Conştiinţa morală şi conduita ilicită

Conştiinta juridică apare ca o premisa a dreptului, iar functia sa normativă

este mijlocita de ipostazele constiintei prin care omul devine subiect propriu- zis şi

titular de drepturi.

Dreptul – (partea institutionala) se constituie ca un sistem de reglementare si

de institutii care alcatuiesc cadrul substantial de referinta. Dreptul ca fenomen

normativ da expresie cerintelor structurilor sociale de mai buna organizare a

raporturilor umane in vederea obtinerii acelui echilibru social indispensabil pentru

asigurarea climatului in care liberul arbitru si violenta sunt raportate la un anumit

standard oficial de comportament.

Dreptul ca sistem de norme si institutii are o sfera mai restransa decat

juridicul – ca parte componentă a realităţii sociale. Dreptul suporta influente din

partea cadrului fizic inconjurator, precum si din partea componentelor sistemului

social.

Elementele de influentare a dreptului se numesc factori de configurare a

dreptului si sunt grupati in trei categorii:

a)Cadrul natural este factorul de configurare a dreptului care are drept

componente mediul geografic, factorii biologici, fiziologici si demografici.

b)Cadrul social si politic influenteaza dreptul constituind un factor de

configurare cu actiune specifica. Evolutia istorica a fenomenului juridic pune in

lumina caracterul corelat al actiunii componentelor acestui factor: economicul,

politicul, socialul si ideologicul. Factorul economic isi impune autoritatea si asupra

celorlalte componente ale sistemului social. Un anumit tip de economie nu va fi

strain de un anumit tip de ideologie, care isi va pune amprenta si asupra modului

de receptare de catre drept a influentei economice. Asupra dreptului exercita

inflente si structurile organizate ale societatii:statul, grupurile de presiune sau de

interese si partidele politice ca structuri sociale nestatale. O notabila inflenta o

exercita grupurile de presiune care direct, afirma ca nu doresc puterea. In realitate

intervin direct in viata politica.

c). Factorul uman reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor.

Normele juridice reprezinta un important factor de socializare care modeleaza

comportamentul uman. Dincolo de instinctul social al omului, comportarea sa in

societate este determinata de functionarea cadrelor normative care prefigureaza

conduita tipica ce corespunde interesului general.

Dimensiunea umana a dreptului priveste drepturile fundamentale ale omului,

garanteaza egalitatea deplina a tuturor oamenilor si posibilitatea de manifestare

nestingherita in temeiul libertatii si demnitatii.

Conştiinţa juridică este o premisă a dreptului. Nu exista sistem de drept fara

ca, înainte, acesta sa fie constientizat în primul rând de catre destinatarii sai. Mai

mult, omul trebuie sa participe ca factor constient la derularea raporturilor de drept,

ceea ce îi va permite sa actioneze respectând legea. Numai în aceste conditii se

poate vorbi despre ordinea de drept. Constiinta juridica se structureaza pe doua

paliere: o componenta rationala si anume ideologia juridica (ansamblul

reprezentarilor cu privire la fenomenul juridic) si o componenta psihica –

psihologia juridica (ansamblul trairilor emotionale: sentimente, dorinte, etc.)

Constiinţa juridică constituie o premisa ideologica a elaborarii dreptului.

Nici o lege, nici un act normativ nu a fost adoptat inainte de a fi conceput ,inainte

de a fi trecut prin constiinta juridica a celor care participa la activitatea normativa

si care sunt purtatori ai constiintei juridice a societatii sau a unui grup social.

Constiinţa juridică cuprinde şi sfera realizarii dreptului , a aplicarii sale , a

formării şi infaptuirii raporturilor juridice create pe baza normelor de drept , a

respectării dreptului.

Răspunderea juridică – este acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat

în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină

suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin

utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept

astfel lezate. Noţiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate dreptului, ea

fiind folosită în toate domeniile vieţii sociale.

Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.;

şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin

declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte

ordinea de drept încălcată.

Legislaţia si jurisdicţia nu definesc noţiunea de răspundere juridică,

legiuitorul fixând doar condiţiile în prezenţa cărora o persoană poate fi trasă la

răspundere, respectiv principiile răspunderii, natura şi întinderea sancţiunilor

susceptibile de aplicare şi limitele în care operează. Situaţia este similară şi în

practica judiciară, care nu dă o definiţie a răspunderii juridice sau a vreuneia din

formele acesteia, însă practica şi-a adus o valoroasă contribuţie la explicarea şi

lămurirea condiţiilor şi formelor răspunderii juridice. Sensul frecvent atribuit

noţiunii de răspundere este acela de obligaţie de a suporta consecinţele

nerespectării unor reguli de conduită, de către autorul faptei contrare normei şi care

poartă totdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite.

În doctrină s-a arătat că aprecierea iliceităţii se face, de regulă, prin

observarea, descrierea naturii acţiunii sau inacţiuni săvârşite de autorul ei în raport

cu natura juridică corespunzătoare, sau prin măsurarea ei în raport cu consecinţele

faptei, care se circumscriu în conţinutul conduitei.

Când consecinţele sunt negative, păgubitoare în raport cu o normă suntem în

prezenţa iliceităţii, chiar dacă autorul faptei nu a prevăzut şi nu a urmărit de la

început producerea lor ori nu a avut reprezentarea producerii lor.

S-a spus, că atunci când faptele indivizilor sunt contrare legii sau regulilor

de convieţuire socială, având ca efect încălcarea drepturilor subiective sau cel puţin

a intereselor altuia, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice sau moralei,

acestea sunt ilicite. De asemenea, s-a arătat că fapta ilicită constă într-o comportare

nepermisă, neîngăduită de lege, care contravine prevederilor normei juridice sau în

orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate

drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane, cauzându-se

acesteia prejudicii.

Pe planul teoriei generale a dreptului, noţiunea de faptă ilicită are o sferă

largă cuprinzând orice abatere de la normele legale, chiar dacă abaterea nu

se răsfrânge direct si nemijlocit asupra prejudicierii unui anume drept subiectiv,

întrucât prin această încălcare se aduce atingere intereselor majore ale indivizilor,

cărora legea nu le dă expresie şi ocrotire.

Caracterul ilicit se stabileşte în legătură nemijlocită cu o prescripţie cuprinsă

într-o normă juridică. Neobservarea şi încălcarea prescripţiei cuprinsă în norma

juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieţii sociale şi pun în pericol siguranţa

circuitului juridic.

În drept, iliceitatea este o noţiune controversată, fiind asociată uneori culpei,

vinovăţiei, iar alteori prejudiciului, susţinându-se că existenţa culpei face să se

prezume caracterul ilicit al faptei1 sau că simplul fapt al cauzării pagubei ar fi

ilicit.2

Iliceitatea a fost confundată uneori cu prejudiciul şi cu pericolul social,

pornindu-se de la ideea că aceste noţiuni implică atingerea unui drept subiectiv sau

1 D. Alexandresco: „Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine“, vol.V, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, pp. 465-469.

2 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu: „Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor“, Bucureşti,

1943, p.78 şi urm.

cel puţin a unui interes. Un exemplu în acest sens îl oferă codul civil italian, care în

art. 2043 leagă noţiunea de ilicit cu cea de daună.

Este adevărat că în viaţă, faptele umane ne apar nu numai ca manifestări

obiectivate ale conştiinţei şi voinţei, dar, cel mai adesea, din modul în care ele se

obiectivează, rezultă însăşi atitudinea subiectivă a persoanei. Sunt motive pentru

care unii autori, apreciind global fapta ilicită şi atitudinea subiectivă faţă de această

faptă nu disting între caracterul ilicit şi cel culpabil al faptei, incluzând caracterul

ilicit în cel culpabil şi reţin drept element al răspunderii — fapta culpabilă săvârşită

de o anumită persoană.

Au fost autori care tratând răspunderea delictuală au arătat că aceasta se

sprijină pe noţiunea de culpă, care este caracteristică oricărui fapt ilicit, pozitiv sau

negativ şi care constă în oricare abatere de la o obligaţie, legală sau contractuală,

orice trecere peste complexul regulilor de drept pozitive impuse de lege oricărui

individ, orice element anormal în felul de a se purta al cuiva, în timp ce alţii au

scris:”culpa nu poate să existe şi nu poate da loc la o sancţiune decât atunci când

cineva depăşeşte limitele dreptului său şi prin aceasta calcă în domeniul dreptului

subiectiv al altuia, cauzându-i astfel o pagubă“.

Despre faptul că prima condiţie cerută pentru a exista responsabilitate este

aceeacă „faptul trebuie să constituie o culpă sau o greşeală“ vorbea si Dimitrie

Alexandresco3: „Asupra acestui punct nu mai încape nici o îndoială, cuvântul

greşeală se găseşte chiar în art. 998. Considerând după art. 998 şi 999, pentru ca un

fapt să întrunească elementele unui delict sau quasi-delict trebuie neapărat ca el să

constsituie o greşeală din partea aceluia care l-a săvârşit“.

3 D. Alexandresco: „Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu

legile vechi şi cuprincipalele legislaţiuni străine“, vol.V, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 396.

În timp ce doctrina noastră vorbeşte, în general, de o răspundere pentru

faptă, doctrina franceză vorbeşte de o răspundere pentru greşeală, faute, a cărei

definiţie se situează pe terenul ilicitului.

Astfel, este cunoscută definiţia lui Planiol, după care greşeala ar consta în

încălcarea unei obligaţii preexistente, sau a lui Savatier, pentru care greşeala este

încălcarea unei îndatoriri legale sau morale determinate, ori a îndatoririi generale

de a nu dăuna pe altul.

De asemenea, Josserand, precizează că „a săvârşi o greşeală delictuală să se

vatăme un drept, fără a se putea sprijini pe un drept superior sau cel puţin

echivalent“, iar Carbonnier, defineşte greşeala ca fiind încălcarea unei obligaţii

preexistente prin care se aduce atingere unui drept.

Este evident, deci, că în dreptul civil francez, dar şi în cel belgian, ilicitul

este socotit a fi absorbit în vinovăţie, ilicitul , alături de imputabilitate, fiind

înfăţişat ca element al greşelii.4

Cu toate acestea, în doctrina clasică s-a spus că o iliceitate simplă nu este

îndestulătoare pentru a constitui o greşeală generatoare de răspundere, nedreptatea,

ilicitul trebuind să fie conştiente.5 Se făcea astfel distincţie între greşeală şi

iliceitate, între caracterul şi caracterul vinovat al conduitei umane.

În dreptul german, codul civil pretinde în acest context, pentru naşterea

răspunderii civile: un act potrivnic dreptului ( rechtswidrig) care, în acelaşi timp, să

constituie o greşeala (verschulden).

Doctrina noastră a definit greşeala ca fiind “ atitudinea psihică a autorului

faptei ilicite faţă de această faptă şi de rezultatul ei“.

4 L. Barac: „Răspunderea şi sancţiunea juridică“, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.45.5R. Von Ihering: „La faute en droit privé“ ,Trad.Mantenabre, vol.II, pp.9-19.

În general, s-a acceptat că nu trebuie indusă în conţinutul noţiunii de

greşeală conştiinţa caracterului ilicit al faptei“, deşi au fost şi autori care au

susţinut că ilicitul ar fi un simplu element al greşelii, absorbit în vinovăţie.

În prezent, practica noastră judiciară, dar şi doctrina susţin că distincţia

dintre fapta licită şi greşeala autorului său este nu numai posibilă, ci şi necesară.

Distincţia este posibilă, deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară

sau obiectivarea voinţei şi conştiinţei autorului, iar greşeala sau vinovăţia este

atitudinea psihică, interioară faţă de acea faptă. De asemenea, ea este necesară

deoarece sunt situaţii când deşi fapta ilicită există, totuşi răspunderea civilă nu

intervine pentru motivul că lipseşte vinovăţia sau greşeala autorului său. Aşa, de

pildă, este cazul faptelor ilicite săvârşite de o persoană lipsită de discernământ.

Societatea nu este o masă amorfă de indivizi care desfăşoară activităţi

întâmplătoare, disparate, neconcordante, ci un spaţiu mai mult sau mai puţin

structurat care permite orientarea activităţii umane spre un scop precis.

Acţionând într-o ambianţă sociaJă şi nu într-un spaţiu pasiv sau neutru,

rezultatele acţiunii omului sunt evaluate în funcţie de rezonanţa socială şi nu doar

în funcţie de rezonanţa intimă, personală.

Subiectul acţiunii, agentul, acţionează întotdeauna în temeiul unui anumit

program, alcătuit în baza scopurilor mai apropiate sau mai depărtate, program care

îi confer superioritate asupra comportamentului animalelor. De vreme ce „omul

este singurul animal în stare să-şi gândească viitorul“, să-şi definească existenţa, în

funcţie de un anumit proiect, în momentul în care-şi anticipează viitorul acţiunilor

sale, întreprinde un act de strategie, ce implică previziune şi răspundere.

Acţiunea umană impune astfel respectarea anumitor norme, normarea acestei

acţiuni, subordonarea ei unor scopuri şi interese, potrivit unui sistem de principii şi

criterii, ştiut fiind că, viaţa şi activitatea socială sunt supuse normativităţii sociale

şi juridice (adică unui ansamblu de norme, principii, reguli sociale inclusiv

juridice), care impun indivizilor obligaţia de a-şi înscrie conduita şi acţiunile lor în

limitele acestei normativităţi.

În acest spaţiu, comportamentele indivizilor sunt permanent supuse

aprecierii din partea societăţii, apreciere care nu este spontană, ci are în vedere un

sistem de valori şi deci un sistem de norme (prin care este materializat sistemul de

valori), al căror scop este acela de a modela comportamentele, conduitele

oamenilor, în sensul integrării lor în ordinea socială existentă.

Nerespectarea sau încălcarea normativităţii sociale, inclusiv juridice,

declanşează reacţia socială de respingere, de neacceptare sau de condamnare a

subiectului uman respectiv şi de obligare a sa, sub imperiul unor sancţiuni, de a se

încadra în limitele stabilite.

Chiar şi în asemenea situaţii, comportamentul uman — ca manifestare liberă

a unei fiinţe raţionale, conştiente — se raportează totuşi la unele principii,

norme ,valori, repere ale ale existenţei sociale, în limitele a ceea ce se consideră a

fi: bine-rău, permis-nepermis, drept-nedrept, licit-ilicit.

Prin act de conduită, în sens larg, se înţelege actul de voinţă şi conştiinţă

materializată şi obiectivizată a omului.

În conduita şi acţiunea umană se împletesc atât manifestările raţionalităţii,

ale conştiinţei şi voinţei controlate de capacitatea de a gândi şi raţiona ale

subiectului, cât şi o serie de stări afectiv-emoţionale ale psihologiei sale. Luate în

sine, sentimentele, emoţiile sau stările afective cuprinse în asemenea manifestări

sau chiar reacţiile intenţionaleapărute în plan mental, dar neexteriorizate sau

materializate nu au o semnificaţie sau relevanţă din punctul de vedere al dreptului,

decât în măsura în care nu s-au materializat într-o formă sau alta în fapta

respectivă.6

6 A. Sida,op.cit.,p.193.

Conduita umană a fost definită ca fiind ansamblul faptelor concrete ale

individului, adică al actelor directe ale omului, aflate sub controlul voinţei şi

raţiunii sale7, dar şi ca o „secvenţă de atitudini pragmatice, active sau pasive, ca

execuţii ale unor operaţii sau programe şi ca aşteptări sau abţineri în alte

circumstanţe.“

La o analiză mai atentă, se observă că noţiunea de „faptă“ este mai largă,

incluzând şi conduita umană şi putând avea mai multe înţelesuri. Ea trebuie

concepută mai mult figurativ, pentru că „este doar un simbol cu o extensie

maximă, în care sunt subsumate conduite, situaţii, împrejurări şi nu, cum s-ar putea

crede, o faptă bine individualizată“.

În literatura juridică, noţiunile de faptă ilicită şi conduită ilicită se folosesc

alternativ, dar cu aceeaşi semnificaţie.

Astfel cum am mai arătat prin conduită licită se înţelege un comportament

fie el acţiune fie inacţiune care nesocoteşte o prevedere legală.

Aşadar pentru a vorbi despre un comportament ilicit, acesta trebuie să

încalce o normă juridică, ilicitul fiind stipulat de un text de lege, nefiind lăsat la

aprecierea subiectivă a unei persoane sau a alteia.

Aprecierea comportamentului ilicit se face prin observarea, descrierea

naturii acţiunii sau inacţiunii săvârşite de autorul ei în raport cu natura juridică

corespunzătoare, sau prin măsurarea ei în raport cu consecinţele faptei,

consecinţe care se circunscriu în conţinutul conduitei.

Profesorul Dongoroz definea în Tratatul său din 1969 licitul juridic ca fiind

tot ceea ce regulile de conduită nu opresc, precum şi tot ceea ce este conform cu

regulile de conduită constituie sfera permisului ( adică ceea ce este îngăduit), iar

7 M. Luburici: „Teoria generală a dreptului“, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 217.

ilicitul este tot ceea ce este contrariu unei reguli de conduită constituie sfera

nepermisului8.

În consecinţă a face ceea ce regulile de conduită nu opreşte, a face ceea ce

regula de conduită ordonă, a face în conformitate cu regula de conduită ceea ce

acestă regulă permite, în anumite condiţi, a reacţiona contra unei acţiuni

neconvenabile, în felul şi măsura prescrisă de regula de conduită, înseamnă a

avea o conduită licită, a rămâne în sfera licitului.

Din contra, ceea ce regula de conduită opreşte, a nu face ceea ce regula de

conduită ordonă, a face contrar reguli de conduită înseamnă a avea o conduită

ilicită, a păşi în sfera ilicitului.

Regula de conduită prin conţinut nu determină decât în mod abstract ceea

ce este ilicit. În regula de conduită nu găsim decât noţiunea conceptului ilicitului,

adică ilicitul abstract, adică obiectivitatea ideologică a faptului. Cînd însă regula de

conduită a fost efectiv încălcată de cineva, fapta constituie ilicitul concret. Ilicitul

concret trebuie să corespundă noţiunii ilicitului abstract, să se încadreze în acestă

noţiune, cu alte cuvinte, să constituie în realitatea faptelor exact aceeaşi situaţie,

pe care regula de conduită o defineşte ideologic.

Ilicitul juridic concret există din momentul în care preceptul unei norme

juridice a fost încălcat în mod efectiv prin activitatea unui membru al colectivităţii(

obiectivitatea reală a faptului ilicit). Ilicitul juridic este în acelaşi timp şi un fapt

neconform cu dreptul, respectiv este antijuridic.

Aşadar caracterul ilicit se stabileşte în legătură nemijlocită cu o prescripţie

cuprinsă de o normă juridică; neobservarea şi încălcarea perescripţiei cuprinsă în

8 V. Dongoroz, Drept Penal, Bucureşti, 2000, p.12.

norma juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieţii sociale şi pun în pericol

siguranţa circuitului juridic.

Profesorul Eliescu aprecia în lucrarea sa, că atunci când faptele indivizilor

sunt contrare legii sau regulilor de convieţuire socială, având ca efecte încălcarea

drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor altuia, interese care nu sunt

potrivnice normelor juridice sau moralei, acestea sunt ilicite.

În teoria generală a dreptului, noţiunea de faptă ilicită are o sferă largă

cuprinzând orice abatere de la normele legale, chiar dacă abaterea nu se

răsfrânge în mod direct şi nemijlocit asupra prejudicierii unui anumit subiect de

drept. Acest lucru se datorează faptului că prin această abatere se aduce atingere

intereselor majore ale indivizilor cărora legea nu le dă expresie şi ocrotire.

O altă definiţie dată în doctrină faptei ilicite este cea a profesorului Liviu

Pop9 conform căreia faptele juridice ilicite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără

intenţia de a naştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc

asemenea efecete în temeiul sau puterea legii, împotriva voinţei autorului lor, şi

prin care se încalcă norma de drept sau bunele moravuri.

Aşadar caracterul ilicit se stabileşte în legătură nemijlocită cu o prescripţie

cuprinsă de o normă juridică; neobservarea şi încălcarea perescripţiei cuprinsă în

norma juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieţii sociale şi pun în pericol

siguranţa circuitului juridic10.

Fapta ilicită prin ea însăşi şi privită izolat nu poate constitui izvor de obligaţii

civile; pentru naşterea acestui tip de raport juridic, fiind necesar , pelângă

exixtenţa faptei ilicite şi întrunirea altor condiţii, dintre care cele mai importante

9 L.Pop,op.cit., p.140.

10 N. Popa,op.cit., p. 325.

fiind : un prejudiciu, un raport de cauzalitate suficient de caracterizat între fapta

ilicită şi prejudiciul suferit de victimă şi culpa autorului11.

În doctrină noţiunile de fapt ilicit sau de ilicitate sunt controversate acestea

fiind uneori asociate noţiunii de culpă, vinovăţie, iar alteori noţiunii de perjudiciu,

în acest sens susţinându-se că existenţa culpei face să se prezume caracterul ilicit

al faptei sau că simplul fapt al cauzării pagubei ar fi ilicit12.

În viaţa reală faptele umane ne apar nu numai ca manifestări obiectivate

ale conştiinţei şi voinţei, şi de aceea, cel mai adesea , din modul în care ele se

obiectivează, rezultă însăşi atitudinea subiectivă a persoanei; din acest motiv unii

autori, apreciind global fapta ilicită şi atitudinea subiectivă faţă de această faptă

nu disting între caracterul ilicit şi cel culpabil al acesteia, incluzând caracterul ilicit

în cel culpabil şi reţinând drept element al răspunderii :“fapta culpabilă săvârşită

de o anumită persoană“.

Au fost autori 13care tratând răspunderea delictuală au arătat că aceata se

sprijină pe noţiunea de culpă, aceata fiind caracteristică fiecărui fapt ilicit fie el

pozitiv sau negativ . În acest sens noţiunea de culpă constă în oricare abatere de

la o obligaţie, legală sau contractuală, orice trecere peste complexul regulilor de

drept pozitive impuse de lege oricărui individ, orice element anormal în felul de a

se purta al acestuia.

Aproape în acelaşi sens M. Cantacuzino aprecia că “… culpa nu poate să

existe şi nu poate da loc la o sancţiune decât atunci când cineva depăşeşte limite

11 L.Pop,op.cit.,p.142.12 I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu: „Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor“ Bucureşti ,

1943, p.78.13 C. Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu: “ Tratat de drept civil român“vol II,

editura ALL Bucureşti , 1998, p.94.

dreptului său şi prin aceasta calcă în domeniul dreptului subiectiv al altuia,

cauzându-i astfel o pagubă“.

Este binecunoscută definiţia dată de „părintele răspunderii juridice“- Planiol

conform căreia greşeala ar consta în încălcarea unei obligaţii preexistente14, dar şi

cea a profesorului Savatier pentru care greşeala este încălcarea unei îndatoriri

legale sau morale determinate, ori a unei îndatoriri generale de a nu dăuna altuia.

O altă definiţie dată greşelii în doctrina franceză asemănătoare celei a lui

Platiniol este aceea a lui Carbonnier15 care aprecia greşeala ca fiind încălcarea unei

obligaţii preexixtente prin care se aduce atingere unui drept.

Tot în doctrina franceză, Josserand16, aprecia că: „a săvârşi o greşeală

delictuală înseamnă să se vatăme un drept, fără a se putea sprijini pe un drept

superior sau cel puţin echivalent.

Aşadar atât în dreptul francez cât şi în cel belgian ilicitul unei fapte este

socotit absorbit de vinovăţie, alături de imputabilitatea fiind apreciat ca un

element al greşelii.

Codul civil german pretinde pentru naşterea răspunderii civile un act

potrivnic dreptului aşadar o faptă ilicită (rechtswidrig) care, totodată, să

constituie o greşeală (verschulden). Acest dualism există şi în dreptul altor ţări

cum ar fi Elveţia sau Austria.

În aceste sisteme de drept se face astfel disticţia între greşeală şi ilicitate,

între cracterul ilcit şi caracterul vinovat ala cnduitei umane.

14 M. Planiol,op.cit., p. 283.15 J. Carbonier,"Droit civil, Les biens et les obligations“, Paris , 1964, p. 608.

16 L. Josserand: „cours de droit civil positif francais“, vol II, Paris , 1933, p. 426.

Prin urmare putem concluziona că în doctrina clasică simpla existenţă a

unui fapt ilicit nu este o greşeală îndestulătoare pentru atragerea răspunderii,

nedreptatea, ilicitul trebuind să fie conştiente.

În prezent în practica noastră judiciară dar şi în doctrină se susţine că

distincţia între fapta ilicită şi greşeala autorului său este nu numai posibilă ci şi

necesară17.

Distincţia este posibilă deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară

sau obiectivarea voinţei şi conştiinţei autorului, iar greşeala sau vinovăţia este

atitudinea psihică, interioară faţă de această faptă. Această distincţie este

necesară pentru a reglementa şi situaţii în care există faptă ilicită dar nu şi

răspundere juridică deoarece nu există vinovăţie, greşeală cum ar fi cazul faptelor

săvârşite de persoanele lipsite de discernământ.

17 A se vedea în acest sens C-tin Stătescu, C. Bârsan: „Teoria generală a obigaţiilor“Editura Academiei,

Bucureşti, 1981, p. 160; T.R. Popescu, P. Anca:“ Teoria generală a obigaţiilor“Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1968, p. 182“