Procedura insolventei si prescriptia extinctivaProcedura insolventei si prescriptia extinctiva

MASTERMASTER

DREPTUL AFACERILORDREPTUL AFACERILOR

DISCIPLINADISCIPLINAJURISDICTIA COMERCIALA JURISDICTIA COMERCIALA SI A FALIMENTULUISI A FALIMENTULUI

MASTERANTMASTERANT

CAPITOLUL ICAPITOLUL I

COMENTARIU GENERAL PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI COMENTARIU GENERAL PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI ¹¹

Un subiect fabulos

Falimentul a fost şi rămâne o temă generoasă pentru scriitorii de toate genurile, dar pentru falit el constituie o realitate

contradictorie.

Unii o trăiesc la modul dramatic. Père Grandet îi spune fiicei sale: „Eugenie: Falimentul este un furt pe care legea, din

nefericire, îl ia sub protecţia sa.”Alţii tind să găsească şi în faliment o ilustrare a zicalei: „În tot răul este şi un bine.”

În secolul IV, î. Chr., în Grecia antică, un bancher ca mulţi alţii din orăşelul Sinope, falimentează şi ca o consecinţă

directă, Diogene, fiul său refugiat la Atena, devine primul filosof european cinic şi primul homeless celebru. Fără falimentul

patern, s-ar fi pierdut în mediocritate.

În fine, sunt şi autori care consideră că falimentul este reconfortant şi profitabil. În secolul XVIII, poetul britanic

Charles Churcill, scria versurile: „Falimentul, tihnit şi sănătos, se scaldă în bogăţia din vreme protejată.” Veşnic reîncarnatul

Caţavencu, neobosit militant pentru atingerea standardelor europene exclamă patetic: „Numai noi să n-avem faliţii noştri!”

Care va să zică, în manejul perpetuu al scrisorii pierdute, „falit” este un titlu de onoare. Aşa se face că istoria consemnează în

ultimele două secole numeroase falimente, de la cele mărunte, pe care încerca să le controleze proiectul de regulament asupra

bancruţilor din 1832, până la scandaloasele falimente bancare: 1858, Banca Naţională a Moldovei; 1929 Banca franco-română;

1932 Banca Marmorosch, Blank & Co.

¹ Ion Turcu, Mădălina Stan, Compatibilitatea normelor Codului de procedură civilă cu specificul procedurii insolvenţei,R.D.C. nr. 12/2005

CAPITOLUL IICAPITOLUL II

INSOLVABILITATEA SI DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENTEIINSOLVABILITATEA SI DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENTEI

" In conformitate cu prevederile Ordonantei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificarile si ulterioare, este insolvabil debitorul ale carui venituri sau bunuri urmaribile au o valoare mai mica decat obligatiile fiscale de plata sau care nu are venituri ori bunuri urmaribile [ art 176 alin (1)”. ¹

Potrivit legii, pentru creantele fiscale ale debitorilor declarati in stare de insolvabilitate care nu au venituri sau bunuri urmaribile, conducatorul organului de executare dispune scoaterea creantei din evidenta curenta si trecerea ei intr-o evidenta separata.In cazul acestor debitori, prin exceptie de la dispozitiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedura fiscala, executarea silita se intrerupe. In temeiul legii, organele fiscale au obligatia ca cel putin o data pe an sa efectueze o investigatie asupra starii acestor contribuabili, care nu constituie acte de executare silita.

In cazurile in care se constata ca debitorii au dobandit venituri sau bunuri urmaribile, organele de executare vor lua masurile necesare de trecere din evidenta separata in evidenta curenta si de executare silita.

Daca la sfarsitul perioadei de prescriptie nu se constata dobandirea unor bunuri sau venituri urmaribile, organele de executare vor proceda la scaderea creantelor fiscale din evidenta analitica pe platitor, potrivit art. 134 din Codul de procedura fiscala. Scaderea se face si in cursul perioadei de prescriptie in cazul debitorilor, persoane fizice, decedati sau disparuti, pentru care nu exista mostenitori care au acceptat succesiunea.

Creantele fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiati din registrul comertului, se scad din evidenta analitica pe platitor dupa radiere, indiferent daca s-a atras sau nu raspunderea altor persoane pentru plata obligatiilor fiscale, in conditiile legii.

In vederea recuperarii creantelor fiscale de la debitorii care se afla in stare de insolventa, Agentia Nationala de

Administrare Fiscala si unitatile sale subordonate, respectiv compartimentele de specialitate ale autoritatilor administratiei

publice locale, vor declara lichidatorilor creantele existente, la data declararii, in evidenta fiscala pe platitor.Aceeasi este situatia si in cazul recuperarii creantelor fiscale de la debitorii aflati in lichidare in conditiile legii.In conformitate cu dispozitiile prevazute de art 177 alin (3) C.pr. fisc., cererile organelor fiscale privind inceperea

procedurii insolventei se vor inainta instantelor judecatoresti si sunt scutite de consemnarea vreunei cautiuni.In situatia in care organul fiscal din subordinea Agentiei Nationale de Administrare Fiscala detine cel putin 50% din

valoarea totala a creantelor, Agentia Nationala de Administrare Fiscala poate decide desemnarea unui administrator

judiciar/lichidator, stabilindu-i si remuneratia. Confirmarea administratorului judiciar/lichidatorului desemnat de Agentia

Nationala de Administrare Fiscala de catre judecatorul-sindic se va face in cadrul primei sedinte, conform art. 11 alin. (1) lit. d)

din Legea nr. 85/2006, cu modificarile ulterioare ( art 177 alin (4) C. pr. fisc.).

Potrivit legii, in dosarele in care organul fiscal detine cel putin 50% din valoarea totala a creantelor, acesta are dreptul

sa verifice activitatea administratorului judiciar/lichidatorului si sa ii solicite prezentarea documentelor referitoare la

activitatea desfasurata si onorariile incasate ( art 177 alin (5) C. pr. fisc.).

¹ Note: Av. Claudiu Lascoschi – prevederi O.G. nr. 47/2007, precum si cele ale O.U.G. nr. 19/2008.

CAPITOLUL IIICAPITOLUL III

PRESCRIPTIA EXTINCTIVA IN DREPTUL COMERCIALPRESCRIPTIA EXTINCTIVA IN DREPTUL COMERCIAL

În materie comercială, prescripţia este reglementată în Codul comercial (cartea a IV-a, titlul II), care cuprinde dispoziţii

atât în ceea ce priveşte termenul ge neral de prescripţie (art. 947), cât şi anumite termene speciale (art. 949 şi art. 956). Caracteristica acestor termene este faptul că ele sunt mai scurte decât termenele de prescripţie reglementate în trecut de

Codul civil, ceea ce se explică prin aceea că cerinţa activităţii comerciale reclamă valorificarea în termen scurt a drepturilor

izvorâte din raporturile comerciale, limpezirea grabnică a situaţiilor litigioase.În afara Codului comercial, unele dispoziţii

privind prescripţia se găsesc şi în legi comerciale speciale: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (art. 31 şi 37),

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (art. 12) etc.

În raport cu această situaţie în care se află reglementarea în materie de prescripţie extinctivă, se impun două observaţii:

a) deşi dispoziţiile Codului comercial privind prescripţia se aplică tuturor acţiunilor care rezultă din actele de comerţ

(inclusiv din actele juridice care fac parte din categoria faptelor de comerţ unilaterale), totuşi, Codul comercial nu cuprinde o

reglementare completă a instituţie prescripţiei extinctive în materie comercială, ci conţine doar o reglementare a anumitor

aspecte particulare, aşa încât această reglementare se completează cu cea din Codul civil (art. l C. com.), care însă a fost

abrogată prin Decretul nr. 167/1958;

b) potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul nr. 167/1958 (act normativ special, intrat în vigoare ulterior Codului

comercial), s-au abrogat toate dispoziţiile contrare (inclusiv cele ale Codului comercial), cu excepţia celor care stabilesc un

termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător din acest decret.

Ţinându-se seamă de cele de mai sus, situaţia termenelor de prescripţie reglementate în materie comercială este

următoarea: - termenul general de prescripţie în materie comercială, de 10 ani, se consideră înlocuit cu termenul general de 3

ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958;

- rămân aplicabile termenele mai scurte de prescripţie prevăzute de Codul comercial (termenul de 2 ani stabilit de art. 952 pentru: acţiunea mijlocitorului pentru plata sumelor cuvenite pentru mijlocire; acţiunile de anulare sau reziliere a contractului în materie de faliment; termenul de 6 luni, stabilit de art. 956 pct. l pentru unele acţiuni contra cărăuşilor, derivând din contractul de transport; termenul de l an, reglementat de art. 952 pct. 2, pentru alte acţiuni ale cărăuşilor, derivând tot din contractul de transport;

- sunt aplicabile şi termenele de prescripţie stabilite prin legi speciale ulterioare Decretului nr. 167/1958 şi anume: termenul de 3 ani, privind dreptul la acţiune pentru restituirea dividendelor plătite nelegal (art. 37 din Legea nr. 31/1990); termenul de 6 luni privind dreptul la acţiune în daune ale fondatorilor societăţii pe acţi uni (Legea nr. 31/1990); termenul de l an pentru acţiunea în despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin acte sau fapte de concurenţă neloială (art. 12 din Legea nr. 12/1991), etc.

În dreptul comun regula în ceea ce priveşte momentul începerii cursului prescripţiei a fost instituită prin art. 1886 Cod civil, potrivit căreia „Nici o prescripţie nu poate începe să curgă mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere". Ea a fost reafirmată prin art. 7 al Decretului nr. 167/1958, „Prescripţia înce pe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".In ceea ce priveşte Codul comercial, art. l alin. 2 al codului nu face excepţie în această privinţă.

Codul comercial stabileşte începutul prescripţiei şi în cazurile pentru care prevede cazuri speciale de prescripţie şi anume:

a) în cazul acţiunilor derivate din contractul de societate sau din alte operaţiuni sociale, prescripţia curge din ziua în care obligaţia a ajuns la termen sau din ziua îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege (art. 949 alin. 2 C. com.); în cazul acţiunilor derivate din cambie sau cec, prescripţia curge din ziua scadenţei sau din ulti ma zi a termenului prevăzut de lege (art. 949 alin. 3 C. com.);

b) în cazul acţiunilor mijlocitorilor, prescripţia începe să curgă din ziua terminării afacerii (art. 952 C. com.);c) în cazul acţiunilor contra cărăuşului, prescripţia curge: în cazul pierderii totale a bunurilor, de la data când bunurile

trebuiau să ajungă la destinaţie; în cazul pierderii parţiale, avarierii bunurilor şi întârzierii, din ziua primiri bunurilor de către destinatar (art. 956 C. com.).

În ceea ce priveşte termenele de prescripţie prevăzute de legile comerciale speciale:

a) termenul de prescripţie de şase luni, prevăzut de art. 31 din Legea nr. 31/1990, curge de la data adunării generale a

acţionarilor care a hotărât dizolvarea anticipată, iar termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 37 al aceleiaşi legi, curge

de la data distribuirii dividendelor;

b) termenul de prescripţie de l an, prevăzut de art. 12 din Legea nr. 12/1991, curge de la data la care păgubitul a

cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască prejudi ciul şi pe cel care 1-a cauzat, dar nu mai târziu de trei ani de la data săvârşirii

faptei.

În privinţa suspendării curgerii termenului de prescripţie, întrucât dispoziţiile art. 946 C. com. sunt contrare

prevederilor art. 13 şi 14 ale Decretului nr. 167/1958, în materie comercială sunt aplicabile prevederile Decretului nr.167/1958.

Deci, curgerea termenului se suspendă: cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră

să facă acte de întrerupere; pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate, iar acestea sunt puse pe picior

de război; până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în

temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea

unui termen de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei; între părinţi sau tutore şi cei care se află sub ocrotirea lor, cât timp durează

aceste raporturi de ocrotire; cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi cât timp cel cu capacitate

de exerciţiu redusă nu are cine să-i încuviinţeze actele; în raporturile patrimoniale dintre soţi, pe timpul căsătoriei.

Durata suspendării nu se include în calculul termenului de prescripţie.Cursul prescripţiei se reia din ziua încetării cauzei

de suspendare (totuşi, potrivit art. 15 din Decretul nr. 167/1958, termenele de prescripţie mai lungi de 6 luni nu se

socotesc împlinite mai devreme de 6 luni de la încetarea cauzei de suspen dare, iar prescripţiile cu o durată mai mică de 6 luni

nu se socotesc împlinite mai devreme de o lună de la încetarea cauzei de suspendare).

b) Referitor la întreruperea curgerii termenului de prescripţie atât cauzele, cât şi efectele întreruperii sunt reglementate, în materie comercială, tot de Decretul nr. 167/1958 (prevederile art. 946 din Codul comercial fiind abrogate implicit).

Ca atare, conform art. 16 al Decretului nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe în următoarele cazuri: prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune s-a prescris, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare.

Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Efectul întreruperii cursului prescripţiei este cel prevăzut de art. 17 din Decre tul nr. 167/1958; întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împreju rarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie cu aceeaşi durată.

Dacă prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă.

CAPITOLUL IVCAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZSTUDIU DE CAZ

Prescripţia extinctivă. Cauze de întrerupere

art.16 alin.(1) lit b, Decret nr.167/1958

            Potrivit art.16 alin.(1) lit. b) din Decretul nr.167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare

în judecată ori de arbitrare, condiţionând însă, întreruperea prescripţiei de admiterea unei asemenea cereri(conform alineat

ultim al textului legal menţionat), dispoziţie imperativă şi de strictă interpretare ce nu poate fi extinsă şi la alte situaţii,cum ar

fi îndeplinirea procedurii prealabile de conciliere,care nu se înscrie între cauzele  de întrerupere a prescripţiei.

(Secţia comercială, decizia nr.3778 din 15 octombrie 2004)

Prin sentinţa civilă nr.143 pronunţată de Judecătoria Câmpina, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al

reclamantei SC R. P.  SRL, invocată de pârâta SC K. I. SRL, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.

            Instanţa de fond a înlăturat apărările reclamantei referitoare la suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei,

apreciind că nu sunt îndeplinite cerinţele art.13 şi art.16 din Decretul nr.167/1958 şi a reţinut că, prin introducerea cererii de

chemare în judecată la data de 12 noiembrie 2003, s-a depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art.3 din

menţionatul decret, faţă de scadenţa facturilor în litigiu. Apelul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins,

ca nefondat, de Secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Ploieşti, prin decizia nr.323 din 26 aprilie

2004, cu motivarea că, în mod corect, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând acţiunea ca

prescrisă, întrucât suspendarea (în perioada octombrie 2001 – octombrie 2002) judecăţii cererii formulată de reclamantă

împotriva pârâtei, pentru declanşarea procedurii prevăzută de Legea nr.64/1995, republicată, în temeiul art.35 din menţionata

lege, finalizată prin sentinţa nr.901/26 septembrie 2002 a Tribunalului  Dâmboviţa, nu este de natură a modifica cursul

prescripţiei, faţă de perioada scadenţei facturilor: 27 septembrie – 19 octombrie 1999 şi data înregistrării cererii de chemare în

           

judecată : 12 noiembrie 2003.

            Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs, invocând ca temei de drept, dispoziţiile art.304 pct.9 C. proc. civ.,

susţinând că instanţele au încălcat dispoziţiile privind suspendarea şi întreruperea prescripţiei. Prin cererile de chemare în

judecată a debitoarei, pentru declanşarea procedurii de faliment şi a procedurii privind somaţia de plată, soluţionate de

Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr.901 din 26 septembrie 2001, ce i-a fost comunicată la 31 ianuarie 2003, trebuia

reţinută suspendarea prescripţiei de către instanţa de apel şi, respectiv, de Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.3525 din

30 octombrie 2003, ca şi prin realizarea procedurii prealabile a concilierii prevăzută de art.7201 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că reclamanta nu a invocat şi nu a dovedit nici unul din cazurile

de suspendare a prescripţiei, limitativ prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958, spre a putea critica modul de calcul al

perioadei de suspendare a prescripţiei de către instanţa de apel.

            Potrivit art.16 alin.(1) lit.b), prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare,

alineatul ultim al acestui text legal condiţionând, însă, întreruperea prescripţiei de admiterea acestei cereri.

Este de observat că hotărârile judecătoreşti menţionate de recurentă ca fiind date în soluţionarea cererilor sale de chemare în

judecată, pe care şi-a argumentat susţinerea motivului de întrerupere a prescripţiei extinctive, prevăzut de art. 16 alin.(1) lit.b)

din Decretul nr.167/1958, nu îndeplinesc această condiţie, iar efectuarea procedurii prealabile a concilierii, nu se înscrie în nici

una din cauzele de întrerupere a prescripţiei prevăzute de art.16, dispoziţii de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte

situaţii decât cele astfel determinate de legiuitor.

Aşa fiind, titulara dreptului la acţune nu a pretins şi nu a dovedit că s-a aflat în imposibilitate de a se adresa instanţei de

judecată pentru protecţia dreptului său pentru cauzele prevăzute, limitativ, de art.13 privind suspendarea prescriptiei iar

dispoziţiile art.16 alin.(1) lit.b) nu-şi găsesc aplicarea în speţă, în lipsa condiţiei statuată prin alineatul ultim al acestui articol

privitor la prescripţia extinctivă, astfel că instanţele au respectat aceste dispoziţii legale, aspect ce înlătură incidenţa art.304

pct.9 C.proc. civ.

            În consecinţă, în temeiul art.312 alin.(1) teza 2 C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.

CUPRINSCUPRINS

CAPITOLUL ICAPITOLUL I

COMENTARIU GENERAL PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEICOMENTARIU GENERAL PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI

CAPITOLUL IICAPITOLUL IIINSOLVABILITATEA SI DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENTEIINSOLVABILITATEA SI DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENTEI

CAPITOLUL IIICAPITOLUL IIIPRESCRIPTIA EXTINCTIVA IN DREPTUL COMERCIALPRESCRIPTIA EXTINCTIVA IN DREPTUL COMERCIAL

CAPITOLUL IVCAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZSTUDIU DE CAZ

BIBLIOGRAFIEBIBLIOGRAFIE

1. Codul comercial

2. Decretul nr.167/1958

3. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei comentata, note, prof. univ. dr. Ion Turcu

4. Grigore Florescu, Drept comercial român I, ediţia a II-a revăzută, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2005, 5. Ion Turcu, Mădălina Stan, Compatibilitatea normelor Codului de procedură civilă cu specificul procedurii insolvenţei,

R.D.C. nr. 12/2005