sau acum doar încearcă să ne șocheze?

Frumusețea eternului feminin 8 Martie a fost o zi specială şi pentru doamnele noastre profesoare

Interviuri Luna aceasta observăm perspectivele diferite ale elevilor și părinților despre şcoală, timp liber, carieră şi viaţa de familie.

În acest număr:

Cuprins

2

Puls Opinii Ce înseamnă 21 de grame p.4

Femei p.5

Împotrivă p.6

Gesturi mărunte într-o lume grăbită p.6

Puls Junior Bulgaria, cealaltă jumătate p.8

Puls Cultural Hoții de frumusețe p.9

Pulsul Interviuri Dialog peste timp p.10

Puterea exemplului p.12

Frumuseţea eternului feminin p.13 Pulsul Zilei

Brașovul în imagini și cuvinte p. 14

Mărțișoarle Hospice vestesc primăvara p.15

Puls Pasiuni Dansul p.16

Pulsul Competițiilor Bogdan Petrescu (IX E), Andrei Dumitriu (XI A), Ioana Chiva (X F), Miruna Buta (IX E), Alexandra Roman (VIII), Gheorghe Paul (X A)

p.18

3

Safety first, friends after

Martie, ghiocei, primăvară, flori dăruite, mărţişor, Ziua Femeii, chipurile o lume mai bună.

Aceste momente ar trebui să ne facă niște oameni mai buni, să ne amintească să fim drăguţi cu cei

din jur, să ne pese... Este trist, totuşi, că este nevoie de niște zile marcate în calendar pentru a ne

face să le zâmbim și altora într-o zi, nu numai nouă. Asta este tendinţa societăţii de azi: noi

suntem cei mai importanţi, prietenii - nişte accesorii. A nu se înţelege că toţi sunt aşa, însă tot mai

mulţi mi se pare că devin egoişti.

Motivul? Pentru mulţi, prieten este oricine cu care vorbeşte regulat. Atunci care este

diferenţa între prieten şi amic, între prieten şi cunoscut? Începe să-şi piardă valoarea acest cuvânt,

însă nu numai pe hârtie, ci şi în interiorul nostru. Nouă, de mici, ni se induce o definiție a

prieteniei care este destul de logică. Prietenul este acea persoană de care eşti legat printr-o

afecțiune deosebită, bazată pe încredere, stimă reciprocă, suport etc. Greşeala pe care o facem este

aceea de a-i numim prieteni şi pe cei care nu ar fi (asta se întâmplă încă de la grădiniţă: „Vrei să

fii prietenul meu?” era o întrebare ce venea imediat după „Cum te cheamă?”).

Un alt lucru care hrăneşte acest egoism involuntar este nepăsarea indusă de societate. Nu ştiu

cum ni s-a luat şi acea dorinţă de a cerceta anumite lucruri şi „am plonjat” în societatea de

consum. Prietenia este „devorată” rapid, nu-i mai lăsăm timp să crească odată cu noi, să se

dezvolte firesc. Şi mai este ceva: ne dorim să avem cât mai mulţi prieteni. Mult înseamnă bine?

Octavian Movilianu ( X A)

Ne bucurăm că suntem citiți și primim laude de la foștii șaguniști.

Dragii noștri colegi, Am terminat acum de citit al doilea număr din revista Puls. Abia așteptăm să apară și numărul trei. Felicitări, țineți-o tot așa. Ne bucurăm să aflăm, să citim, să vedem ce mai fac Șaguniștii, să regăsim peisajele familiare în care am crescut și noi. Numai bine și mult spor și inspirație la scris, Cu drag, Simona și Valentin Tudor Șaguniști începând din 2001 PS. Multe salutări celor care ne-au îndrumat de la catedră și continuă să vă îndrume și pe voi, în același spirit șagunist.

4

Suntem milioane de oameni pe acest Pământ şi,

prin legea firii, ajungem să ne înclinăm aceluiaşi

paradox: ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane este

sufletul, ceva abstract, comparativ cu înfăţişarea fizică

care ar fi mult mai lesne de a „fi citită” dacă ar

constitui, într-adevăr, o reprezentare chintesenţială a

caracterelor noastre atât de bine individualizate! Felul

în care simţim spune mai multe despre noi ca oameni

decât felul în care arătăm. Analiza sufletului e ca o

radiografie care arată, de fapt, cât de „sănătoşi” suntem

înăuntrul fiinţei noastre. Şi totuşi, nu am atins niciodată

un suflet la propriu... Nu am văzut niciodată ce formă

are... Din ce se naşte?

Există o teorie conform căreia sufletul ar avea 21

de grame. De fapt, e greutatea pe care o pierdem în

momentul morţii noastre fizice şi pe care oamenii de

ştiinţă o asociază cu greutatea sufletului, pe bună

dreptate: un cercetător american al secolului al XX-lea

a cântărit şase oameni imediat înainte şi după ce au

decedat, constatând că greutatea pierdută de aceştia

după trecerea în nefiinţă era de 21 de grame. S-a

procedat în acelaşi mod şi cu un grup de câţiva câini,

însă aceştia nu şi-au modificat greutatea după deces.

Astfel, ajungem să ne îndreptăm spre o

informaţie „palpabilă” despre suflet. 21 de grame...şi

totuşi, sufletul nu creşte niciodată în greutate? Când

iubim, ne hrănim sufletul cu pasiune, cu dragoste, cu

bunătate, cu toleranţă sau toate acestea vin din suflet?

Şi dacă vin din suflet, cum încap sentimente atât de

măreţe, în doar 21 de grame? Cum cuprindem

chintesenţa vieţii şi a sentimentelor noastre într-o

cantitate aşa mică? Într-adevăr, se spune că esenţele tari

sunt păstrate în recipiente mici, însă toate sufletele sunt

esenţe tari? Oare ce se întâmplă cu sufletul omului

atunci când e rău? Dar când iubeşte cu toată fiinţa sa?

Oare de ce sufletul te părăseşte în momentul morţii?

Doar ca afirmaţia „murim singuri” să fie adevărată?

Sunt atâtea întrebări la care mulţi am vrea să ştim

răspunsul, însă nu facem decât să speculăm pentru că,

din nou, în mod paradoxal, ceea ce reuşeşte să presară

profunzime în ceea ce simţim, ajunge să fie o mare

enigmă pentru noi.

Poate că, până la urmă, se întâmplă ca uneori să

dorim să „utilizăm” sufletul în alt scop decât a fost

gândit de Divinitate: „iubim” cu mintea şi dorim să

cunoaştem cu sufletul. „Cunoaşterea unui lucru

înseamnă a avea control asupra lui” – cred cu tărie în

această afirmaţie, dar noi, după cum spuneam,

inversăm rolul minţii şi cel al sufletului. Nu putem avea

control asupra sentimentelor noastre, nu ne putem

impune ce să iubim şi ce nu. Sufletul e cel care ne

cunoaşte şi ne dictează sentimentele şi, mai mult, îşi

permite să se îndepărteze de noi atunci când ne oprim

din punct de vedere biologic.

Ajungem, aşadar, să ne dăm seama de faptul că

cele 21 de grame ale sufletului sunt mai puternice decât

un corp de cel puţin 200 de ori mai greu, (care, fără

suflet, n-ar fi decât o masă de materie), sfindând astfel

legile cifrelor. Şi atunci cât neadevăr în afirmaţia atât

de des folosită şi cu atâta uşurinţă: „îţi cunosc sufletul”,

când noi nu vom şti vreodată de ce propriul nostru

suflet ne face să ne îndrăgostim, uneori de persoana

nepotrivită.

Ce înseamnă 21 de grame

pe cântarul vieţii?

Diana-Maria Pătru, XI C

5

Le priveşti ziua, pe stradă, în autobuz, în parc,

şi te întrebi uneori ce-i cu ele. Acele doamne ce-şi

poartă poşeta elegant, vorbesc calm şi melodios, îşi trec

mereu mâna prin păr şi te îngenunchează dintr-o

unduire de gene. Iarna, le vezi mergând pe stradă

zgribulite, speriate de frigul ce vrea parcă să le înghită

frumuseţea. Mereu serioase, sunt primele care să-ţi

arunce o privire îngheţată dacă le întrebi, din greşeală,

cât e ceasul. Primăvara, se arată întotdeauna vioaie şi

gata să facă să strălucească orice le înconjoară. Le

zăreşti uneori plimbându-se prin parc, pe lângă un lac,

sau seara, când nu e nici cald, nici frig, şi te gândeşti că

poate au picat dintr-o poveste misterioasă, o poveste al

cărei sfârşit nu îl vei şti niciodată. Vara, poartă rochiile

acelea vaporoase, ce-ţi aduc aminte vag de briza de pe

malul mării. Te leagă cu frânghiile groase ale nostalgiei

şi te lasă să suspini, seară de seară, după o clipă de

libertate. Toamna, se avântă în peisaj şi înlocuiesc

siguranţa cu o privire şi un zâmbet timid, aruncate în

treacăt, ce te fac să uiţi de unde veneai, unde mergeai şi

ce aveai în gând pentru momentul următor.

Se îngrijorează inexplicabil aproape din orice şi

nu te iartă dacă ai uitat să le telefonezi. Te privesc de la

depărtare, te analizează, însă o fac atât de discret încât

ai putea să juri că nu fac altceva

decât să caute cu privirea o

persoană pe care o aşteaptă,

evident, de ceva timp. Se ceartă

din nimic şi se împacă greu cu

ideea că altcineva are dreptate.

Dacă vorbesc, să nu le întrerupi

niciodată. Dacă tac, să nu le laşi

să tacă. Trebuie să ai grijă de ele

cu răbdarea unui grădinar, să le

asculţi, să le înţelegi, să le fii

aproape şi să le iubeşti simplu.

Femeile? Sunt arogante. Însă

fără aroganţa lor, n-ar fi decât

nişte simpli oameni. Sunt

îngâmfate, dar fără îngâmfarea

lor, aproape nici n-ai observa că

sunt frumoase. Sunt bănuitoare,

şi dacă n-ar fi ai crede că nu le pasă. Sunt diabolice,

pentru că ştiu să-ţi dea atât de puţin din ce-ţi doreşti

mai mult. Sunt manipulatoare, te vrăjesc din priviri, te

răpesc de pe canapea şi te duc într-o lume doar a lor.

Sunt încrezătoare, şi pentru nimic în lume să nu le

încalci cumva încrederea. Sunt sincere, deşi uneori e

ultimul lucru pe care ţi l-ai dori. Sunt drăguţe, fac

mereu gesturi la care nu te aştepţi, transformând o clipă

banală în una pe care ajungi să ţi-o aminteşti în fiecare

dimineaţă, când îţi bei cafeaua. Sunt bune, sunt rele,

sunt darnice, sunt tot ceea ce îţi poţi imagina şi uneori

mai mult. Nu seamănă niciodată una cu cealaltă, însă

toate te pun pe gânduri în aceeaşi măsură.

Şi începi să te întrebi dacă, fără ele, perna ar fi

la fel de moale, cămaşa la fel de curată, pantofii la fel

de lustruiţi şi viaţa ta la fel de frumoasă. Atunci ajungi

probabil la concluzia că, indiferent dacă e vorba de o

soră grijulie, de o mamă îngrijorată sau de o bunică

binevoitoare, trebuie să iubeşti femeia.

De ce? Pentru că ea este acea fiinţă fără de care

nu numai că nu te-ai fi născut, dar existenţa ta ar fi fost

plictisitoare şi fără rost.

Femei ...

Ioana Hodor, IX D

6

Împotrivă...

Vineri, 11 martie 2011, un cutremur de 9.0 pe

scara Richter provoacă o catastrofă în Japonia. Presa din

mica noastră ţară a devenit imediat solidară cu cei osândiţi

de valuri şi cutremure, ţinându-se în rând cu suratele ei mai

mari. La drept vorbind, acest lucru este demn de laudă, dacă

se face cu dragă inimă, însă trebuie să recunoaştem că

astăzi puţini mai sunt aceia care fac acest pas fără să-şi

urmărească propriul interes. În cazul presei noastre, am avut

constant senzaţia că este vorba despre rating, despre o

goană nebună după audienţă, pentru a ne face să ne

paralizeze degetele pe butonul programelor tv.

Am văzut prezentatori privind profund marcaţi

spre camere, având o tonalitate gravă a vocii, plină de

durere şi compătimire pentru cei ce suferă. Şi totuşi, de ce

am avut senzaţia că este regizat totul? Fiecare schiţare a

buzelor, fiecare clipire, mai că îţi vine să-i crezi. Emisiunile

şi talk show-urile de seară extrem de tensionate sunt pline

de oameni răsăriţi precum ciupercile după ploaie, care încep

să-ţi explice cum şi de ce s-au produs tsunami-ul şi

cutremurul, şi-ţi înşiră istorii, încurcându-se-n detalii şi

contrazicându-se cu alţii ce-şi prezintă presupunerile pe alte

posturi concomitent. Toţi gesticulează, aproape că nu mai

respiră, trec dintr-un subiect în altul, câteodată deraiază cu

explicaţiile, pierzându-se şi revenind mai proaspeţi, după o

pauză lungă de publicitate. Urmează ştirile, la aceeaşi oră

toate, venind la pachet, vrând parcă să creeze isterie,

prezentând şi reluând discuţiile abia încheiate. Fundalul

sonor îţi imprimă sentimentul de apocalipsă, imaginile

cutremurăroare pătrund adânc în tine, iar tu te supui lor,

nedezlipindu-te de pe canapea, fiind marcat de cele auzite şi

văzute, întristându-te sau privind cu indiferenţă. Mai apoi

“marea” se linişteşte, aproape că nu mai aruncă niciun val

pe ţărm, vocile grave se domolesc, uitând de cele

întâmplate, totul trecând sub tăcere la fel ca la început. Nu

ne mai înteresează, a trecut şi asta! Însă cei de acolo nu şi-

au sfârşit chinul, cei de acolo încă au nevoie de ajutor, dar

valul s-a izbit de mult de stânci...

Vedeţi voi, aici nu este vorba de milă sau de dorinţa

de a ajuta. Mass-mediei contemporane puţin îi pasă de cele

ce se petrec acolo, ea urmăreşte doar profitul din orice, în

special din viaţa oamenilor, se “hrăneşte” cu sentimentele

noastre, fiindcă noi suntem cei ce-i alimentăm pofta. Nu

caută să înţeleagă cu adevărat starea de acolo, nu cunoaşte

încărcătura cuvintelor folosite.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu minimalizez

dezastrul ce s-a produs, nu scriu împotriva celor osândiţi să

fie bătuţi de vânt şi înghiţiţi de valuri. Nu neg curajul şi

durerea acelor oameni, din contră, mă cutremur de cele

văzute, mă impresionează suferinţa japonezilor şi trăiesc un

acut sentiment de neputinţă. Am vrut doar să scriu

împotriva celor ce construiesc spectacole mediatice

escaladând trupuri neştiute, risipite, călcând în picioare

suferinţa oamenilor doar pentru rating. Împotriva lor am

scris. Acceptăm sau nu, noi prin propriile noastre acţiuni, cu

voie sau fără voie, le ajutăm ascensiunea acelora care

preschimbă sentimentele în teatru golit de trăiri...

Crina Pentiuc, IX C

Sursa imagine: www.ki-media.blogspot.com

7

Într-o societate

mutilată de ipocrizie

şi de imoralitate a

secolului XXI, în care

cuvântul EU pare că

domneşte, în care ne

interesează doar

binele nostru, doar

aspectul exterior—şi

nu şi cel interior—

uităm să mai privim în

jur, iar dacă o facem,

doar vedem. Nu

observăm. Câţi dintre

noi nu simţim de

multe ori că suntem la

capătul puterilor, că problemele noastre sunt cele mai

grave şi că nu există mai rău de atât? Mulţi. Însă câţi

dintre noi, în timp ce gândesc acestea, se uită şi în jur...la

alţi oameni şi realizează că poate aceia au probleme la

fel sau poate chiar mai grave? Ei bine, puţini.

Munca de voluntar, din păcate, nu este

promovată în ţara noastră pe cât ar merita şi pe cât

necesită să fie. Hospice este unul dintre centrele în care

se poate face această muncă. Acest centru oferă îngrijire

atât adulţilor, cât şi copiilor cu boli incurabile, aflaţi în

stadii avansate. O parte din fondurile strânse, din care li

se oferă mâncare şi cazare, sunt strânse cu ajutorul

voluntarilor. Majoritatea familiilor în care există un om

bolnav are o situaţie materială precară. Pentru noi, o

vancanţă înseamna să mergem la mare, la munte poate

chiar într-o ţară străină. Însă pentru ei, o vacanţă

înseamnă Hospice. Pentru că există mereu voluntari care

să se joace cu ei, să deseneze, au ocazia să se joace pe

calculator (obiect pe care mulţi dintre aceşti copii nu îl

au acasă), au parte de îngrijirea pe care boala lor o cere

minut de minut şi sunt într-un grup în care toţi sunt la fel.

Este un sentiment de nedescris să ştii că ai luat

parte la o fărâmă din bucuria acestor copii, doar dăruind

câteva ore pe saptămână, muncind la fabricarea

mărţişoarelor, bijuteriilor sau felicitărilor, înţepenit într-

un scaun, cu dorinţa de a face cât mai mult şi mai bine

pentru ca mai târziu să stai în faţa unui stand şi să încerci

să convingi oamenii cât de importanţi sunt acei bănuţi

pentru Hospice. Dureros este faptul că mulţi oameni nu

înteleg că prin cumpărarea lucruşoarelor, banii acoperă

masa unui pacient, şi mai dureros este atunci când

explici cu toată fiinţa ta importanţa banilor, iar oamenii

negăsind de exemplu o bijuterie care să le fie pe plac, o

pun jos şi merg mai departe. Indiferenţa este întâlnită din

ce în ce mai des, lucru ce îmi dovedeşte zi de zi, din ce

în ce mai mult, că în esenţă, ceea ce ar trebui să ne facă

OAMENI a dispărut.

Este uimitoare puterea copiilor de a-şi accepta

boala, de a zâmbi şi chiar de a vorbi despre ea. Din cauza

bolii, muşchii lor se atrofiază, iar aspectul fizic nu mai

intră în normalitatea cu care suntem obişnuiţi, iar ceea ce

m-a impresionat a fost că îi doare mai tare efectul bolii

asupra fizicului lor, decât că au o boală incurabilă.

Probabil acesta este rezultatul comportamentului nostru

în faţa lor, ceea ce ar trebui să ne ridice un semn de

întrebare. Rămâi blocat, nemişcat, fără cuvinte şi cu un

puternic gol în stomac când un COPIL îţi pune întrebarea

“Tu ştii cât mai am?‖. Maturizarea lor se face mult prea

repede, prea brusc şi este de neînţeles. Învaţă despre

viaţă şi despre asprimea şi greutatea ei mult prea repede,

la vârsta la care principala problemă ar trebui să fie dacă

să se joace cu maşinuţa sau cu mingea.

Noi, voluntarii, suntem învăţaţi să ne detaşăm de

viaţa reală cât timp suntem cu ei, să ne jucăm, să le

oferim zâmbete, pentru ca problemele lor să nu ne

afecteze în viaţa noastră. Însă cum poţi să te detaşezi în

aşa fel încât să nu te gândeşti că poate pe copilul cu care

te-ai jucat tu azi, care ţi-a zâmbit, cu care ai colorat,

mâine s-ar putea să nu-l mai găseşti? Este dur! Iar

oamenii ignoră aceste situaţii. Este atât de simplu să

donezi o mică sumă pentru aceşti copii pentru a le face

timpul care le-a mai rămas cât mai frumos sau să le

“donezi‖ o parte din timpul tău. Mândria şi bucuria

sufletească pe care ţi-o aduc aceste mici fapte sunt

incontestabile, indescriptibile şi înălţătoare.

Am învăţat să iau orice oportunitate îmi oferă

viaţa, să apreciez orice lucru mărunt, aparent

nesemnificativ, să privesc cu alţi ochi lumea, am învăţat

că există mai rău, se poate mai rău. Să nu avem nicio

îndoială că putem duce mai mult şi, mai ales, să nu uităm

că viaţa trebuie preţuită. Nu se ştie ce se va întampla în

minutul următor, nu se ştie ce se va întampla mâine şi

asta este frumuseţea vieţii. Dacă am şti dinainte ce va

urma, cu siguranţă nu am preţui momentele la intensitate

maximă şi am pluti în virtutea inerţiei.

Bettina Ghioarcă, X D

GESTURI MĂRUNTE ÎNTR-O LUME GRĂBITĂ...

8

Bulgaria, cealaltă jumătate

Bunica mea locuieşte în Bulgaria. Este o ţară

diferită, cu alte obiceiuri. Asta înseamnă că eu pot să

profit şi să învăţ încă o limbă şi alte tradiţii.

Ne vedem destul de rar. Ea vine să ne viziteze mai

des decât noi, de obicei în preajma sărbătorilor. Nu îi

este uşor să stea departe de cei dragi. Eu merg la ea în

fiecare vacanţă de vară. Când nu suntem împreună,

vorbim la telefon sau ne trimitem felicitări cu diferite

ocazii.

Bulgaria este o ţară plină de minunăţii. Locuitorii ei

sunt oameni oneşti, amabili, prietenoşi, veseli, petrecăreţi şi

ştiu cum să îşi facă oaspeţii să se simtă ca acasă. Bunica

stă în oraşul Varna, situat în zona litoralului Mării Negre.

Spre deosebire de România, litoralul Bulgariei este abrupt

şi are un relief variat, iar temperatura este mai ridicată.

Acolo sunt foarte multe lucruri distractive şi interesante

de văzut şi de făcut.

Vacanţele sunt plăcute la bunica. Îmi place aerul de

mare şi îmi place să merg la plajă.

E frumos să învăţ limba lor pentru a putea să mă

înţeleg cât mai bine cu cei de acolo şi să nu mai am nevoie

să mă ajute nimeni.

Mi-ar plăcea să locuiesc acolo, dar casa mea adevărată

este aici şi îmi este greu să o părăsesc.

Oriana Iordache, V

9

―Frumuseţea este oare o crimă?

Trebuie să pedepsim fiinţele superbe pentru că

ne expun la spectacolul perfecţiunii lor?

Undeva, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, trei

oameni pun la cale un complot împotriva

frumuseţii. Să fie la mijloc doar izbucnirea

halucinatorie a unei perversiuni sadice? Nici

vorbă. Avem de-a face cu o doctrină şi

aplicarea ei obstinată: complotiştii văd în

frumuseţea inegal distribuită o inechitate ce

trebuie eliminată. Ei capturează fete superbe, a

căror prezenţă are asupra semenilor lor un

efect aproape hipnotic, le închid într-o grotă

din inima muntelui şi le supun unui lung

tratament de teroare pur psihică. Complet

izolate fizic, văduvite de percepţia scurgerii

timpului, dar, mai ales, private de privirile

celorlalţi, ele se transformă, după nici doi

ani, în nişte bătrânele cu trupuri deformate şi

minţi rătăcite.

O viziune apocaliptică? Mai

degrabă un basm filosofic şi totodată un

scânteietor thriller ce dozează perfect

suspansul, erotismul, teroarea. Pascal

Bruckner ştie să planteze violenţa anomaliei

şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs

impecabil, înzestrat cu splendoare stilistică şi

rigoare logică.‖

Nu a fost nevoie să citesc mai mult

şi am ştiut că aceasta va fi cartea pe care o

vreau neapărat. Şi a mea a fost. Şi a fost

dragoste la prima citire. Şi citesc, citesc,

citesc şi între timp mai şi scriu câte ceva.

―Zarurile au fost aruncate şi din

acel moment am devenit prizonierul ei.‖ În

animalica bătălie dintre sexe, autorul aruncă

femeia pe post de prădător şi pe bărbat pe post

de pradă, încălcând astfel regula cum că femeia

este subjugată bărbatului. Asemenea unei

opere de artă, Bruckner decorează femeia

(personajul Helen) cu un simţ al puterii foarte

puţin tolerat de alţii, îi acordă totală libertate în

gesturi şi acţiuni.

Simţul umorului şi gravitatea unui

discurs mereu bine pus la punct se împletesc

spectaculos în caracterul acestui personaj.

Înzestrată cu o nonşalanţă impresionantă,

adusă la viaţă, această femeie ar safisface şi

cele mai rafinate gusturi masculine. ―Ştiinţa ei

de a trăi în societate se rezuma la această

maximă: să aleagă partea cea mai bună din

fiecare lucru, să transforme cea mai măruntă

clipă într-un prilej de bucurie.‖ – acest clişeu

abracadabrant vine ca o completare a operei de

artă desăvârşite în Helen.

Pe de altă parte, o regăsim pe

Mathilde, cel de-al doilea narator al cărţii

(primul fiind Benjamin). Aceasta, în

comparaţie cu Helen, se lasă subjugată de

puterea masculină, este aproape incapabilă să

ducă singură povara unei meserii nedorite şi a

unui bărbat care o înşală – ―Putea să facă din

mine tot ce voia.‖ Înclin chiar să afirm că

Helen este varianta feminină a lui Benjamin.

Este genul de carte care te face să nu

o mai laşi din mâini până nu-i devorezi fiecare

literă. Întâi începi să citeşti din curiozitate,

continui din plăcere şi apoi, pe la jumătatea

cărţii, când deja citeai doar ca să o termini mai

repede, începe adevărata acţiune, care te face

prizonierul unei poveşti incredibile, ce se

dezbracă de secrete şi se adânceşte în mister

chiar în faţa ochilor tăi. În minte ţi de

derulează imagini al unui posibil thriller si

dorinţa arzătoare de a afla deznodământul te

macină şi te obligă să nu laşi cartea din mâini.

Citind mai departe, îţi vine în minte povestea

contesei Elizabeth Báthory: ―Ei bine,

prizonierele din pivniţele noastre se evaporă şi

ele, la fel ca un parfum, veştejindu-se exală o

aromă. Această aromă, noi o canalizăm printr-

o conductă care o transportă până la nişte

ventile din care Francesca, Raymond şi cu

mine respirăm tinereţea care se duce. Aceste

inhalaţii ne revigorează la rândul nostru.‖

Ceea ce este iarăşi fascinant la

această carte este modul în care sunt ―racolate‖

tinerele fete pentru a fi închise. Modul de a

prezenta cu lux de amănunte fiecare pas, care

te face să te întrebi dacă şi ţie ţi se poate

întâmpla asta, te propulsează într-o atmosferă

ostilă, dar în acelaşi timp incitantă. Mai că îţi

imaginezi un Sherlock Holmes îngropat în

hârtii, analizând viaţa viitoarei deţinute, ca mai

apoi să o urmărească aşa cum tigrul îşi

urmăreşte prada: într-o linişte de mormânt.

Singurul lucru vag în această carte

este însăşi tema ei – frumuseţea. Autorul omite

să o definească, lăsând astfel loc de

interpretări. Cum poţi afirma despre cineva că

e frumos sau urât, dacă nu prin prisma

gusturilor tale? Frumuseţea este deci un lucru

subiectiv, prin urmare tind să apreciez că

acesta este punctul slab al cărţii.

Sfârşitul e însă lipsit de dinamism,

realizându-se astfel un contrast între acţiune şi

deznodământ. După o asemenea desfăşurare de

forţe. te aştepţi la un final spectaculos, măreţ.

Dimpotrivă. Totul redevine subjugat de

cotidian, banal, lucrurile reintrând pe făgaşul

lor natural.

―Activitatea noastră se bizuie pe un

principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le

urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se

uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există

decât admirată, ea este pe de-a-ntregul

ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea,

şi ea dispare‖.

HOŢII DE FRUMUSEŢE

Pascal Bruckner

Raluca Cristea, XI F

10

Aş vrea să aflu mai multe despre liceenii de

altădată. Cred că a sosit timpul să port cu tatăl

meu, Liviu Pampu-Romanescu, fost şagunist,

o discuţie pe acest subiect.

În cele ce urmează, eu îi voi pune

câteva întrebări (voi încerca chiar să-l încurc

puţin), apoi voi consemna răspunsurile

primite, în încercarea de a afla cât mai multe

despre cum erau elevii şagunişti atunci şi dacă

noi suntem la fel sau lucrurile au evoluat. Voi

încerca să răspund şi eu la aceleaşi întrebări,

ca şi cum altcineva mi le-ar adresa, demersul

având drept scop tocmai crearea unei punţi

peste timp.

Ce a însemnat admiterea într-un liceu de

prestigiu ?

L.P.R: Admiterea în ―Andrei Şaguna‖,

în anul 1988, a însemnat pentru mine intrarea

într-o instituţie selectă, chiar aristocratică aş

putea spune, aflată în permanenţă în topurile

instituţiilor de învăţământ braşovene. Îmi

aduc aminte că şcoala era într-o permanentă

întrecere pentru locurile I şi II cu ―Ioan

Meşotă‖.

T.P.: Pentru mine, în prezent elevă la

gimnaziu, admiterea la Şaguna a însemnat

împlinirea unui vis, intrarea într-un colegiu cu

tradiţie şi principii, de elită, o realizare pentru

care m-am pregătit din greu. Concurenţa

dintre Meşotă şi Şaguna s-a menţinut evident

şi până acum şi, după părerea mea, se va

menţine, în toate domeniile.

Cât de importantă a fost susţinerea reuşitei

de către familie?

L.P.R: Părinţii m-au susţinut în decizia

mea, mai cu seamă că fratele meu era deja de

doi ani şagunist. M-au înţeles şi susţinut,

ştiind că aşa mi-am dorit, chiar şi când nu am

luat, cred acum, cea mai bună hotărâre şi mă

refer acum la decizia de a mă înscrie în

treapta a II-a în clasa de matematică-fizică

unde aveam foştii colegi, deşi nu îmi doream

accederea într-o facultate cu profil real.

T.P.: Am beneficiat de un sprijin moral

extraordinar din partea familiei, în special de

cel al părinţilor mei, fără de care sunt

convinsă că nu aş fi reuşit. Tatăl meu mi-a

explicat întotdeauna ce înseamnă spiritul

şagunist, vorbea cu atâta mândrie despre

deschiderea şi orizontul larg pe care colegiul

ţi le formează, că m-a determinat să îmi

doresc foarte tare să devin, la rândul meu,

şagunistă. Şi câtă dreptate avea în tot ce mi-a

spus!

Cât despre viitor, la liceu, mai mult ca

sigur, mă voi axa pe un profil umanist, clasa

bilingv engleză.

Cum era programul unei zile obişnuite a

adolescentului de altădată?

L.P.R.: O zi obişnuită începea cu un

drum lung şi obositor cu troleibuzul nr.2

(troleibuz cu burduf care scârţâia din toate

încheieturile şi aveai în permanenţă impresia

că se dezintegrează) din Cartierul Tractorul şi

până la liceu, evident pe scara mijlocului de

transport. Banii de abonament erau deturnaţi

în alte scopuri, eu aflându-mă într-o perpetuă

fugă de controlorul RAT.

T.P: Eu astăzi merg la şcoală cu tata cu

maşina, mai experimentez câteodată şi mersul

cu autobuzul, însă întotdeauna cu bilet (aici o

moştenesc pe mama).

Care profesor şi-a pus amprenta definitivă

asupra evoluţiei personale?

L.P.R.: Fără îndoială, doamna

profesoară Mariana Ionescu, care ne-a învăţat

româna 4 ani şi care avea acea abilitate de a

vorbi pe limba noastră (chiar utilizând uneori

jargoanele noastre), de a înţelege trăirile

noastre, chiar aş spune ―capacitatea‖ de a fi

împreună cu noi o adolescentă.

T.P.: M-am hotărât! Răspund peste un

timp la întrebarea asta, sunt prea la început!

Unde evada elevul şagunist în timpul liber?

L.P.R.: Timpul liber îl petreceam pe

terenul de baschet sau la iarbă verde ―sub

Tâmpa‖. Trebuie făcută distincţia istorică

clară, între anii 1988-1989 şi după 1990, până

în anul 1992, generată de dobândirea unei

libertăţi ce uneori devenea vecină cu haosul.

Îmi amintesc cu mai puţină plăcere mitinguri

pentru schimbarea conducerii liceului, refuzul

de a primi anumiţi profesori la ore ş.a. Timpul

liber era totuşi redus, având în vedere că la

sfârşitul clasei a X-a am avut un examen

foarte greu – treapta a II-a, pe care dacă nu îl

luai cu note mari, te puteai trezi înlocuit de un

alt elev din judeţ, bacalaureatul şi apoi

admiterea în facultate. Pot spune că pentru

admiterea în facultate m-am pregătit din clasa

a X-a.

În perioada comunistă mergeam

adesea cu colegii la filme, uneori noţiunea de

Dialog peste timp Tea Pampu - Romanescu (fiica) și Liviu Pampu—

Romanescu (tatăl)

11

Aş vrea să aflu mai multe despre liceenii de

altădată. Cred că a sosit timpul să port cu tatăl

meu, Liviu Pampu-Romanescu, fost şagunist,

o discuţie pe acest subiect.

În cele ce urmează, eu îi voi pune

câteva întrebări (voi încerca chiar să-l încurc

puţin), apoi voi consemna răspunsurile

primite, în încercarea de a afla cât mai multe

despre cum erau elevii şagunişti atunci şi dacă

noi suntem la fel sau lucrurile au evoluat. Voi

încerca să răspund şi eu la aceleaşi întrebări,

ca şi cum altcineva mi le-ar adresa, demersul

având drept scop tocmai crearea unei punţi

peste timp.

Ce a însemnat admiterea într-un liceu de

prestigiu ?

L.P.R: Admiterea în ―Andrei Şaguna‖,

în anul 1988, a însemnat pentru mine intrarea

într-o instituţie selectă, chiar aristocratică aş

putea spune, aflată în permanenţă în topurile

instituţiilor de învăţământ braşovene. Îmi

aduc aminte că şcoala era într-o permanentă

întrecere pentru locurile I şi II cu ―Ioan

Meşotă‖.

T.P.: Pentru mine, în prezent elevă la

gimnaziu, admiterea la Şaguna a însemnat

împlinirea unui vis, intrarea într-un colegiu cu

tradiţie şi principii, de elită, o realizare pentru

care m-am pregătit din greu. Concurenţa

dintre Meşotă şi Şaguna s-a menţinut evident

şi până acum şi, după părerea mea, se va

menţine, în toate domeniile.

Cât de importantă a fost susţinerea reuşitei

de către familie?

L.P.R: Părinţii m-au susţinut în decizia

mea, mai cu seamă că fratele meu era deja de

doi ani şagunist. M-au înţeles şi susţinut,

ştiind că aşa mi-am dorit, chiar şi când nu am

luat, cred acum, cea mai bună hotărâre şi mă

refer acum la decizia de a mă înscrie în

treapta a II-a în clasa de matematică-fizică

unde aveam foştii colegi, deşi nu îmi doream

accederea într-o facultate cu profil real.

T.P.: Am beneficiat de un sprijin moral

extraordinar din partea familiei, în special de

cel al părinţilor mei, fără de care sunt

convinsă că nu aş fi reuşit. Tatăl meu mi-a

explicat întotdeauna ce înseamnă spiritul

şagunist, vorbea cu atâta mândrie despre

deschiderea şi orizontul larg pe care colegiul

ţi le formează, că m-a determinat să îmi

doresc foarte tare să devin, la rândul meu,

şagunistă. Şi câtă dreptate avea în tot ce mi-a

spus!

Cât despre viitor, la liceu, mai mult ca

sigur, mă voi axa pe un profil umanist, clasa

bilingv engleză.

Cum era programul unei zile obişnuite a

adolescentului de altădată?

L.P.R.: O zi obişnuită începea cu un

drum lung şi obositor cu troleibuzul nr.2

(troleibuz cu burduf care scârţâia din toate

încheieturile şi aveai în permanenţă impresia

că se dezintegrează) din Cartierul Tractorul şi

până la liceu, evident pe scara mijlocului de

transport. Banii de abonament erau deturnaţi

în alte scopuri, eu aflându-mă într-o perpetuă

fugă de controlorul RAT.

T.P: Eu astăzi merg la şcoală cu tata cu

maşina, mai experimentez câteodată şi mersul

cu autobuzul, însă întotdeauna cu bilet (aici o

moştenesc pe mama).

Care profesor şi-a pus amprenta definitivă

asupra evoluţiei personale?

L.P.R.: Fără îndoială, doamna

profesoară Mariana Ionescu, care ne-a învăţat

româna 4 ani şi care avea acea abilitate de a

vorbi pe limba noastră (chiar utilizând uneori

jargoanele noastre), de a înţelege trăirile

noastre, chiar aş spune ―capacitatea‖ de a fi

împreună cu noi o adolescentă.

T.P.: M-am hotărât! Răspund peste un

timp la întrebarea asta, sunt prea la început!

Unde evada elevul şagunist în timpul liber?

L.P.R.: Timpul liber îl petreceam pe

terenul de baschet sau la iarbă verde ―sub

Tâmpa‖. Trebuie făcută distincţia istorică

clară, între anii 1988-1989 şi după 1990, până

în anul 1992, generată de dobândirea unei

libertăţi ce uneori devenea vecină cu haosul.

Îmi amintesc cu mai puţină plăcere mitinguri

pentru schimbarea conducerii liceului, refuzul

de a primi anumiţi profesori la ore ş.a. Timpul

liber era totuşi redus, având în vedere că la

sfârşitul clasei a X-a am avut un examen

foarte greu – treapta a II-a, pe care dacă nu îl

luai cu note mari, te puteai trezi înlocuit de un

alt elev din judeţ, bacalaureatul şi apoi

admiterea în facultate. Pot spune că pentru

admiterea în facultate m-am pregătit din clasa

a X-a.

În perioada comunistă mergeam

adesea cu colegii la filme, uneori noţiunea de

timp liber fiind relativă la cheful pe care îl

aveam de şcoală. După 1989, ne-am păstrat

obiceiurile de a merge pe terenurile de sport;

nu am fost niciodată în discoteci până în

facultate, mi se păreau neinteresante sau

chiar vulgare.

T.P.: Noi avem astăzi atâtea şi atâtea

oportunităţi!

Cum se derula dialogul nonconformist între

colegi?

L.P.R.: Dialogurile din clasă erau

departe de pretenţiile noastre intelectuale. În

concret, dacă veneai din altă colectivitate şi

ascultai ce vorbim riscai să nu înţelegi nimic.

Aveam tot felul de jargoane, argouri,

cunoscute doar de noi (eventual şi de d-na

Ionescu). Aveam însă ―dotări‖ pentru orice

situaţie. Îmi amintesc o lecţie deschisă

pentru obţinerea unui grad profesoral ţinută

de către d-na Mariana Ionescu şi pentru care

fără ştirea dânsei ne-am pregătit asiduu şi

ulterior căreia invitaţii au afirmat în clasă că

nu au mai întâlnit un astfel de colectiv, un

astfel de nivel de înţelegere şi tratare a

problemelor, precum şi un limbaj atât de

elevat, decât în facultatea de litere.

T.P.: Şi între noi, dialogurile se

desfăşoară uneori codat, mai ales între fete.

În pauze, discuţia se începe între 2-3 copii,

iar spre sfârşit e implicată aproape toată

clasa!

Era promovată educaţia şi în afara şcolii

prin puterea exemplului?

L.P.R: În afara şcolii, noi şaguniştii

eram văzuţi drept superşcolari, tocilari, cu

părinţi foarte bogaţi (lucru total neadevărat).

Este adevărat că învăţam mult, mai ales când

ne angajam în competiţii precum olimpiadele

naţionale, fiind o plăcere să surclasezi elevii

celorlalte licee şi mai cu seamă pe meşotişti,

cu care eram în ―conflict‖ deschis.

T.P.: Simţim şi noi plăcerea aceasta!

Şi lupta asta s-a transmis…!

Respectul se învaţă sau se câştigă la

nivelul clasei?

L.P.R.: Respectul colegilor faţă de

tine îl obţii când eşti bun la învăţătură, când

eşti un coleg în adevăratul sens al cuvântului

şi atunci când vezi că ceilalţi încearcă din

răsputeri să-ţi egaleze performanţele.

T.P.: După cum am simţit, încrederea

la nivelul clasei s-a format după vreo

săptămână de la începerea anului şcolar.

În mare parte, suntem o clasă unită,

ne străduim să fim cu toţii buni colegi, s-au

format însă şi cercuri de colegi despre care

spunem că ne sunt cei mai buni prieteni.

Cum era înţeleasă libertatea?

L.P.R: Libertatea nu însemna nici

atunci, dar nu înseamnă nici acum să faci

orice îţi trece prin cap fără discernământ;

ştiam că greşelile trebuie să ni le asumăm şi

să nu le repetăm. Ştiam că neavând acasă

mijloace materiale deosebite, cartea va fi cea

care va face diferenţa. Vedeam totuşi cu

amărăciune eşecul şcolar al unor foşti

prieteni din Tractorul, din cauza anturajului

şi exemplelor proaste şi lucrul acesta mă

responsabiliza şi atenţiona în raport de

libertatea acţiunilor mele. Aşa cum am spus

mai devreme, anii 1990 au fost foarte

periculoşi din punctul de vedere al libertăţii;

formele de criminalitate latente până atunci

începeau să se manifeste, în condiţiile

existenţei unei poliţii timorate de propriul

statut anterior, iar tentaţia găsirii unor

modele lipsite de valoare era mare.

T.P.: Cu siguranţă, nici pentru noi

libertatea nu poate exista fără

responsabilităţi…

Timpul schimbă perspectiva asupra vieţii?

L.P.R.: Evident că odată cu trecerea

timpului priveşti mai detaşat lucruri care în

adolescenţă te îngrijorau teribil. Experienţa

de viaţă nu poate veni decât trăind viaţa, nu

există reţete de experienţă şi înţelepciune

apriorice pe care să le aplici diverselor

situaţii şi încercări.

Educaţia şi relaţionarea permanentă

cu părinţii şi profesorii (chiar şi când ai

impresia că dacă le spui tot, îi vei oripila),

cred că sunt premisele dezvoltării

armonioase şi succesului în viaţă.

În orice caz, cred că reuşita în viaţă

presupune învăţătură, distracţie care nu

produce disconfort moral sau are

repercursiuni legale, respectiv încrederea

totală în forţele tale.

Eu nu am fost mai bun decât tine, nici

mai cuminte şi am făcut destule greşeli;

marele tău atu este că, ştiind care sunt

riscurile şi capcanele vieţii, le poţi evita şi

poţi face performanţă mai uşor.

L.P.R.: Am înţeles mesajul! Vreau şi

să am experienţe proprii, dar şi să folosesc

tot ce-mi pot spune cei apropiaţi!

Nota redacţiei:

Tea este elevă în clasa a V-a a Colegiului

nostru.

12

În ce mod v-a influenţat şcoala în deciziile pe care le-aţi

luat?

Eu am făcut şcoală într-o perioadă în care accesul la

informaţie era mai redus ca azi, iar calculatorul era încă un vis

pentru lumea întreagă. Nu mai vorbesc despre programele de

televiziune ale propagandei comuniste sau de cărţile bune, dar pe

care le găseam cu greutate în librării... Asta pe de-o parte. Pe de

altă parte, şcoala era un loc de întâlnire minunat, un spaţiu al

comunicării deschise şi - foarte important! - era extrem de serioasă.

Şcoala m-a ajutat să fiu organizată, să gândesc dincolo de aparenţe,

să caut informaţiile de care aveam nevoie şi, mai ales, m-a învăţat

să muncesc. Într-o societate închisă, şcoala era un „paşaport‖

pentru cei care voiau să facă ceva în viaţă, indiferent de condiţia

lor de acasă.

Vă rugăm să definiţi conceptele:

Elev bun – elev care, dincolo de notele bune sau de

purtarea desăvârşită, are în el „neliniştea căutării‖, iar în

„arsenalul‖ său de a fi, găsim şi umor, creativitate, pasiune şi

implicare

Profesor bun – dascălul care vede dincolo de ora de curs,

care îi simte pe copiii pe care îi are în grijă, care e deschis, bun

comunicator, pasionat de ceea ce face. Profesorul bun trece peste

condiţia pe care o are, din păcate, azi, în România şi îşi duce

destinul de formator dincolo de frontierele unei societăţi, indiferent

cum ar fi aceasta.

Şcoala bună – locul în care îmi trimit copilul cu toată

încrederea. Sau, altfel spus, locul în care „profesorii buni‖ fac din

toţi copiii „elevi buni‖.

Cum se împacă cele două ipostaze – femeie de carieră şi

mamă?

Nu e nicio contradicţie între cele două ipostaze. Destinul

femeii, indiferent ce ar face ea, este să fie (şi) mamă. E un pic mai

mult de lucru, dar e minunat!...

Cum se simte o femeie de carieră într-o lume de bărbaţi?

Să nu credeţi că nu am ştiut că mediul de afaceri este mai

degrabă apanajul bărbaţilor atunci când am ales să mă implic în

această „lume‖. În egală măsură, să nu credeţi că mediul de afaceri

este o junglă la dispoziţia unor oameni hrăpăreţi şi lipsiţi de

scrupule... Nici vorbă de aşa ceva. Este un mediu mai dur pentru că

responsabilităţile sunt mari, dar dacă eşti corect şi onest şi îţi faci

treaba serios, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat.

Ce sfaturi le puteţi da tinerelor?

Cred că cel mai important lucru este să îţi urmezi visul. Îţi

trebuie curaj, pasiune, sârguinţă şi ...carte! Eu consider respectul

pentru muncă o calitate fundamentală în devenirea fiecărei fiinţe

umane, iar riscul cel mai mare este azi acela al privirii superficiale

asupra realităţii. Verbul „a avea‖ se conjugă întotdeauna după

verbul „a fi‖!

Puterea exemplului Interviu cu doamna Simina Costan, vicepreşedinte al Asociaţiei de părinţi “Ioan Popazu” - Colegiul

Naţional “Andrei Şaguna”

13

Inima simte tainic farmecul vieţii şi tresare… Sufletul e

învăluit de lumină şi un vânt dulce de miazăzi aduce peste întreaga

fire parfum de zambile.

Primăvara se strecoară timid prin cutele fiinţei şi rodeşte-n

bucurie. Din prea plinul acesteia am dorit să dăruim şi noi, câţiva

elevi din clasa a IX-a D, profesoarelor noastre. Lor, care nu-şi

contabilizează timpul pierdut în dialoguri de corectare şi

îndrumare, lor, care cu grijă şi răbdare ne trec peste tărâmuri

neexplorate, lor, care primăverile le cer noi jertfe pentru noi

generaţii, le-am adus în această zi de 8 Martie un zâmbet şi o floare

a recunoştinţei. Am vrut să fie o dovadă de preţuire şi consideraţie

pentru felul în care ştiu să se apropie de noi.

Am vrea ca toate primăverile ce vor veni să le aducă

bucuria împlinirii misiunii de dascăl, care cred că nu este hărăzită

oricui, ci numai sufletelor alese. Asta am dorit şi am exprimat în

spectacolul pe care l-am oferit în Sala festivă a colegiului.

Elogiul frumosului feminin a fost adus de elevul Sever

Cîrciumaru care a deschis spectacolul cu un citat din Camil

Petrescu (Act veneţian):

―Nu bănuiam cum există o femeie… Crezusem că marea

este tot ce e mai frumos pe lume… Acum ştiu că este ceva

deasupra mării, pentru că are în ea esenţa mării, cum are în ea

esenţa întregii creaţii… Astfel femeia este cheia naturii… Toate

tainele sunt rezumate în ea şi când un suflet de femeie ţi s-a

deschis, ţi s-au deschis toate înţelesurile lumii…‖

După o mică dilemă pe aceeaşi temă— FEMEIA, dialogul

dintre elevii Tudor Ursescu şi Sever Cîrciumaru concluzionează

irevocabil: ―iubim femeia pentru că…‖, şi motivele înşiruite păreau

fără sfarşit.

―Aneta Duduleanu‖ şi sora ei, ―Zoia‖, din piesa ―Gaiţele‖

de Al. Kiriţescu, aduc în scenă eternul feminin interpretat de

elevele Puşcariu Adina şi Buruiană Anca. Octavian Mocanu, în

rolul lui ―Mateius‖, se pierde în faţa ―coanelor‖ ce-l asaltează cu

întrebări. Debusolat de incapacitatea de a înţelege sufletul femeii,

bietul om dezarmează şi se retrage.

―-Na, Zoio, ăsta îţi e soţ?‖

―-Vai, vai, soro, câte broaşte trebuie să mai sărute o

femeie până dă de prinţ !‖

În aceeaşi situaţie se află şi Claudiu Nedelcu, în rolul lui

―Cellino‖ din ―Act veneţian‖, pentru că între declaraţiile de

dragoste ale ―Altei‖ (Alexandra Nan) şi palmele ce i-au înroşit

obrazul, primite de la aceeaşi domniţă, nu găseşte legătura şi-l

afundă în nedumerire.

Alte femei, aceleaşi dileme pentru cugetul masculin: în

sceneta ―Chiriţa‖ de V. Alecsandri, Raluca Berbece, preocupată

excesiv să atragă privirile, îşi canalizează toată energia în acest

scop şi este ajutată cu supunere de Mădălina Chivu (servitoarea).

Sever Cîrciumaru încheie spectacolul cu o odă adusă

femeii, scrisă de eleva Buruiană Anca, apoi Adina Puşcariu

interpretează un cântec de iubire.

Aplauzele care au umplut sala ne-au bucurat, convinşi şi

noi că alături de doamna profesoară Hanceariuc Sorina, căreia îi

aparţin ideea spectacolului, scenariul, regia şi bineînţeles

mobilizarea, vom reuşi să punem în scenă şi alte creaţii literare şi

să ne împlinim visul de actori.

Frumuseţea eternului feminin

Anca Buruiană, IX D

14

Organizată la sediul Arhivelor Naţionale din Braşov,

expoziţia a fost deschisă pentru două zile, pe 24 şi 25 februarie

2011, pentru a da şansa tuturor braşovenilor să vizualizeze

documente de o valoare inestimabilă legate de istoria oraşului

nostru.

"Expunerea unor documente vechi de şase secole

presupune o atenţie specială, mai ales datorită luminii, care este un

factor nociv ce ar putea influenţa negativ starea acestora", ne-a

spus şeful Serviciului Arhivelor Naţionale, filiala Braşov, de îndată

ce am intrat, cu obrajii roşii, în camera ce servea drept sală de

expoziţie.

Expoziţia cuprindea privilegii acordate de către domnii

Ţării Româneşti, privilegii voievodale sau ale autorităţilor

transilvănene, dar şi tratate de alianţă sau ordine şi porunci grupate

în colecţii valoroase.

Cel mai vechi document scris în limba latină era

Privilegiul acordat de Ludovic I al Ungariei saşilor braşoveni,

document ce datează din anul 1353, considerat unul dintre primele

tratate comerciale ale Braşovului.

De asemenea, expoziţia mai cuprindea şi cel mai vechi

document scris în limba română, cunoscuta Scrisoare a

lui Neacşu (1521) trimisă către Hans Benkner, judele

Brașovului, document prin care Benkner era înştiinţat, în

mare secret, de atacul turcilor asupra Ardealului şi Ţării

Româneşti.

Pot spune însă că fotografiile şi hărţile vechi ale

Brașovului m-au atras cel mai mult, datorită clădirilor ce

se aflau odată pe teritoriul oraşului nostru şi care acum

sunt ori dărăpănate şi nerestaurate, ori demolate şi

înlocuite de clădiri moderne, cu o arhitectură deja mult

prea comună.

A urmat

prezentarea unor

metode de păstrare a

documentele intacte,

ferite de amprenta

timpului. Trebuie să

recunosc că această

conversaţie s-a

dovedit a nu fi la fel

de plictisitoare

precum ne aşteptam.

Nu ni s-a spus direct

cum trebuie să acţionăm, ci am fost puşi să ne gândim la modul

corect de a păstra documentele vechi, iar noi am dedus factorii care

provoacă degradarea acestora. De exemplu, albumele foto din

hârtie, folosite pe vremea bunicilor noştri, sunt mai bune decât cele

din plastic, deoarece la albumele moderne, între poză şi învelişul

din plastic, apare umezeala care poate degrada calitatea fotografiei.

Însă o singură întrebare a interlocutorului nostru a fost

suficientă pentru a rupe defintiv distincţia trecut-prezent: „Aveţi

conturi de facebook, nu-i aşa?". Din acel moment, toţi am fost

atenţi şi conversaţia s-a dovedit a fi momentul crucial în care am

conştientizat riscurile la care ne expunem odată cu realizarea unui

cont pe o reţea de socializare, într-o lume în care nu putem controla

destinaţia fotografiilor, a postărilor sau a mesajelor noastre.

"Informaţiile introduse de noi pe reţele de socializare,

cum ar fi numele, data naşterii, adresa de e-mail sau numărul de

telefon, pot duce la situaţii periculoase", ni s-a spus. Nu sunt puţine

cazurile în care oamenii s-au plâns că identitatea le-a fost furată

sau că au cunoscut persoane care ştiu înfricoşător de multe lucruri

despre viaţa lor. Ideea că informaţiile personale, fotografiile şi

postările introduse nu mai pot fi şterse ar trebui să ne pună pe

gânduri. Acestea rămân blocate într-o lume virtuală unde pot fi

eliminate doar de server. Pot afirma că din această experienţă de

nici o oră am învăţat două lecţii care ne vor ajuta în viaţă: istoria

oraşului în care convieţuim, votat recent drept cel mai frumos oraş

din ţară, şi cât de dură poate fi

viaţa, motiv pentru care ar

trebui să dăm dovadă de mai

multă atenţie atunci când

folosim informaţia, deoarece

poate fi folosită oricând

împotriva noastră.

Expoziţia "Braşovul în imagini şi cuvinte"

Oana Cotoi, IX E

15

Mărţişoarele Hospice vestesc primăvara

Hospice. Cei direct implicaţi au fost elevi din clasele a

XI-a A şi B, organizaţi de elevele voluntare la Hospice,

Simina Raţiu şi Bianca Grigoraş, împreună cu doamna

profesoară Daniela Mocanu.

Proiectul nostru a luat naştere sub

sloganul ,,Mărţişoarele Hospice vestesc primăvara‖.

Astfel am organizat un stand, unde am vândut atât

mărţişoare, cât şi prăjituri elevilor şi profesorilor. Ziua de

24 februarie, sărbătoarea românească a dragostei, a fost

şi prilejul unor surprize pentru cei ce ne-au sprijinit:

tombola Dragobetelui şi fântâna de ciocolată. Pragmatic

vorbind, fiecare mărţişor vândut a însemnat un prânz

pentru un pacient bolnav de la Hospice. Afectiv vorbind,

a fost un moment de implicare şi solidaritate, atitudini pe

care ni le dorim cât mai frecvente şi fireşti în lumea

noastră.

Deoarece activităţile caritabile

sunt nelipsite printre proiectele şi

programele pe care le iniţiem noi, ca

şagunişti, şi anul acesta am încercat să

împărţim puţină speranţă şi bucurie

celor din jurul nostru, copii sau

vârstnici.

Astfel, în urma parteneriatului

cu Hospice Casa Speranţei – o

organizaţie de caritate

neguvernamentală înfiinţată la Braşov,

în anul 1992, la iniţiativa britanicului

Graham Perolls, cu scopul introducerii

şi dezvoltării serviciilor specializate de

îngrijire pentru bolnavii incurabili în

stadii avansate, am iniţiat un proiectcare

s-a desfăşurat din 21 februarie până în 1

martie, şi care a avut ca scop strângerea

de fonduri pentru pacienţii de la

Bianca Grigoraş, XI B

16

Sunt convinsă că în sfârşit am descoperit

adevăratul sens al vieţii mele: DANSUL.

Această poveste a început acum 11 ani şi

afirm că a fost cel mai frumos lucrul care mi s-a

întamplat vreodată. Pe atunci nu însemna atât de

mult pentru mine, de fapt nici nu ştiam cu

exactitate ce implica acesta.

Am început cu gimnastică ritmică, dansuri

moderne, am ―gustat‖ din dansurile de societate,

chiar şi din street dance, dar nu în ultimul rând din

dansul contemporan, care este preferatul meu şi pe

care eu îl numesc ‖balet fără reguli‖.

Astfel, de-a lungul anilor am învăţat că se

ascunde o adevărată artă în spatele acestui cuvânt,

ce nu semnifică doar o simplă mişcare a corpului,

ci şi una a sufletului.

Cu toate că pare simplu la prima vedere, nu

oricine poate dansa, este nevoie de multă muncă şi

răbdare, iar dacă nu te implici cu toată fiinţa ta, nu

vei reuşi niciodată să dansezi cu adevărat, ci doar

să „te mişti‖.

DANSUL- pasiunea mea

După părerea mea, dansul este situat undeva

între nebunie şi precizie. Spun nebunie, referindu-mă

la nebunia creativităţii, a imaginaţiei, iar precizie,

axându-mă pe respectarea unor reguli stricte, dar nu

sufocante, care lasă mereu o portiţă de spontaneitate.

Atunci când dansez, îmi creez propriul

univers în care nu pot urî şi nu-mi pot separa trupul

de suflet. Uneori dansez când mă simt singură, tristă

sau când nu-mi găsesc cuvintele, dar de cele mai

multe ori dansez pentru a mă simţi completă.

Prin dans poţi exprima multe emoţii, precum

tristeţe, nebunie, bucurie, teamă, speranţă, dar

adeseori, fară să-ţi dai seama, le regăseşti pe toate în

sufletul tău în momentul dansului.

Pentru mine, dansul este pur şi simplu cel

mai bun prieten, deoarece m-a ajutat să mă

descopăr, mi-a dat încredere în mine, mi-a fost

alături în cele mai grele momente, m-a învăţat să

creez vise, m-a format ca om!

17

Oana Alexandra Zara, X C

18

Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat

istoria/ lb. română/ matematica ?

Care este cel mai amuzant moment petrecut la o

olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist.

Ce ai alege? De ce?

Bogdan Petrescu

IX E

Istoria este mama tuturor ştiinţelor. Cum ar fi

fost lumea de azi dacă ea nu ne amintea de

marii gânditori şi creatori antici (Aristotel,

Sofocle, Homer, Pitagora, Aristofan, Herodot

etc.)? Ce fapte de eroism şi amintiri ale

minunilor unor vremuri de mult apuse ne-ar

inspira astăzi, ne-ar purta spre culmi înalte şi

ar da naştere viselor? CINE am fi? Istoria

este conştiinţa fiecărui om, care se regăseşte

în sufletul nostru şi este acel lucru care ne

aminteşte ce am fost, ce suntem şi ce putem

fi. Astfel, fără istorie, ne-am pierde conştiinţa

şi am deveni simple entităţi pribegind prin

lume.

Pot spune că nu am remarcat asemenea momente, fiindcă în

dimineaţa olimpiadei încerc să îmi fac o imagine a ceea ce am

studiat şi să intru într-o stare care îmi permite să mă concentrez

la ceea ce am de făcut, pentru a evita lucruri ce mi-ar distrage

atenţia.

Tatăl meu este persoana care m-a inspirat în ceea ce fac şi m-a susţinut în tot

ceea ce am facut. Cresc într-o vreme în care oamenilor le este frică să spună

ceea ce gândesc şi să acţioneze, o lume în care oamenii uită de ceea ce

reprezintă. El m-a învăţat să nu renunţ la a-mi aminti întotdeauna cine sunt şi să

nu abdic de la ideile mele, lăsându-mă amestecat în marea masă a celor

cuprinşi de ignoranţă.

Artistul, pentru că, dintre toţi, el are cel mai important şi

complex rol: acela de a prelua chipul şi comportamentul

personalităţilor şi înfăţişarea faptelor acestora pentru a

ajuta oamenii să înveţe din greşelile şi reuşitele

personajelor pe care le „joacă”. Jocul îi transformă pe

actori în modele pentru umanitate, simboluri ale virtuţilor

şi defectelor fiecăruia dintre noi; este cel ce ajută, conduce

şi însoţeşte oamenii spre autocunoaştere, cel ce face

lumea mai bună.

Andrei Dumitriu

XII A

Viaţa fără matematică - după-amieze

mai libere şi note mai mari! - ar spune

unii. Dar, în fond, matematica e esenţa a

tot ce ne înconjoară. Nu se pune

problema ca matematica să nu fi existat,

pentru că ea a fost dintotdeauna. Fizica,

chimia, informatica, arhitectura... toate

derivă din matematică. Fără ea, lumea

din jurul nostru ar fi cu totul diferită.

Hm... La ONM Constanţa, când am ajuns, ne-am hotărât să

facem o plimbare pe dig. Erau valuri foarte mari, dar ne-am dus

până în capăt... că doar ce se poate întâmpla? Dar acolo ne-a

întâmpinat un val care m-a umplut de apă de la brâu în jos. Urma

să merg la festivitatea de deschidere, erau singurii mei papuci…

La momentul respectiv, a fost amuzant.

Nu mi-am fixat niciodată un model precis. Dar îi admir pe oamenii care se pot

mândri că au realizat ceva în viaţă, pe cei care muncesc din greu, dar care ştiu şi

să îşi trăiască viaţa din plin.

Aş alege câte puţin din fiecare... poate un pic mai mult din

miliardar, nu strică niciodată. Copil, pentru a scăpa de

griji, savant, pentru satisfacţia de a fi descoperit ceva,

artist, pentru a privi lumea cu alţi ochi.

Ioana Chiva

X F

Grea întrebare! E greu de spus ce ar fi

fost dacă nu ar fi existat limba română.

Încep prin a spune că literatura nu ar fi

fost la fel de bogată cum este astazi, nu

cred ca „Luceafărul” scris într-o altă

limbă are acelaşi farmec ca în română,

sau că povestirile lui Creangă ar avea

aceeaşi notă comică şi pitorească.

De asemenea, dacă nu ar fi existat limba

română, o parte importantă din ceea ce

ne defineşte ca popor ar fi fost ştirbită.

Ei bine, până acum nu pot spune că am trăit un moment cu

adevărat amuzant la o olimpiadă, pentru că de fiecare dată sunt

mult prea îngrijorată de ceea ce urmează să scriu.

Dar pot spune că cel mai amuzant moment pe care l-am trăit a

fost anul acesta la Olimpiada de limba română, faza judeţeană.

Sâmbăta în care s-a ţinut olimpiada a fost una superbă, ningând

cu cei mai dolofani fulgi de zăpadă pe care i-am văzut până

acum. Ningea atât de tare, încât nu puteam să ţin ochii deschişi şi

să nu îmi între fulgii de nea în ochi. Olimpiada s-a ţinut la Şcoala

nr. 25 din Răcădău, şi până acolo a trebuit să merg pe jos,

deoarece autobuzele nu veneau decât din 30 în 30 de minute,

ceea ce însemna că întârziam. Momentul în care am intrat în sala

în care am fost repartizată a fost cu adevărat memorabil: arătam

ca un om de zapadă cu doua picioruşe subţiri ca două mături.

Elevii din sală erau cu adevărat surprinşi de apariţia mea acolo,

iar expresiile lor… nu le pot descrie în cuvinte!

Nu știu dacă pot spune că am un model în viață, încerc să învăţ ceva de la

fiecare persoană pe care o întâlnesc.

În primul rand, părinţii mei sunt principalele modele în viaţă, şi pot spune că

am foarte multe de învăţat de la ei. Dar, dacă trebuie să aleg un model, aş spune

că doamna profesoară Stroe este un model feminin demn de urmat.

Nu vreau să las impresia că spun asta doar de complezență sau pentru că este

profesoara mea de limba română, spun acest lucru pentru că este adevărat. Am

norocul să îmi fie profesoară, deci pot să o cunosc mai bine.

De ce mi-am ales-o pe dumneaei ca model? Simplu. Din punctul meu de

vedere, dumneaei reprezintă, ca să mă exprim ca la ora de limba română, tipul

femeii de success. Este o femeie care impune respect prin simpla prezență, este

o expresie a ceea ce înseamnă femininitatea, dar în același timp este realizată

profesional și ne dovedește la fiecare oră ce înseamnă să fii cu adevărat un bun

profesor. Mi-aș dori să ajung într-o zi ca dumneaei.

Cu siguranță aș alege copil. Un copil este simplu, pur, nu

cunoaște durerea si se bucură din cele mai mici și mai

simple gesturi. Un copil este sincer, iar atunci când este cu

adevărat fericit, sclipirea din ochii lui este molipsitoare.

Toți copiii sunt frumoși, toți copiii sunt o binecuvântare și

expresie a dragostei sincere. Ei ne reamintesc că trebuie să

ne bucurăm de fiecare clipă, fiecare moment. Carpe diem!

19

Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat

istoria/ lb. română/ matematica ?

Care este cel mai amuzant moment petrecut la o

olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist.

Ce ai alege? De ce?

Bogdan Petrescu

IX E

Istoria este mama tuturor ştiinţelor. Cum ar fi

fost lumea de azi dacă ea nu ne amintea de

marii gânditori şi creatori antici (Aristotel,

Sofocle, Homer, Pitagora, Aristofan, Herodot

etc.)? Ce fapte de eroism şi amintiri ale

minunilor unor vremuri de mult apuse ne-ar

inspira astăzi, ne-ar purta spre culmi înalte şi

ar da naştere viselor? CINE am fi? Istoria

este conştiinţa fiecărui om, care se regăseşte

în sufletul nostru şi este acel lucru care ne

aminteşte ce am fost, ce suntem şi ce putem

fi. Astfel, fără istorie, ne-am pierde conştiinţa

şi am deveni simple entităţi pribegind prin

lume.

Pot spune că nu am remarcat asemenea momente, fiindcă în

dimineaţa olimpiadei încerc să îmi fac o imagine a ceea ce am

studiat şi să intru într-o stare care îmi permite să mă concentrez

la ceea ce am de făcut, pentru a evita lucruri ce mi-ar distrage

atenţia.

Tatăl meu este persoana care m-a inspirat în ceea ce fac şi m-a susţinut în tot

ceea ce am facut. Cresc într-o vreme în care oamenilor le este frică să spună

ceea ce gândesc şi să acţioneze, o lume în care oamenii uită de ceea ce

reprezintă. El m-a învăţat să nu renunţ la a-mi aminti întotdeauna cine sunt şi să

nu abdic de la ideile mele, lăsându-mă amestecat în marea masă a celor

cuprinşi de ignoranţă.

Artistul, pentru că, dintre toţi, el are cel mai important şi

complex rol: acela de a prelua chipul şi comportamentul

personalităţilor şi înfăţişarea faptelor acestora pentru a

ajuta oamenii să înveţe din greşelile şi reuşitele

personajelor pe care le „joacă”. Jocul îi transformă pe

actori în modele pentru umanitate, simboluri ale virtuţilor

şi defectelor fiecăruia dintre noi; este cel ce ajută, conduce

şi însoţeşte oamenii spre autocunoaştere, cel ce face

lumea mai bună.

Andrei Dumitriu

XII A

Viaţa fără matematică - după-amieze

mai libere şi note mai mari! - ar spune

unii. Dar, în fond, matematica e esenţa a

tot ce ne înconjoară. Nu se pune

problema ca matematica să nu fi existat,

pentru că ea a fost dintotdeauna. Fizica,

chimia, informatica, arhitectura... toate

derivă din matematică. Fără ea, lumea

din jurul nostru ar fi cu totul diferită.

Hm... La ONM Constanţa, când am ajuns, ne-am hotărât să

facem o plimbare pe dig. Erau valuri foarte mari, dar ne-am dus

până în capăt... că doar ce se poate întâmpla? Dar acolo ne-a

întâmpinat un val care m-a umplut de apă de la brâu în jos. Urma

să merg la festivitatea de deschidere, erau singurii mei papuci…

La momentul respectiv, a fost amuzant.

Nu mi-am fixat niciodată un model precis. Dar îi admir pe oamenii care se pot

mândri că au realizat ceva în viaţă, pe cei care muncesc din greu, dar care ştiu şi

să îşi trăiască viaţa din plin.

Aş alege câte puţin din fiecare... poate un pic mai mult din

miliardar, nu strică niciodată. Copil, pentru a scăpa de

griji, savant, pentru satisfacţia de a fi descoperit ceva,

artist, pentru a privi lumea cu alţi ochi.

Ioana Chiva

X F

Grea întrebare! E greu de spus ce ar fi

fost dacă nu ar fi existat limba română.

Încep prin a spune că literatura nu ar fi

fost la fel de bogată cum este astazi, nu

cred ca „Luceafărul” scris într-o altă

limbă are acelaşi farmec ca în română,

sau că povestirile lui Creangă ar avea

aceeaşi notă comică şi pitorească.

De asemenea, dacă nu ar fi existat limba

română, o parte importantă din ceea ce

ne defineşte ca popor ar fi fost ştirbită.

Ei bine, până acum nu pot spune că am trăit un moment cu

adevărat amuzant la o olimpiadă, pentru că de fiecare dată sunt

mult prea îngrijorată de ceea ce urmează să scriu.

Dar pot spune că cel mai amuzant moment pe care l-am trăit a

fost anul acesta la Olimpiada de limba română, faza judeţeană.

Sâmbăta în care s-a ţinut olimpiada a fost una superbă, ningând

cu cei mai dolofani fulgi de zăpadă pe care i-am văzut până

acum. Ningea atât de tare, încât nu puteam să ţin ochii deschişi şi

să nu îmi între fulgii de nea în ochi. Olimpiada s-a ţinut la Şcoala

nr. 25 din Răcădău, şi până acolo a trebuit să merg pe jos,

deoarece autobuzele nu veneau decât din 30 în 30 de minute,

ceea ce însemna că întârziam. Momentul în care am intrat în sala

în care am fost repartizată a fost cu adevărat memorabil: arătam

ca un om de zapadă cu doua picioruşe subţiri ca două mături.

Elevii din sală erau cu adevărat surprinşi de apariţia mea acolo,

iar expresiile lor… nu le pot descrie în cuvinte!

Nu știu dacă pot spune că am un model în viață, încerc să învăţ ceva de la

fiecare persoană pe care o întâlnesc.

În primul rand, părinţii mei sunt principalele modele în viaţă, şi pot spune că

am foarte multe de învăţat de la ei. Dar, dacă trebuie să aleg un model, aş spune

că doamna profesoară Stroe este un model feminin demn de urmat.

Nu vreau să las impresia că spun asta doar de complezență sau pentru că este

profesoara mea de limba română, spun acest lucru pentru că este adevărat. Am

norocul să îmi fie profesoară, deci pot să o cunosc mai bine.

De ce mi-am ales-o pe dumneaei ca model? Simplu. Din punctul meu de

vedere, dumneaei reprezintă, ca să mă exprim ca la ora de limba română, tipul

femeii de success. Este o femeie care impune respect prin simpla prezență, este

o expresie a ceea ce înseamnă femininitatea, dar în același timp este realizată

profesional și ne dovedește la fiecare oră ce înseamnă să fii cu adevărat un bun

profesor. Mi-aș dori să ajung într-o zi ca dumneaei.

Cu siguranță aș alege copil. Un copil este simplu, pur, nu

cunoaște durerea si se bucură din cele mai mici și mai

simple gesturi. Un copil este sincer, iar atunci când este cu

adevărat fericit, sclipirea din ochii lui este molipsitoare.

Toți copiii sunt frumoși, toți copiii sunt o binecuvântare și

expresie a dragostei sincere. Ei ne reamintesc că trebuie să

ne bucurăm de fiecare clipă, fiecare moment. Carpe diem!

20

Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat

istoria/ lb. română/ matematica ?

Care este cel mai amuzant moment petrecut la o

olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist.

Ce ai alege? De ce?

Miruna Buta

IX E Ne-am afirmat, ne-am construit o țară pe

care o fructificăm printr-o limbă vorbită,

româna, în lipsa căreia teritoriul

României s-ar mistui la flacăra a zeci și

sute de alte graiuri. Fără română nu am

exista. .

Aș putea spune că mai mult decât comic am resimțit un moment

tragic la olimpiada județeană de română din anul 2011, când ma-

ma mea s-a asigurat că voi avea un instrument de scris de calitate

superioară, care avea însă pasta neagră, groasă, ce s-a întins ime-

diat pe foaia de lucru. În primă instanță, m-am înfuriat. Însă m-

am resemnat, împrumutând un pix de la o altă persoană, cu

speranța că va rezista pe toată durata scrisului.

Până în prezent, nu am încetat să admir modul de gândire al marelui poet

român, Mihai Eminescu, prin modul în care el şi-a împlinit visele și dorințele

prin scris.

Consider că alegerea optimă este copilul. Copilul înfruntă

problemele cu detaşare, uitând de la un moment la altul ce

i-a fost dat să trăiască.

Alexandra Roman

VIII

Fără limba română, calea prin care îmi

exprim sentimentele, emoţiile şi

nemulţumirile ar fi de negăsit.

Contrar aşteptărilor, de fiecare dată m-am distrat la olimpiadă.

Cel mai amuzant moment s-a petrecut la Suceava, în timp ce

vizitam Cetatea de Scaun. Unul dintre băieţii din grup s-a urcat

pe colina din apropiere, şi-a confecţionat pe loc o coroană, s-a

autoproclamat „Domn al Moldovei”, ţinând şi un „discurs” pe

măsură. A intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai scurtă perio-

adă de domnie, aproximativ cinci minute, moment de glorie,

până când ghidul grupului l-a silit să „abdice”:).

Nu am un model anume. Încerc să asimilez ceea ce mi se pare deosebit la o

persoană. Deşi sunt încă la început de drum, încerc să-mi creez propriul stil,

unic, fără să tind spre a fi o altă persoană.

“O, biet actor

O, biet artist

Rolurile mor

Viaţa e un teatru trist.”

Conform versurilor lui Adrian Păunescu, „artist” înseamnă

un complex de sentimente, calităţi, frustrări, împliniri,

dezamăgiri. Artistul este o fiinţă completă, care râde şi

plânge, iubeşte şi urăşte în acelaşi timp. E capabil să-şi

construiască propriul univers, în care poate trăi liniştit, fără

ca judecata celorlalţi să-l poată răni…, iar „eu mă simt în

lumea mea/ nemuritor şi rece”… Pentru mine, poezia şi

baletul reprezintă acel univers, lumea mea, în care devin

EU cu adevărat.

Paul Gheorghe

X A Campion naţional la Ashihara

karate, calificat la Campionatul

Mondial Dacă nu ar fi existat Ashihara Karate şi

mai ales clubul Happy Fighters, unde mă

antrenez, eu aş fi fost cu totul altfel. De-

oarece nu ne învaţă să ne batem pur şi

simplu, ci ne învaţă să fim oameni, şi nu

orice fel de oameni, ci oameni adevăraţi.

Oameni cu şcoală care gândesc tot ce

fac. Dacă nu ar fi existat Ashihara Kara-

te, probabil acum aş fi fost undeva la

colţul blocului, cu tot felul de persoane

dubioase. Pentru mine, Ashihara Karate

e un mod de viaţă.

Cel mai amuzant moment a fost drumul spre ultima competiţie. Trebuia

să ajungem la Forex la ora 9, când începea competiţia. Vorbisem cu un

coleg, care tocmai împlinise 18 ani să ne ia cu maşina. Ce maşină? O

Dacia veche, pot să zic că e old school. Şoferul a botezat-o Jon, prin

numărul de înmatriculare pe care i l-a pus. Ne-am mai întâlnit cu încă

doi colegi şi cu prietena mea şi ne-am suit în maşină pe la ora 8.40, după

ce şoferul s-a chinuit să deschidă uşa. După ce ne-am îmbarcat toţi,

şoferul a încercat să pornească maşina. Jon parcă tuşea, în loc să toarcă

de plăcere. Nu voia să pornească. Deja eram în întârziere. Am început să

ne rugăm de el să pornească: hai Jonica, porneşte, te rog frumos, hai

motanee, porneşte! După câteva minute, Jon tot nu voia să pornească.

Şoferul s-a enervat şi s-a gândit să îl pornească din fire. A scos nişte fire

de sub volan şi a pornit. Am început să râdem în hohote, zicând că

maşina asta nu poate fi furată nici dacă ai cheia potrivită. După ce am

plecat, am încercat să mergem repede spre sală, dar Jon era exact ca un

motan leneş, nu mergea repede deloc; mai adormea din când în când,

adică i se mai oprea motorul, dar şoferul reuşea să o repornească repede.

Am început să îl luăm pe şofer peste picior, spunându-i că are o maşină

spectaculoasă, cu mulţi hamsteri putere sub capotă şi ecrane în tetiere. În

sfârşit, am ajuns şi la Forex, cu câteva minute întârziere, dar nu a fost

nicio problemă, deoarece organizatorii au întârziat cam o oră şi jumătate

cu începerea competiţiei. L-am lăsat pe Jon în parcarea de la Plus-ul de

lângă sală, să doarmă până la sfârşitul competiţiei, când ne-am întors din

nou la el şi ne-am distrat la fel de bine.

Nu cred că am un model în viaţă, încerc să îmi creez propriul model, pentru că

noi încercăm să devenim din ce în ce mai buni, iar dacă ne creăm un model, la

un moment dat îl ajungem, iar atunci trebuie să ne facem altul, sau nu îl

ajungem niciodată şi putem să fim dezamăgiţi. Pot spune, totuşi, că mi-ar

plăcea să o urmez pe fosta mea antrenoare, care a fost pentru mine ca o a doua

mamă. A fost aproape de mine de când aveam 5 ani până pe la 12. Era o femeie

foarte inteligentă, care ştia exact ce voia de la viaţă şi care avea un hobby mi-

nunat, Ashihara Karate, pe care mi l-a transmis şi mie. Spun “fosta antrenoare”,

pentru că a plecat în Suedia cu cel care i-a devenit soţ. Am fost multă vreme

supărat pe el, pentru că a luat-o de lângă mine şi de lângă ceilalţi colegi...

Aş alege să fiu un copil.Un copilaş care se joacă toată ziua

cu maşinuţe şi construieşte clădiri din LEGO, care nu are

nicio grijă, decât cum să se mai joace.

21

Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat

istoria/ lb. română/ matematica ?

Care este cel mai amuzant moment petrecut la o

olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist.

Ce ai alege? De ce?

Miruna Buta

IX E Ne-am afirmat, ne-am construit o țară pe

care o fructificăm printr-o limbă vorbită,

româna, în lipsa căreia teritoriul

României s-ar mistui la flacăra a zeci și

sute de alte graiuri. Fără română nu am

exista. .

Aș putea spune că mai mult decât comic am resimțit un moment

tragic la olimpiada județeană de română din anul 2011, când ma-

ma mea s-a asigurat că voi avea un instrument de scris de calitate

superioară, care avea însă pasta neagră, groasă, ce s-a întins ime-

diat pe foaia de lucru. În primă instanță, m-am înfuriat. Însă m-

am resemnat, împrumutând un pix de la o altă persoană, cu

speranța că va rezista pe toată durata scrisului.

Până în prezent, nu am încetat să admir modul de gândire al marelui poet

român, Mihai Eminescu, prin modul în care el şi-a împlinit visele și dorințele

prin scris.

Consider că alegerea optimă este copilul. Copilul înfruntă

problemele cu detaşare, uitând de la un moment la altul ce

i-a fost dat să trăiască.

Alexandra Roman

VIII

Fără limba română, calea prin care îmi

exprim sentimentele, emoţiile şi

nemulţumirile ar fi de negăsit.

Contrar aşteptărilor, de fiecare dată m-am distrat la olimpiadă.

Cel mai amuzant moment s-a petrecut la Suceava, în timp ce

vizitam Cetatea de Scaun. Unul dintre băieţii din grup s-a urcat

pe colina din apropiere, şi-a confecţionat pe loc o coroană, s-a

autoproclamat „Domn al Moldovei”, ţinând şi un „discurs” pe

măsură. A intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai scurtă perio-

adă de domnie, aproximativ cinci minute, moment de glorie,

până când ghidul grupului l-a silit să „abdice”:).

Nu am un model anume. Încerc să asimilez ceea ce mi se pare deosebit la o

persoană. Deşi sunt încă la început de drum, încerc să-mi creez propriul stil,

unic, fără să tind spre a fi o altă persoană.

“O, biet actor

O, biet artist

Rolurile mor

Viaţa e un teatru trist.”

Conform versurilor lui Adrian Păunescu, „artist” înseamnă

un complex de sentimente, calităţi, frustrări, împliniri,

dezamăgiri. Artistul este o fiinţă completă, care râde şi

plânge, iubeşte şi urăşte în acelaşi timp. E capabil să-şi

construiască propriul univers, în care poate trăi liniştit, fără

ca judecata celorlalţi să-l poată răni…, iar „eu mă simt în

lumea mea/ nemuritor şi rece”… Pentru mine, poezia şi

baletul reprezintă acel univers, lumea mea, în care devin

EU cu adevărat.

Paul Gheorghe

X A Campion naţional la Ashihara

karate, calificat la Campionatul

Mondial Dacă nu ar fi existat Ashihara Karate şi

mai ales clubul Happy Fighters, unde mă

antrenez, eu aş fi fost cu totul altfel. De-

oarece nu ne învaţă să ne batem pur şi

simplu, ci ne învaţă să fim oameni, şi nu

orice fel de oameni, ci oameni adevăraţi.

Oameni cu şcoală care gândesc tot ce

fac. Dacă nu ar fi existat Ashihara Kara-

te, probabil acum aş fi fost undeva la

colţul blocului, cu tot felul de persoane

dubioase. Pentru mine, Ashihara Karate

e un mod de viaţă.

Cel mai amuzant moment a fost drumul spre ultima competiţie. Trebuia

să ajungem la Forex la ora 9, când începea competiţia. Vorbisem cu un

coleg, care tocmai împlinise 18 ani să ne ia cu maşina. Ce maşină? O

Dacia veche, pot să zic că e old school. Şoferul a botezat-o Jon, prin

numărul de înmatriculare pe care i l-a pus. Ne-am mai întâlnit cu încă

doi colegi şi cu prietena mea şi ne-am suit în maşină pe la ora 8.40, după

ce şoferul s-a chinuit să deschidă uşa. După ce ne-am îmbarcat toţi,

şoferul a încercat să pornească maşina. Jon parcă tuşea, în loc să toarcă

de plăcere. Nu voia să pornească. Deja eram în întârziere. Am început să

ne rugăm de el să pornească: hai Jonica, porneşte, te rog frumos, hai

motanee, porneşte! După câteva minute, Jon tot nu voia să pornească.

Şoferul s-a enervat şi s-a gândit să îl pornească din fire. A scos nişte fire

de sub volan şi a pornit. Am început să râdem în hohote, zicând că

maşina asta nu poate fi furată nici dacă ai cheia potrivită. După ce am

plecat, am încercat să mergem repede spre sală, dar Jon era exact ca un

motan leneş, nu mergea repede deloc; mai adormea din când în când,

adică i se mai oprea motorul, dar şoferul reuşea să o repornească repede.

Am început să îl luăm pe şofer peste picior, spunându-i că are o maşină

spectaculoasă, cu mulţi hamsteri putere sub capotă şi ecrane în tetiere. În

sfârşit, am ajuns şi la Forex, cu câteva minute întârziere, dar nu a fost

nicio problemă, deoarece organizatorii au întârziat cam o oră şi jumătate

cu începerea competiţiei. L-am lăsat pe Jon în parcarea de la Plus-ul de

lângă sală, să doarmă până la sfârşitul competiţiei, când ne-am întors din

nou la el şi ne-am distrat la fel de bine.

Nu cred că am un model în viaţă, încerc să îmi creez propriul model, pentru că

noi încercăm să devenim din ce în ce mai buni, iar dacă ne creăm un model, la

un moment dat îl ajungem, iar atunci trebuie să ne facem altul, sau nu îl

ajungem niciodată şi putem să fim dezamăgiţi. Pot spune, totuşi, că mi-ar

plăcea să o urmez pe fosta mea antrenoare, care a fost pentru mine ca o a doua

mamă. A fost aproape de mine de când aveam 5 ani până pe la 12. Era o femeie

foarte inteligentă, care ştia exact ce voia de la viaţă şi care avea un hobby mi-

nunat, Ashihara Karate, pe care mi l-a transmis şi mie. Spun “fosta antrenoare”,

pentru că a plecat în Suedia cu cel care i-a devenit soţ. Am fost multă vreme

supărat pe el, pentru că a luat-o de lângă mine şi de lângă ceilalţi colegi...

Aş alege să fiu un copil.Un copilaş care se joacă toată ziua

cu maşinuţe şi construieşte clădiri din LEGO, care nu are

nicio grijă, decât cum să se mai joace.

Cerinţe tehnice:

fontul folosit trebuie să fie Times New Roman

dimensiunea fontului de 12

textele trebuie să fie scrise cu diacritice

Adresa redacției: puls_ziar@yahoo.com

Consultant tehnic: Octavian Movilianu (X A)

Comitetul de redacţie:

Octavian Movilianu, X A - redactor șef

Alexandru Șolot IX A - redactor

Profesori coordonatori:

Prof. Ștefania Ciobanu

Prof. Sorina Hanceariuc

Observaţii:

materialele scrise trebuie să fie

trimise în .doc sau .docx (Word)

ataşaţi şi câteva poze care să vă

ilustreze materialele

precizați numele (cu diacritice) și

clasa

22