CAPITOLUL 3

PROFITABILITATE ŞI EFICIENŢĂÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

3.1. Cuantificarea performanţelor în activitatea bancară

Ca şi orice altă companie, o instituţie de credit îşi propune, ca obiectiv, maximizarea valorii acţionarilor care investesc în capitalul băncii la un nivel acceptabil al riscului.

Maximizarea valorii, ca obiectiv cheie pentru bancă, se bazează pe relaţia dintre valoarea prezentă a unei acţiuni şi fluxul dividendelor aşteptate, actualizate în funcţie de rata minimă de rentabilitate cerută de acţionari, conform relaţiei.

, în care

Va = Valoarea prezentă a acţiunilor;Dt = Dividende aşteptate;K = rata minimă de rentabilitate cerută de acţionari.

În această relaţie:Σ(Dt), reprezintă dividendele aşteptate în perioadele următoare;K, exprimă rata minimă de rentabilitate acceptată de acţionari şi care este

compusă din două elemente:- rata dobânzii fără risc (rF ); se utilizează rata de dobânzii la titlurile de

stat- prima de risc, care îi recompensează pe investitori pentru acceptarea

riscului investiţiei lor. Deci, Valoarea acţiunilor unei bănci tinde să crească în una din următoarele

situaţii: atunci când creşte valoarea dividendelor, ca urmare a sporirii cotei

de piaţă a băncii sau a unei achiziţii profitabile; atunci când riscul se diminuează ca urmare a creşterii rezervelor, a

diminuării creditelor neperformante şi a percepţiei favorabile a investitorilor cu privire la riscul asumat de bănci.

Astfel, valoarea de piaţă a acţiunilor emise de bănci apare ca cea mai bună exprimare a performanţelor lor, dar, datorită faptului că investiţiile de credit de mică şi medie dimensiune nu-şi tranzacţionează titlurile pe pieţele naţionale sau internaţionale, rezultă că sunt necesare alte instrumente de măsurare.

1

Se utilizează, în acest scop, ratele de profitabilitate care au multiple semnificaţii şi îmbracă următoarele forme:

a. Rentabilitatea în funcţie de active ROA (Return on Asset) sau renatabilitatea economică. Este un indicator principal al eficienţei manageriale şi arată cât de capabil este managementul băncii în ceea ce priveşte transformarea activelor în profit net.

Indicatorul arată ce profit net înregistrează banca la fiecare 100 um. active.

b. Rentabilitatea în funcţie de capitalul propriu ROE (Return on Equity) sau rentabilitatea financiară. Este o aproximare a rentabilităţii pe care o garantează furnizorii de capital, respectiv, acţionarii băncii. Acest indicator arată profitul net, pe care acţionarii îl vor primi pentru investiţia în acţiunile băncii.

c. Pentru măsurarea spread-ului (diferenţei) între veniturile generate de dobânzi şi cheltuielile cu plata dobânzilor se utilizează indicatorul marja netă de dobândă (net inerest margin – NIM).

Marja netă se poate măsura atât pentru veniturile din dobânzi, cât şi pentru cele nondobânzi. Acest indicator măsoară atât eficienţa cât şi profitabilitatea şi indică gradul în care managementul băncii poate asigura creşterea veniturilor, în condiţiile în care sporesc cheltuielile cu dobânzile,precum şi alte cheltuieli. De asemenea, indicatorul NIM arată cât de mare este spread-ul între veniturile şi cheltuielile cu dobânzile astfel încât, managementul să asigure controlul asupra tuturor activelor şi să furnizeze suficiente fonduri. Activele valorificate sunt cele care asigură venituri sub formă de dobânzi şi dividende.

O măsură tradiţională a eficienţei pe care o înregistrează activitatea unei bănci este spread-ul calculat după relaţia următoare:

Acest indicator măsoară, în mod efectiv, funcţia de intermediere bancară, precum şi competiţia pe piaţa bancară. Cu cât competiţia este mai mare, cu atât se diminuează diferenţa dintre veniturile generate de active şi costul resurselor, ceea ce semnifică faptul că managementul băncii este forţat să găsească alte căi de generare a veniturilor, respectiv, perceperea de comisioane sau operaţiuni cu titluri.

d. Multiplicatorul capitalului (efectul de levier sau leverage). Arată politica de finanţare, respectiv, sursele utilizate de bancă pentru finanţarea

activităţii. Indicatorul se calculează ca raport între şi măsoară

gradul de leverage financiar, respectiv, câte unităţi monetare de active trebuie să fie suportate (susţinute) de fiecare unitate monetară de capital şi cât de multe resurse trebuie să-şi atragă o instituţie de credit.

2

La majoritatea băncilor, nivelul indicatorului se situează în jurul valorii de 15, dar în cazul băncilor de investiţii care au fost puternic afectate de actuala criză nivelul leverage-ului înregistra valori chiar de 80-85. Întrucât capitalul trebuie să absoarbă şi pierderile înregistrate de activele neperformante (credite cu probleme la rambursare), rezultă că un nivel sporit al multiplicatorului antrenează o expunere sporită la riscul de faliment. De asemenea, un multiplicator cu valoare mare înseamnă şi un potenţial ridicat de rentabilitate pentru acţionari.

e. Pentru măsurarea randamentului mediu al activelor bancare, se utilizează indicatorul gradul de utilizare al activelor, care exprimă şi politica managerială a băncii în privinţa plasării resurselor.

Se utilizează şi expresia Asset Utilisation (AU), relaţia de calcul fiind

următoarea:

f. Profitabilitatea unei bănci, poate fi analizată şi în termeni de rata a profitului sau net profit margin (NPM).

Indicatorul reflectă controlul costurilor şi politicile de preţ, pentru serviciile prestate de bancă. Semnificaţia indicatorului este următoarea: câte unităţi rămân sub formă de profit net, din 100 de unităţi monetare venituri operaţionale.

Profitabilitatea este descompusă, cel mai adesea, în componentele cheie, respectiv cele două rate ROA şi ROE, care sunt corelate prin numărătorul comun profit net (după impozit).

Relaţia dintre ROE şi ROA ilustrează poziţia managementului băncii faţă de risc şi rentabilitate, după cum rezultă şi din următorul exemplu:

ROE = ROA x multiplicatorul capitalului

3

O bancă îşi propune un nivel al ROA de 1,2% pentru anul în curs. Cu fiecare 1 unitate monetară de capital propriu susţine active de 15 u.m. (deci, nivel al leverage-ului = 15).

Nivelul ROE pe care şi-l propune banca este de 18%

Dacă banca si-ar propune un nivel al ROA de 0,8% în loc de 1,2 %, atunci nivelul ROE ar rămâne constant, dacă fiecare unitate monetară din capitalul propriu susţine active în valoare de 22, 5 u.m.

Semnificaţia este următoarea: declinul ROA antrenează riscuri sporite sub forma leverage-ului financiar, în condiţiile în care se doreşte menţinerea aceleiaşi rate de rentabilitate pentru acţionari.

Întrucât rata de remunerarea a acţionarilor, K, prezintă importanţă în cadrul ROE, considerăm necesară prezentarea factorilor de influenţă asupra acesteia, după cum urmează:

La rândul său, rentabilitatea în funcţie de active poate fi descompusă după cum urmează:

NIM

(marja netă de dobândă) =

ROA Marja netă nondobândă =

Tranzacţii speciale care

afectează veniturile nete =

În funcţie de aceste elemente se poate scrie formula pentru ROA:

ROA = marja netă de dobândă + marja netă nondobândă – tranzacţii speciale

4

ROE

ROA, care măsoară eficienţa operaţională

Deciziile managementului privind:mixul fondurilor atrase şi investite;dimensiunea băncii;controlul cheltuielilor operaţionale;preţul serviciilor;minimizarea costului resurselor.

Rata profitului

Rata utilizării activelor

Multiplicatorul capitalului sau leverage (levier)

Deciziile managementului privind structura capitalului:

sursele care trebuie utilizatedividendele care trebuie plătite acţionarilor

De exemplu, dacă o bancă prezintă o marjă netă de dobândă de 2,50%, şi o marjă netă nondobândă de 0,85% şi un nivel al provizioanelor pentru pierderi, impozite, câştiguri din titluri şi elemente extraordinare de 0,47, să se determine nivelul ROA.

ROA = 2,50% + 0,85% - 0,47%, deciROA = 2,88%Pentru determinarea indicatorilor care exprimă profitabilitatea, băncile

utilizează informaţiile care sunt incluse în Contul de profit şi pierderi şi care sunt structurate astfel:

Dobânzi de primit şi venituri asimilate- Dobânzi de plătit şi cheltuieli asimilate+ Venituri privind titlurile (acţiuni, portofolii, participanţi)+ Venituri din comisioane- Cheltuieli cu comisioane= Profit sau pierdere netă din operaţiuni financiare + Alte venituri de exploatare- Cheltuieli administrative generale (cheltuieli cu salariile, alte cheltuieli)± Corecţii asupra valorii creanţelor şi provizioanelor= Rezultatul activităţii curente+ Venituri extraordinare- Cheltuieli extraordinare= Rezultatele activităţii extraordinare Venituri totale Cheltuieli totale= Rezultat brut - Profit

- Pierdere- Impozit pe profit- Rezultatul net al exerciţiului financiar - Profit- Pierdere

3.2. Eficienţă şi competitivitate în activitatea bancară

În eforturile de maximizare a profitabilităţii şi a valorii acţionarilor, multe bănci recunosc necesitatea unei mai mari eficienţe în activitatea lor. Acest aspect înseamnă reducerea cheltuielilor operaţionale şi creşterea productivităţii salariaţilor, prin utilizarea echipamentelor şi îmbunătăţirea calităţii activităţii. Cea mai relevantă măsură a eficienţei operaţionale este dată de relaţia:

În acelaşi scop, al exprimării eficienţei se mai poate calcula şi productivitatea pe angajat, potrivit formulei:

5

Eficienţa cu care băncile îşi desfăşoară activitatea poate fi măsurată şi prin următorii indicatori:

Din prezentarea de mai sus rezultă că cea mai mare parte a indicatorilor de eficienţă prezintă la numărător cheltuieli nondobânzi, datorită caracterului controlat al acestora comparativ cu cel al cheltuielilor aferente dobânzilor.

Expresia cea mai utilizată pentru măsurarea eficienţei este dată de relaţia:

Acest raport de eficienţă înregistrează valori diferite în funcţie de dimensiunea băncii. De exemplu, băncile americane membre ale Federal Deposit Insurance Company (FDIC) prezentau în anul 2005, un nivel al acestui indicator de 9,1%, în cazul celor cu active mai mari de 100 milioane de dolari şi 14,1%, pentru cele cu active între 1 miliard şi 10 miliarde.

Este important de reţinut că nu toate băncile urmăresc obiective precum: maxim de profitabilitate, creşterea valorii acţiunilor sau a eficienţei. Unele bănci urmăresc creşterea cotei de piaţă, nu pentru controlul preţurilor la produsele şi serviciile bancare, ci pentru influenţarea pieţei şi a comportamentului clienţilor, precum şi pentru diminuarea riscurilor.

3.2.1. Eficienţa în activitatea bancară

Instituţiile bancare pot fi analizate şi din punct de vedere al competitivităţii, printr-o serie de indicatori precum: productivitate, eficienţă; „scope economie” şi „scale economie”, pentru cuantificarea lor fiind necesară o bună şi corectă măsurare a output-urilor şi input-urilor din activitatea bancară.

Definiţia output-urilor şi input-urilor nu este simplă la nivelul unei bănci, datorită naturii intangibile a produselor şi serviciilor bancare, precum şi a încadrării lor relative. De exemplu, depozitele bancare pot fi considerate, atât input-uri cât şi output-uri; de asemenea, este dificil de stabilit dacă cea mai bună

6

măsurare a serviciilor bancare se realizează prin numărul de costuri şi tranzacţii sau prin valoarea acestora.

În vederea măsurării outputurilor, banca trebuie tratată ca o organizaţie care utilizează capital fix şi financiar, precum şi muncă pentru a produce diferite categorii de depozite şi credite a căror măsurare se realizează prin numărul de conturi şi numărul de tranzacţii. Pentru producerea acestor outputuri, banca suportă anumite costuri operaţionale. Outputurile sunt tratate deci, ca şi fluxuri, respectiv, valoarea unui output produs pe unitate de timp, în condiţiile absenţei inflaţiei.

Outputurile şi inputurile în activitatea bancară se pot măsura, pornindu-se de la funcţia generală de producţie, de forma:

Q = Af(K, L, D, S, F), în careQ = autputuri bancare;A = eficientă;K, L = capital şi muncă;D = cerere de depozite;S = depozite de economii pe termen scurt;F = resurse atrase.

Pentru măsurarea outputurilor se pot utiliza trei indicatori, astfel:QT = numărul de tranzacţii procesate privind depozitele şi

împrumuturile;QD = valoarea reală a depozitelor şi împrumuturilor;QA = număr de conturi de depozite şi împrumuturi.

O altă abordare care se regăseşte în literatura de specialitate este cea potrivit căreia, banca nu este producătoare directă de servicii şi produse bancare, ci doar intermediară. În acest caz, outputurile sunt măsurate prin valoarea împrumuturilor şi a investiţiilor în titluri, iar depozitele, capitalul şi munca sunt privite ca inputuri.

Inputurile sunt analizate din punct de vedere al costurilor totale care includ costuri operaţionale, costuri cu dobânzile aferente capitalului financiar şi costuri aferente capitalului fizic.

Corelarea inputurilor cu outputurile se realizează şi prin conceptele X – eficienţa, X – ineficienţa, scale economie şi scop-economie.

X – eficienţa este o expresie care arată abilitatea cu care o companie utilizează setul său de inputuri pentru a produce outputuri. În situaţia în care nu este atinsă X eficienţa, se înregistrează X – ineficienţa. În teorie, pieţele cu concurenţă perfectă nu sunt X – ineficiente, întrucât dacă o firmă este mai puţin eficientă decât altele, atunci nu va obţine suficient profit pentru a rămâne pe piaţă, pe termen lung.

Două concepte cu largă utilizare în analiza eficienţei bancare sunt economies of scope sau scope economies şi economies of scale sau scale economies.

7

Primul concept (scope economies) se utilizează într-o măsură mai redusă decât cel de-al doilea (scale economies) şi desemnează situaţia în care costul reunit a două sau mai multe outputuri (produse şi servicii bancare) este mai redus decât suma costurilor individuale ale produselor luate separate. De exemplu, presupunem că o bancă oferă clienţilor săi trei servicii: depozite; împrumuturi; operaţiuni de plată. Banca poate oferi aceste servicii mai ieftin, prin reunirea într-un singur produs bancar, ceea ce conduce la efectul de „scope economies”. În domeniul afacerilor, termenul consacrat pentru a desemna acest efect este sinergie.

Conceptul scale economies se utilizează atunci când toţi factorii de intrare, care contribuie la procesul de producţie, se pot modifica. Dacă toţi factorii de intrare sunt variabili, atunci, o bancă se poate afla în una din următoarele două situaţii:

creşterea rentabilităţii de „scală” sau „scale economie”, dacă outputurile cresc într-o măsură mai mare decât inputurile. Banca operează, astfel, cu un nivel al costului unitar/output situat pe partea descrescătoare a curbei costurilor;

descreşterea renatbilităţii de „scală” sau „scale diseconomies”. Această situaţie se manifestă atunci când o creştere a factorilor de intrare antrenează o creştere într-o proporţie mai scăzută a outputurilor.

a. Shegal Heffernan, în „Modern Banking” arată că testarea celor două forme ale eficienţei s-a realizat, în special, pe cazul sistemului bancar american. Dintre concluziile studiilor lor reţinem următoarele aspecte:

existenţa unor economii de scală reduse pentru cazul băncilor mici (cu active cuprinse între 10-25 milioane dolari);

manifestarea diseconomies of scale pentru marile bănci, cu active între 2 şi 5 miliarde dolari (Humprey – 1992).

b. Nivelul scale economies a fost de 2% şi cel al diseconomies de 5% pentru cazul băncilor care aveau interdicţii în oferirea de servicii specifice băncilor de investiţii (Allen & Rai – 1996).

c. Pe cazul Marii Britanii, testele pentru identificarea economiilor de scop şi scale s-a realizat pe cazul instituţiilor financiare (societăţi de construcţii). Hardwick a testat 97 de societăţi de construcţii şi a identificat existenţa economiilor de scală în toate cazurile. Pentru societăţile cu active mai mari de 1,5 miliarde £, autorul a identificat semnificaţia diseconomies of scope ceea ce arată că diversificarea producţiei creşte costul mediu al instituţiei financiare.

d. Pentru băncile din 4 ţări europene (Franţa, Germania, Italia, Spania) rezultatele indică posibilitatea reducerii costurilor, prin extinderea mărimii sucursalelor, cu excepţia Spaniei unde este necesară creşterea numărului sucursalelor.

e. De asemenea, în termeni de scope economies, băncile îşi pot reduce costurile prin creşterea mixului de input-uri.

8

f. Ca şi nivel mediu, scale economies, înregistrat de 15 ţări europene, prezintă valori între 5% şi 7%. Altfel spus, o creştere a autput-urilor cu 100% antrenează o majorare a costurilor cuprinsă între 93% şi 95%.

Ca şi concluzie, reţinem că toate studiile au încercat să evidenţieze, dacă şi în ce măsură, producţia reunită poate antrena reducerea costului, ca urmare a faptului că produsele devin complementare şi în ce măsură creşterea input-urilor conduce la sporirea rezultatelor.

X eficienţa poate fi măsurată în termeni de cost sau profit brut. Managerii băncilor pot controla costurile (cost X eficienţă) sau veniturile (profit X eficienţă) a căror reprezentare grafică se realizează prin trasarea frontierelor eficiente.

În prezentarea grafică (1) Cost X eficienţă, curba desemnează frontiera cost X eficienţă şi prezintă următoarea semnificaţie:

- obiectivul băncii este de a fi pe frontieră, nu deasupra ei (costurile să fie pe frontieră);

- punctul B este nivelul minim al costului total;- punctul D este punct al ineficienţei.

Grafic 1.TC

Cost total ·D Frontiera cost X eficienţă

B

Q (outputuri)

Frontiera profit X eficienţă (grafic 2) presupune ca obiectivul băncii să fie deplasarea punctului de profit maxim pe frontiera profitului, în punctul B.

Profit Grafic 2.

D = punct al ineficienţeiB = punct al profitului maxim

B

·D

9

Q (outputuri)Băncile care prezintă anumite grade ale puterii de monopol (ca urmare a

barierelor la intrare, a reglementărilor, sau a scale economie) sunt localizate pe curba X eficienţă. X ineficienţa se datorează unor cheltuieli preferenţiale sau situaţiilor în care managerii îşi maximizează propriile utilităţi, în divergenţă cu interesele acţionarilor.

În graficele de mai sus, ineficienţa poate fi reprezentată printr-un punct mai ridicat decât nivelul minim al costului (punctul D în grafic 1). De asemenea, ineficienţa presupune sacrificarea profitului (care se va situa pe grafic sub nivelul maxim al profitului, respectiv, în punctul D – grafic 2).

În activitatea bancară, un aspect important îl reprezintă corelaţia dintre mărimea băncii şi măsura în care aceasta operează cu cel mai redus cost posibil, respectiv, în condiţiile unei dimensiuni date, banca funcţionează cu cel mai scăzut cost operaţional.

Studiile asupra acestui subiect evidenţiază că majoritatea băncilor nu operează la cel mai redus nivel al costului, gradul de X eficienţă fiind cu 20-25% sub nivelul eficienţei maxime. De asemenea, în cadrul studiilor un loc important se acordă corelaţiei dintre dimensiunea băncii şi costul unitar al produselor şi serviciilor bancare.

Pe cazul sistemului bancar american, cele mai eficiente bănci în funcţie de mărimea activelor se prezintă, precum în graficul de mai jos:

Grafic 3.

0 100 200 300 400 500 D 1 5$ mil.$ mil. mil. mil. mil. mild. mild.

Din reprezentarea grafică rezultă că marile bănci operează cu un nivel al costului unitar mai redus decât cel al băncilor mici, fapt posibil ca urmare a competiţiei intense care se manifestă între băncile de mare dimensiune.

10

Cos

tul u

nita

r al

pro

ducţ

iei

Cele mai reduse niveluri ale costului unitar

Cel mai redus nivel al costului

nivelul minim al activelor necesare pentru maximizarea eficienţei pe termen lung

În ultimele două decenii pentru estimarea eficienţei în activitatea bancară, s-au utilizat tehnicile parametrice, dintre care, cea mai utilizată metodă este Stochastic frontier approch (SFA). Această metodă propune estimarea costului sau a profitului unei bănci în raport cu valorile înregistrate la nivelul sistemului bancar.

O bancă este ineficientă dacă costurile sale le exced pe acelea ale celor mai eficiente bănci din sistem, care utilizează aceeaşi combinaţie inputuri outputuri. De asemenea, o bancă este ineficientă, dacă profitul său se află sub nivelul profitului mediu înregistrat de băncile cu cele mai bune practici.

Modelul stochastic, iniţial, a fost cel propus de Berger şi Humphrey (1992) şi s-a bazat pe studierea a 122 de cazuri de cost X – eficienţă, indicând un rezultat cuprins între 0,7 şi 0,9, ceea ce semnifică faptul că un bun management poate îmbunătăţi eficienţa băncii cu 10% până la 30%.

Alte rezultate obţinute în urma utilizării acestei metode SFA, indică niveluri diferite ale X eficienţei în funcţie de particularităţile sistemului bancar. Pentru băncile japoneze (la nivelul anului 2001) s-au efectuat 136 observaţii anuale, ceea ce a condus la un rezultat cuprins între 0,94 şi 0,96. Pentru băncile private din Corea de Sud, în perioada ’85 ’95, scorul de eficienţă a fost de 0,889, Pentru băncile din Ukraina, la nivelul anului 1998, rezultatul a fost 0,672. Iar rezultatele pentru băncile de stat din China; observate în perioada ’85-2002, se situează între 0,35 şi 0,44.

Estimarea X ineficienţei pentru băncile din 15 ţări europene, pentru intervalul 1989-1997 a fost realizată, de asemenea, prin utilizarea de frontiere stochastice (autor Altunban – 2001). Rezultatul a indicat un nivel mediu al X ineficienţei, cuprins între 20% şi 25%, diferenţiat în funcţie de mărimea activelor. Interpretarea rezultatelor sugerează că băncile îşi pot spori outputurile, dacă îşi reduc ineficienţa, cu sume care echivalează cu nivelul procentelor respective aplicate asupra activelor.

Tabelul de mai jos (tabel 3.1.) indică nivelul X ineficienţă în ţările europene, testate de autor (Atunbas et all – 2001). În medie, X ineficienţa s-a diminuat de la 0,245 la 0,241, în decursul perioadei analizate.

Ţara X ineficienţa 1989 X ineficienţa 1997Austria

DanemarcaFranţa

GermaniaIrlandaSuediaOlanda

FinlandaPortugalia

Etc.

0,2090,2220,2880,2180,1660,1940,2130,1930,335

0,1810,1910,2440,1350,3230,1650,2380,2690,289

Medie15 ţări

0,245 0,241

Sursa: Sh.Hefferman – Modern bancking

11

3.2.2. Competiţia în activitatea bancară

Din prezentările anterioare a rezultat că activitatea bancară poate fi analizată în termeni de performanţe şi eficienţă. Dacă performanţele bancare sunt interpretate prin prisma capacităţii de a obţine profit, eficienţa reprezintă capacitatea de a presta activitate sau de a produce bunuri şi servicii în condiţii de minim de efort (privit ca timp şi nivel al cheltuielilor).

Privită în raportul cu alte instituţii de credit, o bancă este preocupată să câştige o cotă de piaţă cât mai mare şi să atragă clienţi. Concurenţa care se manifestă între două sau mai multe bănci pentru a câştiga clienţi este desemnată cu termenul competiţie.

Competiţia bancară reprezintă un subiect amplu abordat, în special, în ceea ce priveşte atragerea resurselor sub formă de depozite şi mai puţin din punct de vedere al portofoliului de credite. Studiile empirice arată că pieţele cu un număr redus de bănci, tind a avea rate de dobândă redusă la depozite şi ridicate la credite, ceea ce implică o competiţie redusă şi efecte negative asupra clienţilor. Deci, competiţia este importantă în activitatea bancară, întrucât principalii beneficiari ai competiţiei ,,corecte,, sunt clienţii, care vor avea acces la produse şi servicii cu costuri reduse şi de mai bună calitate. Un nivel ,,corect,, al competiţiei se manifestă printr-un nivel rezonabil al ratei de rentabilitate a investitorilor în capitalul băncii şi prin întâlnirea nevoilor deponenţilor şi ale debitorilor la cel mai mic nivel al costurilor.

Pentru a răspunde la întrebarea cât de competitiv este un sistem bancar şi care sunt factorii care influenţează structura competitivă a pieţei este necesară cunoaşterea principalelor abordări empirice. Indicatorii standard utilizaţi în studiile empirice sunt:

1) modelul ,,structure-conduct-performance (SCP), care se bazează pe gradul de concentrare al pieţei, respectiv pe indicele Herfindahl-Hirshmau (IHH) al depozitelor şi împrumuturilor.

2) indicele Lerner (Lerner Index) care este o măsură a creşterii preţului pentru fiecare unitate de produs vândută; acesta se calculează ca raport între diferenţa dintre preţul şi costul marginal al produsului şi preţul acestuia.

3) indicele H statistic este un alt indicator de măsurare a competiţiei şi care indică în ce măsură modificările din preţul inputurilor antrenează modificări în preţul rezultatelor şi al veniturilor totale.

1) Modelul ,,Structure-Conduct-Performance,,(SCP) aplicat în sistemul bancar, arată în ce măsură modificările din structura pieţei şi a concentrării bancare influenţează comportamentul şi profitul băncii. Cu cât o piaţă este mai concentrată, cu atât este mai mare cota de piaţă a unei bănci şi aceasta devine

12

mai ineficientă. O asemenea abordare pune în corelaţie cele 3 componente: structura, comportamentul şi performanţă.

Structura pieţei este dată de interacţiunea dintre cerere şi ofertă; comportamentul este o funcţie variabilă de vânzători, cumpărători, bariere la intrare şi structura costului, iar performanţa este exprimată prin profitabilitate.

Formula generală pentru modelul SCP este următoarea:P= f(CONC, MS, D, C,X), în care

P= măsură a performanţei,(profit sau preţ);CONC= structura pieţei, gradul de concentrare ;MS= cota de piaţă a băncii;D= cererea pieţei de produse şi servicii bancare;C= variabile care reflectă diferenţierile între costuri;X= variabile de control.

În conformitate cu modulul SCP, cele trei elemente sunt corelate prin caracteristicile structurale care se reunesc în modelele competiţiei perfecte ale concurenţei monopoliste sau ale celei de monopol (după cum arată Ferguson-1996)

Tabelul 3.2.Caracteristici

structurale ale pieţeiPiaţa nr.1 Piaţa nr.2

număr bănci multe bănci cu cota redusă de piaţă

câteva bănci cu cote de piaţă ridicate

numai cumpărători mulţi puţininatura produsului omogen eterogenbariere la intrare reduse importante

Piaţa nr.1 este expresia competiţiei perfecte, în care, datorită cotei reduse de piaţă, băncile nu pot influenţa nivelul preţului. Piaţa nr.2 se deosebeşte datorită faptului că cele câteva instituţii existente determină nivelul outputurilor.

Întrucât în cadrul modelului SCP, elementul cel mai important este concentrarea bancară ( o puternică concentrare conduce la o competitivitate redusă, şi, deci, la o mai mare profitabilitate) este importantă cunoaşterea instrumentelor de măsurare a acesteia.

Pentru exprimarea gradului de concentrare se folosesc următoarele metode:

- curba concentrării pieţei, construită prin ordonarea cotei de piaţă după criteriul descrescător, de la cea mai mare la cea mai mică;

- indicele Herfindhl Hirshmau (IHH), se calculează ca sumă a cotelor de piaţă ridicate la pătrat ale tuturor băncilor.

- indicele Hannah and Kay (IHK) se calculează precum indicele Herfindahl Hirshmau, numai că puterea la care se ridică cotele de piaţă este α, respectiv, numărul de bănci din sistemul bancar.

13

un alt indice posibil de calculat este indicele entropie (entropy index) caz în care cota de piaţă este ponderată cu logaritm din aceasta. Indicele poate avea şi valoarea zero ceea ce arată că există o singură companie (bancă) pe piaţă.

în practică se mai foloseşte metoda procentului 80%, care măsoară gradul de concentrare al băncilor care produc 80% din outputurile sectorului bancar.

de asemenea, se utilizează metoda C5% care este o măsură cumulativă a primelor 5% bănci din domeniul respectiv.

2. Pentru măsurarea competiţiei din achitarea bancară, se utilizează şi indicile puterii de piaţă Lerner index.Acesta este definit ca diferenţă între pieţi şi costul marginal, raportată la preţ. Indicele ia valori de la 0 la 1; un nivel maxim al indicelui indică o putere de piaţă ridicată, deci o competiţie redusă, iar valoarea zero, arată o competiţie perfectă.

Preţul este estimat ca fiind media veniturilor produse de activele bancare, iar costul marginal este estimat ca o funcţie translog cost,cu un singur output (reprezentat de total active) şi cu 3 inputuri (preţul capitalului fizic, al factorului muncă şi preţul fondurilor atrase).

Studiile empirice (Zuzone Fungaceva şi Laura Solanko) indică pe cazul sistemului bancar din Rusia un indice Lerner de 0,214, iar pentru băncile europene, (Cabo-Valverde) indică un nivel al indicelui cuprins între 0,11 şi 0,22 cu o medie de 0,16. În Rusia, puterea de piaţă a băncilor de stat s-a redus de la 0,24 la 0,155, în perioada 2001-2007, ca urmare a slabei competiţii, dar s-a îmbunătăţit semnificativ, de la 0,15 la 0,201 în cazul băncilor cu capital străin.

3. Nu în ultimul rând, gradul de competiţie în sistemul bancar poate fi măsurat prin indicele H Statistic propus în cadrul modelului Panzar-Rosse (1987). Acesta este o sumă a elasticităţii veniturilor totale ale băncii în raport cu preţul factorilor de intrare şi arată în ce măsură modificările din preţul inputurilor se reflectă în venituri. Indicele H statistic poate lua valori de la -1 la 1, iar interpretarea este următoarea:

Pentru. H ≤ 0, rezultă că se manifestă competiţie de monopol, respectiv, un singur producător (bancă) deţine aproape toată piaţa pentru anumite

14

tipuri de produse (depozite, credite). O asemenea situaţie se datorează impunerii unor obstacole la intrarea altor jucători pe piaţă.

Pentru 0 < H < 1 . Se manifestă competiţie monopolistică în care structura pieţei este dată de un număr redus de producători şi vânzători care oferă produse diferite şi care stabilesc preţul (rata de dobândă) fără a afecta piaţa, în ansamblul său.

Pentru H = 1. Semnificaţia este cea de competiţie perfectă, pe piaţă există un număr mare de vânzători şi cumpărători de produse bancare, care nu pot avea un control asupra preţurilor din piaţă. De asemenea, în situaţia de competiţie perfectă, produsele sunt omogene şi substituibile (clienţii pot opta pentru produsele bancare oferite de o altă instituţie de credit).În tabelul de mai jos este redată valoarea indicatorului H statistic calculat

pentru eşantioane reprezentative de bănci de mică şi de mare dimensiune din 10 ţări europene. Cu excepţia Luxemburgului, care prezintă un nivel al H statistic apropiat de 1 şi a Belgiei cu un H negativ, toate ţările analizate au înregistrat pentru sistemele lor bancare valori ale H care indică o competiţie monopolistică.

ŢARA NR. BĂNCI H PENTRU BĂNCI

MICI MARI MICI MARIAustriaBelgiaDanemarcaFranţaGermaniaItaliaLuxemburgSuediaElveţia Marea Britanie

30634

330292

44861182

99315

117794

0,18-0,230,350,640,720,600,930,570,730,75

0,610,320,670,420,680,690,75n.a.

0,790,61

15