ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

PROIECT DE CERCETARE:

TEORII ECONOMICE ŞI AUTORII LOR

Ciobanu Andrei

Ciocea Eugen

Ciocoiu Maria- Cristina

Ciocoiu Ioana-Cristina

Cismaru Cristina- Liliana

1

Cuprins:

1. JOHN MAYNARD KEYNES..................................................................................3

2. ADAM SMITH........................................................................................................15

3. KARL MARX.........................................................................................................25

4. ALFRED MARSHALL...........................................................................................41

5. DAVID RICARDO.................................................................................................53

6. THORSTEIN VEBLEN..........................................................................................63

7. Bibliografie..............................................................................................................76

2

JOHN MAYNARD KEYNES

Teoria Generală A Folosirii Mâinii De Lucru, A Dobânzii Şi A Banilor

Ciocoiu Ioana- Cristina

Gr.2, an III

3

INTRODUCERE

John Maynard Keynes ( 5 iunie 1883 -21 aprilie 1946 ) este economistul britanic ale cărui

idei au influenţat profund macroeconomia modernă şi liberalismul social, atât în teorie cât şi în

practică. Doctrinar al capitalismului monopolist de stat, a pledat pentru politica

intervenţionismului economic, prin care guvernele iau măsuri fiscale şi monetare pentru a

contracara efectele negative ale ciclului afacerilor, ale recesiunilor şi crahurilor financiare. Ideile

sale stau la baza şcolii de gândire cunoscută sub numele de “economia Keynesiană” şi a

numeroaselor sale variaţii.

În anii 1930, Keynes a dat naştere unei adevărate revoluţii în gândirea economică,

detronând ideile economiei neoclasice care susţineau că pieţele libere asigură o ocupare totală a

pieţei forţei de muncă atâta timp cât muncitorii sunt flexibili în ceea ce priveşte cererile lor

salariale. După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, ideile lui Keynes au fost preluate

de economiile ţărilor occidentale. Între 1950 -1960, succesul ideilor economice ale lui Keynes a

fost atât de răsunător încât aproape toate guvernele capitaliste au adoptat recomandările sale. În

1999, revista “Time” l-a inclus pe Keynes în topul celor 100 cei mai importanţi şi cu influenţă

oameni din secolul XX, afirmând: “ Ideea sa radicală ca guvernele să cheltuie banii pe care nu-

i au se poate să fi salvat capitalismul.”1

Influenţa lui Keynes a pălit în 1970, parţial din cauza problemelor ce au început să se

manifeste în economia anglo-americană de la începutul decadei, şi parţial din cauza criticilor

venite din partea lui Milton Friedman şi alţi economişti care erau pesimişti în ceea ce priveşte

capacitatea guvernelor de a regulariza ciclul afacerilor cu politici fiscale. Totuşi, izbucnirea

crizei financiare în 2007 a determinat o resurecţie a gândirii keynesiene. Ideile lui Keynes au

1 Reich, Robert, . "The Time 100: John Maynard Keynes", în Time magazine, 29 martie 1999

4

furnizat stratul teoretic al planurilor lui Barack Obama, prim- ministrul Gordon Brown şi alţi

lideri mondiali de a contracara efectele recesiunii.2

Keynes este considerat părintele macroeconomiei moderne şi, de numeroşi critici precum

John Sloman, economistul cu cea mai mare influenţă în secolul XX.3 Populara expresie a lui

Keynes, “Pe termen lung suntem toţi morţi”, este încă folosită. Keynes a fost, de asemenea, un

susţinător al drepturilor civice, director al Băncii Angliei, un sfetnic al trusturilor care înfăptuiau

acte de caritate, scriitor, investitor, colecţionar de artă şi fermier.

EDUCAŢIE ŞI CARIERĂ

John Maynard Keynes a fost primul născut al lui John Neville Keynes, un lector de

economie de la Universitatea din Cambridge şi al Adei Florence Brown, o autoare de succes şi o

reformistă în domeniul social. Keynes a beneficiat de o educaţie aleasă la institute de elită cum ar

fi Eton sau King’s College din Cambridge.4 Keynes a acceptat un post de lector în economie la

Cambridge, poziţie din care a început să îşi construiască o reputaţie proprie.

Cariera sa ca “civil servant”( funcţionar public) începe în 1906 când primeşte un post la

Biroul Indiilor. Din această experienţă a rezultat cartea sa “Indian Currency and finance”. În

timpul Primului Război Mondial, guvernul britanic a cerut asistenţa lui Keynes, fiind un sfătuitor

al ministrului de Finanţe. În cadrul Conferinţei de pace de la Versailles, Keynes a fost desemnat

reprezentant financiar al Trezoreriei Britanice. Keynes a îmcercat să reliefeze faptul că

împovărarea Germaniei cu despăgubiri de război uriaşe nu ar avea efecte benefice nici asupra

ţării înseşi, nici la nivel internaţional. Din păcate, şi-au impus punctul de vedere lordul Sumner,

respectiv lordul Cunliff, care cereau compensaţii astronomice din partea Germaniei, forţându-l

pe Keynes să exercite o influenţă minimă din umbră. Tratatul final l-a dezgustat pe Keynes,

determinându-l să demisioneze din funcţia pe care o deţinea la Trezorerie. Efectele negative ale

acestui tratat au fost enunţate de Keynes în lucrarea “The economic consequences of the peace”.

2 The financial Times, 23 ianuarie 2009

3 Cohn, Steven Mark, Reintroducing Macroeconomics: A Critical Approach. M.E. Sharpe. 2006, p. 111.

4 http://en.wikipedia.org/wiki/John_Maynard_Keynes

5

Iar predicţiile sale s-au adeverit, la scurt timp lumea confrontându-se cu crahul economic din

1929, respectiv al Doilea Război Mondial.

În anii 1920, Keynes a început să studieze şi legătura teoretică dintre şomaj, bani şi

preţuri, publicând în 1930 “Treatise on money”, în două volume. Apoi, în momentul de apogeu

al crizei economice a publicat “The means to prosperity”, care conţinea sfaturi pentru statele

afectate de criză cum să abordeze şomajul. Keynes a fost conducător de discuţii la reforma

sistemului monetar de la Bretton Woods ( 1944 ) după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă nu

a putut să se opună poziţiei americanului Harry Dexter White. În plus, în memoria lui Silvio

Gesells, a adus în discuţie o monedă de circulaţie internaţională, Bancor.

TEORIA GENERALĂ A FOLOSIRII MÂINII DE LUCRU, A DOBÂNZII ŞI A

BANILOR

Opus magnum a lui Keynes este “The general theory of Employment, Interest and

Money”, publicată în 1936. Indexată de unul din studenţii favoriţi ai lui Keynes, David

Bensusan- Butt, cartea vine să justifice teoria intervenţionismului preferată de Keynes pentru a

aborda recesiunea.

În partea introductivă, autorul subliniază termenul de “generală”, pentru a evidenţia

faptul că postulatele teoriei clasice sunt aplicabile unui caz special, şi nu unuia general.5 Teoria

clasică a folosirii mâinii de lucru s-a întemeiat, în opinia lui Keynes, pe două idei fundamentale:

1. Salariul este egal cu produsul marginal al muncii- adicã salariul unei persoane

ocupate este egal cu valoarea care s-ar pierde dacã volumul folosirii mậinii de lucru ar

fi redus cu o unitate.

2. Utilitatea salariului, atunci când este folosit un anumit volum de mână de lucru, este

egală cu dezutilitatea marginală a folosirii acelui volum de mână de lucru

Pe scurt, teoria tradiţională spune că acordurile cu privire la salarii, încheiate între

muncitori şi întreprinzători, determină salariul real. De asemenea, Keynes identifică trei categorii

5 Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.41

6

de şomaj: şomaj voluntar, fricţional, respectiv involuntar, posibilitatea existenţei celui din urmă

nefiind recunoscută de teoria clasică.6

Folosirea unui anumit volum de mână de lucru necesită din partea întreprinzătorului două

feluri de cheltuieli: în primul rând, sumele pe care le dă factorilor de producţie pentru serviciile

lor curente (costul factorial), iar în al doilea rând, sumele pe care le varsă altor întreprinzători

pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei plus sacrificiul pe care îl face folosind echipamentul

de producţie în loc să îl lase inactiv (costul de întrebuinţare). De aici se deduce principiul cererii

efective, care poate fi formulat astfel: atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul real

global se măreşte.

În orice situaţie concretă, întreprinzătorul are de luat decizii cu privire la scara pe care se

va exploata un echipament de producţie dat. Se deduce că firmele a căror proprietate este

echipamentul de producţie vor fi stimulate să le combine cu un volum global mai mare de

ocupare a mâinii de lucru.

Tratând teoria ocupării mâinii de lucru, Keynes utilizează două mărimi fundamentale:

cantitatea de valoare monetară şi volumul ocupării. Prima dintre acestea este strict omogenă, iar

a doua poate fi omogenizată. Unitatea cu care este măsurat timpul este denumită unitate de

muncă, iar salariul nominal al unei unităţi de muncă este denumit unitate de salariu. Dar ipoteza

referitoare la omogenitatea ofertei de mână de lucru este însă contrazisă de faptul că există

deosebiri mari între muncitori privind nivelul lor de calificare şi capacitatea lor de a îndeplini

sarcinile de lucru date.

Orice producţie are ca scop final să satisfacă un consumator.7

Anticipările de care depind deciziile întreprinzătorilor se împart în două categorii: prima

se referă la preţul pe care un fabricant, atunci când este pe punctual de a începe procesul de

fabricaţie, poate conta că îl va obţine pentru producţia sa (anticipări pe termen scurt); a doua

categoriese referă la ceea ce întreprinzătorul poate spera să câştige sub formă de încasări viitoare

6 Ibidem, p.43

7 Ibidem, p.72

7

dacă achiziţionează produse finite pentru a le adăuga la echipamentul său de producţie (anticipări

pe termen lung).8

Rezultatele efectiv obţinute în producţia şi vânzarea produselor influenţează folosirea

mâinii de lucru numai în măsura în care duc la modificarea unor anticipări ulterioare. În general,

o modificare a anticipărilor fie pe termen scurt, fie pe termen lung, nu-şi va face pe deplin efectul

asupra ocupării mâinii de lucru decât după un interval de timp considerabil. Aşadar, folosirea

actuală a mâinii de lucru este guvernată de anticipările actuale şi de echipamentul de producţie

actual.

În ceea ce priveşte venitul, există două posibilităţi de a-l calcula, fiecare din ele având

propria semnificaţie: una în legătură cu producţia, iar cealaltă în legătură cu consumul. Keynes le

examinează pe rând. Astfel, dintr-o primă perspectivă, venitul poate fi definit ca surplusul valorii

producţiei finite, pe care a vândut-o în cursul perioadei, peste costul ei primar. Iar din al doilea

punct de vedere, când se calculează venitul net şi profitul net al întreprinzătorului, se obişnuiete

să se scadă mărimea estimativă a costului suplimentar din venitul său şi din profitul său brut.

Prin economii se înţelege surplusul venitului peste cheltuielile de consum (valoarea

bunurilor vândute consumatorilor în decursul acelei perioade).9 Prin intermediul lor se pot defini

investiţiile curente. Prin acestea se înţelege adaosul current la valoarea echipamentului de

producţie care a rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective.

Un alt subiect tratat de Keynes în lucrare este înclinaţia spre consum.

Există două tipuri de factori care influenţează înclinaţia spre consum: factori obiectivi şi

factori subiectivi. Factorii obiectivi (modificarea unităţii de salariu, modificarea diferenţei dintre

venit şi venitul net, modificările politicii fiscale, modificările aşteptărilor în ceea ce priveşte

raportul dintre nivelul actual şi nivelul viitor al venitului etc.) determină concluzia că, într-o

situaţie dată, înclinaţia spre consum poate fi considerată o funcţie destul de stabilă, cu condiţia să

fi fost eliminat efectul modificărilor unităţii de salariu exprimată în bani.10

8 Ibidem, p.73

9 Ibidem, p.78

10 Ibidem, p.79

8

În ceea ce priveşte factorii subiectivi, există 8 mobiluri (scopuri principale de natură

subiectivă), care determină indivizii să se abţină de la cheltuieli din veniturile lor: de a-şi crea o

rezervă pentru situaţii neprevăzute; de a se asigura în privinţa unui raport viitor scontat între

venitul şi trebuinţele individului şi ale familiei sale; de a putea beneficia de dobânzi şi de sporuri

de valoare; de a putea majora treptat cheltuielile; de a avea o senzaţie de independenţă şi de

libertate de mişcare; de a-şi asigura punerea în aplicare a unor proiecte speculative şi comerciale;

de a lăsa avere moştenitorilor; de a satisface pur şi simplu zgârcenia în faţa actului e a cheltui .

Aceste mobiluri pot fi definite astfel: prudenţă, prevedere, calcul, independenţă, spirit de afaceri,

mândrie, respectiv avariţie.

În strânsă legătură cu acestea este înclinaţia marginală spre consum şi multiplicatorul.

Conceptul de multiplicator a fost introdus pentru prima dată în teoria economică de Kahn, în

articolul său “The relation of home investment to unemployement”. Raţionamentul său în acest

articol se baza pe ideea fundamentală că, dacă este considerată dată înclinaţia spre consum şi

dacă se presupune că autorităţile monetare iau măsuri pentru a stimula sau încetini investiţiile,

modificarea volumului de ocupare va fi o funcţie legată de modificarea netă a sumei investiţiilor.

Keynes denumeşte k, multiplicatorul investiţiilor. El consider că atunci când are loc un

spor al investiţiilor globale, venitul va creşte cu o mărime care este de k ori mai mare decât

sporul investiţiilor.

Un spor de investiţii exprimat în unităţi de salariu nu poate avea loc decât dacă persoana

este dispusă să îşi mărească economiile exprimate în unităţi de salariu. Multiplicatorul indică cu

cât trebuie să fie mărită folosirea mâinii de lucru încât să de naştere unui spor de venit real

suficient de mare pentru a determina populaţia să facă economiile necesare. Într-o colectivitate,

nu trebuie scăpaţi din vedere următorii factori:11

Metoda de finanţare a programului guvernamental şi creşterea fondului de

rulment bănesc

Psihologia confuză asupra programului guvernamental

Dacă avem de-a face cu un sistem economic deschis sau închis

11 Ibidem, p.88

9

Keynes defineşte eficienţa marginală a capitalului ca fiind egală cu acea rată a scontului

carea ar face ca valoarea actuală a seriei de anuităţi să fie tocmai egală cu preţul său de ofertă. Ea

depinde de rata venitului pe care se poate conta dacă s-ar investi bani într-un bun capital nou, şi

nu de randamentul efectiv pe care l-a dat o investiţie în raport cu costul ei iniţial.

Volumul investiţiilor este influenţat de două tipuri de riscuri. Primul este riscul

întreprinzătorului sau al celui care ia bani cu împrumut şi izvorăşte din propriile sale îndoieli în

ceea ce priveşte probabilitatea că va obţine într-adevăr venitul viitor pe care speră să îl obţină.

Alt risc poate fi legat de o nesiguranţă de ordin moral, adică de insolvabilitate deliberată sau de

alte mijloace de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor, ori de posibila insuficienţă a garanţiei,

adică de insolvabilitate involuntară provocată de nerealizarea aşteptărilor. La acestea se mai

poate adăuga şi o a treia sursă de riscuri: o posibilă modificare nefavorabilă a valorii etalonului

monetar.12

Deşi există forţe care fac ca volumul investiţiilor să scadă sau să crească astfel încât

eficienţa marginală a capitalului să rămână egală cu rata dobânzii, totuşi eficienţa marginală a

capitalului este diferită de rata dominantă a dobânzii.

Definiţia ratei dobânzii afirmă că aceasta este recompensa pentru renunţarea la lichiditate

pentru o perioadă mai mare de timp. Rata dobânzii în sine nu este altceva decât raportul invers

dintre o sumă de bani şi ceea ce se poate obţine pentru renunţarea la controlul asupra banilor în

schimbul unei creanţe pe o perioadă de timp specificată.

Astfel, rata dobânzii din orice moment dat măsoară refuzul acelora care posedă bani de a

renunţa la controlul imediat asupra lor. Rata dobânzii nu este “preţul” care stabileşte un echilibru

între cererea de resurse pentru investiţii şi acceptarea abţinerii de la consumul curent. Ea este

preţul care echivalează dorinţa de a păstra avuţia sub formă de numerar şi cantitatea de numerar

disponibilă. Rezultă că dacă rata dobânzii ar fi mai scăzută, cantitatea totală de numerar pe care

populaţia şi-ar dori să o păstreze ar depăşi numărul existent, iar dacă rata dobânzii ar fi majorată,

ar exista un surplus de numerar pe care nimeni nu ar fi dispus să îl păstreze.13

12 Ibidem, p.92

13 Ibidem, p.96

10

Introducând conceptul preferinţei pentru lichiditate, Keynes evidenţiază patru categorii de

mobiluri psihologice şi comerciale ale lichidităţii: mobilul tranzacţiei; mobilul precauţiei;

mobilul speculanţei, respectiv mobilul veniturilor.

Rata dobânzii pentru bani are un rol aparte în limitarea ocupării, dat fiind faptul că

stabileşte un etalon pe care trebuie să îl atingă eficienţa marginală a unui bun capital pentru ca

acesta să poată fi produs din nou. În lucrarea sa, Keynes defineşte o rată a dobânzii presupusă a fi

unică, pe care o denumeşte rata naturală a dobânzii, aceasta fiind rata care menţine egalitatea

dintre mărimea economiilor şi mărimea investiţiilor. Tot Keynes consideră că există totuşi şi o

rată optimă a dobânzii, care este unică şi nu este influenţată de ceilalţi parametri ai pieţei. Rata

neutră a dobânzii poate fi definită ca acea rată a dobânzii care predomină în starea de echilibru

atunci când producţia şi ocuparea se prezintă astfel încât elasticitatea ocupării în ansamblu este

egală cu zero.

Keynes constată că în practică cele mai importante modificări asupra salariilor ar putea fi

următoarele:

1. Scăderea salariilor nominale va reduce puţin preţurile

2. Dacă reducerea salariilor nominale este în raport cu salariile nominale din

străinătate, modificarea va fi favorabilă investiţiilor

3. Reducerea salariilor nominale deşi măreşte excedentul balanţei comerciale, va

duce probabil la înrăutăţirea raportului de schimb

4. Dacă reducerea salariilor nominale va fi o reducere în raport cu salariile nominale

din viitor, modificarea va fi favorabilă investiţiilor pentru că va spori eficienţa

marginală a capitalului.

5. Reducerea sumei salariilor, însoţită de o oarecare reducere a preţurilor şi a

veniturilor nominale în general, va micşora necesarul de numerar pentru păstrarea

veniturilor şi pentru scopuri comerciale

6. O reducere generală a salariilor nominal poate să genereze optimism în rândul

întreprinzătorilor

11

7. Aceste raecţii optimiste pot fi contrabalansate de influenţele depresive exercitate

asupra întreprinzătorilor de creşterea datoriilor

Efectul principal al unei modificări a cantităţii banilor asupra volumului cererii efective

are loc prin influenţa sa asupra ratei dobânzii. Dacă aceasta ar fi singura reacţie, efectul cantitativ

ar putea fi dedus din trei elemente: curba preferinţei pentru lichiditate, curba eficienţelor

marginale şi multiplicatorul investiţiilor. Keynes considera că o creştere a cantităţii banilor nu va

avea niciun fel de efect asupra preţurilor atât timp cât există un volum oarecare de şomaj şi în

cazul în care gradul de ocupare va creşte proporţional cu ritmul de creştere a cererii efective

determinată de creşterea cantităţii banilor. Unitatea de salariu poate avea o tendinţă de creştere

ănainte de a fi fost realizată ocuparea deplină. Din această cauză, o anumită parte a oricărei

creşteri a cererii efective are şanse să fie absorbită de satisfacerea tendinţei de creştere a unităţii

de salari

CONCLUZII

Cu “The General Theory of Employment, Interest and Money” (1936), Keynes a

revoluţionat ştiinţa economiei. O nouă paradigmă se afirmă în această lucrare, exercitând o mare

influenţă în secolul al XX-lea, deoarece a schimbat modalitatea în care lumea considera

economia şi rolul guvernului în societate. “The General Theory” a revoluţionat atât lumea

academică, cât şi cercurile politice. Cu toţii ştiau că politicile economice recomandate de

economiştii neoclasici nu mai erau funcţionale, dar de-abia acum înţelegeau că deveniseră de-a

dreptul inaplicabile, dat fiind noul context economic şi politic.

“The General theory” este în primul rând o teorie a echilibrului global, dar şi o teorie a

echilibrului monetar. O opinie interesantă asupra echilibrului în modelul lui Keynes găsim la M.

de Morgues: “în lumea keynesiană, legile macroeconomice şi procesele de ajustare ordonează

haosul.Impulsurile date sistemului de variaţia anticipaţiilor şi independenţa de spirit a

investitorilor îndepărtează fără încetare sistemul de poziţia de echilibru, în timp ce procesele

dinamice bazate pe funcţii economice definite analitic, precum funcţia consumului, organizează

mişcarea sistemului către poziţia de echilibru. Dar acest echilibru este incomplet, deci instabil,

şi în mod necesar generează noi mişcări. Dinamica sistemului Keynesian derivă din aceea că

12

echilibrul incomplet al sistemului dă naştere la noi evaluări privind viitorul şi permite noi

mişcări.”

Keynes procedează la analiza unei economii monetare, în care moneda funcţionează

simultan ca etalon de măsură, intermediar al schimburilor şi mijloc de acumulare. Teoria sa, a

determinării venitului agregat, elaborată în jurul conceptului fundamental de cerere efectivă

priveşte o economie simplă şi “închisă”, în care activitatea sectorului public şi influenţele

externe deţin o pondere redusă. Nivelul venitului depinde de nivelul cererii efective globale, care

la rândul ei depinde de cererea pentru bunuri de consum şi bunuri pentru investiţii (accentul cade

la nivel macroeconomic). Cheltuielile pentru consum depind de nivelul venitului, iar relaţia

dintre cele două mărimi poartă denumirea de înclinaţie spre consum.

Politica monetară ineficace trebuie să facă loc politicii de stimulare a cheltuielilor,

particulare sau publice. Keynes spune: “privesc actualmente cu oarecare scepticism şansele de

success ale unei politici pur monetare în vederea influenţării ratei dobânzii. Mă aştept ca statul,

care are posibilitatea să calculeze eficienţa marginal a bunurilor de investiţii într-o perspectivă

îndelungată şi pe baza avantajului social general, să-şi asume o răspundere tot mai mare pentru

organizarea direct a investiţiilor, întrucât pare probabil că fluctuaţiile evaluării pe piaţă a

eficienţei marginale a diferitelor tipuri de capital, calculate pe baza principiilor pe care le-am

înfăţişat mai sus, vor fi prea mari pentru a putea fi contrabalansate de vreo modificare

practicabilă a ratei dobânzii.”

Teoria keynesiană care, după unii constituie o veritabilă revoluţie în gândirea şi practica

economică- se vorbeşte de altfel, despre paradigma keynesiană-, după alţii nu se rupe de cadrul

neoclasic. A. Lerner apreciază: “Keynesismul poate fi văzut ca o teorie mai largă dacă se are în

vedere că explică rigiditatea salariilor şi preţurilor, dar mai mult pentru că neglijează

flexibilitatea. Pentru mine, cadrul clasic este construcţia teoretică mai generală, în timp ce

keynesismul este aplicaţia mai practicî a aceleiaşi teorii.”

În primul rând, “Teoria Generală” a oferit un model agregat care stă la baza a ceea ce

astăzi se numeşte teoria macroeconomică; a stimulat elaborarea de modele econometrice şi

întocmirea de statistici la nivel naţional. Teoria monetară keynesiană analizează o economie

13

monetară în care moneda nu numai că mijloceşte tranzacţiile, dar este şi un activ cu proprietăţi

specifice într-o lume incertă.

Lucrarea lui Keynes a căutat să explice de ce în economie “concurenţială” nu ea asigură

în mod automat utilizarea deplină a forţei de muncă. Pe de altă parte “Teoria Generală”

manifestă carenţe de la care s-a pornit în elaborările postkeynesiste. Este statică, nu include în

model funcţionarea unui sector public “stabilizator”, nu priveşte fluxurile economice externe şi

pune pe planul al doilea politica monetară în angrenajul politicii economice.

Influenţa pe care Keynes a exercitat-o asupra gândirii şi politicii economice postbelice

este ilustrată elocvent de cuvintele lui Henry Guitton: “Cei mai mari critici ai lui Keynes în

interiorul Franţei sunt impregnaţi cu gandirea lui Keynes, de tot ceea ce înconjoară această

gândire. Chiar şi atunci când demersul lor este critic, ei utilizează metodele, instrumentele de

analiză ale lui Keynes. Cu sau fără voia noastră, suntem toţi keynesişti… “

ADAM SMITH

“MÂNA INVIZIBILĂ”

14

Ciocea Eugen

Gr.2, an III

INTRODUCERE

15

“Este pentru propriul său profit ca omul să-şi angajeze capitalul în sprijinul industriei;

astfel, întotdeauna va face un efort să-l folosească în industrie al cărui produs tinde să fie de mai

mare valoare sau să-l schimbe pentru o cât mai mare cantitate posibilă de bani sau de alte

bunuri... Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmăreşte

numai propria lui siguranţă; iar îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai

mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face

parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul, el adeseori promovează interesul societăţii mai

eficient decât atunci când încearcă să-l promoveze.”

(Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", Volumul IV, Cap. 2)

Adam Smith (1723 - 1790) a fost un om politic şi filozof scoţian, intrat în istorie ca

economist. Data de naştere exactă nu se ştie, dar a fost botezat pe 5 iunie 1723 în Kirkcaldy. 14

Smith avea să devină cel dintâi economist din istoria ştiinţei economice, cel care a întemeiat

prima şcoală de economişti, cunoscută sub numele de şcoala clasică. Despre Adam Smith se

poate afirma că este, în ciuda veacurilor trecute, mai tot timpul actual.15

Adam Smith urmează, încă de la vârsta de 15 ani, cursurile universităţii din Glasgow, ca

student în filosofia moralei. Trei ani mai tarziu se transferă la colegiul Balliol, Oxford unde va

rămâne până în 1746. În 1748 ţine o serie de lecturi publice în Edinburgh despre bogăţie şi

creşterea acesteia.

În anul 1751 A.Smith este numit profesor de logică la Glasgow, pentru ca un an mai

târziu să devină profesor de filosofia moralei, abordând subiecte precum etica, lege, retorică şi

economie politică. Prima sa carte intitulată “Teoria sentimentelor morale” (“The Theory of

Moral Sentiments”) apare în anul 1759, după care A.Smith îşi va îndrepta atenţia către lege şi

economie. 16

14 Jhon Rae “Life of Adam Smith”, Macmillan Publishers, New York City 1895, p. 5

15 James Buchan “The Authentic Adam Smith: His Life and Ideas.” W. W. Norton & Company 2006, p. 12-67

16 http://ro.wikipedia.org/wiki/Adam_Smith

16

La sfârşitul anului 1763 Smith obţine un post de tutor al ducelui de Buccleuch şi renunţă astfel la

postul de profesor.17

După un tur de doi ani al continentului european (din 1764 până în 1766) A.Smith îşi va

petrece cea mai mare parte a următorilor 10 ani scriind la cartea sa “Avuţia naţiunilor”18,

publicarea acesteia în anul 1776 făcând din acesta cea mai importantă personalitate în procesul

de formare al teoriei economice moderne. În această carte A.Smith defineşte avuţia naţională

raportată la bunurile de consum şi la munca ce le produce nu ca referinţă la cantitatea de aur sau

argint aşa cum considerau cele mai multe teorii economice ale vremii. Cauza principală a

creşterii economice este considerată diviziunea muncii, iar A.Smith a susţinut libera iniţiativă şi

necesitaea liberului schimb. Din 1778 este numit comisar la vama din Edinburgh unde va locui

pana la moarte în 1790.19

Pentru exemplificare A.Smith dă exemplul scăderea valorii aurului şi argintului ce a avut

loc în secolul XVI după descoperirea unor cantităţi însemnate pe continentul american. Această

scădere este pusă de A.Smith pe seama scăderii cantităţii de muncă necesare obţinerii aurului şi

argintului fără a lua în considerare raritatea în procesul de formare a preţului unui bun. Munca

pentru A.Smith este o valoare absolută, considerând că deşi valoarea bunurilor variază valoarea

muncii cu care se cumpară ramane permanent aceiaşi, având un caracter profund obiectiv.

AVUŢIA NAŢIUNILOR ŞI “MÂNA INVIZIBILĂ”

17 Todd Buchholz, “New ideas from Dead Economists: An introduction to modern economic thought”, Penguin Books, London 1999

18 Smith, A., Avuţia naţiunilor, Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962

19 James Buchan, op.cit. p. 12-67

17

Adam Smith a devenit cunoscut prin lucrarea sa de o deosebită anvergură, "Avuţia

naţiunilor", care şi astăzi se bucură de o apreciere deosebită. Unele concluzii la care a ajuns

Smith sunt de actualitate, chiar după mai bine de două secole. Lucrarea sa “The Wealth of

Nations - An Inquiry in to the Nature and Causes of the Wealth of Nations”20 a fost probabil

prima încercare de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa pintr-o

prismă ştiinţifică.21 Această lucrare a promovat crearea economiei ca disciplină modernă şi a

dezvoltat o argumentare intelectuală a capitalismului şi a economiei de piaţă. Acesta trage

concluzia că factorii determinanţi pentru o economie de liber schimb sunt cei nevăzuţi, denumiţi

şi "Mâna Invizibilă".22

Metafora “Mâna invizibilă” ilustrează cum, prin urmarea propriului interes, indivizii

stimulează indirect economia. Smith consideră că, în cazul societăţilor capitaliste, urmărirea

propriului bine contribuie la binele societăţii. În cadrul mecanismului pieţei, guvernat de acest

principiu, acţiunile cele mai eficiente şi benefice vor fi şi cele mai profitabile.23Pentru această

lucrare Smith a meditat retras de lume în Kirkcaldy timp de 12 ani şi a redactat-o în încă 12 ani.

În 1773 cand lucrarea era terminată deja în prima formă ,Adam Smith a plecat luând cu el

manuscrisul la Londra, unde putea sa cunoasca viaţa economică sub cele mai noi aspecte. Aici,

până în 1775 el şi-a completat şi definitivat lucrarea.24

Ampla lucrare a lui Smith are meritul de a fi adus o contribuţie substanţială la punerea în

lumină a istoriei econimiei, a evoluţiei gândirii economice, a vieţii economice şi fiscal-financiare

a timpului sau.

“Adam Smith a intrat în istorie ca economistul epocii manufacturiere ; în faţa lumii, ca

de altfel în faţa întregii şcoli clasice burgheze din care facea parte, stătea sarcina de a

demonstra cum se dobândeşte avuţia în cadrul relaţiilor de producţie burgheze, să formuleze

20 Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei

21 Sodersten, B.,Geoffrey, R., International Economics, MacMillan Press, London, 1994, p. 22

22 Minowitz, Peter "Adam Smith's Invisible Hands". Econ Journal Watch 2004, p381-412

23 http://ro.wikipedia.org/wiki/Mâna_invizibilă

24 James Buchan, op. cit, p. 123-145

18

aceste relaţii sub formă de categorii, de legi, să demonstreze că, pentru producerea avuţiilor,

aceste legi, aceste categorii sunt mult superioare legilor şi categoriilor societăţii FEUDALE”.25

Cartea “Avuţia naţiunilor” n-a înregistrat un succes imediat, abia pe la 1800 ea a dobândit

o recunoaştere deplină.

Întreaga sa filosofie economică izvora din credinţa sa neclintită în capacitatea pieţei de a

conduce sistemul la atingerea randamentului maxim. Piaţa va purta de grija societăţii dacă este

lăsată să funcţioneze nestânjenit, astfel încât legile evoluţiei să ducă societatea la răsplată. Smith

n-a fost nici înpotriva muncitorilor, nici înpotriva capitalului; dacă ţinea partea cuiva, acela era

consumatorul. "consumul este singura finalitate şi scopul oricărei producţii, iar interesul

producătorului trebuie să se îndrepte numai în direcţia care este necesară pentru susţinerea

interesului consumatorului. ", scria Smith. Pentru sistemul lui Adam Smith marele duşman nu

este atât guvernul, cât monopolul sub indiferent ce formă. "Oamenii din aceeaşi branşa rareori se

adună la un loc - spune el - dar conversaţia lor sfârşeşte într-o conspiraţie înpotriva publicului

sau într-o uneltire în vederea sporirii preţurilor. ". Piaţa trebuie lasată liberă să caute propriile

sale niveluri la preţuri, salarii, profituri, producţie; orice înterferenţă în mecanismul pieţei se face

în dauna adevăratei avuţii a naţiunii.

Adam Smith a avut intuiţia ce a revolutionat gândirea economică de după el. „Munca a

fost primul preţ, prima monedă de cumpărare cu care erau plătite toate lucrurile”. 26

Prin afirmarea faptului ca originea valorii de schimb se afla în muncă, Smith a pus bazele

teoriei obiective a valorii sau a valorii-muncă.

Încă de la început el şi-a dat seama că este nevoie de un etalon pentru a măsura cantitatea

de muncă. A sesizat dificultatea comparării muncilor diferite între ele, deoarece procesele prin

care se obţin bunurile sunt de complexităţi diferite. Deşi a afirmat că timpul de muncă, măsurat

prin orele de muncă, reprezintă măsura valorii reale a bunurilor, totusi el era conştient de faptul

că este greu să se precizeze raportul între două cantităţi diferite de muncă, deoarece însuşi timpul

25 Marx,Karl ; Engels, Friedrich , Opere, vol.4, Editura politica, 1958, pag 140-141

26 Smith, A., Avuţia naţiunilor, Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1962. p.305-306

19

cheltuit nu exprimă corect acest raport, mai trebuie să se ţină seama de diferitele niveluri de

pregatire şi îndemânare. Pentru că nu a găsit o rezolvare la acesată problemă şi pentru că, în

ultimă instanţă, munca reprezintă izvorul valorii reale al tuturor mărfurilor, el propune ca unitate

de masură ora de muncă, iar pe termen scurt banii, sau moneda din metal preţios, deoarece banii

exprimă nominal vaoarea reală. Munca este preţul real al bunurilor, iar banii preţul nominal. Pe

termen lung trebuie găsit ca etalon un bun a cărui valoare să nu varieze foarte mult. Problema

etalonului îi va preocupa obsedant şi pe David Ricardo şi pe Karl Marx. Smith a rezolvat simplu

problema afirmând că în ultima instanţă „banii sunt măsura exactă a valorii reale de schimb a

mărfurilor”.

Adam Smith menţionează trei factori ai creşterii cantităţii de muncă, care, de fapt,

reprezintă diviziunea muncii: îndemânarea fiecărui muncitor, micşorarea duratei de timp

necesare începerii unui lucru, inventarea de maşini menite să sporească productivitatea

muncii..Prin urmare, diviziunea muncii avea să distanţeze naţiunile lumii de acele popoare la

care acest motor al muncii nu s-a pus în practica.

“Patronul n-ar avea interes să întrebuiţeze pe lucrători dacă n-ar aştepta din vanzarea

produselor. ceva mai mult decât refacerea capitalului; şi nu ar avea interes să întrebuinţeze un

capital mai mare, afară de cazul când profiturile ar fi oarecum în proporţie cu mărimea

capitalului său”27

“In lucrarile lui Smith economia politica a devenit un tot inchegat,domeniul ei a capatat

intr-o anumita masura contururi precise”28

A. Smith foloseşte celebra metaforă a mâinii invizibile pentru prima oară în History of

Astronomy, unde se referă la mâna invizibilă a lui Jupiter; cea de-a doua utilizare a metaforei

apare în The Theory of Moral Sentiments şi apoi în Avuţia Naţiunilor, unde intenţii oamenilor pot

ajunge să ghideze cursul evenimentelor.

Smith introduce conceptul “mâinii invizibile”, diferit oarecum de semnificaţiile sale

moderne. Efectul economiei de piaţă a fost stabilit de Adam Smith încă din sec.XVIII. El spunea,

că fiecare individ în parte îşi foloseşte capitalul propriu astfel, ca produsul său să aibă un preţ 27 Smith, A., Avuţia naţiunilor, Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962,pag 37

28 Marx,Karl ,Teorii asupra plusvalorii,partea 2, Editura politica,1960, pag 134

20

mai mare. El nu contribuie în folosul societăţii. Gândinduse doar la interesele personale,

urmărind profitul personal, astfel “mâna invizibilă” îl îndreptă spre scopul sau pe care nici nu-l

intenţiona. Urmărind interesele personale, el satisface dorinţele societăţii mai bine, decât atunci

când se străduie intenţionat să le satisfacă.

Altfel spus din ciocnirea intereselor particulare egoiste ale indivizilor rezultă un echilibru

de ansamblu al economiei de piaţă, care face posibilă funcţionarea ei eficientă şi armonioasă,

capabilă să asigure nu numai câştigul şi prosperitatea agenţilor individuali, ci chiar şi

binele/interesul general. Potrivit teoriei lui A. Smith, doar libertatea de concurenţă este o garanţie

a progresului, prin cele doua funcţii principale pe care le îndeplineşte: alocarea optimală a

resurselor în progresul utilizării factorilor de producţie şi anularea supraprofiturilor.

Smith a stabilit că mărimea bunăstării unui individ înseamnă în acelaşi timp mărimea

bunăstării societăţii. Având o proprietate privată, persoana contribuie la bunăstarea societăţii.

Neavând proprietate, poate deveni o sursă potenţială de pericol în toate aspectele societăţii. Pe

piaţă funcţionează “mâna invizibilă”, cu ajutorul căreia concurenţa liberă conduce cu acţiunile

oamenilor în interesul lor şi contribuie la rezolvarea problemelor societăţii prin modalităţi mai

eficiente.

Piaţa mai are o funcţie importantă. Piaţa ofera bunuri de care are nevoie societatea şi în

cantităţile pe care le cere. Să presupunem că consumatorul vrea mai multe pixuri şi mai puţine

creioane decât au fost propuse. Indivizii vor cumpăra numai pixuri, astfel preţul lor va creşte iar

afacerea va fi prosperă, iar afacerea cu creioane va slăbi iar preţul lor va scădea, se ajunge la

acest lucru din pentru este necesar să se scape de de producţia rămasă. Mai departe cresc

preţurile pixurilor-creşte şi afacerea; scade preţul creioanelor-scade şi profitul; şi din nou încep

lucrurile spre perfecţionare. Proprietarul afacerei prospere de pixuri va începe să-şi mărească

producţia, va angaja mai mulţi lucrători, o mai mare încăpere, va cumpăra utilaje noi. Însă

proprietarul afacerei cu creioane îşi va reduce factorii de producţie. Astfel, producţia de pixuri va

creşte, iar a creioanelor va scădea, rezultat al cererii publicului. Tensiunea pieţei cu “mâna

invizibilă” e îndreptată de acţiunile cumpărătorilor spre calea convenabilă pentru societate.

Procesul “Mâinii invizibile” menţine societatea pe calea cea dreaptă şi o asigură cu produsele şi

serviciile necesare.

21

Pentru Adam Smith, statul trebuia să se abţina să intervina în economie deoarece atunci

când oamenii acţionează liber în căutarea propriului interes există o “mână invizibilă” ce

transformă eforturile în beneficii.

În măsura în care fiecare om este lăsat să-şi găsească propria satisfacţie şi să facă uz de

propriile resurse, atunci el va munci pentru a se îmbogăţi şi, implicit, va îmbogăţi societatea.

Acest lucru este rezultatul faptului că tendinţa naturală a omului este de a-şi îmbunătăţi condiţiile

de existenţă, producând bunăstare. Cursul vieţii demonstrează că iniţiativa complet libera duce,

însă, la unele abuzuri, la unele inegalităţi în venituri şi la diverse tipuri de practică de monopol.

În studiile sale, Adam Smith a descris cadrul instituţional indispen sabil: “mâna

invizibilă” nu poate funcţiona decât dacă există dreptul de proprietate, siguranţa contractelor,

stabilitatea monedei, concurenţei, altfel spus, libertatea de a întreprinde şi de a face schimburi

comerciale. Mai târziu, Hayek a dedus o teorie evoluţionistă a instituţiilor, astfel încât vorbim

astăzi de o abordare prin prisma “mâinii invizibile” pentru a caracteriza teoriile care explică

emergenţa şi modificările instituţiilor fără intervenţia unor acţiuni umane voluntare.29

Lucrarea conţine erori alături de teze de mare valoare ştiinţifică, în special în problema

profitului, veniturilor, concurenţei. Ceea ce este cunoscut în economie drept “Dogma lui Smith”

a dus gândirea economică la un impas. Greşelile şi contradicţiile lui sunt legate de caracterul

contradictoriu al celor două metode prin care se apropia el de studierea fenomenelor economice.

Teoria „mâinii invizibile” enunţată de A.Simth poate fi socotită ca o formă de exprimare

a unei concepţii cu privire la echilibrul economic. Potrivit acestei teorii, economia bazată pe

mecanismele pieţei concurenţiale îşi asigură în mod spontan, echilibrul între producţie şi

consum, ofertă şi cerere, fapt care face de prisos intervenţia statului în economie. 

Spre deosebire de A. Smith, care cercetase sursele avuţiei, adică producţia naţională, D.

Ricardo s-a interesat de problemele repartiţiei, orientând astfel gândirea economică spre

problemele mai umane. Bazându-se pe teoria valorii – muncă, el face din repartiţia valorii create

de munca omenească între clasele sociale problema esenţială a economiei politice, punând în

evidenţă variabilele echilibrului producţie-repartiţie. În sens general, la baza concepţiei sale cu

29 http://en.wikipedia.org/wiki/Friedrich_von_Hayek

22

privire la echilibrul economic, Ricardo pune teoria valorii-muncă, înlaturând “dogma” lui Smith.

Astfel, după el, raportul dintre cerere şi ofertă face ca preţurile să varieze întotdeauna pe piaţă,

dar aceasta are doar un caracter temporar, fiindcă echilibrul va fi restabilit prin influenţarea

ofertei, ceea ce va readuce preţul la nivelul său natural sau necesar.” 

Alături de teza ştiinţifică conform căreia valoarea mărfii e determinată de munca cheltuită

pentru producerea ei, formulează şi teza neştiinţifică prin care valoarea mărfii e determinată de

munca ce poate fi cumpărată cu marfa respectivă.

CONCLUZII

Lui Smith, ideolog al burgheziei industriale în ascensiune, capitalismul îi apărea ca o

expresie a raţiunii umane, ca reprezentând ordinea naturală. El considera că economia se

dezvoltă pe baza unor legi şi se străduieşte să le analizeze dar legile care guvernează economia

sunt pentru el la fel de naturale precum capitalismul, considerându-le eterne, iar trăsăturile,

categoriile şi legile sunt în mod eronat absolutizate. Adesea priveşte o singură latura a unei

probleme, identificând “ordinea naturală” cu cea burgheză, înfăţişând pe burghez drept omul

natural, reprezantativ al societăţii şi prin urmare etern.

Apariţia, în 1776, a cărţii lui Adam Smith “Avuţia naţiunilor” a fost esenţială pentru

fundamentarea teoretică şi dezvoltarea eticii capitaliste. Smith a pledat pentru libertatea

economică pe baza premisei că, prin maximizarea interesului personal, fiecare individ va aduce

beneficii şi avantaje pentru întreaga societate. “Mâna invizibilă”a pieţei şi concurenţa creată vor

asigura maximizarea beneficiilor sociale, intervenţia statului fiind considerată negativă. El a

argumentat că piaţa libera e un mecanism ingenios reglementat de cerere şi ofertă. “Mâna

invizibilă” de astăzi este competiţia, care aduce preţuri mai mici, servicii mai bune, calitate

superioară şi o mai mare varietate de bunuri si servicii.

Deşi o persoană controversată în acea perioadă Smith a înfluenţat scrierile ce au urmat a

altor economişti, de aceea este numit de unii “părintele economiei moderne”.30

30 Pressman, Steven ”Fifty Major Economists”, Routledge 1999. p. 20; Jhon Rae, op. cit, p.292

23

Karl Marx

Teoria Valorii-Muncă

24

Ciocoiu Maria Cristina

Gr.2, Anul 3

INTRODUCERE

25

Pentru cel in posesia căruia se află obiectul deţinut poate servi la satisfacerea unei nevoi a

acestuia in mod nemijlocit sau mijlocit. In acest sens Aristotel scria că „Foloşinta oricărui lucru

este de două feluri: intaia foloşinta este cea proprie, cealaltă insă nu e cea proprie lucrului,

bunăoară incăltamintea serveste şi la purtat şi ca mijloc de schimb”. Treptat, ca mijloc de

schimb, obiectele au inceput să imbrace o formă comună, cea de bani, distincta de formele lor

naturale.

Toată lumea a ajuns la concluyia că-n forma bani obiectele respective sunt valori

economice, fară să fi ajuns şi la un consens in privinta continutului lor. Despre continutul

economic al obiectului care imbracă, in raportul lui de shimb, forma bani s-a discutat şi se

discută foarte mult, emitandu-se o sumă de păreri care au dat nastere la teorii variate.

Ca o primă teorie am aminti pe cea a utilitătii, cu varianta ei modernă, teoria utilitătii

marginale. Şi aceasta, dacă avem in vedere ca de utilitate omaenii s-au ocupat de mai multă

vreme decât valoarea de schimb.

Potrivit teoriei utilitătii (marginale), există un şingur fel de valoare economică, utilitate

sau valoare de întrbuinţare, pe care schimbul nu face altceva decât să o comensureze. Cu alte

cuvinte, preţul ar fi expreşia in bani a utliltătii obiectului obtinut in schimbul lui. In teoria

utilitătii (marginale) sustinătorii ei vad un remediu la ceea ce de fapt rezolvă nu ei, ci teoria

marxistă a „valorii”.

Conşiderand ca factor care determina valoarea de shimb altceva decât utilitatea, nu

credem că teoria marxistă cere cu adevărat sa se renunte la recunoasterea ca valoare economică a

valorii de întrbuinţare. Dezvaluind esenta valorii de schimb, teoria marxistă a continuat drumul

spre introducerea, alături de anumite anumite ociecte ca valori de întrbuinţare, a unei noi spete de

valoare economică. Cum spunea Karl Marx „valoarea nu poarta scris pe frunte ceea ce este ea”.

Decodificarea „valorii” a fost şi continuă să fie conditionată, dupa numeroşi ganditori , de

studiul anumitor relatii de producţie.

Pornind de la relatiile de schimb, in cadrul cărora „valoarea” se manifesta ca valoare de schimb,

K Marx atragea atentia asupra faptului „că forma valorii sau expreşia valorii mărfii, şi nu invers,

valoarea şi mărimea valorii din modul de exprimarea a mărfii ca valoare de schimb”.

26

Deşi aceasta valoare nu decurge din valoarea de schimb, mai spune Marx, ea „ nu poate

să apară decât in raporul social dintre o marfă şi altă marfă”. 31

In prefata primei editii a „Capitalului”, Marx atrage atentia asupra greutatilor cu care e

legată libera cercetare pe tăramul economiei politice. „Pe tăramul economiei politice, libera

cercetare stiintifica intalneste nu numai dusmanul obicinuit de pe toate celelalte tăramuri. Natura

deosebită a materiei de care ea se ocupă, pe care o tratează, atâtă şi aduce in luptă cele mai

josnice şi mai urate paşiuni din piepturile oamenilor, furiile intereselor personale”.32

Semnul caracteristic al modului capitalist de productiune, este productiunea pentru

trebuinta altuia sau după cum ea e incă numită – productiunea de mărfuri. A produce mărfuri

inseamnă a creea bunuri nu pentru proprie întrbuinţare, ci pentru întrbuinţarea altuia, a produce

pentru vanzare.

O producţie de bunuri care au calitatea de a satisface vreo trebuintă omenească, a existat,

există şi va exista intodeauna, căci natura ne pune la indemană materiile, nu intr-o formă de care

noi oamenii avem nevoie, pentru a le putea intrebuinta imediat pentru indestularea trebuintelor

noastre.

Dacă productia de bunuri este o vecinică şi neschimbată lege naturală, productia de mărfuri,

productia pentru trebuinta altuia nu este proprie decât societatii capitaliste.

Pentru fiecare om e limpede că schimbul nu se poate face decât intre obiecte foloşitoare.

Luăm pentru comparatie : painea, aerul şi un diamant. Painea e un produs extrem de

necesar pentru om, serveste drept hrană corpului sau, aerul este de vital pentru om, diamantul

multumeste anumită neceşitatea omenească, dar el nu poate fi comparat in privinta aceasta cu

painea şi aerul. Pe cand painea şi aerul sunt conditii pentru viată, milioane de oameni traiesc fară

diamante. Şi cu toate acestea aerul nu are nici o valoare (nu puteam să schimbăm aerul pe alt

bun) painea numai o mica valoarea pe cand diamantul areo valoare foarte mare.Valoarea

mărfurilor nu este deci stabilită nici de gradul lor de foloşintă pentru oameni.

31 Vasile Marian – “ELEMENTE DE TEORIE A VALORILOR ECONOMICE IN SOCIETATEA NOASTRA “ ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984 pag 67-71

32 Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960, pag. 11

27

Dacă lăsăm insă la o parte proprietătile şi gradul de foloşintă al mărfurilor, atunci nu

ramane decât calitatea de a fi muncă omenească cristalizată. Şi această muncă omenească

cristalizată in mărfuri e de fapt, după Marx, ceea ce este comun tuturor mărfurilor, ce dă

posibilitatea de a le egala şi de stabili exact cantitătile care pot sa fie schimbate unele pe altele.

Această muncă omenească cristalizată in mărfuri este tocmai ceea ce noi numim prin

cuvantul valoare. Vom demonstra adevarul acestei teorii foloşind din nou aeul painea şi

diamantele.

Dacă aerul cu toata insemnătatea lui colosal de mare pentru viata omenească, nu are nici

o vlaoare, painea numai o valoare mica, diamantul are o valoare foarte mare, deoarece aerul e un

dar al naturii şi nu un produs al muncii, ca preparea painii cere o muncă mica şi din contra

găşirea diamantelor o muncă omenească destul de mare.

Munca omenească este astfel astfel şingurul izvor al valorii.

Cum se poate vorbi insă de muncă omenească ca bază a valorii, dacă munca omenească

ea insăşi nu este aceeaşi, nu e unitară, uniformă. Oare munca unui proitor nu este ea diferit ă de

aceea a unui zidar sau de aceea a unui lucrator minier? Nu are nevoie fiecare produs de o

anumită şi specifică muncă?.

Da, răspunde Marx, asta se poate. Ceea ce socotim noi a fi munci diferite nu sunt altceva

decât forme diferite ale aceleeaşi munci omenesti.

Fie că croitorul face haine, sau cizmarul ghete, in aceste activităti productive se cheltuieste

putere de muncă omenească. E adevărat ca modul cum este cheltuită puterea de muncă e diferit,

de aceea deosebim clar activitati şimple şi complicate, dar aceastea nu sunt nimic altceva decât

cheltuirea acleeaşi puteri omenesti de muncă numai intr-o formă deosebită şi intr-o masură mai

mare. De aceea se poate reduce orice muncă, oricat de complicată ar fi ea, la muncă şimplă

omenească.

Dacă valoarea reprezintă munca omenească, atunci mărimea valorii depinde de calitatea

de munca contrinută intr-un produs. Cantitatea de muncă sa masoară după durată, după timp. Un

produs care este creeat in două ore are o valoare dublă ca produsul rezultat dupa o oră. In

măsurarea valorii se ia ca masură numai acel timp de muncă care il cheltuieste in mediu in

28

conditii normale un lucrator normal pentru producerea unui anumit bun. Marx numeste timpul

acestă de muncă timpul de muncă socialmente necesar, şi el poate fi cu usurintă stabilit pentru

fiecare timp şi epocă anumită.33

Cercetarea stiintifică a ajuns de multă vreme la conluzia că oamenii işi produc viata,

ontologic vorbind, in cadrul actiunii lor comune asupra mediului natural şi a celui social, mediu

pe care şi-l insusesc, aproprie, printre altele, producand şi consumand calori de întrbuinţare.

Referindu-se la actul producător de valori de întrbuinţare, Karl Marx spunea că aceasta este un

proces de muncă, „un proces intre om şi natură, un proces in care omul mijloceste,

reglementează şi controlează prin propria sa activitate schimbul de substante intre el şi natură”34

Intelegand prin valori de întrbuinţare doare obiecte utile exterioare omului, exista parerea

că „Stiinta economică nu tine seama de factorul muncă decât in măsura in care acesta e

producator de bogătie”35

Ca atare, se apreciază ca munca este numai o componenta a actiunii sociale, drept pentru care ar

trebui facută o distincite intre ea şi celalalte activităti umane pentru care limbajul oral şi scris,

atât cel comun cat şi cel de strictă specialitate utilizează impropriu tot cuvantul „muncă”.

„Notiunea de activitate implica toate actiunile omului, lucrative şi nelucrative, care exercită

influenta transformatoare, creatoare asupra naturii, precum şi acelea care nu au un asemenea rol,

exprimate in foloşirea şistematică a propriilor sale forte fizice şi intelectuale intr-un anumit

domeniu”; in schimb munca se deosebeste de alte activităti prin aceea că ea este un raport intre

om şi natură in care primul factor joacă rol activ, transformator.

Un continut aparte aferă notiunii de muncă şi cei care spun că „ munca reprezintă una

dintre componentle principale ale practicii sociale ale omului, dar nu este unică forma a ei”36

33 Karl Marx Teoria asupra valoarei şi plus-valoarei, ed a III-a, Tatiana Grigorovici, Bucuresti, 1920, pag. 8,9

34 Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960, pag. 41

35 Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960, pag. 46

36 Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960, pag. 45

29

Incercand să precizeze practica socială complementară muncii, acesti autori arată printre

altele că „autorizearea omului, obiectivarea fortelor sale esentiale, poate să aibă loc in activitatea

de creatie spirituală, in stiintă, artă, filozofie”, deci „nu numai in procesul activitătii de producţie

in muncă”.

Este adevărat că Marx a plecat de la faptul că „ In economia politică, munca figureaza

numai ca activitate lucrativă” dar el n-a rămas aici ci a extins foloşirea notiunii de muncă şi la

serviciile care nu se obiectivează distinct de om.

Viata socială a oamenilor imbracă forma unor productii intre care exită una, productia materială,

care „determină locul şi influenta tuturor celorlalte productii şi ale cărei realatii, in consecinta, de

asemenea determină locul şi influenta toturor celorlalte relatii”.

Cerand in primul rand productia materială K. Marx mai scria că „ orice producţie

inseamnă aproprierea obiectelor naturii de către individ in cadrul şi prin mijlocirea unei anumite

forme sociale”.37

In opozitie cu productia materială la K Marx apare şi o producţie ce „ este inseparabilă de actul

producerii, cum se intamplă in cazul artistilor, al oratorilor, actorilor, profesorilor, medicilor etc”

care nu este o apropiere a obiectelor naturii, asa cum este productia de paine, hrană etc.

In productia nematerială, Marx mai includea, dar dintr-un alt punct de vedere, din cel al

naturii nevoii satisfacute, şi productia din care „rezultă mărfuri, valori de întrbuinţare – care au o

formă diferita, autonomizată atât fată de producător cat şi de consumator, şi care de aceea işi pot

mentine existenta in intervalul dintre producţie şi consum, pot circula in acest interval ca mărfuri

vandabile de pildă cările, tablourile şi in general toate operele de arta care există separat de

activitatea artistului care le creeaza”.

Cu alte cuvinte „ Schimbul de materii intre om şi natură este prezent ... şi in ramurile

producţiei nemateriale, folosesc şi modelează tot produse ale naturii trecute sau nu in prealabil

prin filtrul altor munci”.

37 Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960, pag. 109

30

Impărtirea producţiei in materială şi nematerială areo importantă deosebită in cunoasterea

umană, dar, infăptuita numai din punct de vedere al naturii trebuintelor satisfacute, ea este totuşi

relativă. In primul rand, nici nu stim dacă orice fel de activitate umană este sau nu producţie şi ,

prin urmare, dacă in productia nematerială trebuie inclus tot ce nu intră in productia materială,

deci şi activitatea militarilor de pildă sau numai productia nemijlocită a omului din punct de

vedere spiritual.

Teoria marxistă conşideră o muncă ca fiind productivă sau neproductivă din două puncte

de vedere: „munca productivă in general, valabilă pentru toate orandurile sociale şi muncă

productivă care exprimă relatii sociale specifice in oranduirea socială in cadrul careia se

desfăsoară”.

Din punct de vedere al rezultatului material, şi nu al trebuintelor materiale care se

satisface cu acest rezultat, şi K. Marx se opreste cu muncă productivă la aceasta producţie de

valori de întrbuinţare exterioare omului. „ In orice caz, serviciile medicului fac parte din faux

frais de production”. Aici el face abstractie de de formele istorice ale producţiei şi reproducţiei

fortei de muncă, dacă avem in vedere faptul că o asemenea activitate era conşiderată productivă

dacă serveste la autovalorificarea capitalului, deşi ea nu creeaza nemijlocit o marfă.

Cu toate acestea, ca muncă productivă este apreciată a fi şi cea din care contau astfel de

servicii. Incercarile de imbogătire a continutului şi de lărgire a sferei conceptului de muncă

productivă merg şi mai departe, adeseori fară să ni se spună dacă este vorba sau nu şi despreo

schimbare a criteriului de delimitare foloşit initial de K. Marx (natura materială a rezultatului

muncii) şi care anume ar fii noul criteriu. Procedand in acest fel, se submineaza şi mai mult teza

potrivit căreia toata aceasta muncă productivă este creatoare de venit national, deoarece o buna

parte din ea nu se obiectivează in produse care să fie obiexte-valori, iar printre cele pe care le

creează se numară şi oamenii.

Pentru I Traistaru, de pildă „ intreaga muncă desfasurată intr-o formă distinctă de

activitati, organizează corespunzator conditiilor istorice ale dezvoltării economice şi sociale,

care serveste productia socială este o muncă productivă şi anume: direct productivă dacă serveste

in reproductia mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum şi indirect productivă dacă

31

serveste in reproductia fortei de muncă”, context in care „ activitatea din sfera schimbului are in

zilele noaste un pronuntat caracter productiv”.38

Şi pană acum se admitea că in circulatia mărfurilor se desfăsoară o muncă productivă, in

măsura in care este vorba de operatiuni „ care aduc modificări bunurilor create in industri şi

agricultură, le transformă in produse cu insuşiri noi; exemplul alimentatiei publice. Fac exceptie

unele operatiuni cum ar fi transportul. Sortarea, preambalarea mărfurilor, operatiuni care deşi nu

creează valori de întrbuinţare noi, au totuşi un caracter evident productiv, fiind indisolubil legate

de valorile de întrbuinţare existente”.

Teoria economică marxistă nu stabileste in mod rigid granita dintre muncă productivă şi

muncă neproductivă, directie in care munca neproductivă poate fi contrapusă muncii productive

şi din punct de vedere al realtiilot sociale de producţie deci nu numai a caracterului material sau

nematerial al rezultatului muncii. Putini sunt insă cei care urmandu-l in această privintă pe K

Marx, se opresc cu analiza acestui raport la munca care se desfasoară pe baze socialiste şi la cea

ale cărei conditii materiale de desfăsurare sunt in afara relatiilor socialiste de proprietate.

Orice produs implică un proces de producţie a acestuia. In masura in care le este vandut,

se spune ca procesul lui de obtinere este şi un proces de formare a „valorii”

Din productia oricarui produs apare mai intai un consum de fortă de muncă. Cand este

vorba de un produs exterior omului, acest consum, munca vie transformă mijloacele de producţie

doar latente in valori de întrbuinţare reale şi active, fapt pentru care este conşiderat a fi ceea care

sub forma concretă conservă „valoarea” mijloacelor de producţie consumate ( transmintand-o

asupra produsului material obtinut). „Numai munca, privită ca un proces de întrbuinţare a fortei

de muncă este aceea care poate trasmite produselor valoarea mijloacelor mecanice consumate”.

Sub aspect cantitativ, acelaşi consum de forta de muncă creează o valoare nouă. In afară

de întrbuinţarea in procesul de obtinere a unei mărfi, spunea K Marx, in acest sens, “muncitorul

nu depune nici o alta muncă şi in afară de valoarea toatală a produsului, care ia formele de

salariu, profit şi renta, el nu creează nici o valoare”.

38 Vaşile Marian – “ELEMENTE DE TEORIE A VALORILOR ECONOMICE IN SOCIETATEA NOASTRA “ ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984 pag. 88

32

Se stie ca la K Marx domină ideea că munca insăşi nu are valoare, ca altă dată să spună

că „valoarea este munca”. In acest caz vroia probabil sa spună: ca valoare, o marfă nu-i decât

muncă, muncă materializata in ea.

Ca marfă un produs pentru consum nu poate avea logic vorbind, o valoare mai mare decât

„cantitatea de muncă foloşită in ultimul stadiu al producţiei şi cantitaea de muncă incrporată

anterior in materia prima necesară pentru producerea mărfii, precum şi munca foloşită pentru

fabricarea utilajului, uneltelor, maşinilor şi cladirilor necesară pentru desfăsurarea muncii”.

Practic, nu de putine ori se dovedeste că părti egale din unul şi acelaşi fel de marfă aduc

producătorilor castiguri diferite.

Sursa deosebirilor de castiguri constă in deosebi de productivitate a muncii individuale

fată de cea care regleaza preţul pe piata. Cum spunea Marx „ Valoarea reală a unei mărfi nu o

constituie insă valoarea ei individuală, ci valoarea ei socială, cu alte cuvinte ea nu se masoară cu

timpul de muncă pe care l-a cheltuit defapt producătorul intr-un caz izolat ci cu timpul de muncă

socialmente necesar pentru producerea ei”.39

Asadar in conditiile in care determinarea preţului pe piata se face prin unul sau altul din

grupurile de conditii de producţie care participă la satisfacerea nevoii sociale solvabile, maşina

este un factor de micsorare a cantitatii de munca care se materializează individual in fiecare

unitate de produs, ceea ce este o altă chestiune decât aceea dacă omul numa ca subiectivitate sau

şi ca maşină ce il inlocuieste creeaza produsele purtătoare ale unui profit, respectiv, venit net

suplimentar.

Este cunoscut cazul agriculturii, ca ramură de producţie de obiecte utlile exterioare

omului, in care perioada de producţie nu coincide cu durata efectivă a muncii, prima fiind mai

lungă decât aceasta din urmă. Un decalaj de acest fel il constatăm tot mai frecvent şi in industrie,

aspect pe care s-ar putea ca Marx sa-l fi omis datorită faptului că pe vremea lui muncitorul lucra

cu o maşină asa cum se munceste cu o uneltă adică actionand de regulă impreună.

Astăzi insă, tot mai frecvente devin şituatiile in care din cele cateva zeci sau sute de

minute cat dureaza procesul de prelucrare a obiectului muncii cu o maşină numai o mică parte

39 Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960, pag. 165

33

reprezintă o întrbuinţare efectiva de forta de muncă (pentru a porni şi opri şistemul tehinc, a

vedea care lampă de semnalizare nu functionează etc). In diferenta de timp, omul poate merge la

o scurtă sedintă, bea o cafea, citi ziarul, discuta cu cineva etc. Oare in tot acest răstimp procesul

de obtinere a produsului se intrerupe? Dar procesul de formare al valorii?

In perioada in care forta de muncă nu se utlizează productiv, eventualul ei consum se

incorporează in produsul care se obtine. Valoarea nouă nu se creează in cazurile nminaizate doar

plastic, nu ca asa ar fi şi in realitate, dar nici procesul de formare a valorii nu incetează din

această cauză, dacă obtinerea produsului continuă, iar dacă continuă, atunci are loc şi un proces

de transmitere a valorii mijloacelor de producţie asupra noului prodis.

K Marx spunea că aceastră transmitere intre memente şi in care imul nu este implicat in

procesul de producţie o face muncitorul, şi asta in acelaşi timp in care el creaza o valoare nouă.

După cum munca productivă este un proces pur individual sau unul combinat şi autorul

ei, muncitorul productiv este individual şi colectiv.

Muncitorul productiv colectiv a inceput să ia amploare odată cu trecerea, in capitalism,

de la forma de muncă cunoscută sub numele de cooperare şimplă la cooperarea intemeiată pe

diviziunea muncii. Intre timp, el a devenit in raport cu muncitorul productiv individual,

principalul exponent al muncii sociale din orice comunitate umană modernă.

In conditiile muncitorului productiv colectiv, spunea Marx, prima definitie a muncii

productive cea „dedusa din natura producţiei materiale insăşi” este valabilă numai pentru intreg,

nu şi pentru fiecare parte a acestuia; functiile muncitorului productiv individual se separa acum,

fara ca fiecare dintre acestea sa constea in obtinerea unui produs distinct de om.

„Produsul se transforma, in general, din produs nemijlocit al producatorului individual in

produs social, in produs comun al unui muncitor colectiv, adica al unui personal muncitoresc

combinat, ai carui membri actioneaza asupra obiectului muncii intr-un mod mai direct sau mai

putin direct. De aceea caracterul de cooperare al procesului muncii insuşi largeste in mod necesar

notiunea muncii productive şi a exponentului ei, muncitorul productiv.”

Aparitia muncitorului productiv colectiv a dus, printre altele la organizarea unei activitati

specializate de evidenta, in cadrul careia contabilitatea „devine cu atât mai necesara cu cat

34

procesul de producţie se efectueaza mai mult pe scara sociala şi işi pierde caracterul pur

individual”. Ca atare in socialism ea va capata o importanta mai mare ca oricand.

La inceput, Marx scria, referindu-se la A Smith, ca acesta includea pe buna dreptate, in

munca care se materializeaza in marfa „ Nu numai munca muncitorului manual sau a celui care

lucreaza direct la maşina, ci şi munca supraveghetorului, a inginerului, a directorului, a

functionarului de birou etc., intr-un cuvant munca intregului personal necesar intr-o anumita

sfera a producţiei materiale pentru producerea unei anumite marfi, personal a carui conlucrare

(cooperare) estenecesara pentru producerea marfurilor. Intr-adevar ei adauga capitolului constant

munca lor comuna şi prin aceasta spresc valoarea produsului”

Mai tarziu, însă, la K. Marx întalnim parerea ca la producatorul marfurilor individual

functia de evidenta a acestuia „reprezinta o cheltuiala suplimentara de timp de munca şi de

mijloace de munca, care, ce e drept, sunt necesare, dar constituie un scazamant atât din timpul pe

care il poate foloşi in mod productiv, cat şi din mijloacele de munca care functioneaza in

procesul de producţie efectiv şi participa la formarea produsului şi a valorii”.40

Mergând mai departe, Marx arata ca „Natura acestei funcii însăşi nu se schimba nici prin

proportiile pe care le ia datorita faptului ca este concentrata in mana producatorului de marfuti

capitalist, ca o functie din cadrul unui proces de producţie desfasurat pe scara larga, nici prin

separarea ei de functiile productive, al caror accesoriu era, şi nci prin transformarea ei intr-o

functie independenta a unor agenti speciali, carora le-a fost incredintata in mod excluşiv”.

Asadar, pentru Marx, munca de evidenta nu reprezinta pana la urma, o etapa a muncii de

obtinere a produsului destinat schimbului, ea nu se materializeaza in marfa şi nu constituie deci

substanta a valorii mărfii a carei producţie o generalizeaza, reclama.

Contrat aceste pozitii teoretice adoptata de K. Marx , in literatura noastra de specialitate

castiga tot mai mult teren ideea ca „ in structura muncitorului productiv colectiv modern se pot

distinge pe lanfa cei care indeplinesc functiile(diferentiate, separate sau nu) ale procesului de

producere a valorilor de întrbuinţare” şi :

40 Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960, pag. 301

35

a) „cadrele care califica, recalifica sau recicleaza pe membrii muncitorului

productiv colectiv

b) personalul medical şi sanitar care ingrijeste de ei

c) personalul din cantinele cresele gradinitele etc care servesc muncitorul

productiv colectiv”

In conditiile in care un asemenea muncitor productiv colectiv, care cuprinde intregul

personal al unei intreprinderi industiale se bazeaza pe revolutia stiintifica şi tehnica, el este o

forta exceprional potentiata de cerere a valorii.

Rezulta deci ca valoare creaza atât strungarul frezorul car şi cel incredintat cu paza şi

curatenia locurilor de munca, cu ingrijirea santatii lucratorilor etc. Daca educatorii, paznicii şi alt

personal analog acestuia dintr-o intreprindere sunt incluşi munctorul productiv, iar prin ceea ce

fac ei creaza valoare, este de presupus ca sustinatorii acestui punct de vedere nu au nimic

impotriva extinderii rationamentului lor şi la lucratorii din crese şi gradinite aflate in subordinea

conşiliilor. Cu alte cuvinte e vorba de recunoasterea teoretica a unui punct de vedere mai vechi şi

anume, ca in venitul national şi, prin acesta, in munca care creaza valoare, trebuie incluse inca

cel putin asa zicesele servicii de consum, in privinta carora a inceput sa se treaca tot mai mult la

o desfasurare a lor in regimde autogestiune.

Pornind de la corespondenta rezultatelor muncii ca anumite trebuinte reale, „ nu exosta

motive deosebite pentru ca serviciile de consum sanu fie incluse in produsul social şi venitul

national, bineinteles distinct de bunutile materiale şi serviciile de producţie”

Pentru a ne convinge de faptul ca şi munca neproductiva creeaza valoare, deşi nu

participa in acelaşi timp la productia materiala, C. Şirbu ia , printre altele ca exemplu, cazul

actovotatoo comericale, in privinta careia K. Marx spunea ca „petrnu capitalist, care pune pe altii

sa munceasca pentru el, cumpararea şi vanzarea devin o functie principala”.

Functiei comericale, socialismul ii da dimenşiuni noi. „pentru ilustrare, mentionam ca

accentuare afirmarii revolutiei stiinşifice şi tehnice, accelerarea ritmului de crestere cantitativa şi

de schimbare calitativa şi structurala a trebuintelor membrilor societatii, subordonarea producţiei

sociale scopului fundamental al satisfacerii car mai depline a trebuintleor materiale şi spirituale

ale membrilor societatii, aplicarea noului mecanism economic, ridicarea nivelului calitativ al

36

planificarii producţiei şi circulatiei de marfuri au determinat şi determina cu neceşitate obiectiva

cresterea rolului functiei comerciale a intreprinderii”.41

Asadar, la mijloc este vorba de o activitate deloc neglijabila, care, deşi autonoma in orice

unitate moderna de producţie, continua sa fie tratâta ca munca neproductiva preponderent şi nu

doar ca o (sub)functie a munctorului productiv colectiv, cum fac alti economisti, ceea ce nu il

impedica pe C Şirbu sa spuna ca şi ea se materializeaza dar intr-un mod specific, in produsul

muncii destinat pierii, „marinadu-i valoarea şi presul de vanzare. Marfa este finita cand ajunge la

consumator şi valoarea ei nu face discriminari intre munca cheltuita in procesul nemijlocit de

creare a valorii de întrbuinţare şi cea efectuata pentru repartizarea produsului. Presupunand ca

produsul n-ar contine deloc munca omeneasca inainte de a soşi in magazinul comercial, el ar

avea totuşi valoare şi pret generate de cheltuielile productive şi cele neproductive de circulatie.

Este greu de admis, de exemplu, ca o marga neproductiva de circulatie, ar fi livrata gratuit

consumatorului, ca ea n-ar avea valoare şi deci pret”.

Sa fi greşit oare K. Marx atunci cand spunea ca „Legea generala este ca taote cheltuielile

de circulatie care rezulta numai din transformarea formei mărfii nu-i adauga acesteia din urma

nici o valoare”, ca „Ele nu intra in procesul de producţie nemijlocit ci in procesul circulatiei, deci

in procesul toatl al reproducţiei”, fiind scazaminte din veniturile celor care le-au efectuat,

venituri avand la baza supramunca din procesul de creare a valorii de întrbuinţare de catre cei

care sunt şi comercianti şi de catrre producatorii care işi vand marfurile comercianilor sub

valoare pentru a permite acestora din urma sa-şi acopere cheltuielile pure de circulatie şi sa

obtina un castig?

Comerciantul pare sa-şi fi obtinut profitul mai intai de la cumparatorii marfurilor lui, iar

apoi de la producatorii acestor marfuri, de la care el se aprovizioneaza la un pret sub valoare.

Dealtfel profitul comercial ca parte a plusvalorii create de munca productiva, pe care

capitalismul fabricant de marfuri o cedeaza comerciantului pentru realizarea marfurilor sale,

trece ca o teza de vaza a teoriei noastre economice.

Deşigur, cheltuielile ocazionate de transformarea mărfii in bani, ca dealtfel toate

cheltuielile de circulatie ce nu decurg din continuarea procesului de producţie a produsului in

41 Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960, pag. 188

37

sfera circulatiei, deci taote cheltuielule pure de circulatie nu sporesc valorile de întrbuinţare ale

marfurilor; ca atare, activitatea de comert propriu-zis nu se materializeaza in produsele ale caror

schimb o genereaza.

Însă cheltuielile ei reprezinta o diminuare a avutiei societatii la fel ca cele generate de

multe alte activitati indispensabile desfasurarii normale a vietii sociale a oamenilor.

Pentru teoria-valorii cunoasterea acestui aspecte deosebit de improtant, dar luat in context

mecanismul lui de desfasurare sociala şi nu in şine.

Din acest punct de vedere inclinam sa credem ca in mod paradoxal utilitatea cheltuielilor

pure de circulatie se atribuie numai producatorilor care, potrivit conceptiei actuale, au sarcina de

a le suporta, respectiv, ca fiecare producator de marfa pierde mai mult sau mai putin in functie de

natura farfii pe care o fabrica şi de modul cum o vinde.

Cheltuielile pure de circulatie nu sunt o chestuine personala din punct de vedere al teoriei

valorii, a fiecarui producator; ele au o utilitate sociala, dovedita de existenta şi perfectionarea

continua a comertului, ca veriga autonoma a divixiunii sociale a muncii.

Comertul da sau işi impune serviciile sale, sevicii care constau şi dintr-o anumita

cantitate de munca, sunt servicii valori, iar aici „ca la orice schimb de marfa contra marfa, se da

echivalent pentru echivalent.”

Cele are aratâte mai sus ne permite sa conchidem ca daca admitem ca factor de

determinare a marimii calorii unui produs pentru consum destinat schimbului munca

materializata in el, munca care-l produce ca valoare deîntrbuinţare, atunci suma de bani pe careo

cedeaza vanzatorului cumparatorul mardii A are 2 componente, cu semnificatii teoretice diferite.

Prima dintre ele reprezinta, in contiile unui schimb echivalent, expreşia in bani amuncii

materializata in produsul care se procura in vederea consumarii lui ulterioare, preţul mărfii A in

determinatia acesteia ca meime de valoare la K. Marx: cea de-a doua parte a sumei de bani este

expreşia in bani a muncii pe care o reprezinta din punct de vedere social serviciul comercial,

respectiv, preţul consumului de produse din care a cnstat el şi de care a beneficiat cumparatorul;

iar la un locu, toata suma de bani, careia in mod normal ii spunem tot preţul mărfii A, repreşinta

38

in absenta comertului ca ramura deistincta de ativitate, expreşia cantitatii de 5 ore de munca

productiva şi a unei ore de munca neporductiva, deci a 6 ore de munca.

Prin aparitia comerului se reduc cheltuielile pure de circulatie de la echivalentul banesc al

unei ore de munca la cel al 10 minute. Ca atare, şi preţul inital al mărfii A se va reduce

proportional (cu 50 minute x 100 : 360 minute). In noile conditii, producatorii mărfii A vor foloşi

doar 5 ore şi nu 6 şi vor primi rchivalentul intregii munci (de 5 ore); comerciantii vor primi

echivalentul celor 10 minute de munca reclamata de revanzarea mărfii.

Cei care recunosc utilitatea muncii de transformare a preoduselor din forma marfa in

forma bani sunt cumparatorii şi ei suporta in consecinta nivelul socialmente necesar al

cheltuielilor pure de circulatie.

Teoria economica marxistă recunpaste ca marimea valorii este functie de eficienta

muncii. Cat priveste aceasta dependenta, atentia este retinuta in mod deosebit de teza lui K. Marx

ca valoarea se afla intr-un raport de inversa proportionalitate cu nivelul fortei productive a

muncii care se materializeaza in marfa, respectiv, cu productivitatea acestei munci cum se mai

spune in mod curent.

Astazi cadrul in care se cuine a cercera problema pusa in discutie a devenit mai larg decât

cel al producţiei de marfuri ca produse pentru consum. Intre timp, s-au dezvoltat vertiginos

serviciile, devenind şi ele intr-o mare masura obiecte-valori. De aceea corelatia dintre marimea

valorii şi productivitatea (forta productiva) a muncii nu mai este decât un caz particular al

dependentei ce se stabileste intre marimea valorii şi eficienta muncii.

In limbajul economistilor nostri este raspandita ideea ca forta productiva este intodeauna

„ a unei munci utile concrete, şi nu determina de fapt decât gradul de eficienta a unei activitati

productive indreptate spre un scop anumit şi desfasurate intr-un interval de timp dat.”

Pentru K. Marx, munca concreta, de a carei forta productiva vorbeşte, este munca care se

materializeaza, inmagazineaza, incorporeaza intr-un produs avand o existenta in spatiu distincta

de om.

39

Munca productiva nu se reduce, ca sfera, la munca care se obiectualizeaza distinct de om;

ea se refera şi la munca care nu lasă „urme”, expemplu tipic in acest sens fiind transportul de

marfuri.

„Marimea absoluta a valorii adaugate de transport marfurilor este, celalalte imprejusrimi

ramanand neschimbate, invers proporţională cu forta productiva a industriei transporturilor şi

direct proporţională cu distantele care trebuie parcurse”, spunea Marx. Asadar, forta productiva

este o trasatura a intregii munci care se materializeaza, intr-un fel sau altul, intr-un produs

distinct de om, şi nu numai a celeia care lasă vreo urma asupra acestui produs.

Prin teria sa asupra valorii Marx a ridicat valul care ascundea modul capitalist de

producţie şi-l arata in taote goliciunea sa.

Frumoasa teorie a economistilor burghezi asupra armoniei de interese, dupa care oridinea

sociala capitalista ar fi cea mai frumoasa dintre toate, a cazut de la şine, şi respingatorul tablou al

expoatarii omului de catre om a aparut pe primul plan. Insuşi numele „capitalist” care pana

atunci era un nume de onoare, a devenit şinonim cu „exploator”.

Toriile lui Marx au adus cu sine o întreaga revoluţie in conceptia lumii şi sunt cu atât mai

perşiculoase pentru clasă capitalista, cu cat Marx descoperea numai leginle launtrice ale ordinii

sociale capitaliste, ci şi legile ei de evolutie, şi a dovedit bazandu-se pe fapte istorice, ca această

ordine socială este numai o etapă pe drumul evoluţiei omeniri. 42

ALFRED MARSHALL

Echilibrele de piaţă42 Karl Marx Teoria asupra valoarei şi plus-valoarei, ed a III-a, Tatiana Grigorovici, Bucuresti, 1920, pag. 16

40

Ciocea Eugen

Ciocoiu Ioana- Cristina

INTRODUCERE

Alfred Marshall (1842- 1924), unul din cei mai mari economişti ai timpului său, este

considerat pe drept părintele economiei engleze. Opera sa magnum, Principles of

economics1890, aduce în discuţie conceptele de cerere şi ofertă, de utilitate marginală şi costuri

41

de producţie într-un tot unitar coerent, fiind cartea de economie dominantă în Anglia pentru o

bună perioadă de timp.

În demersul său teoretic, Marshall are în vedere realitatea individuală, motiv pentru care

face apel la psihologie, cât şi la realitatea socială prin luarea în consideraţie a sistemului

instituţional.43

Prin lucrările sale vrea să ne spună că economia politică trebuie să fie o ştiinţă a acţiunii

după care să se ghideze politicile economice în vederea realizării prosperităţii şi bunăstării

individului, iar pe economiştii timpului dar şi cei care îi vor urma să nu se folosească în

demonstraţiile lor de abstracţiuni, ci să formuleze raţionamente cât mai uşor de înţeles folosind

exemple reale, nu ipotetice.

Principalele probleme care l-au preocupat pe Marshall au fost : modul cum se formează

preţul şi distribuţia veniturilor, ocupându-se în detaliu de analiza fundamentelor valorii. A

întreba dacă valoarea este determinată de utilitate sau de costul de producţie, după Marshall, este

ca şi cum ai discuta dacă lama superioară sau inferioară a unui foarfece este aceea care taie

hârtia.44

Deşi a crescut într-o suburbie a Londrei, performanţele obţinute la şcoală l-au determinat

să urmeze o carieră academică la Cambridge, specializându-se în economie politică. A dorit să

îmbunătăţească rigorile matematice ale economiei şi să facă din ea o materie mult mai exactă.

Dar, cu toate acestea nu a lăsat matematica să umbrească economia, în cărţile sale lăsând cifrele

şi notiţele matematice şi schemele în notele de subsol. Studenţii săi de la Cambridge au devenit

figuri dominante în economie- J.M.Keynes, A.C.Pigou- lăsând ca moştenire economia ca o

profesie respectată, academică şi fundamentată ştiinţific.

Contribuţia cea mai importantă a lui Afred Marshall la dezvoltarea gândirii economice

este cea din domeniul teoriei valorii şi a preţului. Dacă la predecesorii săi neoclasici, Jevons şi

Menger, inovaţia constă în faptul că teoriile lor se bazează pe conceptul de utilitate, la Marshall

inovaţia constă în distincţia dintre “perioadele scurte” şi “perioadele lungi”. Pentru a ajunge la o

43 Todosia Mihai, "Doctrine economice", Editura Uiversităţii "Al. Ioan Cuza", Iaşi, 1992, p. 112

44 Ibidem, p.113

42

concluzie satisfăcătoare, în analiza sa, Marshall pune, pentru început, semnul identităţii între

“valoare” şi “valoarea de schimb”, dar şi “între valoare” şi “preţ”.45

Ceea ce face Marshall este să dea fiecărei orientări dreptate. Punctul de plecare al

demersului său îl constituie următorul citat: “Noi găsim la fel de rezonabilă disputa, dacă lama

de sus sau cea de jos a unei foarfece taie o bucată de hârtie, ca şi pe aceea dacă valoarea este

guvernată de utilitate sau de costul de producţie. Este adevărat că dacă o lamă este fixă şi o

tăietură este efectuată prin mişcarea celeilalte, putem afirma, cu certitudine, că tăietura este

făcută de cea de-a doua; dar afirmaţia nu este tocmai exactă şi poate fi acceptată doar atât timp

cât pretinde a fi mai degrabă o apreciere obisnuită şi nu una strict ştiinţifică supra realităţii”.46

În felul acesta pe termen scurt: “când un lucru deja produs trebuie vândut, preţul pe care

oamenii vor fi dispuşi să-l plătească pe el va fi guvernat de dorinţa lor de a-l obţine şi de

cantitatea pe care şi-o pot permite să o plătească pentru acesta”.47

ECHILIBRUL ECONOMIC MARSHALLIAN

Fără a ajunge la o concepţie complet originală, Marshall a studiat problema echilibrului

economic bazându-se pe analiza schimbului. El este cel care a studiat mecanismul de formare a

preţurilor pe termen scurt, mediu şi lung.

Astfel pe termen scurt, pe piaţă manifestându-se o ofertă rigidă, o dată cu modificarea cererii,

preţul urcă sau coboară şi se stabileşte, în funcţie de preţ, cantitatea de echilibru a bunurilor vândute şi

cumpărate.

45 Popescu Gheorghe , „Evoluţia gândirii economice”, Editia a II-a, Editura Academiei Române în colaborare cu Editura “Cartin Pex”, Cluj – Napoca, 2004, pag. 538

46 Alfred Marshall, „ Principles of Economics”,vol. I, Fifth edition, MacMillan, London, 1907, pag. 350

47 Ibidem, p.349

43

Astfel, pe termen scurt capacitatea de adaptare a producătorilor la fluctuaţiile cererii este

nulă. Curba ofertei este o dreaptă verticală (oferta rigidă) şi orice modificare a cererii acţionează

exclusiv asupra nivelului preţului de echilibru. Acesta nu depinde de costul de producţie, ci de

stocul de marfă disponibil şi de cerere.48

Studiind în continuare echilibrul economic, Marshall observă faptul că oferta se

adaptează la cerere, fapt ce se produce datorită existenţei unor factori variabili. Productivitatea

48 Popescu Gheorghhe, „Evolutia gândirii economice”, Editura “Cartin Pex”, Cluj – Napoca, 2004,pag. 554;

C2

C1

P

P2

P1 Q1 = Q2 Q

O

P

P2

P1

Q1 Q2 Q

O

C2

44

lor marginală, care este descrescândă, antrenează creşterea costului marginal şi implicit a curbei

ofertei. Orice modificare a cererii produce o modificare a ofertei şi a preţului. Astfel, preţul de

echilibru depinde de cerere şi de costul de producţie.

Dar ce se întâmplă când perioada ce trebuie analizată se măreşte? În acest caz numărul

factorilor variabili sporeşte, capacitatea de adaptare a ofertei la cerere creşte şi ea, toate acestea

fac ca curba ofertei să slăbească.

Pe termen mediu, modificarea cerereii acţionează mai puţin asupra preţului şi mai mult asupra

cantităţii, preţul fiind înfluenţat, într-o măsură mai mare de evoluţia costurilor de producţie.

Pe perioade lungi, tendinţele de creştere şi descreştere ale costului marginal se

compensează integral. Costul tinde spre costul mediu (unitar). Curba ofertei este o dreaptă

orizontală şi orice manifestare a cererii acţionează asupra cantităţi de echilibru.49 În acest caz,

preţul va depinde de costul de producţie şi numai de el.

49 Popescu Gheorghhe „Evolutia gândirii economice”, Editura “Cartin Pex”, Cluj – Napoca, 2004, pag. 555;

P

P2

P1

Q1 Q2 Q

OC1

C2

45

Termenii pe care Marshall încearcă să îi contureze şi să-i explice sunt „cantitatea de

echilibru” şi „preţul de echilibru”. Aceşti doi termeni sunt analizaţi în cadrul unui echilibru

stabil. Iată ce observă Marshall: „când cererea şi oferta sunt în echilibru, cantitatea de mărfuri

produsă într-o unitate de timp poate fi numită cantitate de echilibru şi preţul la care se vinde

poate fi numit preţ de echilibru”50

50 Alfred Marshall, op. cit., pag. 345;

P

Q

Echilibrul pe termen scurt, în care

cererea are rol determinant

Echilibrul pe „termne mediu”, în

care oferta şi cererea au rol

„combinat”

Echilibrul pe „termen lung”, în

care oferta are rol determinant

P

Q

P

Q

C O

C O

C O

46

În situaţia în care preţul tinde să se stabilizeze la nivel minim, iar cantitatea de bunuri este

vândută şi cumpărată la nivelul ei maxim se produce echilibrul stabil. „Un astfel de echilibru este

stabil; dacă preţul se deplasează de la această poziţie, el va reveni, aidoma unui pendul care

oscilează în jurul punctului minim. Preţul cererii este mai mare decât preţul ofertei pentru

cantităţile inferioare celei de echilibru şi invers ”51

În continuare voi vorbi despre cum se ajunge la echilibru: „când preţul cererii este mai

mare decât preţul ofertei, cantitatea produsă tinde să crească. Dacă preţul cererii este mai mare

decât preţul ofertei pentru cantităţi inferioare celei de echilibru, atunci producţia va creşte.

Dacă preţul cererii este mai mare decât preţul ofertei pentru cantităţile inferioare celui de

echilibru, este cert că va fi mai mic pentru cantităţile mai mari; atunci producţia va scadea. În

felul acesta se ajunge la echilibrul stabil.” 52

Dacă se întâmplă ca în acest echilibrul stabil să se producă modificări, ca de exemplu

anumiţi factori modifică producţia, pe piaţă vor acţiona anumiţi indicatori care au drept scop

restabilirea echilibrului.

51 Alfred Marshall, op. cit., pag. 345;

52 Idem , pp. 345 -346;

47

Diagrama echilibrului stabil al lui Marshall spune că dacă preţul cererii (c) se situează

deasupra preţului ofertei, şi în stânga preţul de echilibru (E), atunci oferta va creşte de la Q1 la

QE. Dar dacă preţul cererii (c`) se situează la dreapta şi sub punctul de echilibru (E), atunci

oferta va scădea de la Q2 la QE.

În cazul echilibrului stabil cantităţile de produse şi preţurile lor sunt fixe.53

Matematic, calculele făcute de Marshall pentru atingerea stării de echilibru, vizează

termeni ca cost total (CT) care este format din costul fix (CF), indiferent de volumul producţiei

(QT) şi costul variabil (CV), care sporeşte sau scade o dată cu producţia.

şi succesiv vom avea: costul total mediu (unitar);

costul fix mediu; costul variabil mediu;

costul mediu (unitar); costul marginal.

53 Popescu Gheorghe, „Evoluţia gândirii economice”, Editura “Cartin Pex”, Cluj – Napoca, 2004, pag. 556;

0 Q1 QE Q2 Q

P

Preţul

cererii

Preţul

ofertei

E

C O

c

o

c`

o`

48

Din grafic se observă că, curba Cm taie curbele Cmv în punctele lor de minim. Minimul

curbei Cu reprezintă pentru bunul produs, preţ întreg al rentabilităţii (P2) sub care întreprinderea

înregistrează pierderi, iar minimul curbei Cvm reprezintă preţul întreg al opririi producţiei (P1)

sub care întreprinderea nu poate să-şi acopere nici cel puţin costurile. 54 Chiar dacă înregistrează

pierderi întreprinderea este stimulată să producă, întrucât dacă ar opri producţia pierderea ei ar fi

şi mai mare.

Ceea ce ar trebui determinat acum este dacă producţia optimă pentru care diferenţa

pozitivă dintre încasările totale (YT = PUQT) şi costurile totale (CT = CUQT) tind spre

maxim.55

(60)

Maximizarea profitului total presupune :

sau , (61)

54 Popescu Gheorghe ,„Evoluţia gândirii economice”, Editura “Cartin Pex”, Cluj – Napoca, 2004, pag. 556;

55 Idem , pag. 556;

P

P3

P2

P1

Cm

Cu

Cvm

Cfm

49

unde = venitul marginal. Deci profitul total al unei firme producătoare este

maxim dacă venitul ei marginal este egal cu costul marginal (pentru orice nivel al acestora

superior costului mediu (unitar)).

După cum reiese din formula profitul total al firmei producătoare este maxim dacă venitul ei

marginal este egal cu costul marginal. 56

Deci, optimul producătorului se realizează pentru producţia totală Q3 şi pentru preţul unitar de

vânzare P3 , deoarece aici firma va avea un profit total maxim.

În condiţiile concurenţei perfecte preţul de piaţă este independent de cantitatea produsă

iar venitul marginal este egal cu preţul unitar :

(62) sau

(63)

56 Ion Ignat, Gheorghe Luţac, Ion Pohoaţă Pascariu Gabriela, “Economie politică”, Ediţia a II-a, Editura Economică, 2002, pp. 74-80 ;

P

P3

P2

P1

P0

Cm(Q)

50

În condiţiile date mai sus firma trebuie să-şi sporească producţia de la Q1 la Q2 şi apoi la

Q3 , unde preţul său unitar devine egal cu costul său unitar (punct situat deasupra costului total

mediu)57. Tot în acest punct se obţine profitul total maxim şi se atinge starea de echilibru.

CONCLUZII

Prin analiza echilibrului economic Marshall se dovedeşte inferior lui Walras. Metoda sa

constă în a studia echilibrele parţiale care se combină într-un echilibru complex.58

Marshall a sintetizat principalele realizări ale liberalismului neoclasic (marginalist) ţinând

seama de unele dintre criticile îndreptate asupra lui şi extinzând aplicarea lui şi la domeniul

comerţului internaţional. A. Marshall a continuat încercările de reconciliere între vechea şi noua

teorie clasică (începute de Jevons) în lucrarea „Principii de Economie”.

Marshall a considerat că nu este necesar să se vorbească prea mult despre izvorul valorii.

A întreba dacă valoarea este determinată de utilitate sau de costul de producţie – după Marshall –

este, după cum am mai spus, ca şi cum ai discuta dacă lama superioară sau inferioară a unui

foarfece este aceea care taie hârtia. „Ar fi interesant să se ştie care din cele două lame ale unui

foarfece taie o bucată de stofă, cea de sus sau cea de jos. Aşa cum nu se poate spune care din

acestea taie stofa, tot aşa nu se poate spune cine determină valoarea, utilitatea sau costurile”.

Atunci când studiază mecanismul de formare a preţurilor, Marshall face distincţie între

perioada scurtă şi lungă de timp. Pentru perioade scurte, Marshall apreciază că se verifică teoria

valorii – utilitate conform căreia cererea determină în mod hotărâtor valoarea şi preţurile. Cu cât

va fi mai scurtă perioada de timp, concluzionează Marshall, cu atât va trebui să ţinem seama de

influenţa cererii asupra valorii, respectiv a preţului, şi, dimpotrivă, cu cât va fi mai lungă această

perioadă, cu atât mai importantă va fi influenţa exercitată de costul de producţie asupra valorii,

respectiv preţului.

În jurul personalităţii lui Marshall s-a format o adevărată şcoală neoclasică – Şcoala de la

Cambridge – care a extins considerabil aria de investigare a economiei de piaţă, referindu-se

57 Ion Ignat, Gheorghe Luţac, Ion Pohoaţă Pascariu Gabriela: “Economie politică” Ediţia a II-a, Editura Economică, 2002, pp. 74-80

58 Todosia Mihai: "Doctrine economice", Editura Uiversităţii "Al. Ioan Cuza", Iaşi, 1992, p. 112

51

printre altele şi la „economia bunăstării”, precum şi la unele disfuncţionalităţi ale economiei

moderne de piaţă.

DAVID RICARDO

Teoria Avantajului Comparativ

52

Ciobanu Andrei

Gr. 2, anul 3

INTRODUCERE

53

În 2010 se împlinesc 238 de ani de la naşterea lui David Ricardo, unul dintre cei mai

importanţi economişti ai tuturor timpurilor, dacă nu cumva cel mai mare dintre ei. O asemenea

afirmaţie poate să şocheze şi să producă deruta cititorilor, motiv pentru care considerăm necesare

şi binevenite explicaţii lămuritoare.

David Ricardo a trăit doar 51 de ani, dar a reuşit să lase posterităţii o moştenire

intelectuală inestimabilă. Acest lucru este cu atât mai surprinzător şi paradoxal dacă ţinem cont

că David Ricardo a fost un economist autodidact, fără aproape nici un fel de educaţie şcolară. El

a scris o singură carte „On the Principles of Political Economy and Taxation” în 1817, dar aceea

a fundamentat ştiinţa Economiei Politice moderne. Prin caracterul său raţional şi unitar cartea lui

Ricardo este prima lucrare integral laică din întreaga istorie a devenirii gândirii economice. De

aceea apreciem că prin cartea lui David Ricardo şi o dată cu ea s–a născut ştiinţa Economiei

Politice. David Ricardo a revoluţionat metodologia cercetării prin folosirea consecventă a

metodei abstracţiei, conferind întregului său demers un caracter unitar şi oferind ştiinţei

economice aparatul cel mai important al propriei deveniri şi dezvoltări. Trăind în Anglia

revoluţiei industriale şi a ascensiunii capitalismului, David Ricardo a sesizat direcţia de evoluţie

viitoare a societăţii şi a militat pentru promovarea intereselor burgheziei industriale.

David Ricardo a dat lumii ştiinţifice moderne conţinutul principal al teoriei obiective a

valorii determinată de muncă. Karl Marx care a urmat după el a cizelat şi completat construcţia

ricardiană, ridicând–o la nivelul cunoscut astăzi. Pe baza teoriei obiective a valorii, Ricardo

construieşte pentru prima dată un sistem unitar al teoriei economice, iar economia politică se

poate constitui definitiv ca ştiinţă. Dacă analizăm contribuţiile celor doi intelectuali la

fundamentarea teoriei obiective a valorii, putem afirma odată cu Friedrich Engels că aceasta este

„teoria Ricardo-Marx”, întrucât edificiul ei principal a fost ridicat de Ricardo, Karl Marx

adăugând doar „cireaşa de pe frişca tortului”. David Ricardo a oferit lumii prima teorie raţional–

ştiinţifică a rentei funciare şi a problematicii complexe şi contradictorii a repartiţiei veniturilor în

societate. La baza tratării rentei el aşează consecvent teoria valorii determinată de muncă şi

mecanismul particular de acţiune a legii valorii în agricultură. În opera sa, puţin întinsă dar

profundă, se întâlneşte prima tratare ştiinţifică de pe poziţiile economiei politice a problematicii

contradicţiilor dintre clasele sociale în procesul repartiţiei bogăţiei sociale. Opera ricardiană

cuprinde, printre altele, şi cea mai cunoscută şi apreciată teorie asupra mecanismelor desfăşurării

54

comerţului internaţional. Contribuţiile lui David Ricardo la studierea schimburilor economice

dintre state formează şi astăzi substanţa principală a întregii teorii despre comerţul internaţional.

David Ricardo a fost economistul cel mai liberal al tuturor timpurilor, considerând că

liberalismul şi mecanismele concurenţiale oferă climatul cel mai potrivit asigurării progresului şi

prosperităţii economice a tuturor

naţiunilor lumii. Tot în 2010 se împlinesc 193 de ani de la apariţia lucrării principale a lui David

Ricardo, „On the Principles of Political Economy and Taxation” în 1817.

David Ricardo s-a născut la Londra la 18 aprilie 177259, într–o familie de evrei sefarzi

de origine spaniolă. Familia sa, originară din Spania s-a stabilit în Olanda neutră pe la începutul

secolului al XVIII–lea. Bunicul, Joseph Israel şi tatăl său, Abraham Israel au fost agenţi de

schimb la Bursa din Amsterdam. Abraham Israel s–a stabilit în Anglia, unde a desfăşurat o

activitate intensă în cadrul bursei londoneze şia prosperat sub aspect material. În aprilie 1769 s–a

căsătorit cu Abigail Delvale „dintr–o familie de negustori de tutun şi agenţi de bursă”60. În

familia lui Abraham, mort în 1812 şi Abigail, decedată în 1801 s–au născut 17 copii. David

Ricardo a fost născut al treilea dintre ei.

La 11 ani David a fost trimis să studieze la Şcoala Talmud Tora, de pe lângă Sinagoga

portugheză din Amsterdam. După numai doi ani petrecuţi în Olanda, David Ricardo s–a întors în

Anglia. De la vârsta de 14 ani, David Ricardo a început să lucreze în biroul de schimb al tatălui

său. Absorbit de activitatea bursieră, David Ricardo n-a mai continuat studiile şi va resimţi toată

viaţa lacunele insuficientei sale pregătiri şcolare din anii adolescenţei. Din această cauză David

Ricardo a resimţit un complex de inferioritate faţă de contemporanii săi mai instruiţi. Acest

complex a fost cu atât mai acut cu cât, se ştie, el a trăit în perioada în care au activat erudiţi de

seamă ai Marii Britanii. William Pitt junior (1759–1806) a fost unul dintre aceştia. La vârsta de

13 ani ştia greceşte şi latineşte şi scria o tragedie în cinci acte. La vârsta de 24 ani în 1783 a ajuns

prim–ministru al Angliei, funcţie pe care a deţinut-o cu o întrerupere între 1801 şi 1804 până în

anul 1806. John Stuart Mill la 8 ani îi citea în original pe Xenofon şi Herodot, învăţa latina şi îl

studia pe Euclid. Thomas Robert Malthus era un ilustru intelectual şi profesor universitar, cu care

David Ricardo a purtat o îndelungată corespondenţă între 1810 şi 1823 însumândcâteva sute de 59 Costin Murgescu, David Ricardo în Anglia revoluţiei industriale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

60 Costin Murgescu, op. cit. , p. 14.

55

scrisori. Întreaga corespondenţă a lui David Ricardo s–a ridicat la 500 de scrisori conform

editorilor săi Pierro Sraffa şi Maurice Dobb. De fapt, în perioada vieţii lui Ricardo în Anglia au

fost mulţi tineri care au jucat un rol

însemnat în viaţa politică şi socială din Anglia. Relaţiile lui David Ricardo cu părinţii săi s-au

înrăutăţit din momentul în care David s–a îndrăgostit de Priscilla Anne, cu care se va căsători la

20 decembrie 1793. Din acest moment David a părăsit religia iudaică a părinţilor şi a trecut la

creştinism (cultul unitarian, al cărui conştiincios enoriaş a fost până la moarte). La 21 de ani

David a fost dezmoştenit de tatăl său şi excomunicat din biserica strămoşilor lui. În familia

David şi Priscilla Ricardo s–au născut 8 copii, trei băieţi şi cinci fete. Doi dintre băieţi, Osman şi

David, au ajuns parlamentari britanici.

Între 1793 şi 1819 David Ricardo a fost agent al Bursei de valori din Londra. El a fost

„jobber” (dealer) şi a speculat în principal „à la baisse” (fiind denumit „bear”)61. La bursă există

două tipuri de tranzacţii:

a) în numele clientului, făcute de brokers;

b) în nume propriu, realizate de dealers (jobbers) unde dealerul poate fi şi broker,

invers nu este valabil.

TEORIA AVANTAJELOR COMPARATIVE

David Ricardo, în lucrarea sa „The Principle of Political Economy and Taxation” (1817),

a fost cel care a demonstrat că o ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pe care le poate

fabrica mai eficient şi va cumpăra din altă ţară acele bunuri pe care le realizează mai puţin

eficient, chiar dacă ea ar putea produce aceste bunuri mai eficient decât ţara terţă.

61 Elena Drăgoescu şi Anton Drăgoescu, Pieţe financiare, Editura Mesagerul, Cluj–Napoca, 1995.

56

De aceea, David Ricardo dezvoltă teoria avantajului comparativ sau teoria avantajului

relativ explicand odată cu această teorie costurile comparative. Raţionamentul lui David Ricardo

a pornit de la următoarele ipoteze62:

1. Ipoteza imobilităţii relative a factorilor:

a. În interiorul oricărei ţări, factorii de producţie (mărfurile, capitalul, forţa de muncă)

circulă liber.

b. La scară internaţională, numai mărfurile circulă liber în cazul ipotezei liberului schimb,

în timp ce factorii capital şi forţă de muncă sunt imobili, ţările neintrând astfel în concurenţă.

2. Ipoteza pieţei pure şi perfecte:

• În fiecare ţară, concurenţa este „pură şi perfectă”, ceea ce înseamnă că nici o firmă nu

dispune de putere suficientă pentru a-şi impune condiţiile pe piaţă şi a influenţa preţul sau

volumul total al ofertei, de asemenea, nu există nici o restricţie în calea pătrunderii de noi

concurenţi şi nici privind deplasarea acestora între sectoare.

• Pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, în interiorul fiecărei

ţări, mărfurile se schimbă în funcţie de cantitatea de muncă necesară producerii lor. Dacă, de

exemplu, producerea unei unităţi de ţesătură necesită 2 ore de muncă, iar a unei unităţi de grâu, o

oră, o măsură de grâu se va schimba contra două măsuri grâu.

3. Ipoteza echilibrului static:

62 René Sandretto, Le Commerce International, Armand Colin, Paris, 1995, p. 50-60 şi Colette Neme, Economie

Internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996, p.46-47.

57

Oricare ar fi bunul considerat, producerea sa implică utilizarea de factori de producţie în

proporţii bine determinate. Cu alte cuvinte, producţia se efectuează în condiţiile unor coeficienţi

ficşi, fără ca substituţia să fie posibilă.

În plus, nu există nici un avantaj, dar nici un dezavantaj în a produce în serii mari şi nu

mici. Preţul care revine pe unitatea de produs se presupune a fi acelaşi în ambele situaţii. Prin

urmare, producţia se realizează la costuri sau randamente de scară constante.

Plecând de la aceste ipoteze, teoria lui Ricardo se constituie într-o analiză originală a

comerţului internaţional, capabilă să explice fundamentele specializării, eficienţei şi creşterii

economice.

Preluând noţiunea de cost comparative, David Ricardo a elaborat teoria costurilor

comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional. Modelul avantajului

comparativ a făcut obiectul studiilor şi cercetărilor specialiştilor timp îndelungat şi persistă încă

între preocupările cercetătorilor din domeniul relaţiilor economice internaţionale, deoarece are

numeroase implicaţii practice. De asemenea, o serie de concepte lansate de acest model fac astăzi

parte din limbajul de specialitate al experţilor economişti, iar concluziile sale au consecinţe

profunde asupra modului în care sunt receptate de către factorii de decizie din domeniul

comerţului exterior avantajele rezultate din schimburile internaţionale cu mărfuri obiectuale şi

servicii. Premisele de bază ale modelului avantajului comparativ sunt menite a izola fenomenele

pe care intenţionăm să le urmărim de o serie întreagă de influenţe care ar îngreuna, de la început,

buna percepere a acestor fenomene economice. Deşi, după cum subliniază unii cercetători, multe

din aceste premise sunt, la început, restrictive, totuşi, conţinutul logic al modelului nu este

invalidat, iar concluziile esenţiale îşi vor menţine valabilitatea.

Scopul studierii modelului avantajului comparativ este, în esenţă, de a demonstra că

schimburile comerciale internaţionale reprezintă, într-adevăr, un joc al sumelor pozitive, toţi

participanţii la acestea înregistrând avantaje în urma lor. În esenţă, prin prisma argumentelor

aduse de modelul avantajului comparativ, pentru a câştiga prin participarea la schimburile

comerciale internaţionale, o ţară nu este strict necesar să deţină avantajul absolut ci câştigurile se

pot obţine din deţinerea avantajului comparativ. Avantajul comparativ există ori de câte ori

necesarul relativ de factor muncă este diferit între ţări, aceasta determinând costuri diferite de

58

oportunitate pe plan intern. Dacă fiecare ţară se specializează în producţia acelui bun pentru care

deţine avantajul comparativ, atunci producţia totală din acest bun sporeşte şi, prin comerţ

internaţional, toţi participanţii obţin avantaje importante.

Sesizand principala insuficienta a conceptie lui Smith si preluand o serie de teze

formulate de Robert Torrens, David Ricardo, in lucrarea sa Despre principiile economiei politice

si impunerii 63, definitiveaza teoria costurilor comparative. In acceptiunea ricardiana, cauza

schimburilor comerciale internationale nu consta in diferente de cost absolut ci in diferentele

dintre costurile comparative pentru acelasi produs, in tari diferite.

Pentru Ricardo, naţiunea este pur şi simplu un teritoriu unde factorii sunt mobili, în timp

ce, de la o ţara la alta, ei sunt imobili. Acest punct fiind stabilit, Ricardo demonstrează că libera

circulaţie a produselor între natiunii ajunge la o mai buna specializare a factorilor în fiecare

naţiune, şi deci, la o mai buna alocare a resurselor.

Pentru a-şi expune concepţia, Ricardo ia in discuţie doua tari, Anglia şi Portugalia, şi

doua produse, vinul si stofa. Ȋn acest exemplu, Portugalia este mai eficace decat Anglia.

Totuşi Ricardo gaseşte o solutie optimă care permite să demonstreze că în acest caz

avantajele sunt concentrate într-o singură ţară, liberul schimb ramânând soluţia optimă. El

propune să se raţioneze în mod relativ, comparand costurile de producţie a celor două ţări pentru

fiecare tip de bunuri.

Ȋn ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în munca pentru fiecare produs,

diferă de cele spuse de Smith. Ele vizează situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută

în producţia tuturor bunurilor, iar partenerul de schimb, de inferioritate absolută generală.

Marfa

Tara

Vin Stofa

635 Ricardo. D., Opere alese, vol 1, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1959

59

Anglia 120 100

Portugalia 80 90

Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă( sau cu munca a 120 de lucratori) şi

stofa cu 100 de ore ;

Portugalia poate obţine acelaşi cantităţi de vin cu 80 de ore de muncă şi de postav cu 90

de ore de muncă ;

Ȋntr-o astfel de situaţie, conform postulatelor lui Smith, schimburile comerciale dintre

două tari nu ar avea nici o motivaţie. Pentru a solutiona un asemenea caz Ricardo formulează un

nou criteriu de specialzare, potrivit căruia fiecare ţară este avantajată, dacă se specializează şi

exportă acele produse pentru care dispune de cea mai mare superioritate comparativă sau , la

limită, de cea mai mica inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat în

literatură sub denumirea de criteriul costurilor comparative, explicaţia de esenţă a diviziunii

muncii şi a schimburilor comerciale internaţionale rezidă din diferenţa dintre ţări sub aspectul

costurilor comparative.

Însăşi noţiunea de cost comparativ n-a fost definită de Ricardo cu rigurozitate, deşi

dezvoltă, pe baza ei, numeroase raţionamente. Acest fapt avea să genereze ulterior opinii şi

interpretări diferite privind elementele de construcţie a costului comparativ. Ele pot fi clasate pe

două principale orientări:

Prima interpretează costul comparativ ricardian ca fiind rezultat din raportarea nivelurilor

absolute ale costurilor aceloraşi produse în ţări diferite şi este susţinută de teoreticieni

remarcabili, precum: Bö Södersten, A. Grjebine etc.

A doua interpretează costul comparativ ricardian ca fiind determinat prin confruntarea

costurilor relative interne ale aceluiaşi produs în diferite ţări, şi este la fel de mult vehiculat în

literatură de autori consacraţi, printre care se numără: M. Bye, G. Marcy, P.A. Samuelson, W. J.

Ethier, R. T. Byrns, G. W. Stone.64

64 Samuelson, P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris 1964, p.479-525

60

Aceste două interpretări în ideea de a arăta că ambele au suport în scrierile lui Ricardo şi

mai ales de a demonstra că luarea în consideraţie a unor elemente de calcul diferite, păstrează

principiul comparativ şi aplicarea lui la scară internaţională, adică compararea costurilor absolute

sau relative pentru acelaşi produs în ţări diferite şi nu afectează natura concluziilor teoriei.

Teoria ricardiană furnizează un criteriu esenţial de optimizare a alocării resurselor şi de

maximizare a avantajului generat de comerţul exterior.

Concret, în cazul exemplului presupus, specializarea celor două ţări după criteriul

ricardian şi practicarea schimburilor comerciale reciproce le va permite să producă împreună

aceeaşi cantitate din fiecare produs cu o cheltuială de numai 360 de ore muncă şi nu de 390 de

ore ca în condiţii de autarhie.

“ Comerţul exterior este de mare folos pentru o ţară, deoarece sporeşte cantitatea şi

varietatea obiectelor pe care se cheltuieşte venitul şi, prin abundenţa şi ieftinătatea mărfurilor,

stimulează la economie şi la acumulare de capital”65.

Prin aceste concluzii, teoria lui Ricardo se înscrie ca element de fundamentare a liberului schimb.

Autorul clasic este conştient de această semnificaţie a teoriei sale, întreaga sa operă înscriindu-se

ca o pledoarie pentru liberul schimb.

Pentru a ilustra aceasta, cu titlu exemplificativ, se redă un pasaj din textul ricardian,

deosebit de sugestiv prin veridicitatea şi actualitatea sa: ”Într-un sistem de perfectă libertate a

comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi

care îi sunt mai avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de

binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul şi folosind în modul cel

mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai

folositor şi mai economicos, în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor, el răspândeşte

avantajul general şi leagă printr-o ţesătură comună de interese şi relaţiuni societatea universală a

naţiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul care face ca vinul să fie

produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de

metal şi alte bunuri să fie fabricate în Anglia”66.

6565 Ricardo, D., Op.cit., p.126

668 Ibidem

61

CONCLUZII

După opinia noastră, Ricardo a dedus superioritatea sau inferioritatea comparativă din

compararea costurlior absolute, determinate de condiţiile tehnice şi de productivitate, pentru

fiecare produs în ţări diferite. El se referă atât la clauza diviziunii internaţionale a muncii şi a

comerţului ineternaţional, respectiv la criteriul alocarii raţionale a resurselor productive, adică

avantajul relativ, cât şi la rezultatele acestor activităţii, presupuse a fi reciproc avantajoase în

condiţiile liberalismului economic , reafirmând, într-o formă mai relevantă, ideea autoreglării

spontane a economiei de piaţă şi a armoniei sociale dintre parteneri, nu numai la scară naţională,

ci şi la scară mondială.

Modelul ricardian al comerţului exterior şi teoria constituită pe baza lui, constituie una

dintre minunile gândirii economice moderne şi contemporane. Nici o altă teorie din ştiinţa

economică nu s-a bucurat de o interpretare atât de amplă, îndelungată şi contradictorie, ca

această parte a operei ricardiene. Şi, cu toate acestea , valenţele ei cognitive şi sensul ei practic

sunt departe de a fi pe deplin elucidate. Controversele care au continuat să se desfaşoare în jurul

acestei teorii pe tot parcursul secolului XX-lea dovedesc acest lucru. Mesajul practic al teoriei

ricardiene despre comerţul international este relativ simplu: liberalizarea comertului

international.

În consecinţă, David Ricardo a ajuns la concluzia că se poate face comerţ reciproc

avantajos practic de către toate ţările lumii invocand drept argument noţiunea de avantaj relativ

sau comparativ in comerţul internaţional.

62

Thorstein Veblen

-Teoria clasei de lux-

Cismaru Cristina- Liliana

Grupa 2

63

INTRODUCERE

La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite ale Americii se conturează primele idei

sistematice ale doctrinei instituţionaliste. Fondatorul instituţionalismului american, Thorstein

Veblen (1857-1929) a iniţiat o nouă explicaţie pentru economia capitalistă, opusă gândirii

tradiţionale, dar care integrează tehnologia şi ştiinţa ca forţe principale în schimbările istorice ale

instituţiilor din secolul al XX-lea.67

Sursele de inspiraţie ale lui Veblen sunt:

a) achiziţiile socialismului de stat, îndeosebi concepţiile lui A. Wagner, dar de care se

distanţează prin introducerea instinctelor ca fundament al acţiunii sociale

b) realităţile economice americane. Intenţia lui Veblen de a crea o teorie coerentă şi bine

structurată, în alternativă cu teoria tradiţională, nu s-a finalizat.

Originalitatea sa, precum şi încercarea de a-şi impune teoriile prin persuadarea cititorului

folosind-se de ilustrări cu fapte economice şi sociale din societatea americană s-au dovedit

insuficiente pentru atingerea scopului propus, dar suficiente pentru a marca apariţia unei noi

doctrine, care, în timp, a câştigat în consistenţă şi în interes.

Doctrina instituţionalistă elaborată de Veblen îmbină originalitatea concepţiei cu critica

socială, inducând o posibilă explicaţie: capitalismul ar putea fi mai puţin rău dacă economiştii ar

renunţa la individualismul metodologic şi s-ar lăsa ghidaţi de instituţiile care pun în mişcare

piaţa.68

Instituţiile nu se puteau fonda pe principiul hedonist, dominant în teoria tradiţională,

pentru că reducea într-un mod abuziv şi simplist acţiunea umană la o singură motivaţie:

maximizarea plăcerilor şi minimizarea neplăcerilor. Esenţa instituţiilor, după opinia lui Veblen,

consta în instincte, deoarece acestea erau baza acţiunii sociale. În consecinţă, investigaţia sa

67 Robert L. Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământeşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994,pag. 229

68 Ibidem

64

pornea nu de la "jocul economic", ci de la "jucători", de la ansamblul de tradiţii şi obiceiuri care

asigurau funcţionarea economiei.69

EDUCAŢIE ŞI CARIERĂ

Thorstein Veblen (1857 – 1929) este unul dintre cei mai cunoscuţi sociologi şi

economişti americani, numărându-se printre întemeietorii curentului instituţionalist în ştiinţele

sociale.

A studiat filozofie la University of John Hopkins, unde l-a avut ca profesor pe cunoscutul

semiolog şi filozof american Charles S. Peirce. În 1884 şi-a susţinut doctoratul la Yale. Îşi începe

târziu cariera academică, după şapte ani petrecuţi la ferma părinţilor, în Minnesota. În 1892

predă la University of Chicago, apoi la Stanford şi la University of Missouri.

Convins că economia face parte din cadrul mai larg al disciplinelor ce au

în centru studiul omului, Veblen introduce în ştiinţele sociale contribuţia darwinismului, dar şi a

pragmatismului, aducând astfel la zi analiza economică, pe care o vede în strânsă legătură cu

antopologia, socioloia, filosofia şi istoria.

Teoretician neortodox, protestatar, a devenit cunoscut şi apreciat mult mai târziu. Ideile

lui sunt expuse încă din prima sa carte, care e şi cea mai cunoscută, Teoria clasei de lux (1899).

Printre operele sale se numără: The Theory of Business Enterprise, The Instinct of Workmanship

and the State of the Industrial Arts, The Higher Learning in America.70

TEORIA CLASEI DE LUX

69 Thorstein Veblen, The Beginnings of Ownership, 1898, American Journal of Sociology

70 http://ro.wikipedia.org/wiki/Thorstein_Veblen

65

Trăsătura caracteristică a vieții duse de societatea de lux este dispensarea ostentativă de

orice îndeletnicire utilă. Hrana, arta, partenerul de viață sunt semne ale bunăstării și ele trebuie să

fie bătătoare la ochi. Însemnele bogatiei sunt obținute pentru a demonstra ca nu au nevoie să

muncească pentru a se întreține.71

Instituţia unei clase de agrement se găseşte în cele mai bune stagii de dezvoltare ale sale

în etapele superioare ale culturii barbare, ca de exemplu, în Europa feudală sau Japonia feudală.

În astfel de comunităţi distincţia dintre clase este foarte riguros respectată. Clasele de sus sunt de

obicei scutite sau excluse din profesii industriale, şi sunt rezervate pentru anumite locuri de

muncã în care se acordă un grad de onoare.

În comunităţile aparţinând culturii barbare mai există o diferenţiere considerabilă de

subclase, în ceea ce poate fi exhaustiv numit clasa de agreement, însă nu există o diferenţiere

corespunzătoare de locuri de muncã dintre aceste subclase.

Clasa de ”petrecere a timpului liber” sau de lux în ansamblul său cuprinde un nobil şi

clasele preoţești, împreună cu mare parte din suita lor. Ocupaţiile din această clasă sunt

diversificate în mod corespunzător, dar au o caracteristică economică comună, și anume aceea de

a fi non-industriale. Aceste ocupaţii non-industriale de clasă superioară pot fi cuprinse în diferite

domenii precum: cele din guvern, de război, ritualuri religioase şi sport.

Această diviziune a muncii coincide cu distincţia dintre muncă şi clasa de ”petrecere a

timpului liber” aşa cum apare în cultura barbară mai înaltă. Ca diversificare şi specializare a

locurilor de muncã, linia de demarcaţie, astfel întocmită, vine să împartă aceste locuri de muncă

din industriale în non-industriale.

Se pare că în dezvoltarea ulterioră au supravieţuit numai locurile de muncã care nu sunt

clasificate ca industriale, - de război, politică, sport, de învăţare, şi activitatea preoţească.

Singurele excepţii notabile sunt o parte din industria pescuitului, industria uşoară şi anumite

locuri de muncã, care sunt clasate ca industrie; cum ar fi fabricarea de arme, jucării şi articole

sportive.

71 David Riesman , Thorstein Veblen : a critical interpretation, Scribner, New York, 1960, p. 36

66

Întreaga gamă de locuri de muncã industriale este un rezultat a ceea ce este clasificat ca

fiind ”munca unei femei” în comunitatea barbară primitivă. Munca bărbaţilor în cultura barbară

inferioară nu este mai puţin indispensabilă pentru durata de viaţă a grupului decât munca

efectuată de către femei. Acesta poate fi chiar faptul că munca barbatilor contribuie la fel de mult

la aprovizionarea cu alimente şi alte lucruri de consum necesare grupului.

Există în toate comunităţile barbare un sentiment profund de neconcordanţă între munca

unui barbat şi munca unei femei. Munca depusă de un bărbat poate contribui la menţinerea

grupului, dar se consideră că face acest lucru printr-o excelenţă şi o eficacitate într-un fel în care,

fără derogare, nu poate fi comparat cu hărnicia și devotamentul unei femei.

Capitoul I ”Rivalitatea pecuniară”

În secvenţa evolutiei culturale apariţia unei clase ”de petrecere a timpului liber” coincide

cu începutul de formei de proprietate. Ori de câte ori instituţia proprietăţii private este regăsită,

chiar şi într-o formă mai puțin dezvoltată, procesul economic are caracterul unei lupte între

bărbaţi pentru posesie de bunuri.

Acest aspect al proprietății a fost abordat în teoria economică, şi în special în rândul

acelor economişti care aderă, fără ezitare, la corpul doctrinelor clasice modernizate, pentru a

interpreta această luptă pentru avere ca fiind în mod substanţial o luptă pentru subzistenţă.

Într-o comunitate în care aproape toate bunurile sunt proprietate privată necesitatea de a

câştiga pentru a avea un nivel de trai decent, este mereu prezentă şi reprezintă un puternic

stimulent pentru familiile mai sărace ale comunităţii.

Nevoia de subzistenţă şi de o creştere a confortului fizic poate pentru un timp să fie

motivul dominantă de achiziţie pentru aceste clase în care persoanele sunt angajate în mod

obişnuit la munca manuală, ale căror subzistenţă se află pe o poziţie precară, care dețin puține

lucruri și acumulează și mai puțin.72

Capitolul II ” Luxul ostentativ”

72 Thorstein Veblen, The theory of the leisure class : an Economic study of institutions, New American Library, New York, 1958, p. 17

67

Chiar dacă instituţia unei clase de lux nu a venit odata cu apariţia primei proprietăți

individuale, în orice caz, ar putea fi vazută ca una dintre consecinţele apariției acestei instituții a

proprietății.

De asemenea, este de remarcat că în timp ce clasa de lux a existat în teorie, de la

începutul culturii de ruinare, instituţia ia un nou și complet sens în ceea ce privește tranziţia de la

ruinare la următoarea etapă pecuniară a culturii. Este de acum încolo o clasă lux așa cum apare,

de fapt, și în teorie.

În timpul etapei de ruinare, distincţia între agrement şi clasa muncitoare este în oarecare

măsură numai o distincţie ceremoniala. Etapa ulterioară a industriei cvasi-paşnice, de obicei, este

caracterizată printr-o sclavie, pe care autorul o compară cu ”cirezile de vite”, şi o ”clasă servilă

de păstori”. Industria a avansat atat de mult încât modul de viață al comunității nu mai depinde

de orice altă formă de activitate care poate fi considerantă drept exploatantă.

Acest tabu asupra forţei de muncă are o consecinţă şi în diferenţierea industrială dintre

clase. Pe măsură ce densitatea populaţiei creşte, va crește și grupul de ruinare într-o comunitate

industrială bine stabilită.

Termenul de ”lux”, utilizat în text, nu înseamnă indolenţa sau pasivitate. Ceea ce

sugerează este petrecerea timpului sau consumarea timpului într-un mod total neproductiv.

Timpul nu este consumat productiv din două motive: fie dintr-un sentiment de inutilitate

față de munca productivă, sau ca o dovadă a capacităţii financiare a unei persoane de a-și

permite o viaţă de ”trândăvie”73

Capitolul III ”Consumul ostentativ”

O parte a clasei servitor, mai ales acele persoane a căror ocupaţie este de ”petrecere a

timpului liber” pentru altcineva, vine să întreprindă o nouă gamă de taxe - consumul de bunuri

pentru altcineva.

73 ibidem, p. 47

68

Consumul neproductiv de bunuri este văzut ca fiind onorabil, în primul rând este

identificat ca un semn de pricepere, de îndemânare şi o indemnizaţie specială a demnităţii

umane, iar în al doilea rând, devine în mod substanţial onorabil, în special consumul de lucruri

mult dorite.

Pe parcursul etapelor anterioare de dezvoltare economică, consumul de bunuri fără

restricţie, în special consumul unor mărfuri mai bune- în mod ideal consumul total în plus faţă de

minimul de existenţă, - se referă în mod normal la clasa lux. Această restricţie tinde să dispară,

cel puţin formal, după ce o etapă ulterioară relativ paşnică a fost atinsă, cu capital privat de

bunuri şi un sistem industrial bazat pe munca salariată sau asupra economiei casnice mărunte.

Capitolul IV ”Etalonul pecuniar al modului de viaţă”

Pentru corpul mare de oameni în orice comunitate modernă, motivul proxim de cheltuieli

în plus faţă de ceea ce este necesar pentru confortul fizic nu este un efort conştient de a excela în

scumpete, pe cât de mult este dorința de a trăi până la standardul convenţional de decenţă în

cantitatea şi calitatea bunurilor consumate.

Această dorinţă nu este ghidată de un standard invaribil și rigid, care trebuie să fie dus

până la extreme, şi dincolo de care nu există nici un stimulent pentru a merge mai departe. Pentru

a accepta şi practica nivelul de trai care este în vogă, este atât agreabil cât și oportun, până la

punctul de a deveni indispensabil pentru confortul personal și pentru succesul în viață.

Capitolul V ”Canoanele pecuniare ale bunului-gust”

Această creştere de utilizare prescriptivă are un efect imediat asupra vieţii economice, dar

are, de asemenea, un efect indirect şi de îndepărtare asupra comportamentului și în alte privinţe.

Obiceiurile de gândire în ceea ce priveşte expresia vieţii în orice direcţie dată poate afecta

inevitabil vederea obişnuită a ceea ce este bun şi drept în viaţă, dar și în alte direcții.

Utilitatea articolelor apreciate pentru frumusețea lor depinde strâns de pretul ridicat al

acestor articole. Autorul a încercat să exemplifice acest lucru dând ca exemplu o lingură de

argint realizată manual, cu o valoare comercială de zece-douăzeci de dolari, care nu este de

69

regulă mult mai utilă - în primul sens al cuvântului - decât o lingură realizată de o mașinărie, din

acelaşi material.

În afară de funcţionarea lor în alte privinţe, aceste obiecte sunt frumoase si au o utilitate

ca atare; acestea sunt valoroase în acest cont în cazul în care pot fi însuşite sau monopolizate; ele

sunt, prin urmare, râvnite ca posesiunile de valoare, şi bucuria lor exclusivă satisface posesorul

lui creându-i un sentiment de superioritate pecuniară.

Acest amestec şi confuzie a elementelor de scumpete şi de frumuseţe este probabil, cel

mai bine exemplificat în articole de îmbrăcăminte şi de mobilier de uz casnic.

Aceeaşi variatie în materie de gust, de la o clasă a societăţii la alta, este vizibilă, de

asemenea, în ceea ce priveşte multe alte tipuri de bunuri de consum, ca, de exemplu, cazul

mobilierului, casele, parcurile și grădinile.

Viaţa de zi cu zi oferă numeroase ilustraţii in ceea ce priveste modul în care codul de

frumusețe pecuniară în articolele de uz variază de la clasă la clasă, precum şi a modului în care

sensul convenţional se îndepărtează de frumuseţe.74

Capitolul VI ” Îmbrăcămintea ca expresie a culturii pecuniare”

Regula risipei ostentative nu poate fi demonstrată cu un exemplu mai bun decât

imbrăcămintea. Oamenii renunță la confort și la necesități ale traiului pentru a-și permite un

nivel decent de consum inutil. Femeile pot aparea cu haine nepotrivite vremii de afara, doar

pentru a fi bine îmbracate.

O haină este "ieftină și proastă" atât sub aspectul utilității, cât și al bunului gust. Omul

bine îmbracat iși permite să cheltuie fără economie și arată că nu poartă grija câștigării vietii de

zi cu zi prin muncă.

Îmbrăcămintea femeilor merge și mai departe în a arata lipsa oricărei îndeletniciri

productive. O persoană care poartă tocuri înalte sau fustă ar putea cu greu să execute treburi

manuale. Îmbracamintea trebuie să fie nu numai vizibil scumpă și incomodă, dar trebuie să fie și

la modă.

74 Ibidem, p. 112

70

Capitolul VII ”Scutirea de productivitate și consevatorismul”

Viața unui om în societate, la fel ca şi durata de viaţă a altor specii, este o luptă pentru

existenţă, şi, prin urmare, acesta este un proces de adaptare selectivă. Evoluţia structurii sociale a

fost un proces de selecţie naturală a instituţiilor.

Orice comunitate poate fi privită ca un mecanism industrial sau economic, a cărei

structură este alcătuită din ceea ce se numesc instituţiile sale economice. Comunitatea va face uz

de forţele de mediu, în sensul său de viaţă, în conformitate cu metodele învăţate în trecut şi

încorporate în aceste instituţii.

Dar, odată cu creşterea populaţiei şi, cum cunoştiinţele şi competenţele oamenilor în

conducerea forţele naturii se extind, metodele obişnuite de legătură între membrii grupului,

precum şi metoda obişnuită a desfăşurării procesului de viaţă a grupului ca întreg, nu mai dau

acelaşi rezultat ca şi înainte.

Orice persoana care este obligată sa-si schimbe obiceiurile sale de viață şi relaţiile cu cei

din jur, va simți diferența dintre metoda de viaţă în care trebuie să îndeplinească exigenţele nou

apărute, şi sistemul tradiţional de viaţă la care el este obişnuit.

Presiunea exercitată de mediu asupra grupului, şi hotărârea de a face o reajustare a

regimului de viaţă al grupului, influențează membrii grupului sub forma exigenţelor financiare.

Clasa de lux este în mare măsură la adăpost de stresul acestor exigenţe economice care

primează în orice modem,comunitate industriala foarte bine organizată. Clasa de lux este clasa

conservatoare. Exigenţele situaţiei economice generale a comunităţii nu afectează în mod liber

sau direct membrii acestei clase.

Ei nu sunt nevoiți, sub pedeapsa decăderii, să isi schimbe obiceiurile de viață și opiniile

lor teoretice asupra lumii externe, pentru a se potrivi cerinţelor unei tehnici industriale

modificate, deoarece nu sunt, în sensul deplin, o parte organică a comunităţii industriale.

Acest conservatorism al clasei bogate este o evidentă caracteristică care a ajuns să le fie

recunoscută ca o marcă de respectabilitate.

Capitolul VIII ” Conservarea trăsăturilor arhaice”

71

Instituţia unei clase de agrement are un efect nu numai asupra structurii sociale, dar şi

asupra caracterului individual al membrilor societăţii. Principiile de emulaţie financiară şi de

exonerare industrială au fost astfel ridicate la nivelul de canoane de viaţă, şi au devenit factori de

constrângere, în situaţia în care oamenii trebuie să se adapteze.

Evoluţia socială este un proces de adaptare selectivă a temperamentului şi obiceiurilor de

gândire sub stresul de circumstanţelor de viaţă ale comunităţii. Odată cu exigenţele schimbării

situaţiei, nu numai că s-au schimbat obiceiurile oamenilor ci acestea au adus o schimbare

corelativă a naturii umane, materialului uman al societăţii în sine variând în funcţie de condiţiile

de schimbare ale vieţii.

Tipuri etnice de astăzi sunt variante ale tipuri rasiale primitive. Ei au suferit unele

modificări, şi au atins un anumit grad de fixităţi în forma lor modificată, în conformitate cu

disciplina culturii barbare.

Omul din prezent este varianta barbară, servilă sau aristocratică, alături de elementele

tehnice care îl constituie. Dar această variantă barbară nu a atins cel mai înalt grad de

omogenitate sau stabilitate, deoarece cultura barbară, deși a cuprins 2 etape cu o durată relative

mare, nu a fost suficientă pentru a da un caracter extrem de fixitate.

Odată cu apariţia în etapei de ruinare a vieții intervine o schimbare în cerinţele

caracterului uman de succes. Obiceiurile de viaţă ale oamenilor sunt necesare pentru a se adapta

la noile exigenţe în cadrul unui nou sistem de relaţii umane.75

Capitolul IX ” Supravieţuiri moderne ale bravurii”

Clasa de lux trăieste, mai degrabă, prin comunitatea industrială, decât în interiorul ei, iar

relaţiile sale față de industrie sunt, mai degrabă pecuniare, decât industriale. Admiterea în această

clasă este câştigată prin exercitarea aptitudinilor pecuniare.

Singura clasă care ar putea purta o dispută cu clasa de lux ereditară pentru onoarea unui

cadru belicos obişnuit este clasa delincvenţilor mai mici. În vremuri obişnuite, corpul mare de

clase industriale este relativ apatic în atingerea intereselor războinice. Când nu este ”provocat”

75 Thorstein Veblen, The theory of the leisure class : an Economic study of institutions, New American Library, New York, 1958, p. 141

72

acest corp de oameni de rând, care constituie o forţă efectivă a comunităţii industriale, este destul

de potrivnic la orice alta decât o luptă de apărare. În mai multe comunităţi civilizate, sau mai

degrabă în comunităţile care au ajuns la o dezvoltare industrială avansată, spiritul de agresiune

războinică poate fi declarat a fi învechit printre oamenii obişnuiţi. Acest lucru nu spune că nu

există un număr apreciabil de persoane, printre clasele industriale în care se afirmă spiritul

marțial.

Această diferenţă între clase, în privința temperamentului se poate datora, în parte, unei

diferenţe de moştenire de trăsături dobândite în mai multe clase. Diferenţa de clasă este în acest

sens, mai puţin vizibilă în acele ţări a căror populaţie este relativ omogenă, decât în ţările unde

există o divergenţă mai largă între elemente etnice care alcătuiesc mai multe clase ale

comunităţii.

Autorul introduce în acest capitol termenul de ”duel” văzut ca un mod de soluţionare a

litigiilor în cele din urmă şi a problemelor grave legate de luptele private neprovocate, ca o

obligaţie socială pentru reputaţia celor provocați.

În opinia autorului, aceste manifestări ale temperamentului agresiv pot fi clasificate ca

fiind exploatatoare.

Capitolul X ” Credinţa în noroc”

Această tendinţă a jocurilor de noroc este o altă trăsătură filială temperamentului barbar.

Această trăsătură are, de asemenea, o valoare economică directă. Este recunoscută ca fiind o

piedică în calea eficienţei industriale a ansamblului oricărei comunități, în care predomină într-o

măsură apreciabilă.

Factorul principal în obiceiul jocurilor de noroc este credinţa în noroc. Credința în noroc

este, în esenţă, un obicei mai vechi decât cultura de ruinare, și este necesar să fie luată ca o

trăsătură arhaică, moştenită mai mult sau mai puţin din trecutul îndepărtat.

Credinţa cuprinde cel puţin două elemente distincte, care urmează a fi luate în două faze

diferite ale aceluiași obicei fundamental de gândire. În forma primitivă este o credinţă

spiritualistă incipientă, sau un sentiment spiritualist al relaţiilor şi lucrurilor, iar în forma sa

simplă, credinţa în noroc este instinctivă.

73

Capitolul XI ” Practicile religioase”

O repetiție discursivă a unor incidente ale vieţii moderne va arăta relaţia organică a

cultelor antropomorfe față de cultura şi temperamental barbar. Acesta va servi, de asemenea,

pentru a arăta modul în care supravieţuirea şi eficacitatea cultelor sunt legate de instituţia clasei

de lux şi de izvoarele de acţiune care stau la baza acestei instituţii.

Standardele economice sau canoanele de evaluare sunt, la rândul lor, influenţate de

standardele extra-economice de valoare. Hotărârile noastre cu privire la faptele economice sunt

într-o anumită măsură, conturate de prezenţa dominantă a acestor interese mai grele.

Obiceiurile directoare de gândire ale unei persoane devotate se mută pe planul unui

sistem arhaic de viaţă, care a trăit o mare parte a utilităţii sale pentru exigenţele economice ale

vieţii colective de astăzi.

Se pare că în scopul vieţii colective de astăzi, în special în ceea ce priveşte eficienţa

industrială a comunităţii moderne, trăsăturile caracteristice ale temperamentului fervent sunt un

obstacol, mai degrabă decât un ajutor. O constatare a evenimentelor care au avut loc, ar fi faptul

că viaţa modernă tinde selectiv spre a elimina aceste trăsături ale naturii umane din constituţia

spirituală a claselor care sunt imediat implicate în procesul industrial.

Autorul subliniază că aceste clase din urmă, care traiesc mai degrabă în apropierea

procesului industrial, decât în interiorul acestuia, sunt aproximativ cuprinse în două categorii (1)

clasa lux propriu-zisă, care este protejată de stresul situaţiei economice şi ( 2) clasele nevoiaşe,

inclusiv delincvenţii din clasa de jos, care sunt în mod nejustificat expuse la stres.

Capitolul XII ” Supravieţuiri ale interesului fără invidie”

Faptul că membrii clasei de agrement, atât bărbaţii cât şi femeile, sunt într-o oarecare

măsură scutiți de necesitatea de a găsi un mijloc de trai într-o luptă competitivă cu semenii lor,

face posibilă nu numai supravieţuirea membrilor din această clasă, ba chiar, posibilitatea de a-și

urma înclinația în cazul în care nu sunt înzestraţi cu aptitudinile necesare pentru a avea succes în

lupta de concurenţă. Cu alte cuvinte, în cea mai recentă și mai complexă etapă a dezvoltării

instituției, mijloacele de subzistenţă ale membrilor din această clasă nu depind de deţinerea şi

exercitarea neîncetată a acestor aptitudini.

74

S-a dovedit că poziţia specifică a clasei de lux oferă şanse extrem de favorabile pentru

supravieţuirea trăsăturilor care caracterizează tipul naturii umane adecvate pentru o etapă

culturală învechită. Clasa este adapostită de stresul exigenţelor economice, şi este în acest sens,

retrasă de pe impactul nepoliticos de forţe care se face pentru adaptarea la situaţia economică.

Aceste aptitudini şi obiceiuri au o şansă extrem de favorabilă de supravieţuire în cadrul regimului

clasei de lux.

Capitolul XIII ” Studiile superioare ca expresie a culturii pecuniare”

Obiceiurile de gândire care sunt formate sub îndrumarea profesorilor şi a tradiţiilor

şcolare au o valoare economică, nu mai puţin reală decât valoarea economică a obiceiurilor de

gândire formate fără o astfel de orientare în cadrul disciplinei vieţii de zi cu zi.

Scopul acestui capitol nu este de a face o colaţionare completă a datelor care arată efectul

culturii pecuniare asupra educaţiei, ci mai degrabă de a ilustra metoda şi tendinţa în care clasa de

lux influenţează domeniul educaţiei.

CONCLUZII

Thorstein Veblen satirizează consumul de dragul consumului, în care nu se aplică legea

utilităţii marginale şi unde singurul scop al consumului este acela de a epata, de a parveni sau de

a confirma un anume statut social.

“Orice lux trebuie plătit, şi totul este un lux, începând cu existenţa pe pământ”, spune

Veblen.

Bibliografie

1. Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Ed.

Academiei, Bucureşti 1962

2. Alfred Marshall, „ Principles of Economics”,vol. I, Fifth edition, MacMillan, London,

1907

3. Cohn, Steven Mark, Reintroducing Macroeconomics: A Critical Approach. M.E. Sharpe.

2006

75

4. Colette Neme, Economie Internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996

5. Costin Murgescu, David Ricardo În Anglia revoluţiei industriale, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972

6. David Ricardo, Opere alese, vol 1, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1959

7. David Riesman , Thorstein Veblen : A critical interpretation, Scribner, New York, 1960

8. Elena Drăgoescu şi Anton Drăgoescu, Pieţe financiare, Editura Mesagerul, Cluj–Napoca,

1995

9. Ion Ignat, Gheorghe Luţac, Ion Pohoaţă Pascariu Gabriela, “Economie politică”, Ediţia a

II-a, Editura Economică, 2002

10. James Buchan “The Authentic Adam Smith: His Life and Ideas.” W. W. Norton &

Company 2006

11. Jhon Rae “Life of Adam Smith”, Macmillan Publishers, New York City 1895

12. Karl Marx; Engels, Friedrich , Opere, vol.4, Editura politica, 1958

13. Karl Marx ,Teorii asupra plusvalorii,partea 2, Editura politica,1960

14. Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

15. Karl Marx Teoria asupra valoarei şi plus-valoarei, ed a III-a, Tatiana Grigorovici,

Bucuresti, 1920

16. Karl Marx, Capitalul, Bucureşti, Editura Politică, 1955-1960

17. Minowitz, Peter "Adam Smith's Invisible Hands". Econ Journal Watch 2004

18. Popescu Gheorghe , „Evoluţia gândirii economice”, Editia a II-a, Editura Academiei

Române în colaborare cu Editura “Cartin Pex”, Cluj – Napoca, 2004

19. Pressman, Steven ”Fifty Major Economists”, Routledge 1999

20. René Sandretto, Le Commerce International, Armand Colin, Paris, 1995

21. Robert L. Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământeşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

22. Reich, Robert, . "The Time 100: John Maynard Keynes", în Time magazine, 29 martie

1999

23. Sodersten, B.,Geoffrey, R., International Economics, MacMillan Press, London, 1994

24. Thorstein Veblen, The Beginnings of Ownership, 1898, American Journal of Sociology,

25. Thorstein Veblen, The theory of the leisure class : an Economic study of institutions,

New American Library, New York, 1958

76

26. Todd Buchholz, “New ideas from Dead Economists: An introduction to modern economic

thought”, Penguin Books, London 1999

27. Todosia Mihai, "Doctrine economice", Editura Uiversităţii "Al. Ioan Cuza", Iaşi, 1992

28. Vasile Marian – “Elemente de teorie a valorilor economice in societatea noastra “ ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1984

77