Psihologia Adultului si Boșorogului

Capitolul 1-Tineretea

1. I.       Subiect 1: Aspecte ale dezvoltării fizice

Dezvoltarea fizica atinge apogeul in ani tinereții ,capacitatea fizica atingând vârful de manifestare. In planul motricitatii ,viteza si precizia mișcărilor sunt la nivel maxim in acesta etapă la fel ca si abilitățile corporale,perioada cuprinsa intre 18-30 constituind anii vitezei si a agilității.

Schimbările fizice au loc pe toata perioada adulta însa implicațiile sunt minore in viața unui tânăr deși îmbătrânirea presupune pierderea atractivității,vigori si forța. Studiile confirma ca maximul de vigoare fizica este la 20 de aniàscade treptat(puterea strânsorii mâinii-95%(20 ani)->79%(60 ani )+vederea-pierdea puterii elasticității lentilei,auzul si sistemul vocal)

Sănătatea adultului este o funcție a unei varietăți de factori (nutriția ,ereditatea, solicitările mediului social).Consumul de alcool-efectul primar produce o încetinire graduala a reacțiilor creierului si sis. nervos.

Fumatul conține trei chimicale periculoase :monoxidul de carbon,nicotina si gudronul(40% șanse –cancer)

1. I.       Subiect 2: Dezvoltarea sociala si de personalitate

Este procesul de construirii identității de sine –având trei planuri –planul profesional(adaptarea si integrarea in profesie-depinde de progresul tehnologic si tehnic,atitudinea si caracteristicile grupului de munca) ,planul familial (identitate familiala inițiala ,armonie familiala ,perfecționarea rolurilor maritale si parentale), planul socio-cultural (participarea la activității social-culturale),implicare in viața comunitara,interes si implicarea in viața politica).

Identitatea este privita ca o dimensiune generala a concepției despre sine a individului, reprezentândpoziția sa generala in societate ,derivând din apartenenta sa la grupuri si categorie sociale. Este produsul si premisa conștiinței de sine,care se dezvolta in unitate cu conștiința lumii.

Pe fondul autonomiei –se desparte de familia originara si isi va începe propriei traiectoriei de viața,conștientizând noul statut,cu anumite dificultății la început.

Erickson –se axează pe căutarea relațiilor interpersonale durabile si se situează in stadiu intimitate vs.izolare. Este preocupat diversificarea relațiilor interpersonale,interese iar evenimentele marcante constituie premisele stabilității identității eului,accentul cade pe calitate si selectivitate.

Perioada tinereții constituie perioada creșteri si maturizări personale =proces de transformare si transfigurare de sine ce are in centru conștientizarea tensiunilor si confuziilor interioare ,înțelegerea relațiilor contradictorii ,testarea realității,responsabilitate.

Relațiile interpersonale imbraca forme a unor prieteni colectiveàasocierea in grupuri intime de prieteni(afinitati comune,mai strânse). Anganjandu-se in relații cu o mai mare incarcatura de reverie si fantezieàafectivitatea lor se erotizează.

Nevoia de unicitate poate duce la singularizare,comportamente deviante,contrabanasata de nevoia de a fi similar ,cu cei din generația noastră.

Conduita încrederii in sine alternează cu ceea a autoafirmării si confruntării deschise cu alți ,căutând propriu eu ,care devine o realitate psihologica ,pe măsura ce isi asuma anumite statusuri si roluri sociale,familiare,sexuale,culturale.

Impactul atractivității fizice asupra relațiilor interpersonal-efectul halo. Multi cercetători impresia globala a unei persoane asupra capacitaților si abilitaților altcuiva poate fi influențata de aparenta acesteia din urma ,extind frumusețea exterioara caracteristicilor psihice si morale dar si succesului profesional si social. Sociabilitatea este o trăsătura importanta la tineri,nevoia de comunicare si relaționare interpersonala fiind o prioritate. Nu pot face o abstracție intre fizic si moral,interior si exterior. Aspectul fizic –însușirea biologica este plasat in contexte interpersonale de grup si colective-valenta pozitiva sau negativa,este mediat prin socialàconstruct sociocultural

1. I. Subiect 3: Modele de conduita conjugala. Efect.

2.   Familia este privită ca o reţea complexă de poziţii, statusuri şi roluri sociale, iar variabilitatea şi unicitatea fiecărei familii rezultă din modul în care rolurile şi status-urile interacţionează, dar şi din aspiraţiile, dorinţele şi împlinirile ei.

3. Diviziunea rolurilor familiale reprezintă un aspect esenţial care determină o bogată şi diversificată reţea de relaţii sociale. Rolurile conjugale sunt influenţate de relaţiile natural-biologice, spirituale, morale, juridice, economice dintre membrii cuplului. Unele dintre acestea domină într-o anumită etapă a existenţei cuplului, iar altele au manifestare lentă în viaţa de zi cu zi, putând oricând să devină dominante în funcţie de experienţele pe care le trăieşte cuplul.

4. Rose Vincent face o clasificare a modelelor de conduită conjugală şi a efectelor acestora asupra copiilor.

În cazul părinţilor prea uniţi, dragostea dintre adulţi are tendinţa de a exclude prezenţa copilui, în loc să o integreze. În aceste condiţii, primul copil, şi chiar şi următorii născuţi, se vor simţi ca un personaj care jenează, precum un intrus în lumea părinţilor. În unele cazuri, această categorie de părinţi, chiar dacă reuşesc să stabilească o legătură puternică cu copiii, dar ei împărtăşesc secrete, au modalităţi de exprimare proprii pe care copiii nu le înţeleg, atunci aceştia din urmă se vor simţi excluşi, iar acest statut poate genera sentimente de frustrare. În cazul acestor cupluri, dragostea copiilor faţă de părinţi riscă să se transforme în agresivitate.

Părinţii neglijenţi au tendinţa de a se preocupa în mod deosebit pentru griji materiale, pentru construirea unei cariere profesionale, sunt atraşi de pasiuni neglijând viaţa familială şi, implicit, antrenarea copilului în situaţii de viaţă şi sprijinul ce trebuie acordat acestuia în procesul de maturizare. Aceşti părinţi nu sunt disponibili pentru copil şi îşi construiesc un univers cu dorinţe din

care copilul nu face parte. Încercările părinţilor de a compensa aceste lucruri, prin vacanţe, cadouri, jucării, sunt perepute de copil ca tendinţă a părinţilor de a scăpa de el.

În cazul în care părinţii lucrează, ei nu trebuie consideraţi ca făcând parte din această categorie. În această situaţie, părinţii nu trebuie să intre în conflict pentru a nu dăuna şi mai mult copilului, ei trebuind să stabilească o împărţire a sarcinilor şi să-şi respecte reciproc programul de lucru.

Studiile arată că părinţii care lucrează pot contribui la dezvoltarea nivelului intelectual al copilului, însă există şi riscul ca părinţii să devină hiperprotectori şi să îi dea o atenţie deosebită, din dorinţa de a compensa absenţa datorată carierei profesionale.

Părinţii infantili sunt lipsiţi de maturitate şi nu sunt capabili să-şi asume responsabilităţile pe care le implică familia. Din această categorie de părinţi fac parte femeia-copil şi bărbatul-copil.

Femeia-copil iese de sub autoritatea tatălui şi acceptă autoritatea soţului, „fiind ignorantă, nepăsătoare, cu capul în nori. Nu caută să aibă autoritate asupra copiilor, amânând toate pedepsele şi toate hotărârile până la venirea tatălui. În general, mama lasă o imagine slabă asupra percepţiei copiilor, cu excepţia momentelor de tandreţe, care îi protejează pe copii de stilul autoritar al tatălui. Într-o astfel de situaţie băieţii îşi pot găsi un model puternic, dar fetele vor avea de suferit, deoarece imaginea pe care şi-o formează asupra feminităţii şi a femeii, în general va fi deformată.

Bărbatul-copil nu îşi manifestă autoritatea şi îşi pierde prestigiul în faţa copilului. Acest părinte este cunoscut, în literatura de specialitate, şi sub numele de „tată demisionar”. El îşi iubeşte copiii, dar nu doreşte să se implice în rezolvarea problemelor lor, nu doreşte să fie deranjat de neclarităţile lor şi nu se implică în luarea deciziilor. El lasă toate responsabilităţile în sarcina soţiei, precum făcea în copilărie, când se lăsa în grija mamei. Într-o asemenea familie dezvoltarea personalităţii copilului este afectată, băieţii fiind lipsiţi de un model apreciat de identificare, iar fetele, identificându-se cu mama, vor fi autoritare.

Părinţii indulgenţi se caracterizează prin faptul că îi permit copilului să se comporte după bunul plac şi neimpunându-i restricţii. Părinţii consideră că factorul cel mai important în educarea copilului lor este libertarea de expresie. Astfel de părinţi se caracterizează prin sensibilitate, interes pentru activităţile şi creaţiile copilului, se consultă cu copilul când trebuie să ia o decizie, iar la pedepse apelează destul de rar. Într-o astfel de familie copilul îşi dezvoltă o personalitate originală, o identitate proprie, aspecte ce îl fac să se simtă important şi să îi determine o creştere a stimei de sine, a nivelului creativităţii şi a capacităţii decizionale. Limitele acestui model parental se văd prin faptul că îi va fi destul de greu copilului să se supună limitelor, regulilor şi normelor de grup.

Părinţii autoritari îi cer copilului să respecte cu stricteţe ordinele, fără să aibă vreun cuvânt de spus. Regulile impuse de familie au o valoare deosebită, iar abaterile de la normă sunt însoţite de pedeapsă. Orice intenţie a copilului de a-şi manifesta independenţa este interpretată ca o încălcare a normelor, iar aceasta reprezintă o situaţie care generează multe conflicte părinte-copil. În general, părintele este rece, detaşat faţă de copil şi impune respectul muncii şi al efortului.

Una dintre cele mai grave greşeli pe care un părinte poate să o facă, se referă la faptul că, în unele cazuri, părinţii îşi pedepsesc copiii fără ca aceştia din urmă să ştie cu ce au greşit, iar copilul rămâne cu impresia că este victima unei nedreptăţi.

Părintele protector este foarte atent la nevoile copilului şi îşi asumă fără ezitare toate responsabilităţile pe care le cere statutul de părinte. Vede copilul ca un individ fragil, care are nevoie permanetă de sprijin şi protecţie. Din aceste motive, părintele protector are grijă să-şi înveţe copilul să fie prudent şi organizat. Astfel de părinţi devin mereu îngrijoraţi şi văd pericole la tot pasul. Ca şi părinţii autoritari, acceptă greu situaţia în care copilul începe să devină autonom, însă ei nu apelează la pedepse, ci se îngrijorează. Dacă părinţii sunt hiperprotectori, copilul se simte din ce în ce mai sufocat, are tendinţa de a se îndepărta de părinţi. Copilul va ascunde informaţii, va avea o viaţă secretă, deoarece consideră că este greu să se comunice cu părinţii şi aceştia nu îl înţeleg.

Părinţii dependenţi sunt aceia care nu se pot desprinde de familia de origine pentru a pune bazele alteia noi. Această incapacitate afectează echilibrul familiei şi generează dificultăţi pe durata procesului educativ. În cazul în care unul din membrii familiei este foarte ataşat din punct de vedere afectiv de unul din părinţii săi, atunci acesta se poate simţi vinovat de infidelitate în clipa în care îşi concentrează sentimentele mai mult spre soţ/soţie şi copil.

Părintele democratic are drept obiectiv respectarea drepturilor copilului, fără a omite stabilirea unor reguli, care să fie aplicate şi urmate de toţi membrii familiei. Părintele care abordează acest model este flexibil, deschis la nou pentru a putea afla metode cât mai eficiente de educare, dar impune şi o disciplină riguroasă pentru a-l învăţa pe copil să respecte regulile şi să îndeplinească eficient sarcinile pe care le primeşte. Este un părinte protector, astfel încât să poată oferi copilului securitatea şi sprijinul de care acesta are nevoie. Este încrezător în capacitatea copilului de a lua decizii personale şi încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile şi interesele. În aceste condiţii, copilul va dobândi un echilibru afectiv care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalităţii, îşi va dezvolta capacităţi de comunicare, va manifesta creativitate, iniţiativă, capacitate decizională, autonomie personală.

5. I. Subiect 4: Alegerea profesiei si schimbării profesionale contemporane

Opțiunea profesionala este influențata de o multitudine de factori: niv. educație si instruire,statul socio-economic,profilul etnic,abilitatile si inclinațiile profesionale etc.

Atitudinile parentale(Anne Roe-1957): relaţionarea părinte – copil determină apariţia atitudinilor şi intereselor profesionale ale copiilor, prin modelele impregnate în stilurile parentale de viaţă, modul în care satisface sau nu trebuinţele primare ale copilului, influenţează orientarea vocaţionalăàva fi recompensată relaţia sa cu părintele, prin întărire şi modelare socială. Interesele sale atrag o specializare a competentelor si o cristalizare a valorilor.

Teoria Sinelui (Super): oamenii caută profesii care să se potrivească cu imaginea de sine pe care şi-au creat-o, atingând astfel autorealizarea.

Teoria trăsătură-factor: ocupaţiile (profesiile) sunt definite de tipurile de trăsături de personalitate pe care le solicită. Dacă o persoană are trăsăturile cerute de o anumită profesie, atunci persoana este potrivită pentru slujba respectivă.

Holland (1973) a dezvoltat un sistem de corespondenţă a 6 trăsături de personalitate cu profesiile corespunzătoare. Identifica 6 tipuri – tipul realist (motor);tipul investigativ (intelectual); tipul artistic (estetic);tipul social (de susţinere); tipul întreprinzător (persuasiv);tipul convenţional (conformist)

Pentru orice tip de personalitate, ocupaţia care conţine caracteristici similare tipului respectiv de personalitate îi oferă individului o satisfacţie potenţială, deoarece oamenii caută medii profesionale şi ocupaţii care să le permită să-şi exercite deprinderile şi aptitudinile, să-şi exprime opiniile şi valorile.

În funcţie de gradul de corespondenţă tip de personalitate – mediu, se pot face predicţii asupra alegerii vocaţionale, privind decizia vocaţională, stabilitatea în muncă, satisfacţia muncii.

Numai preferinţa pentru un domeniu de activitate sau altul nu e suficientă în alegerea vocaţională, ci trebuie luată în calcul şi capacitatea de dezvoltare a abilităţilor practice pentru executarea respectivelor activităţi. In perioade de criza,șomaj,recesiune accepta orice slujba pentru suport financiar.

Schimbările profesionale contemporane

Pierderea slujbei constituie o sursa majora de stres,din cauza ramificației impactului:pierderea veniturilor aferente dar si a stimei de sine. Pe de alta parte munca contribuie la împlinire si satisfacere,dar in timp poate deveni nesatisfăcătoare fiind fenomenul de burnout(epuizare profesionala).Se manifesta simptomatologic prin:plictiseala,apatie,eficienta redusa,oboseala,sentimentul de frustrare.

Se manifesta in trei etape.1:se resimte o epuizare emoționala,secat de energie.2:persoana devinacinica,răutăcioasa cu colegi de munca.3:considera cariera fara succes iar eforturile neproductive.Persoane predispuse idealiste ,dedicate ,așteptări foarte ridicate. Ex:asistentele,ofițeri de politie. Pt. a contracara acest fenomen sunt recomandate conștientizarea ,autoobservarea,dezvoltarea unor interese colaterale.

1. I. Subiectul 5: Factorii satisfacției muncii

Satisfacţia muncii este influenţată, în sens pozitiv sau negativ, de o multitudine de factori. Porter şi Steers (1973) cit in. Zlate (2007) clasifică sursele satisfacţiei muncii în patru categorii relativ distincte, ce reprezintă patru niveluri din organizaţie:

1. II. 1. factori organizaţionali largi (oportunităţile de promovare, politicile şi procedurile organizaţiei, structura organizaţiei);

2. III. 2. factori legaţi de mediul imediat al muncii (stilul de supraveghere, participarea la luarea deciziilor, mărimea grupului de indivizi, relaţiile cu colegii, condiţiile de muncă);

3. IV. 3. factori legaţi de conţinutul muncii sau de activităţile actuale de la locul de muncă (raza de acţiune a slujbei, claritatea rolului);

4. V. 4. factori personali, caracteristici ce diferenţiază o persoană de alta (vârsta, vechimea, personalitatea).

5. VI.

6. VII. O altă clasificare a factorilor SM:

1. I. a. factori organizaţionali (condiţiile de lucru, munca în sine, promovarea);

2. II. b. factori de grup (coeziunea, moralul grupului, relaţiile cu colegii,sefi)

3. III. c. factori personali (caracteristicile sociodemografice ale angajatului: vârsta,sexul,rasa,naţionalitatea,caracteristicile;socioprofesionale: vechimea în muncă, nivelul de instruire profesională, experienţă etc., iar alţii la caracteristicile de personalitate).

Deşi SM este o experienţă foarte personală, faţetele care au cea mai mare contribuţie la satisfacţia în muncă cuprind: munca incitantă intelectual, salariu mare, promovări şi colegi prietenoşi, de ajutor.

Munca stimulatoare mintal :probează îndemânările şi abilităţile angajaţilor şi le permite acestora sã-şi stabileascã propriul lor ritm de muncã. Angajaţii percep o astfel de muncă importantă şiimplicându-i personal. Ea asigură, de asemenea, angajatului un feedback clar referitor la activitatea sa. Anumiţi angajaţi pot să prefere o activitate repetitivă(fără teama de a greşi.)iar pe alţii, sarcinile noi, variate, neprevăzute îi pot solicita prea mult.

Salariul mare. Satisfacţia economică este produsă de stimulii băneşti, financiari, printre care locul central îl ocupă banii. Deşi banii în sine nu au o valoare stimulativă, ei pot căpăta valenţe motivaţionale, dat fiind faptul că sunt principalul mijloc de schimb, principalul mijloc prin care omul îşi satisface cele mai multe din trebuinţele sale. Banii constituie, de asemenea, un mijloc de valorizare a oamenilor, un barometru foarte sensibil care măsoară (indirect) succesul în carieră.

Studiile au demonstrat că salariul şi satisfacţia sunt corelate pozitiv. Diferenţele individuale în ceea ce priveşte preferinţele generate de plată sunt evidente în special în cazul reacţiilor la munca peste programul normal de lucru.

Promovările. Posibilitatea de promovare rapidă pe care managementul o administrează în concordanţă cu un sistem corect contribuie şi ea la satisfacţia în muncă. Posibilităţile ample de promovare au o contribuţie importantă la satisfacţia în muncă, deoarece promovările conţin un număr de semnale referitoare la valoarea personală: materiale (creşterile de salariu); socială (recunoaşterea; prestigiu).

Oamenii. Tindem să fim satisfăcuţi în prezenţa oamenilor care ne ajută să obţinem rezultatele pe care le apreciem. Astfel de rezultate ar putea cuprinde realizarea mai bună sau mai uşoară a sarcinilor de muncă, obţinerea unor creşteri de salariu sau a unor promovări sau chiar supravieţuirea. Aspectul prietenos al relaţiilor interpersonale pare a avea o mai mare importanţă în cazul posturilor de nivel mai scăzut, cu sarcini clare şi a posturilor ce nu oferă posibilităţi de promovare. Pe măsură ce posturile devin mai complexe, plata este legată de performanţă sau cresc şansele de promovare.

Factorii psihosociali care acţioneazã în grupurile sociale reprezintă o sursă stimulatoare a oamenilor. Prezenţa unor relaţii de prietenie între membrii grupului, a unei atmosfere de grup favorabile, mobilizatoare sau, dimpotrivă, a unor hiatusuri pe traseul relaţiilor interpersonale, a anumitordeformări ale informaţiilor transmise, a unor relaţii proaste cu conducerea ar putea constitui tot atâtea categorii de factori psihosociali capabili sã influenţeze satisfacţia oamenilor.

Studiile de specialitate (Organ, Bateman, 1986; Saal, Knight, 1988; Steers, 1988; Altman et. al., 1985) descriu o serie de factori care conduc la satisfacţie sau insatisfacţie, dispuşi în următoarea ordine:factori psihoindividuali (1-12), factori psihosociali (13-15), factori organizaţionali (16-21).

Tinerii sunt mai puţin satisfăcuţi decât vârstnicii, deoarece este posibil ca între aspiraţiile lor înalte la intrarea pe piaţa muncii şi ceea ce obţin mai târziu să apară discrepanţe; femeile sunt mai puţin satisfăcute decât bărbaţii din cel puţin trei motive: retribuţie scăzută, oportunităţi de promovare limitate, hărţuire sexuală; intelectualii şi managerii au niveluri de satisfacţie mai înalte decâtmuncitorii şi executanţii deoarece au salarii mai mari decât ale altor grupuri profesionale, dispun de mai multă autonomie în muncă (îşi fixează propriul orar, ritm de muncă, sunt mai puţin supuşi supravegherii atente), în fine, extrag din munca practicată, într-o mai mare măsură, recompense intrinseci; cei care lucrează în grupurile mari sunt mai puţin satisfăcuţi decât cei care lucrează îngrupurile mici, deoarece grupurile mari duc la o mai mare specializare a sarcinilor, la o comunicareintergrupală sărăcăcioasă, la scăderea sentimentelor de coezivitate a grupului etc.

S-a observat şi faptul că efectele acestor factori asupra satisfacţiei/insatisfacţiei depind demodul de acţiune al acestora, izolat sau în combinaţii unii cu alţii. De pildă, acţiunea corelată a vârstei, vechimii în muncă şi a trăsăturilor de personalitate conduce la creşterea satisfacţiei. Vârsta şi vechimea sunt pozitiv asociate cu atitudinile favorabile faţă de slujbă. De asemenea, pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, ei achiziţionează vechime, trec spre poziţii ce implică mai multă responsabilitate. Vârsta şi vechimea aduc mai multă competenţă, încredere în sine, niveluri mai înalte de responsabilitate la care o persoană poate găsi un sens mai mare al realizării. O altă explicaţie posibilă ar fi următoarea: persoanele în vârstă, bazându-se pe experienţă, şi-au adaptat mai bine expectaţiile la niveluri mai realiste, fiind, de aceea, mai satisfăcute.

1. II. Subiectul :1: Iubirea si cuplul

Viața in doi ,e o matrice definitorie a existentei umane, defasurata ca dialog si comuniuneerotica,sexuala,procreativa, interactionala, valorica, morala si educativa. Sistemul de trebuințe de raționare si comunicare erotica,valorica si morala care caracterizează un partener se poate afla inraporturi de concordanta si consens mutual cu celalalt partener,care poate sa coincidă doar parțial.

Atracția se consolidează treptat in decursul intractiunii si intercunoasterii mutuale, raportare continua la „cheia motivaționala”.Alegerea partenerului =teoria similitudinii si cea a complementarității. Compatibilitatea-echilibru interactional si intermotivational, bazate pe similaritatea sau compensație. Mecanismul proiecției ,prin idolatrizarea persoanei,pe care o plasam deasupra noastră,atribuindu-i puterea de a ne ridica din starea noastră decăzuta. Începutul relației presupune trecerea de la egocentrism/individualism,la conceperea pluralitățiiàconturarea multidimensionale ale vieți de cuplu celor trei parteneri:el,ea,relația lor.

E nevoie de comunicare,interacțiune reciproca,vitalitatea lucrurilor impartasite, evaluatorii stări de a fi prezent alături de celalalt,o cale de creștere si dezvoltare personala. Wellwood(2007)-„starea de neiubire”=rana transgenerationala si sociala,interiorizata inconștient..Geneza ei –transferul iubirilor imperfecte ale părințiilor. Este nevoie de o deschidere fata de noi si disponibilitățile propriilor experiențe,apoi ceilalți. Inteligenta si maturitatea afectiva duce la o decizie/relație de lunga durata. Invers despărțire se bazează din cauza proprii incapacității de implicare nu de comptabilitate.

In societatea contemporana,relațiile sunt văzute ca provocatoare de dependenta,spre deosebire de piramida lui Maslow.

Cuplul-se intermodeleaza creator ,dezvoltându-se si completându-se mutual,prin fuziune la toate planurile,intr-un tot unitar. Dispune de o incarcatura emoționala-fiziologica si sexuala,mai mare decât ceea de prietenie,precum un dans dinamic ,unde mulți pierd ritmul,raman blocați in poziti antagoniste. Este ideala formarea unor dispnibilitati si aptitudini pentru prateneriatate in toate sfera vieții sociale,

1. II. Subiectul 2:Funcțiile familiei

Familia apare în toate tipurile de societăţi şi culturi, există două categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea funcţionalităţii unei familii:Factori externi(Caracterul totalitar sau democratic al societăţii- solidarităţii familiale şi socializării descendenţilor;nivelul de dezvoltare economică a societăţii -asupra funcţiei economice şi a celei reproductive;legislaţia şi politicile socialecu impact asupra funcţiei sexuale şi reproductive;nivelul general de instrucţie şi educaţie, cu rol în realizarea funcţiei de socializare şi reproducere.)

Factori interni(dimensiunile familiei, cu implicaţii asupra socializării şi a solidarităţii;structura familiei, cu impact asupra funcţiei economice şi reproductive;diviziunea rolurilor şi autorităţii, cu repercusiuni în principal asupra funcţiei de solidaritate

Disfuncţiile ce apar în cazul familiilor sunt mai mult date de factori externi, implicând în ultimă instanţă factorii interni.

Funcţia economică – a-şi asigura condiţii de ordin material.

Productivă      – familia=o unitate productivă în miniatură, care să se bazeze pe autarhie;

Contabilă – totalitatea operaţiilor de înregistrare a mişcării veniturilor realizate;

Financiară – are în vedere circulaţia banilor rezultaţi în urma serviciilor prestate Administrativă – are în vedere actele, operaţiile şi acţiunile de conducere şi gospodărire a treburilor unei familii.

Funcţia de solidarizare–angajarea membrilor familiei şi presupune un sistem de relaţii de participare, fizic şi psihic intr-o acţiune convergentă care să aibă la bază participarea firească, înţelegerea, dragostea şi iubirea şi altruismul tuturor. Nerealizată,duce la denuclearizarea familiei. Sta la baza întemeierii familiei, asigurării coeziunii stabilităţii acesteia.

Factorii :Interni: dragostea, iubirea,comunicarea firească;Externi: apartenenţa la o anumită etnie, religie, asigurarea veniturilor, încadrarea în muncă,

În lipsa solidarizării, a acţiunilor convergente, se ajunge la:dezorganizarea treptată a familiei;Tensionarea, menţinerea şi accentuarea ei;Încetarea raporturilor ;agresarea copiilor

Funcţia educativă   :  în familie =educaţia permanentă, recurentă.Subfuncţii:

de sprijin -trebuie să devină mutual,mai ales de încrederea în ajutorul lor;

Educaţional-formativă –în primele stadii ale dezvoltării copilului,cunoştinţele şi deprinderile formate acum au valoare întreaga viaţă;

Etică – urmăreşte formarea deprinderilor, sentimentelor şi convingerilor de comportare civilizată în raport cu anumite norme şi percepte de conduită ale membrilor familiei şi ale copilului;

Cultural-formativă – constă în formarea şi cultivarea dorinţei culturale,frumosul din natură şi artă,acum încep să se manifeste unele aptitudini.

Social-integrativă –de adaptare şi integrare în funcţie de sistemul cerinţelor vieţii şi activităţii sociale, care depinde de achiziţiile din cadrul grupului familial de apartenenţă.

Funcţia emoţional terapeutică   –  mediul familial, acel „acasă” – mediu favorabil convieţuirii, vindecării traumelor fizice sau psihice.

Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea copiilor în vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea socială. În cadrul grupului familial, părinţii exercită direct sau indirect, influenţe educaţional formative asupra propriilor lor copii. Cuplul conjugal are o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiilor lor despre viaţă şi a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. În primii ani de viaţă, „cei şapte ani de acasă”, când se pun bazele unor structuri importante de personalitate, apare imperios necesar ca educaţia în familie să se desfăşoare în mod unitar, pe baza unui ansamblu de principii psiho-pedagogice şi a unei metodologii bine conturate.

1. II. Subiectul 3: Stiluri de comunicare in familie

Virginia Satir :Concilierea presupune acordul cu o altă persoană, chiar şi atunci când convingerile personale sunt contradictorii(insatisfacţii de moment,accesibilă şi de stimulare a relaţiilor intrafamiliale)

Dezaprobarea:persoană cu o mare nevoie de afirmare şi demonstrare a puterii,un comportament critic, dictatorial. Cu copiii, dezaprobarea însoţită de o explicaţie plauzibilă şi logică poate rectifica o trăsătură negativă de comportament.

Rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie mai ales celor care manifestă incapacitatea de a-şi exprima sentimentele.

Irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent/evitant, desemnând o manieră nonimplicativă

Concordanţa sau congruenţa-sentimentele se potrivesc cu convingerile şi comportamentul

J.F. Perez:Înţelegerea presupune un consens între mesajul emis şi comportamentul. Persoana calmă, plină de tact. Raționamentul său cognitiv şi trăirea emoţională sunt axate pe întărirea şi satisfacerea nevoilor de bază ale familiei, pe susținerea lor emoţională.

Dezaprobarea –efecte contrare, se manifestă sub forma cicălirii, severităţii, criticismului, descurajării. „Persoanele – stimă scăzută de sine, corelată cu o mare nevoie de prestigiu, pe depreciindu-i pe cei apropiaţi. Cu cât un individ este mai nesigur pe sine,nevoia de a-i umili şi domina pe ceilalţi creşte, el fiind tot mai intolerant cu aceştia”.Atunci când un alt membru al familiei reuşeşte,”dezaprobatorul”

nu i-a făcut faţă, el va minimaliza propriul succes. Este, autoritară, rigidă, argumentele sale bazându-se nu atât pe raţiune, cât pe emoţii.

Supunerea-în familie, în care stratificarea rolurilor este foarte rigidă. Persoane dominate de complexe de vinovăţie şi sentimente de inferioritate, este conciliantă, evită conflictul deschis sau argumentaţia de opoziţie,de a nu fi respinsă. Nu permite luarea unei poziţii clare şi sigure în rezolvarea unei probleme de relaţie, exprimând incapacitatea formării unei convingeri rezistente.

Intelectualizarea-puţin stimulativă pentru apropierea dintre membrii familiei. Excesul de raţionalizare în raporturile interpersonale familiare răceşte climatul socio-afectiv. Persoanele care comunică în maniera intelectualizată sunt calme, liniştite, detaşate şi distante. Există situaţii limită într-o familie,reface echilibrul perturbat al familiei/spori tensiunile şi anxietatea familiei, iar nevoile emoţionale ale copiilor rămân nesatisfăcute.

Indiferenţa-nesănătoasă, este rezultatul fricii, supărării sau nevoii de a manipula. Manifestări este tăcerea:ostilă,de refuz,glacială, de iritare, punitivă. Ea acţionează uneori ca un „tampon psihologic” între două tendinţe contrare: anxietatea care împinge la declanşarea mâniei şi intelectualizarea care conduce la reprimarea acesteia şi la evitarea conflictului spontan. Evitând ambele tendinţe, unele familii preferă indiferenţa, nu au ce să îşi comunice, fie pentru că nu se întâlnesc în planul, convingerilor, opţiunilor socio-culturale ori morale.

1. II. Subiectul 4:Stadiile împlinirii vocaționale

D. Super: criteriul = interacţiunea dintre activitatea de autocunoaştere a oamenilor şi alegerea ocupaţiei potrivite: stadiul de creştere (0-14 ani-joaca) , stadiul de explorare (15-24 de ani-descoperire abilitați) ,stadiul de implementare (25-44 ani-alegerea profesiei) ,stadiul de menţinere (45-64 ani) ,stadiul de declin (65+ ani)

R. Havighurst: criteriul = achiziţia de aptitudini şi capacităţi necesare integrării omului în viaţa profesională : identificarea (5-10 ani-cu parinti) ;achiziţia unor deprinderi fundamentale (10-15 ani-scoală=dozarea timpului,efortul,atenția) ,identificarea profesională (15-25 ani-alegerea profesiei) , devenirea profesională (25-40 ani-perfecționarea) ,menţinerea unei societăţi productive (40-70 ani);contemplarea unei vieţi productive şi responsabile (70+ ani)

Capitolul 2:Maturitatea

1. I. Caracteristici generale ale perioadei

Anii de mijloc reprezintă o perioada evaluativa , apărând conștiința faptului ca organismul nu mai are aceiași vitalitate. Numita „generaţie tip sandwich”: prins între nevoile copiilor adolescenţi, de sine, dar şi propriilor părinți. Dualismul ,perioada de vârf(noi împliniri,stabilitate,control) sau începutului sfârșitului(insatisfacție,conștiința scurgeri ireversibile a timpului,depresie),descriu perioada.

Funcționalitatea senzoriala-declin ușor ale funcțiilor vizuale,auditive ,iar cele gustative si olfactive se mențin. După 45 scade acomodarea cristalinului ,extragerea info. din câmpul perceptiv,creste nevoia de lumina,iar la 50 scade discriminarea gusturilor fine.

Funcționarea senzorio-motoriei -scade tonusul muscular-cei sedentari ,40 ani-scade rapiditatea iar precizia scade abia după 50.

Sănătatea-tulburări ale activităţii inimii după 45 ani,tulburări ale aparatului circulator, respirator,perturbări ale sistemului hormonal,probleme de sănătate: artrite, reumatisme, hipertensiune. Perspectiva asupra conștientizări de sănătatea diferă .Femeile sunt mai conștiente de corpul lor si schimbări (menopauza),responsabile in mai mare măsura pt. familie-acestea cunosc mai multe info. despre boli,consulta medical mai des- trăiesc mai mult.

Sexualitatea-suporta transformări. Janus si Janus-1993-au investigat frecventa raportului sexual –care se menține constant la barbati ,iar al femei scade in ani maturități. La bărbaţi scade nivelul de testosteron, la femei scade nivelul de estrogen. Apar modificări ale aspectului fizic, ceea ce se reflectă în imaginea de sine (un factor explicativ al crizei).

Funcţionalitatea intelectuală: cresc capacităţile rezolutive, sintetizare, funcţionalitatea gândirii capătă o latură practică, o dată cu angajarea sistematică în activitate sau muncă. Oamenii rezolvă probleme reale, în care acceptă contradicţiile, compromisurile, sunt dispuşi spre negociere. Studiile lui Wechsler – susțin un declin ale f.intelectuale pe când studiile lui Terman – progres (inteligenţa creşte o dată cu vârsta).

Dacey,Travers,1994-studiu longitudinal 15,20,40 –bateri teste de inteligenta-cresc scorurile. J.L. Horn- inteligenţa intră în declin în anumite privinţe, nu(structurile cognitive -,+);inteligenta fluida-scade si inteligenta cristalizata(solidificare).Vârsta optima pentru producții originale-20-30 ani

Memoria:se perfecţionează în funcţie de sarcinile profesionale, însă cei care nu şi-o exersează suferă pierderi. După 45 de ani scade memoria mecanică, cresc memoria logică şi voluntară iar după 50 de ani scade MSD, iar MLD se menţine.

Percepția si atitudinea fata de propriilor abilitați contează,cei care se mențin activi pot invata si perfecționare ,iar ceilalți întâmpina anumite blocaje.

Psihologia adultului şi vârstnicului – completări curs 7

Carieră şi profesie

Dacă în urmă cu mai mulţi ani, termenului de carieră i se conferea mai mult sensul profesional, ulterior i s-au adăugat conotaţii ce ţin de viaţa personală, comunitară, economică.

Carieră – succesiune de profesii, îndeletniciri şi poziţii pe care le are o persoană în decursul perioadei active de viaţă, inclusiv funcţiile pre-vocaţionale (cum sunt cele de elevi şi studenţi, care pregătesc pentru viaţa activă) şi post-vocaţionale (pensionarii care pot avea rol de suplinitori, colaboratori, etc.). (Butnaru, D., 1999).

Carieră – activităţile profesionale şi poziţiile ocupate de o persoană într-o organizaţie ce determină atitudinile, cunoştinţele şi competenţele dezvoltate de acesta de-a lungul timpului ( Hăhăianu, L.,2000).

Cariera profesională – reprezintă evoluţia profesională a unui individ pe parcursul întregii sale vieţi. În cadrul aceleiaşi profesii, în cariera unei persoane se pot înscrie specializări, perfecţionări sau promovări profesionale. (Tăsica, L., 2003).

Cariera individuală se dezvoltă prin interacţiunea dintre aptitudinile existente, dorinţa de realizare profesională a individului şi experienţa în muncă. Individul se va dezvolta şi va fi mulţumit de cariera sa în măsura în care organizaţia / instituţia va putea furniza căi prin care să avanseze în diferite poziţii şi niveluri, în care să-şi pună în valoare cunoştinţele şi să-şi dezvolte aptitudinile.

Caracteristicialecarierei:A. Cariera este un proces dinamic în timp, care are două dimensiuni:• Cariera externă – succesiunea obiectivă de poziţii pe care individul le parcurge în timp;• Cariera internă – interpretarea pe care o dă individul experienţelor obiective prin prisma subiectivităţiisale.B. Cariera presupune interacţiunea între factorii organizaţionali şi cei individuali. Percepţia postului, ca şi poziţia adoptată de către individ, depind de compatibilitatea între ceea ce concepe individul potrivit pentru sine (aptitudini, nevoi, preferinţe) şi ceea ce reprezintă postul de fapt (constrângeri, oportunităţi).

C. Cariera oferă o identitate ocupaţională; profesia, poziţia ocupată, organizaţia în care lucrează fac parte din identitatea individului.

Orientarea carierei unui individ este importantă atunci când o raportăm la profesia pe care acesta o are. Din compatibilitatea celor două rezultă consecinţe importante pentru individ, pentru comportamentul şi atitudinile sale la serviciu, cât şi pentru starea sa de echilibru şi satisfacţie. Este esenţial ca individul să îşi aleagă cu atenţie profesia, să se gândească pe termen lung ce ar însemna aceasta mai concret, care sunt activităţile specifice, tipurile de organizaţii, oportunităţile, posibilităţile de a-şi valorifica potenţialul natural; este posibil să existe o diferenţă între percepţia despre ce înseamnă profesia respectivă din afară, şi ceea ce presupune de fapt.

Stresul ocupaţional

În prezent nu se poate vorbi de un cadru teoretic general al stresului ocupaţional, aceasta şi datorită numărului mare de discipline cu perspective diferite, implicate în cercetarea stresului ca: psihologia, sociologia, medicina ocupaţională, etc. Iată câteva dintre numeroasele definiţii care au fost date acestui concept:

„răspuns adaptativ moderat de diferenţele individuale, care este consecinţa oricărei acţiuni, situaţii sau evenimente speciale (stresori), care solicită resurse şi eforturi de adaptare din partea angajatului”;

„reacţie emoţională, cognitivă, comportamentală şi fiziologică la aspecte aversive şi nocive ale activităţii de muncă, ale mediului muncii şi ale organizaţiei. Este o stare caracterizată de un nivel crescut al arousal-lului şi al distresului şi de frecvente sentimente de neadaptare”;

„reacţia subiectului la presiuni excesive sau alte tipuri de solicitări”.

Kahn şi Byosiere (1992) reduc stresorii la două mari categorii: conţinutul sarcinii, care include dimensiuni ca simplitatea-complexitatea şi monotonia-varietatea, şi proprietăţile de rol, care se referă la aspecte sociale ale postului şi includ relaţiile de supervizare şi conflictul de rol.

Potrivit lui LeBlanc, Jonge şi Schaufeli (2000), în domeniul stresului ocupaţional, stimulii cu potenţial de generare a stresului în cadrul unei organizaţii pot fi clasificaţi în patru mari clase: conţinutul muncii, condiţiile de muncă, condiţiile de angajare şi reţeaua socială de la locul de muncă.

În tabel sunt prezentaţi stresorii majori aparţinând fiecăreia din cele patru clase

Clasificarea stresorilor muncii

Categorie Stresori

CONŢINUTUL MUNCII

Supraîncărcarea/subîncărcarea muncii

Complexitatea muncii

Monotonia muncii

Responsabilitate crescută

Muncă cu grad crescut de pericol

Solicitări conflictuale/ambigue

CONDIŢIILE DE MUNCĂ

Substanţe toxice

Condiţii inadecvate: zgomote, vibraţii, luminozitate, radiaţii, temperatură.

Poziţia în timpul muncii

Solicitări fizice excesive

Situaţii periculoase

Lipsa igienei

Lipsa măsurilor de protecţie

CONDIŢIILE DE ANGAJARE Program de lucru

Nivel scăzut de salarizare

Posibilităţi reduse de dezvoltarea carierei

Contracte de muncă inflexibile

Insecuritatea muncii

                                                                                                          

Majoritatea stresorilor identificaţi în literatura de specialitate privesc proprietăţile de rol. Conflictul de rol se referă la diferenţele perceptuale privind conţinutul rolurilor persoanei sau relativa importanţă a elementelor rolului. Aceste diferenţe apar între individ şi alte persoane din cadrul unui grup de muncă în condiţiile în care aceştia nu împărtăşesc aceleaşi aşteptări cu privire la rol. Conflictul de rol generează trăiri afective negative, tensiune şi, cel mai des, simptome fizice.

De asemenea, poate să apară şi conflictul între solicitările generate de diferite roluri deţinute de acelaşi individ. Astfel de conflicte sunt cel mai des raportate în ocupaţii din mediul militar, poliţie, educaţie, unde compartimentarea timpului între muncă şi familie nu poate fi realizată cu uşurinţă.

Încărcarea de rol este o variantă a conflictului de rol în care conflictul este experenţiat ca o necesitate de a compromite cantitatea, orarul sau calitatea muncii.

Programul de muncă: munca în shimburi – într-o serie de domenii de activitate se optează pentru realitarea muncii în schimburi. Rezultatele cercetărilor arată că munca în schimburi are o puternică influenţă asupra celor ce o efectuează. Au fost identificate mai multe caracteristici aversive ale muncii în schimburi cum ar fi: nelinişte, nervozitate, probleme de somn, oboseală, acuze intestinale, încărcare a muncii, probleme de planificare/coordonare, nemulţumiri cu privire la limitarea sarcinilor casnice, limitarea continuităţii în îndeplinirea rolului de partener/părinte şi a sarcinilor casnice, limitarea activităţilor sociale şi de recreere.

Deoarece majoritatea oamenilor lucrează în timpul zilei şi se odihnesc în timpul nopţii, angajaţii care lucrează în schimburi prezintă şi probleme de adaptare socială, manifestând frecvent probleme în cadrul relaţiilor cu copiii, relaţiilor matrimoniale şi în cadrul relaţiilor recreative

Răspunsurile emoţionale la stresul ocupaţional

În prezent, există un consens general cum că solicitările din mediu evaluate ca stresante influenţează riscul de îmbolnăviri prin răspunsuri emoţionale negative. Cea mai adoptată abordare a emoţiilor, în etapa actuală, implică divizarea acestora într-un număr de categorii discrete, fiecare tip de emoţie aducând informaţii cu privire la eforturile de adaptare a unei persoane (Lazarus & Cohen-Crash, 2001).

Majoritatea clasificărilor includ: furia, agresivitatea, anxietatea, depresia, vina, ruşinea, invidia, gelozia, speranţa, bucuria/fericirea, iubirea, gratitudinea şi compasiunea.

Pe plan internaţional, cercetătorii s-au centrat în special pe investigarea următoarelor emoţii: anxietatea, depresia, burnout-ul, satisfacţia în muncă.

Depresia – reprezintă una din cele mai frecvente manifestări ale reacţiilor emoţionale la stres, se caracterizează prin sentimente de vină, dificultăţi de concentrare, pierderea apetitului, letargie, cu consecinţe asupra funcţionării interpersonale şi sociale.

Burnout-ul – sindromul constă din trei aspecte: epuizare emoţională, depersonalizare şi împlinire personală redusă. Se argumentează că, pe termen lung, burnout-ul conduce la acuze psihosomatice, depresie şi alte efecte.

Satisfacţia cu muncă – a fost intens studiată ca variabilă dependentă strâns relaţionată cu stresul ocupaţional; satisfacţia în muncă poate fi caracterizată ca o atitudine privind măsura în care persoana este mulţumită sau nemulţumită cu postul său.

Răspunsurile fiziologice la stresul ocupaţional

Literatura de specialitate sugerează că o serie de caracteristici ale muncii pot genera consecinţe la nivelul stării de sănătate fizică a angajaţilor.

Cele mai frecvente consecinţe fiziologice relaţionate cu stresul ocupaţional sunt reprezentate de tulburările cardiovasculare. Studiile au demonstrat că participanţii încadraţi pe posturi caracterizate prin nivele crescute ale solicitărilor şi nivele scăzute ale controlului au nivele mai crescute ale presiunii sanguine măsurate la locul de muncă, în comparaţie cu măsurătorile efectuate acasă sau în timpul somnului.

Unele din cele mai întâlnite consecinţe la nivel fiziologic ale stresorilor muncii sunt reprezentate de afecţiunile musculare şi scheletale. Studiile efectuate în acest sens sugerează două tipuri de mecanisme prin care durerile musculare şi scheletale sunt influenţate de caracteristicile muncii:

a) mecanismele biomecanice indică faptul că o încărcare excesivă a muncii fizice conduce la încărcare celulară crescută şi durere fizică

b) mecanismele psihofiziologice indică faptul că stresul ocupaţional conduce la scăderea rezistenţei fiziologice a organismului şi creşterea tensiunii musculare.

Stresul ocupaţional în România

Ceea ce este specific în societatea românească de azi, fenomen remarcat de altfel şi în numeroase alte ţări, este o creştere substanţială a nivelului de stres şi o creştere a ponderii reacţiilor la ceea ce au fost denumiţi în literatura de specialitate ca fiind stresori. Pe baza analizei situaţiei concrete a particularităţilor social-economice specifice ţării noastre, dar şi ca urmare a datelor rezultate în urma studiilor întreprinse, a fost elaborat un model al stresului ocupaţional, structurat eclectic. (Pitariu, H., 2004)

Conform modelului, factorii stresanţi acţionează pe trei direcţii principale:

(1) conducerea companiei este stresată de unele norme guvernamentale şi de ineficienţa strategiilor manageriale (privatizarea în curs desfăşurare, exercitarea adesea improprie a controlului şi a reglementărilor guvernamentale, piaţa caracterizată printr-o mare instabilitate)

(2) la nivel orizontal-departamental, coordonarea este distorsionată din cauza deficienţelor în aprovizionare şi adesea a dotărilor tehnologice învechite, la care se adaugă o criză de competenţe

(3) din partea angajaţilor şi a organizaţiilor sindicale apar o serie de solicitări frecvent nerealiste, dar uneori totuşi corecte (greve, măriri de salarii, pretenţii aberante de schimbare a conducerii).

În cadrul modelului, locul central este ocupat de persoana managerului, situat la intersecţia tuturor factorilor de presiune sau a stresorilor care acţionează la nivel organizaţional. Managerul este integrat în model ca o realitate bio-psiho-socială, marcat de o serie de factori demografici (vârstă, sex, experienţă, vechime în companie şi în poziţia de manager), particularităţi individuale (trăsături de personalitate, comportamente, atitudini) şi mecanisme de management al stresului. Variabilele menţionate sunt luate în considerare atât ca moderatori ai acţiunii stresorilor, cât şi ca predictori nemijlociţi ai rezultatelor muncii.

Starea de bine psihologic ca predictor al “successful aging” (SA)

– Starea de bine psihologic = evaluarea calităţii propriei vieţi, satisfacţia vieţii, emoţii pozitive

– Starea de bine psihologic descreşte cu vârsta, datorită pierderilor şi vulnerabilităţilor multiple.

– De aceea, ea nu poate constitui un indicator consistent al SA, ci intervin şi alte aspecte:

1. Modelul lui Ryff (1989, 1995) – modelul funcţionării psihologice pozitive, cu 6 dimensiuni:

– autonomie

– gestionarea mediului

– creştere personală

– relaţii pozitive

– scop în viaţă

– acceptare de sine

! Vârstnicii nu sunt neapărat împliniţi prin emoţii pozitive, ci mai degrabă prin realizări, plăcerea vieţii, grija pentru ceilalţi.

2. Modelul lui Lawton (1983): ajung la SA cei care:

– ating calitatea vieţii (starea subiectivă – familie, prieteni)

– au o stare de bine psihologic (fericire, optimism)

– au competenţe comportamentale (sănătate bună, comp. motor, funcţionare generală bună)

– au competenţe de mediu (venit, condiţii bune de trai)

! La nivel general abstract, successful aging = maximizarea câştigurilor şi minimizarea pierderilor

Societatea modernă este preocupată tot mai mult de identificarea şi punerea în aplicare a unor modalităţi concrete de a facilita SA.

Exemple: apariţia gerontologiei

medicina modernă

progresul tehnologic

suportul comunitar

creşterea calităţii vieţii

facilitarea procesului îmbătrânirii şi creşterea duratei medii de viaţă a vârstnicilor.

 Speranţa de viaţă a vârstnicilor a cunoscut un amplu progres.

Dacă în Roma antică şi Evul Mediu, media de viaţă era de aproximativ 20 – 30 de ani, în secolul XIX a crescut la 40 de ani, în secolul XX la 49 – 55 de ani, iar în prezent se pot atinge vârste mult mai înaintate, de 75 – 85 de ani şi chiar peste.

Prognoza Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (1998) arată faptul că, în populaţia Europei, proporţia oamenilor peste 60 de ani va creşte de la 20%, la 25%, în 2020.

Aceste aspecte pot fi considerate ca una dintre cele mai mari realizări în istoria omenirii, care ridică însă noi provocări la nivel social şi cultural, societăţile fiind nevoite să-şi dezvolte strategii care să asigure condiţii de trai, de sănătate, îngrijiri şi asistenţă corespunzătoare.