finantele_intreprinderii fac

1

GHEORGHE CĂTĂLIN

FINANȚELE ÎNTREPRINDERII

2012

2

Introducere

Obiectivul general al lucrării este de a prezenta în mod sistemic elementele

fundamentale cu care se operează în finanțele întreprinderii. Prin prezentarea concisă,

didactică, poate fi utilizată pentru deprinderea noțiunilor fundamentale de către studenții

care studiază fenomenul financiar la nivel microeconomic. În același timp, prin conținut

lucrarea contribuie la îmbunătățirea pregătirii specialiștilor din domeniul financiar.

Capitolele din structura cursului conțin elemente fundamentale referitoare la analiză

financiară, planificare, finanţare pe termen scurt, mediu şi lung a activităţii întreprinderii,

problematica investițională, distribuirea profitului, costul și structura capitalurilor precum și

riscurile specifice activității întreprinderii.

Obiectivele cursului

consolidarea noţiunilor de bază asimilate la alte discipline economice;

cunoaşterea unor metode de investigare ştiinţifică aparţinând analizei

financiare;

alcătuirea unor instrmente previzionale în domeniul financiar;

asimilarea de cunoștințe privind gestiunea financiară a întreprinderii,

cumpărarea, vânzarea unor active fizice sau financiare, oportunitatea apelării la

credite etc.;

fundamentarea deciziilor privind investițiile;

identificarea modului de finanţare al întreprinderilor din mediul economic;

aspecte fundamentale privind distribuirea profitului.

Cerinţe preliminare

Cursul presupune parcurgerea unor elemente de bază din cadrul altor discipline

fundamentale cum ar fi: economie, contabilitate sau calculația costurilor. De

asemenea, sunt importante cunoştinţele furnizate de alte discipline economice

complementare cum ar fi: statistica, managementul resurselor umane și marketing.

Mijloace de lucru

Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită existenţa unor mijloace sau

instrumente de lucru.

3

Structura cursului

Cursul este structurat în două module alcătuite în total din 12 unităţi de învăţare.

Astfel, primul modul conţine 7 unităţi de învăţare, iar al doilea 5. S-a optat pentru

o astfel de delimitare cu scopul menţinerii unui grad de complexitate relativ

constant. Fiecare unitate cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica

unităţii de învăţare, exemple, teste de autoevaluare precum şi probleme propuse

spre rezolvare.

La sfârşitul fiecărui modul sunt indicate teme de control. Rezolvarea acestora este

obligatorie. Temele vor fi încărcate de către studenţi pe platforma e-learning până

la o dată prestabilită.

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului „Finanțele

întreprinderii” (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de autoevaluare şi

rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate.

Evaluarea

La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde: un test

ce va conţine întrebări teoretice şi aplicaţii numerice din materia prezentată în

cadrul acestui material. Testul va deţine o pondere de 50% în nota finală, iar notele

aferente temelor de control, realizate pe parcursul semestrului, vor deţine împreună

o pondere de 50%.

4

Modulul 1. Analiza și planificarea financiară

Cuprins

Introducere......................................................................................................................4

Obiectivele modulului.....................................................................................................4

U1. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii................................................................5

U2. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară...............................................................16

U3. Analiza financiară pe baza bilanţului......................................................................25

U4. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere...............42

U5. Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii........................................................58

U6. Analiza financiară cu metoda ratelor.....................................................................69

U7. Bugetele întreprinderii............................................................................................84

Introducere

Analiza reprezintă o metodă de cercetare ştiinţifică bazată pe descompunerea

obiectelor şi fenomenelor studiate în părţi componente. Aplicarea acestei metode

în domeniul financiar a condus la apariţia unor indicatori specifici cu care pot fi

identificate aspectele fundamentale ale gestiunii întreprinderii. Conţinutul metodei,

etapele de aplicare şi alte noţiuni introductive fac obiectul primei unităţi de

învăţare. În continuare sunt prezentate aspecte fundamentale privind delimitarea

finanțelor, accesul întreprinderii pe piața financiară, echilibrul financiar,

renatabilitate și planificare financiară.

Obiectivele modulului

La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:

înţeleagă rolul analizei în studierea fenomenelor financiare;

rețină noțiuni fundamentate din domeniul financiar;

urmărească structurarea pieței financiare și interacțiunea întreprinderii cu

aceasta;

determine echilibrul financiar al oricărei întreprinderi;

analizeze rezultatele întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere;

calculeze capacitatea de autofinanțare;

urmărească în dinamică echilibrul financiar;

aplice metoda ratelor pentru analiza rezultatelor întreprinderii;

alcătuiască și să interpreteze instrumente de previziune financiară.

5

Unitatea de învăţare M1.U1. Noţiuni de bază în finanţele

întreprinderii

Cuprins

M1.U1.1. Introducere.....................................................................................................5

M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................5

M1.U1.3. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii......................................................6

M1.U1.4. Rezumat........................................................................................................14

M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................14

M1.U1.1. Introducere

Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici

privaţi fac obiectul dreptului comercial. Prin lege se stabileşte cadrul legislativ cu

privire la principiile, regulile, instrumentele agreate, precum şi aspectele fiscale

complementare acestor operaţiuni. Tot pe cale juridică sunt stabilite instituţiile,

atribuţiile şi competenţele acestora, menite să poată interveni, prin arbitraj sau

judecată, în soluţionarea eventualelor neînţelegeri, deficienţe, conflicte sau

tendinţe.

În sectorul privat, actul de vânzare-cumpărare este condiţionat de acordul

părţilor contractante cu privire la cantitate, preţ, condiţii de livrare şi de plată. În

sectorul public, desfăşurarea activităţii producătoare de bunuri (servicii) publice și

finanţarea acesteia au la bază decizia instituţiei politice competente, care trebuie să

fie acceptată de membrii comunităţii.

M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

înţeleagă modul de delimitare și studiere al finanțelor;

definească analiza în general şi rolul acesteia în studierea fenomenelor

financiare;

identifice sursele din care se constituie fondurile publice;

înțeleagă obiectul finanţelor private, asemănările și deosebirile dintre

clasele de finanțe;

înțeleagă conținutul principalelor teorii financiare și evoluția acestora;

definească politica și gestiunea financiară;

stabilească obiectul fundamental al întreprinderii.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

6

M1.U1.3 Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

1.1 Conceptul de finanţe

În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse opinii cu privire la semnificaţia

termenului de finanţe, având conținut diferit de la o etapă istorică la alta, de la un gânditor la

altul. Potrivit majorităţii specialiştilor din domeniul financiar, noţiunea de finanţe provine din

cuvintele latineşti „finis” sau „fiare” care se traduc prin a termina o acţiune judiciară sau un

diferend în legătură cu plata unei sume de bani [27]. De la aceste cuvinte s-au format

„financia” sau „financia pecuniaria”, ce desemnează plata în bani. În timp, conceptul finanţe

a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare,

tranzacțiile bursiere, relaţiile cambiale ş.a. [2]. Totuși, există numeroase diferenţe în definirea

conceptului de finanţe aparţinând practicienilor, cercetătorilor şi altor utilizatori din domeniul

financiar.

1.2 Clase de finanţe

Indiferent de nuanța expresiei și modalitatea de definire este necesară delimitarea

finanțelor în publice și private. Noțiunea de finanţe publice este asociată cu statul, unitățile

sale administrative și urmărește asigurarea echilibrului social. Finanţele private sunt legate de

persoanele juridice cu capital privat şi se referă la resursele financiare ale acestora.

1.2.1 Finanțe publice

Existenţa finanțelor publice este legată de stat, instituţiile centrale sau locale și

instituțiile de drept public. Componenta publică a finanţelor urmărește procurarea și utilizarea

resurselor statului. Constituirea veniturilor și efectuarea cheltuielilor publice se bazează pe

norme şi proceduri specifice stabilite prin lege, cu ajutorul cărora se stabilesc responsabilităţi,

atribuţii şi competenţe specifice. Sursele din care se constituie fondurile publice sunt:

- impozite;

- taxe și accize;

- contribuţii pentru asigurări sociale ale persoanelor fizice sau juridice;

- amenzi, majorări, penalizări şi confiscări;

- vărsăminte ale regiilor autonome și instituţiilor publice;

- concesiuni, chirii și redevenţe;

- venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat;

- rambursări ale împrumuturilor de stat acordate;

- dividende, dobânzi, despăgubiri, ajutoare și alte sume primite.

Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile și

sectoarele economice. După colectarea fondurilor publice urmează distribuirea lor către

7

persoanele fizice şi juridice, activitate aflată în competenţa autorităţilor publice, realizată în

raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare. Distribuirea

fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii cum ar fi:

- sănătate;

- apărare naţională;

- ordine și administraţie publică;

- învăţământ;

- gospodărire comunală şi locuinţe;

- datorie publică;

- asigurare şi protecţie socială;

- cultură;

- acţiuni economice;

- mediu natural.

O importanță deosebită revine funcţiei de control asigurată în cadrul finanţelor

publice, întrucât acestea aparţin întregii societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control

vizează, pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor financiare publice, modul de utilizare

al acestora.

1.2.2 Finanţe private

Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor

necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate, în condiţii normale

de eficiență economică. Obiectul finanţelor private include:

- constituirea capitalului social;

- repartizarea profitului (remunerarea acţionarilor);

- plasarea excedentelor de lichidități;

- obţinerea sau crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea activităţii de

exploatare;

- mobilizarea creanţelor;

- stingerea obligaţiilor de plată ș.a.

În cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare ce decurg din obiectul finanţelor

private se derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie sau managerului

întreprinderii în cauză, în concordanță cu prevederile contractelor economice sau financiare

încheiate cu terţii [14].

În sectorul privat nu există obligația de a cumpăra (sau vinde) o marfă, în condiţiile

propuse de agentul economic, dacă aceasta nu are o anumită valoare de întrebuințare pentru

consumator. Prezenta lucrare are ca obiect finanțele private, localizate la nivel de

întreprindere.

8

1.2.3 Asemănări și deosebiri între clasele de finanțe

Între finanţele publice și cele private există următoarele aspecte comune:

- din punct de vedere al definirii, ambele reprezintă forme ale constituirii şi administrării

mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său

de activitate;

- vizează atât veniturile cât și cheltuielile;

- operează cu categorii financiare de bază (monedă, credit etc.);

- se confruntă cu probleme de dezechilibru financiar.

Tabelul 1.1

Criteriul de comparație Finanțe

Publice Private

Scop urmărit

Satisfacerea nevoilor publice

prin intermediul bunurilor

publice

Gestionarea fondurilor în

vederea maximizării valorii

Reglementare juridică Drept public Drept privat

Instrumente folosite Prin măsuri de constrângere Pe baza de contract voluntar

Influență asupra

monedei naționale Poate influența moneda Nu poate influența moneda

Nivel de manifestare Macroeconomic Microeconomic

În acelaşi timp poate fi identificată o serie de deosebiri grupate în funcție de anumite

criterii specificate în tabelul 1.1.

1.3 Elemente fundamentale în finanțele private

1.3.1 Teorii în finanţele private

Teoriile financiare s-au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX prin cristalizarea

unor probleme de interes general, privind participarea agenților economici pe piaţa financiară.

Dintre acestea, în continuare sunt menționate cele mai cunoscute, datorită contribuţiei lor la

dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin impactul practic deosebit, în fundamentarea

deciziei şi comportamentului agenţilor economici pe piaţa financiară.

a) Teoria portofoliului a fost creată de economistul american Harry M. Markowitz (laureat al

Premiului Nobel pentru economie în 1990) în anii 1952, respectiv 1959 şi publicată în

articolul „Portofolio Selection” şi în lucrarea „Portofolio Selection: Efficient Diversification

of Investments” [16][17]. Elementul central al teoriei constă în faptul că decizia financiară ia

în considerare în mod sistematic covarianţa preţurilor majorităţii activelor financiare. Un

investitor raţional, atunci când constituie un portofoliu de active financiare, trebuie să ţină

seama de implicaţiile unui titlu oarecare asupra portofoliului din care face parte.

b) Teoria preţului de echilibru pe piaţa financiară a fost elaborată de economistul american

9

William F. Sharpe (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) şi a fost publicată în

articolul „A Simplified Model for Portofolio Analysis” şi în lucrarea „Portofolio Theory and

Capital Markets” [28][29]. Modelul celebrului autor este cunoscut sub numele CAPM

(Capital Asset Pricing Model) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează

analiza valorilor mobilare şi evaluarea performanţelor administrării averii.

Teoria arată că pe o piaţă concurenţială, riscul este parametrul remunerat, iar acesta nu

poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor sau structurarea diferită a portofoliilor de

active financiare. Acest risc nediversificabil este măsurabil prin procedee statistice (varianţă,

dispersie) şi a intrat în limbajul curent sub numele de coeficient beta.

c) Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului a fost elaborată de Merton

H. Miller (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) şi Franco Modigliani (laureat

al premiului Nobel pentru economie în 1985) şi a fost publicată în articolele „The Cost of

Capital, Corporation Finance and the Theory of Investments” şi „Corporate Income Taxes and

the Cost of Capital: a Correction” [18][19].

Până la apariţia acestei teorii, abordările financiare erau bazate pe ipoteze strict

empirice privind comportamentul operatorilor pe piaţa financiară, fără nici o încercare

fezabilă de a modela interacţiunea operatorilor şi procesul generator al preţului de echilibru.

Teoria arată că, pe o piaţă financiară eficientă, nu există rate optime de îndatorare și de

distribuire a profitului.

d) Teoria opțiunilor are ca subiect central opțiunea ca formă distinctă de activ financiar. O

contribuție remarcabilă la această teorie au avut economiștii americani Fischer S. Black și

Myron S. Scholes (laureați ai Premiului Nobel în 1997) prin elaborarea unui model matematic

bazat pe opțiuni. Modelul construit de autori poartă numele OPM (Options Pricing Model)

sau „Modelul Black-Scholes”. Plecând de la acesta, a fost concepută o formă binominală a

modelului de către economiștii americani John C. Cox, Stephen A. Ross și Mark E.

Rubinstein. Noul model poartă denumirea „Binomial Options Pricing Model” sau “Modelul

Cox, Ross și Rubinstein”.

Teoria de arbitraj financiar a fost formulată de Stephen A. Ross în 1976 fiind

cunoscută sub numele de APM (Arbitrage Pricing Theory). Este o teorie generală a prețurilor

activelor, care susține că prețul de revenire a unui activ financiar poate fi modelat ca o funcție

liniară, între diferiți factori de influență.

e) Teoria semnalelor aplicată la problemele financiare are ca element central asimetria

informaţiei între participanţii la piaţă, precum şi formularea teoriei agenţiei care formalizează

interacţiunea (conflictul de interese) între acţionari şi manageri. Această abordare ridică noi

probleme, întrucât întreprinderea nu mai este privită ca o entitate compactă care ia decizii

pentru a-şi maximiza funcţia de utilitate, ci ca un organism complex al cărui comportament

este rezultatul unui proces de echilibru şi arbitraj între interese adesea divergente ale

diferitelor grupuri și categorii care o formează.

10

f) Teoriile manageriale privesc întreprinderea ca un grup de indivizi cu obiective individuale

specifice. Pentru aceştia se caută o maximizare a funcţiei de utilitate din punct de vedere al

conducerii întreprinderii. Funcţia de utilitate se construieşte pe baza a cinci variabile

independente: mărimea salariilor managerilor, efectivul de personal, volumul investiţiilor,

nivelul costurilor și profiturile. Scopul urmărit prin funcţia de maximizare a utilităţii este

creşterea economică a întreprinderii, ce poate fi urmărită sub forma unei majorări a cifrei de

afaceri sau a activului total.

g) Teoriile comportamentale în cadrul cărora obiectivul era rezultatul negocierilor între

indivizi şi grupurile din care aceştia fac parte, fiecare având obiective proprii. Acest rezultat al

negocierilor urmărea cinci subobiective de negociat: producţia, stocurile, vânzările, segmentul

de piaţă deținut şi profitul. Obiectivul acţionarilor era determinat de mărimea dividendelor

primite, comparativ cu alte întreprinderi [25].

1.3.2 Politica financiară

Noţiunea de politică îşi are rădăcinile în cuvintele greceşti „politike” care semnifica

„arta de a administra” şi „polis” cu înţelesul de oraş - ca formă de organizare politică. Într-o

accepţiune largă conceptul exprimă ansamblul de activităţi orientate spre dobândirea puterii şi

păstrarea ei în societate, de către grupări politice constituite în baza unor interese şi idei

comune.

În finanțele publice politica financiară este o parte a politicii generale a statului,

având scopul de a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare, pentru realizarea unor

obiective strategice privind dezvoltarea economică și socială. Autoritatea de referinţă în acest

caz este statul, care acţionează prin şi în virtutea legii, iar prerogativele politicii financiare

vizează în esenţă finanţele publice. Statul instituie un context de încurajare sau dimpotrivă, de

descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone geografice în vederea

atingerii unor scopuri economice, sociale sau politice. Multitudinea mijloacelor, tehnicilor,

instrumentelor și procedeelor utilizate conduce la particularizarea câtorva categorii de politici:

- politica cheltuielilor publice;

- politica fiscală;

- politica monetară;

- politica valutară;

- politica vamală.

În finanțele private politica financiară este o componentă fundamentală în politica

generală a întreprinderii, care contribuie în mod decisiv la realizarea obiectivului fundamental

al acesteia. Principalele elemente ale politicilor financiare sunt:

- rentabilitatea;

- asigurarea și alocarea surselor de finanțare;

- distribuirea profitului;

11

- structura capitalului;

- durata avansării şi dimensiunea capitalului.

Politica financiară determină în mare măsură capacitatea întreprinderii de menţinere,

consolidare sau creștere comparativ cu alţi competitori. În alcătuirea și implementarea

politicii financiare un rol decisiv revine consiliului de administraţie și managerul general care

acţionează ţinând seama de cadrul legal şi de mandatul încredinţat de adunarea generală a

acţionarilor. Politica financiară a întreprinderii poate fi modificată numai prin actul de voinţă

al proprietarilor și este obligatorie pentru toţi angajaţii [14].

1.3.3 Gestiunea financiară

Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii este constituit de cunoașterea și utilizarea

corectă a mijloacelor şi instrumentelor specifice, pentru atingerea obiectivului fundamental al

acesteia. Gestiunea financiară este un ansamblu de acţiuni privind administrarea resurselor

financiare ale întreprinderii. În acest scop, gestiunea financiară include toate deciziile legate

de realizarea investiţiilor şi finanţarea lor, evidența încasărilor și plăților, repartizarea şi

utilizarea profitului ș.a. Gestionarii financiari ai întreprinderii trebuie să respecte cumulativ

cel puţin trei condiţii fundamentale [25]:

- obţinerea unui anumit nivel al rentabilităţii plasamentelor efectuate de acţionari prin

investirea capitalului în întreprindere;

- asigurarea permanentă a solvabilităţii întreprinderii;

- asigurarea unei flexibilităţi de acţiune pentru participanții la viața economică a

întreprinderii. Într-o economie concurenţială, fiecare participant (acţionar, creditor, salariat,

furnizor, client, stat etc.) îşi stabileşte o strategie individuală pe care urmăreşte să o ducă la

îndeplinire. Gestiunea financiară constă în îndeplinirea obiectivului fundamental al

întreprinderii, concomitent cu armonizarea intereselor participanţilor.

Dintre criteriile de delimitare a gestiunii financiare, în activitatea practică prezintă un

interes deosebit orizontul de timp. Criteriul conduce la gruparea și separarea activităților

specifice în:

- gestiune financiară pe termen scurt;

- gestiune financiară pe termen mediu și lung.

Gestiunea financiară pe termen scurt are rolul de a asigura echilibrul între nevoi şi

necesităţi de finanțare pe termen scurt, în timp ce gestiunea financiară pe termen mediu şi

lung urmăreşte stabilirea unei strategii financiare de consolidare şi creştere a valorii

întreprinderii. Astfel, gestiunea financiară pe termen scurt cuprinde următoarele activități:

- gestiunea stocurilor;

- gestiunea creanțelor;

- gestiunea creditelor și plasamentelor pe termen scurt;

- gestiunea riscului valutar;

12

- gestiunea trezoreriei.

Gestiunea financiară pe termen mediu și lung are în vedere:

- gestiunea capitalurilor proprii;

- gestiunea datoriei financiare;

- gestiunea investiţiilor.

Gestiunea financiară nu este posibilă fără o planificare financiară coerentă şi un

control de gestiune riguros.

1.3.4 Analiza financiară

Analiza, în general, desemnează o metodă de cercetare științifică ce constă în

descompunerea unui obiect sau fenomen în părţi componente. Activitatea presupune utilizarea

unor procedee şi tehnici specifice pentru cercetarea părţilor componente ale ansamblului, în

vederea determinării relaţiilor de cauzalitate şi a factorilor generatori ai acestora [10]. Scopul

final al analizei constă în elaborarea concluziilor ce stau la baza fundamentării unor decizii,

care au drept scop îmbunătăţirea obiectului sau fenomenului respectiv. Indiferent de scop,

analiza este orientată de la complex la simplu [11].

Aplicată în domeniul financiar, la nivel microeconomic, analiza a condus la formarea

unei discipline științifice care are drept scop determinarea performanţelor financiare ale

întreprinderii. Determinările se realizează pe baza documentelor contabile de sinteză.

Principalele acţiuni ale analizei financiare sunt:

- analiza echilibrului financiar;

- analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere;

- determinarea capacității de autofinanțare;

- analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii;

- analiza financiară cu metoda ratelor.

Analiştii financiari sunt preocupaţi să aprecieze următoarele aspecte ale activităţii

întreprinderii:

1. Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit din activitatea

desfășurată;

2. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen mediu

și lung faţă de creditori.

3. Lichiditatea prin care se exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi menţine un cash-flow

pozitiv, în condiţiile onorării obligaţiilor de plată pe termen scurt.

4. Stabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a rămâne în piaţă pe termen lung.

Activităţile specifice din cadrul funcţiei financiare sunt:

- asigurarea din resurse proprii sau atragerea din alte surse a necesarului de capital necesar

derulării activităţii de exploatare a întreprinderii;

- distribuirea fondurilor băneşti disponibile corespunzător obiectivelor prestabilite;

13

- efectuarea de studii şi analize economice cu privire la atragerea şi alocarea mijloacelor

financiare;

- previziunea indicatorilor financiari;

- organizarea şi executarea controlului financiar intern.

1.3.5 Obiectivul fundamental al întreprinderii

Anterior au fost enumerate principalele teorii financiare, un element comun al acestora

fiind dat de determinarea obiectivului fundamental al întreprinderii. Găsirea acestui obiectiv

constituie identificarea raţiunii întregii activităţi desfăşurate. Potrivit teoriilor financiare,

identificarea obiectivul fundamental se face prin alegerea celui mai potrivit concept din

următoarele posibile: echilibru financiar, creştere economică, flexibilitate, supravieţuire,

minimizarea unor costuri și profit. Sintetizând concluziile desprinse, se poate reține ca

obiectiv fundamental al gestiunii financiare maximizarea valorii întreprinderii.

Criteriile de măsurare, a gradului de atingere a acestor scopuri şi obiective sunt

exprimate prin:

- mărimi absolute cum ar fi: fondul de rulment, trezoreria netă, cifra de afaceri, capacitatea de

autofinanţare etc.;

- mărimi relative precum rata îndatorării, rata rentabilităţii etc.

Pentru finanţele private se reţine drept obiectiv fundamental maximizarea valorii

întreprinderii. Măsurarea acesteia a condus la apariția a două formulări:

- patrimonială potrivit căreia se urmărește maximizarea patrimoniului acumulat în exerciţiile

anterioare. Valoarea patrimoniului se determină pe baza situaţiei patrimoniului reflectată în

bilanţ. Este egală cu situația netă (activul net) determinată ca diferenţă între activul total şi

datoriile totale.

- financiară însemnând maximizarea valorii actuale a veniturilor viitoare aşteptate a se realiza,

pe durata de viață a întreprinderii, cu ajutorul patrimoniului deținut în prezent. Valoarea

financiară se determină pe baza speranţelor de câştig, pe care le va aduce întreprinderea, cu

patrimoniul acumulat până în prezent:

VF = CFt

1+r t+

VRn

1+r n,

n

t=1

în care VF valoare financiară a întreprinderii;

CF cash-flow-uri viitoare degajate de întreprindere pe durata de viață;

VRn valoarea reziduală estimată, rămasă după n ani de viaţă economică;

r rata de actualizare egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc ce

caracterizează întreprinderea respectivă;

t = 1,...,n durata de viaţă economică a întreprinderii.

Relația admite ca ipoteze simplificatoare existența unor cash-flow-uri anuale constante

și consideră aceeași rata de actualizare pe durata de viață a întreprinderii.

14

Exemple

1. Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi ştiind că dispune de un patrimoniu care îi

va permite încasarea unor sume constante în următorii 5 ani de 6500 mii lei. După aceasta perioadă

valoarea estimată de lichidare a patrimoniului este de 870 mii lei. Pentru întreaga perioadă se

consideră o rată de actualizare de 5%.

Rezolvare:

Valoarea financiară a întreprinderii se determină cu relaţia:

VF = CFt

1+r t +

VR5

1+r 5,

5

t=1

în care CF cash-flow-uri viitoare;

r rata de actualizare considerată constantă;

VR5 valoarea reziduală estimată după 5 ani;

t = 1,...,5 durata de viaţă economică a întreprinderii.

Înlocuind rezultă:

VF=6500

1+0,05 +

6500

1+0,05 2+

6500

1+0,05 3+

6500

1+0,05 4+

6500

1+0,05 5+

870

1+0,05 5

Se obţine o valoare de 28823,24 mii lei.

2. Care este valoarea financiară estimată a unei întreprinderi care generează următoarele fluxuri

anuale de trezorerie: CF1= 22450 lei, CF2= 48140 lei, CF3= 68530 lei, CF4= 44280 lei, CF5= 81170

lei și CF6= 27450 lei? Valoarea reziduală estimată este de 9540 lei, iar rata de actualizare are o

valoare constantă de 4%.

Rezolvare:

În acest caz relaţia de determinare a valorii financiare este:

VF = CFt

1+r t +

VR6

1+r 6

6

t=1

Înlocuind în relația anterioară rezultă:

VF=22450

1+0,04 +

48140

1+0,04 2+

68530

1+0,04 3+

44280

1+0,04 4+

81170

1+0,04 5+

27450

1+0,04 6+

9540

1+0,04 6

Se obţine o valoare de 258245,87 lei.

Enumerați sursele din care se constituie fondurile publice.

15

Să ne reamintim...

Finanțele sunt delimitate în două clase: publice și private. Cursul este orientat

către finanțele private;

Există asemănări și deosebiri între clasele de finanțe;

Teoriile financiare s-au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX prin

cristalizarea unor probleme de interes general și au evoluat până în prezent;

Gestiunea financiară este un ansamblu de acţiuni privind administrarea

resurselor financiare ale întreprinderii;

Obiectivul oricărei întreprinderi este dat de creșterea valorii acesteia.

M1.U1.4. Rezumat

Există numeroase diferenţe în definirea conceptului de finanţe. Finanțele se

împart în: publice (ale statului) și private (ale întreprinderilor). Teoriile financiare s-

au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX;

Sunt mai multe polici financiare atât la nivelul finanțelor publice cât și a

celor private;

Gestiunea financiară urmărește administrarea resurselor financiare. În acest

scop folosește un ansamble de tehnici și metode, între care un rol fundamental îl are

analiza financiară;

Obiectivul fundamental al oricărei întreprinderi este de maximizare a valorii

sale.

M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Precizați conținutul finanțelor publice și private.

2. Care sunt formele de manifestare ale finanţelor întreprinderii?

3. Definiţi gestiunea financiară.

4. Cum definiţi conceptul de analiză? Dar analiză financiară?

5. Definiţi valoarea întreprinderii în concepţia patrimonială.

6. Stabiliţi diferenţa dintre concepţia patrimonială şi financiară privind valoarea

întreprinderii.

7. Precizaţi rolul gestiunii financiare.

8. Precizaţi diferenţa dintre gestiune şi analiză financiară.

Temă de control

Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi care generează fluxuri

anuale constante de 7840 mii lei pe o perioadă de 4 ani. După această perioadă,

valoarea estimată de lichidare a patrimoniului este de 1560 mii lei. Pentru întreaga

perioadă se consideră o rată de actualizare de 4,5%.

16

Unitatea de învăţare M1.U2. Accesul întreprinderii pe piaţa

financiară

Cuprins

M1.U2.1. Introducere....................................................................................................16

M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare.....................................................................16

M1.U2.3. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară.....................................................16

M1.U2.4. Rezumat........................................................................................................24



Domeniul de manifestare al finanţelor este specific pieţei financiare. Piața

financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu deținătorii

de fonduri disponibile pentru investiţii. Din aceasta întreprinderea colectează

capitalurile disponibile.



înţeleagă rolul pieței financiare în economie;

identifice operatorii și produsele din fiecare segment al pieței financiare;

stabilească relații financiare și conținutul acestora;

înțeleagă necesitatea asigurării echilibrului financiar;

identifice modul în care sunt organizate activitățile financiare în

întreprinderi;

stabilească sarcinile unui angajat din departamentul financiar.


M1.U2.3 Accesul întreprinderii pe piaţa financiară

2.1 Structura pieţei financiare

Domeniul de manifestare al finanţelor este specific pieţei financiare. Din punct de

vedere al sferei de cuprindere, în literatura de specialitate s-au conturat două accepţiuni

referitoare la piaţa financiară:

- concepţia anglo-saxonă în care piaţa financiară este formată din piaţa de capital, piaţa

monetară şi piaţa asigurărilor. În acest context, pe piaţa de capital se asigură investirea

capitalurilor pe termen mediu şi lung.

- concepţia continental-europeană, potrivit căreia piaţa de capital are o structură complexă

17

care cuprinde: piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară. În România potrivit

majorității specialiștilor din domeniul financiar a fost adoptată concepţia anglo-saxonă [4][5].

Piața financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu deținătorii

de fonduri disponibile pentru investiţii. În scopul lămuririi importanței și conținutului pieței

financiare, trebuie reținut faptul că mișcarea capitalurilor în economie se poate realiza prin:

- finanţare indirectă în care disponibilităţile băneşti sunt concentrate la bănci şi utilizate de

către acestea pentru creditarea utilizatorilor de fonduri;

- finanţare directă prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa

financiară. În acest caz, se pun în circulaţie titlurile financiare şi odată cu ele se stabileşte un

set de relaţii între emitenţii de titluri ce formează cererea de fonduri şi cumpărătorii de titluri,

ca purtători ai ofertei.

Pornind de la nevoia de schimb între bunurile acumulate şi capitalurile disponibile se

poate sintetiza faptul că economia unui stat cuprinde:

a) Agenți economici care economisesc capitaluri;

b) Agenți economici care investesc capitaluri;

c) Intermediari ai tranzacțiilor de capital între cele două categorii.

Economisirea presupune un excedent de venituri peste cheltuieli. Pentru capitalurile

economisite se urmărește păstrarea în siguranță sau fructificarea lor. În cazul plasării

economiilor se renunță la capitaluri prezente în favoarea unor câștiguri mai mari, viitoare ce

pot îmbrăca diferite forme: dobânzi, dividende ș.a. Fructificarea economiilor trebuie să

asigure acestora o protecție față de inflație și să aducă un câștig real în condițiile unui risc

acceptabil.

Agenții economici care economisesc capitaluri sunt:

- persoane fizice sau familii care realizează economii din diferite surse de venituri şi

urmăresc ca acestea să fie plasate în diverse investiţii rentabile pe piața financiară;

- întreprinderi rentabile care înregistrează permanent un excedent de trezorerie pe care îl pot

pune la dispoziţia altor utilizatori pentru investiţii;

- statul care poate înregistra pe parcursul execuţiei bugetului central sau a bugetelor locale,

excedente temporare rezultate din încasări mai mari decât plăţile curente, pentru care caută un

plasament rentabil.

Însumând capitalurile disponibile degajate de acești agenți economici, la nivelul

economiei naţionale, se degajă un capital bănesc pentru care se caută, posibilități de investire

sub diverse forme. În același timp, se manifestă cerere pentru capitalurile astfel formate, din

partea celor care au nevoie de finanțare. Cererea provine din partea agenţilor care investesc

capitaluri băneşti în procese productive sau comerciale. Aceștia datorită nevoilor de finanţare

ridicate prezintă un deficit de resurse băneşti la un moment dat pentru care caută acoperire.

Motivaţia investirii în procese productive este dată de marjele de acumulare ce se obţin în

raport cu cheltuielile. În general, ratele de rentabilitate obţinute în procese productive sunt mai

18

mari decât pe piaţa financiară.

Între cele două categorii de participanţi se interpun intermediarii financiari

materializaţi prin:

- instituţii financiare de asigurări, investiţii sau bursiere specializate în transferul capitalului

pe termen mediu şi lung;

- băncile comerciale care activează, în general, pe termen scurt.

Rolul pieţelor financiare este acela de a asigura un cadru neutru şi avantajos tuturor

celor trei categorii de participanţi, pentru finanţarea agenţilor deficitari şi plasarea

disponibilităţilor aparținând celor excedentari. Produsele specifice acestor instituţii sunt

valorile mobiliare sau cele specifice pieței monetare, înscrisuri ce dovedesc posesia unei sume

de bani ce poate deveni disponibilă în anumite condiţii.

Fig. 2.1 Componentele pieței financiare

2.1.1 Piaţa de capital

Piața de capital este componenta pieței financiare specializată în tranzacţii cu active

financiare pe termen mediu şi lung. Prin intermediul acestui segment, capitalurile disponibile

dispersate în economie sunt concentrate către solicitanții de fonduri. În acest fel se întâlnesc și

se reglează în mod liber cererea și oferta de instrumente financiare pe termen mediu și lung.

Obiectul tranzacțiilor îl constituie valorile mobiliare (acțiuni, obligațiuni, derivate etc.).

Pe piaţa de capital apare o relaţie directă între deținătorul de fonduri şi solicitantul

aflat în căutare de resurse financiare. Astfel, solicitantul de capitaluri va emite titluri, urmând

să primească în schimb contravaloarea lor. Deși este orientată pe termen mediu și lung, piața

de capital permite obținerea unor câștiguri pe termen scurt prin specularea modificărilor de

curs ale valorilor mobiliare sau preluarea controlului asupra unor emitenți prin achiziții

Piața financiară

Piața asigurărilor

Piața monetară

Piața de capital

19

semnificative de acțiuni.

Piaţa de capital este structurată în două segmente diferite și interdependente.

Delimitarea este una teoretică, nu geografică, ce contribuie la înțelegerea mecanismului de

funcționare a pieței de capital. Astfel se disting:

- piaţa primară care asigură emisiunea şi vânzarea inițială a titlurilor financiare. Este

organizată prin intermediul băncilor sau al societăţilor specializate pentru operaţiuni cu valori

mobiliare. Întrucât astfel de intermediari dispun de ample rețele de distribuție, titlurile emise

ajung la investitorii interesaţi. Este piața pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt

vândute prima dată.

- piaţa secundară prin care investitorii cumpără şi vând valorile mobiliare emise pe piaţa

primară, aflate deja în posesia unor deținători. Odată vândute, titlurile fac obiectul

tranzacțiilor pe piața secundară. Datorită existenţei acestei pieţe, investitorii care îşi plasează

capitalurile pe piaţa primară, le pot recupera înainte de scadenţa titlurilor cumpărate. Datorită

acestui mecanism se spune despre piaţa secundară că asigură mobilitatea şi lichiditatea

capitalurilor și permite funcționarea normală a economiei [3].

Funcționarea efectivă a pieței secundare se realizează prin intermediul piețelor

organizate: bursa de valori și piața extrabursieră. Diferenţa dintre cele două forme organizate

ale pieţei de capital constă în:

- existența unor condiţii şi criterii de eficienţă economico-financiară pentru admitere;

- condiţii distincte de informare a investitorilor;

- garanţii diferite oferite pentru investitori;

- modul de funcţionare şi organizare al celor două pieţe.

2.1.2 Piaţa monetară

Piaţa monetară (creditului) este o altă componentă a pieței financiare având instituții,

mecanisme și instrumente specifice. Este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active

monetare având scadenţe relativ scurte (până la un an). Operatorii care intervin pe acest

segment sunt: banca centrală, băncile comerciale, casele de economii, trezoreria publică,

întreprinderile și populaţia având calitatea de creditori sau de debitori după caz. Obiectul

tranzacţiilor pe această piaţă îl constituie acordarea sau rambursarea de credite pe bază de

monedă. Instrumentele negociate sunt: certificate de depozit (titluri negociabile ce atestă

existenţa unui depozit în cont), bilete de trezorerie (emise de societăţi comerciale, cu excepţia

instituţiilor de credit), bonuri de tezaur (emise de trezoreria publică), titluri pe termen scurt

emise de instituţii financiare.

Piaţa monetară este organizată ca:

- piaţă primară având rol de finanţare pe termen scurt;

- piaţă secundară cu rolul de negociere a activelor financiare pe termen scurt.

20

2.1.3 Piaţa asigurărilor

Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă agenţii

economici în activitatea lor. Asigurările au apărut şi se dezvoltă datorită existenţei unor riscuri

comune, a căror manifestare antrenează producerea de pagube economiei şi populaţiei.

Prezența acestora conduce la formarea comunităţii de risc, însemnând un număr mare de

persoane fizice sau juridice aflate sub incidenţa riscurilor, având aversiune faţă de acestea,

interesate în acoperirea pagubelor și care consimt să se apere în comun, participând la

formarea fondului de asigurare, prin intermediul unei organizaţii specializate. Asigurarea

poate fi privită ca necesitate având ca element distinctiv siguranţa pe care o oferă pentru un

viitor nesigur sau daună. Reprezintă o operaţiune financiară între două părţi:

- asigurător însemnând partea care despăgubeşte în cazul producerii unui eveniment;

- asigurat care, în schimbul unei prime sau cotizaţii, este despăgubit în cazul producerii

riscului asigurat.

Fondul comun de asigurare se constituie din primele subscrise de membrii comunităţii

de risc. Totodată este utilizat prin intermediul unor structuri organizatorice pentru activități

specifice de asigurare: plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate, constituirea fondurilor de

rezervă ale asigurătorului, acoperirea cheltuielilor, constituirea la nivel naţional a unor fonduri

de protecţie a asiguraţilor și profitul societății de asigurare. Asigurările de persoane, bunuri şi

răspundere civilă constituie un element important al economiei de piaţă, deoarece corespund

unor cerinţe concrete ale societăţii, acoperind nevoi reale ale cetăţenilor şi agenţilor

economici.

2.2 Relaţia financiară

2.2.1 Conţinutul relaţiei financiare

Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în cadrul lor ca

autoritate publică sau nu. Piaţa economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi

concepută în afara mediului în care aceasta funcţionează şi evoluează. Din acest mediu

întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în cadrul lui efectuează plăţile curente şi

restituirile de fonduri. Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le

deţine cu toţi agenţii economici şi financiari. Schimbul de active dintre agenţii economici

reprezintă o condiţie de existenţă a întreprinderii într-un univers economic în care resursele

sunt limitate [5]. Aceste schimburi se realizează prin intermediul factorului monetar. Orice

schimb economic implică 2 fluxuri:

- un flux real de bunuri;

- un flux monetar, însemnând un capital care se transferă în sens invers fluxului real, cu rol de

stingere a obligației de plată. Aceste fluxuri presupun în mod aprioric o acumulare de bunuri

pe de o parte şi de capital pe de altă parte. Acumularea se realizează în urma unui proces de

21

producţie ce presupune existenţa unor stocuri și a unui capital realizat prin atragerea

disponibilităţilor băneşti de la asociaţi, acționari sau creditori.

Ca agent economic întreprinderea intră în relaţie cu alţi agenţi economici pe care îi

întâlneşte pe diferite pieţe în care schimbă bunuri şi servicii pe bază de monedă. Aceste

schimburi dau naştere universului financiar care apare ca o contraparte a universului

economic, dar şi ca univers autonom organizat pe propriile sale pieţe pe care schimbă active

financiare şi monedă. Fenomenul financiar reflectă un transfer de bogăţie exprimat în termeni

monetari.

2.2.2 Tipuri de relaţii financiare

Relaţii de creditare

În unele situații întreprinderea are nevoie de resurse financiare suplimentare pentru

derularea unor programe investiționale, acoperirea deficitelor de trezorerie etc. Pentru

procurarea lor intră în legătură cu alți agenți economici, cel mai adesea specializaţi, care au

posibilitatea de a împrumuta resurse financiare. Astfel de legături între agenţii economici intră

în sfera relaţiilor de credit, componentă a relaţiilor financiare, în sensul cel mai larg de

cuprindere a lor. Caracteristicile relaţiilor de creditare sunt:

a) Au caracter rambursabil în sensul că transferul bănesc este temporar. Partea către care este

direcţionat transferul numită debitor, poate utiliza mijloacele numai un timp dat, după care

trebuie să le returneze celui de la care le-a procurat. Partea care împrumută se numește

creditor și este proprietarul de fapt şi de drept al mijloacelor respective.

b) Sunt purtătoare de dobândă. Dobânda apare ca o remunerare a creditorului și reprezintă o

cheltuială pentru debitor, de aceea este considerată un cost al capitalului bănesc.

Relaţii de asigurare şi reasigurare

Relaţiile de asigurare-reasigurare reprezintă un ansamblu de legături ce se stabilesc

între asigurători şi asiguraţi. Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare-

reasigurare) care preia riscurile asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele

produse sau achită sumele asigurate. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în

schimbul primei de asigurare îşi asigură bunurile sau se asigură împotriva unor evenimente.

Prin contract, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de asigurare, iar în cazul

producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau unei terţe persoane,

denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată.

Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asigurători se desfăşoară în dublu

sens astfel:

- de la asiguraţi la asigurători sub forma primelor de asigurare;

- de la asigurători la asiguraţi, fluxul ia naştere în momentul producerii riscurilor sau

22

evenimentelor asigurate, când societăţile de asigurare sunt obligate să achite despăgubirile sau

sumele asigurate.

2.3 Echilibrul financiar

Noțiune frecvent întâlnită în teoria și practica financiară, echilibrul financiar apare în

legătură cu finanţele publice sau private. Presupune armonizarea fluxurilor băneşti de intrare

cu cele de ieşire în timp, dimensiune și volum. Această stare, cum este definită de unii autori,

are caracter dinamic, în sensul că se modifică în timp, în funcţie de evoluţia necesarului de

finanțare și a surselor de finanțare. Necesarul de finanțare este determinat de ciclul de

exploatare pe de o parte și dividende, respectiv achizițiile de imobilizări pe de altă parte.

Sursele pentru acoperirea acestor nevoi financiare pot fi proprii, împrumutate sau închiriate

din piața financiară. Atât nevoile cât și sursele de capitaluri pentru acoperirea lor, fac obiectul

unor capitole distincte din prezenta lucrare.

Întrucât echilibrul financiar este condiție premergătoare pentru obținerea profitului

este necesară studierea condițiilor de formare și menținere. Studierea în dinamică a

echilibrului financiar presupune alcătuirea unor instrumente care compară nevoile și resursele

financiare pe mai multe perioade consecutive. În acest fel se determină variaţia stării de

echilibru financiar, obţinându-se informaţii privind condițiile concrete care au condus la

consolidarea, menținerea sau deteriorarea lui.

2.4 Organizarea activităţilor financiare în întreprindere

În numeroase întreprinderi mici şi mijlocii, organigramele prezintă un serviciu

contabil inserat în organigrama întreprinderii. Acesta primește datele contabile şi furnizează

informaţii managerului, care exercită funcţia financiară a întreprinderii. În general, contabilul

asigură funcţiile unui trezorier în cadrul acestor societăţi.

Atunci când întreprinderea se dezvoltă, conducerea deleagă o parte din atribuţiile sale

financiare. Activitățile financiare sunt asociate adesea unui compartiment. În cazul

întreprinderilor de talie mare, sistemul financiar este complex deoarece:

- numărul de servicii specializate este sporit;

- sfera lor se lărgeşte odată cu extinderea întreprinderii.

Fluxurile financiare decurg nu numai din activităţi industriale şi comerciale, ci şi din

participaţii la formarea sau majorarea capitalului altor societăţi. Se stabilesc direcții care

grupează servicii specifice cum ar fi:

- contabil, juridic şi fiscal;

- trezorerie, planificare, investiţii;

- control de gestiune.

Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe faze cum ar

fi:

23

- analiza financiară având ca obiectiv descompunerea indicatorilor financiari cu scopul

identificării cauzelor care au stat la baza apariției sau modificării lor față de o bază de

comparație. Identificarea cauzelor permite adoptarea unor soluții concrete care conduc la

rezolvarea problemelor sau valorificarea avantajelor.

- aplicarea soluțiilor desprinse din analiza financiară. De regulă sunt urmărite acțiunile pe

termen scurt din domeniul gestiunii trezoreriei, proiectele de finanțare și de investiții pe

termen lung sau protejarea întreprinderii împotriva riscurilor;

- urmărirea şi controlul proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de conducerea

întreprinderii. Această fază permite măsurarea diferenţelor dintre realizări şi proiectele

iniţiale. Oferă totodată posibilitatea declanșării unor soluții de corecţie a rezultatelor, astfel

încât acestea să se apropie de mărimile planificare sau chiar a previziunilor, atunci când se

dovedesc a fi greșite.

Întrucât condiționarea financiară a oricărei activități economice sau sociale este

realitate obiectivă în economia de piață, se impune atenție în selectarea, recrutarea, pregătirea

și valorificarea personalului cu atribuții financiare. Totodată, trebuie subliniată răspunderea

deosebită a acestor salariați sau colaboratori, datorită consecințelor pe care le au deciziile

adoptate asupra viitorului întreprinderii.

Exemple

1. Angajaților cu contract permanent sau temporar la activitatea financiară a

întreprinderii le sunt asociate atribuții ca:

- asigurarea echilibrului financiar;

- menținerea solvabilității întreprinderii;

- asigurarea lichidităților necesare desfășurării activității de exploatare;

- managementul riscurilor financiare;

- supravegherea gradului de îndatorare;

- alcătuirea strategiei financiare a întreprinderii;

- identificarea surselor de finanțare a investițiilor și selectarea acestora;

- adecvarea structurii capitalului;

- folosirea instrumentelor de planificare;

- analiza financiară;

- controlul financiar.

2. În întreprinderi pot fi întâlnite compartimente care grupează activitățile financiare

cu diverse denumiri:

- administrativ şi financiar;

- economic şi financiar;

- informatic şi financiar;

24

- financiar şi juridic.

Enumerați operatorii care apar pe piața de capital.

Identificați un produs la termen oferit de o bancă comercială. Realizați o scurtă

descriere a aestuia.

Să ne reamintim...

În România a fost adoptată concepţia anglo-saxonă în care piaţa financiară

este formată din piaţa de capital, piaţa monetară şi piaţa asigurărilor. Fiecare

segment are operatori și instrumente specifice. Piața asigurărilor are rolul de a

acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor;

Echilibrul financiar est o noțiune fundamentală care presupune armonizarea

fluxurilor băneşti de intrare cu cele de ieşire în timp, dimensiune și volum;

Organizarea activităților financiare este diferită în funcție de obiectul de

activitate, talia întreprinderii și complexitatea activităților desfîșurate.

M1.U1.4. Rezumat

Piața financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu

deținătorii de fonduri disponibile pentru investiţii;

Piața de capital este componenta pieței financiare specializată în tranzacţii cu

active financiare pe termen mediu şi lung;

Piața monetară este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active monetare

având scadenţe relativ scurte (până la un an).


1. Definiți echilibrul financiar.

2. Enumerați principalele caracteristici ale relației de creditare.

3. Precizați modalitățile de organizare a activităților financiare într-o

întreprindere.

4. Care sunt diferențele dintre piața primară și secundară de capital?

5. Enumerați operatorii și instrumentele din piața monetară.

6. Explicaţi modul de formare a fenomenului financiar la nivel microeconomic.

7. Care sunt caracteristicile relației de asigurare?

Temă de control

Să se identifice o societate comercială pe acțiuni din domeniul economic. Cum

sunt organizate activitățile financiare în organigrama întreprinderii?

25

Unitatea de învăţare M1.U3. Analiza financiară pe baza bilanţului

Cuprins

M1.U3.1. Introducere....................................................................................................25


M1.U3.3. Analiza financiară pe baza bilanţului............................................................25

M1.U3.4. Rezumat........................................................................................................41



În prima unitate de învățare s-a menționat importanța și rolul analizei ca metodă

de cercetare știintifică, utilizată în diverse domenii ale cunoașterii. Aplicată în

domeniul financiar, analiza a condus la apariția unei discipline științifice care

cuprinde instrumente și proceduri cu care sunt evaluate performanțele financiare.

În acest scop, analiza financiară împrumută tehnici și informaţii, dar în acelaşi

timp, se constituie ca furnizor de instrumente şi rezultate pentru alte discipline

științifice.



identifice sursele de culegere a indicatorilor utilizaţi în analiza financiară;

înțeleagă rolul principalelor posturi bilanțiere;

alcătuiască un bilanț financiar;

calculeze și interpreteze indicatorii de echilibru financiar;

stabilească unele corelații care apar între indicatorii de achilibru financiar;

rețină prinpiciile de finanțare.


M1.U3.3 Analiza financiară pe baza bilanţului

3.1 Importanţa analizei financiare pe baza bilanţului

Sursele de informaţii frecvent utilizate în analiza financiară aplicată la nivel

microeconomic sunt situaţiile financiare anuale, prin intermediul cărora este prezentată

situaţia economică și financiară a unei întreprinderi într-un exercițiu financiar. Întocmirea

situaţiilor financiare se face în conformitate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice

Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate [21]. Potrivit acestor normative

26

situaţiile financiare care trebuie întocmite de către întreprinderi sunt:

- bilanţul;

- contul de profit şi pierdere;

- situaţia modificărilor capitalului propriu;

- situaţia fluxurilor de trezorerie;

- politici contabile;

- note explicative.

Analiza financiară pe baza bilanţului constituie un aspect esenţial al analizei financiare

ce se bazează pe examinarea situaţiei rezultată la încheierea exercițiului financiar. În acest

scop, posturile bilanţiere sunt grupate în funcție de anumite criterii, astfel încât forma obținută

să permită stabilirea indicatorilor de echilibru financiar.

Echilibrul financiar a fost definit în capitolul precedent când a fost subliniată

importanța asigurării acestuia. În acest capitol sunt stabilite modalități de determinare a

acestui obiectiv financiar. Realizarea echilibrului financiar presupune existenţa permanentă a

unei relaţii de egalitate între sumele totale înscrise în activul şi pasivul bilanţului. Analiza

echilibrului financiar pe bază de bilanţ este subordonată asigurării solvabilității și echilibrului

financiar.

3.2 Modele de bilanț folosite în analiza financiară

Analiza financiară a determinat reflectarea structurii patrimoniului în funcție de criterii

diferite de cele aflate la baza bilanţului contabil. Cu ajutorul acestora sunt alcătuite alte două

forme de bilanț: funcţional şi financiar. Ambele forme se obțin din bilanţul contabil. Dacă

acesta nu este structurat pe criterii de lichiditate și exigibilitate, astfel încât să exprime

acoperirea financiară a activităţilor potrivit naturii acestora, analiza financiară nu poate

conduce la concluzii şi decizii pertinente privind echilibrul financiar al întreprinderii. De aici

rezultă necesitatea unor corecții sau redistribuiri care pot conduce la schimbări semnificative

ale structurii bilanțului contabil. Presupunând că bilanţul este structurat după criterii de

lichiditate și exigibilitate, activele şi pasivele acestuia se grupează în două părţi:

- partea superioară grupează nevoile și sursele permanente de acoperire a acestora pe termen

mediu și lung;

- partea inferioară cuprinde activităţile pe termen scurt și sursele temporare, curente de

finanţare.

În mod corespunzător, activităţile permanente se finanţează din surse disponibile pe

termen lung, în timp ce activităţile temporare se finanţează din surse disponibile pe termen

scurt.

3.2.1 Bilanţul funcţional

Bilanţul funcțional are rolul de a oferi o imagine asupra modului de funcţionare

27

economică a întreprinderii, punând în evidenţă utilizările şi resursele corespunzătoare fiecărui

ciclu de funcţionare. Astfel, apar următoarele funcții:

a) Funcţia de investire grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare pe două

categorii, exploatare şi în afara exploatării, indiferent de durata lor de viaţă. Imobilizările din

exploatare însumează activele pe termen lung utilizate în activitatea de bază, acestea fiind:

construcţii, maşini, utilaje, instalații etc. Imobilizările în afara exploatării includ: terenuri,

clădiri anexe, participaţii, alte active şi plasamente financiare etc.

b) Funcţia de finanţare este subordonată îndeplinirii obiectivului fundamental al întreprinderii

și contribuie la alcătuirea strategiei de finanţare a întreprinderii. În cadrul acesteia sunt

regrupate posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadenţa lor

(împrumuturi obligatare sau bancare, mai puţin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzile

aferente lor) şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Întrucât activele imobilizate sunt

reţinute la valoarea lor brută, amortismentele şi provizioanele sunt asimilate resurselor proprii

[25].

c) Funcţia de exploatare cuprinde fluxurile de aprovizionare, producţie şi vânzare, generatoare

de stocuri reale şi financiare, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate. Posturile de activ

legate direct de operaţiile ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de

exploatare constatate în avans) constituie active circulante de exploatare, care în mod normal,

trebuie finanţate din datoriile de exploatare (datorii furnizori şi asimilate, venituri din

exploatare constatate în avans etc.). Atât activele circulante, cât şi resursele pentru finanţarea

lor au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor alocate şi reînnoirea surselor făcându-se după

încheierea fiecărui ciclu de exploatare.

Operaţiuni cum ar fi: creanţe diverse, operaţiuni legate de funcţia de repartiţie a

veniturilor, capital social subscris şi nevărsat, datorii fiscale şi sociale, datorii diverse) sunt

regrupate în categoria activ circulant în afara exploatării, iar cele privind disponibilităţile

băneşti (casa, banca, valorile mobiliare de plasament şi creditele bancare curente) formează

activul şi pasivul de trezorerie [24].

Tabelul 3.1

ACTIV=NEVOI PASIV=CAPITALURI

FUNCŢIA DE

INVESTIRE

Activ imobilizat brut Capitaluri proprii

Amortizări şi provizioane

Datorii financiare

FUNCŢIA DE

FINANŢARE

FUNCŢIA DE

EXPLOATARE

Active circulante de

exploatare

Active circulante în

afara exploatării

Active de trezorerie

Datorii de exploatare

Datorii în afara

exploatării

Pasive de trezorerie

FUNCŢIA DE

EXPLOATARE

28

Structurat ca în tabelul 3.1, bilanţul funcțional evidenţiază următoarele:

- în activ se poate distinge o categorie legată de ciclul de exploatare, iar alta independentă de

acesta;

- în pasiv o grupă de resurse este destinată exploatării și alta fără incidență asupra acesteia;

- elementele de trezorerie apar în mod distinct, atât în activul cât şi în pasivul bilanţului. Se

poate concluziona că bilanţul funcţional este alcătuit în funcţie de modalitatea de alocare a

unui mijloc respectiv sursă, iar analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor

operaţii realizate de întreprindere în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor.

3.2.2 Bilanţul financiar

Bilanţul financiar este alcătuit pe principiile lichidităţii, exigibilităţii şi solvabilităţii.

Utilizarea acestuia are ca scop aprecierea solvabilităţii întreprinderii și a echilibrului financiar.

Elementele de activ sunt structurate în funcție de lichiditate astfel:

- active imobilizate;

- active circulante.

Activele imobilizate reprezintă bunurile și valorile utilizate pe o perioadă îndelungată

în activitatea întreprinderii și care nu se consumă după prima lor utilizare. În funcție de

structura lor materială, activele imobilizate se grupează în:

- imobilizări necorporale sunt active identificabile, nemonetare, fără conținut material,

deținute pentru a fi utilizate în procesul de producție, prestări de servicii, sau pentru a fi

închiriate terților;

- imobilizări corporale sunt elemente tangibile deținute de o întreprindere pentru a fi utilizate

pe parcursul mai multor perioade de gestiune în producția de bunuri și servicii sau pentru a fi

închiriate terților;

- imobilizări financiare denumite și investiții financiare sau de portofoliu, sunt active deținute

de o întreprindere în vederea creșterii valorii sale prin încasarea unor sume (dobânzi,

redevențe, dividende) rezultate din creșterea valorii capitalizate sau în scop speculativ.

Nevoile de finanţare determinate de ciclul de exploatare corespund fondurilor pe care

întreprinderea le alocă pentru constituirea stocurilor (materii prime şi materiale, producţie în

curs de fabricaţie, produse finite etc.) şi acordarea de credite comerciale clienţilor.

Elementele de pasiv sunt structurate în funcție de gradul de exigibilitate astfel:

- capitalurile proprii provenite de la acționari sau rezultate din reinvestiri ale acumulărilor

anterioare (rezerve, profit nerepartizat);

- capitalurile din alte surse (subvenţii, provizioane reglementate, alte fonduri).

- datorii pe termen mediu și lung, categorie în care sunt cuprinse împrumuturile cu scadenţă

mai mare de un an;

- datorii pe termen scurt însemnând ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an,

numite şi resurse temporare.

29

Întreprinderea dispune de mijloace financiare legate de ciclul de exploatare, cu

caracter temporar atunci când primește credite comerciale de la diferiți furnizori. Deși

constituie angajamente pentru întreprindere, permit finanțarea activității fără a face plăţi

imediate şi apar ca fonduri sau surse de finanţare pe termen scurt. Tot în categoria resurselor

temporare se încadrează și datoriile faţă de creditorii bancari, stat sau salariaţi.

Construcţia bilanţului financiar presupune efectuarea următoarelor corecții asupra

posturilor din bilanțul contabil [27]:

- se regrupează posturile de activ şi de pasiv în funcţie de lichiditatea, respectiv exigibilitatea

lor, mai mare sau mai mică de un an;

- posturile considerate active fictive sunt grupate într-o structură financiară prudentă.

Cheltuielile de constituire şi primele privind rambursarea obligaţiunilor considerate fără

valoare (nule) pentru partea rămasă neamortizată, sunt incluse în postul imobilizări

necorporale, diminuându-se în contrapartidă şi capitalurile proprii;

- se prelucrează posturile din structura capitalurilor proprii, în special subvenţiile pentru

investiţii şi provizioanele reglementate, precum şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli

care includ datorii mai mici sau mai mari de un an, îndeosebi datoriile fiscale (în măsura în

care provizioanele sunt deductibile fiscal). Din grupa provizioanelor pentru riscuri şi

cheltuieli se include în capitalurile proprii doar valoarea reprezentând provizioanele fără

obiect real, aceasta putând fi asimilată unei rezerve. Cealaltă parte reprezentând provizioane

pentru riscuri reale, va fi asimilată datoriilor cu scadenţă mai mare sau mai mică de un an.

În analiza financiară patrimonială se recomandă utilizarea unui bilanţ după

repartizarea profitului prezentat în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2

ACTIV=NEVOI PASIV=CAPITALURI

NEVOI

PERMANENTE

Active imobilizate:

- necorporale;

- corporale;

- financiare.

Capital social

Rezerve

Profit nerepartizat

Provizioane

Datorii pe termen mediu

şi lung

CAPITALURI

PERMANENTE

NEVOI

TEMPORARE

Active circulante:

- stocuri;

- creanţe;

- titluri de plasament;

- disponibilităţi.

Datorii pe termen scurt:

- furnizori;

- creditori;

- salariaţi;

- stat.

CAPITALURI

TEMPORARE

Activele sunt grupate în imobilizate, lichide pe o perioadă mai mare de un an şi

circulante, susceptibile de a fi transformate în monedă, în mai puţin de un an. Elementele de

30

pasiv sunt împărţite în capitaluri permanente şi datorii pe termen scurt. Capitalurile

permanente regrupează capitalurile proprii, datoriile şi alte resurse exigibile pe o perioadă mai

mare de un an şi prezintă un caracter de stabilitate pentru întreprindere. Datoriile pe termen

scurt corespund resurselor instabile, pentru că sunt exigibile în mai puţin de un an şi impun o

rambursare (sau o reînnoire) a lor la scadenţă.

Cele două părţi ale bilanţului financiar permit stabilirea echilibrului financiar. Prin

compararea maselor bilanțiere din etajele bianțului financiar rezultă echilibrul financiar al

întreprinderii. Astfel, etajul superior reflectă echilibrul financiar pe termen lung, în timp ce

partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

3.3 Indicatori de echilibru financiar

Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar. Pornind de la

aceasta formă a bilanţului sunt construiți indicatori de echilibru financiar având un anumit

conținut informațional. Numai prin stabilirea și interpretarea corelată a acestora se poate

exprima echilibrul financiar global al întreprinderii.

3.3.1 Situaţia netă

Situația netă sau activul net (SN) se determină ca diferenţă între activul total (exclusiv

elementele de activ fictiv) şi datoriile totale contractate. În această formă este expresia valorii

patrimoniale a unei întreprinderi la data încheierii exerciţiului.

SN = Activ total - Datorii totale

În lipsa acestui indicator se poate opta pentru capitalurile proprii evidențiate distinct în

bilanț. Însă, spre deosebire de acestea, situaţia netă este mai restrictivă întrucât exclude

subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate, elemente susceptibile de a fi

grevate de datorii sau de a angaja creanţe fiscale.

SN = Capitaluri proprii - Subvenţii pentru investiţii - Provizioane reglementate

Relația nu ia în considerare subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate

întrucât nu sunt asimilate capitalurilor proprii. Includerea provizioanelor în categoria

capitalurilor proprii pare justificată, potrivit unor autori, întrucât stabilitatea lor permite să se

considere că au un caracter de rezervă şi pot fi asimilate capitalurilor proprii.

Situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni proprietarilor întreprinderii în caz de

lichidare, respectiv măsura în care cesiunea ipotetică a elementelor de activ, în momentul

stabilirii indicatorului, asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete bilanţiere a

acestora. De valoarea acestui indicator sunt interesaţi acţionarii întreprinderii, care vor să

cunoască valoarea pe care ei o posedă și creditorii pentru care activul net constituie gajul

creanţelor lor.

În interpretarea situației nete pot fi întâlnite următoarele situații:

a) SN > 0 => Activ total > Datorii totale

31

Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică corectă a

întreprinderii. Sursele de creștere a indicatorului sunt profitul net și alte elemente de

acumulări din exerciţiile precedente. Creşterea situaţiei nete indică atingerea obiectivului

fundamental al gestiunii financiare de maximizare a valorii întreprinderii:

SNT > SNT-1,

în care T perioada curentă;

T-1 perioada precedentă.

b) SN = 0 => Activ total = Datorii totale

Cazul presupune existența unui volum al datoriilor la nivelul sumei activelor

imobilizate şi circulante aflate în patrimoniul întreprinderii.

c) SN 0 => Activ total Datorii totale

Este consecinţa încheierii cu pierdere a exerciţiului curent sau a unor exerciţii

anterioare. În această situaţie, datoriile totale contractate de întreprindere au depăşit valoarea

activului real. Partea neacoperită a datoriilor rămâne în sarcina creditorilor ca rezultat al

asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii. Valoarea negativă a situaţiei nete

evidenţiază o situaţie prefalimentară, dar care nu se poate instala într-o perioada foarte scurtă

de timp. Există semnale care nu trebuie neglijate de gestionarul financiar, aferente perioadei

premergătoare, cele mai importante fiind [9]:

- reducerea profitului;

- scăderea altor indicatori valorici;

- intensificarea deficitelor de trezorerie;

- trecerea de la profit la pierdere;

- consumarea treptată a capitalurilor proprii s.a.

3.3.2 Fondul de rulment

În literatura de specialitate este întâlnită noțiunea de fond de rulment (FR) având

semnificația echilibrului financiar pe termen mediu și lung. Pornind de la această noțiune

centrală pot fi calculate și interpretate, mai multe forme ale fondului de rulment, dintre care

prezintă un interes deosebit: fondul de rulment net (permanent) și fondul de rulment propriu.

Fondul de rulment net (permanent)

Dacă sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a

fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment net (FRN). Acest excedent de

resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat pentru

reînnoirea activelor circulante, aceasta fiind o decizie internă a întreprinderii. Ca urmare,

fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii să facă

faţă fără dificultate, diverselor riscuri pe termen scurt.

Indicatorul poate fi definit prin două formulări echivalente exprimând, fie o abordare a

32

părţii de sus a bilanţului, fie o abordare a părţii de jos a acestuia. Indiferent de modalitatea de

calcul, în logica financiară există un singur fond de rulment [24]. Utilizând datele din etajul

superior al bilanţului financiar, fondul de rulment net se determină astfel:

FRN = Capitaluri permanente - Nevoi permanente

Comparaţia între cele două mase din bilanț conduce la următoarele situații:

a) FRN > 0 => Capitaluri permanente > Nevoi permanente

Un FRN pozitiv arată faptul că întreprinderea are capitaluri permanente suficiente

pentru a finanţa integral nevoile permanente şi dispune de lichidităţi excedentare care permit

acoperirea riscurilor pe termen scurt. Această situaţie pune în evidenţă existența echilibrului

financiar pe termen lung şi contribuţia acestuia la formarea echilibrului financiar pe termen

scurt.

b) FRN = 0 => Capitaluri permanente = Nevoi permanente

Această situaţie, puţin probabilă în practică, exprimă o armonizare totală a structurii

resurselor cu utilizarea acestora (se asigură echilibrul maselor bilanţiere de aceeaşi durată).

c) FRN < 0 => Capitaluri permanente < Nevoi permanente

În acest caz capitalurile permanente nu sunt suficiente pentru a finanţa integral

imobilizările. Ca urmare, apare necesitatea finanțării lor prin majorarea unor resurse

permanente. În practică, FRN negativ apare în mod frecvent când întreprinderea finanţează o

parte a imobilizărilor din datorii pe termen scurt. Echilibrul financiar poate fi totuşi menţinut,

cu condiţia ca activele circulante să fie foarte lichide şi/sau datoriile pe termen scurt să fie

puţin exigibile. Valoarea negativă a FRN reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare

pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare potrivit căruia

nevoilor permanente le sunt alocate resurse permanente.

După a doua formulare, relația de determinare a FRN este următoarea:

FRN = Nevoi temporare - Capitaluri temporare

Formula care utilizează partea de jos a bilanţului pentru calculul fondului de rulment

prezintă interes pentru că pune problema solvabilităţii viitoare a întreprinderii, întrucât ea

permite confruntarea directă a lichidităţilor previzibile pe termen scurt (activele circulante) cu

rambursările având scadenţă apropiată (datorii pe termen scurt). Comparaţiile dintre masele

bilanțiere din partea de jos a bilanțului financiar conduc la următoarele situaţii:

a) FRN > 0 => Nevoi temporare > Capitaluri temporare => Capitaluri permanente > Nevoi

permanente

Sensul inegalității arată că activele circulante, transformabile în lichidităţi într-un

termen scurt (sub un an), permit rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt (exigibile

într-un interval de timp sub un an) și degajarea unor excedente de trezorerie. Sugerează că

întreprinderea își asigură în perspectivă capacitatea de rambursare a datoriilor și

solvabilitatea.

b) FRN = 0 => Nevoi temporare = Capitaluri temporare => Capitaluri permanente = Nevoi

33

permanente

Este un caz rar întâlnit în practică, întrucât corespunde situației în care activele

circulante acoperă datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unor diferențe de

lichiditate.

c) FRN < 0 => Nevoi temporare < Capitaluri temporare => Capitaluri permanente < Nevoi

permanente

În acest caz, activele circulante sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe

termen scurt. La prima vedere este o stare de dezechilibru cu incidență asupra solvabilităţii

întrucât, în ipoteza transformării activelor circulante în monedă, sumele rezultate nu sunt

suficiente pentru stingerea datoriilor pe termen scurt.

Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată ca a datoriilor pe termen

scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment net negativ.

Este cazul întreprinderilor cu activitate comercială, în care, prin încasările zilnice, se creează

posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizori.

Fondul de rulment propriu

Fondul de rulment propriu (FRP) prezintă o utilitate mai limitată comparativ cu fondul

de rulment net. Se calculează pentru aprecierea autonomiei financiare a unei întreprinderi.

Foloseşte același tip de bilanț și se poate stabili prin relația:

FRP = Capitaluri proprii - Nevoi permanente

În interpretarea indicatorului pot fi întâlnite situațiile:

a) FRP > 0 => Capitaluri proprii > Nevoi permanente

Un fond de rulment propriu, pozitiv semnifică faptul că nevoile permanente sunt

finanţate integral din resurse proprii și există o anumită autonomie financiară.

b) FRP = 0 => Capitaluri proprii = Nevoi permanente

Este o situaţie rar întâlnită în practică ce reflectă faptul că nevoile permanente sunt

egale cu capitalurile proprii.

c) FRP < 0 => Capitaluri proprii < Nevoi permanente

Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările sunt finanţate

parţial din resurse proprii, restul fiind acoperit din datorii.

Fondul de rulment împrumutat

Se calculează ca diferenţă între fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu.

FRÎ = FRN - FRP

În această formă fondul de rulment împrumutat (FRÎ) exprimă mărimea resurselor

împrumutate pe termen lung, destinate să finanţeze activele pe termen scurt (circulante).

În concluzie, fondul de rulment reprezintă un indicator important al echilibrului

financiar, fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen scurt, mediu și lung.

34

3.3.3 Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment (NFR) se calculează pe baza bilanţului funcţional și este

format din două componente:

- necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE), legat strict de activităţile de

exploatare;

- necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).

Necesarul de fond de rulment din exploatare

Prin ciclu de exploatare se înţelege timpul necesar pentru ca întreprinderea să parcurgă

fazele activităţii sale economice. Necesarul de fond de rulment de exploatare se calculează ca

diferenţă între activele şi pasivele de exploatare.

Noţiunea de fond de rulment își pierde din importanță în sistemele de management

care presupun stocuri nule (Just in Time ș.a.). Pentru toate celelalte, în care nu se asigură

aprovizionarea și desfacerea în timp foarte scurt, indicatorul este consistent, întrucât este

variabil în funcţie de duratele de rotaţie ale elementelor care îl compun.

NFRE = Nevoi din exploatare - Resurse din exploatare

Exprimă nevoile de finanţare datorate activității de exploatare și este generat de

decalajul de plată dintre creanţe şi obligații pe termen scurt, precum şi de durata rotaţiei

stocurilor.

a) NFRE > 0 => Nevoi din exploatare > Resurse din exploatare

În acest caz are semnificaţia unui surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele

financiare corespunzătoare. Situaţia este apreciată ca fiind normală, dacă este rezultatul unei

politici de investiţii care a antrenat creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.

b) NFRE = 0 => Nevoi din exploatare = Resurse din exploatare

Este o situație întâlnită rar în practică, întrucât presupune egalitate între nevoile din

exploatare și sursele temporare localizate la nivelul acestei activități. Presupune o sincronizare

perfectă între încasări și plăți din exploatare.

c) NFRE < 0 => Nevoi din exploatare < Resurse din exploatare

Inegalitatea indică faptul că nevoile de finanţare ale activității de exploatare sunt mai

mici decât sursele de finanţare aferente. Situația este apreciată ca fiind normală dacă este

rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante sau al angajării de datorii cu scadenţe mai

mari (s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile). Acesta este un caz frecvent întâlnit la

întreprinderile cu activitate comercială în care creditele-furnizor sunt mai mari decât creditele-

client. Necesarul de fond de rulment negativ evidenţiază, în general, o situaţie nefavorabilă

datorată unor întreruperi temporare în aprovizionare sau producţie.

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării se stabilește ca diferenţă între

35

activele şi pasivele legate de ciclurile de investiţii, finanţare şi repartizare a rezultatului

întreprinderii. Spre deosebire de necesarul de fond de rulment din exploatare în cea mai mare

parte recurent, elementele care îl compun sunt, în general, punctuale şi nu neapărat recurente.

Relația de determinare a indicatorului este:

NFRAE = Nevoi din afara exploatării - Resurse din afara exploatării

NFRE evidenţiază nevoia de finanţare determinată de ciclul de exploatare şi reprezintă

suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o nevoie de finanţare permanentă.

Noţiunea de NFRAE este legată de operaţiuni diverse ale întreprinderii, altele decât cele care

constituie activitatea de bază. Pentru a desprinde concluzii corecte privind echilibrul financiar

în etajul inferior al bilanțului financiar este necesară analiza NFR pe cele două componente:

NFR = NFRE + NFRAE

Prin separarea activității de bază de alte activități (financiară și extraordinară) se pot

observa ponderile deținute. Astfel, se apreciază că ponderea activității de exploatare trebuie să

fie minim 95%. În acest caz echilibrul financiar poate fi apreciat ca solid, fundamental, iar în

situația opusă are caracter conjunctural [25].

3.3.4 Trezoreria netă

Stabilirea unui nou indicator de echilibru financiar derivă din necesitatea asamblării

informațiilor desprinse din calculul fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment.

Noul indicator, numit trezorerie netă (TN), asamblează informațiile precedente și sintetizează

echilibrul financiar pe totalul activității întreprinderii. Trezoreria netă se stabilește sintetic ca

diferenţă între fondul de rulment net şi necesarul de fond de rulment (de exploatare şi din

afara acesteia).

TN = Fond de rulment net - Necesar de fond de rulment

Indiferent de modalitatea de calcul pot apărea următoarele situații în interpretarea

corectă a indicatorului:

a) TN > 0 => FRN > NFR

Dacă trezoreria netă este pozitivă, rezultă un excedent de finanţare sub forma

disponibilităţilor băneşti în conturile bancare. Această situaţie favorabilă se concretizează

printr-o îmbogăţire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune de lichidităţi care îi permit

rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt.

b) TN = 0 => FRN = NFR

Situația presupune egalitate între fondul de rulment net și necesarul de fond de

rulment, ceea ce conduce la un echilibru al trezoreriei, fără excedent sau deficit. Aceasta

înseamnă că fondul de rulment net permite finanţarea integrală a necesarului de fond de

rulment, caz în care, întreprinderea poate evita dependenţa faţă de resursele de trezorerie.

c) TN < 0 => FRN < NFR

Trezoreria netă negativă are semnificaţia un dezechilibru financiar, la încheierea

36

perioadei de gestiune. Întrucât deficitul de lichidități trebuie acoperit, întreprinderea va apela

la resurse financiare împrumutate pe termen scurt. În acest caz, se urmăreşte obţinerea celui

mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse disponibile.

3.3.5 Cash-flow

Modificarea trezoreriei nete în perioada analizată reprezintă cash-flow-ul perioadei

(CF), determinat cu relația:

CF = TN1 - TN0,

în care TN1 trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului;

TN0 trezoreria netă la începutul exerciţiului.

Pot fi identificate următoarele situații:

a) CF > 0 => TN1 > TN0

Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, semnifică creşterea capacităţii reale de

finanţare a investiţiilor și o confirmare a majorării valorii întreprinderii.

b) CF = 0 => TN1 = TN0

În cazul în care fluxurile de numerar sunt egale la începutul și sfârșitul perioadei de

gestiune rezultă o conservare a valorii întreprinderii.

c) CF < 0 => TN1 < TN0

O valoare negativă sugerează o reducere a valorii întreprinderii. Fluxurile de numerar

la sfârșitul perioadei sunt mai mici comparativ cu începutul acesteia.

3.4 Corelaţii între indicatorii de echilibru financiar

Sunt definite în funcție de valorile indicatorilor de echilibru financiar pentru o

întreprindere industrială (tabelul 3.3).

3.5 Reguli ale finanțării și echilibrului financiar

Pornind de la echilibrul stabilit între resursele financiare și nevoile de finanțare

corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării:

a) Nevoile permanente sunt finanțate din capitaluri permanente;

b) Nevoile temporare sunt acoperite din resurse temporare.

Nerespectarea regulilor de finanţare determină, în general, o situaţie de dezechilibru

financiar. Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe două reguli principale:

a) Regula echilibrului financiar minim;

b) Regula îndatorării maxime;

a) Regula echilibrului financiar minim presupune ca sursele pentru finanţarea activelor să

rămână la dispoziţia întreprinderii pe o durată care să corespundă celei de imobilizare. Pentru

a preveni dezechilibrele generate de eventualele abateri de la această regulă, îndeosebi în

partea de jos a bilanţului, este nevoie ca întreprinderea să prezinte o structură financiară cu

37

fond de rulment net pozitiv.

b) Regula îndatorării maxime urmărește îndatorarea pe termen lung şi mediu. Pentru analiza

patrimonială, datoriile pe termen scurt joacă doar rolul de acoperire a unui decalaj momentan,

datorat unui fenomen sezonier sau conjunctural. Îndatorarea vizează două limite:

- suma datoriilor financiare nu trebuie să depăşească valoarea capitalurilor proprii:

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Capitaluri proprii

- suma datoriilor pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească autofinanţarea medie,

calculată pe o perioadă de trei ani:

Datorii pe termen mediu şi lung ≤ Capacitate de autofinanțare medie anuală x 3

Tabelul 3.3

Indicator Situație financiară

FRN > NFR > 0

TN > 0

- normală, pozitivă (dacă este structurală);

- permite efectuarea de investiții pe termen lung;

- permite efectuarea de plasamente pe termen scurt.

NFR > FRN > 0

TN < 0

- negativă, frecvent întâlnită (dacă este structurală);

- impune găsirea de soluții pentru creșterea FRN;

- în unele situații se impune reducerea NFR.

FRN < 0

NFR > 0

TN < 0

- apare ca urmare a efectuării de investiții ce mobilizează resurse

financiare importante;

- este considerată riscantă;

- impune găsirea de soluții pentru restabilirea echilibrului

financiar.

FRN > 0

NFR < 0

TN > 0

- rar întâlnită;

- riscantă dacă raportul NFRE/NFRAE este sub 95/5% [25].

FRN < NFR < 0

TN > 0

- rar întâlnită;


- caracterizată de lipsa resurselor permanente şi dependenţa de

credite comerciale acordate de furnizori sau clienţi.

NFR < FRN < 0

TN < 0

- rar întâlnită;


- lipsa de resurse permanente crează dependență de credite

comerciale și bancare.

Exemple

1. Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.4 să se determine indicatorii de echilibru financiar.

38

Tabelul 3.4

Activ Suma (lei) Pasiv Suma (lei)

Active imobilizate 13242 Capitaluri proprii 7452

Stocuri 8481 Provizioane pentru riscuri şi

cheltuieli

1963

Clienţi 2214 Împrumuturi pe termen lung 5647

Creanţe diverse 872 Datorii furnizori 7873

Investiţii pe termen scurt 665 Alte datorii pe termen scurt 2210

Disponibilităţi 1228 Credite bancare curente 1557

TOTAL ACTIV 26702 TOTAL PASIV 26702

Rezolvare:

Aprecierea echilibrului financiar se va face prin calculul și interpretarea indicatorilor:

a) Situație netă:


SN = 26702 - (5647+7873+2210+1557) = 9415 lei

b) Fond de rulment net:


FRN = (7452+1963+5647) - 13242 = 1820 lei


FRN = (8481+2214+872+665+1228) - (7873+2210+1557) = 1820 lei

c) Necesar de fond de rulment:

NFR = (Nevoi temporare - Active de trezorerie) - (Capitaluri temporare - Pasive de trezorerie)

NFR = (8481+2214+872) - (7873+2210) = 1484 lei

d) Trezorerie netă:

TN = FRN - NFR

TN = 1820 - 1484 = 336 lei

Se constată că situația netă a întreprinderii este pozitivă în valoare de 9415 lei. Are

semnificația sumei ce va reveni acționarilor în ipoteza rambursării tuturor datoriilor

contractate, din elementele de activ aflate în patrimoniu.

Fondul de rulment net pozitiv de 1820 lei este expresia realizării echilibrului financiar

pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la finanţarea stocurilor şi creanţelor întreprinderii.

Această marjă de securitate financiară constituie o garanţie a solvabilităţii întreprinderii.

Activitatea pe termen scurt este caracterizată de un volum mai mare de active

circulante comparativ cu datoriile pe termen scurt, ceea ce a condus la apariția unui necesar de

fond de rulment pozitiv în valoare de 1484 lei. Această sumă este echivalentă cu o nevoie ce

trebuie finanțată, nu cu o sursă de finanțare. Pe ansamblu, echilibrul financiar al întreprinderii

s-a finalizat cu o trezorerie netă pozitivă de 336 lei.

39

2. Să se calculeze indicatorii de echilibru financiar și să se interpreteze rezultatele obținute

cunoscând datele din tabelul 3.5.

Tabelul 3.5

Activ Pasiv

Element (lei) N-1 N Element (lei) N-1 N

Imobilizări necorporale 493 665 Capital social 1250 1250

Imobilizări corporale 16594 20309 Rezerve din reevaluare 9038 9887

Imobilizări financiare 2646 1224 Rezerve 6257 7452

Stocuri 4622 3066 Profit reportat 1916 2039

Creanţe 1272 1877 Datorii financiare 4149 2425

Investiţii pe termen scurt 984 1978 Datorii furnizori 3691 3342

Casa şi conturi la bănci 3845 543 Credite la bănci pe

termen scurt

4155 3267

TOTAL ACTIV 30456 29662 TOTAL PASIV 30456 29662

Rezolvare:

Se vor calcula indicatorii de echilibru financiar pe perioadele N-1 și N.

a) Situație netă:


SNN-1 = 30456 - (4149+3691+4155) = 18461 lei

SNN = 29662 - (2425+3342+3267) = 20628 lei

∆SN = SNN- SNN-1 = 20628-18461 = 2167 lei

b) Fond de rulment net:


FRNN-1 = (1250+9038+6257+1916+4149) - (493+16594+2646) = 22610 -19733 = 2877

lei

FRNN = (1250+9887+7452+2039+2425) - (665+20309+1224) = 23053 -22198 = 855 lei

∆FRN = 855 - 2877 = - 2022 lei


FRNN-1 = (4622+1272+984+3845) - (3691+4155) = 10723 - 7846 = 2877 lei

FRNN = (3066+1877+1978+543) - (3342+3267) = 7464 - 6609 = 855 lei

∆FRN = 855 - 2877 = - 2022 lei

c) Necesar de fond de rulment:

NFR = (Nevoi temporare - Active de trezorerie) - (Capitaluri temporare - Pasive de trezorerie)

NFRN-1 = (4622+1272) - 3691 = 2203 lei

NFRN = (3066+1877) - 3342 = 1601 lei

∆NFR = 1601 - 2203 = - 602 lei

40

d) Trezorerie netă:

TN=FRN-NFR

TNN-1 = 2877 - 2203 = 674 lei

TNN = 855 - 1601 = -746 lei

e) Cash-flow:

CF = TNN - TNN-1,

CF = - 746 - 674= - 1420 lei

Din calculele efectuate se constată că situația netă a întreprinderii a avut în ambele

perioade valori pozitive, înregistrând o creștere cu 2167 lei. Se poate aprecia că a fost

rezultatul unei gestiuni financiare corecte, finalizată cu creșterea averii acționarilor. Fondul de

rulment net a fost pozitiv în ambele perioade, înregistrându-se o scădere a acestuia cu 2022 lei

în perioada curentă, comparativ cu perioada precedentă. Se constată pentru ambele perioade

asigurarea echilibrului financiar pe termen mai mare de un an.

Necesarul de fond de rulment are în ambele perioade valori pozitive. O astfel de

situație este caracterizată de un volum mai mare de active circulante comparativ cu resursele

financiare pe termen scurt (în condițiile neglijării activelor și pasivelor de trezorerie).

Înseamnă că necesarul de fond de rulment îmbracă forma unei nevoi ce trebuie finanțată, nu a

unei surse de finanțare aspect evidențiat și de trezoreria netă.

Trezoreria netă a înregistrat o valoare pozitivă în perioada N-1 și trece la o valoare

negativă în perioada N. Cash-flow-ul perioadei arată că fluxurile de trezorerie se reduc de la o

perioadă la alta cu 1420 lei.

O întreprindere dispune de următoarele informaţii (mii lei): imobilizări 1250,

stocuri 410, creanţe 220, lichidităţi 80, capitaluri proprii 1120, datorii pe termen

lung 480, datorii de exploatare 120, credite bancare curente 240. Care sunt

indicatorii de echilibru financiar şi ce valoare au? Interpretaţi rezultatele obţinute.

Să ne reamintim...

Sursele de informaţii frecvent utilizate în analiza financiară aplicată la nivel

microeconomic sunt situaţiile financiare anuale, prin intermediul cărora este

prezentată situaţia economică și financiară a unei întreprinderi într-un exercițiu

financiar;

Indicatorii de echilibru financiar sunt: situația netă, fondul de rulment,

necesarul de fond de rulment, trezoreria netă și cash-flow-ul;

Între indicatorii de echilibru financiar se stabilesc anumite corelații;

Regulile de finanțare urmăresc menținerea echilibrului financiar al

întreprinderii.

41

M1.U3.4. Rezumat

Obținerea profitului este condiționată de asigurarea unor condiții. Una dintre

acestea este asigurarea echilibrului financiar. Pentru stabilirea acestuia literatura

trebuie să fie alcătuit bilanțul financiar;

Pornind de la acesta se stabiliesc și se interpretează corelat indicatorii de

echilibru financiar.


1. Definiţi conceptele: lichiditate, solvabilitate și exigibilitate.

2. Precizaţi modul de calcul şi semnificaţia factorilor pentru fondul de rulment net.

3. Cum apreciaţi o valoare negativă a fondului de rulment net la sfârşitul perioadei de

gestiune? Argumentaţi răspunsul.

4. Diferenţa dintre activul total al unei întreprinderi şi datoriile totale este negativă la

încheierea exerciţiului financiar. Cum apreciaţi situaţia?

5. Cum poate fi interpretat un necesar de fond de rulment negativ la sfârşitul perioadei de

gestiune?

6. Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.6 să se determine indicatorii de echilibru financiar.

Tabelul 3.6


Imobilizări corporale 14646 Capital social 200

Imobilizări financiare 1624 Rezerve 1844

Stocuri 14312 Provizioane 2424

Creanţe 11324 Datorii pe termen lung 25334

Casa şi conturi la bănci 2753 Datorii pe termen scurt 14857

TOTAL ACTIV 44659 TOTAL PASIV 44659

Temă de control

Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.7 să se determine indicatorii de echilibru

financiar şi să se interpreteze rezultatele obţinute.

Tabelul 3.7


Active imobilizate 2172 Capital propriu 200

Stocuri 51460 Împrumuturi pe termen lung 20482

Creanţe 25331 Datorii furnizori 62208

Investiții pe termen scurt 39028 Alte datorii pe termen scurt 15478

Casa şi conturi la bănci 688 Credite bancare curente 17458

Dividende datorate 2853

42

Unitatea de învăţare M1.U4. Analiza rezultatelor întreprinderii pe

baza contului de profit şi pierdere

Cuprins

M1.U4.1. Introducere....................................................................................................42


M1.U4.3. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere.....42

M1.U4.4. Rezumat........................................................................................................56



Analiza pe baza bilanțului prezentată în capitolul precedent permite determinarea

calității echilibrului financiar la sfârșitul exercițiului cu ajutorul unor indicatori

specifici. Deși sunt bogați în conținut, indicatorii stabiliți anterior reflectă

echilibrul financiar la momentul încheierii bilanțului, având în acest fel caracter

static. De aici apare necesitatea construcției altor indicatori care să completeze

imaginea de ansamblu a performanțelor întreprinderii. Demersul presupune

construcția unor indicatori cu conținut informațional specific. Pentru aceasta se

pleacă de la un alt document contabil de sinteză - contul de profit și pierdere.


La sfârşitul unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să:

Înțeleagă conținutul contului de profit și pierdere;

Calculeze și caracterizeze soldurile intermediare de gestiune;

Determine capacitatea de autofinanțare;

Identifice cauzele care au determinat rezultatele nesatisfăcătoare din contul

de profit și pierdere;

Stabilească avantajele oferite de autofinanțare.


M1.U4.3. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere

4.1 Structura şi conţinutul contului de profit şi pierdere

Spre deosebire de bilanţ care înregistrează cantităţile acumulate de bunuri, creanţe și

datorii, contul de profit și pierdere înregistrează cheltuielile și veniturile care au determinat o

stare finală a patrimoniului. La final, contul de profit şi pierdere pune în evidenţă profitul net,

ca potenţial de finanţare al activității viitoare.

43

Cheltuielile cuprind totalitatea elementelor de costuri, suportate de întreprindere în

cursul exerciţiului sub forma sumelor, valorilor plătite sau rămase de plătit pentru:

- consumurile, lucrările executate şi serviciile prestate de care beneficiază întreprinderea;

- cheltuielile cu personalul (salarii, asigurări şi protecţie socială);

- executarea unor obligaţii contractuale sau legale de către întreprindere;

- cheltuieli extraordinare.

Pentru determinarea rezultatului exerciţiului, în cadrul cheltuielilor sunt cuprinse

amortizările şi provizioanele constituite (calculate), grupate în funcţie de natura cheltuielilor.

Veniturile întreprinderii reprezintă sumele, valorile încasate sau rămase de încasat

rezultate din:

- vânzări de bunuri, executări de lucrări și prestări de servicii;

- executarea unor obligaţii legale sau contractuale de către terţi;

- venituri extraordinare.

În contabilitatea financiară, cheltuielile și veniturile întreprinderii sunt structurate după

natura lor pe trei activități:

- exploatare (operaţională) reprezentând activitatea de bază, determinantă pentru obținerea

profitului întreprinderii;

- financiară legată de atragerea și alocarea resurselor financiare;

- extraordinară însumând acțiuni care nu sunt legate de activitatea curentă a întreprinderii.

Fiecare activitate degajă un anumit rezultat (profit sau pierdere), calculat ca diferenţă

între veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune şi reflectat ca atare în contul de rezultate.

Profitul net al exerciţiului urmează să fie repartizat conform reglementărilor în vigoare. Cu

ajutorul datelor din contul de rezultate, performanțele întreprinderii pot fi apreciate prin

soldurile intermediare de gestiune și capacitatea de autofinanţare.

4.2 Soldurile intermediare de gestiune

Structurarea datelor din contul de profit și pierdere pe cele trei activități permite

stabilirea unor indicatori de performanţă cunoscuţi sub titlul generic de solduri intermediare

de gestiune (SIG). Reprezintă indicatori calculaţi în stadii succesive de formare a rezultatului

net al exerciţiului. Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă performanţa, parţială sau de

ansamblu după caz, obţinută în administrarea resurselor întreprinderii.

Importanţa construcţiei soldurilor rezultă şi din faptul că permit identificarea şi

izolarea locului în care apare o problemă de gestiune, indiferent de natura acesteia. Din

punctul de vedere al autorului, pe lângă conţinutul şi valoarea indicatorilor, este importantă

variaţia lor de la o treaptă la alta sau de la o perioadă la alta. În acest fel pot fi puse în evidență

locurile în care s-au produs greșeli în gestiunea perioadelor precedente.

Din punct de vedere constructiv, toate soldurile intermediare de gestiune pornesc de la

acumularea ce se realizează din încasarea mărfurilor și a producţiei vândute din care se scad

44

sau se adună succesiv diferite categorii de cheltuieli respectiv venituri, până la evidenţierea

profitului net ca ultim sold de gestiune. Principalele marje de acumulare bănească sau solduri

intermediare de gestiune utilizate în analiza rezultatelor unei întreprinderi sunt prezentate în

tabelul 4.1.

4.2.1 Marja comercială (Mc) (adaosul comercial) este principalul indicator de apreciere a

performanţelor unei activităţi comerciale. Aceasta presupune cumpărarea şi revânzarea

mărfurilor, fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi stare.

Costul de cumpărare al mărfurilor include preţul de cumpărare (fără TVA) majorat cu

cheltuielile accesorii de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri.

Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor - Cheltuieli privind mărfurile

Mărimea marjei comerciale este influențată de politicile comerciale utilizate de

întreprindere. Primul sold intermediar de gestiune este insuficient pentru a analiza activitatea

unei întreprinderi cu activitate comercială. De aici necesitatea analizei indicatorului pe clienți,

produse, piețe de desfacere, zone geografice de desfacere, etape ale ciclului de viață etc.

Instrumentele folosite în acest scop sunt:

- indicii cu bază fixă, în lanț sau medii stabiliți pe total sau elemente componente;

- abaterile absolute sau relative stabilite pe total sau elemente componente.

Variaţia marjei trebuie explicată în funcţie de rotaţia stocurilor, ştiut fiind faptul că

reducerea marjei ar trebui să fie compensată de o creştere a vânzărilor.

4.2.2 Producţia exerciţiului (Qe) include valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de

întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Principalul

avantaj al indicatorului este dat de faptul că sintetizează producţia obţinută de întreprindere

într-o perioadă de gestiune, indiferent de stadiul acesteia. De aceea este folosit în stabilirea

soldurilor intermediare de gestiune și a altor indicatori.

Producţia exerciţiului = Producţia vândută + Variaţia stocurilor de produse finite și a

producției în curs de execuție + Venituri din producţia de imobilizări

Indicatorul prezintă anumite dezavantaje provenite, în principal, din faptul că

însumează elemente exprimate diferit. Astfel, producţia vândută şi prestările de servicii sunt

evaluate la preţul de vânzare, în timp ce producţia stocată şi producţia imobilizată sunt

evaluate în costuri unitare de producţie. În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în

funcţie de metoda reţinută pentru evaluarea stocurilor. Ca urmare, unii specialişti apreciază că

acest indicator nu exprimă o realitate financiară [22].

4.2.3 Valoarea adăugată (VA) reflectă o măsură a valorii create de întreprindere. Se

utilizează atât la nivel microeconomic, cât și pentru aprecierea performanțelor economiei

naționale și subdiviziunilor acesteia, având conţinut similar.

45

Tabelul 4.1

Nr.

crt. Indicatori

Exerciţiul financiar

Precedent Curent

1 Venituri din vânzarea mărfurilor (ct. 707)

2 Cheltuieli privind mărfurile (ct. 607)

3 Marjă comercială (1-2)

4 Producţia vândută (ct. 701 la 708 fără 707)

5 Variația stocurilor de produse finite și a producției în curs

de execuție (ct. 711+712)

6 Venituri din producţia de imobilizări (ct. 721+722)

7 Producţia exerciţiului (4+5+6)

8 Consumuri de la terţi (gr. 60 fără 607, gr. 61 şi gr. 62)

9 Valoare adăugată (3+7-8)

10 Venituri din subvenţii de exploatare (ct. 7411)

11 Cheltuieli cu personalul (gr. 64)

12 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (ct.

635)

13 Excedent brut de exploatare (9+10-11-12)

14 Alte venituri de exploatare (ct. 7417+758+7815)

15 Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și

necorporale (ct. 6811+6813-7813)

16 Ajustări de valoare privind activele circulante (ct.

654+6814-754-7814)

17 Ajustări privind provizioanele (ct. 6812-7812)

18 Alte cheltuieli de exploatare (ct.652+658)

19 Rezultat din exploatare (13+14-15-16-17-18)

20 Venituri financiare monetare (gr. 76)

21 Cheltuieli financiare monetare (gr. 66)

22 Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și

investițiile deținute ca active circulante (ct. 686-786)

23 Rezultat curent al exerciţiului (19+20-21-22)

24 Venituri extraordinare (ct. 771)

25 Cheltuieli extraordinare (ct. 671)

26 Rezultat brut al exerciţiului (23+24-25)

27 Impozit pe profit (ct. 691)

28 Rezultat net al exerciţiului (profit net sau pierdere) (26-

27)

46

Poate fi definită sintetic sub forma unui surplus de valoare pe care, întreprinderea în

ansamblul său, reuşeşte să o realizeze peste valoarea consumurilor materiale provenind de la

terţi în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Valoarea adăugată nu este evidenţiată distinct

în contul de profit şi pierdere și ca urmare trebuie calculată. Astfel, se stabilește pornind de la

producţia exerciţiului majorată cu marja comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi

servicii furnizate de terţi.

Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială - Consumuri de la terţi

Consumurile de la terţi (consumurile externe sau intermediare după alți autori) sunt

alcătuite din sumele sau valorile care trebuie plătite către terții care au contribuit la obținerea

unei producții (sau a unui produs). În această categorie sunt însumate cheltuielile cu materiile

prime și materialele, alte cheltuieli materiale, alte cheltuieli externe și cheltuieli privind

prestațiile externe. Valoarea astfel stabilită are caracterul unui indicator brut, care nu ţine cont

de deprecierea activului imobilizat sub forma amortizărilor şi provizioanelor calculate.

Valoarea adăugată prezintă o deosebită semnificaţie în perspectiva distribuirii

veniturilor întreprinderii între participanții la viața economică a acesteia, prezentați în figura

4.1. Astfel, exprimă sursa de acumulări băneşti din care se face remunerarea participanţilor

direcţi la viaţa economică a întreprinderii, întrucât asigură plata următorilor factori:

- acţionarii prin plata dividendelor;

- creditorii cu dobânzi şi comisioane;

- personalul cu salarii și indemnizaţii;

- statul prin impozite şi taxe;

- întreprinderea prin autofinanţare.

Fig. 4.1 Repartiţia valorii adăugate între partenerii întreprinderii

Valoare adăugată

Acţionari Dividende

CreditoriDobânzi și comisioane

SalariaţiSalarii și

indemnizaţii

Stat Taxe și

impozite

ÎntreprindereCapacitate de autofinanţare

47

La nivel de stat, întreprindere sau chiar persoană fizică adăugarea de valoare are un loc

central. Luând în calcul întreprinderea, mecanismul prin care se adaugă valoare este diferit şi

supus unui cumul de factori, între care cei mai importanţi sunt: nivelul de dotare cu

echipamente performante, gradul de pregătire al salariaţilor, tehnologiile utilizate, calitatea

materiilor prime şi a materialelor, organizarea proceselor de producţie.

Se poate concluziona faptul ca, o valoare adăugată mare este posibilă cu ajutorul unor

tehnologii moderne, aplicate cu ajutorul unor mijloace fixe performante și a unui personal cu

înaltă calificare. În cele mai multe cazuri, factorii enumerați sunt condiționați de existența

resurselor financiare.

4.2.4 Excedentul brut de exploatare (EBE) reprezintă acumularea brută din activitatea de

exploatare considerând că amortizările şi provizioanele sunt cheltuieli calculate. De aceea,

amortizările şi provizioanele până la solicitarea lor pentru investiţii, riscuri sau cheltuieli se

regăsesc în acumulările băneşti ale întreprinderii. Excedentul brut al exploatării se stabileşte

ca diferenţă între valoarea adăugată (majorată cu subvenţiile pentru exploatare) şi cheltuielile

cu personalul inclusiv alte impozite, taxe şi vărsămintele asimilate.

Excedentul brut de exploatare = Valoarea adăugată + Venituri din subvenţii de exploatare -

Cheltuieli cu personalul - Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

Este un indicator important în determinarea capacităţii de autofinanţare întrucât

reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere, utilizată pentru menţinerea

sau creşterea capacităţilor de producţie, rambursarea împrumuturilor angajate anterior, plata

cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și a dividendelor.

4.2.5 Rezultatul din exploatare (RE) (profit sau pierdere) exprimă mărimea absolută a

rentabilităţii activităţii de exploatare.

Rezultat din exploatare = Venituri de exploatare - Cheltuieli de exploatare

Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de bază prin

considerarea tuturor fluxurilor de venituri și cheltuieli de exploatare. Se calculează din

excedentul brut din exploatare, prin adăugarea veniturilor calculate și deducerea cheltuielilor

calculate aferente acestei activități. Alt aspect al utilității indicatorului este dat de faptul că

participă la stabilirea mai multor rate de rentabilitate.

Rezultat din exploatare = Excedent brut de exploatare + Alte venituri de exploatare - Ajustări

de valoare privind imobilizările corporale și necorporale - Ajustări de valoare privind activele

circulante - Ajustări privind provizioanele - Alte cheltuieli de exploatare

Diferenţa dintre excedentul brut de exploatare şi rezultatul exploatării este dată de

considerarea fluxurilor de venituri și cheltuieli efective sau calculate în relațiile de calcul.

4.2.6 Rezultatul curent (RC) (profit sau pierdere) este suma obţinută de-a lungul exerciţiului

48

financiar din activitatea curentă a întreprinderii (exploatare și financiară).

Rezultat curent = Rezultat din exploatare + Venituri financiare - Cheltuieli financiare

Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza rezultatelor

curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.

4.2.7 Rezultatul brut al exercițiului (Rb) (profit sau pierdere) este compus din rezultatul

curent şi al activităţii extraordinare.

Rezultatul brut al exerciţiului = Rezultatul curent + Venituri extraordinare -Cheltuieli

extraordinare

Exprimă rentabilitatea totală a activității desfășurată de întreprindere în perioada de

gestiune.

4.2.8 Profitul net al exerciţiului (Pn) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare a

capitalurilor investite de acţionari. Profitul net al exerciţiului este egal cu rezultatul brut al

exerciţiului (pozitiv) din care se deduce impozitul pe profit.

Profit net = Rezultat brut al exerciţiului - Impozit pe profit

Profitul net urmează să se distribuie sub forma dividendelor sau să se reinvestească în

întreprindere după cum se va vedea în capitolul 12. Profitul net nerepartizat, constituie sursă

de finanţare proprie sau element de autofinanţare generat de activitatea întreprinderii. Profitul

net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare reale, în caz contrar, va

rămâne doar un potenţial de finanţare.

4.3 Capacitatea de autofinanţare

Capacitatea de autofinanţare (CAF) se calculează pornind de la veniturile şi

cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri

de trezorerie. Întrucât nu toate fluxurile au incidenţă asupra trezoreriei pot fi delimitate în

două categorii:

a) Cheltuieli:

- plătibile la o anumită scadenţă;

- calculate, rămase sub forma unor rezerve financiare până la decizia de consumare a lor

pentru finanţarea investiţiilor (amortizări şi provizioane).

b) Venituri:

- încasabile la o anumită dată;

- calculate sub forma reluărilor asupra provizioanelor.

Dacă fiecare element de cheltuială s-ar plăti imediat sau fiecare element de venit s-ar

încasa pe loc, atunci fluxurile de numerar ar fi identice cu cele de venituri şi cheltuieli.

În mediul economic plăţile nu se fac în totalitate odată cu consumul resurselor, iar

încasările nu se fac toate odată cu vânzarea bunurilor. Întreprinderile se aprovizionează cu

49

materii prime pe care le consumă imediat şi le plătesc mai târziu, achiziţionează echipamente

pe care le plătesc în prezent şi le utilizează ulterior, vând produse zilnic şi încasează

contravaloarea lor peste o perioadă de timp sau primesc avansuri în bani pentru produse sau

servicii viitoare. Fluxurile de plăţi şi cele de încasări, deşi corelate, au o mişcare defazată,

adesea contradictorie şi aceasta cu atât mai accentuat, cu cât activitatea întreprinderii este mai

complexă. Din aceste motive situaţia cash-flow-lui diferă semnificativ de contul de rezultate

al perioadei de raportare [6].

4.3.1 Metoda deductivă

Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanţare este calculată ca diferenţă între

veniturile încasabile (corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare) şi cheltuieli plătibile

(corespunzătoare unor plăţi efective sau viitoare).

CAF = Venituri încasabile - Venituri din cesiuni - Cheltuieli plătibile

Până la nivelul excedentului brut de exploatare, toate veniturile şi cheltuielile sunt

încasabile respectiv plătibile și ca urmare, se constituie în punct de plecare pentru

determinarea capacității de autofinanțare. La acesta se adaugă veniturile încasabile (de

exploatare rămase, financiare și extraordinare) şi se scad cheltuielile plătibile (de exploatare

rămase, financiare şi extraordinare).

CAF = EBE + Alte venituri încasabile - Alte cheltuieli plătibile

Relația de calcul arată faptul că cele două mărimi CAF și EBE sunt complementare. În

timp ce excedentul brut al exploatării reprezintă un cash-flow potenţial brut de exploatare,

capacitatea de autofinanţare este echivalentă unui cash-flow potenţial net la nivelul întregii

activități. Prezintă avantajul de a cuprinde în calcul toate elementele care generează cash-

flow-ul întreprinderii [24]. Relația detaliată de determinare a capacității de autofinanțare

cuprinde elementele din tabelul 4.2.

Tabelul 4.2

Excedent brut de exploatare

+ Alte venituri de exploatare (cu excepția ct. 7583 „Venituri din vânzarea activelor și alte

operații de capital” și ct. 7584 „Venituri din subvenții pentru investiții”)

- Alte cheltuieli de exploatare (cu excepția ct. 6583 „Cheltuieli privind activele cedate și

alte operații de capital”)

+ Venituri financiare

- Cheltuieli financiare (cu excepția ct. 686 - ct. 786 „Ajustări de valoare privind

imobilizările financiare și investițiile deținute ca active circulante”)

+ Venituri extraordinare

- Cheltuieli extraordinare

- Impozit pe profit

= Capacitate de autofinanțare

50

Metoda deductivă a exclus fluxurile de venituri şi cheltuieli calculate. Ca urmare, a

fost necesară fundamentarea unei metode care să le aibă ca obiect şi în acelaşi timp, să se

constituie într-un instrument de verificare.

4.3.2 Metoda aditivă

Pune în evidenţă fluxurile calculate de venituri și cheltuieli. Astfel, se porneşte de la

rezultatul net al exerciţiului, la care se adaugă cheltuielile calculate, neplătibile la o anumită

scadenţă şi se scad veniturile calculate.

CAF = Rezultatul net al exerciţiului + Cheltuieli calculate - Venituri calculate

Relația detaliată cuprinde elementele care nu au fost luate în calcul de metoda

deductivă (tabelul 4.3).

Capacitatea de autofinanțare va avea un caracter potenţial dacă nu este susţinută de

mijloace financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de variaţia trezoreriei

nete (cash-flow) rezultată din analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului sau a fluxurilor

financiare.

Tabelul 4.3

Rezultat net al exercițiului

+ Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale

+ Ajustări de valoare privind activele circulante

+ Ajustări privind provizioanele

+ Ajustări de valoare privind imobilizări financiare și investițiile deținute ca active

circulante

+ Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital

- Venituri din vânzarea activelor și alte operații de capital

- Venituri din subvenții pentru investiții

= Capacitate de autofinanțare

Importanţa autofinanţării se poate argumenta prin avantajele pe care le oferă

întreprinderii, principalele fiind:

- constituie un mijloc sigur şi stabil de finanţare pe termen mediu și lung;

- este o sursă independentă având în vedere că în anumite situaţii conjuncturale, întreprinderea

întâmpină dificultăți în atragerea de capitaluri pe piaţa financiară;

- permite finanţarea investițiilor viitoare integral din capitaluri proprii. O astfel de soluție de

finanțare presupune dimensionarea efortului investiţional în funcţie de capitalurile proprii;

- creează o autonomie financiară faţă de creditori;

- conferă întreprinderii un grad mare de libertate privind alegerea investiţiilor;

- permite controlul cheltuielilor financiare prin reducerea cheltuielilor cu dobânzile;

- condiţionează atragerea de capitaluri împrumutate.

51

Exemple

1. În tabelul 4.4 este prezentat contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi. Să se

determine:

a) Rezultatul din exploatare, financiar şi extraordinar;

b) Soldurile intermediare de gestiune;

c) Capacitatea de autofinanţare.

Rezolvare:

a) Rezultatele celor trei activități se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile

corespunzătoare.

Rezultat din exploatare = Venituri din exploatare - Cheltuieli din exploatare

Rezultat din exploatare = (40287+1496) - (24555+1354+6580+330+2510+420) = 41783 -

35749 = 6034 lei

Rezultat financiar = Venituri financiare - Cheltuieli financiare

Rezultat financiar = 570 - (2030+820) = - 2280 lei

Rezultat din activitatea extraordinară = Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare

Rezultat din activitatea extraordinară = 568 - 1952 = - 1384 lei

Tabelul 4.4

Cheltuieli (lei) Suma Venituri (lei) Suma

Cheltuieli cu materiile prime 24555 Producţia vândută 40287

Alte cumpărări şi cheltuieli

externe

1354 Variația stocurilor de produse

finite

1496

Cheltuieli cu personalul 6580 Venituri din dobânzi 570

Cheltuieli cu alte impozite, taxe

şi vărsăminte asimilate

330 Venituri extraordinare 568

Ajustări de valoare privind

imobilizările corporale

2510


provizioanele

420

Cheltuieli privind dobânzile 2030

Cheltuieli din diferenţe de curs

valutar

820

Cheltuieli extraordinare 1952

Impozit pe profit 380

Total cheltuieli 40551 Total venituri 42921

Rezultat brut al exercițiului 2370

52

b) Soldurile intermediare de gestiune au fost determinate în tabelul 4.5.

Tabelul 4.5

Nr. crt. Indicatori Suma (lei)

1 Venituri din vânzarea mărfurilor 0

2 Cheltuieli privind mărfurile 0

3 Marjă comercială (1-2) 0

4 Producţia vândută 40287

5 Variația stocurilor de produse finite 1496

6 Venituri din producţia de imobilizări 0

7 Producţia exerciţiului (4+5+6) 41783

8 Consumuri de la terţi (24555+1354) 25909

9 Valoare adăugată (3+7-8) 15874

10 Venituri din subvenţii de exploatare 0

11 Cheltuieli cu personalul 6580

12 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 330

13 Excedent brut de exploatare (9+10-11-12) 8964

14 Alte venituri de exploatare 0

15 Ajustări de valoare privind imobilizările 2510

16 Ajustări de valoare privind activele circulante 0

17 Ajustări privind provizioanele 420

18 Alte cheltuieli de exploatare 0

19 Rezultat din exploatare (13+14-15-16-17-18) 6034

20 Venituri financiare monetare 570

21 Cheltuieli financiare monetare (2030+820) 2850

22 Ajustări de valoare privind imobilizările financiare 0

23 Rezultat curent al exerciţiului (19+20-21-22) 3754

24 Venituri extraordinare 568

25 Cheltuieli extraordinare 1952

26 Rezultat brut al exerciţiului (23+24-25) 2370

27 Impozit pe profit 380

28 Rezultat net al exerciţiului (profit net sau pierdere) (26-27) 1990

c) Determinarea capacităţii de finanţare prin metoda deductivă este prezentată în tabelul 4.6:

Tabelul 4.6

Excedent brut din exploatare 8964

+Alte venituri din exploatare 0

-Alte cheltuieli din exploatare (cu excepția ct. 6583 „Cheltuieli privind 0

53

activele cedate și alte operații de capital”)

+Venituri financiare 570

-Cheltuieli financiare (cu excepția ct. 686 - ct. 786 „Ajustări de valoare

privind imobilizările financiare și investițiile deținute ca active

circulante”)

2850

+Venituri extraordinare 0

-Cheltuieli extraordinare 0

-Impozit pe profit 380

=Capacitate de autofinanțare 6304

Determinarea capacităţii de autofinanţare prin metoda aditivă (tabelul 4.7):

Tabelul 4.7

Rezultat net al exercițiului 1990

+Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale 2930

+Ajustări de valoare privind activele circulante 0

+Ajustări privind provizioanele 0

+Ajustări de valoare privind imobilizări financiare și investițiile deținute

ca active circulante

0

+Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital 1952

-Venituri din vânzarea activelor și alte operații de capital 568

-Venituri din subvenții pentru investiții 0

=Capacitate de autofinanțare 6304

2. Să se determine soldurile intermediare de gestiune pe baza datelor din tabelul 4.8.

Interpretați rezultatele obținute. Impozit pe profit 16%.

Tabelul 4.8

Cheltuieli (lei) 2011 2012 Venituri (lei) 2011 2012

Cheltuieli privind mărfurile 25441 32445 Venituri din vânzarea

mărfurilor 31002 36452

Consumuri de la terţi 55474 35903 Producţia vândută 85667 65788

Cheltuieli cu personalul 24558 21445 Variaţia stocurilor de

produse finite și a

producției în curs de

execuție

11487 6518 Cheltuieli cu alte impozite,

taxe şi vărsăminte asimilate 9455 8557


imobilizările corporale 10558 15669

Venituri din producţia de

imobilizări 4254 874

Cheltuieli privind dobânzile 4793 3557 Venituri din dobânzi 1021 541

Cheltuieli extraordinare 1578 547 Venituri extraordinare 445 782

54

Rezolvare:

În tabelul 4.9 au fost grupate datele pentru determinarea soldurilor intermediare de

Tabelul 4.9

Nr. crt. Indicator 2011 2012

1 Venituri din vânzarea mărfurilor 31002 36452

2 Cheltuieli privind mărfurile 25441 32445

3 Marjă comercială (1-2) 5561 4007

4 Producţia vândută 85667 65788

5 Variaţia stocurilor de produse finite și a producției în curs de

execuție 11487 6518

6 Venituri din producţia de imobilizări 4254 874

7 Producţia exerciţiului (4+5+6) 101408 73180

8 Consumuri de la terţi 55474 35903

9 Valoare adaugată (3+7-8) 51495 41284

10 Venituri din subvenţii de exploatare 0 0

11 Cheltuieli cu personalul 24558 21445

12 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 9455 8557

13 Excedent brut de exploatare (9+10-11-12) 17482 11282

14 Alte venituri de exploatare 0 0

15 Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și

necorporale 10558 15669

16 Ajustări de valoare privind activele circulante 0 0

17 Ajustări privind provizioanele 0 0

18 Alte cheltuieli de exploatare 0 0

19 Rezultat din exploatare (13+14-15-16-17-18) 6924 -4387

20 Venituri financiare monetare 1021 541

21 Cheltuieli financiare monetare 4793 3557

22 Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și

investițiile deținute ca active circulante 0 0

23 Rezultat curent al exercițiului (19+20-21-22) 3152 -7403

24 Venituri extraordinare 445 782

25 Cheltuieli extraordinare 1578 547

26 Rezultat brut al exerciţiului (23+24-25) 2019 -7168

27 Impozit pe profit 323 0

28 Profit net (26-27) 1696 0

55

gestiune. Se constată că activitatea întreprinderii include comercializarea de mărfuri și

producția. Veniturile din vânzarea mărfurilor cresc în 2012 comparativ cu 2011, pe fondul

sporirii costului de procurare al acestora. Marja comercială deși pozitivă în ambele perioade a

scăzut de la 5561 lei la 4007 lei antrenând o diminuare a rentabilității întreprinderii. Producția

exercițiului a înregistrat o reducere semnificativă de la 101408 lei la 73180 lei. Cauzele care

pot conduce la o astfel de evoluție sunt numeroase: lipsa cererii pe piață pentru produsele

fabricate, probleme tehnice, tehnologice sau organizatorice, investiții mai puțin eficiente

efectuate în perioada curentă etc. Volumul de activitate mai redus a antrenat o scădere a

consumurilor externe de la 55474 lei, la 35903 lei. Valoarea adăugată a înregistrat valori

pozitive în ambele perioade, tendința fiind de scădere în 2012 comparativ cu 2011.

Excedentul brut de exploatare determinat pe baza fluxurilor efective de venituri și

cheltuieli aferente exploatării, înregistrează valori pozitive de 17482 lei respectiv 11282 lei.

Întrucât indicatorul exprimă în mărimi absolute, rentabilitatea activității de exploatare, se

constată o degradare a acesteia. Soluțiile pentru creșterea rentabilității vor viza, în principal,

valorificarea mai bună a resurselor umane.

După luarea în calcul a fluxurilor de venituri și cheltuieli calculate la nivelul activității

de bază, s-a determinat rezultatul din exploatare. În cazul acestuia s-a constatat o evoluție

diferită comparativ cu indicatorii precedenți. Dacă în 2011 înregistra o valoare pozitivă de

6924 lei, în 2012 activitatea de exploatare generează o pierdere de 4387 lei. Deducerea

cheltuielilor cu amortizarea din excedentul brut din exploatare a condus la o astfel de situație.

Considerarea activităților financiare a condus la determinarea rezultatului curent al

exercițiului, care în 2011 avea o valoare pozitivă de 3152 lei, iar în 2012 o valoare negativă de

7403 lei. În ambele perioade se constată că activitatea financiară a generat pierdere.

După considerarea activității extraordinare a fost determinat rezultatul brut al

exercițiului, care exprimă rentabilitatea pe ansamblul activității întreprinderii. Această

activitate a generat un profit de 2019 lei în 2011 și o pierdere de 7168 lei în 2012. După

deducerea cheltuielilor cu impozitul pe profit s-a determinat profitul net aferent anului 2010.

Rentabilitatea activității în perioada 2011 era caracterizată de rezultate mici comparativ cu

resursele angajate. În 2012 se constată o înrăutățire a activității întreprinderii finalizată cu

pierdere.

3. Exemple pentru înțelegrea diferenței dintre fluxurile încasate/plătite și calculate:

a) Vânzările de produse finite reprezintă din punct de vedere contabil venituri ce se

înregistrează în contul de rezultate, chiar dacă încasarea lor este programată în exerciţiul

curent sau viitor.

b) Încasarea unor creanţe constituite în exerciţiul anterior nu creează venituri noi, ci stingerea

lor.

c) Cheltuielile cu materiile prime, materialele sau energia sunt înregistrate în contul de

56

rezultate al exerciţiului curent chiar dacă scadenţa lor de plată este programată în exerciţiul

următor, când ele vor apărea ca plăţi efective şi vor afecta trezoreria întreprinderii. Plata nu va

genera o nouă cheltuială pentru acel exerciţiu, ci va stinge doar o datorie.

d) Amortizarea apare ca o cheltuială calculată în cadrul exerciţiului curent ce se înregistrează

la cheltuieli de exploatare, dar nu are incidenţă asupra trezoreriei, doar dacă într-o zi în

exerciţiul curent sau viitor se va lua decizia de înlocuire a unor imobilizări complet

amortizate, iar aceasta se va efectua cu o plată.

Dimensiunea autofinanţării are un rol de semnalizator al performanţelor

întreprinderii. Comentaţi această afirmaţie.

Să ne reamintim...

Analiza soldurilor intermediare de gestiune completează informația

desprinsă din analiza bilanțului.

Soldurile intermediare de gestiune sunt: marja comercială, producția

exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut din exploatare, rezultatul din

exploatare, rezultatul curent, rezultatul brut și profitul net;

Fluxurile de venituri și cheltuileli se împart în: încasabile/plătibile și

calculate. Plecând de la această diferență se poate stabili capacitatea de

autofinanțare prin două metode.

M1.U4.4. Rezumat

Analiza pe baza contului de profit și pierdere reprezintă un alt instrument de

diagnostic financiar. Importanţa construcţiei soldurilor rezultă şi din faptul că permit

identificarea şi izolarea locului în care apare o problemă de gestiune, indiferent de

natura acesteia.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă potențialul de finanțare a investițiilor

viitoare din surse proprii. Se poate determina prin două metode: deductivă și aditivă.

Autofinanțarea este cea mai importantă sursă proprie de finanțare pe termen

mai mare de un an.


1. Care este rolul soldurilor intermediare de gestiune?

2. Definiţi capacitatea de autofinanţare.

3. Enumeraţi avantajele pe care le oferă autofinanţarea.

4. Prezentaţi comparativ relaţiile de determinare a capacităţii de autofinanţare.

5. Precizaţi trei exemple din care să rezulte diferența dintre cheltuieli calculate şi plătite

57

efectiv.

6. Valoarea adăugată obținută în perioada curentă a scăzut față de nivelul planificat al

acesteia. Cum apreciați situația?

7. Caracterizați activitatea unei întreprinderi care a obținut rezultatele din tabelul 4.10.

Tabelul 4.10

Indicator

Valori obținute (lei) Dinamica

2011 2012 Absolută Relativă

Marjă comercială 413452 363747 -49705 87,98%

Producţia exercițiului 80855 58641 -22214 72,53%

Valoare adăugată 298303 182831 -115472 61,29%

Excedent brut din exploatare 165734 118595 -47139 71,56%

Rezultat din exploatare 115874 82264 -33610 70,99%

Rezultat curent 56884 32558 -24326 57,24%

Profit net 20663 8554 -12109 41,40%

Temă de control

Pe baza contului de profit şi pierdere al unei întreprinderi să se calculeze rezultatul

exploatării, financiar şi excepţional, să se determine soldurile intermediare de gestiune şi

capacitatea de autofinanţare prin metodele cunoscute (tabelul 4.11).

Tabelul 4.11

Cheltuieli (lei) Venituri (lei)

Cheltuieli cu materii prime 138930 Producţia vândută 266246

Lucrări şi servicii executate

de terţi 24662

Venituri din producția de

imobilizări 54

Cheltuieli cu personalul 74350

Variaţia stocurilor de produse

finite 1802

Cheltuieli cu alte impozite şi

taxe 6763

Alte venituri de exploatare 145


imobilizările corporale 12254

Venituri din dobânzi 422

Alte cheltuieli de exploatare 219 Venituri extraordinare 3802

Cheltuieli cu dobânzile 7768

Cheltuieli din diferenţe de

curs valutar 1115

Cheltuieli extraordinare 4120


58

Unitatea de învăţare M1.U5. Analiza dinamică a rezultatelor

întreprinderii

Cuprins

M1.U5.1. Introducere....................................................................................................58


M1.U5.3. Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii..............................................58

M1.U5.4. Rezumat........................................................................................................68



Instrumentele de analiză financiară dezvoltate în capitolele precedente au avut ca

sursă bilanţul (situaţie netă, fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezorerie

netă și cash-flow) sau contul de profit şi pierdere (solduri intermediare de gestiune

și capacitate de autofinanțare). Deşi sunt bogate în conţinut, prezintă dezavantaje,

cel mai important dintre acestea fiind caracterul static. A fost parţial înlăturat cu

informaţia din contul de profit şi pierdere, prin faptul că acesta evidențiază

fluxurile de intrare și ieșire care conduc la starea finală patrimonială. Ca urmare,

era necesară conceperea altor instrumente care să permită modelarea în dinamică a

echilibrului financiar. Astfel de instrumente sunt prezentate în continuare.



înțeleagă necesitatea studierii în dinamică a rezultatelor întreprinderii;

stabilească diferențele față de instrumentate prezentate anterior;

interpreteze informațiile din tabloul de finanțare;

înțeleagă rolul și importanța fluxurilor de trezorerie;

calculeze tipurile de cash-flow prezentate în unitatea de învățare.


M1.U5.3 Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii

5.1 Tabloul de finanţare

Tabloul de finanţare evidenţiază evoluția trezoreriei nete rezultată din confruntarea

variaţiei fondului de rulment net cu modificarea necesarului de fond de rulment pentru

59

exploatare şi în afara acesteia. Are rolul de a furniza informaţii privind evoluţia globală a

trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare

legate de exploatare, activitate financiară sau elemente excepţionale. Într-o altă interpretare,

explică modul de formare a fondului de rulment net şi utilizarea lui până la determinarea

trezoreriei nete.

Din punct de vedere constructiv se stabileşte pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului

de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat. Presupune respectarea cumulată a

următoarelor reguli de alcătuire:

- creșterea unui post de activ determină o nevoie suplimentară ce se înscrie în coloana nevoi;

- reducerea unui post de activ este echivalentă cu o creștere de resurse și ca urmare se va

înscrie în coloana capitaluri;

- creșterea unui post de pasiv contribuie la sporirea surselor de finanțare și se va înscrie în

coloana capitalurilor;

- scăderea unui post de pasiv contribuie la diminuarea resurselor, echivalentă cu o nevoie ce

trebuie finanțată. Înscrierea acestei modificări se va face în coloana nevoilor.

Prima parte a tabloului de finanțare analizează modul de realizare în dinamică, a

echilibrului structural între elementele permanente ale bilanţului funcţional (nevoi şi

capitaluri). Această parte a tabloului este rezultatul politicilor de investiţii şi de finanţare

promovate de întreprindere în perioada analizată. Relația generală descrisă de prima parte a

tabloului de finanțare este:

ΔFRN = ΔCapitaluri permanente - ΔNevoi permanente

ΔFRN = FRN1 - FRN0,

în care FRN1 fondul de rulment net la sfârșitul perioadei;

FRN0 fondul de rulment net la începutul perioadei.

Din confruntarea modificării surselor permanente și a imobilizărilor rezultă

variaţia FRN. Creșterea FRN se înscrie în coloana nevoi, iar valoarea negativă a acestuia este

poziționată în coloana resurse (tabelul 5.1).

Tabelul 5.1

Partea a ll-a a tabloului de finanţare explică variaţia necesarului de fond de

Tabloul de finanțare (partea I)

Nevoi (Utilizări) Capitaluri (Resurse)

Dividende plătite în cursul exerciţiului

Achiziţia elementelor de activ imobilizat

Reducerea capitalurilor proprii

Rambursarea datoriilor financiare

Capacitatea de autofinanţare

Creşterea capitalurilor proprii

Creşterea datoriilor financiare

Cesiunea de imobilizări

Total nevoi

Creștere (∆FRN cu semnul +)

Total capitaluri

Scădere (∆FRN cu semnul -)

60

rulment utilizând elementele din partea inferioară a bilanţului funcţional (tabelul 5.2). Pune în

evidență aspectele conjuncturale ale activităţii şi incidența lor asupra trezoreriei. Relația

generală explicată de a doua parte a tabloului de finanțare este:

∆NFR = ∆Nevoi temporare - ∆Capitaluri temporare

∆NFR = NFR1 - NFR0,

în care NFR1 necesarul de fond de rulment la sfârșitul perioadei;

NFR0 necesarul de fond de rulment la începutul perioadei.

Tabelul 5.2

Tabloul de finanțare (partea a II-a)


Creşterea stocurilor şi creanţelor de

exploatare

Creşterea altor debitori

Reducerea datoriilor de exploatare

Reducerea datoriilor din afara exploatării

Reducerea stocurilor şi creanţelor de

exploatare

Reducerea altor debitori

Creşterea datoriilor de exploatare

Creşterea datoriilor din afara exploatării

Total nevoi

Scădere (ΔNFR cu semnul -)

Total capitaluri

Creştere (ΔNFR cu semnul +)

Creșterea NFR este plasată în coloana resurselor, iar scăderea este înscrisă în coloana

nevoilor. Relația generală explicată de întreg tabloul de finanțare este:

∆TN = ∆FRN - ∆NFR

În tabelul 5.3 este prezentat conținutul tabloului de finanțare obținut prin

asamblarea părților componente. În interpretarea tabloului de finanțare se pleacă de la

identificarea resurselor permanente de capital şi se continuă cu destinația utilizării lor, în

partea superioară a bilanţului funcţional. După acești pași se trece la partea inferioară a

tabloului. Concluziile desprinse cu ajutorul acestui instrument nu infirmă, ci completează

diagnosticul obținut cu ajutorul indicatorilor de echilibru financiar și a soldurilor intermediare

de gestiune.

În prima parte a tabloului de finanțare, capacitatea de finanțare este determinantă

pentru acoperirea nevoilor permanente. Astfel, aceasta permite:

- remunerarea acționarilor prin plata dividendelor;

- finanţarea nevoilor permanente (investiţii pentru creşterea imobilizărilor);

- rambursarea datoriilor financiare constituite în exerciţiile anterioare.

Dacă autofinanțarea este insuficientă pentru finanţarea nevoilor permanente,

întreprinderea poate opta pentru:

- dimensionarea nevoilor permanente în funcție de sumele rezultate din autofinanțare, soluție

ce generează atât avantaje cât și dezavantaje;

- suplimentarea capitalurilor permanente cu alte surse proprii (aporturi noi la capitalul social,

61

vânzarea unor active fizice sau financiare) sau împrumutate (emisiune de obligaţiuni sau

împrumuturi bancare).

Tabelul 5.3


Dividende plătite în cursul exerciţiului

Achiziţia elementelor de activ imobilizat

Reducerea capitalurilor proprii

Rambursarea datoriilor financiare

Capacitatea de autofinanţare

Creşterea capitalurilor proprii

Creşterea datoriilor financiare

Cesiunea de imobilizări

I VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT NET (ΔFRN)

Creşterea stocurilor şi creanţelor de exploatare

Creşterea altor debitori

Reducerea datoriilor de exploatare

Reducerea datoriilor în afara exploatării

Reducerea stocurilor şi creanţelor de

exploatare

Reducerea altor debitori

Creşterea datoriilor de exploatare

Creşterea datoriilor în afara exploatării

II VARIAŢIA NECESARULUI DE FOND DE RULMENT (ΔNFR)

III VARIAŢIA TREZORERIEI NETE (ΔFRN - ΔNFR)

Scăderea fondului de rulment net poate fi determinată de creşterea activelor

imobilizate şi/sau diminuarea capitalurilor permanente. Aceasta înseamnă că întreprinderea a

efectuat investiții pentru achiziția elementelor de activ imobilizat, iar efectele viitoare ale

acestora ar trebui să-i permită reconstituirea fondului de rulment. Situația este considerată

normală întrucât orice investiție antrenează o reducere a echilibrului financiar. În caz contrar,

diminuarea capitalurilor permanente reflectă rambursarea împrumuturilor constituite anterior

(având drept scop reducerea cheltuielilor cu dobânzile) sau degradarea situaţiei financiare,

datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei de gestiune.

5.2 Analiza fluxurilor de trezorerie

5.2.1 Conţinutul fluxurilor de trezorerie

Noţiunea de cash-flow este frecvent abordată în majoritatea lucrărilor de

specialitate din țară și străinătate. Analiza fluxurilor financiare, constituie un proces evolutiv,

care se parcurge treaptă cu treaptă. Baza de pornire în analiza fluxurilor de trezorerie o

reprezintă tabloul de finanțare întrucât furnizează informații privind variaţia trezoreriei.

În continuare va fi explicată noțiunea de cash-flow, pe seama variaţiilor de numerar datorate

operaţiunilor de gestiune, inclusiv variaţia necesarului de fond de rulment datorată

activităților investiţionale (numai în imobilizări) şi operaţiunilor de finanţare (prin capitaluri

proprii şi împrumutate).

Fluxurile de numerar apreciate numai prin prisma încasărilor şi plăţilor vizează o

62

modalitate directă de abordare a fluxurilor de numerar. Diferă de abordarea indirectă prin

modul de determinare a fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare, în care sunt luate

în calcul elemente precum: profitul net, amortizările și capitalurile destinate activității de

exploatare.

Fluxurile de numerar afectează deopotrivă, atât lichiditatea cât şi solvabilitatea

întreprinderii, întrucât fondurile băneşti rămase la dispoziţia întreprinderii după plata

datoriilor curente, pot fi folosite pentru rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung.

Prin examinarea a două bilanţuri consecutive, se poate preciza dacă lichidităţile au crescut sau

au scăzut în cursul perioadei. Totuşi, bilanţul nu permite identificarea cauzelor care au

determinat creşterea sau scăderea lichidităţilor pe parcursul exerciţiului financiar. Pe de altă

parte, contul de profit şi pierdere prezintă informaţii referitoare la veniturile, cheltuielile şi

rezultatele degajate de diferite activităţi şi care, reprezintă puncte de reper privind sursele şi

utilizările lichidităţilor. Însă, nici această situaţie financiară nu explică de ce elementele

respective au crescut sau au scăzut. Nu de puţine ori, în spatele unor profituri semnificative

reflectate de contul de profit şi pierdere, se pot ascunde probleme grave de trezorerie.

Cash-flow-ul este diferența dintre încasările și plățile curente ale unei

întreprinderi, pe o anumită perioadă de timp. Frecvent, în situații de instabilitate monetară,

poate avea loc un fenomen de creștere a gradului de neîncasare a veniturilor și o blocare a

producției (stocuri greu vandabile de produse finite). Este o situație întâlnită în perioadele de

recesiune, concretizată prin rezultate pozitive în situațiile financiare, dar nu și de echivalentul

lor monetar în conturile bancare. Previzionarea cash-flow-ului și urmărirea rezultatelor sunt

două activități esențiale, aflate în strânsă legătură.

5.2.2 Fluxurile de trezorerie – rol, importanţă și caracteristici

Separarea fluxurilor de venituri și cheltuieli în încasabile/plătibile și calculate a

fost întâlnită în capitolul anterior la determinarea capacității de autofinanțare. Gruparea este

necesară întrucât, rezultatele contabile reflectă toate operaţiile, inclusiv amortizările şi

provizioanele fără consecinţe asupra trezoreriei, în timp ce capacitatea de autofinanţare reţine

numai operaţiile cu incidenţă imediată sau amânată asupra trezoreriei.

Din multitudinea instrumentelor previzionale utilizate pentru aprecierea stării

financiare, se detașează prin rol și conținut, tabloul fluxurilor de numerar. Importanţa acestuia

derivă din rolul pe care îl are pentru supravieţuirea și dezvoltarea întreprinderii. În literatura

financiară, importanța tabloului fluxurilor de trezorerie este argumentată prin următoarele

avantaje:

a) Reprezintă un instrument de analiză care permite previziunea fluxurilor de trezorerie

viitoare;

b) Stă la baza fundamentării deciziilor viitoare ce vor fi adoptate de conducerea întreprinderii;

c) Pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a plăti dividende acţionarilor, de a rambursa

63

împrumuturile contractate şi dobânzile aferente acestora;

d) Are rol de semnalizator al lichidității, solvabilității și structurii financiare a întreprinderii;

e) Permite orientarea investitorilor și creditorilor în relațiile lor cu întreprinderea;

f) Pune în evidenţă legătura dintre rezultatul net şi fluxurile de trezorerie ale întreprinderii,

respectiv dintre bilanţ şi contul de rezultate;

g) Permite efectuarea de comparaţii în timp sau cu alte întreprinderi;

h) Ocupă un rol central în sistemele de indicatori utilizate pentru determinarea lichidității;

i) Permite corelații cu alte instrumente de diagnostic economic sau financiar cu care se află în

strânsă legătură.

5.2.3 Structura fluxurilor de trezorerie

Rezultatul obținut reflectă disponibilităţile în cont care pot fi însuşite și utilizate.

Fiind un instrument de analiză financiară, urmărește conținutul informațional rezultat. Întrucât

înregistrează variații generate de încasări și plăți, reprezintă o sumă de disponibilităţi nete sau

cash-flow-ul disponibil la sfârșitul perioadei. Un flux de disponibilităţi nete este generat de

diferenţa dintre intrările (încasările) şi ieşirile (plăţile) efectuate de o întreprindere pe

parcursul exerciţiului financiar. Din această diferenţă rezultă la sfârşitul anului o sumă de

disponibilităţi nete numită cash disponibil.

a) Cash-flow din activităţi de exploatare. Are un rol determinant întrucât este generat de

activitatea operațională și influențează decisiv evoluţia viitoare a întreprinderii. În consecință

este principala resursă de finanţare a producţiei, a investiţiilor şi de achitare a dividendelor.

Fluxul de numerar din activitatea de exploatare se structurează pe două segmente, încasări şi

plăţi, astfel:

- încasări din vânzarea bunurilor şi prestarea de servicii;

- încasări din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;

- plăţi către furnizorii de bunuri şi servicii;

- plăţi către şi în numele angajaţilor;

- plăţi sau restituiri de impozite pe profit care nu pot fi identificate în activităţile de investiţii

şi financiare;

- încasări şi plăţi pentru prime, despăgubiri, anuităţi din poliţe de asigurare;

- încasări şi plăţi provenite din contracte încheiate în scopuri de plasament sau de

tranzacţionare.

b) Cash-flow specific activităţilor de investiţii. Pune în evidenţă măsura autofinanțării acestor

activități și fluxurile de numerar viitoare generate de punerea în funcțiune a investițiilor.

Încasările şi plăţile specifice cash-flow-ului investiţional pot fi:

- plăţi efectuate pentru achiziţia de active corporale şi necorporale pe termen lung, inclusiv

cele executate în regie proprie;

- încasări din vânzarea de terenuri, clădiri, instalaţii, echipamente şi active necorporale

64

achiziţionate anterior;

- plăţi pentru achiziţia unor instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi

şi interesele din asocierile în participaţie (altele decât plăţile pentru titlurile păstrate cu scop

de plasament);

- încasări din vânzarea unor instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi

şi interese din asocierile în participaţie (altele decât încasările păstrate în scopuri de

plasament);

- avansuri în numerar şi împrumuturi efectuate către alte părți;

- încasări din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi;

- încasări și plăţi în numerar pentru contractele futures, forward, swap sau opțiuni, în afară de

cazul în care, contractele sunt deţinute cu scop de plasament.

c) Cash-flow din activităţi de finanţare. Include intrările de numerar de la investitori sau

creditori și ieşirile de numerar către aceştia, sub formă de dividende, rambursări de rate şi

dobânzi, pe măsură ce întreprinderea generează venituri şi profit. Componentele acestui flux

se referă la:

- venituri obţinute din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;

- plăţi efectuate către acţionari pentru achiziţia sau răscumpărarea acţiunilor întreprinderii;

- venituri monetare din emisiunea de bonuri de tezaur, obligaţiuni, credite şi alte împrumuturi

pe termen scurt, mediu sau lung;

- plăţi în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de

leasing financiar.

d) Cash-flow de gestiune (CFG). Este rezultatul tuturor operaţiunilor de gestiune: exploatare,

investiție şi finanţare. Astfel cash-flow-ul va fi format din profit net, amortizare şi dobânzi.

CFG = Rezultat din exploatare + Amortizarea imobilizărilor + Venituri financiare + Rezultat

excepțional - Impozit pe profit

sau

CFG = Profit net + Amortizarea imobilizărilor + Cheltuieli financiare

e) Cash-flow disponibil (CFD). Arată capacitatea efectivă a întreprinderii de a remunera

acţionarii şi creditorii. Exprimă disponibilitățile bănești rezultate din cash-flow-ul de gestiune

după finanțarea creșterii de imobilizări și a excedentului de NFR solicitat în activitatea de

exploatare.

CFD = CFG - ΔImobilizări - ΔNFR

5.2.4 Previziunea fluxurilor de trezorerie

Fluxul de numerar care circulă printr-o întreprindere este important pentru buna

funcționare a acesteia. Poate fi previzionat pe termen scurt, mediu sau lung având obiective

specifice:

- previziunea pe termen scurt are rolul de a asigura cerinţele zilnice de numerar. De obicei se

65

realizează pentru o lună cu defalcare pe zile;

- previziunea pe termen mediu are rolul de a identifica cerinţele viitoare de numerar pe o

perioadă de până la un an;

- previziunea pe termen lung este utilizată pentru a identifica cerinţele de numerar ale

întreprinderii pentru o perioadă viitoare, cuprinsă între 1 și 3 ani. Previziunile pe termen

mediu și lung sunt utilizate pentru a alcătui și implementa strategiile de finanţare ale

întreprinderii. Previziunea cash-flow-lui este pregătită şi controlată de trezorier. Performanţa

periodică este monitorizată prin compararea previziunilor anterioare cu valorile realizate,

luându-se măsuri de remediere a situaţiei atunci când este cazul.

Exemple

1. Să se realizeze proiecția fluxului de numerar pornind de la datele existente în tabelul 5.4.

Care sunt principalele concluzii care se desprind, știind că numerarul la începutul anului 2011

era de 1256 lei?

Tabelul 5.4

Indicator (lei) Exercițiul financiar

2011 2012

Încasări de la clienți 54478 65887

Plăți către furnizorii de produse și servicii 24458 25589

Plăți către și în numele angajaților 14478 15441

Plăți privind alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate 9886 10211

Plăți legate de TVA 5587 6202

Dobânzi plătite 2556 2115

Impozit pe profit plătit 6521 7784

Plăți în numerar pentru achiziția de terenuri și mijloace fixe 14478 16558

Încasări în numerar ale sumelor împrumutate 24478 36552

Titluri de participație 541 6625

Dividende plătite 5587 10112

Rezolvare:

În tabelul 5.5 au fost grupate încasările și plățile corespunzătoare activităților de

exploatare, investiționale și financiare. Au fost determinate fluxurile de numerar degajate de

cele trei activități. În final, au fost însumate fluxurile de trezorerie degajate de activitățile

menționate, ținându-se cont de numerarul existent la începutul anului 2011.

Se constată la sfârșitul anului 2011 o valoare negativă a numerarului degajat de cele

trei activități. În 2011 activitatea de exploatare degaja un flux negativ de 9008 lei. La acest

66

deficit se adăuga și activitatea investițională consumatoare de numerar în valoare de 14478

lei. Deficitul generat de cele două activități era compensat, dar nu în întregime, de excedentul

degajat de activitatea financiară, având valoarea 19432 lei.

În anul 2012 prognoza a corectat valoarea negativă a fluxurilor de numerar calculată la

sfârșitul anului 2011. Rezultatele obținute sunt diferite față de anul precedent. Astfel,

activitatea de exploatare conduce la un deficit de numerar mai mic, în timp ce activitatea

investițională consumă resurse mai mari comparativ cu anul precedent. Deficitul generat de

cele două activități este integral acoperit de activitatea de finanțare. Întreaga proiecție se

finalizează cu un sold pozitiv de 12254 lei la sfârșitul anului 2012.

2. Folosind datele din tabelul 5.6 să se determine cash-flow-ul disponibil. Contul de profit și

pierdere din anul 2012 prezintă următoarele informații: cifra de afaceri 184875 lei, cheltuieli

pentru exploatare plătibile 143158 lei, amortizarea imobilizărilor 15745 lei, cheltuieli cu

dobânzile 2274 lei și impozit pe profit 3790 lei.

Tabelul 5.5


2011 2012

Fluxuri de numerar nete din activități de exploatare: -9008 -1455


Plăți către furnizorii de produse și servicii -24458 -25589

Plăți către și în numele angajaților -14478 -15441

Plăți privind alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate -9886 -10211

Plăți legate de TVA -5587 -6202

Dobânzi plătite -2556 -2115

Impozit pe profit plătit -6521 -7784

Fluxuri de numerar nete din activități de investiții: -14478 -16558

Plăți în numerar pentru achiziția de terenuri și mijloace fixe -14478 -16558

Fluxuri de numerar din activități de finanțare: 19432 33065

Încasări în numerar ale sumelor împrumutate 24478 36552

Titluri de participație 541 6625

Dividende plătite -5587 -10112

Fluxuri de numerar totale -4054 15052

Numerar la începutul perioadei 1256 -2798

Numerar la sfârșitul perioadei -2798 12254

67

Tabelul 5.6

Activ (lei) 2011 2012 Pasiv (lei) 2011 2012

Active imobilizate 41442 45578 Capital social 35410 35410

Stocuri 28443 25194 Rezerve 5474 6785

Creanțe 5487 4158 Datorii pe termen lung 18424 15596

Disponibilități 6548 1856 Datorii pe termen scurt 22612 18995

Total 81920 76786 Total 81920 76786

Rezolvare:

Cash-flow-ul de gestiune se determină cu relația:

CFG = Rezultat din exploatare + Amortizarea imobilizărilor + Venituri financiare + Rezultat

excepțional - Impozit pe profit

Rezultat din exploatare = 184875 - 143158 - 15745 = 25972 lei

Profit net = 184875 - 143158 - 15745 - 2274 - 3790 = 19908 lei

CFG = 25972 + 15745 - 3790 = 37927 lei

Pentru verificarea rezultatelor se prezintă o altă relație de determinare a cash-flow-lui

de gestiune:

CFG = Profit net + Amortizarea imobilizărilor + Cheltuieli financiare

CFG = 19908 + 15745 + 2274 = 37927 lei

Cash-flow-ul disponibil se determină pornind de la CFD astfel:

CFD = CFG - ΔImobilizări - ΔNFR

ΔImobilizări = Imobilizări2012 - Imobilizări2011 + Amortizarea imobilizărilor = 45578 - 41442

+ 15745 = 19881 lei

ΔNFR = NFR2012 - NFR2011 = (25194 + 4158 - 18995) - (28443 + 5487 - 22612) = 10357 -

11318 = - 961 lei

Înlocuind se obține: CFD = 37972 - 19881 + 961 = 19052 lei

Găsiți trei soluții de rezolvare a situației în care capacitatea de autofinanțare este

inferioară nevoilor de finanțare din prima parte a tabloului de finanțare.

Să ne reamintim...

Tabloul de finanțare are rolul de a furniza informaţii privind evoluţia globală

a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar. Are două părți care surprind

dinamica echilibrului financiar;

Baza de pornire în analiza fluxurilor de trezorerie o reprezintă tabloul de

finanțare întrucât furnizează informații privind variaţia trezoreriei;

Din multitudinea instrumentelor previzionale utilizate pentru aprecierea

stării financiare, se detașează prin rol și conținut, tabloul fluxurilor de numerar.

68

M1.U5.4. Rezumat

Pornind de la neajunsurile instrumentelor prezentate în unitățile precedente

era necesară conceperea altor instrumente care să permită modelarea în dinamică a

echilibrului financiar;

Un astfel de instrument este tabloul de finanțare. Din punct de vedere

constructiv se stabileşte pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului de profit şi

pierdere aferent exerciţiului analizat. Presupune respectarea cumulată a unor reguli

de alcătuire;

Prin examinarea tabloului de finanțare se poate preciza dacă lichidităţile au

crescut sau au scăzut în cursul perioadei. Totuşi, nu permite identificarea cauzelor

care au determinat creşterea sau scăderea lichidităţilor pe parcursul exerciţiului

financiar. De aici necesitatea alcătuirii fluxurilor de numerar. Există mai multe tipuri

de cash-flow, fiecare având un anumit conținut informațional.


1. Precizați componentele tabloului de finanţare.

2. Care este rolul tabloului de finanţare?

3. Care sunt regulile de alcătuire a tabloului de finanțare?

4. Precizați elementele cash-flow-ului din exploatare.

5. În ce constă previziunea cash-flow-ului?

6. Să se interpreteze conținutul tabloului de finanțare stabilit în tabelul 5.7.

Tabelul 5.7

Nevoi (Utilizări) Suma (lei) Capitaluri (Resurse) Suma (lei)

Dividende plătite în cursul

exerciţiului

5210 Capacitatea de

autofinanţare

10548

Achiziţia imobilizărilor

corporale

14968 Reducerea imobilizărilor 3520

Rambursarea datoriilor

financiare

2392 Creşterea datoriilor

financiare

10452

Creşterea FRN 1950

Creşterea stocurilor 5841 Creşterea datoriilor din

exploatare

4435

Creşterea creanţelor 724

Creşterea NFR 2130

Scăderea TN -180

69

Temă de control

În tabelul 5.8 au fost determinate fluxurile de numerar pe operațiuni de gestiune și pe total. Să

se interpreteze rezultatele obținute.

Tabelul 5.8


2011 2012

Fluxuri de numerar nete din activități de exploatare: 345717 -462254


Plăți către furnizorii de produse și servicii -579055 -184888

Plăți către și în numele angajaților -231751 -216839

Plăți privind alte impozite și taxe -101538 -84937

Plăți legate de TVA -30515 -45571

Dobânzi plătite -51985 -587988

Impozit pe profit -17138 -405674

Fluxuri de numerar nete din activități de investiții: -113359 -110446

Plăți în numerar pentru achiziția de terenuri și mijloace fixe -113359 -110446

Fluxuri de numerar nete din activități de finanțare: -40588 -51339

Încasări în numerar ale sumelor împrumutate -40348 -51100

Dividende plătite -240 -239

Fluxuri de numerar totale 191770 -624039

Numerar la începutul perioadei 277562 469332

Numerar la sfârșitul perioadei 469332 -154707

70

Unitatea de învăţare M1.U6. Analiza financiară cu metoda ratelor

Cuprins

M1.U6.1. Introducere....................................................................................................70


M1.U6.3. Analiza financiară cu metoda ratelor............................................................70

M1.U6.4. Rezumat........................................................................................................82



O altă posibilitate de analiză a performanţelor financiare ale unei întreprinderi

rezultă din aplicarea metodei ratelor în domeniul financiar. O rată înseamnă un

raport între doi indicatori. Din punct de vedere matematic pot fi raportaţi oricare

doi indicatori însă, apare condiţionarea potrivit căreia, rezultatul obţinut trebuie să

aibă un anumit conţinut economic. În analiza financiară, prin mărime relativă se

înţelege rezultatul raportării a doi indicatori absoluţi. Valoarea aflată la

numărătorul raportului se numeşte indicator raportat, iar cel plasat la numitor, bază

de raportare (comparaţie).



identifice principalele categorii de rate cu care se operează în domeniul

financiar;

înțeleagă construcția unui sistem de rate;

aplice categoriile de rate prezentate în unitatea de învățare;

caracterizeze aspectele fundamentale ale activității întreprinderii (echilibru

financiar, îndatorare, lichiditate, solvabilitate etc.) cu ajutorul unor rate;

stabilească soluții privind aspectele fundamentale în funcție de rezultate.


M1.U6.3 Analiza financiară cu metoda ratelor

6.1 Conceptul de rată - construcţie şi semnificaţie în domeniul economic

Mărimile relative nu prezintă dificultăţi de calcul. Acestea pot apărea din

incompatibilitatea datelor sau în legătură cu baza de comparaţie. În principal, pentru calculul

unei mărimi relative, trebuie respectate trei cerinţe:

- între termenii comparaţi să existe o legătură firească de condiţionare sau dacă este posibil

71

chiar de cauzalitate, care să poată fi exprimată printr-o relaţie matematică simplă sau

complexă;

- termenii comparaţi să fie compatibili din punct de vedere al sferei de cuprindere și

metodologiei de calcul;

- baza de comparaţie să aibă o anumită semnificaţie în evoluţia fenomenului studiat [7].

În funcţie de scop şi informaţiile existente, se operează cu următoarele tipuri de

mărimi relative:

- mărimi relative de structură;

- mărimi relative de coordonare (corespondenţă);

- mărimi relative ale dinamicii;

- mărimi relative ale planificării;

- mărimi relative ale intensităţii.

Există un număr mare de rate ce pot fi calculate cu ajutorul indicatorilor economici.

De obicei se urmăresc indicatorii care prezintă valori semnificative în cadrul patrimoniului

sau a căror modificare oferă informaţii despre performanţele întreprinderii. Este recomandat

să se păstreze pe cât posibil ratele precum şi modul de calcul al acestora, de la un exerciţiu

financiar la altul.

Se remarcă faptul că terminologia folosită în lucrările de specialitate nu conduce către

aceleaşi denumiri. Apar astfel, rapoarte identice ca formă matematică, dar cu denumiri

diferite, în timp ce altele au fost traduse din lucrările de specialitate din străinătate. Studiul

sistemelor de rate folosite în activitatea teoretică și practică a arătat că:

- nu există un sistem de rate unanim acceptat în activitatea practică, întrucât fiecare instituție

financiară insistă asupra unor categorii de rate care reflectă mai bine portofoliile și activitățile

desfășurate;

- aceeași rată este întâlnită cu denumiri diferite;

- intervalele de evoluție pentru diversele rate sunt diferite de la un obiect de activitate la altul.

6.2 Sistemul de rate - construcţie şi interpretare

Ideal ar fi ca performanţele economico-financiare ale unei întreprinderi să poată fi

exprimate cu ajutorul unei singure rate. Întrucât acest lucru este imposibil datorită

complexităţii activităţilor desfăşurate și limitelor acestei metode, apare necesitatea întocmirii

unui sistem de rate. Însă şi în acest caz trebuie îndeplinite câteva condiţii:

- ratele trebuie să fie astfel elaborate încât să sintetizeze toate aspectele fundamentale ale

activităţii întreprinderii;

- să nu existe suprapuneri între conţinutul informaţional al ratelor considerate;

- să fie delimitate din punct de vedere al valorilor minime sau maxime, întrucât o rată are

valoare numai în raport cu o bază de comparație [1].

Analiza financiară realizată printr-un sistem de rate are ca obiectiv măsurarea performanțelor

72

economico-financiare ale întreprinderii. Ratele folosite în acest scop sunt determinate ca

raport între efectele economice sau financiare obţinute şi eforturile depuse. În categoria

efectelor se înscriu, de regulă, soldurile intermediare de gestiune sau alți indicatori valorici.

Eforturile sunt alcătuite, în principal, de capitalurile avansate sau elementele de activ aflate în

patrimoniu.

Ținând cont de aspectele detaliate anterior autorul propune următorul sistem de rate:

a) Rate de rentabilitate;

b) Rate de echilibru financiar;

c) Rate de lichiditate şi solvabilitate;

d) Rate privind managementul datoriei;

e) Rate de structură ale activului şi pasivului;

f) Rate de rotaţie a capitalurilor;

g) Rate ale valorii de piață.

În continuare s-a procedat la detalierea categoriilor de rate care compun sistemul, din

punct de vedere al principalelor relații de calcul și a conținutului informațional specific.

a) Rate de rentabilitate

a.1 Rate de rentabilitate comercială. Apreciază contribuția diferitelor stadii ale activităţii

întreprinderii la formarea rezultatului brut al exercițiului. Se determină, în general, ca raport

între diferite marje de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Exprimă eficienţa

activităţii comerciale a întreprinderilor industriale sau a unei afaceri din domeniul comercial.

Rata marjei comerciale este utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate

comercială și se determină potrivit relaţiei:

Rata marjei comerciale =Marjă comercială

Cifră de afaceri

Raportul pune în evidenţă ponderea deținută de marja comercială în cifra de afaceri. O

pondere redusă are semnificația unor câștiguri mici respectiv, a unor cheltuieli generale mari.

În acest caz politicile comerciale trebuie să urmărească, pe de o parte, reducerea cheltuielilor

de transport, depozitare etc., iar pe de altă parte, vânzarea unor cantități mai mari de bunuri. O

valoare ridicată a raportului permite acordarea unor facilități clienților și pe aceasta cale,

obținerea unor avantaje concurențiale.

Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării pune în

evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub aspect comercial.

Rata marjei nete de exploatare =Rezultat din exploatare

Cifră de afaceri

Rata rentabilității comerciale pune în evidență ponderea deținută de profit în cifra de

afaceri. O valoare ridicată arată rentabilitatea crescută a activității comerciale, în timp ce o

valoare redusă, arată câștiguri mici aduse de această activitate.

Rata rentabilității comerciale =Profit net

Cifră de afaceri

73

a.2 Rate de rentabilitate economică. Exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja o

acumulare brută în raport cu capitalurile angajate. Indicatorii grupați în această categorie

reflectă eficienţa activelor totale sau a celor imobilizate.

În funcţie de modul de calcul şi de exprimare a activului economic există două forme

ale rentabilităţii economice utilizate în activitatea practică:

Rata de rentabilitate economică brută =Excedent brut din exploatare

Activ total

Această rentabilitate economică exprimată în raport cu EBE se poate numi brută.

Obţinerea unei rate de rentabilitate economică netă presupune luarea în considerare a

rezultatului net din exploatare.

Rata de rentabilitate economică netă =Rezultat din exploatare

Activ total

Raportul este dependent de duratele normate de funcţionare a mijloacelor fixe,

modalitatea de utilizare a acestora și de elemente legislative. Astfel, în condițiile unor durate

mici de utilizare a mijloacelor fixe se constată valori mari pentru aceasta rată. Întrucât în

România duratele de utilizare rămân mari, chiar dacă au fost reduse în ultimii ani, raportul în

cauză înregistrează valori mai mici comparativ cu statele dezvoltate [13].

a.3 Rate de rentabilitate financiară. Exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net

prin capitalurile proprii avansate în activitatea sa. Rentabilitatea financiară măsoară

randamentul capitalurilor proprii, al plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin

cumpărarea acţiunilor întreprinderii. Exprimă în primul rând interesul acţionarilor, care

investesc pe termen lung şi sunt interesaţi de rezultatul net degajat de activitatea întreprinderii

și de valoarea dividendelor distribuite.

Rata de rentabilitate financiară a capitalurilor proprii. Exprimă măsura în care

proprietarii întreprinderii sunt remuneraţi prin acordarea unor dividende şi creşterea valorii

întreprinderii.

Rata de rentabilitate financiară =Profit net

Capitaluri proprii∙100

Rata rentabilităţii financiare trebuie să fie mai mare ca rata medie a dobânzii pentru ca

investiţia în întreprinderea respectivă să fie mai atractivă decât alte forme de plasament

existente în piața financiară. Depăşirea dobânzii bancare se face în funcţie de prima de risc.

Rata de rentabilitate financiară a capitalurilor permanente. Dacă sunt luate în calcul pe

lângă capitaluri proprii și datoriile financiare se poate stabili o altă formă de rentabilitate

financiară.


Capitaluri permanente∙100

Randamentul capitalurilor permanente se determină ca raport între dividende și

capitaluri permanente și exprimă măsura în care, prin folosirea capitalurilor înscrise la

numitor, au fost obţinute dividende.

74

Randamentul capitalurilor permanente =Dividende

Capitaluri permanente

b) Rate de echilibru financiar

Ratele de echilibru financiar se alcătuiesc cu ajutorul indicatorilor de echilibru

financiar sau a maselor bilanţiere din etajele bilanţului financiar, ce caracterizează structura

financiară a întreprinderii.

Rata de finanţare a imobilizărilor evidenţiază existenţa fondului de rulment net.

Rata de finanțare a imobilizărilor =Capitaluri permanente

Nevoi permanente

Raportul trebuie să fie mai mare ca 1 pentru a pune în evidenţă existenţa echilibrului

financiar. Situaţia implică acoperirea activelor imobilizate nete din surse permanente de

finanţare (capital propriu şi datorii financiare). O valoare supraunitară a raportului semnifică o

îmbunătăţire a echilibrului financiar pe termen lung și măsura în care întreprinderea poate să-

şi finanţeze activitatea curentă din capitaluri permanente. O valoare subunitară a indicatorului

înseamnă un deficit de capitaluri permanente și lipsa echilibrului financiar pe termen lung.

Rata finanţării activului economic exprimă gradul în care necesarul de fond de rulment

din exploatare contribuie la finanțarea activului economic (activele productive) din cadrul

întreprinderii.

Rata finanţării activului economic =Nevoi permanente

Necesar de fond de rulment din exploatare

Rata de finanţare a NFR se determină ca raport între fondul de rulment net și necesarul

de fond de rulment.

Rata de finanțare a NFR =Fond de rulment net

Necesar de fond de rulment

O valoare supraunitară indică faptul că echilibrul financiar este asigurat și trezoreria

netă are valori pozitive. Dacă rata înregistrează o valoare subunitară atunci echilibrul financiar

în etajele bilanțului financiar nu este îndeplinit, iar trezoreria netă are o valoare negativă.

c) Rate de lichiditate şi solvabilitate

Ambele categorii de rate contribuie la completarea informației desprinsă din analiza

echilibrului financiar. Ratele de lichiditate se alcătuiesc prin compararea posturilor din etajul

inferior al bilanţului, stabilind astfel o corespondență între acestea.

Rata de lichiditate generală exprimă capacitatea întreprinderii de a acoperi datoriile pe

termen scurt prin valorificarea ipotetică a activelor circulante aflate în patrimoniu. Indicatorul

trebuie să fie supraunitar, exprimând astfel faptul că datoriile faţă de terţi se regăsesc în

activele circulante ale întreprinderii, constituind astfel garanţia transformării lor în monedă, pe

măsura derulării ciclului de producţie. Sintetizând informațiile anterioare, se poate afirma că

un raport supraunitar dovedeşte faptul că întreprinderea are suficiente active circulante, ce pot

fi ipotetic transformate în monedă, cu scopul achitării datoriilor pe termen scurt.

75

Rata de lichiditate generală =Active circulante

Datorii pe termen scurt

Rata de lichiditate redusă păstrează aceeași modalitate de alcătuire însă, din totalul

activelor circulante se scad stocurile, datorită faptului că sunt caracterizate de lichiditatea cea

mai mică. Reflectă capacitatea firmei de a degaja lichiditate numai pe baza creanţelor,

titlurilor pe termen scurt sau a disponibilităţilor de numerar aflate la dispoziția întreprinderii.

Lucrările de specialitate recomandă o lichiditate redusă între 0,8 şi 1.

Rata de lichiditate redusă =Active circulante - Stocuri

Datorii pe termen scurt

Rata de lichiditate imediată compară activele circulante cele mai lichide cu datoriile pe

termen scurt având scadență imediată. Lucrările de specialitate recomandă pentru această

formă de lichiditate valori cuprinse în intervalul 1,2 și 2 [25].

Rata de lichiditate imediată =Disponibilități și plasamente pe termen scurt

Datorii exigibile imediat

Rata solvabilităţii globale. Se determină ca raport între activul total și datoriile totale

contractate de întreprindere, indiferent de scadența acestora. Urmărește măsura în care

datoriile totale pot fi acoperite de către activul total al întreprinderii.

Rata solvabilității globale = Active totale

Datorii totale

Solvabilitatea este rezultatul unei activităţi eficiente, iar lipsa capacităţii de plată şi a

lichidităţii pot avea caracter temporar dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate

globală. O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că întreprinderea are

capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti, imediate sau îndepărtate faţă de terţi. Sub acest

nivel evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii de capitaluri puse la

dispoziţia întreprinderii.

Rata solvabilităţii parțiale este utilizată, în principal, în sistemele de rate utilizate de

bănci în fundamentarea deciziei de acordare a creditelor.

Rata solvabilității parțiale = Capitaluri proprii

Capitaluri proprii + Credite bancare

În cazul în care această rată înregistrează valori mai mari decât 0,5 situaţia este

considerată normală, iar valoarea minimă se apreciază a fi 0,3.

Rata autonomiei financiare stabilește ponderea deținută de capitalurile proprii în

totalul capitalurilor permanente.

Rata autonomiei financiare =Capitaluri proprii


Indică ponderea surselor proprii în finanţarea mijloacelor economice ale întreprinderii.

Înregistrează valori diferite în funcţie de rentabilitatea întreprinderii și politica financiară

adoptată. Se recomandă ca valoarea acesteia să fie mai mare decât 0,5.

d) Rate privind managementul datoriei

76

Ratele privind managementul datoriei se determină ca raport între o datorie și o

categorie mai cuprinzătoare de datorii sau capitaluri proprii. Au rolul de a măsura efectul

îndatorării asupra gestiunii financiare.

Levierul se determină ca raport între datoriile totale şi capitalurile proprii.

Levierul =Datorii totale

Capitaluri proprii

Normele bancare impun existenţa unui levier subunitar pentru a acorda credite în

condiţii de garanţie sigură. Cu cât levierul este mai mare ca 1, cu atât mai mult întreprinderea

va depinde de creditori.

Rata dobânzii efective stabilește dobânda plătită de întreprindere pentru toate

împrumuturile pe termen lung contractate.

Rata dobânzii efective =Cheltuieli cu dobânzile

Datorii financiare

Rata datoriei financiare caracterizează gradul de îndatorare al întreprinderii pe termen

mediu și lung.

Rata datoriei financiare =Datorii financiare


Normele bancare impun un raport mai mic decât 0,5 pentru a acorda credite pe termen

mediu și lung în condiţiile rambursării sigure.

Rata capacităţii de rambursare exprimă în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a

rambursa datoria financiară (pe termen mediu şi lung) prin intermediul sumelor rezultate din

autofinanţare.

Rata capacităţii de rambursare =Datorii financiare

Capacitate de autofinanţare

Normele bancare impun un număr de 3 ani pentru rambursarea teoretică a datoriei

financiare. Dacă se consideră datoriile totale contractate de întreprindere perioada se mărește

la 4 ani.

Rata capacităţii de rambursare =Datorii totale

Capacitate de autofinanţare

e) Rate de structură ale activului şi pasivului

Calculul ratelor de structură poate oferi date pentru analiza evoluţiei acestora în timp. În acest

sens vor fi calculate ratele de structură pe mai multe perioade succesive. În caz contrar,

conținutul informațional al ratelor din această categorie este redus.

e.1 Rate de structură ale activului. Sunt influenţate de caracteristicile tehnice, economice şi

juridice ale activităţii întreprinderii.

Rata activelor imobilizate arată ponderea deținută de activele imobilizate în totalul

activelor întreprinderii.

Rata activelor imobilizate =Active imobilizate

Total activ·100

77

Diferitele elemente de activ imobilizat justifică utilizarea unor rate complementare.

- Rata imobilizărilor necorporale reflectă ponderea deţinută de activele intangibile

(licenţe, brevete, mărci, fond comercial etc.) în activele totale ale întreprinderii. În multe

dintre întreprinderile româneşti, valoarea acestui indicator este redusă sau nulă.

Rata imobilizărilor necorporale=Imobilizări necorporale

Total activ·100

- Rata imobilizărilor corporale arată ponderea imobilizărilor corporale în patrimoniul

întreprinderii. Valoarea raportului depinde de specificul activităţii desfăşurate şi de

caracteristicile tehnice ale întreprinderii, înregistrând valori diferite de la un domeniu de

activitate la altul. Valori mari ale ratei se întâlnesc în cazul întreprinderilor care au ca obiect

de activitate distribuţia de combustibili, energie și producţia de materii prime.

Rata imobilizărilor corporale =Imobilizări corporale

Total activ·100

- Rata imobilizărilor financiare pune în evidență ponderea imobilizărilor financiare în

total activ. Imobilizările financiare se prezintă sub forma participaţiilor, investiţiilor de

portofoliu sau a creditelor acordate altor întreprinderi. Raportul înregistrează, în general,

valori mici pentru întreprinderile industriale.

Rata imobilizărilor financiare =Imobilizări financiare

Total activ·100

Rata activelor circulante reflectă ponderea activelor circulante în totalul activelor

aflate în patrimoniul întreprinderii.

Rata activelor circulante =Active circulante

Total activ·100

Pot fi alcătuite, pornind de la acest raport, următoarele rate complementare:

- Rata stocurilor caracterizează ponderea acestora în total activ. Înregistrează valori

diferite de la o întreprindere la alta în funcţie de natura activităţii. Indicatorul înregistrează

valori mari în cazul întreprinderilor cu activitate de producţie caracterizată de cicluri lungi de

fabricaţie, precum şi a celor care au ca obiect de activitate distribuţia bunurilor materiale.

Rata stocurilor =Stocuri

Total activ·100

- Rata creanţelor indică ponderea deţinută de totalul creanţelor întreprinderii. Este

dependentă de politicile comerciale adoptate de întreprindere. Mărimea acestei rate este

determinată de modul de încasare a creanţelor, termenele de plată, clienţi şi reducerile

acordate acestora.

Rata creanțelor =Creanţe

Total activ·100

- Rata titlurilor de plasament pe termen scurt arată ponderea deţinută de aceste valori

în patrimoniul întreprinderii. Titlurile de plasament pe termen scurt sunt forme de valorificare

a unor excedente temporare de trezorerie pe piața monetară.

Rata titlurilor pe termen scurt =Titluri pe termen scurt

Total activ·100

- Rata disponibilităţilor se determină ca raport între disponibilități și total activ. Dintre

78

activele circulante, o importanţă deosebită o prezintă disponibilităţile monetare, sub forma

sumelor aflate în conturi la bănci precum şi a numerarului din casieria întreprinderii. Sunt

elementele cele mai lichide ceea ce le face indispensabile în orice activitate economică.

Rata disponibilităților =Disponibilităţi

Total activ·100

e.2 Rate de structură ale pasivului. Sunt mărimi relative de structură care delimitează

ponderea deţinută de o sursă de finanţare în totalul acestora. Întrucât astfel de rapoarte,

alcătuite cu ajutorul diferitelor surse de finanţare, au şi conţinut informaţional de solvabilitate

sau îndatorare se caută identificarea și separarea lor. Astfel, au fost reținute câteva mărimi

relative de structură în această categorie, iar celelalte au fost incluse în alte grupe

(solvabilitate sau îndatorare).

Rata stabilităţii finanţării este un indicator global al finanţării care reflectă ponderea

surselor aflate la dispoziția întreprinderii pe o perioadă mai mare de un an, în totalul

capitalurilor utilizate pentru acoperirea mijloacelor economice.

Rata stabilității finanțării =Capital permanent

Total pasiv·100

Rata datoriilor pe termen scurt indică ponderea datoriilor pe termen mai mic de un an în

totalul capitalurilor întreprinderii.

Rata datoriilor pe termen scurt =Datorii pe termen scurt

Total pasiv·100

Rata datoriilor totale reflectă ponderea datoriilor pe termen scurt, mediu şi lung în

volumul total al surselor de finanţare aflate la dispoziția întreprinderii.

Rata datoriilor totale =Datorii totale

Total pasiv·100

f) Rate de rotaţie a capitalurilor

Ratele de rotaţie exprimă ritmul cu care elementele bilanţului sunt reînnoite în cadrul

activităţii curente a întreprinderii. Analiza ratelor de rotaţie permite aprecierea ritmului de

reînnoire a elementelor patrimoniale, respectiv lichiditatea stocurilor, creanţelor comerciale pe

de o parte şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte. Pentru analiza ratelor mai

mici de un an, pot fi utilizate rate de rotaţie exprimate în număr de rotaţii sau ca număr de

zile. Relaţia de legătură între cele două forme ale vitezei de rotaţie este:

kr=360

dr

,

în care kr coeficient de rotaţie;

dr durata unui circuit de rotaţie.

Durata de rotaţie globală a capitalurilor exprimă numărul de zile în care cifra de

afaceri reînnoieşte activele, fiind dată de relaţia:

dr =Active totale

Cifră de afaceri∙360

79

Ratele exprimate printr-un coeficient de rotaţie compară fluxurile înregistrate în contul

de rezultate cu soldurile din bilanţ. Rotaţia de ansamblu a capitalurilor în raport cu cifra de

afaceri este dată de raportul:

kr =Cifră de afaceri

Active totale

Rotaţia activelor circulante se referă la viteza cu care acestea se transformă în venituri

prin vânzarea producţiei sau a mărfurilor. Ţinând cont că fiecare rotaţie este aducătoare de

venit ce conţine o parte din profit, rezultă că situaţia este cu atât mai favorabilă cu cât viteza

de rotaţie este mai mare. Dacă sunt considerate sursele corespunzătoare rata de finanțare

devine:

Rotaţia capitalului circulant =Cifră de afaceri

Active circulante - Datorii curente

În continuare vor fi prezentaţi indicatori ce pun în evidență rotația diferitelor categorii

de active circulante.

Rata de rotație a stocurilor. Reînnoirea stocurilor se datorează efectului cumulat al

operaţiunilor de aprovizionare, producţie şi vânzare. Ritmul de reînnoire a stocurilor poate fi

determinat prin relaţia dintre valoarea stocului mediu existent în întreprindere şi a

aprovizionărilor care au alimentat stocul în cursul perioadei de gestiune.

Rata de rotaţie a stocurilor =Cifră de afaceri

Stocuri

Dimensionarea corectă a stocurilor determină o viteză cât mai mare de rotaţie a

acestora. Rotaţia stocurilor pune în evidență măsura în care acestea parcurg ciclul de

exploatare. O rotație mai rapidă are semnificația faptului că stocurile parcurg mai rapid fazele

ciclului de exploatare, iar bunurile obținute prin transformarea lor se vând mai repede.

g) Rate ale valorii de piaţă

Indicatorii de rentabilitate financiară calculați cu datele furnizate de situaţiile

contabile nu ţin cont de valoarea de piaţă a întreprinderii. Pentru eliminarea acestui neajuns se

stabilesc indicatori ai valorii de piață. Cu ajutorul lor sunt apreciate rezultatele obţinute de

întreprindere în mediul investițional. Profit pe acţiune se determină ca raport între profitul net

și numărul acțiunilor emise.

Profitul pe acţiune =Profit net

Numărul acţiunilor emise

Randamentul unei acţiuni este produs de dividende şi de creşterea valorii de piaţă a

acţiunii. Pune în evidență câștigul obținut din deținerea unei acțiuni comparativ cu momentul

cumpărării acesteia.

Randamentul unei acţiuni =D+C1-C0

C0

,

în care D dividend repartizat;

C1, C0 cursurile de piață la cumpărarea respectiv revânzarea acţiunii.

80

Exemplu

1. Folosind datele din tabelul 6.1 să se analizeze structura patrimonială a întreprinderii.

Interpretați rezultatele obținute.

Tabelul 6.1

ACTIV (lei) 2011 2012 PASIV (lei) 2011 2012

Imoblilizări

necorporale 1318 1318

Capital social 200 200

Imobilizări corporale 45886 61467 Rezerve 81434 81434

Imobilizări financiare 13859 0 Profit reportat 10443 17305

ACTIVE

IMOBILIZATE 61063 62785

Profit al exercițiului

financiar 64296 25416

Stocuri 111700 90029 CAPITALURI PROPRII 156373 124355

Creanţe 17548 16829 Datorii financiare 37199 27843

Disponibilități 14410 3973 Datorii pe termen scurt 11149 21418

ACTIVE

CIRCULANTE 143658 110831

TOTAL DATORII 48348 49261

TOTAL ACTIV 204721 173616 TOTAL PASIV 204721 173616

Rezolvare:

Tabelul 6.2

Rate de structură (%) 2011 2012

Rate de structură ale activului

1. Rata activelor imobilizate 29,83 36,16

1.1 Rata imobilizărilor necorporale 0,64 0,76

1.2 Rata imobilizărilor corporale 22.41 35,40

1.3 Rata imobilizărilor financiare 6,77 0

2. Rata activelor circulante 70,17 63,84

2.1 Rata stocurilor 54,56 51,86

2.2 Rata creanţelor 8,57 9,69

2.3 Rata plasamentelor pe termen scurt 0 0

2.4 Rata disponibilităților 7,04 2,29

Rate de structură ale pasivului

3.1 Rata stabilităţii financiare 94,55 87,66

3.2 Rata datoriilor pe termen scurt 5,45 12,34

3.3 Rata datoriilor totale 23,62 28,37

81

Pentru determinarea schimbărilor care au avut loc în structura patrimoniului vor fi

stabilite mărimile relative de structură ale activului și pasivului. Rezultatele sunt prezentate în

tabelul 6.2. Analizând rezultatele obținute rezultă că întreprinderea desfășoară activitate de

producție și comercializare. Rata imobilizărilor corporale este apropiată de a activelor

imobilizate, ceea ce demonstrează ponderea mare a acestui element în totalul imobilizărilor.

Valoarea redusă a imobilizărilor financiare şi necorporale semnifică o activitate de investiţii

financiare restrânsă, respectiv o pondere mică a activelor intangibile în total activ. Activele

circulante deţineau o pondere de 70,17% în 2011 şi se reduc în cursul perioadei până la

valoarea de 63,84%. Din punct de vedere al surselor de finanţare, întreprinderea prezintă o

stabilitate financiară, care a scăzut de la 94,55% în anul 2011 la 87,66% în anul 2012.

2. Din bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiului rezultă situaţia din tabelul 6.3.

Tabelul 6.3

Activ (lei) Suma Pasiv (lei) Suma


Active circulante 28562 Datorii pe termen lung 31120

Datorii pe termen scurt 19261

Din contul de profit şi pierdere aferent aceleiaşi perioade s-au reţinut datele sintetizate

în tabelul 6.4. Să se determine rentabilitatea economică şi financiară.

Tabelul 6.4

Cheltuieli (lei) Suma Venituri (lei) Suma

Cheltuieli externe 91244 Producția vândută 171392

Cheltuieli cu personalul 60023

Amortizări și provizioane 11422

Cheltuieli cu dobânzile 6053


Rezolvare:

Stabilirea rentabilității se va realiza cu ajutorul ratelor de rentabilitate. Se determină soldurile

intermediare de gestiune necesare pentru calculul ratelor de rentabilitate.

Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială - Consumuri de la terţi =

80148 lei

Excedentul brut de exploatare = Valoarea adăugată + Venituri din subvenţii de exploatare -

Cheltuieli cu personalul - Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 20125 lei

Rezultat din exploatare = Excedent brut din exploatare + Alte venituri din exploatare -

Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale - Ajustări de valoare privind

activele circulante - Ajustări privind provizioanele - Alte cheltuieli de exploatare = 8703 lei

Rezultat curent = Rezultat din exploatare+Venituri financiare Cheltuieli financiare= 2650 lei

82

Rezultatul brut al exerciţiului = Rezultatul curent + Venituri extraordinare -Cheltuieli

extraordinare = 2650 lei

Profit net = Rezultat brut al exercițiului - Impozit pe profit = 2650 - 420 = 2230 lei

Cu rezultatele obținute se procedează la stabilirea ratelor de rentabilitate cerute în

enunț.

Rata de rentabilitate economică brută =Excedent brut din exploatare

Activ total∙100

Rata de rentabilitate economică brută =20125

70932∙100=28,37%

Rata de rentabilitate economică netă =Rezultat din exploatare

Activ total

Rata de rentabilitate economică netă = 8703

70932∙100=12,26%

În mod similar vor fi calculate două forme ale rentabilității financiare.


Capitaluri proprii∙100 =

2230

20551∙100 = 10,85%


Capitaluri permanente∙100 =

2230

20551+31120∙100

= 4,31%

Se cunosc următoarele informaţii: activ total la începutul anului în sumă de

48500 lei, finanţat din capitaluri proprii în proporţie de 62% şi din datorii 38%.

Cu ajutorul acestuia întreprinderea a obținut în exerciţiul financiar analizat un

rezultat din exploatare de 11245 lei, a plătit dobânzi de 2195 lei şi impozitul pe

profit (16%). În aceste condiţii care este rentabilitatea financiară a capitalurilor

proprii?

Să ne reamintim...

O altă modalitate de analiză în domeniul financiar rezultă din aplicarea

metodei ratelor;

Rata înseamnă un raport între două mărimi cu conținut economic;

Un sistem de rate este alcătuit din mai multe categorii de rate;

Prin aplicarea sistemului de rate se poate caracteriza calitatea gestiunii

oricărei întreprinderi.

M1.U6.4. Rezumat

altă modalitate de analiză a calității gestiunii unei întreprinderi rezultă din

aplicarea metodei ratelor. Constă în alcătuirea unui sistem de rate care să surprindă

toate aspectele fundamentale ale activității întreprinderii.

Fiecare rată are un conținut informațional. Numai prin stabilirea corectă a

ratelor și interpretarea rezultatelor obținute se poate pune un diagnosti financiar

83

corect al activității întreprinderii pe una sau mai multe perioade consecutive.


1. Precizaţi componenţa sistemului de rate.

2. Care sunt relațiile de calcul și intervalele de variație pentru ratele de lichiditate?

3. Precizaţi modul de calcul al ratei datoriei financiare.

4. Cum apreciaţi o rată de lichiditate generală subunitară?

5. Ratele de eficienţă sunt determinate ca raport între efectele economico-financiare obţinute

şi eforturile depuse pentru obţinerea lor. Care sunt acestea?

6. Cum apreciaţi un levier financiar subunitar? Argumentaţi răspunsul.

7. Din bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiului rezultă situaţia din tabelul 6.5.

Tabelul 6.5

Activ (lei) Pasiv (lei)


Active circulante 10478 Datorii pe termen lung 6547

Datorii pe termen scurt 10629

Din contul de profit şi pierdere aferent aceleiaşi perioade s-au reţinut următoarele date (lei):

producţia vândută 32420, consumuri de la terţi 19472, cheltuieli cu personalul 8748, cheltuieli

cu amortizarea 1341 și cheltuieli cu dobânzile 958. Să se calculeze rentabilitatea economică şi

financiară.

Temă de control

Utilizând datele din tabelul 6.6 să se calculeze indicatorii de lichiditate și

solvabilitate. Interpretați rezultatele obținute.

Tabelul 6.6

Activ (lei) Pasiv (lei)


Active circulante din care: 53857 Datorii financiare 11458

- stocuri; 35480 Datorii pe termen scurt 42393

- creanţe; 5388

- investiţii pe termen scurt; 544

- casa și conturi la bănci. 12445

Total activ 118435 Total pasiv 118435

84

Unitatea de învăţare M1.U7. Bugetele întreprinderii

Cuprins

M1.U7.1. Introducere....................................................................................................84


M1.U7.3. Bugetele întreprinderii...................................................................................84

M1.U7.4. Rezumat.........................................................................................................95



Bugetul reprezintă un instrument prin care se realizează previziunea numerică a

alocărilor de resurse şi responsabilităţi pe anumite structuri, în vederea realizării

cât mai eficiente a obiectivelor întreprinderii. Prin bugetare se stabilesc resursele şi

responsabilităţile pe fiecare centru de activitate. Întreprinderile folosesc un astfel

de instrument pentru planificarea activităților viitoare.



înțeleagă diferențele dintre sistemele de management;

alcătuiască un buget al vânzărilor, producției și trezoreriei;

urmărească etapele întocmirii diferitelor bugete anuale;

găsescă soluții privind eliminarea soldurilor negative din bugetul

trezoreriei.


M1.U7.3. Analiza dinamicii, structurii şi stării mijloacelor fixe

7.1 Consideraţii teoretice

În literatura de specialitate sunt tratate mai multe sisteme de management între care se disting:

managementul prin obiective, managementul prin bugete, managementul prin proiecte,

managementul pe produs și tehnici de management specifice creativităţii participative ș.a.

Fiecare variantă are propriile avantaje, dezavantaje și reguli de aplicare.

a) Managementul prin obiective este un sistem de management în care elementul central îl

constituie sistemul de obiective alcătuit la nivelul întreprinderii. Presupune determinarea

riguroasă a obiectivelor până la nivelul executanţilor care participă la stabilirea lor şi corelarea

85

strânsă a sarcinilor cu scopul realizării scopurilor prestabilite. Obiectivele pot fi delimitate în

funcție de importanță astfel: fundamentale, specifice și individuale.

b) Managementul prin proiecte este un sistem de management prin intermediul căruia se

rezolvă probleme complexe cu o durată determinată, de către specialiști cu pregătire

eterogenă, constituiți temporar într-o rețea organizatorică. Reprezintă o componentă strategică

ce definește din ce în ce mai mult managerii și organizațiile de succes pe plan mondial.

Proiectul reprezintă o sumă de activități interconectate, având o dată prestabilită, precum și un

buget alocat pentru îndeplinirea unui obiectiv bine definit. Managementul prin proiecte

reprezintă, în esență, procesul dinamic de definire și îndeplinire a unui set de obiective

importante, prin optimizarea utilizării resurselor alocate. Acest proces include planificarea,

programarea, susținerea derulării activităților, monitorizarea, evaluarea și adoptarea măsurilor

corective necesare atingerii obiectivelor proiectului.

c) Managementul pe produs presupune urmărirea produsului de la concepere până la

consumatorul final. Se poate aplica la nivelul unui produs, grupă de produse sau servicii

repetabile în timp. Pentru produsele cu termene fixe şi nerepetabile, se recomandă

managementul prin proiecte.

Managerul de produs are rolul a coordona etapele realizării produsului astfel încât să

maximizeze profitul întreprinderii. Eficienţa activităţii managerului este apreciată în funcţie

de creşterea vânzărilor, gradul de pătrundere pe piaţă și rentabilitatea produsului.

d) Managementul prin bugete reprezintă o metodă de conducere în care instrumentul folosit

este bugetul. Prin intermediul mai multor bugete exprimate în unități monetare se realizează

funcțiile specifice managementului. Pe baza bugetelor se asigură o determinare precisă a

resurselor consumate de subdiviziunile întreprinderii şi a rezultatelor obţinute.

Managementul prin bugete presupune parcurgerea următoarelor etape:

- alcătuirea bugetelor de orientare generală în care se vor regăsi obiectivele strategice ale

întreprinderii;

- elaborarea bugetelor anuale, specifice activităților desfășurate în raport cu structura

organizatorică;

- realizarea legăturilor dintre bugete;

- controlul și evaluarea realizărilor prin care se urmăreşte stabilirea abaterilor de la nivelul

prevăzut al previziunilor;

- adoptarea unor soluții de încadrare a realizărilor în obiectivele prestabilite sau de

reconsiderare a previziunilor.

În vederea asigurării unui control eficient, se elaborează bugete intermediare (pe

subperioade), pe baza cărora se face analiza în timp a încadrării în prevederile bugetare.

86

Dintre sistemele de management descrise pe scurt anterior, va fi dezvoltat din punct de

vedere financiar managementul prin bugete.

7.2 Sistemul bugetar al întreprinderii

Bugetul reprezintă un instrument prin care se realizează previziunea numerică a

alocărilor de resurse şi responsabilităţi pe anumite structuri, în vederea realizării cât mai

eficiente a obiectivelor întreprinderii. Prin bugetare se stabilesc resursele şi responsabilităţile

pe fiecare centru de activitate. Întreprinderile folosesc un astfel de instrument pentru

planificarea activităților viitoare. În același timp, astfel de preocupări sunt însoţite de cele

privind respectarea prevederilor bugetelor stabilite, evident până la limita când tocmai bugetul

ar putea deveni o restricţie în creşterea rentabilității.

În sistemul de gestiune al unei întreprinderi pot fi utilizate mai multe tipuri de bugete

ce pot fi delimitate astfel:

a) După criteriul de întocmire:

- bugete de tip financiar, specifice relaţiilor de repartiţie a resurselor financiare în care ieşirile

apar sub formă de cheltuieli, iar intrările sub forma unor venituri;

- bugete de tip economic, aferente activităţilor productive prin care se compară cheltuielile

necesare realizării producţiei, cu veniturile realizate din valorificarea acesteia;

- bugete monetare în care sunt cuprinse fluxurile băneşti ale întreprinderii.

b) După sfera de cuprindere:

- bugete generale în care veniturile şi cheltuielile se fundamentează atât la nivel de

întreprindere cât şi pe subdiviziuni organizatorice (secţii, ateliere etc.);

- bugete parțiale în care veniturile şi cheltuielile sunt determinate pe tipuri de activităţi

(producţie, investiţii, mentenanță, calitate etc.).

c) În funcţie de timp:

- bugete periodice care includ o anumită perioadă de gestiune, de regulă un an, cu defalcare pe

trimestre şi luni;

- bugete continue (glisante) ce au ca scop actualizarea cheltuielilor şi veniturilor în funcţie de

realizările perioadei precedente şi solicitările perioadei următoare.

d) După caracter:

- bugete imperative ce interzic depăşirea previziunile bugetare. Administratorii acestora

trebuie să nu depășească limitele prevăzute în buget. În această categorie se înscriu bugetele

administraţiei şi investiţiilor;

- bugete indicative ce permit depășirea previziunilor bugetare. Astfel de bugete sunt asociate

exploatării și trezoreriei.

Sistemul bugetar al întreprinderii, reprezentat grafic în figura 7.1, cuprinde trei tipuri de

bugete:

87

Metode de determinare a NFE

Analitice

(bazate pe elemente de active circulante)

Sintetice

(bazate pe total active circulante)

Pe baza costurilor

exploatării

Pe baza cifrei de

afaceri

Pe baza costurilor

exploatări

Pe baza cifrei de

afaceri

- planul financiar alcătuit pe o perioadă cuprinsă între 3-5 ani;

- bugete anuale specifice diferitelor activităţi economice ale întreprinderii: aprovizionare,

producţie, vânzări, investiţii, administraţie, mediu etc.

- bilanţul previzional, contul de rezultate previzional şi bugetul trezoreriei.

Legătura dintre aceste bugete constă în elaborarea lor succesivă, pornind de la

strategia adoptată de întreprindere pe o perioadă mai mare de timp, continuând cu

transpunerea anuală a acesteia în bugete specifice şi reflectarea previziunilor anterioare în

starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi rentabilităţii întreprinderii. Pentru estimarea

situaţiei patrimoniale şi monetare, care rezultă din aplicarea bugetelor specifice, se elaborează

bilanţul previzional, contul de rezultate previzional şi bugetul trezoreriei [27].

Avantajele alcătuirii bugetelor sunt:

- au rolul de a orienta activitatea tuturor compartimentelor astfel încât să crească valoarea

întreprinderii;

- armonizează activitatea compartimentelor funcţionale ale întreprinderii, întrucât toate sunt

antrenate în procesul bugetar, într-o măsură mai mare sau mai mică;

- permit conturarea imaginii viitoare a întreprinderii, prin descrierea produselor oferite, a

proiectelor de fuziune, achiziţie, dezvoltare, fabricaţie de noi produse sau pătrundere pe pieţe

noi;

- prezintă estimările şi ieşirile de fonduri, legate de activitatea întreprinderii pe perioada

bugetară.

Dezavantajele utilizării unui astfel de sistem sunt:

- pot diminua flexibilitatea întreprinderii în cazul în care sunt excesiv de detaliate. Ca urmare,

bugetele trebuie să descrie traiectoriile generale ale fluxurilor financiare şi să asigure

posibilitatea de a fi revizuite;

- bugetarea poate deveni o sursă de risipă, prin tendinţa tuturor compartimentelor

întreprinderii de a supraevalua nevoile proprii de finanţare. Aceste consecinţe negative ar

putea fi depăşite prin elaborarea unor bugete flexibile în funcţie de cifra de afaceri.

Bugetele se elaborează, în general, pentru o perioadă de un an. Periodicitatea bugetului

trebuie să fie superioară celei privind ciclul de activitate planificată. Producţia are un ciclu de

exploatare de câteva luni, iar perioada de bugetare a acesteia trebuie să fie de maxim un an.

Fig. 7.1 Sistemul bugetar al întreprinderii

88

7.3 Bugetul vânzărilor

Cifra de afaceri este socotită ca fiind indicatorul fundamental al volumului de

activitate desfăşurată un agent economic. Se regăseşte în toate sistemele de indicatori folosite

în diagnosticarea şi evaluarea economică a întreprinderii. În funcţie de vânzări se reglează

capacitatea de producţie, aprovizionările, personalul etc. Ca urmare, este bugetul principal

care determină parametrii tuturor celorlalte componente ale sistemului bugetar.

Elaborarea bugetului vânzărilor presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) Previziunea vânzărilor;

b) Previziunea cheltuielilor de desfacere;

c) Defalcarea prevederilor anuale bugetare pe perioade de timp, produse, grupe de produse,

clienţi, grupe de clienți, piețe de desfacere, etape ale ciclului de viață.

a) Previziunea vânzărilor cuprinde un ansamblu de studii şi evaluări ale pieţei actuale și

potenţiale de desfacere. Studiile cuprind atât produsele fabricate cât şi cele noi. De asemenea,

studiile privesc mediul extern (comportamentul cumpărătorilor, poziţia concurenţei, starea

economiei etc.) şi intern (capacitatea de producţie existentă, politica de marketing, reţeaua de

distribuţie etc.). Rezultatele acestor cercetări se vor concretiza în estimări privind:

- volumul previzionat al vânzărilor;

- valoarea încasărilor determinată prin intermediul preţurilor de vânzare unitare.

Previziunea vânzărilor rezultă din studii de marketing prin care se determină concurența,

potenţialul de absorbţie al pieţei etc. Pentru produsele existente, previziunea vânzărilor se

poate face, fie pe baza tehnicilor cantitative de extrapolare a tendinţelor observate în evoluţia

anterioară a vânzărilor, fie pe baza tehnicilor calitative de analiză a variabilelor care

determină mărimea vânzărilor şi previziunea lor pentru anul de plan.

b) Previziunea cheltuielilor face parte din antecalculaţia costurilor. Principala problemă este

dată de alegerea metodei de calculație a costurilor. În continuare, pentru prezentarea

elementelor teoretice s-a optat pentru o metodă de calculație frecvent folosită care separă

cheltuielile totale ale întreprinderii în funcție de variabilitatea lor față de volumul producției,

în variabile și fixe. Cheltuielile variabile (materiale de ambalaj, salariile distribuitorilor,

comisioanele reprezentanţilor comerciali etc.) sunt direct proporţionale cu volumul vânzărilor.

În consecinţă, previziunea lor se poate face potrivit relaţiei:

y = a·x,

în care y reprezintă cheltuielile variabile;

x vânzările;

a coeficient de proporţionalitate al cheltuielilor în raport cu vânzările.

Cheltuielile fixe (amortizările, cheltuielile cu încălzirea şi iluminatul etc.) rămân

constante pe termen scurt în raport cu volumul vânzărilor. Întrucât nu sunt dependente de

volumul vânzărilor pot fi scrise astfel:

y = b.

89

Coeficienţii de proporţionalitate a și b se stabilesc pe baza datelor înregistrate anterior privind

cheltuielile (variabile şi fixe) şi vânzările.

c) Defalcarea vânzărilor şi a cheltuielilor de desfacere se poate face pe perioade mai mici de

timp, produse, familii de produse, clienți sau grupe de clienţi. Se recomandă identificarea

sezonalităţii acolo unde este cazul. Gradul de detaliere depinde de nivelul ierarhic, pentru care

se elaborează bugetul vânzărilor. Un exemplu de buget al vânzărilor este prezentat în tabelul

7.1.

Tabelul 7.1

Indicator Luna Total

I F M A M I I A S O N D

Cifra de afaceri:

- produs A;

- produs B;

- produs C.

Reduceri acordate

Cifra de afaceri

netă

Cheltuieli de

marketing:

- publicitate;

- studii.

Cheltuieli de

personal:

- salarii;

- comisioane;

- cheltuieli de

deplasare.

Cheltuieli

administrative:

- ambalaje;

- manipulare;

- service.

Cheltuieli totale

Marja comercială

7.4 Bugetul producţiei

Bugetul producţiei se constituie ca buget principal, esenţial pentru previziunea

activităţii din anul viitor, iar prevederile lui sunt determinante pentru dimensionarea celorlalte

90

bugete (investiţii, trezorerie etc.). În elaborarea bugetului producţiei se parcurg trei etape:

a) Previziunea cantităţilor de produse care se vor fabrica (planul de producţie);

b) Previziunea costurilor de producţie;

c) Defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de un an sau pe subunităţi

ale întreprinderii (secţii, ateliere etc.).

a) Previziunea cantităţilor de produse urmăreşte armonizarea prevederilor din bugetul

vânzărilor cu capacitatea de producție a întreprinderii. Se urmărește satisfacerea contractelor

încheiate cu clienții, concomitent cu utilizarea deplină a capacităţilor de producţie.

În planul de producţie se stabilesc cantitățile ce se vor fabrica în anul viitor, în funcţie

de producția care se va vinde (din bugetul vânzărilor), variaţia previzibilă a stocurilor de

produse în curs de fabricaţie şi de produse finite, la începutul perioadei comparativ cu sfârșitul

acesteia:

Qf = Qv - Si + Sf ,

în care Qf producția fabricată în anul de plan;

Qv producția vândută în anul de plan;

Si stocuri la începutul anului de plan;

Sf stocuri la sfârșitul anului de plan.

Datele privind stocurile iniţiale sunt furnizate de contabilitate (bilanţul la sfârşitul

exerciţiului în curs), iar stocurile finale se stabilesc în funcţie de cifra de afaceri planificată şi

durata de rotaţie a acestora.

b) Antecalculaţia costurilor reflectă dimensiunea efortului financiar pentru realizarea

produselor stabilite în programul de producţie, în condiţiile normelor de consum ale resurselor

materiale și umane şi a unor cheltuieli generale planificate pentru anul viitor.

c) Defalcarea prevederilor bugetare se poate realiza pe perioade de timp mai mici de un an sau

pe subunităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere etc.).

7.5 Bugetul trezoreriei

În capitolul trei trezoreria netă a fost definită ca surplusul resurselor de finanţare ce se

degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa dintre fondul de rulment net şi

necesarul de fond de rulment. În acest caz trezoreria evidenţiază echilibrul financiar, fiind

rezultatul întregii activităţi a întreprinderii. Deși este utilă în înțelegerea teoretică a

echilibrului financiar, formularea are caracter mai mult teoretic, fiind neoperaţională pentru

gestiunea eficientă a trezoreriei. De aceea se completează cu definirea în funcție de activele şi

pasivele de trezorerie.

Trezoreria netă = Active de trezorerie - Pasive de trezorerie

Trezoreria = Lichidităţi + Active financiare - (Soldul creditor al contului curent + Credite de

trezorerie + Credite de scont)

Elaborarea bugetului de trezorerie presupune parcurgerea următoarelor etape:

91

1. Previziunea încasărilor şi plăţilor;

2. Determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea încasărilor

şi plăţilor. Această etapă cuprinde:

a) Determinarea soldurilor de trezorerie înainte de acoperire;

b) Acoperirea soldurilor de trezorerie (acoperirea prin credite a deficitului sau plasarea

excedentului);

c) Determinarea soldului final.

7.5.1 Previziunea încasărilor şi plăţilor

Previziunea încasărilor, fiind fundamentată pe volumul vânzărilor, trebuie să ţină cont

în permanenţă de repartizarea acestora pe luni, de modificările ce vor avea loc în structura

vânzărilor şi de gradul de solvabilitate al clienţilor întreprinderii. Aceste variabile vor

influenţa decalajul între termenele de încasare și plată.

Previziunea plăţilor se face pornind de la planificarea cheltuielilor anuale şi de la

eşalonarea previzibilă a plăţilor aferente acestor cheltuieli. În principiu, previziunea plăţilor se

face în mod asemănător cu a încasărilor, ţinând cont de natura diferită a cheltuielilor care vor

determina o serie de particularităţi, atât în privinţa previziunii mărimii lor anuale, cât şi a

eşalonării scadenţelor de plată. În previziunea plăţilor se vor considera scadenţele

previzibile ale plăţilor din alte bugete anuale (bugetul producţiei, investiţiilor etc.). Soldul

trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plăţile, poate fi deficitar sau excedentar.

7.5.2 Acoperirea soldurilor de trezorerie

Deficitul previzional al trezoreriei urmează să fie acoperit din credite noi de trezorerie,

selectate în funcţie costul real al acestora. Înainte de efectuarea unor noi împrumuturi vor fi

identificate soluții interne, având ca efect diminuarea sau eliminarea deficitelor:

- urgentarea unor încasări (reducerea duratei creditelor acordate clienților sau solicitarea

încasării în avans a unor vânzări);

- amânarea legală a unor plăţi (prelungirea creditelor primite de la furnizori);

- reducerea temporară a plăţilor prin renunţarea la efectuarea unor cheltuieli imediate;

- realizarea unor încasări din activitatea financiară etc.

Numai după epuizarea soluțiilor interne se va proceda la contractarea unor noi credite

bancare în condiții avantajoase de cost și rambursare. În acest caz gestionarul financiar va ține

cont de următoarele:

- angajarea de credite numai atunci când se justifică necesitatea lor;

- alegerea creditelor care se adaptează cel mai bine la situaţia concretă din întreprindere;

- obţinerea celor mai favorabile condiţii de acordare a creditelor privind costul, plafonul

maxim, perioada de grație, nivelul comisioanelor, garanțiile solicitate, flexibilitatea creditului

și posibilitatea reînnoirii.

92

7.5.3 Determinarea soldului final

Trezoreria reprezintă expresia modului de realizare a activităţii întreprinderii şi a

respectării cerinţelor echilibrului financiar. În bugetul trezoreriei sunt previzionate fluxurile

de încasări şi plăţi pe cele trei domenii de activitate ale întreprinderii: exploatare, financiar şi

excepţional. Pentru activitatea de exploatare încasările cuprind:

- încasări din vânzarea mărfurilor, produselor sau serviciilor;

- încasări din vânzări pe credit în perioadele anterioare;

- subvenţii pentru exploatare;

- alte încasări din activităţi de exploatare.

Plăţile pentru exploatare cuprind:

- cumpărări de mărfuri, materii prime şi materiale;

- cheltuieli cu personalul;

- impozite şi taxe;

- alte plăţi de exploatare.

Cheltuielile neplătibile nu se vor regăsi în această parte a bugetului. De asemenea

veniturile calculate nu se vor înscrie în bugetul trezoreriei. Diferenţa dintre încasări şi plăţi

conduce la determinarea excedentului trezoreriei de exploatare (ETE):

ETE = Încasări din exploatare - Plăţi din exploatare

Încasările din activitatea financiară şi extraordinară cuprind:

- încasări din dobânzi, dividende, comisioane pentru titlurile cumpărate;

- creşteri de capital;

- credite noi pe termen lung;

- vânzări de active financiare;

- alte încasări.

Plăţile din activitatea financiară şi extraordinară cuprind:

- plăţi pentru dobânzi, comisioane aferente titlurilor proprii emise şi vândute;

- rambursarea creditelor pe termen lung;

- plăţi ale impozitelor pe profit, dividende;

- alte plăţi.

Diferenţa dintre încasările şi plăţile aferente acestor activităţi reprezintă soldul din

activitatea financiară şi extraordinară (SAFE):

SAFE = Încasări din activitatea financiară şi extraordinară - Plăţi din

activitatea financiară şi extraordinară

Ținând cont de soldul inițial (Si), bugetul trezoreriei ajunge la următoarea formă finală:

Sold final al trezoreriei = Si + ETE + SAFE

Orizontul de previziune al trezoreriei apare în funcţie de obiectivele urmărite de gestiunea

financiară şi de scadenţa încasărilor şi plăţilor.

93

Exemple

1. Într-o întreprindere încasările de la clienţi se realizează în două rate egale, jumătate la 30

zile şi restul la 60 zile, iar datoriile către furnizori se achită integral, la 60 zile de la

aprovizionare. Previziunea vânzărilor şi a achizițiilor pentru primul trimestrul al anului

următor este dată în tabelul 7.2.

Tabelul 7.2

Indicatori (mii lei) Ianuarie Februarie Martie

Vânzări de produse finite 1000 1000 1000

Achiziții de materii prime 800 3000 2000

Din bilanţul exerciţiului încheiat rezultă următoarele solduri: clienţi 1440 mii lei, din

care 1000 mii lei încasabili în luna ianuarie şi restul în februarie, soldul trezoreriei 60 mii lei,

furnizori 2000 mii lei plătibili jumătate în ianuarie restul în februarie. Să se determine soldul

final al trezoreriei la sfârşitul trimestrului I al anului următor.

Rezolvare:

Pentru rezolvarea aplicației datele se vor grupa în tabelul 7.3.

Tabelul 7.3

Nr. crt. Indicatori (mii lei) Ianuarie Februarie Martie

1 Încasări din vânzări:

- ianuarie;

- februarie;

- martie.

500

500

500

500

500

2 Clienți 1000 440

3 Total încasări (1+2) 1500 1440 1000

4 Achiziții de materii prime 800 3000

5 Furnizori 1000 1000

6 Total plăți (4+5) 1000 1800 3000

7 Total încasări - total plăți (3-6) 500 -360 -2000

8 Sold inițial 60 560 200

9 Sold final (7+8) 560 200 -1800

La sfârșitul trimestrului I întreprinderea se va confunta cu un deficit de trezorerie de

1800 mii lei. Cum o astfel de situație se va manifesta prin neonorarea unor obligații de plată

în luna martie, se impune revizuirea planificărilor efectuate. Soluțiile constau în majorarea

unor categorii de încasări, concomitent cu reducerea sau amânarea unor plăți.

94

2. Se cunosc următoarele informaţii referitoare la încasările și plățile unei întreprinderi (lei):

a. Vânzări lunare de produse finite în valoare de 14000, încasarea realizându-se astfel: 45% în

luna vânzărilor, 35% peste 30 zile și 20% peste 60 zile de la vânzare;

b. Vânzări lunare de mărfuri, în sumă de 800;

c. Încasări din majorarea capitalului social prin aport nou în numerar de 1000, în luna

ianuarie;

d. Cumpărări de materii prime în valoare de 6800 lunar, plata lor realizându-se jumătate în

luna aprovizionării şi restul în luna următoare;

e. Cheltuieli lunare cu personalul 4500;

f. Ratele lunare de rambursat pentru creditele angajate în exerciţiul anterior, inclusiv

dobânzile aferente sunt de 780;

g. Soldurile din bilanţul încheiat (exerciţiul N) sunt: clienţi 1300 încasabili integral în luna

februarie, disponibilităţi băneşti 3340, datorii către furnizori 1400 achitați jumătate în luna

ianuarie şi restul în luna martie.

Să se determine și să se interpreteze soldul trezoreriei la sfârșitul lunii martie (exerciţiul N+1).

Rezolvare:

Pentru rezolvarea aplicației datele se vor grupa în tabelul 7.4.

Tabelul 7.4

Nr. crt. Indicatori (lei) Ianuarie Februarie Martie

1 Încasări din vânzări de produse:

- ianuarie; 6300 4900 2800

- februarie; 6300 4900

- martie. 6300

2 Încasări din vânzări de mărfuri 800 800 800

3 Capital social subscris 1000

4 Clienți 1300

5 Total încasări 8100 13300 14800

6 Cumpărări de materii prime:

- ianuarie; 3400 3400

- februarie; 3400 3400

- martie. 3400

7 Plata personalului 4500 4500 4500

8 Plata ratelor bancare 780 780 780

9 Furnizori 700 700

10 Total plăți 9380 12080 12780

11 Total încasări - total plăți -1280 1220 2020

12 Sold inițial 3340 2060 3280

13 Sold final 2060 3280 5300

95

La sfârșitul primul trimestrul din anul următor se constată un sold final de 5300 lei.

Având în vedere că în fiecare lună au fost determinate solduri finale pozitive, planificarea este

corectă întrucât întreprinderea nu va avea probleme de stingere a obligațiilor de plată.

Identificați cinci soluții concrete pentru corectarea unui sold final al trezoreriei

negativ.

Să ne reamintim...

Sunt mai multe sisteme de management fiecare având propriile avantaje,

dezavantaje și reguli de aplicare;

Bugetul reprezintă alocarea numerică a sesurselor și responsabilităților;

Pornind de la acesta a fost modelată o metodă ce constă în alcătuirea mai

multor bugete articulate într-un sistem.

M1.U7.4. Rezumat

Prin bugetare se stabilesc resursele şi responsabilităţile pe fiecare centru de

activitate. Aplicarea bugetului în gestiunea financiară a întreprinderii conduce la

formarea unui sistem;

Legătura dintre bugetele sistemului constă în elaborarea lor succesivă,

pornind de la strategia adoptată de întreprindere pe o perioadă mai mare de timp,

continuând cu transpunerea anuală a acesteia în bugete specifice şi reflectarea

previziunilor anterioare în starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi

rentabilităţii întreprinderii.

Sistemul începe cu vânzările, după care urmează ale bugete anuale

(producție, investiții etc.) și se termină cu previziunea trezoreriei.


1. Care este orizontul bugetului de trezorerie?

2. Enumeraţi etapele întocmirii bugetului vânzărilor.

3. Precizaţi relaţia de calcul a excedentului trezoreriei de exploatare.

4. Care este legătura dintre bugetul vânzărilor şi bugetul producţiei?

5. În cadrul unei întreprinderi previzionarea vânzărilor şi a achizițiilor de materii prime pentru

trimestrul întâi al anului de plan (exerciţiul N+1) este prezentată în tabelul 7.5:

96

Tabelul 7.5

Indicatori (mii lei) Ianuarie Februarie Martie

Vânzări de produse finite 1200 640 850

Achiziții de materii prime 2180 1740 1830

Încasările de la clienţi (vânzările) se realizează în două rate: 60% în luna curentă şi

40% în luna următoare vânzărilor. Plăţile către furnizori se achită integral în luna următoare.

Bilanţul exerciţiului încheiat (exerciţiul N) prezintă următoarele solduri: clienţi 3150 mii lei

încasabili în luna ianuarie, soldul trezoreriei 96 mii lei, furnizori 3880 mii lei jumătate

plătibili în februarie şi restul în martie. În aceste condiţii să se determine şi să se interpreteze

soldul trezoreriei la sfârşitul trimestrului întâi.

Temă de control

În vederea întocmirii bugetului de trezorerie pentru trimestrul I al exerciţiului N+1, sunt

prezentate următoarele informaţii (lei):

a. Vânzări lunare de produse finite în valoare de 5000, încasabili astfel: 25% în luna

următoare vânzărilor, 45% peste două luni de la vânzare şi 30% peste trei luni de la vânzare;

b. Vânzări lunare de mărfuri, în sumă de 1800 încasabili pe loc;

c. Încasări din majorarea capitalului social prin aport nou în numerar, în luna ianuarie în sumă

de 2200;

d. Cumpărări de materii prime şi materiale în sumă de 1800 lunar, achitabili jumătate în luna

aprovizionării şi restul în luna următoare;

e. Cheltuieli lunare cu personalul în sumă de 1100;

f. Ratele lunare de rambursat pentru creditele angajate în exerciţiul anterior, inclusiv

dobânzile aferente sunt de 500;

g. Soldurile din bilanţul încheiat (exerciţiul N) sunt: clienţi 600 încasabili integral în luna

februarie, disponibilităţi băneşti 1340, datorii către furnizori 600 achitabili jumătate în

ianuarie şi restul în martie.

97

Modulul 2. Gestiunea financiară pe termen scurt, mediu și lung a

întreprinderii

Cuprins

Introducere.....................................................................................................................97

Obiectivele modulului...................................................................................................98

U1. Gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii.............................................98

U2. Gestiunea stocurilor..............................................................................................114

U3. Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung................................................125

U4. Finanțarea investițiilor..........................................................................................142

U5. Repartizarea profitului..........................................................................................155

Introducere

Prin conţinut, modulul II contribuie la aplicarea şi completarea noţiunilor

fundamentale prezentate în prima parte. Prezintă finanțarea pe termen scurt, mediu

și lung a întreprinderii, finanțarea investițiilor și repartizarea profitului.

Toate aspectele menționate sunt subordonate îndeplinirii obiectivului fundamental

al întreprinderii.

Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung presupune alegerea între mai

multe surse de finanțare, unele aparținând întreprinderii, altele accesate din piața

financiară. Criteriul de selecţie urmărit în alegerea surselor de finanţare este

reprezentat de costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia.

Obiectivele modulului

La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:

identifice modul de finanțare pe termen scurt al întreprinderii;

caracterizeze sursele de finanțare;

optimizeze stocurile din punct de vedere valoric;

urmărească finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung;

calculeze eficiența unei investiții;

propună soluţii de alegere a investițiilor;

decidă distribuirea profitului unei întreprinderi;

aleagă forma de distribuire a dividendelor unei întreprinderi.

98

Unitatea de învăţare M2.U1. Gestiunea financiară pe termen scurt

a întreprinderii

Cuprins

M2.U1.1. Introducere...................................................................................................98


M2.U1.3. Gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii...................................98

M2.U1.4. Rezumat......................................................................................................112

M2.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................112


Administrarea resurselor financiare pe termen scurt este secţiunea cea mai

importantă a gestiunii financiare a întreprinderii, datorită ponderii semnificative pe

care o deţin activele şi pasivele circulante în totalul bilanţului și faptului că profitul

are ca sursă principală de formare această activitate. Din activitatea eficientă de

exploatare se degajă sumele care contribuie la sporirea capitalurilor proprii.



înţeleagă obiectivul gestiunii pe termen scurt a întreprinderii;

caracterizeze rentabilitatea, riscul activelor și pasivelor pe termen scurt;

identifice sursele de finanțare pe termen scurt;

calculeze necesarul de finanțare pe termen scurt;

să aleagă combinații între sursele de finanțare proprii, atrase și

împrumutate.

M2.U1.3. Gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii

1.1 Gestiunea financiară pe termen scurt - obiective și conținut

Obiectivul urmărit în gestiunea exploatării este unul comun pentru teoria financiară,

fiind reprezentat de creşterea rentabilităţii activităţii, în condiţii de diminuare a riscului.

Întrucât este dificil de coordonat activitatea pe termen scurt sub un astfel de obiectiv general

este necesară găsirea unor formulări echivalente. Astfel, armonizarea relaţiei rentabilitate-risc

se realizează, în principal, în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante şi

resursele de finanțare pe termen scurt. Obiectivul sub care se va acţiona în acest sens este

maximizarea rentabilităţii medii pe unitatea de risc.

Pentru înţelegerea și exprimarea matematică a fenomenului se vor trata în continuare

cele două aspecte fundamentale, risc și rentabilitate, la nivelul activelor și resurselor

99

temporare.

a) Rentabilitatea activelor circulante presupune:

- realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante. Creşterea volumului

aprovizionării, producţiei şi desfacerii este însoţită în general, de o sporire a activelor

circulante;

- gestionarea eficientă a resurselor astfel încât ritmul de evoluție a cifrei de afaceri

(producţiei) să îl depăşească pe cel al activelor circulante;

- sporirea vitezei de rotație întrucât conduce la reducerea volumului activelor circulante.

Încetinirea vitezei de rotaţie atrage după sine o creştere a activelor circulante, o imobilizare

(blocare) de fonduri, reducând eficienţa utilizării capitalurilor;

- în situațiile în care nu este posibilă creșterea cifrei de afaceri datorită restricțiilor existente pe

piețele de desfacere, se urmărește reducerea cheltuielilor. Deși nu reprezintă un scop în sine,

scăderea cheltuielilor are un dublu efect, determinând creşterea rentabilităţii şi diminuarea

volumului activelor circulante;

- creşterea gradului de lichiditate al activelor pe termen scurt, acțiune ce permite degajarea

unor capitaluri temporare ce pot fi plasate mai rentabil în alte forme de plasament.

b) Rentabilitatea resurselor temporare presupune:

- reducerea costurilor capitalurilor necesare pe termen scurt;

- creşterea ponderii surselor atrase, a decalajelor de plăţi favorabile ce rezultă din datoriile

către furnizori, salariaţi, stat etc.

c) Riscul activelor circulante se poate diminua prin:

- eliminarea ruperii de stoc sau a întreruperilor accidentale în aprovizionare, producție și

livrare;

- asigurarea lichidităților pentru efectuarea plăților curente;

- constituirea unui stoc de siguranţă, soluție care determină o creştere a costurilor de

exploatare şi implicit o diminuare a rentabilităţii.

Tabelul 1.1

NEVOI CAPITALURI

Imobilizări Capitaluri permanente

Active circulante:

- Stocuri;

- Creanţe;

- Active de trezorerie.

FRN

Pasive circulante:

- Datorii de exploatare;

- Datorii în afara exploatării;

- Pasive de trezorerie.

d) Riscul resurselor temporare presupune:

- reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de ciclul de

exploatare;

100

- creşterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare;

- constituirea la nivelul pasivelor circulante, a unui fond de rulment reprezentând surplusul de

resurse permanente, necesar pentru a pune în siguranţă echilibrul financiar pe termen scurt

(tabelul 1.1).

Spre deosebire de imobilizări, activele circulante au o lichiditate mai mare oferind

întreprinderii posibilitatea acoperirii operative din încasări a datoriilor, a efectuării unor

plasamente de trezorerie şi a păstrării unor rezerve lichide în conturile bancare. Alegerea

nivelului activelor circulante şi a modului de finanţare al acestora este legată de atitudinea

conducerii întreprinderii privind optimizarea relaţiei rentabilitate-risc.

Raportul dintre vânzări şi nivelul activelor circulante este specific fiecărei

întreprinderi. În funcţie de acest raport se pot identifica trei politici de gestiune ale ciclului de

exploatare. În fapt, reprezintă o manieră teoretică de a segmenta lucrurile pentru o mai bună

înțelegere a lor. Pe lângă acestea există teoretic, o infinitate de politici de gestiune, fiecare

având efecte diferite asupra rentabilităţii şi riscului pe termen scurt. În funcţie de opţiunile

conducerii întreprinderii se poate opta pentru una din următoarele politici:

- politica defensivă;

- politica ofensivă;

- politica echilibrată.

Politica defensivă, prezentată în figura 1.1.a este caracterizată prin aversiune faţă de

risc. Este adoptată, în general, de managerii prudenţi care îşi propun realizarea unei cifre de

afaceri cu stocuri şi lichidităţi ridicate. Aceștia nu acceptă riscul ruperii de stoc chiar în

detrimentul unei rentabilităţi mai moderate, astfel încât, pentru orice creştere a cifrei de

afaceri sunt preocupaţi de sporirea mai rapidă a stocurilor, în măsură să asigure continuarea

activităţii de exploatare. Politica ofensivă (figura 1.1.b), indiferentă faţă de risc este

promovată de managerii care doresc realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime.

Aceştia sunt dispuşi să accepte riscuri mari legate de insuficiența stocurilor, lipsa de

lichidităţi, întreruperea temporară a producției mizând pe rentabilitatea mult mai ridicată a

accelerării rotaţiei și a creşterii gradului de lichiditate.

Politica echilibrată (figura 1.1.c) armonizează relaţia contradictorie dintre rentabilitate

şi risc pe termen scurt. Potrivit acestei politici, creşterea volumului activităţii (cifrei de

afaceri) se realizează cu un stoc curent de mărime corespunzătoare cifrei de afaceri noi.

În raport cu riscul asumat se întâlnesc manifestări diferite de comportament și în

privinţa pasivelor circulante. Într-o politică agresivă finanţarea activelor circulante se bazează

numai pe resursele temporare ce pot fi mobilizate (datorii de exploatare, credite bancare pe

termen scurt) care au costuri de procurare mici, dar care prezintă nesiguranţă în reînnoirea lor

(costă mai puțin însă este o politică riscantă).

Într-o politică defensivă se urmărește finanţarea activelor circulante, în principal, din

resurse permanente (fondul de rulment net) caracterizate prin costuri de procurare mai mari.

101

Se reduce astfel riscul de reînnoire a creditelor şi de creştere a ratei dobânzii (costă mai mult

însă este o politică prudentă).

O politică neutră presupune sincronizarea scadenţele activelor şi pasivelor pe termen

scurt. Rentabilitatea şi riscul ce ar însoţi formarea activelor şi pasivelor circulante, având

sensuri contrare, se neutralizează într-o oarecare măsură. Această politică se bazează pe un

fond de rulment necesar, la nivelul unei creşteri minime a necesarului de fond de rulment,

urmărind ca fluctuaţiile acestuia să fie acoperite din surse temporare.

Din analiza structurală a activelor circulante se poate observa că acestea conţin o parte

permanentă legată de evoluţia viitoare a cifrei de afaceri şi o parte fluctuantă în funcţie de

conjunctură şi variaţiile sezoniere.

1.2 Determinarea necesarului de finanţare al exploatării

1.2.1 Metode de determinare a necesarului de finanţare al exploatării

În literatura de specialitate au fost fundamentate două categorii de metode pentru

rezolvarea problemei necesarului de finanţare al activităţii de exploatare (NFE):

- metode analitice;

- metode sintetice.

Ambele categorii au ca indicatori de fundamentare costurile exploatării sau cifra de

afaceri, previzionate pentru perioada următoare, după cum se poate observa în figura 1.2.

CA

Ac

CA

Ac

CA

Ac

a b

c Fig. 1.1 Politici de gestiune pe termen scurt

102

Determinarea NFE, pe baza costurilor exploatării este justificată prin faptul că nevoia de

capitaluri pentru procurarea şi deţinerea activelor circulante este determinată de cheltuielile de

achiziţie, manipulare şi transport al materialelor, fabricaţia şi livrarea produselor finite.

Determinarea NFE pe baza cifrei de afaceri este motivată de nevoia recuperării

operative a capitalurilor avansate pentru procurarea şi deţinerea stocurilor de active circulante.

Metode de determinare a NFE

Analitice

(bazate pe elemente de active circulante)

Sintetice

(bazate pe total active circulante)

Pe baza costurilor

exploatării

Pe baza cifrei de

afaceri

Pe baza costurilor

exploatării

Pe baza cifrei de

afaceri

Fig. 1.2 Metode de determinare a NFE

Metodele analitice presupun determinarea mărimii NFE pe elemente de stocuri de

materii prime şi materiale, produse în curs de fabricație sau finalizate. La fiecare stoc calculul

analitic se desfăşoară pe materiale sau produse. Întrucât presupun mai multe calcule sunt

admise următoarele ipoteze simplificatoare:

- se folosesc pentru determinarea nevoii de finanţare medie anuală a stocurilor, urmând

ca, pentru nevoia trimestrială de finanţare să se folosească metodele sintetice;

- se utilizează numai pentru fundamentarea nevoii de finanţare, în situaţii de modificări

structurale considerabile ale activităţii: înfiinţare, dezvoltare, fuziune și reorganizare.

Metodele sintetice presupun determinarea necesarului de capitaluri circulante pe

totalul acestora, în funcţie de volumul planificat al activităţii de exploatare şi viteza de rotaţie

înregistrată în exerciţiul anterior. Sunt însoțite de relații de calcul mai simple și sunt utilizate

în perioadele de stabilitate economică sau dacă activitatea întreprinderii nu este perturbată de

evenimente majore.

Frecvent se folosesc modele liniare de proporţionalitate directă a mărimii financiare a

stocurilor, în raport cu volumul de activitate. Pentru a corecta această liniaritate se introduc în

calcul anumiţi coeficienţi de corelaţie a evoluţiei activelor circulante în raport cu producţia. O

altă alternativă este constituită din utilizarea metodelor neliniare (probabilistice), pe baza

legilor statistice ce s-au manifestat în evoluţia activelor circulante, în corelaţie cu volumul de

activitate.

1.2.2 Metode analitice de determinare a necesarului de finanţare

Metode analitice bazate pe costurile exploatării

Pornesc de la elementele de cheltuieli care caracterizează fiecare fază a ciclului de

103

exploatare (achiziţie materii prime și materiale, fabricaţie, vânzare și încasarea creanțelor) şi

de la timpul între două reconstituiri consecutive ale stocurilor exploatării.

Cheltuielile exploatării sunt previzionate pe perioada de gestiune considerată prin

bugetele exploatării (trimestru, an). Se are în vedere ritmul avansării capitalurilor băneşti în

acoperirea acestor cheltuieli sau ritmul recuperării lor prin consumarea stocurilor. Astfel,

cheltuielile materiale pentru stocul curent, se corectează cu un coeficient k egal cu 0,5 datorită

consumării treptate a stocurilor de la nivelul maxim din prima zi a aprovizionării până la

nivelul minim din preziua unei noi aprovizionări.

În mod asemănător, cheltuielile de fabricaţie se ajustează cu un coeficient cuprins între

0,5 şi 1 în funcţie de ritmul de alocare a capitalurilor băneşti în formarea stocurilor de produse

în curs de fabricaţie, pornind de la costul materialelor trecute în ciclul de prelucrare şi

terminând cu costul de fabricaţie al produselor.

Timpul între două reconstituiri ale stocurilor este o înregistrare statistică a vitezei de

rotaţie anterioară a stocurilor. Se determină frecvent ca medie aritmetică (simplă sau

ponderată) a duratelor înregistrate în perioada anterioară, între două reconstituiri succesive de

stocuri.

Astfel, necesarul de finanţat al exploatării se determină în general cu relaţia:

NFE = Cheltuieli de exploatare anuale

360∙t,

în care cheltuieli de exploatare

360 reprezintă cheltuielile de exploatare zilnice;

t durata rotaţiei.

Dacă se urmărește planificarea trimestrială a necesarului de finanțare, atunci relația

anterioară devine:

NFEtrim = Cheltuieli de exploatare trimestriale

90∙t

Necesarul de finanțare al exploatării se va determina analitic însumând următoarele

elemente de stocuri:

- materiale semnificative;

- produse semnificative în curs de fabricație;

- produse finite semnificative;

- produse vândute și neîncasate.

Metode analitice bazate pe cifra de afaceri

În cazul metodelor bazate pe cifra de afaceri se pleacă de la relaţia dintre NFE şi cifra

de afaceri. Elementele fundamentale sunt cifra de afaceri previzionată în bugetul vânzărilor şi

durata rotaţiei celor patru categorii de stocuri. Astfel NFE anual se determină potrivit relaţiei:

NFE = CA

360∙Rc,

în care CA cifra de afaceri anuală previzionată;

Rc rată cinetică ce exprimă durata rotaţiei activelor circulante în raport cu cifra de

104

afaceri.

Dacă se urmărește calculul necesarului de finanțare trimestrial atunci relația anterioară

devine:

NFEtrim = CAtrim

90∙Rc,

în care CAtrim cifra de afaceri trimestrială previzionată.

Necesarul trimestrial se determină pe fiecare categorie de stoc, în funcţie de ratele

cinetice specifice determinate anterior.

1.2.3 Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare

Metodele sintetice au un grad de sinteză mai mare și ca urmare se folosesc pentru

determinarea necesarului de finanţat, anual sau trimestrial, al exploatării. Elementele de

fundamentare sunt bazate tot pe relaţia de proporţionalitate dintre activele circulante şi

costurile exploatării sau cifra de afaceri. Astfel, sunt bazate pe:

a) Viteza de rotaţie în funcţie de costuri;

b) Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie fabricată;

c) Rata cinetică de rotație a activelor circulante.

a) Viteza de rotaţie în funcţie de costuri este o sinteză a metodelor analitice bazate pe costuri.

Necesarul de finanţat trimestrial, pe total active circulante, se determină în funcţie de

producţia fizică trimestrială previzionată, costul complet unitar antecalculat şi durata rotaţiei

din perioada precedentă.

NFEtrim = Q

trim∙c

90∙dr∙ 1-k ,

în care Qtrim producția trimestrială;

c cost complet unitar antecalculat;

dr durata rotației în perioada precedentă;

k coeficient de accelerare a rotației activelor circulante prin costul producției.

Viteza de rotaţie se calculează pe baza costului producţiei fabricată, în anul precedent

şi a soldului mediu al activelor circulante din același an. Se ajustează în funcţie de elementele

previzibile ale anului de plan.

Dr = Ac

Qf

∙360

în care Ac soldul mediu al activelor circulante din anul precedent;

Qf producția fabricată în anul precedent.

b) Activele circulante la 1000 lei producţie fabricată (Ac/1000) reprezintă un coeficient de

proporţionalitate specific anului precedent. Pentru ca acesta să fie reprezentativ, din activele

circulante luate în calcul se scad cele supranormative. Necesarul trimestrial de active

circulante se determină cu relația:

105

NFEtrim = Qtrim

∙c∙Ac

1000∙4∙ 1-k

în care Ac

1000 active circulante la 1000 lei producție fabricată.

c) Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante se determină în raport cu cifra de

afaceri din anul precedent:

Rc = Ac

CA ∙360

în care Rc rata cinetică a activelor circulante.

Necesarul trimestrial de active circulante se determină cu relația:

NFEtrim = CAtrim

90∙Rc∙ 1-k ,

în care k coeficient de accelerare a rotației activelor circulante în raport cu cifra de afaceri.

1.3 Finanţarea ciclului de exploatare

Decizia de finanţare a ciclului de exploatare finalizează echilibrul dintre necesarul de

finanţare al activelor circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea acestuia. Întrucât NFE

a fost dimensionat anterior, în continuare sunt prezentate sursele de finanţare ale ciclului de

exploatare:

- proprii;

- atrase;

- împrumutate.

Alegerea unei surse sau a unei combinaţii se va face în condiţii de optimizare a relaţiei

rentabilitate-risc.

1.3.1 Surse proprii de finanţare

Ciclul de exploatare solicită, datorită reînnoirii continue a stocurilor şi creanţelor, o

nevoie de capital permanentă. O astfel de sursă de finanțare a fost delimitată în capitolul trei,

în etajul superior al bilanțului financiar, sub forma fondului de rulment net. Acest excedent

reprezintă o marjă de siguranţă pentru activitatea de exploatare care beneficiază de o sursă

sigură de capital, mobilizată pe termen lung, pentru care nu există preocupare în a fi reînnoită.

Fond de rulment net (FRN) = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) - Imobilizări

Fond de rulment propriu (FRP) = Capitaluri proprii - Imobilizări

Fond de rulment împrumutat (FRÎ) = Fond de rulment net - Fond de rulment propriu

Caracterul reînnoibil al stocurilor şi creanţelor pe de o parte şi al datoriilor de

exploatare pe de altă parte, face ca nevoia netă de capitaluri pentru finanţarea ciclului de

exploatare să se manifeste la nivelul diferenţei dintre NFE şi datoriile de exploatare, deci al

necesarului de fond de rulment (NFR):

NFR = NFE - Datorii de exploatare

Pentru acestă nevoie permanentă suplimentară ar trebui să existe un fond de rulment

acoperitor (care să permită degajarea unor trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului

106

viitor). Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor se poate aprecia în funcţie de

previziunile bugetului investiţiilor şi ale bugetului producţiei. Fiind o sursă permanentă şi

stabilă de capital pentru anul de plan, fondul de rulment va avea o mărime constantă pentru

fiecare trimestru al anului de previziune.

1.3.2 Surse atrase de finanţare

Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte pe sursele

temporare atrase de la terţi în intervalul cuprins între momentul constituirii datoriilor (intrarea

şi recepţia materialelor, prestarea manoperei, înregistrarea impozitelor etc.) şi cel al scadenţei

plăţii. Întrucât activele circulante prezintă anumite decalaje de încasări nefavorabile

(caracterizate de o anumită durată de lichiditate), vor admite în compensare decalaje de plăţi

favorabile (caracterizate de o durată de exigibilitate). În consecință, se urmăreşte echilibrul

între durata de lichiditate a activelor circulante şi scadenţa datoriilor de exploatare.

O gestiune eficientă a pasivelor temporare ar fi aceea care realizează un volum al

decalajelor de plăţi superior celor de încasări. Obiectivul este justificat întrucât datoriile

întreprinderii către terţi reprezintă până la scadenţa lor, surse de capital atrase gratuit, iar

decalajele de încasări reprezintă capitaluri interne atrase gratuit de către clienţi.

Caracterul neoneros al datoriilor ar determina trezorierul întreprinderii să crească atât

mărimea lor, cât şi intervalul cuprins între apariţia şi plata acestora însă, depăşirea termenelor

legale de plată privind obligaţiile fiscale fiind însoţită de amenzi şi penalităţi semnificative,

întreprinderile sunt tentate să amâne datoriile către furnizori. Pe ansamblu, efectele

decalajelor de încasări şi plăţi se vor concretiza în încetinirea rotaţiei capitalurilor, cu

consecinţe nefavorabile asupra rentabilităţii acestora.

Metodologia de previzionare a surselor atrase impune gruparea lor în două categorii:

- datorii cu sold zilnic crescător până în ziua plăţii şi cu termene fixe de plată. În această grupă

se includ datoriile rezultate din salarii, impozite pe salarii, contribuţii la asigurări sociale,

datorii către furnizorii de utilități etc.

- datorii cu sold variabil şi cu termene de plată variabile pe parcursul unei luni de zile.

Acestea se referă la datoriile faţă de furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb

etc. precum şi la cele privind constituirea de rezerve, garanţii pentru plata concediilor,

mentenanță etc.

Resursele din prima categorie se fundamentează printr-o metodă analitică ce

presupune însumarea soldurilor zilnice, parcurgând următoarele etape:

1) Alegerea trimestrului cu activitate minimă, iar calculul se va face pe o singură lună din

acest trimestru. Nivelul minim al pasivelor calculate pentru acest trimestru se vor regăsi cu

siguranţă de-a lungul întregului an;

2) Determinarea datoriilor medii zilnice pe fiecare element, prin raportarea obligaţiilor

trimestriale la numărul de zile dintr-un trimestru (90 zile);

107

3) Determinarea soldurilor iniţiale la începutul lunii de calcul din trimestrul cu activitate

minimă. Acest sold iniţial depinde de zilele de plată stabilite pentru fiecare datorie de

exploatare şi de modalitatea de plată imediată sau amânată.

Sintetizând se poate afirma că sporirea vitezei de rotaţie a activelor circulante are ca efecte

creşterea rentabilităţii activității de exploatare și degajarea unor resurse financiare. Încetinirea

vitezei de rotaţie a activelor circulante determină blocarea de capitaluri temporare și o lipsă de

lichidităţi. Pentru stabilirea resurselor ce sunt degajate de creșterea vitezei de rotație pot fi

folosite mărimi absolute şi relative.

Degajarea absolută = Ac1 - Ac0,

în care Ac0 activele circulante precedente;

Ac1 activele circulante curente.

Degajarea relativă = (Dr1 – Dr0)∙CA1

360,

în care Dr0 durata rotației din anul precedent;

Dr1 durata rotației din anul curent;

CA1 cifra de afaceri din anul curent.

1.3.3 Surse împrumutate

Întreprinderile pot utiliza pentru finanțarea activității pe termen scurt

împrumuturi, concretizate prin contractarea de credite bancare. Relaţiile de credit ale

întreprinderilor cu banca sunt, de regulă, reciproce în sensul că acestea, având deschise

conturi bancare, contribuie la formarea unor capitaluri pe care banca le foloseşte pentru

acordarea de credite.

În literatura de specialitate se întâlnesc, la nivelul surselor împrumutate, numeroase

criterii de clasificare cele mai importante fiind:

a) În funcţie de tipul creditului:

- Credit comercial în care obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut sub formă

de marfă, respectiv vânzarea pe datorie a mărfurilor fără ca în acel moment să fie transmisă

suma echivalentă de la cumpărător la vânzător. Subiectele sunt agenți economici din diferite

ramuri ale economiei care se împrumută reciproc.

- Credit bancar în care obiectul îl constituie transmiterea de capital împrumutat sub formă

bănească. Subiectele sunt băncile în calitate de creditori și întreprinderile, populația sau statul,

având rolul de debitori.

- Credit obligatar. Reprezintă operațiuni de credit în care parteneri sunt instituțiile statului sau

întreprinderi mari în calitate de debitori care emit obligațiuni și creditorii care cumpară aceste

titluri de valoare cu scopul obținerii unui venit sigur.

- Credit ipotecar. Este destinat activității imobiliare și reprezintă una din cele mai importante

categorii de credit în economia de piață. Presupune o convenție între creditor și debitor în care

se prevede: proprietatea care servește ca garanție a rambursării împrumutului, condițiile de

108

rambursare, scadențele, rata dobânzii, penalitățile în caz de rambursare anticipată,

circumstanțele prin care nerespectarea condițiilor de împrumut poate conduce la pierderea

proprietății.

- Credit de consum. Este acordat pe termen scurt sau mediu persoanelor fizice având ca

destinație acoperirea valorii bunurilor și serviciilor achiziționate. Creditul de consum

contribuie în mod direct la creșterea nivelului de trai a unei părți importante a populației,

întrucât permite accesul cumpărătorilor cu venituri mici la bunuri de folosință îndelungată cu

valoare mare.

b) În funcţie de calitatea debitorului:

- credite acordate persoanelor fizice: credite pentru locuinţe, credite personale, credite pentru

consum ș.a.

- credite acordate persoane juridice: credite de exploatare, credite de trezorerie, credite de

finanţare a mărfurilor sezoniere, credite de leasing ș.a.

c) În funcţie de calitatea participanţilor la relaţia de credit:

- credit privat, în care ambele părţi implicate sunt subiecte de drept privat (persoane fizice şi

juridice);

- credit public caracterizat prin faptul că părţile implicate sunt subiecte de drept public.

d) După obiectul creditului: credit în bunuri sau în mărfuri, credit în numerar sau prin

înscriere în cont.

e) După modalitatea de garantare a creditului:

- credit real ce are o garanţie reală;

- credit personal legat de calitatea umană a debitorului, fiind garantat cu răspunderea morală a

acestuia.

f) Din punct de vedere al întinderii drepturilor creditorului:

- credit denunţabil în care creditorul are dreptul să ceară, fără avizarea prealabilă a

debitorului, rambursarea creditului înainte de scadenţă;

- credit nedenunţabil, creditorul poate cere rambursarea creditului numai la scadenţa acestuia,

dinainte stabilită;

- credit legat în care sunt îndeplinite mai multe condiții ce servesc exclusiv finanțării unui

contract privind furnizarea anumitor bunuri sau prestarea unui serviciu și constituirea unei

unități economice;

g) După modul de rambursare:

- credit rambursabil prin anuităţi constante;

- credit rambursabil prin amortizări constante;

- credit rambursabil integral la scadenţă.

h) După perioada de creditare:

- credit pe termen scurt, până la un an, folosit pentru activitatea economică curentă;

- credit pe termen mijlociu cuprins între 1 și 3 ani;

109

- credit pe termen lung, peste 3 ani, utilizat pentru investiţii.

i) După locul de domiciliere:

- credit intern domiciliat în ţară;

- credit extern domiciliat în străinătate.

Creditele pe termen scurt acordate întreprinderilor pot fi:

- credite de exploatare pentru acoperirea cheltuielilor din activitatea curentă;

- credite de trezorerie, acordate pe termen scurt sau foarte scurt, destinate acoperirii deficitului

neprevăzut de numerar, generat de necorelarea încasărilor cu plăţile. Prezintă anumite

avantaje cum ar fi: conversia imediată a creanţelor la termen în numerar generând continuitate

în activitatea întreprinderii, soluţionarea rapidă a cererilor primite, structură simplă de

garantare (cesionare facturi, girare bilete la ordin etc).

- credite de prefinanţare acordate în special întreprinderilor care produc mărfuri sezoniere, pe

stoc sau produse cu ciclu lung de fabricație.

- credite pe termen scurt pentru proiecte de investiţii ce urmăresc reînnoirea echipamentelor

existente.

Din punct de vedere al tehnicilor de acordare pot fi identificate:

a) Credit acordat prin cont curent, ce presupune existenţa unei linii de creditare. Contul curent

este principalul produs financiar destinat administrării disponibilităților bănești ale

întreprinderii. Este utilizat pentru depozitarea la vedere a sumelor, efectuarea de operațiuni de

plăți și încasări, transferuri intrabancare precum și alte tipuri de operațiuni bancare.

Linia de credit reprezintă sistemul general de acordare a creditelor ce presupune

stabilirea unui plafon maxim al creditelor acordate. Există mai multe forme ale liniei de

credit:

- linie de credit provizorie în care banca poate cere oricând acoperirea debitului. Este puțin

utilizată întrucât este cea mai puțin avantajoasă pentru debitor;

- linia de credit confirmată, mai avantajoasă decât cea provizorie, are la bază un acord scris cu

clauze precis determinate;

- linia de credit revolving este cea mai avantajoasă și reprezintă modalitatea curentă de

creditare. În acest caz, plafonul maxim al creditului se împarte în mai multe tranșe, iar

condițiile generale de acordare a creditelor se stabilesc la momentul deschiderii liniei de

credit. Întreprinderea primește prima tranșă în baza liniei deschise, eliberarea următoarelor

tranșe realizându-se automat, cu condiția rambursării tranșelor anterioare.

b) Credit pe baza de document, cel mai important dintre acestea fiind warantul. Este un

document care certifică existența mărfurilor într-un depozit (port, vamă) ce permite

transmiterea proprietății, fiind utilizat pentru obținerea și garantarea creditului bancar.

c) Credit acordat prin conturi separate de împrumut;

d) Credit acordat sub formă de avansuri în cont (contul este autorizat să aibă sold debitor în

limita unui plafon aprobat anterior);

110

e) Credit acordat sub formă de lichidităţi (creditarea contului de bază al clientului se face cu

suma totală a creditului aprobat);

f) Credit de plăţi (presupune achitarea directă din credit a plăţilor dispuse de client);

g) Descoperire de cont, facilitate acordată de bancă clienților săi, persoane fizice sau juridice,

în baza căreia aceștia pot primi din partea băncii permisiunea de a utiliza sume de bani într-o

anumită limită peste soldul existent în cont.

Exemple

1. Să se calculeze eficienţa utilizării activelor circulante folosind datele din tabelul 1.2.

Tabelul 1.2

Nr. crt. Indicatori (lei) Perioada

Precedentă Curentă

1 Active circulante 155784 162478

2 Cifră de afaceri 1189655 1439671

Rezolvare:

Viteza de rotație se determină cu relația:

Vr = Cifră de afaceri

Active circulante

Viteza de rotație în perioada precedentă:

Vr0= 1189655

155784=7,6

Viteza de rotație în perioada curentă:

Vr1= 1439671

162478=8,8

Durata rotației se determină astfel:

Dr = Active circulante

Cifra de afaceri∙360 =

1

Vr

∙360

Durata unei rotaţii în perioada precedentă:

Dr0 = 1

7,6∙360 = 47,3 zile

Durata unei rotaţii în perioada curentă:

Dr1 = 1

8,8∙360 = 40,9 zile

Durata unei rotații s-a redus cu 6,4 zile de la 47,3 zile la 40,9 zile.

Degajarea relativă = (Dr1 – Dr0)∙CA1

360

Degajarea relativă = (40,9 – 47,3)∙1439671

360 = - 25594,15 lei

În perioada curentă s-au încasat cu 25594,15 lei mai mult ca în perioada precedentă, ca

111

urmare a accelerării vitezei de rotaţie cu 6,4 zile.

2. O întreprindere a realizat în perioada precedentă o cifră de afaceri de 1515416 lei. Soldul

activelor circulante, în aceeaşi perioadă, a fost de 241824 lei. Cifra de afaceri previzionată

pentru trimestrul I al anului de plan este de 413711 lei. În aceste condiţii care este necesarul

de finanţare al exploatării pentru trimestrul I al anului următor?

Rezolvare:

Datele din enunț presupun determinarea necesarului de finanțare cu o metodă sintetică.

Rata de rotație pentru toate activele circulante se determină în raport cu cifra de afaceri din

anul precedent astfel:

Rc = Ac

CA

0

∙360

în care Rc rata de rotație;

Ac soldul activelor circulante din anul precedent;

CA0 cifra de afaceri din anul precedent.

Rc= 241824

1515416∙360 = 57 zile

Necesarul de active circulante pentru trimestrul întâi al anului următor se determină cu

relația:

NFEtrim = CAtrim

90∙Rc

în care NFEtrim necesarul de finanțare al exploatării pentru primul trimestru din anul următor;

CAtrim cifra de afaceri pentru primul trimestru din anul următor.

NFEtrim = 413711

90∙57 = 262011,9 lei

3. Se cunosc următoarele informaţii: cifra de afaceri previzionată pentru primul trimestrul al

anului de plan 165537 lei, cifra de afaceri (anuală) aferentă perioadei precedente 512825 lei,

soldul mediu al activelor circulante 95451 lei, coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor

circulante prin cifra de afaceri 0,23. Să se determine necesarul de finanţare pentru trimestrul

întâi al anului de plan.

Rezolvare:

Rata de rotație a activelor circulante se determină în raport cu cifra de afaceri din anul

precedent astfel:

Rc = Ac

CA

0

∙360 = 95451

512825∙360 = 67 zile

Necesarul de active circulante pentru trimestrul întâi al anului următor se determină cu

relația:

112

NFEtrim = CAtrim

90∙Rc∙ 1-k =

165537

90∙67∙ 1-0,23 = 94889,4 lei

în care k este coeficient de accelerare a rotației activelor circulante.

O întreprindere realizează în anul precedent o producţie în valoare de 4517886 lei,

dispunând în aceeaşi perioadă de un sold mediu al activelor circulante în valoare de

948745 lei. Producţia previzionată pentru trimestrul I al anului de plan este de

818665 lei. Viteza de rotaţie din anul precedent este corectată în funcţie de o serie

de factori, care vor determina în anul de previziune, accelerarea acesteia cu 18 zile.

Care este soldul total al activelor circulante pentru trimestrul al anului următor?

Să ne reamintim...

Administrarea resurselor financiare pe termen scurt este secţiunea cea mai

importantă a gestiunii financiare a întreprinderii;

Obiectivul urmărit este maximizarea rentabilităţii medii pe unitatea de risc.

Necesarul de finanțare pe termen scurt se determină cu metode analitice si

sintetice;

Metodele analitice sunt mai exacte, însă mai greu de aplicat. Metodele

sintetice sunt mai simple, dar mai puțin riguroase;

Sursele de finanțare pe termen scurt sunt: proprii, atrase și închiriate;

În gestiunea întreprinderilor se alege o combinație a acestor surse.

M2.U1.4. Rezumat

Acivitatea de exploatare este de bază pentru orice întreprindere, întrucât

conduce la formarea profitului. Ca urmare, s-a stabilit obiectivul sub care se

coordonează această activitate, de arminozare a relației rentabilitate-risc pe termen

scurt;

Au fost prezentate metodele cu care se poate determina necesarul de

finanțare al exploatării: analitice și sintetice;

Au fost caracterizate sursele de finanțare posibile pentru acoperirea

necesarului de finanțare: proprii, atrase și împrumutate;

Politicile de finanțare, obținute prin combinarea elementelor prezentate,

conduc la armonizarea relației rentabilitate-risc.


1. Definiţi rentabilitatea şi riscul activelor pe termen scurt.

2. Care sunt modalităţile de creştere a rentabilităţii ciclului de exploatare? Argumentaţi

113

răspunsul.

3. Caracterizați politica agresivă de gestiune a ciclului de exploatare.

4. Realizaţi o comparaţie între politicile de gestiune ale ciclului de exploatare pornind de la

relaţia rentabilitate-risc.

5. Ce înţelegeţi prin surse atrase de finanţare?

6. Care sunt căile de accelerare a vitezei de rotaţie în cazul activelor circulante?

7. Să se calculeze durata medie de încasare a creanţelor, pornind de la datele din tabelul 1.3.

Tabelul 1.3

Indicatori Suma (lei)

1. Venituri din vânzări 456125

2. Creanţe:

- la începutul anului;

- la sfârşitul anului.

45789

36823

8. Determinaţi viteza şi durata de rotaţie a activelor circulante cunoscând datele din tabelul

1.4. Explicaţi rezultatele obţinute.

Tabelul 1.4

Indicatori Planificat Realizat

Valoarea medie a activelor totale (lei) 488751 424561

Valoarea medie a activelor pe termen lung (lei) 154780 136548

Volumul producţiei (bucăți) 2542 2488

Preţul de vânzare unitar (lei) 12 13,5

Temă de control

Un agent economic produce şi comercializează patru produse pentru care previzionează

producţia anuală şi necesarul de finanţat mediu anual pe produs, potrivit datelor din tabelul

1.5. Producţia previzionată pentru primul trimestru al anului următor este de 82905 lei. Să se

determine necesarul de finanţare trimestrial.

Tabelul 1.5

Produs Producţie anuală

(lei)

Necesar de finanţat mediu

anual (lei)

A 6589 2113

B 125446 54789

C 45874 24554

D 36954 23546

114

Unitatea de învăţare M2.U2. Gestiunea stocurilor

Cuprins

M2.U2.1. Introducere..................................................................................................114

M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................114

M2.U2.3. Gestiunea stocurilor....................................................................................115

M2.U2.4. Rezumat......................................................................................................123



Problematica stocurilor este parte integrantă a gestiunii pe termen scurt.

Datorită importanței și consistenței este tratată într-un capitol de sine stătător.

Stocul reprezintă o cantitate de resurse materiale sau produse (finite sau într-

un stadiu intermediar de fabricaţie) acumulate în depozitele locale sau centrale

ale întreprinderilor, pe o perioadă de timp determinată, în vederea unei

utilizări ulterioare. Stocurile se pot exprima în mărimi fizice sau valorice. Din

punct de vedere fizic reprezintă cantităţi de materii prime, materiale,

semifabricate, produse sau mărfuri necesare în diferite faze ale ciclului de

exploatare. Mărimea financiară a stocurilor este dată de dimensiunea

capitalurilor necesare pentru constituirea şi păstrarea lor. În acest sens,

capitalurile sunt alocate pentru diferite activități cum ar fi: construirea sau

amenajarea unor spaţii de depozitare, achiziția sau întreținerea mașinilor de

transport, cumpărarea materialelor etc. Recuperarea acestor capitaluri se face

după ce stocurile parcurg ciclul de exploatare, sunt transformate în produse

finite, care ulterior ajung pe piața de desfacere pe diferite canale de distribuție,

sunt valorificate prin vânzare şi se încasează contravaloarea lor.



înțeleagă necesitatea constituirii stocurilor în întreprinderi;

urmărească stocurile din punct de vedere fizic și financiar;

identifice tipuri de stocuri;

înțeleagă conținutul modelelor de gestiune a stocurilor;

să aplice modele simple de gestiune a stocurilor.


115

M2.U2.3. Gestiunea stocurilor

2.1 Stocul - necesitate și conținut

Întrucât cheltuieli suplimentare în gestiunea stocurilor pot fi generate, atât de stocurile

insuficiente cât şi de cele excesive, se impune optimizarea lor. Necesitatea constituirii

stocurilor derivă din caracterul continuu al producţiei (sau al desfacerii) în raport cu caracterul

discontinuu al aprovizionărilor [5]. Importanţa deosebită a stocurilor în structura economică a

întreprinderii constă în faptul că acestea devin, pe parcursul procesului de producţie,

depozitarul valorii adăugate de alți participanți: mijloacele fixe, personalul, informaţiile,

mediul natural ș.a [8].

Având în vedere importanța stocurilor se impune o gestiune eficientă a acestora. În

acest scop sunt concepute modele matematice care permit derularea activității în condiții de

eficiență cu stocuri cât mai mici. Ca urmare, modelele de dimensionare sunt urmărite prin

intermediul unor funcții multiobiectiv. Cu ajutorul lor se urmărește armonizarea relației

rentabilitate-risc.

2.2 Tipuri de stocuri

În literatura de specialitate apar numeroase criterii cu ajutorul cărora sunt delimitate

stocurile. Dintre acestea mai importante sunt:

a) Din punct de vedere al stadiului procesării:

- materii prime şi materiale destinate transformării lor în procesul de producție;

- produse finite care au parcurs ciclul de fabricație și sunt destinate livrării către consumatori;

- produse finite destinate consumului propriu pentru funcţionarea continuă a unor maşini, linii

de fabricaţie etc.

b) Din punct de vedere al modului de depozitare se urmăresc anumite proprietăţi fizico-

chimice ale produselor. Astfel pot fi identificate produse: periculoase, voluminoase, fragile

etc.

c) Din punct de vedere al modului de gestionare:

- stocuri cu gestiune normală;

- stocuri cu afectare directă (generate de o anumită comandă);

- stocuri fără gestiune (din depozitele intermediare, cu o supraveghere globală);

- stocuri de produse consumabile.

d) Din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei:

- stoc curent;

- stoc de siguranţă;

- stoc de pregătire sau de condiţionare;

- stoc pentru transport intern;

- stoc de iarnă.

116

e) Din punct de vedere al duratei de imobilizare:

- normale;

- cu mișcare lentă;

- fără mișcare.

2.3 Obiective ale gestiunii stocurilor

Formarea stocurilor este determinată de lansarea unei comenzi, iar desfăşurarea

procesului de stocare în condiţii de eficienţă economică impune o coordonare permanentă şi

un control sistematic al modului de derulare. Principalele obiective ale gestiunii stocurilor

sunt:

- reducerea imobilizărilor de capitaluri;

- asigurarea unor stocuri minime care să asigure desfăşurarea normală a activităţii;

- prevenirea formării de stocuri supradimensionate, cu mişcare lentă sau fără mişcare şi

valorificarea celor existente (devenite disponibile);

- aplicarea unor metode de gestiune și control care să permită menţinerea stocului în anumite

limite;

- asigurarea unor condiţii de depozitare și păstrare corespunzătoare în vederea prevenirii

deprecierilor;

- folosirea unui sistem informatic de gestiune a stocurilor;

- reducerea frecvenţei fenomenului de rupere a stocului şi prin aceasta satisfacerea în mai

bune condiţii a cererii către clienți;

- reducerea cheltuielilor de depozitare;

- mărirea vitezei de rotaţie a capitalurilor temporare.

2.4 Modele de gestiune

În continuare vor fi prezentate câteva modele de gestiune destinate stocurilor.

2.4.1 Modelul Willson fără rupere de stoc

Modelul este însoțit de unele ipoteze simplificatoare:

- cererea este constantă în timp;

- aprovizionarea se face la intervale egale de timp;

- cantităţile aprovizionate sunt egale;

- aprovizionarea se face în momentul în care stocul precedent este integral consumat;

- aprovizionarea se face instantaneu (durata dintre momentul lansării comenzii şi intrarea în

depozit este zero).

Pentru exprimarea matematică a modelului se vor folosi următoarele simboluri:

- T perioada totală de timp pe care se studiază stocarea;

- N cererea totală pe perioada T;

117

- cs costul unitar de stocare;

- cl costul lansării unei comenzi de aprovizionare;

- t intervalul dintre două aprovizionări succesive;

- n cantitatea comandată şi livrată la fiecare aprovizionare;

- s(t) nivelul stocului din depozit la momentul t.

Obiectivul modelului constă în minimizarea costului total de aprovizionare CT. În

figura 2.1 a fost reprezentată evoluţia stocului, respectând ipotezele simplificatoare. Se

observă că evoluţia este periodică, de perioadă t. În concluzie, se calculează costul total cu

aprovizionarea, stabilind costul pe o perioadă şi înmulţind apoi cu numărul de perioade:

- pe o perioadă se lansează o comandă de aprovizionare cu costul cl şi cheltuieli de stocare pe

o durată t, stocul variind liniar de la n la 0. Ca urmare, costul cu stocarea va fi cs∙n

2∙t (În

general costul de stocare se determină cu relaţia cs∙ s t t

0dt).

- numărul de perioade este egal cu T

t =

N

n;

- costul total cu aprovizionarea va fi:

CT = cl+cs∙n

2∙t ∙

N

n.

Fig. 2.1 Reprezentarea grafică a modelului Willson fără rupere de stoc

Pentru rezolvare se scoate t în funcţie de n:

t = n∙T

N

şi se înlocuiește în expresia costului total cu aprovizionarea:

CT n = cl+cs∙n

2∙n∙

T

N ∙

N

n = cl∙N∙

1

n∙+

cs∙T

2∙n

Cei doi termeni în care a fost separat costul total reprezintă cheltuielile totale cu

lansările și cu stocarea. Se poate observa că primele sunt descrescătoare în n, iar celelalte

liniar crescătoare.

În concluzie, dacă se aduce toată cantitatea într-o singură tranşă vor fi foarte mari

costurile de stocare, iar dacă se va aduce de multe ori câte puţin vor fi foarte mari cheltuielile

cu lansarea. Soluţia optimă se situează în intervalul cuprins între 0 şi N. Pentru determinarea

optimului se va alcătui tabloul de variaţie al costului total în funcţie de n pe intervalul (0,N].

N

T t

n

118

Pentru determinarea minimului acestei funcții se calculează derivata de ordinul întâi în raport

cu n:

CT' = -

cl∙N

n2+

cs∙T

2 care are zerourile n1,2 = ±

2∙cl∙N

cs∙T. Soluția n1 = -

2∙cl∙N

cs∙T∉ 0,N și ca urmare se

acceptă n2 = 2∙cl∙N

cs∙T∈ 0,N .

a) Dacă cl

cs ≥

N∙T

2 costul de lansare este de mai mult de

N∙T

2 ori mai mare decât costul de stocare,

iar tabloul de variaţie va fi:

n 0 N

CT’(n) - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

CT(n) cl+cs∙T∙N

2

În concluzie, se va face o singură aprovizionare la începutul perioadei T în care se va

aduce toată cantitatea N, costul total fiind cl + cs∙T⋅N

2.

b) Dacă cl

cs <

N∙T

2 se obţine tabloul de variație cu următorul conținut:

n 0

2∙cl∙N

cs∙T

N

CT’(n) - - - - - - - - - - - - - - - 0 + + + + + + + + +

CT(n) 2∙cl∙cs∙T∙N

În acest caz se vor face N

n =

cs∙T⋅N

2⋅cl aprovizionări la intervale egale cu topt =

2∙cl∙T

cs∙N în

care se va aduce câte nopt = 2∙cl∙N

cs∙T. Această variantă corespunde costului total minim având

valoarea CT = 2⋅cl⋅cs⋅T⋅N.

2.4.2 Metoda ABC

Permite gruparea stocurilor în funcţie de valorile de aprovizionare şi ponderea

achiziţiilor. Cu ajutorul metodei se pot reduce capitalurile imobilizate în stocuri micşorând în

acelaşi timp riscurile de epuizare. Din analiza structurii stocurilor rezultă că ponderea cea mai

mare în totalul acestora este deţinută de un număr relativ mic de componente cu rol principal

în desfăşurarea procesului de fabricaţie. Pe baza acestei concluzii, stocurile sunt împărţite în

trei clase:

- clasa A în care intră componentele cu valoare mare reprezentând cantitativ 10% din stoc şi

70% valoric;

- clasa B ce conține componente reprezentând 20%, atât cantitativ cât şi valoric;

119

- clasa C în care intră componente ce reprezintă cantitativ 70% din stoc şi 10% valoric.

Gruparea materialelor în funcţie de ponderea lor valorică în stocul total, conduce la

curba valorilor cumulate reprezentată grafic în figura 2.2.

Fig. 2.2 Reprezentarea grafică a metodei ABC

Categoria A conține un număr mic de componente și ca urmare se poate controla

zilnic nivelul stocurilor, pentru urmărirea variaţiei cererii şi respectarea termenelor de către

furnizori. În consecință, se va opta pentru un control al gestiunii mai riguros, în măsură să

conducă la o reducere apreciabilă a capitalurilor în stocuri.

Pentru grupa B se pot aplica două soluţii:

a) Stabilirea unor modele distincte pentru dimensionarea stocurilor de materiale din această

grupă cu un grad de rigurozitate mediu;

b) Folosirea pentru materialele care, ca pondere valorică tind către grupa A, a modelelor

precizate pentru această grupă, iar pentru materialele ce tind ca valoare către grupa C, a

modelelor specifice acestora.

Pentru materialele din categoria C se pot folosi procedee mai puţin riguroase

(statistice) şi care vor avea în vedere factorii cu acţiune determinantă în optimizarea

proceselor de stocare (cheltuieli de transport, depozitare etc.).

2.4.3 Modelul cu stoc curent și de siguranță

Un caz al aprovizionărilor frecvent întâlnit în realitate presupune cantitați și intervale

diferite de aprovizionare. În aceste condiţii intervalul mediu de aprovizionare se determină cu

ajutorul mediei aritmetice ponderate (intervalele variabile de aprovizionare se ponderează cu

cantităţile variabile ce se vor aproviziona):

i = q

i∙ti

qi

,

în care i interval mediu de aprovizionare;

ti interval variabil de aprovizionare;

A

B

C

Pondere

numerică

Pondere

valorică

120

qi cantitate variabilă aprovizionată.

În continuare, se determină stocul curent mediu, în funcţie de necesarul mediu zilnic

de aprovizionat (N/360) şi intervalul mediu între aprovizionări astfel:

Sc = N

360∙i,

în care Sc stocul curent mediu;

N necesar valoric anual.

Pentru evitarea întreruperilor, în procesul de producţie se constituie stocuri de

siguranţă. Mărimea lor depinde de înclinaţia conducerii întreprinderii în legătură cu relaţia

contradictorie rentabilitate-risc. O politică realistă, echilibrată recomandă constituirea stocului

de siguranţă la un nivel care minimizează cheltuielile determinate de lipsa stocurilor sau de

existenţa stocurilor excesive.

Stocul de siguranţă mediu se determină în funcţie de necesarul mediu zilnic şi de

intervalul mediu de abatere faţă de intervalele contractuale sau faţă de intervalul mediu între

aprovizionări astfel:

Ss = N

360∙a

a = q

a∙ta

qa

,

în care ta numărul zilelor de întârziere în aprovizionare (faţă de contract sau i);

qa cantităţile aprovizionate la termene întârziate;

a intervalul mediu de abatere (faţă de contract sau i).

În final se însumează stocul curent și de siguranță. În acest fel se determină necesarul

de finanțat pentru fiecare materie primă sau material.

Exemple

1. Pentru optimizarea aprovizionării unui material, în tabelul 2.1 sunt prezentate următoarele

informaţii:

Tabelul 2.1

Interval între două aprovizionări

succesive (zile)

Cantităţi aprovizionate (kg.)

70 15000

80 3000

55 120000

60 20000

30 500

40 112000

Cantitatea anuală de produse programată a se fabrica este de 2200 bucăți, norma de

121

consum specific din materia primă respectivă 0,17 kg./buc. și preţul de aprovizionare 25,83

lei/kg. Să se determine stocul curent și de siguranţă.

Rezolvare:

Pentru rezolvare datele au fost grupate în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2

Interval între

două

aprovizionări

succesive

(zile)

Cantităţi

aprovizionate

(kg.)

Interval

mediu de

aprovizionare

(zile)

Interval de

întârziere

(zile)

Cantități

aprovizionate

cu întârziere

(kg.)

Interval

mediu de

întârziere în

aprovizionare

(zile)

70 1500

50

20 1500

8

80 300 30 300

55 12000 5 12000

60 2000 10 2000

30 50 - -

40 11200 - -

Intervalul mediu între aprovizionările consecutive (i) se determină cu ajutorul mediei

aritmetice ponderate. În acest scop intervalele variabile de aprovizionare (ti) se ponderează cu

cantităţile variabile ce se vor aproviziona (qi):

i = q

i∙ti

6i=1

qi

6i=1

= 1500∙70+300∙80+12000∙55+2000∙60+50∙30+11200∙40

1500+300+12000+2000+50+11200

i = 1358500

27050 ≅ 50 zile

Necesarul valoric anual se determină astfel: N = Cantitate de produse x Norma de

consum specific x Preț de aprovizionare unitar. Înlocuind se obține:

N = 2200 x 0,17 x 25,83 = 9660,42 lei.

În continuare se determină stocul curent mediu (Sc), în funcţie de necesarul mediu

zilnic de aprovizionat (N/360) şi de intervalul mediu între aprovizionări:

Sc = N

360∙i =

9660,42

360∙50 = 1341,72 lei

Stocul de siguranţă mediu se determină în funcţie de necesarul mediu zilnic (N/360) şi

de intervalul mediu de abatere (a):

Ss =N

360∙a =

9660,42

360∙8 = 214,67 lei

a = q

a∙ta

qa

= 1500∙20+300∙30+12000∙5+2000∙10

1500+300+12000+2000

a = 119000

15800 ≅ 8 zile

122

în care ta numărul zilelor de întârziere în aprovizionare;

qa cantităţile aprovizionate la termenele întârziate;

ta numărul zilelor de întârziere față de media i.

2. O întreprindere se aprovizionează cu materii prime în vederea fabricării unui produs.

Cantitatea necesară pe un an de zile este 15564 kg. Costul lansării unei noi comenzi de

aprovizionare 135 lei, iar costul de stocare al unui kilogram pe zi 41 lei. Care este intervalul

mediu între două aprovizionări şi stocul optim?

Rezolvare:

Enunțul corespunde modelului Willson fără rupere de stoc. Potrivit acestui model,

intervalul mediu între două aprovizionări și stocul optim se determină cu relațiile:

topt = 2∙cl∙T

cs∙N,

nopt = 2∙cl∙N

cs∙T,

în care topt intervalul mediu de aprovizionare;

nopt cantitatea optimă aprovizionată;

T perioada totală de timp pe care se studiază stocarea;

N cererea totală pe perioada T;

cs costul unitar de stocare;

cl costul lansării unei comenzi de aprovizionare;

t intervalul dintre două aprovizionări succesive.

Înlocuind se obțin valorile:

topt = 2∙cl∙T

cs∙N=

2∙135∙360

41∙15564=

97200

638124= 0,4 zile,

nopt = 2∙cl∙N

cs∙T =

2∙135∙15564

41∙360=

4202280

14760= 16,87 kg.

3. Activitatea de aprovizionare a unei întreprinderi este caracterizată de următoarele date:

- cererea anuală dintr-o materie primă 8256 kg.;

- costul lansării unei comenzi de aprovizionare 184 lei;

- costul unitar de stocare 11 lei/kg.;

- costul unitar de penalizare 3,2 lei/kg.

Să se determine cantitatea optimă aprovizionată și intervalul între două aprovizionări

succesive.

123

Rezolvare:

Se aplică modelul Willson cu rupere de stoc. Cantitatea optimă aprovizionată se

determină, potrivit acestui model, cu relația:

n0= 2∙cl∙N

cs∙T∙

cs+cp

cp

= 2∙184∙8256

11∙360∙

11+3,2

3,2= 58,14 kg.

s0= 2∙cl∙N

cs∙T∙

cp

cs+cp

= 2∙184∙8256

11∙360∙

3,2

11+3,2= 12,73 kg.

Intervalul optim de aprovizionare se determină astfel:

t = 2∙cl∙T

cs∙N∙

cs+cp

cp

= 2∙184∙360

11∙8256∙

3,2

11+3,2=0,55 zile.

Să se calculeze stocul optim de materii prime şi materiale şi numărul de

aprovizionări necesare pentru un an de gestiune, dacă costul unei comenzi este

egal cu 22 lei, necesarul anual de materii prime şi materiale 8200 lei, cheltuielile

de stocare (păstrare) 5% din preţul de achiziţie.

Să ne reamintim...

Stocurile se pot exprima în unități fizice sau valorice;

Recuperarea capitalurilor alocate pentru constituirea stocurilor se face după

ce acestea parcurg ciclul de exploatare;

Stocurile pot fi delimitate în funcție de anumite criterii;

Sunt mai multe obiective urmărite în gestiune stocurilor care urmăresc, în

general, minimizarea capitalurilor alocate pentru constituirea lor.

M2.U2.4. Rezumat

Stocurile sunt cele mai mari active circulante, de aceea problematica lor s-a

tratat într-o unitate de învățare separată;

Necesitatea constituirii stocurilor derivă din caracterul continuu al producţiei

(sau al desfacerii) în raport cu caracterul discontinuu al aprovizionărilor;

Importanţa deosebită a stocurilor în structura economică a întreprinderii

constă în faptul că acestea devin, pe parcursul procesului de producţie, depozitarul

valorii adăugate de mijloace fixe, personal etc.

Având în vedere importanța stocurilor se impune o gestiune eficientă a

acestora. În acest scop au fost prezentate modele matematice, care permit derularea

activității în condiții de eficiență, cu stocuri cât mai mici.

124


1. Precizați necesitatea constituirii stocurilor.

2. Definiți stocul din punct de vedere fizic și valoric.

3. Care sunt obiectivele gestiunii stocurilor?

4. Enumerați modelele de optimizare a stocurilor.

5. Pentru determinarea stocului de siguranţă mediu sunt prezentate următoarele informaţii

(tabelul 2.3):

Tabelul 2.3


succesive (zile)


72 10000

56 2000

25 1000

48 20000

35 15000

Intervalul mediu între aprovizionări este de 40 zile, cantitatea anuală de produse

programată a se fabrica 720 bucăți, norma de consum specific din materia primă respectivă

0,25 kg./buc., iar preţul de aprovizionare 5,5 lei/kg.

Temă de control

Pentru determinarea stocului de siguranţă mediu, sunt prezentate următoarele informaţii

(tabelul 2.4):

Tabelul 2.4


succesive (zile)


72 25000

18 35000

43 12000

30 22000

Produsele ce vor fi fabricate sunt A, B și C. Cantităţile anuale de produse programate a se

fabrica sunt: 220 bucăți A, 8000 bucăți B şi 32000 bucăți C. Normele de consum specifice din

materia primă respectivă sunt: 0,7 kg./buc., 0,14 kg./buc. şi 0,25 kg./buc. Preţul de

aprovizionare al materiei prime este 42,3 lei/kg.

Unitatea de învăţare M2.U3. Finanțarea întreprinderii pe termen

125

mediu și lung

Cuprins

M2.U3.1. Introducere..................................................................................................125


M2.U3.3. Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung......................................125

M2.U3.4. Rezumat.......................................................................................................141



Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung presupune alegerea între mai

multe surse de finanțare, unele aparținând întreprinderii, altele accesate din piața

financiară. Criteriul de selecţie urmărit în alegerea surselor de finanţare este

reprezentat de costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia.



înţeleagă conținutul fiecărei surse de finanțare;

identifice sursele de finanțare împrumutate și închiriate pe piața financiară

precum și caracteristicele acestora;

înțeleagă rolul autofnanțării în finanțarea investițiilor privind achiziția de

imobilizări;

stabilească avatajele și modalitățile de majorare a capitalului social;

alcătuiască tabloul de rambursare a unui împrumut bancar sau obligatar.


M2.U3.3. Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung

3.1 Surse proprii de finanţare pe termen mediu şi lung

Sursele proprii de finanțare proprii pot fi delimitate în:

- autofinanţare;

- vânzarea de active fizice sau financiare;

- aporturile noi de capital ale acționarilor;

- încorporarea rezervelor;

- conversia datoriilor.

3.1.1 Autofinanțarea

126

Relațiile de calcul pentru stabilirea capacității de autofinanțare, importanța și rolul

autofinanțării au fost prezentate în capitolul 4. Sintetizând informațiile legate de acest concept

fundamental, se poate afirma că autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în

cursul exerciţiului din activitatea eficientă desfășurată. Reluarea conceptului în cadrul

prezentului capitol se datorează faptului că este cea mai sigură soluţie de finanţare a nevoilor

permanente.

Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţarea

globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a finanţa

activitatea viitoare.

Autofinanţarea = CAF - Dividende plătite

Deşi are un rol fundamental în constituirea fondurilor, autofinanţarea poate să devină

insuficientă în cazul dezvoltării întreprinderii şi ca urmare, apare necesitatea identificării altor

surse de capitaluri pe termen mediu și lung.

3.1.2 Vânzarea de active fizice sau financiare

Reprezintă activitatea de dezinvestire a capitalurilor alocate anterior, cu scopul

obținerii unor surse proprii de finanţare a investiţiilor viitoare. O astfel de sursă se degajă

numai dacă vânzarea activelor se realizează cu un câştig de capital (valoarea de vânzare este

mai mare decât valoarea rămasă neamortizată reevaluată). Încasările din vânzarea activelor

presupun recuperarea dintr-o dată a capitalului rămas, care altfel s-ar fi recuperat în timp, pe

calea amortizării.

Este posibilă o strategie financiară a întreprinderii care să se bazeze pe finanțarea unor

elemente de activ foarte performante, dar costisitoare, utilizate pe perioade scurte de timp, caz

în care sunt înlocuite cu altele mai noi rezultate ca urmare a progresului tehnic. Procesul de

dezinvestire poate fi apreciat în strânsă legătură cu valoarea actualizată netă existând și alte

posibilități.

Decizia de dezinvestire va fi fundamentată atunci când:

- valoarea încasată este mai mare decât valoarea financiară rămasă de recuperat:

VI - CFt

1+r t +

VRn

1+r n> 0

n

t=p

,

în care VI valoare încasată prin vânzare în anul p;

CFt cash-flow-uri viitoare degajate de întreprindere pe durata de viață rămasă a

acesteia;

VRn valoare reziduală estimată rămasă după n ani de viaţă economică;

r rata de actualizare;

t = p,...,n durata de viaţă rămasă a întreprinderii.

3.1.3 Aporturile noi de capital ale acționarilor

127

Acţiunea este o valoare mobiliară emisă de o societate comercială, reprezentând o cotă

parte din capitalul social al acesteia. Este un titlu negociabil, ce conferă deţinătorului o serie

de drepturi ce pot fi grupate astfel [3]:

- patrimoniale:

dreptul de proprietate asupra unei cote valorice din capitalul social, corespunzător

sumei subscrise;

dreptul de a participa la împărţirea profitului;

dreptul de a primi o parte corespunzătoare din activul rămas după lichidarea

societăţii.

- nepatrimoniale:

dreptul de a primi un înscris care conţine dreptul de proprietar al deţinătorului;

dreptul de a dispune liber de acţiuni;

dreptul de a participa la elaborarea deciziilor;

dreptul de control şi informare;

dreptul de preemţiune sau de menţinere a calităţii de proprietar în funcţie de

mărimea capitalului investit.

Din mulțimea criteriilor de clasificare au fost reținute cele mai importante, acestea

fiind:

a) După drepturile pe care le generează:

- acţiuni ordinare care reflectă mărimea capitalului social;

- acţiuni preferenţiale care atestă, de asemenea, participarea la întreprindere, dar au

caracteristici care le disting de cele ordinare. Astfel, acţionarii au dreptul la dividende fixe,

care se plătesc înaintea celor ordinare. Acţionarii nu dispun de dreptul la vot, în afară de cazul

în care a fost dispus altfel prin contractul de emisiune, caz în care acţiunile preferenţiale dau

drept la vot [15].

b) După modul de transmitere:

- acţiuni nominative, au înscris numele deţinătorilor şi pot fi transmise unei alte persoane,

numai în anumite condiții;

- acţiuni la purtător, nu poartă un nume şi se pot transmite fără nici o formalitate, persoana

care le deţine fiind recunoscută ca acţionar.

c) După forma de prezentare:

- materializate printr-un înscris;

- dematerializate, emise prin înregistrare în cont.

Creșterea capitalului social poate avea ca surse aporturile noi ale acționarilor,

încorporarea rezervelor sau a datoriilor, convenite în contribuții la capitalul social. Dintre

toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar

reprezintă o operaţiune de finanţare directă, deoarece procură întreprinderii lichidităţi

suplimentare, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv fără a determina

128

creşterea surselor de finanţare. Pentru finanțarea investițiilor este importantă subscrierea de

noi aporturi care să determine creșterea efectivă a capitalului social.

Capitalul social se poate mări prin:

a) Majorarea valorii nominale a acțiunilor existente. Creșterea capitalului social prin

majorarea valorii nominale a acțiunilor poate fi adoptată numai cu votul tuturor acționarilor,

în afară de cazul când este realizată prin încorporarea rezervelor, profiturilor sau a primelor de

emisiune [21]. Prin majorarea valorii nominale a vechilor acţiuni rezultă o valoare nominală

nouă determinată astfel:

Valoarea nominală nouă = Valoarea nominală veche + Aportul suplimentar de la acţionarii

vechi

Aportul suplimentar de la acţionarii vechi = Creşterea capitalului / Numărul acţionarilor vechi

Această soluţie întâmpină obstacole, datorită faptului că este dificil ca toţi acţionarii

vechi să consimtă participarea la majorarea de capital.

b) Emisiunea de acţiuni noi la care să participe acţionarii vechi şi alţii noi este o soluţie

frecvent întâlnită. Acțiunile noi pot fi emise la valoarea nominală a celor vechi (mai rar) sau la

o valoare mai mare, apropiată de cursul de piață al acțiunilor vechi. Al doilea procedeu

prezintă dezavantajul că generează efecte de dizolvare (diluare) a capitalurilor deținute de

acționarii vechi. Astfel, în cazul acționarilor vechi se reduce:

- valoarea capitalului pe acţionar;

- profitul pe acţiune;

- puterea de decizie.

Dacă întreprinderea nu ar compensa efectele de dizolvare, atunci acționarii vechi ar

decide renunțarea la acțiunile deținute. Un astfel de comportament ar determina o depreciere a

cursului bursier pentru acțiunile întreprinderii și o decapitalizare pe termen lung. Pentru

compensarea efectelor de diluare, vechii acţionari vor primi drepturi de subscriere, care pot fi

vândute către noii acţionari ce doresc să subscrie la capitalul întreprinderii. Astfel, pentru a

intra în posesia unei noi acţiuni, cumpărătorul trebuie să dispună sau să achiziţioneze un

număr de drepturi de subscriere determinat prin raportul:

nds = N

n,

în care nds numărul drepturilor de subscriere;

N numărul acțiunilor vechi;

n numărul acțiunilor noi.

Pentru a fi mai atractivă, dar şi pentru a limita efectul de diluare a valorii acţiunilor

vechi, valoarea de emisiune a unei noi acţiuni nu poate coborî mult sub valoarea de piaţă a

acţiunilor vechi. Astfel, valoarea de emisiune se va situa între două limite:

- o limită inferioară dată de valoarea nominală;

- o limită superioară egală cu valoarea acţiunii înainte de creşterea capitalului.

Vn <E <C,

129

în care Vn valoare nominală;

E valoarea de emisiune a acțiunilor noi;

C valoarea de piață a acțiunilor vechi.

Din inegalitatrea anterioară se pot identifica următoarele situații:

- E < Vn nu este o situație permisă de legislație;

- E > C acţiunile fiind prea scumpe, subscriitorii vor fi îndepărtaţi de la cumpărarea acestora;

- E > Vn rezultă o primă de emisiune utilizată pentru acoperirea cheltuielilor generate de

emisiunea şi vânzarea noilor acţiuni.

Prima de emisiune se determină ca diferență între valoarea de emisiune și valoarea

nominală.

pe = E - Vn,

în care pe prima de emisiune.

După creşterea capitalului, valoarea de piaţă (teoretică) a tuturor acţiunilor se

calculează astfel:

Vp = N∙C+n∙E

N+n,

în care Vp valoarea de piață a tuturor acțiunilor după majorarea capitalului social.

Dreptul de subscriere compensează pierderea de valoare a acţiunilor vechi generată de

majorarea capitalului. Se prezintă sub forma unui titlu de valoare negociabil, pe toată durata

subscrierii, ce poate fi vândut la bursă de către vechii acţionari care nu doresc să subscrie la

creşterea de capital. Prin vânzarea dreptului de subscriere, aceștia încasează o sumă egală cu

pierderea de valoare a acţiunilor. Acţionarul vechi care doreşte să subscrie la creşterea de

capital, va procura o acţiune nouă la preţul de emisiune și va primi în mod gratuit un număr de

drepturi de subscriere pentru pierderea de capital suferită.

ds= C - Vp = C - N∙C+n∙E

N+n= C-E ∙

n

N+n,

în care ds valoarea teoretică a unui drept de subscriere.

Vechiul acţionar are alternativa de a subscrie la numărul de titluri corespunzător

(numărul de acţiuni noi) sau de a vinde drepturile de subscriere, astfel încât, el nu va pierde,

dar nici nu va câştiga.

3.1.4 Capitalizarea rezervelor

Majorarea surselor de finanțare prin capitalizarea rezervelor, a primelor de emisiune şi

a profitului nerepartizat reprezintă o operaţiune de finanţare indirectă (fără aport nou de

capital). Încorporarea rezervelor în capitalul social se poate realiza prin două modalităţi:

- emisiunea de noi acţiuni (la aceeaşi valoare nominală cu cele existente) care se împart

gratuit acţionarilor vechi;

- creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni (mai rar practicată).

În acest caz se calculează capitalizarea bursieră înainte şi după emisiune şi apoi se

130

stabileşte valoarea unei acţiuni după încorporare. Diferenţa dintre valoarea de piaţă a unei

acţiuni înainte de emisiune şi valoarea de piață teoretică a acesteia după emisiune reprezintă

dreptul de atribuire. Se stabileşte similar cu dreptul de subscriere, valoarea de emisiune a

acţiunilor noi fiind nulă (acţiunile noi sunt distribuite în mod gratuit):

da= C - Vp= C - N∙C+n∙0

N+n= C∙

n

N+n,

în care da valoarea dreptului de atribuire.

Dreptul de atribuire, ataşat fiecărei acţiuni vechi, recompensează pierderea de valoare

a acţiunilor vechi (prin creşterea numărului de acţiuni emise). Prin atribuirea de acţiuni

gratuite, situaţia acţionarilor rămâne neschimbată, modificându-se însă numărul de titluri, care

sporind, face ca valoarea totală să fie repartizată pe mai multe acţiuni. În schimb, puterea şi

controlul acţionarului asupra societăţii se consolidează ca efect al majorării numărului de

titluri deţinute.

3.1.5 Conversia datoriilor

În cazul împrumuturilor pe termen lung din emisiunea de obligațiuni convertibile, se

poate prevedea încă de la lansarea acestora, posibilitatea preschimbării lor în acțiuni, la o

anumită dată, într-un interval de timp determinat și în condiții bine definite. Conversia

obligațiunilor în acțiuni poate avea loc la aceeași valoare nominală sau la o valoare mai mare,

fapt ce poate duce la apariția primelor de capital.

Prin conversia datoriilor se transferă în categoria capitalurilor proprii o sumă care

figura ca datorie, fără a se modifica totalul pasivului. Întrucât datoriile se diminuează şi

capitalurile proprii cresc se ameliorează structura și stabilitatea financiară a întreprinderii. Ca

urmare, întreprinderea poate să solicite noi împrumuturi.

Creşterile de capital realizate prin încorporarea rezervelor sau conversia datoriilor sunt

avantajoase prin restructurarea surselor de finanțare, dar nu afectează mărimea lor totală.

Totuşi, aceste operaţii exercită o influenţă indirectă asupra condiţiilor de finanţare.

3.2 Sursele împrumutate de finanţare pe termen mediu şi lung

În funcţie de provenienţa sau originea celor care le acordă, capitalurile împrumutate pe

termen lung pot fi:

- împrumuturi bancare;

- împrumuturi obligatare;

- leasing.

3.2.1 Împrumuturile bancare

Etimologic, cuvântul „credit” își are originea în limba latină „creditum-creditare”,

având semnificația „a crede” sau „a avea încredere”. Creditul reprezintă relația bănească între

o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane numită debitor,

131

o valoare cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de

reputația debitorului.

Din clasificările creditelor întâlnite în capitolul opt se remarcă diversitatea mare a

acestora. Ca urmare, este necesară cunoașterea situațiilor și consecințelor pe care îndatorarea

le are asupra întreprinderii. În acest sens sunt utile cunoștințele prezentate în capitolele

anterioare referitoare la echilibru financiar, solvabilitate, lichiditate și rentabilitate.

Dobânda apare în strânsă legătură cu capitalul împrumutat. Din punct de vedere al

definirii există numeroase abordări în literatura de speciliatate între care pot fi reținute:

- prețul capitalului împrumutat;

- recompensa pentru renunțarea la lichidități pe o perioadă de timp;

- partea din plusvaloarea încasată de creditor de la debitor, ca plată pentru capitalul de

împrumut cedat;

- o primă plătită pentru a intra în stăpânirea curentă a resurselor;

- o caracteristică a oricărui capital, nu numai a celui împrumutat, întrucât conduce la sporirea

resurselor viitoare.

Rata dobânzii este prețul plătit pentru a dispune timp de un an de 100 unități monetare.

Reprezintă raportul dintre mărimea absolută a dobânzii anuale plătite și creditul acordat.

Nivelul și dinamica dobânzii este rezultatul acțiunii mai multor factori cum ar fi:

- rata profitului;

- raportul dintre cererea și oferta de capital;

- riscul;

- inflația;

- termenul de rambursare;

- politicile monetare și fiscale.

Principalele criterii de clasificare a dobânzii sunt:

a) Din punct de vedere al perioadei de creditare:

- dobândă simplă folosită când perioadele de calcul sunt mai mici de un an;

- dobândă compusă stabilită când perioadele de calcul sunt mai mari de un an.

b) Din punct de vedere al legăturii dintre dobândă și inflație:

- dobândă nominală;

- dobândă reală.

c) Din punct de vedere al creditorului:

- dobândă plătită celor care au constituit depozite bancare;

- dobândă încasată de la debitori ca urmare a creditelor acordate către aceștia.

d) După posibilitatea de revizuire:

- dobândă fixă, având aceeași valoare pe durata de viață a împrumutului obligatar;

- dobândă variabilă, caz în care se revizuiește periodic.

Dobânda simplă se calculează pe o perioadă mai mică de un an și presupune

132

achitarea la scadență a acesteia:

D = C∙Nz∙Rd

360∙100,

în care D dobânda;

C capitalul împrumutat;

Nz numărul zilelor de creditare;

Rd rata dobânzii.

Dacă dobânda se determină lunar relația devine:

D = C∙Nz∙Rd

12∙100

În cazul stabilirii anuale a dobânzii relația se simplifică, având următoarea formă:

D = C∙Rd

100

Dobânda compusă se stabilește atunci când perioada de creditare este mai mare de un

an. În cazul în care perioada este alcătuită dintr-un număr întreg de ani, dobânda se determină

astfel:

D = Cf - Ci,

în care Ci capital inițial;

Cf capital final determinat cu relația:

Cf = Ci∙ 1+Rd

100

n

Termenul 1+Rd

100 se numește factor de fructificare.

Dacă perioada este mai mare de un an, fără a cuprinde o valoare întreagă, atunci relația

de determinare a dobânzii este:

D = Cf - Ci

Cf = Ci∙ 1+Rd

100

n

∙ 1+Nz∙Rd

360∙100

3.2.2 Împrumuturile obligatare

Obligaţiunea este un valoare mobiliară care certifică deţinătorului calitatea de creditor.

Este un titlu de creanţă asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o

societate comercială. Conferă deţinătorului dreptul de încasare a unei dobânzi şi poate fi

răscumpărată la scadenţă de către emitent, investitorul recuperând astfel capitalul avansat.

Pentru emitent obligaţiunea reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut.

În calitate de emitenţi statul şi colectivităţile locale sau agenţii economici procură în acest

mod resurse financiare, renunţând la creditul bancar.

Obligaţiunile pot fi clasificate astfel:

a) În funcție de modul de acoperire a riscurilor:

- garantate cu anumite active, caracterizate de un înalt grad de protecţie în cazul în care

societatea comercială nu efectuează plăţile;

- negarantate, caz în care reprezintă împrumuturi pe termen lung şi sunt emise de către

133

întreprinderi fără nici o garanţie specifică. Emisiunea lor se bazează pe încrederea de care se

bucură emitentul.

b) După modul de transmitere:

- nominative ce au înscris numele deţinătorului şi se prezintă sub forma unui certificat

nominativ, dând posibilitatea la operaţiuni de transfer în registrul emitentului, în cazul unei

schimbări a dreptului de creanţă;

- la purtător ce sunt confecţionate şi imprimate după norme stricte.

c) În funcție de emitent:

- corporative;

- emise de stat;

- emise de colectivităţile locale.

d) După modalitatea de emisiune:

- materializate, emise pe suport de hârtie;

- dematerializate, emise prin înscriere în cont.

e) După tipul de venit:

- cu dobândă emisă la valoarea nominală, returnabilă la scadență, la care se adaugă o dobândă

ce reprezintă venitul investitorului, plătibilă periodic sau la scadență;

- cu cupon zero (cu discount) emise la un preț mai mic decât valoarea nominală și care se

returnează la scadență, diferența reprezentând venitul investitorului.

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung,

care constă în emisiunea şi vânzarea obligaţiunilor către investitorii potențiali. Obligaţiunile

nu conferă nici o putere de decizie asupra emitentului şi nici nu permit deţinătorului să

beneficieze de creşterea societăţii, aşa cum se întâmplă în cazul acţiunilor. Împrumuturile

obligatare au, de regulă, un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social.

O emisiune de obligațiuni este considerată mai ieftină, nu numai față de alternativa

împrumutului bancar, ci și față majorarea de capital prin emiterea de acțiuni noi, întrucât de-a

lungul timpului, s-a constatat statistic faptul că dividendele plătite în cazul în care s-ar emite

noi acțiuni sunt mai costisitoare ca dobânzile datorate deținătorilor de obligațiuni.

Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt:

a) Valoarea împrumutului;

b) Rata nominală a dobânzii;

c) Durata împrumutului;

d) Valoarea nominală a obligațiunii;

e) Modalitatea de rambursare.

a) Valoarea împrumutului obligatar se stabileşte de către întreprindere, în funcţie de

necesităţile de finanţare şi oferta de capitaluri băneşti existentă pe piaţa financiară.

b) Dobânda se determină aplicând rata nominală a dobânzii la valoarea nominală a titlului

134

emis:

Dobânda =Vn∙Rd

100,

în care Vn valoarea nominală a obligațiunii;

Rd rata dobânzii.

c) Durata împrumutului reprezintă timpul cuprins între data emiterii şi data rambursării.

Împrumutul este rambursat (amortizat) conform unui calendar indicat pe obligaţiune.

d) Valoarea nominală a obligațiunii se determină ca raport între suma totală a împrumutului și

numărul de obligațiuni.

Vn = I

N,

în care I valoarea împrumutului;

N numărul de obligațiuni.

Pornind de la valoarea nominală se pot calcula alți indicatori care completează

informația legată de împrumutul obligatar sau evoluția pe piață a obligațiunilor pe durata

împrumutului.

Valoarea de emisiune reprezintă prețul plătit de către cumpărătorul obligaţiunii în

momentul emiterii acesteia și poate fi:

- egală cu valoarea nominală (la paritate);

- mai mică decât valoarea nominală (subpari), ceea ce le face mai atractive;

- mai mare decât valoarea nominală (suprapari), situaţie întâlnită mai rar deoarece

obligaţiunile se vând, în general, sub paritate.

e) Modalitatea de rambursare se stabilește prin contractul de emisiune. Pot fi întâlnite

următoarele modalități:

- rambursare prin anuităţi constante şi amortizări variabile. Anuitatea reprezintă suma de bani

plătită anual, pe o perioadă determinată, de către un debitor pentru rambursarea capitalului

împrumutat şi plata dobânzilor aferente. Pentru ca anuităţile să rămână sensibil constante, este

necesar ca amortizările anuale ale împrumutului să varieze crescător şi compensator cu

modificarea descrescătoare a dobânzilor anuale.

Anuitate = I∙i

1 - 1+i -n,

în care I valoarea împrumutului;

i procent de dobândă anuală;

n durata împrumutului.

Amortizarea anuală = Anuitatea constantă - Dobânda la împrumutul nerambursat

Această modalitate de rambursare a împrumuturilor obligatare presupune un cost mai

ridicat al împrumutului rambursat (comparativ cu modalitatea a doua) întrucât amortizările

sunt mai mari către sfârşitul duratei de rambursare.

- rambursare prin amortizări constante şi anuităţi variabile, caz în care emitentul va rambursa

în fiecare an tranşe egale din împrumut.

135

Amortizare=Valoare împrumut

Durată împrumut

- rambursare integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia, prezintă avantajul

dispunerii de capital împrumutat pe toată durata de acordare, trezoreria întreprinderii

împrumutate fiind afectată numai la plata dobânzilor. Există însă un inconvenient ce se

manifestă în momentul rambursării, prin faptul că afectează trezoreria cu întreaga sumă ce

trebuie rambursată. Această modalitate de rambursare presupune cel mai ridicat cost al

procurării împrumutului, deoarece dobânda se calculează în fiecare an la suma totală a

capitalului împrumutat.

- răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al obligaţiunilor este

inferior valorii de rambursat. Modalitatea prezintă anumite limite legale în legătură cu

numărul obligaţiunilor ce pot fi răscumpărate.

3.2.3 Leasingul

Conceptul de „leasing“ provine din termenul englezesc „lease“ care are sensul de

contract, concesiune, drept (substantiv) și a închiria, a concesiona (verb) [9]. În franceză se

utilizează termenul „credit-bail“ cu semnificația de contract de închiriere. Întreprinderile

apelează la leasing în cazurile în care costurile îndatorării sunt mai mici decât cele aferente

creditelor bancare [24]. Leasingul este o modalitate de finanţare prin care întreprinderea

utilizatoare a obiectivului de investiţii nu are calitatea de proprietar, ci chiriaş în acest

contract. Reprezintă o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare prin care chiriaşul

obţine avantaje legate de posesia bunului închiriat, în timp ce finanţarea achiziţiei acestuia

este făcută de societatea de leasing. În acelaşi timp este o operaţiune de finanţare care permite

întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviinţă plătind o chirie, fără a fi

necesar să-şi constituie fonduri de investiţii.Leasingul are la bază un contract ce exprimă un

acord prin care proprietarul unui activ, denumit locator îl închiriază unui utilizator, denumit

locatar, contra unui preț, în condiții determinate [20]. În practică, de multe ori într-un contract

de leasing sunt implicate trei părți:

- un furnizor (locator);

- un finanțator (creditor);

- un utilizator (locatar).

Contractele de leasing se prezintă într-o mare varietate și pot fi puse în evidență cu

ajutorul următoarelor criterii de clasificare:

a) În raport cu forma de stabilire a relațiilor contractuale:

- contract de leasing direct (direct lease) în care furnizorul având rol de locator, închiriază

direct bunul utilizatorului (locatar);

- contract de leasing indirect (indirect lease) în care utilizatorul alege un bun, indică

locatorului să-l cumpere de la furnizor și apoi intră în contract de leasing cu locatorul. Ca

atare, locatorul cumpără activul de la producător cu scopul de a-l închiria.

136

b) În funcție de conținutul ratei plătite locatorului de către locatar:

- contract de leasing brut (full service lease) prin care, în prețul plătit de locatar sunt incluse și

cheltuielile de întreținere aferente bunului (service, reparații) și orice taxe derivate din

proprietatea asupra activului;

- contract de leasing net (net lease) prin care utilizatorul plătește furnizorului doar prețul

bunului închiriat, dar își asumă obligațiile privind plata cheltuielilor de întreținere, plata

asigurării activului și orice taxă impusă de lege. Majoritatea contractelor de leasing sunt de

acest tip.

c) În funcție de serviciile propuse:

- contract de leasing „vinde și închiriază“ (sale and lease back) prin care proprietarul activului

îl vinde și concomitent îl închiriază de la societatea de leasing. Reprezintă o formă de leasing

în care utilizatorul este și furnizorul bunului finanțat, locatorul achiziționând de la acesta

bunul la o valoare agreată.

- contract de leasing time sharing (time sharing lease) prin care bunul, obiect al contractului,

se închiriază simultan mai multor beneficiari pe perioade distincte în scopul folosirii integrale

a capacității acestuia. Fiecare utilizator va plăti chiria proporțional cu timpul în care va utiliza

activul;

- contract de leasing experimental (experimental lease), presupune o închiriere pe termen scurt

a bunurilor ce vor fi cumpărate de utilizatori dacă acestea corespund standardelor tehnice

stipulate în contract. Se utilizează în scopul promovării vânzărilor de mașini și utilaje;

- contract de master-leasing, întâlnit în comerțul internațional, în situația închirierii

containerelor de transport pe termen lung (time-leasing) sau pentru o singură călătorie (trip-

leasing).

- leasing extern (cross-border) este o operație de leasing financiar sau operațional, efectuată

între un finanțator non-rezident și un utilizator rezident.

Dintre tipurile de leasing enumerate anterior vor fi detaliate contractele de leasing

financiar și operațional.

Leasing financiar

Contractul de leasing financiar transferă, în mare măsură, toate riscurile și avantajele

aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de proprietate poate fi transferat în cele

din urmă sau nu. Caracteristicile contractelor de leasing financiar sunt [20]:

- transferă locatarului dreptul de proprietate asupra bunului la sfârșitul duratei contractului;

- locatarul are opțiunea de a cumpăra bunul la un preț mai mic decât valoarea justă;

- durata contractului de leasing acoperă în cea mai mare parte durata de viață economică a

bunului;

- valoarea actualizată a plăților aproximează valoarea justă a bunului în regim de leasing;

- bunurile în regim de leasing au o natură specializată și sunt potrivite numai locatarului;

137

- locatarul va suporta pierderile legate de rezilierea contractului de leasing;

- câștigurile/pierderile rezultate din variația valorii reziduale revin locatarului;

- leasingul poate fi prelungit pentru o a doua perioadă la o chirie mai redusă decât a pieței.

Leasingul financiar este o tranzacție pe termen mediu sau lung, prin intermediul căreia

o societate de leasing cumpără activul cerut de un locatar de la un producător furnizor și îl

cedează spre folosință locatarului, contra unei chirii (rată de leasing), iar la sfârșitul perioadei

de contract acesta are dreptul de opțiune de a-l cumpăra la valoarea rămasă.

Practic, locatarul (utilizatorul) caută furnizorul de active, negociază cu acesta

parametrii tehnici și termenul de livrare, inclusiv activitățile de punere în funcțiune. Tot

locatarul testează societățile de leasing disponibile și o alege pe aceea care îi oferă condițiile

cele mai bune privind chiria, durata contractului și condițiile finale.

De regulă, în cazul leasingului financiar, locatorul nu are responsabilitatea întreținerii

activelor cedate spre folosință locatarului sau de a furniza alte servicii. Durata contractului de

leasing este apropiată de durata tehnică de viață a activului, iar la expirarea contractului,

utilizatorul (locatarul) are posibilitatea de a reînnoi contractul sau de a cumpăra activul la

valoarea reziduală [25].

Leasing operațional

Prin contractul de leasing operațional se angajează persoana fizică sau juridică care

predă activul (locatorul), să-l pună la dispoziția locatarului spre utilizare. De obicei, aceste

contracte cer locatorului să asigure serviciile de întreținere și asigurare, fapt ce face să fie

numite și leasing de mentenanță. Costurile întreținerii și asigurării sunt incluse în chiria

leasingului. Leasingul operațional are alte două caracteristici importante [20]:

- prevede o clauză de anulare care dă posibilitatea locatarului să renunțe la locație și să

restituie activul locatorului înainte de expirarea contractului, de obicei în condițiile plății unor

penalități.

- în general activul nu este complet amortizat. Durata contractului de leasing este mai mică

decât durata economică de viață estimată a echipamentului. Locatorul se așteaptă să

recupereze valoarea activului prin reînnoirea contractului cu actualul utilizator, prin închiriere

către alți locatari sau prin vânzare. Aceste contracte avantajează locatarii, însă locatorii se

confruntă cu riscuri mai ridicate.

Din elementele teoretice descrise anterior pot fi sintetizate avantajele leasingului ca

fiind următoarele:

- nu modifică structura financiară a întreprinderii (capacitatea de îndatorare), ci numai

angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal ceea ce lasă

posibilitatea unor împrumuturi bancare;

- leasingul acoperă în întregime valoarea bunului închiriat, în timp ce împrumutul bancar

acoperă parțial valoarea obiectivului, restul fiind acoperit din alte capitaluri;

138

- permite accelerarea dezvoltării fără a pune în pericol autonomia financiară a întreprinderii;

- pe plan fiscal, chiriile plătite micşorează baza impozabilă.

Există în schimb mai multe dezavantaje, între care cele mai importante sunt:

- afectează lichidităţile întreprinderii;

- modifică autofinanţarea viitoare ca urmare a obligațiilor periodice de plată;

- chiriile plătite sunt mai mari decât ratele aferente unui credit bancar.

Exemple

1. Să se întocmească tabloul de rambursare al unei obligaţiuni emisă în următoarele condiţii:

valoarea nominală 18 lei, durata de viaţă 4 ani, rata nominală a dobânzii 12% și rambursarea

se va face prin amortizări constante.

Rezolvare:

Pentru rezolvare datele vor fi grupate în tabelul 3.1. Amortizarea anuală se determină

cu relația:

Amortizare =Valoare nominală

Durată împrumut=

18

4= 4,5 lei

Tabelul 3.1

Anul Valoare

nominală

Rată

rambursată

Valoare

rămasă de

rambursat

Dobândă Anuitate

1 18 4,5 13,5 2,16 6,66

2 13,5 4,5 9 1,62 6,12

3 9 4,5 4,5 1,08 5,58

4 4,5 4,5 0 0,54 5,04

Total 0 18 0 5,4 23,4

2. Se consideră un împrumut de 100000 lei rambursabil în 5 ani. Rata dobânzii este de 15%

pe an. Să se întocmească tabloul de amortizare al împrumutului:

a) Prin anuități constante;

b) Prin amortizări constante.

Rezolvare:

a) Anuitatea se determină cu relația:

Anuitate = I∙i

1 - 1+i -n=

100000∙0,15

1- 1,15 -5= 29831,5 lei

în care I valoare împrumut;

139

i rata dobânzii.

Rambursarea prin anuități constante se face potrivit tabelului 3.2.

Tabelul 3.2

An Împrumut Amortizare Dobândă Anuitate

1 100000 14831,5 15000 29831,5

2 85168,5 17056,2 12775,3 29831,5

3 68112,3 19614,7 10216,8 29831,5

4 48497,6 22556,9 7274,6 29831,5

5 25940,7 25940,7 3891,0 29831,5

Total 0 100000 49157,5 149157,5

b) Rambursarea împrumutului prin amortizări constante este prezentată în tabelul 3.3.

Amortizare =Valoare împrumut

Durată împrumut=

100000

5= 20000 lei

Tabelul 3.3

An Împrumut Amortizare Dobândă Anuitate

1 100000 20000 15000 35000

2 80000 20000 12000 32000

3 60000 20000 9000 29000

4 40000 20000 6000 26000

5 20000 20000 3000 23000

Total - 100000 45000 145000

Deşi presupune sume anuale mai mari, costul împrumutului este mai mic decât în

cazul a.

3. O societate pe acţiuni dispune de un capital format din 10000 acţiuni, cu valoarea nominală

de 10 lei/acţiune. Valoarea bursieră a acţiunilor societăţii este de 16 lei pe acţiune. Societatea

doreşte majorarea capitalului social cu suma de 50000 lei prin aporturi noi în numerar.

a) Să se realizeze majorarea capitalului social utilizând două modalităţi:

- creşterea valorii nominale a acțiunilor vechi;

- printr-o emisiune suplimentară de acţiuni, la valoarea nominală a celor vechi.

b) În situaţia în care conducerea societăţii, realizează emisiunea suplimentară de 2000 de

acţiuni noi, pe care le vinde la o valoare de emisiune de 14 lei/acţiune se cere:

- valoarea de piaţă teoretică a acţiunilor după creşterea capitalului;

- valoarea teoretică a drepturilor de subscriere;

- numărul drepturilor de subscriere pentru achiziţia unei acţiuni noi;

- suma plătită pentru cumpărarea unei acţiuni noi, atât de vechii acţionari cât şi de cei noi.

140

Rezolvare:

a) Creşterea valorii nominale a acţiunilor vechi:

Aportul suplimentar de la acţionari =Creştere capital

Număr acţiuni=

50000

10000= 5 lei/acțiune

Valoarea nominală a unei acţiuni noi = 10 + 5 = 15 lei/acţiune

Capitalul social după majorare = 100000 + 50000 = 150000 lei

Emisiunea de acțiuni noi la valoarea nominală a celor vechi:

Număr acţiuni noi =Creştere capital

Valoare nominală=

50000

10= 5000 acțiuni

Numărul total al acţiunilor = 10000 + 5000 = 15000 acţiuni

Capital social după majorare = 15000·10=150000 lei

b) Valoarea de piaţă teoretică a acţiunilor după creşterea capitalului se determină cu relația:

Vp =N∙C+n∙E

N+n=

10000∙16+2000∙14

10000+2000=15,66 lei

Valoarea teoretică a drepturilor de subscriere:

ds = C - Vp = C - E ∙n

N+n = 16 - 15,66 = 0,34 lei

Numărul drepturilor de subscriere:

nds = N

n =

10000

2000 = 5

Un deţinător de 5 acţiuni vechi poate cumpăra a acţiune nouă la preţul de emisiune 14

lei, diferenţa până la 15,66 lei fiind constituită de 5 drepturi de subscriere, acordate de

societatea comercială pentru compensarea pierderii cauzată de majorarea capitalului.

Capitalul unui acţionar care deţinea 5 acţiuni vechi şi a cumpărat una nouă, în

condiţiile unor drepturi de subscriere va fi de:

5·16 +1·14 = 94 lei

Dacă acţionarul vechi nu doreşte să cumpere acţiuni noi, el poate vinde drepturile de

subscriere altor cumpărători interesaţi. În acest caz capitalul vechiului acţionar va fi:

5·15,66 = 78,3 lei

Noul acţionar, va plăti pentru cumpărarea unei acţiuni noi, preţul de emisiune 14 lei,

plus un număr de 5 drepturi de subscriere, astfel încât pentru o acţiune nouă va achita 15,66

lei.

4. O societate comercială a utilizat creditul în următoarele condiţii:

- suma împrumutată 10000 lei;

- perioada de creditare 30 zile;

- rata anuală a dobânzii, stipulată în contractul de credit este 12% anual.

Să se determine care va fi suma dobânzii aferentă creditului primit.

141

Rezolvare:

Întrucât perioada de creditare este mai mică de un an se calculează dobânda simplă cu

relația:

D = C∙Nz∙Rd

360∙100,

în care D dobânda;

C capitalul împrumutat;

Nz numărul zilelor de creditare;

Rd rata dobânzii.

D = 10000∙30∙12

360∙100 = 100 lei

Pentru perioada dată, conform condiţiilor stipulate în contract, debitorul este obligat să achite

o dobândă de 100 lei.

Să se calculeze dobânda totală aferentă unui împrumut bancar în valoare de

46000 lei cu o rată a dobânzii de 9% anual, pe un termen de 18 luni. Creditul a

fost contractat la începutul lunii mai, iar în decembrie s-au restituit băncii 16000

lei.

Să ne reamintim...

criteriul de selecţie urmărit în alegerea surselor de finanţare pe termen mediu

și lung este reprezentat de costul capitalurilor;

sursele de finanțare pe termen mediu și lung au fost delimitate în proprii și

împrumutate;

sursele proprii sunt: autofinanțarea, vânzarea de active fizice sau financiare,

aporturile noi de capital ale acționarilor, încorporarea rezervelor și conversia

datoriilor;

împrumuturile pe temen mediu și lung sunt: creditele bancare, obligatare și

leasingul.

M2.U3.4. Rezumat

finanțarea pe termen mediu și lung contribuie la creșterea întreprinderii. sunt

mai multe surse de finanțare selectate în funcție de costul lor din piața financiară;

au fost prezentate sursele de finanțare proprii și împrumutate;

sursele de finanțare împrumutate completează pe cele proprii până la

atingerea gradului maxim de îndatorare;

astfel constituite, sursele de finanțare pe termen mai mare de un an sunt

orientate către distribuirea de dividende și achiziția de imobilizări.

142


1. Precizaţi sursele de finanţare împrumutate pe termen mediu şi lung.

2. Care sunt alternativele decizionale în politicile de finanţare?

3. Ce reprezintă dreptul de subscriere? Cum se calculează?

4. Stabiliți valoarea de emisiune a noilor acţiuni în cazul majorării capitalului.

5. Realizaţi o comparaţie între cele două tipuri de valori mobiliare primare: acţiuni şi

obligaţiuni.

6. Capitalul social al unei întreprinderi este compus din 120000 acțiuni a căror valoare

bursieră este de 6 lei pe acțiune înainte de creşterea capitalului. Se emit 30000 de acțiuni la

4,5 lei pe acţiune. Să se determine:

a) Valoarea teoretică de piaţă a acţiunilor după majorarea capitalului;

b) Numărul drepturilor de subscriere necesar pentru a procura o acţiune nouă;

c) Valoarea teoretică a drepturilor de subscriere;

d) Suma plătită de un acționar vechi pentru a cumpăra o acțiune nouă;

e) Suma plătită de un acționar nou pentru a cumpăra o acţiune nouă.

7. Să se determine dobânda totală aferentă unui împrumut bancar în valoare de 156000 lei cu

o rată a dobânzii de 12% anual, pe un termen de 3 luni. În ultima zi a primei luni s-au restituit

băncii 25000 lei, iar pe data de 15 din a doua lună s-au mai restituit încă 15000 lei.

8. O societate pe acţiuni prezintă următoarea situaţie referitoare la capitalurile proprii:

- capital social constituit din 18000 acţiuni cu valoare nominală de 10 lei/acţiune;

- rezerve 60000 lei;

- valoarea de piaţă a vechilor acţiuni 14 lei/acţiune.

Se decide creşterea capitalului social prin încorporarea unei părţi a rezervelor, prin

emiterea a 3000 acţiuni noi care se vor distribui în mod gratuit acţionarilor. Să se determine:

a) Valoarea de piaţă a unei acţiuni după majorarea capitalului;

b) Valoarea teoretică a dreptului de atribuire.

Temă de control

Se consideră un împrumut obligatar constituit din 100000 obligaţiuni cu o valoare nominală

de 30 lei, dobândă de 15% şi durata de 4 ani. Cunoscând că rambursarea se va face la paritate

să se întocmească tabloul de amortizare al împrumutului:

a) Prin amortizări constante şi anuităţi variabile;

b) Prin anuităţi constante şi amortizări variabile;

c) Integral la scadență.

Unitatea de învăţare M2.U4. Finanțarea investițiilor

143

Cuprins

M2.U4.1. Introducere..................................................................................................143


M2.U4.3. Finanțarea investițiilor.................................................................................143

M2.U4.4. Rezumat.......................................................................................................153



Pentru îndeplinirea obiectivului fundamental întreprinderile sunt nevoite să

investească. Identificarea și combinarea capitalurilor necesare pentru acoperirea

investițiilor au fost identificate și unitățile de învățare precedente. În continuare se

prezintă conceptele fundamentale care stau la baza procesului decizional privind

efectuarea de investiții.



definescă și clasifice investițiile întreprinderii;

determine oportunitatea unei investiții;

aplice principiile de finanțare la nivelul întreprinderii;

calculeze indicatori de eficiență ai unei investiții cu metode tradiționale și

bazate pe actualizare;

adopte decizii privind eficiența unei investiții prin interpretarea corelată a

indicatorilor de eficiență.


M2.U4.3. Analiza ratelor de rentabilitate

4.1 Investiția - concept, arie de cuprindere și clasificare

Noţiunea de investiţii reprezintă o categorie financiară complexă sub aspectul

delimitării şi clasificării ei:

- din punct de vedere economic reprezintă consumuri de resurse care se fac în prezent pentru

obținerea în viitor a unor efecte economice superioare, eșalonate în timp;

- din punct de vedere contabil investiţia reprezintă alocarea unei trezorerii disponibile pentru

achiziţia sau construirea unor imobilizări noi;

- din punct de vedere financiar reprezintă un consum de resurse financiare făcut pentru

144

obținerea unor efecte utile viitoare;

- din punct de vedere monetar investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor angajate în vederea

obţinerii unor venituri monetare viitoare.

- în abordarea psihologică a investiției investitorul renunţă la valori imediate aflate în posesia

sa, cu speranţa obţinerii unor valori mai mari, viitoare și incerte. Investiţia vizează intenţia

individului sau întreprinderii care investeşte, conducând la decalarea consumului în timp.

Noțiunile fundamentale care gravitează în jurul conceptului de investiție sunt:

- oportunitatea, apreciată în strânsă corelaţie cu necesitatea, timpul optim de realizare şi dare

în funcţiune a capacităţilor de producţie, formarea resurselor financiare, condiţiile de

aprovizionare şi desfacere etc.

- eficiența reflectată prin raportul dintre efectele obţinute din exploatarea investiţiei şi

eforturile efectuate. Eficienţa investiţiilor depinde de o serie de factori, între care se detaşează

nivelul costurilor de producţie şi volumul vânzărilor. Costurile unitare de producţie vor fi cu

atât mai reduse, cu cât investiţiile şi cheltuielile de exploatare vor fi repartizate asupra unor

vânzări mai ridicate [23]. Indicatorii de apreciere a eficienţei investiţiilor trebuie să permită

compararea cu alte proiecte investiționale și aprecierea mai multor variante de proiect.

- timpul deoarece orice proiect investițional presupune parcurgerea unei perioade în care pot fi

identificate momente distincte;

- riscul însemnând variabilitatea rezultatelor viitoare sub presiunea unor factori dinamici.

Într-o întreprindere investiţiile sunt de o mare diversitate, principalele criterii de

clasificare fiind:

a) După natură:

- corporale (achiziţia sau crearea de active în scopul menținerii sau creşterii potenţialului

productiv);

- necorporale (cercetare, marketing, programe informatice etc.);

- financiare (participarea la formarea sau majorarea capitalului social al altor întreprinderi,

obligațiuni etc.).

b) După rolul funcțional în cadrul unui proiect investițional:

- directe;

- colaterale (resurse, energie, apă etc.);

- conexe.

c) După cronologia intrărilor și ieșirilor de trezorerie:

- o singură intrare și o singură ieșire;

- intrări multiple și o singură ieșire;

- o singură intrare și ieșiri multiple;

- intrări și ieșiri multiple.

d) După modul de finanțare:

- surse proprii;

145

- surse împrumutate;

- surse închiriate;

- alocații bugetare.

e) După termenul de derulare:

- pe termen scurt;

- pe termen mediu și lung.

f) În funcție de risc:

- înlocuire;

- modernizare;

- dezvoltare;

- strategice.

Investiţiile de înlocuire a echipamentelor complet uzate au un risc scăzut, deoarece nu

presupun modificări ale tehnologiei de fabricaţie, noile echipamente având, în general,

caracteristici similare celor vechi.

Investiţiile de modernizare a echipamentului existent în funcţiune, implică un risc

redus ca urmare a unor modificări în tehnologia de fabricaţie. Sunt cunoscute şi sub

denumirea de investiţii de raţionalizare sau de creştere a productivităţii. Sunt destinate

creșterii rentabilităţii şi productivităţii întrucât determină: scăderea costurilor de producţie,

reducerea manoperei, îmbunătățirea calității produselor etc.

Investiţiile de dezvoltare sau de extindere presupun un risc mai mare legat de creşterea

întreprinderii pe pieţele tradiţionale sau potențiale.

Investiţiile strategice angajează structural întreprinderea şi presupun un grad de

incertitudine ridicat. Se referă la automatizarea întregului proces de fabricaţie, operațiuni de

fuziune sau preluare, crearea unei filiale în străinătate etc. Ca urmare a gradului de

incertitudine ridicat, riscul va fi considerabil mai mare.

Sursele de finanţare corespunzătoare primelor două categorii sunt, în general, creditele

pe termen lung acordate în condiţii avantajoase de cost, rambursare şi garantare, întrucât

rentabilitatea este sigură şi riscul redus. Ultimele două categorii se vor finanţa, îndeosebi,

din capitaluri proprii (autofinanţare, creşteri de capital prin aport în numerar etc.), sursele

împrumutate fiind mai greu de obţinut datorită riscului ridicat şi a incertitudinii asupra

rentabilităţii.

4.2 Criterii financiare de evaluare a investiţiilor

Criteriile financiare pentru evaluarea investiţiilor urmăresc determinarea influenței

asupra:

a) Rezultatelor viitoare ale întreprinderii;

b) Echilibrului financiar;

c) Riscului.

146

a) Incidenţa investiţiilor asupra rezultatelor întreprinderii. Orice investiţie efectuată de

întreprindere presupune cheltuieli şi venituri pe durata de funcționare a acesteia. Evaluarea

contribuţiei investițiilor asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii, se face cu ajutorul unor

indicatori determinaţi prin compararea capitalurilor alocate iniţial cu rezultatele viitoare ce

vor fi obţinute.

O altă posibilitate permite ca evaluarea să se facă pe baza rezultatului brut sau cash-

flow-ului, rezultat din confruntarea încasărilor și plăţilor suplimentare rezultate din activitatea

întreprinderii, prin punerea în funcţiune a investiţiei. Datorită caracterului pur monetar al

analizei financiare a investiţiilor, cash-flow-ul reprezintă indicatorul de rezultate cel mai

pertinent.

Cash-flow = Venituri monetare generate de investiţie - Cheltuieli monetare determinate de

investiţie

b) Influența investiţiilor asupra echilibrului financiar. Acest criteriu are în vedere incidenţa

operaţiilor de investiţii asupra solvabilităţii întreprinderii. Alocarea fondurilor iniţiale în

proiectul de investiţie pentru achiziţia activelor imobilizate (echipamente, clădiri etc.) ridică

problema finanţării globale, fie procurând resurse externe suplimentare, fie efectuând o

prelevare asupra fondului de rulment şi acceptând o anumită deteriorare a trezoreriei.

Din alt punct de vedere investiţia solicită pe toată perioada de viaţă un necesar de fond

de rulment suplimentar. Acesta corespunde alocărilor de capital pentru creşterea stocurilor şi

creanţelor comerciale generate de obiectul investițional. Creditele furnizor suplimentare vor

reduce această nevoie de finanţare, dacă se pot obţine în viitor.

Necesar de fond de rulment suplimentar = Variaţia stocurilor determinată de investiție +

Variaţia creanţelor comerciale - Variaţia datoriilor către furnizori

c) Influența investiţiilor asupra riscului. Întrucât cheltuielile pentru finanţarea investiţiei

afectează trezoreria întreprinderii, determină apariția riscului de insolvabilitate sau de

faliment. Pe de altă parte, caracterul incert al activităţii şi al rezultatelor viitoare presupune o

creștere a riscului de exploatare.

4.3 Indicatori de caracterizare a eficienței investițiilor

4.3.1 Indicatori de eficiență fără actualizare

Indicatorii se referă la eficiența economică a investițiilor fără a lua în calcul tehnici de

actualizare. Folosirea indicatorilor din această categorie se recomandă pentru proiectele

investiționale derulate pe perioade mici de timp, în care efectul timpului asupra monedei

poate fi neglijat.

Principalii indicatori din această categorie sunt prezentați în continuare.

a) Volumul capitalului investit (I) reflectă resursele financiare utilizate pentru finanțarea

147

investiției.

b) Durata de execuție a investiției (d) este perioada de timp necesară realizării investiției.

Deoarece în aceasta etapă nu se obțin efecte utile, se impune scurtarea duratei de execuție.

c) Durata de funcționare a obiectivului de investiții (Df) se stabilește în funcție de duratele

normale de funcționare ale mijloacelor fixe care compun investiția.

d) Investiția specifică sau unitară reprezintă un indicator de eficiență economică a investițiilor

care exprimă valoarea investițiilor ce revin pe o unitate de producție.

Is = I

q,

în care Is investiția specifică;

q volumul fizic al producției.

e) Termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se va recupera investiția din

profitul mediu anual obținut.

Tr = I

Pa

,

în care Tr termenul de recuperare;

Pa profitul mediu anual.

f) Coeficientul de eficiență economică a investițiilor (E) reprezintă profitul anual obținut la o

unitate monetară investită.

g) Cheltuielile echivalente reprezintă un indicator care însumează resursele financiare

consumate de investiție în timpul execuției și în perioada de funcționare a acesteia.

K = I + Ca·Df,

în care K cheltuielile echivalente;

Ca cheltuielile anuale de producție;

Df durata de funcționare a investiției.

Dacă suma rezultată se împarte la volumul producției se obțin cheltuielile echivalente

specifice sau unitare:

Ks = I + Ca∙Df

q,

în care Ks cheltuielile echivalente unitare;

q reprezintă volumul fizic al producției.

h) Randamentul economic al investiției este o mărime relativă care compară profitul obținut,

din momentul începerii lucrărilor de investiții până la momentul scoaterii din funcțiune, cu

volumul total al investiției.

Re = Pn

I,

în care Re randamentul economic al investiției;

Pn profit net.

i) Viteza de recuperare a investiției reprezintă raportul dintre durata de funcționare și termenul

de recuperare. Indicatorul exprimă de câte ori este cuprins termenul de recuperare în durata de

148

funcționare sau de cate ori s-ar putea recupera investiția pe parcursul duratei de funcționare.

Vr = Df

Tr

,

în care Vr viteza de recuperare a investiției.

4.3.2 Indicatori de eficiență cu actualizare

Indicatorii stabiliți cu ajutorul tehnicilor de actualizare sunt mai relevanți întrucât

conduc la rezultate mai exacte. Prezintă dezavantajul unor relații de calcul mai complicate. Se

recomandă utilizarea lor ori de câte ori alocarea capitalurilor sau recuperarea lor se face într-o

perioadă mai mare de un an. Indicatorii de eficiență compară sub diferite forme cheltuielile

ocazionate de efectuarea și funcționarea investiției cu veniturile generate în perioada de

funcționare. Într-un mediu economic inflaționist puterea de cumpărare a monedei se

schimbă datorită influenței factorului timp. Ca urmare, este necesară eliminarea influenţei

timpului, prin aducerea cheltuielilor și veniturilor la acelaşi moment de referinţă. Momentul

ales ca etalon este dat, de regulă, de punerea în funcțiune a investiției.

Capitalizarea are la bază relaţia dobânzii compuse prin care la sfârşitul celui de-al n-

lea an suma I0 (capitalul iniţial) a crescut prin adăugarea dobânzilor.

In = I0·(1 + r),

în care (1 + r) factor de fructificare a capitalului (capitalizare).

Alocările de capital pentru finanţarea investiţiilor, fiind efectuate pe o perioadă scurtă

de timp, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate (doar pentru durata de

execuție a lucrărilor mai mari de un an). Operaţia de determinare a valorii I0 se numeşte

actualizare sau aflarea valorii actuale a sumei In după n ani.

I0 = In

1+rn ,

în care 1

1+r factor de actualizare;

r rată de actualizare.

Rata de actualizare evidenţiază randamentul cerut de acţionari pentru remunerarea

capitalului investit. Se stabileşte prin selectarea unei valori de bază (rata neutră), la care se

adaugă o primă de risc..

Prima de risc include atât riscurile interne datorate exploatării investiției cât şi cele

externe, ce caracterizează sectorul de activitate din care face parte întreprinderea.

Principalii indicatori de caracterizare a eficienței investiţiilor, bazaţi pe tehnici de

actualizare, sunt prezentați în continuare.

a) Termenul de recuperare exprimă intervalul de timp (numărul de ani) necesar recuperării

capitalului investit prin intrările nete de trezorerie medii anuale actualizate (CF):

Tr = I

CF,


149

CF cash-flow mediu anual determinat cu relația:

CF = CFt∙ 1+r -tn

t=1

n

CFt cash-flow din anului t;

t=1,...,n durata de funcționare a investiției.

Termenul de recuperare exprimă numărul de ani după care suma actualizată a cash-

flow-rilor anuale devine egală cu volumul capitalului investit. Acest criteriu evaluează riscul

de nerecuperare a capitalului investit. Cu cât Tr este mai scurt, cu atât mai riscul este mai mic.

În alegerea proiectului de investiţii se urmăreşte ca Tr să fie mai mic ca durata de viaţă a

investiţiei.

Prezintă însă inconvenientul eliminării proiectelor de investiţii rentabile derulate pe

termen lung.

b) Valoarea actualizată netă exprimă rezultatul la încheierea duratei de viaţă a investiţiei

(inclusiv valoarea reziduală):

VAN = CFt∙ 1+r -t - I,

n

t=1

în care VAN valoare actualizată netă.

Pentru a justifica investiţia realizată, indicatorul trebuie să fie pozitiv şi superior

dobânzii pe piaţa de capital. Cu cât valoarea indicatorului este mai mare, cu atât proiectul

devine mai rentabil. Dacă valoarea este negativă înseamnă că cash-flow-rile anuale actualizate

nu permit recuperarea fondurilor alocate iniţial și proiectul va fi respins. În cazul investiţiilor

finanțate din fonduri împrumutate, valoarea VAN trebuie să fie superioară dobânzii plătite.

Acest criteriu presupune că fluxurile de trezorerie anuale sunt reinvestite pe piaţa

financiară la un nivel constant al ratei de actualizare, ipoteză puţin realistă. Dacă rata de

actualizare variază de la o perioadă la alta, relaţia devine:

VAN = - I + CF1

1+r1 +

CF2

1+r1 ∙ 1+r2 +

CF3

1+r1 ∙ 1+r2 ∙ 1+r3 +…

Se observă că o rată de actualizare ridicată determină o valoare actualizată netă mai

mică. Alegerea ratei de actualizare este importantă pentru fiabilitatea rezultatelor.

c) Indicele de profitabilitate exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o cheltuială iniţială

de investiţie egală cu unu. Se determină ca raport între valoarea actuală a intrărilor nete de

trezorerie şi volumul capitalului investit, conform relaţiei:

Ip = CFt∙ 1+r -tn

t=1

I,

în care Ip indice de profitabilitate.

Proiectul va fi rentabil dacă Ip va fi supraunitar.

CFt∙ 1+r -t

n

t=1

= VAN + I ⇒ Ip = I + VAN

I = 1 +

VAN

I

Această relaţie demonstrează că Ip este un indice de rentabilitate relativă, deoarece

150

VAN măsoară surplusul actualizat primit pentru un leu capital investit.

d) Rata internă de rentabilitate reprezintă raportul de actualizare a fluxurilor viitoare de

trezorerie pentru care VAN este nulă.

CFt∙ 1 + RIR -t

n

t=1

- I = 0 ⇒ CFt∙ 1 + RIR -t = I,

în care RIR rata internă de rentabilitate.

Se prezintă sub forma unei rate de actualizare pentru care valoarea actualizată a

costurilor (ieşirilor de trezorerie) este egală cu valoarea actualizată a veniturilor (intrărilor de

trezorerie), iar profiturile viitoare actualizate sunt nule.

Rata internă de rentabilitate trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a

dobânzii de piaţa financiară sau cu costul mediu ponderat al capitalului, pentru a justifica

investiţia făcută. Cu cât RIR este mai mare, cu atât investiţia este mai rentabilă. Calculul RIR

conduce la ecuaţii de ordin superior și ca urmare se recurge adesea la interpolare. Astfel, se

calculează mai întâi VAN la o rată de actualizare destul de ridicată pentru a obţine o valoare a

sa negativă şi apoi la o rată mai scăzută pentru a găsi o valoare pozitivă, între ele aflându-se

valoarea zero. Cu valorile obținute se determină RIR:

RIR = rmin + rmax - rmin ∙VANrmin

VANrmin- VANrmax

,

în care rmin, rmax rata minimă sau maximă de actualizare utilizată pentru calculul VAN;

VANrmin, VANrmax valoarea actualizată netă corespunzătoare celor două rate.

Exemple

1. O întreprindere are de ales între proiectele investiționale cu caracteristicile din tabelul 4.1.

Să se determine proiectul cel mai avantajos din punct de vedere al termenului de recuperare.

Tabelul 4.1

Proiect Investiţie

iniţială

Cash-flow anual

1 2 3 4 5

A 57300 13750 15345 14630 13575 14070

B 68400 18100 19200 19750 20000 21100

C 56700 12400 11750 10975 11340 10235

D 43400 7450 10800 12750 10150 9750

Rezolvare:

Relația de determinare a termenului de recuperare neactualizat (nu se precizează rata

de actualizare) este:

Tr = I

Pa

,

151


I volumul investiției;


Se determină profitul mediu anual și termenul de recuperare pentru fiecare proiect:

Proiectul A:

Pa = (13750 + 15345 + 14630 + 13575+14070)/5 = 14274 lei

Tr = 4,01 ani.

Proiectul B:

Pa = (18100 + 19200 + 19750 +20000+21100)/5 = 19630 lei

Tr = 3,48 ani

Proiectul C:

Pa = (12400 + 11750 + 10975 + 11340 + 10235)/5 = 11340 lei

Tr = 5 ani

Proiectul D:

Pa = (7450 + 10800 + 12750 + 10150 +9750)/5 = 10180 lei

Tr = 4,26 ani

Conform criteriului urmărit, proiectul B este cel mai avantajos.

2. În tabelul 4.2 sunt prezentate două variante investiționale. Cunoscând că rata de actualizare

este de 12%, să se decidă asupra investiţiei optime pe baza criteriului VAN.

Tabelul 4.2

Varianta Suma investită

(lei)

Cash-flow anual (lei)

1 2 3 4

A 70400 24300 21200 19350 22750

B 65300 26700 25100 24350 22080

Rezolvare:

Se calculează valoarea actualizată netă pentru cele două variante investiționale:

Varianta A:

VAN = - I + CFt

1+r t = - 70400 +

24300

1,12+

21200

1,122

+19350

1,123

+22750

1,124

n

t=1

VAN = - 70400 + (21696,42+16900,50+13772,93+14458,03) = - 3572,12 lei

Varianta B:

VAN = - I + CFt

1+r t = - 65300 +

26700

1,12+

25100

1,122

+24350

1,123

+22080

1,124

n

t=1

VAN = - 65300 + (23839,28+20009,56+17331,83+14032,22) = 9912,89 lei

Conform acestui criteriu va fi aleasă varianta B.

152

3. Un proiect investiţional este caracterizat de următoarele date:

- suma investită 25876 lei;

- veniturile anuale sunt de 5662 lei, 8475 lei, 6256 lei, 4432 lei și 1455 lei în cei 5 ani de

exploatare a investiției;

- costurile de exploatare anuale sunt constante de 1320 lei. Să se determine termenul de

recuperare al investiţiei neactualizat.

Rezolvare:

Termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se va recupera investiția din

profitul anual obținut și se determină cu relația:

Tr = I

Pa

,


I volumul investiției;


Profitul anual se determină ca diferență între venituri și cheltuieli generate de

funcționarea investiției. Dacă se notează cu Pai profitul din anul i atunci:

Pa1 = 5662 - 1320 = 4342 lei

Pa2 = 8475 - 1320 = 7155 lei

Pa3 = 6256 - 1320 = 4936 lei

Pa4 = 4432 - 1320 = 3112 lei

Pa5 = 1455 - 1320 = 135 lei

Profitul mediu anual se determină ca medie aritmetică a profiturilor anuale obținute:

Pa = Pa1+Pa2+Pa3+Pa4+Pa5

5=

4342+7155+4936+3112+135

5 = 3936 lei

Înlocuind în relația termenului de recuperare se obține:

Tr = I

Pa

= 25876

3936 = 6,5 ani

În vederea efectuării unei investiţii o întreprindere a efectuat un împrumut de

112000 lei cu o dobândă anuală de 8%. Veniturile obţinute ca urmare a

valorificării obiectului investițional pe o perioadă de 5 ani au fost: 23520 lei,

48645 lei, 24510 lei, 19535 lei şi 2240 lei. Știind că cheltuielile anuale au fost de

11200 lei, iar profiturile obţinute au fost reinvestite câştigându-se 10% anual, să

se calculeze rata de rentabilitate a investiției.

153

Să ne reamintim...

investițiile pot fi clasificate după mai multe criterii. reține atenție riscul,

întrucât pune în evidență princiile de finanțare;

conceptele fundamentale legate de investiții sunt: oportunitatea, eficiența,

timpul și riscul;

orice investiție determină: modificarea rezultatelor viitoare, echilibrul

financiar și riscul;

indicatorii prin care este caracterizată eficiența unei investiții se determină ca

raport între efectele obținute și eforturile generate de aceasta.

nu se poate exprima corect eficiența unei investiții prin stabilirea și

interpretarea unui singur indicator.

M2.U4.4. Rezumat

investiția este calea normală de creștere a oricărei întreprinderi, întrucât

determinăsporirea rezultatelor viitoare;

pentru fundamentarea oricărei investiții este necesară studierea oportunității

și a eficienței. oportunitatea presupune considerarea mai multor variante

investiționale;

eficiența se determină prin compararea efectelor obținute cu capitalurile

investite;

s-au stabilit condițiile în care se calculează indicatorii fără tehnici de

actualizare și în prezența acestora;

fiecare indicator are un conținut informațional și contribuie la adoptarea

deciziei de efectuare a investiției.


1. Cum se clasifică investiţiile în funcţie de risc?

2. Enumeraţi criteriile financiare pentru evaluarea proiectelor de investiţii.

3. Precizați relaţia de calcul pentru rata internă de rentabilitate a unei investiţii.

4. Enumeraţi indicatorii de eficienţă fără actualizare utilizaţi pentru selecţia proiectelor de

investiţii.

5. Care sunt alternativele decizionale în politicile de investiţii?

6. Cum sunt finanţate investiţiile în funcţie de riscul specific?

7. Analizaţi situaţia în care termenul de recuperare al unei investiţii este mai mare decât

durata de funcționare a acesteia.

8. O întreprindere realizează o investiţie de 68000 lei cu o durată de viaţă de 4 ani. Intrările

154

nete de trezorerie anuale sunt de 42500 lei, iar rata de actualizare este de 14%. Să se

determine valoarea actualizată netă.

9. Determinaţi dacă proiectul investiţional poate fi acceptat conform criteriului VAN,

cunoscând că valoarea proiectului este 45800 lei, perioada de investire 5 ani și rata de

actualizare 14%. Valoarea cash-flow-urilor pentru perioada analizată este 11200 lei anual.

10. O întreprindere urmărește două proiecte de investiţii derulate pe cinci ani cu

caracteristicile din tabelul 4.3. Alegeți proiectul după criteriul VAN dacă rata dobânzii este

9%.

Tabelul 4.3

Proiect Valoare (lei) Fluxuri anuale de trezorerie (lei)

A 11234 2441 3214 2145 953 1065

B 23114 5851 6972 4213 2651 1238

M2.U4.6 Temă de control

Să se aleagă proiectul investiţional din punct de vedere al indicelui de profitabilitate,

cunoscând datele din tabelul 4.4. Rata de actualizare pentru toate proiectele este 13%.

Tabelul 4.4

Proiect Valoare

proiect (lei)

Cash-flow anual (lei)

1 2 3 4 5

A 35446 6549 12456 9856 7423 11202

B 69542 8726 10236 12456 14875 9862

C 45668 9845 12458 18456 6541 2130

155

Unitatea de învăţare M2.U5. Repartizarea profitului

Cuprins

M2.U5.1. Introducere.................................................................................................155


M2.U5.3. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii...........................................155

M2.U5.4. Rezumat......................................................................................................160



O politică de dividend reprezintă un ansamblu de instrumente şi tehnici folosite

pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor.

Teoriile economice mai recente sau cele clasice, au explicat mecanismul

distribuirii de dividende și impactul lor asupra întreprinderii, acționarilor și

investitorilor. Dintre acestea, cele mai importante vor fi prezentate în unitatea de

învățare.



definească o politică de distribuire a dividendelor;

înțeleagă de ce trebuie distribuite dividende într-o întreprindere;

rețină elementele fundamentale care conduc la stabilirea unei politici de

dividend;

stabilească formele sub care sunt distribuite dividendele, precum și

deosebirile dintre acestea.


M2.U5.3 Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii

5.1 Aspecte teoretice ale repartizării profitului

Capitolele precedente au urmărit aspecte fundamentale ale gestiunii activității unei

întreprinderi. Astfel, elementele teoretice și practice au urmărit:

- identificarea surselor de finanțare;

- alocarea resurselor financiare în condiții de eficiență;

- însușirea mecanismului investițional;

- folosirea unor instrumente de previziune financiară;

- utilizarea unor tehnici de analiză financiară etc.

156

Toate aspectele menționate sunt subordonate îndeplinirii obiectivului fundamental al

întreprinderii. Spre deosebire de acestea, prezentul capitol tratează problematica distribuirii

profitului, subiect central al unei politici de dividend. Repartizarea profitului net urmărește

acoperirea nevoilor de dezvoltare şi plata dividendelor.

5.2 Conținutul și implicațiile politicilor de dividend

Profiturile obţinute la nivelul unei întreprinderi reprezintă una din cele mai importante

surse de finanţare ale creşterii acesteia, iar dividendele reprezintă fluxuri de numerar datorate

acţionarilor.

O creştere a dividendelor va conduce la scăderea sumelor destinate autofinanţării

investiţiilor şi în consecinţă, renunţarea la o parte din proiectele investiționale în perioada

următoare. Fluxurile de numerar către acţionari vor fi în acest caz mai mari, ca urmare a

stabilirii unui procent mai ridicat din profitul destinat dividendelor şi vor conduce la o rată

scăzută a profiturilor şi a dividendelor viitoare. De aceea politica de dividende are două efecte

contradictorii. Distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidităţi, dar pe de altă

parte asigură un venit acţionarilor determinând creşterea randamentului la plasamentul

financiar iniţial. Distribuirea are ca efect opoziţia dintre societate ca entitate economică şi

acţionari al căror înţeles se măsoară numai în termeni de plasament financiar. Această

opoziţie se estompează în timp, pe măsură ce acumularea devine sursă de obţinere a profitului

pe termen lung [12].

Pentru a înţelege modul în care este influenţat comportamentul investitorilor de către

politica de dividend este necesar să se cunoască formele dividendelor şi modalitățile de plată

ale acestora.

Cei mai importanţi factori care influenţează politica de dividend a unei întreprinderi

sunt:

- situaţia financiară a întreprinderii;

- constrângerile fiscale;

- restricţiile juridice;

- preferinţele investitorilor;

- protecţia împotriva diluării capitalului.

În scopul prevenirii riscului diluării capitalului şi al controlului, unele întreprinderi

aleg varianta reinvestirii profiturilor şi plata unor dividende mai mici. Altele aleg unele

alternative de creştere a dividendelor plătite în dauna unor profituri reinvestite mai mici.

5.3 Politici privind distribuirea dividendelor

În practica financiară se folosesc mai multe metode de determinare a dividendelor, ce

alcătuiesc conținutul politicilor de distribuire, având implicații diferite asupra acționarilor și

creditorilor.

157

5.3.1 Politica dividendelor reziduale

Se bazează pe faptul că investitorii preferă ca întreprinderea să reţină şi să

reinvestească profitul în loc să le plătească dividende, dacă rata rentabilităţii obţinută pentru

profitul reinvestit este mai mare decât rata rentabilităţii pe care investitorii ar putea să o

obţină, plasând dividendele în investiţii cu grad de risc similar.

Politica dividendelor reziduale se bazează pe următoarele patru etape pe care trebuie

să le parcurgă întreprinderea când decide să acorde dividende:

- determinarea bugetului optim pentru investiţii;

- determinarea sumei de capital propriu necesară finanţării proiectului;

- utilizarea profitului net şi a profitului reportat al întreprinderii pentru asigurarea necesarului

de capital;

- plata dividendelor numai dacă profitul disponibil este mai mare decât nevoile de acoperire a

bugetului optim pentru investiţii (dacă rămâne profit disponibil).

5.3.2 Politica dividendelor constante sau progresiv crescătoare

Politica dividendelor constante (dividende stabile) presupune ca întreprinderea să

menţină nivelul de dividende acordat de la un an la altul. Cu toate acestea, conducerea

întreprinderii poate să acorde dividende crescute de la un an la altul dacă se previzionează o

creştere a profitului în perioada următoare.

Această politică porneşte de la regula de a nu reduce niciodată dividendul anual şi este

promovată de managerii care cred în valoarea informaţională a dividendelor pentru investitori.

Astfel, investitorilor le este sugerată o imagine de siguranţă şi soliditate a întreprinderii.

Pe de altă parte apare şi efectul de formare a „clientelei” în sensul tendinţei

întreprinderii de a atrage investitorii care preferă un anumit nivel al dividendelor, în funcţie de

cota de impozitare suportată.

5.3.3 Politica ratei constante de plată a dividendelor

Este caracterizează prin plata unui procent constant din profitul net, distribuit sub

formă de dividende („constant payout ratio”). Având în vedere că profiturile pot să fluctueze

mult de la o perioadă la alta, va însemna că dividendele vor varia ca valoare. De exemplu,

dacă profitul întreprinderii va scădea, dividendele se vor reduce chiar dacă scăderea

profiturilor nu este de durată.

5.3.4 Politica dividendului constant de valoare scăzută pe acţiune plus extradividend

Această politică de dividende este una intermediară, situată între politica dividendelor

stabile şi politica dividendelor ca proporţie constantă din profit. Presupune ca întreprinderea

să menţină de la un an la altul nivelul de dividende acordat. Cu toate acestea conducerea

158

întreprinderii poate să acorde dividende crescute de la un an la altul, dacă se previzionează o

creştere a profitului în perioada următoare.

5.4 Forme de distribuire

Formele prin care sunt distribuite dividendele sunt:

a) În natură, dacă întreprinderea realizează produse care să intereseze pe acţionari;

b) În numerar, aceasta fiind cea mai răspândită formă şi care prevede o procedură ce va fi

evidenţiată în cele ce urmează. Dividendele trebuie să fie vărsate într-un interval de timp

determinat de la data închiderii exerciţiului la care se referă şi după ce adunarea generală a

stabilit suma ce va fi distribuită.

c) Plata dividendelor în acţiuni. Societăţile pe acţiuni au posibilitatea să ofere acţionarilor, fie

dividende ce urmează să fie încasate în numerar, fie acţiuni noi în contul dividendelor ce li se

cuvin.

Distribuirea acţiunilor gratuite reprezintă o tehnică prin care se multiplică numărul

acţiunilor, divizând preţul. Distribuirea acţiunilor gratuite reflectă o creştere de capital prin

încorporarea rezervelor. Aceasta este, în general, bine primită de public, dacă este însoţită de

menţinerea dividendelor pe acţiune la acelaşi nivel, ceea ce conduce la o creştere a fondurilor

încasate de acţionar. Dacă din punct de vedere contabil se materializează printr-un simplu

transfer de rezerve asupra capitalului social situaţia netă rămânând neschimbată, financiar se

traduce printr-o politică de autofinanţare. Distribuirea acţiunilor gratuite este un semnal

important, adresat de consiliul de administraţie acţionarilor, ce semnifică o situaţie financiară

satisfăcătoare a întreprinderii.

Exemple

1. O întreprindere dispune de un capital social de 145200 lei, format din 14520 acțiuni cu

valoarea nominală de 10 lei. Activitatea de producție a întreprinderii este caracterizată de

următoarele:

- venituri din vânzarea producției 565420 lei;

- volumul producției 3100 buc.;

- cheltuieli variabile unitare 85 lei;

- cheltuieli fixe 127970 lei.

Ştiind că întreprinderea distribuie anual acționarilor 30% din profitul net obținut și

impozitul pe profit este 16% să se calculeze:

a) Suma dividendelor plătite către acționari;

b) Profitul destinat investițiilor;

c) Dividendul pe acțiune.

159

Rezolvare:

a) Pentru rezolvarea aplicației se va calcula mai întâi profitul net obținut de întreprindere:

Rezultat brut = Venituri totale - Cheltuieli totale

În lipsa altor surse, veniturile totale rezultă din vânzarea producției obținute.

Cheltuielile totale se determină astfel: 3100·85 + 127970 = 391470 lei

Rezultat brut = 565420 - 391470 = 173950 lei

Profit net = Rezultat brut - Impozit pe profit = 173950 - 0,16·173950 = 146118 lei

Știind că rata anuală de distribuire a dividendelor este de 30% se determină suma

dividendelor plătite către acționari:

Dividende plătite = 0,30·146118 = 43835,4 lei

b) Profitul destinat investițiilor este dat de partea rămasă din acesta după plata dividendelor:

Profitul destinat investițiilor = 146118 - 43835,4 = 102282,6 lei

c) Dividendul pe acțiune se determină ca raport între dividendele plătite și numărul de acțiuni:

Dividend pe acțiune = 43835,4/14520 = 3 lei/acțiune.

2. O întreprindere are o structură a capitalurilor alcătuită din 60% capitaluri proprii și restul

datorii. Rata de rentabilitate a capitalurilor proprii este de 18%. Să se determine:

a) Profitul obținut cu ajutorul unui activul total de 140000 lei;

b) Suma dividendelor știind că se distribuie acționarilor 25% din profitul net obținut;

c) Randamentul economic al profitului reinvestit, știind că va fi alocat integral pentru

cumpărarea unui echipament care va genera un câștig de 3402 lei.

Rezolvare:

a) Rentabilitatea financiară a capitalurilor proprii se determină cu relația.

Rf = Pn

Cpr

∙100

în care Rf rentabilitate financiară;

Pn profit net;

Cpr capitaluri proprii.

Capitalurile proprii reprezintă 60% din pasivul total (egal cu activul total):

Cpr = 60

100∙140000 = 84000 lei

Din relația de determinare a rentabilității financiare se scoate profitul net și se

înlocuiește:

Pn = Rf∙Cpr

100 =

18∙84000

100 = 15120 lei

b) Partea din profitul obținut distribuită acționarilor este de 25% din profitul net obținut. Se

obține o valoare de 0,25·15120=3780 lei.

c) Randamentul economic al investiției compară câștigul obținut cu volumul total al

investiției:

160

Re = Pn

I∙100

în care Re randamentul economic al investiției;

Pn câștigul obținut din reinvestirea profitului rămas;

I volumul investiției (partea rămasă din profit).

Suma rămasă după distribuirea dividendelor este:

15120 - 3780 = 11340 lei

Știind că această sumă se reinvestește pentru achiziția unui echipament rezultă:

Re =3402

11340∙100=30%.

Precizaţi formele sub care sunt distribuite dividendele.

Să ne reamintim...

unitatea tratează problematica distribuirii profitului, subiect central al unei

politici de dividend;

repartizarea profitului net urmărește acoperirea nevoilor de dezvoltare şi

plata dividendelor;

distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidităţi, dar asigură

un venit acţionarilor;

politicile de distribuire au implicații diferite asupra acționarilor și

creditorilor;

formele sub care sunt distribuite dividendele sunt: plata în numerar, în natură

sau în acțiuni.

M2.U5.4. Rezumat

o politică de dividend reprezintă un ansamblu de instrumente şi tehnici

folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor;

profitul obținut de întreprindere are două direcții de orientare: finanțarea

investiților viitoare și distribuirea dividendelor.

dividendul este partea din profit cuvenită acționarului. Distribuirea

dividendelor conduce la diminuarea sumelor rămase la dispoziția întreprinderii

pentru investiții, însă asigură satisfacția și stabilitatea acționarilor;

plecând de la aceste elemente, au fost fundamentate în teoria financiară, mai

multe teorii și politici privind distribuirea dividendelor.


161

1. Ce reprezintă dividendul?

2. Enumerați politicile privind distribuirea dividendelor.

3. Care sunt alternativele decizionale în distribuirea dividendelor?

4. Prezentați câteva caracteristici ale teoriei reziduale asupra dividendului.

5. În ce constă politica dividendelor constante sau progresiv crescătoare?

Temă de control

Capitalul social al unei întreprinderi este format din 16500 acţiuni cu o valoare nominală de 8

lei. Se cunosc următoarele date referitoare la activitatea desfășurată de întreprindere:

- volumul fizic al producției vândute 5442 unități;

- prețul mediu unitar de vânzare 25 lei;

- cheltuieli variabile totale 23665 lei;

- cheltuieli fixe 96125 lei.

Ştiind că adunarea generală a acţionarilor a hotărât distribuirea de dividende în proporţie de

40% din profitul net, iar impozitul pe profit este 16%, să se calculeze:

a) Dividendul plătit pentru fiecare acţiune;

b) Suma rămasă pentru investiții.

162

BIBLIOGRAFIE

1. Abrudan, I., Cândea, D. (coordonatori): Manual de inginerie economică. Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2002

2. Altman, E.: Financial Ratios, Discriminant Analysis and the Prediction of Corporate

Bankruptcy. Journal of Finance, 23(4), 1968

3. Anghelache, G.: Bursa şi piaţa extrabursieră. Editura Economică, București, 2000

4. Basno, C., Dardac, N., Floricel, C.: Monedă. Credit. Bănci. Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1999

5. Bran, P.: Finanţele întreprinderii. Editura Economică, Bucureşti, 1997

6. Coelli, T. J., Rao, P. D. S., O'Donnell, C. J., Battese, G. E.: An Introduction to Efficiency

and Productivity Analysis. 2nd ed., Springer, 2005

7. Gheorghe, C.: Analiza economico-financiară a întreprinderii. Editura Universităţii

Transilvania, Brașov, 2008

8. Gheorghe, C.: Environment Elements in the Company Economic Structure. The 4th

International Conference on Advanced Manufacturing Technologies, ICAMaT, Bucureşti,

2005

9. Gheorghe, C.: Insolvența - soluție pentru continuarea activității firmelor grav afectate de

criză. Revista RECENT, vol. 11, nr. 30, Braşov, 2010

10. Gheorghe, C.: Ways of Financial Crisis Transmission in Romania. International

Conference on Economic Engineering and Manufacturing Systems, Braşov, 2009

11. Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. F.: Finanțe manageriale. Editura Economică,

București,1998

12. Helfert, A. E.: Financial Analysis Tools and Techniques. A Guide for Managers. McGraw

Hill Professional, 2001

13. HG 2139 din 30.11.2004 privind clasificarea și duratele normale de funcționare a

mijloacelor fixe, publicată în Monitorul Oficial nr. 46 din 13.01.2005

14. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, modificată prin Legea nr. 441 din

27.11.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28.11.2006

15. Legea nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piața de capital, publicată în Monitorul Oficial nr.

571 din 29 iunie 2004, cu modificările și completările ulterioare

16. Markowitz, H.: Portofolio Selection. The Journal of Finance, Vol. II, No.1, March 1952

17. Markowitz, H.: Portofolio Selection: Efficient Diversification of Investments. New York,

163

John Wiley&Sons, 1959

18. Modigliani, F., Miller, M.: Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a

Correction. The American Economic Review, Vol. 53, Nr. 3, 1963

19. Modigliani, F., Miller, M.: The cost of Capital, Corporation Finance and The Theory of

Investment. The American Economic Review, Vol. 48, Nr. 3, 1958

20. OG nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, publicată în

Monitorul Oficial nr. 224 din 30.08.1997

21. Ristea, M. (coordonator): Contabilitate financiară. Editura Universitară, Bucureşti, 2005

22. Robu, V., Georgescu, N.: Analiză economico-financiară. Editura OMNIA UNI S.A.S.T.

SRL, Braşov, 2000

23. Românu I., Vasilescu I.: Managementul investiţiilor. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997

24. Stancu, I.: Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi

gestiunea financiară. Editura Economică, Bucureşti, 1997

25. Toma, M., Alexandru, F.: Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere. Editura

Economică, Bucureşti, 1998

26. Văcărel, I. (coordonator): Finanţe publice. Ediţia a VI-a. Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2007

27. Vintilă, G.: Gestiunea financiară a întreprinderii. Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2000

28. William, F. Sharpe: A Simplified Model for Portofolio Analysis. Management Science, vol

9, nr.1, 1963

29. William F. Sharpe.: Portofolio Theory and Capital Markets. New York, McGraw Hill,

1970

164

CUPRINS

Modulul 1. Analiza și planificarea financiară

U1. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii........................................................

U2. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară........................................................

U3. Analiza financiară pe baza bilanţului...............................................................

U4. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere........

U5. Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii..................................................

U6. Analiza financiară cu metoda ratelor...............................................................

U7. Bugetele întreprinderii.....................................................................................

Modulul 2. Gestiunea financiară pe termen scurt, mediu și lung a întreprinderii

5

16

25

42

58

69

84

U1. Gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii....................................... 98

U2. Gestiunea stocurilor.......................................................................................... 114

U3. Finanțarea întreprinderii pe termen mediu și lung........................................... 125

U4. Finanțarea investițiilor...................................................................................... 142

U5. Repartizarea profitului...................................................................................... 155

Bibliografie....................................................................................................................... 162

Cuprins............................................................................................................................. 164

finantele_intreprinderii fac

Documents