Obiectul prescripţiei extinctive

(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.) 1

1. Elemente definitorii. În literatura de specialitate (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 30), prescripţia extinctivă a fost definită ca fiind „acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege”. În practica judiciară 2 s-a apreciat că „prescripţia extinctivă reprezintă un mijloc de stingere a obligaţiilor şi a acţiunilor determinat de un interes de ordine publică şi de stabilitate socială, ca situaţiile de fapt stabilite într-un timp anterior să nu mai poată fi schimbate. Ea apare ca o sancţiune a creditorului nediligent care a lăsat mai mult timp să treacă, fără a-şi valorifica dreptul subiectiv”.

Prin urmare, se pot reţine următoarele elemente definitorii:

– în primul rând, prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte doar dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv privit în întregul său (a se vedea art. 2500 NCC);

– în al doilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, care devin imperfecte (a se vedea art. 2506 NCC);

– în al treilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectele pe care le produce, este un veritabil mod sau mijloc de înlăturare a răspunderii civile.

2. Dreptul material la acţiune – componentă a dreptului subiectiv civil. Dreptul subiectiv civil cuprinde dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare, precum şi dreptul subiectului activ de a recurge la forţa de coerciţie a statului, în caz de neexecutare din partea subiectului pasiv, concretizat în dreptul la acţiune. Acesta cuprinde, la rândul său, o serie de drepturi – dreptul de a sesiza instanţa, dreptul de a solicita probe, dreptul de a obţine „condamnarea” pâr1âtului, dreptul de a exercita căile de atac, dreptul de a obţine executarea silită etc., pe care titularul le exercită parţial sau în totalitate, după cum recurge la toate sau numai la o parte din mijloacele procesuale din care este 2

1 art. 2506 NCC; art. 201 LPA; art. 21 din Constituţie2 ICCJ, secţ. com., dec. nr. 5073/2005, www.legalis.ro23 alin. (1) şi (2) ale art. 2500 NCC 4 G. Boroi, Drept civil, p. 3455 G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 6-7

1

alcătuită acţiunea (în acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 253).

Dreptul la acţiune va putea fi exercitat numai în cadrul termenului de prescripţie, în ce priveşte unele din componentele sale, cum ar fi dreptul de a obţine obligarea pârâtului la o anumită prestaţie 3 , în timp ce alte componente ale dreptului de acţiune vor putea fi exercitate chiar dacă a expirat termenul de prescripţie extinctivă, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a sesiza instanţa (dreptul la acţiune în sens procesual), dreptul de a invoca excepţia executării unei obligaţii imperfecte, în cazul în care debitorul i-ar cere restituirea a ceea ce a plătit de bunăvoie, deşi operase prescripţia, dreptul de exercita căile de atac etc.

În consecinţă, ceea ce se stinge prin prescripţie extinctivă este dreptul la acţiune în sens material (în acelaşi sens, a se vedea CSJ, secţ. com., dec. nr. 1092/2003,), întrucât dreptul procesual la acţiune (dreptul de a se adresa justiţiei) este unul fundamental, prevăzut de art. 21 din Constituţie, care nu poate fi îngrădit. Desigur, stingerea dreptului la acţiune în sens material, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive, va determina o respingere a acţiunii civile ca prescrisă, cu consecinţa încheierii procesului fără ca reclamantul să obţină o hotărâre prin care pârâtul să fie condamnat (constrâns) la respectarea dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată (în sens asemănător, a se vedea ICCJ, secţ. com., dec. nr. 1686/2008, www.legalis.ro).

3. Natura juridică a prescripţiei extinctive. Articolul 2500 NCC prevede că prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, adică dreptul de a cere obligarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi incumbă, dacă acest drept nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Rezultă de aici că prescripţia extinctivă este o sancţiune, prevăzută de legiuitor pentru neglijenţa creditorului, în scopul înlăturării incertitudinii din circuitul civil

4. Valorificarea dreptului subiectiv pe calea excepţiei (ca apărare de fond) . Într-o opinie ( G. Boroi, C. Anghelescu , Curs de drept civil. Parte generală. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 281) s-a apreciat că, exceptând situaţiile în care prin lege se prevede că apărarea unui drept subiectiv pe cale de excepţie are caracter imprescriptibil (cum prevede, de exemplu, art. 1095 NCC în ce priveşte excepţia de reducţiune a liberalităţii excesive), o asemenea apărare este prescriptibilă extinctiv în aceleaşi condiţii ca şi dreptul la acţiune în valorificarea dreptului subiectiv pe cale de acţiune.

Într-o altă opinie 5 s-a apreciat că invocarea dreptului pe calea excepţiei, nu poate fi paralizată prin invocarea prescripţiei extinctive, întrucât excepţiile de fond constituie doar mijloace de apărare, prin intermediul cărora nu se valorifică pretenţii proprii împotriva reclamantului, ci doar se urmăreşte respingerea pretenţiilor formulate de reclamant.

5. Aplicarea în timp. Potrivit art. 201 LPA, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. De asemenea prin art. 6 alin. (4) NCC s-a prevăzut că şi prescripţiile extinctive (precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. În acest sens, în literatura de specialitate 7 s-a susţinut că „legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situaţia concretă, prescripţia extinctivă a început să curgă potrivit dispoziţiilor din reglementarea anterioară, iar, în caz afirmativ, această reglementare se va aplica prescripţiei respective sub

2

toate aspectele; dacă însă se ajunge la concluzia că prescripţia nu a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulii stabilite de aceasta, atunci devin incidente dispoziţiile Codului civil din 2009”.

Prescriptibilitatea dreptului la acţiune

(1) Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripţiei extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor. [art. 560, art. 562 alin. (1), art. 563 alin. (2), art. 564 alin. (2), art. 572, art. 663 alin. (1), art. 666, 669, 675, 705, 754, 757, art. 935 şi urm., art. 1130, art. 1343 alin. (1), art. 1729 NCC]

1. Drepturi la acţiune având un obiect patrimonial. Deşi legiuitorul foloseşte sintagma „drepturi la acţiune având un obiect patrimonial”, trebuie avut în vedere că legea reglementează prescripţia extinctivă privind anumite drepturi subiective şi acţiunile corespunzătoare prin care se pot valorifica aceste drepturi. După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului ce se valorifică, acţiunile sunt patrimoniale şi nepatrimoniale. La rândul lor, acţiunile patrimoniale sunt: acţiuni reale (când dreptul a cărui protecţie se urmăreşte este unul real), acţiuni personale (atunci când se valorifică un drept personal, de creanţă) şi acţiuni mixte (când se valorifică deopotrivă un drept personal şi unul real).

1.1. Domeniul prescripţiei extinctive în cazul drepturilor reale. Dreptul de proprietate este apărat, în principiu, pe baza acţiunii în revendicare, nefiind exclusă nici existenţa unor alte acţiuni reale care apără ori pun în discuţie acest drept, cum sunt acţiunea negatorie, acţiunea în partaj, petiţia de ereditate sau acţiunea în grăniţuire.

Având în vedere că dreptul de proprietate este perpetuu şi nu se stinge prin neuz [art. 562 alin. (1) teza I NCC], adică prin faptul că proprietarul nu-şi exercită dreptul său, oricât timp ar dura această pasivitate, este evident că apărarea dreptului de proprietate se poate realiza oricând (TS, secţ. civ., dec. nr. 144/1982, în CD 1982, p. 13), împrejurare din care rezultă că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate este, în principiu, imprescriptibilă extinctiv indiferent de natura ei mobiliară sau imobiliară – ubi eadem este ratio, ibi idem ius [art. 563 alin. (2) NCC].

Desigur, imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare nu împiedică pierderea dreptului de p3roprietate prin efectul uzucapiunii [art. 562 alin. (1) teza a II-a NCC] sau ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate de către terţe persoane prin exercitarea posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile [art. 935 şi urm. NCC].

Prin excepţie, în cazul în care bunul revendicat nu mai există în materialitatea sa ori a fost transformat, încorporat sau asimilat în aşa măsură încât şi-a pierdut individualitatea, iar obiectul acţiunii în justiţie îl reprezintă contravaloarea bunului revendicat, atunci, nemaifiind în prezenţa unei acţiuni în revendicare, ci a unei acţiuni personale, este aplicabil termenul general de prescripţie extinctivă, care va începe să curgă din momentul în care proprietarul a cunoscut faptul că bunul nu mai există în materialitatea sa, precum şi persoana responsabilă de acest fapt.37 (G. Boroi, Aplicarea în timp a Codului civil, p. 7, disponibil la http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_35/det_1458/8236.pdf)

3

Tot imprescriptibilă este şi acţiunea negatorie, prin care proprietarul unui bun cere încetarea exerciţiului nelegitim, cu privire la bunul său, al unui drept de servitute, uz, uzufruct, abitaţie, superficie sau alte asemenea [art. 564 alin. (2) NCC].

De asemenea, potrivit art. 669 NCC, încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând. O dispoziţie similară este prevăzută şi de art. 1343 alin. (1) NCC, în materia indiviziunii succesorale. Prin urmare, din dispoziţiile legale menţionate, rezultă că acţiunea în partaj este imprescriptibilă, putând fi promovată de oricare dintre coproprietari, respectiv comoştenitori, indiferent de timpul trecut de la deschiderea moştenirii şi chiar dacă ei au stăpânit părţi distincte din masa indiviză sau aceasta a fost stăpânită de unul dintre ei. Ca urmare a caracterului imprescriptibil al acţiunii de partaj, dacă reclamantul nu a acceptat moştenirea, acţiunea de ieşire din indiviziune nu poate fi respinsă ca prescrisă, fiind vorba de lipsa calităţii procesuale active (persoană străină de moştenire), şi nu de prescrierea dreptului la acţiune (TS, secţ. civ., dec. nr. 1566/1986, în RRD nr. 6/1987, p. 69). Desigur, în condiţiile art. 675 NCC, unul dintre coproprietari sau comoştenitori poate paraliza acţiunea în partaj, prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate exclusiv asupra bunurilor ce constituie obiect al partajului, ca efect al prescripţiei achizitive.

Conform art. 1130 NCC, petiţia de ereditate poate fi formulată oricând, atunci când are ca obiect recunoaşterea calităţii de moştenitor a reclamantului, dispoziţie legală din care rezultă caracterul imprescriptibil al acesteia.

Acţiunea în grăniţuire având ca obiect determinarea prin semne exterioare a limitelor dintre proprietăţi învecinate (art. 560 NCC) şi vizând indirect apărarea dreptului de proprietate este imprescriptibilă, întrucât exercitarea dreptului de a solicita grăniţuirea proprietăţii este o facultate, care nu se stinge prin neuz.

De la regula imprescriptibilităţii extinctive a acţiunilor reale întemeiate pe dreptul de proprietate, există câteva excepţii în care dreptul la acţiune este prescriptibil extinctiv (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 395-396), cum ar fi: acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572 NCC (avulsiune) sau art. 1729 NCC (acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării în cazul neplăţii preţului) etc.

În ce priveşte dreptul la acţiunea (petitorie) privitoare la drepturile reale principale, care se exercită asupra lucrului – uzufructul, uzul, abitaţia şi servitutea – acesta se stinge prin prescripţia extinctivă, după cum aceste drepturi pot fi dobândite prin uzucapiune. În consecinţă, este prescriptibilă extinctiv acţiunea confesorie întemeiată pe dreptul de uzufruct (art. 705 NCC), dreptul de uz sau abitaţie (art. 754 raportat la art. 705 NCC) şi dreptul de servitute (art. 757 NCC). În schimb, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie este imprescriptibilă extinctiv, având în vedere că dreptul de superficie, ca şi dreptul de proprietate, nu se stinge prin neuz.

1.2. Domeniul prescripţiei extinctive în cazul drepturilor de creanţă. Drepturile de creanţă sunt protejate, în special, prin „acţiunile personale”. În principiu, drepturile la acţiune privitor la drepturile de creanţă sunt prescriptibile extinctiv, urmând ca legea să prevadă expres situaţiile în care nu intervine prescripţia extinctivă. Astfel, sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni: acţiunea oblică; acţiunea având ca obiect executarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare; acţiunea având ca obiect valorificarea dreptului de creanţă izvorât din neperfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare; cererea de acordare de

4

despăgubiri ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite; acţiunea în despăgubiri având ca obiect plata contravalorii bunurilor confiscate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ulterior desfiinţate; cererea formulată de către un comoştenitor pentru obligarea celorlalţi comoştenitori de a suporta cota-parte din cheltuielile de înmormântare este prescriptibilă în termen de 3 ani (ICCJ, S.U., decizia în interesul legii nr. 6/2009, M.Of. nr. 321 din 14 mai 2009); cererea de despăgubire pentru contravaloarea construcţiilor, a lucrărilor sau a plantaţiilor făcute de o terţă persoană pe terenul altuia etc.

Prin excepţie, sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni personale, prin care se tinde la valorificarea unor drepturi de creanţă în sens larg (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 370-371), cum sunt drepturile la acţiune aferente creanţelor reale, accesorii unor drepturi reale imobiliare imprescriptibile extinctiv, ca, de exemplu: acţiunea în suportarea cheltuielilor de reparare şi întreţinere a despărţiturilor comune [art. 663 alin. (1) NCC]; acţiunea de dobândire a coproprietăţii despărţiturii comune (art. 666 NCC) etc.

Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune. Cazuri

(1) Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.

(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:

1. acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel;

2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;

3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;

4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege. [art. 253 alin. (4) teza finală, art. 301 alin. (1), art. 321, art. 396 şi urm., art. 423 alin. (4) şi (5), art. 427, art. 432 alin. (2) NCC; art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001]

1. Criterii pentru determinarea caracterului imprescriptibil al unei acţiuni. Potrivit art. 2502 alin. (1) NCC, pentru a determina caracterul imprescriptibil al unei acţiuni se poate recurge la două criterii alternative, prevăzute de lege: fie la determinarea pe cale legislativă a caracterului imprescriptibil, fie la natura sau caracterul dreptului subiectiv ocrotit.

1.1. În primul rând, legea poate prevedea anumite situaţii în care dreptul la acţiune, vizând protejarea unui drept subiectiv, să fie imprescriptibil extinctiv. Astfel, spre exemplu, conform art. 427 alin. (1) NCC, dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului. De asemenea, conform art. 423 alin. (4) NCC, dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă este imprescriptibil. Desigur, cazurile prevăzute de lege, prin care se declară imprescriptibile anumite acţiuni, sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că aceste dispoziţii legale nu vor putea fi aplicate prin analogie.

5

1.2. În al doilea rând, dacă legea nu consacră expres caracterul imprescriptibil al unei acţiuni, se poate recurge la cel de-al doilea criteriu, respectiv acela al naturii şi al caracterului dreptului subiectiv, ce se tinde a se proteja sau valorifica prin intermediul acţiunii respective. Astfel, recurgându-se la acest criteriu, pot fi considerate imprescriptibile extinctiv următoarele: acţiunea prin care se solicită partajarea fructelor produse de un bun indiviz, dacă fructele există în materialitatea lor; drepturile la acţiune aferente creanţelor reale, accesorii unor drepturi reale imobiliare imprescriptibile extinctiv; acţiunea în revendicare; acţiunea negatorie, prin care proprietarul unui bun cere încetarea exerciţiului nelegitim, cu privire la bunul său, al unui drept de servitute, uz, uzufruct, abitaţie, superficie sau alte asemenea; acţiunea în partaj; drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă având un conţinut nepatrimonial, cum ar fi: acţiunea pentru încredinţarea copiilor minori unuia dintre părinţi sau unei alte persoane ori unei instituţii de ocrotire, în caz de divorţ (art. 396 şi urm. NCC); acţiunea de stabilire a domiciliului conjugal (art. 321 NCC); acţiunea în reintegrare în locuinţa ce constituie domiciliul comun etc.

2. Acţiunile privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial. Conform art. 2502 alin. (2) pct. 1 NCC, sunt imprescriptibile extinctiv drepturile la acţiune pentru valorificarea unor drepturi nepatrimoniale. Este vorba de drepturile subiective strâns legate de persoana umană, care nu sunt evaluabile în bani, neavând un conţinut economic. Prin urmare, acţiunile care au ca obiect protejarea drepturilor personalităţii (de exemplu: dreptul la nume; dreptul la respectarea vieţii, a integrităţii fizice şi a sănătăţii; dreptul la respectul vieţii private etc.), sunt imprescriptibile datorită caracterului perpetuu al acestor drepturi, inseparabile de persoana umană. În schimb, dreptul la acţiunea civilă pentru repararea prejudiciilor materiale este supus prescripţiei extinctive, potrivit regulii generale a prescriptibilităţii drepturilor la acţiune cu obiect patrimonial [art. 253 alin. (4) teza finală NCC]. În schimb, dacă dreptul la reparaţie are şi un obiect nepatrimonial, dreptul la acţiune este imprescriptibil, ca şi dreptul subiectiv ce a fost încălcat, dar numai cu privire la pretenţiile cu caracter moral, nepatrimonial (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 421).

Prin excepţie, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 1 teza finală NCC, legea poate prevedea ca anumite acţiuni, prin care se valorifică drepturi nepatrimoniale, să fie prescriptibile extinctiv. Astfel, sunt declarate de lege ca fiind prescriptibile următoarele: acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei [art. 301 alin. (1) NCC], acţiunea în tăgada paternităţii formulată de moştenitorii pretinsului tată biologic [art. 432 alin. (2) NCC], acţiunea în stabilirea paternităţii formulată de moştenitorii copilului [art. 427 alin. (2) NCC, raportat la art. 423 alin. (5) NCC] etc.

3. Acţiunea în constatarea existenţei sau a inexistenţei unui drept. Caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatare este întemeiat pe imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, în sens procesual, întrucât, prin intermediul acestei acţiuni, nu se valorifică nicio pretenţie împotriva cuiva, ci se solicită numai ca instanţa să constate existenţa unui drept subiectiv civil al reclamantului împotriva pârâtului sau, după caz, inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa 8.

4. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic. Potrivit art. 2502 alin. (2) pct. 3 NCC, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este imprescriptibilă. O asemenea soluţie este justificată de necesitatea de a sancţiona, fără limită de timp, încălcarea, în momentul încheierii actului juridic, a unor prevederi legale care ocrotesc interese sociale (P. Cosmovici, în P. Cosmovici ş.a., Tratat, p. 315).

6

De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv, există totuşi o excepţie care rezultă din art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (republicată în M.Of. nr.798 din 2 septembrie 2005).

5. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor. În cazul în care persoana care solicită anularea certificatului de moştenitor, a participat la procedura succesorală notarială, atunci certificatul de moştenitor având valoarea unei convenţii, anularea lui, respectiv constatarea nulităţii va putea fi cerută numai pentru vicii de consimţământ sau incapacitate, ori pentru motive de nulitate absolută (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 481-482). În primele două cazuri, acţiunea în anulare este prescriptibilă extinctiv potrivit dreptului comun (CSJ, secţ. civ., dec. nr. 790/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 69), iar în cel de-al treilea caz, acţiunea este imprescriptibilă.

De asemenea, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor este imprescriptibilă când vizează constatarea calităţii de moştenitor, stabilirea masei succesorale şi a drepturilor fiecărui moştenitor. Desigur, este necesar a se verifica dacă reclamantul îşi dovedeşte calitatea procesuală activă sau interesul în promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor. Astfel, spre exemplu, s-a decis (CA Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 585/2009, în C. Nica, Donaţia şi moştenirea II. Transmisiunea moştenirii. Dezbaterea succesiunii. Doctrină şi practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, nr. 98, p. 170) că, „în materia nulităţii absolute a unui certificat de moştenitor, sfera persoanelor care ar putea să o invoce, justificând un drept lezat prin aceste acte juridice, este identică cu cea a moştenitorilor persoanei respective şi a succesorilor acestora, în al căror patrimoniu intră drepturile succesorale asupra bunurilor defunctului, doar acestea putând fi prejudiciate prin nerespectarea normelor juridice privind eliberarea valabilă a certificatului de moştenitor”.

Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii

(1) Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. 4

(2) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate. 5

(3) Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.

1. Principiul prescrierii dreptului la acţiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acţiune privind un drept principal. Acest principiu reprezintă o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale şi, în consecinţă, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept de creanţă principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind eventuale dobânzi, garanţii reale (exceptând ipotecile) sau personale (în acelaşi sens, a se 48M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 4395

7

vedea G. Boroi, Drept civil, p. 348). De exemplu, în cazul în care termenul de prescripţie al acţiunii prin care se valorifică dreptul principal nu s-a împlinit, urmează că poate fi valorificat şi dreptul accesoriu. În schimb, în cazul clauzei penale, dat fiind dubla natură juridică a acesteia – convenţie autonomă şi accesorie – prescripţia dreptului la acţiune pentru plata penalităţilor convenţionale exigibile, este, în principiu, independentă de prescripţia dreptului la acţiune privind dreptul principal (în acest sens, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 664-665).

Din reglementarea principiului mai sus menţionat decurg două consecinţe importante: imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu şi stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv accesoriu nu determină stingerea dreptului la acţiune privind dreptul subiectiv principal (I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I, p. 917).

În literatura de specialitate (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 7), s-a susţinut că, „întrucât norma nu face distincţie, în categoria drepturilor accesorii, intră atât drepturile accesorii personale, cum sunt dreptul la dobândă, la penalităţi convenţionale, cât şi drepturile accesorii reale, cum sunt dreptul de ipotecă mobiliară sau imobiliară, dreptul de gaj”, subliniindu-se de asemenea că „această regulă nu este incidentă ori de câte ori prin lege se prevede că dreptul accesoriu nu se stinge odată cu cel principal de care depinde”.

2. Principiul stingerii printr-o prescripţie deosebită a dreptului la acţiune pentru fiecare prestaţie datorată, în cazul obligaţiilor cu executare succesivă. Al doilea principiu al efectului prescripţiei extinctive îşi găseşte aplicare ori de câte ori debitorul este ţinut la prestaţii succesive (cum sunt chirii, arenzi, dobânzi, furnituri, rente etc.), indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 589).

Desigur, aplicarea principiului mai sus menţionat trebuie să ţină cont şi de incidenţa primului principiu care guvernează această materie, pentru că prescrierea dreptului principal atrage prescrierea tuturor prestaţiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanţă accesoriu, devenind inutil să se verifice dacă pentru fiecare dintre prestaţii a operat sau nu prescripţia extinctivă (CSJ, secţ. com., dec. nr. 4881/2001, în C.J. nr. 4/2002, p. 33-34).

Dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei, un tot unitar (de exemplu, plata eşalonată a unei datorii sau a ratelor de preţ), prescripţia curge pentru întreaga creanţă de la data scadenţei ultimei prestaţii neexecutare (în acest sens, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p.1172). Astfel, spre exemplu, plata preţului stabilit într-un contract de vânzare-cumpărare constituie o prestaţie unică şi nu succesivă, iar plata în rate a preţului reprezintă numai o modalitate de executare, care nu este de natură să schimbe caracterul unic al prestaţiei; ca urmare termenul de prescripţie a dreptului de a solicita restituirea preţului va curge de la data stabilită în contract pentru plata ultimei rate, chiar şi în ce priveşte ratelor anterioare neplătite (în acelaşi sens, a se vedea TS, secţ. civ., dec. nr. 1927/1975, în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, nr. 97, p. 86; în sensul că şi în această situaţie se aplică principiul stingerii printr-o prescripţie deosebită a dreptului la acţiune pentru fiecare prestaţie datorată, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, 2001, p. 94, nota 3 şi ICCJ, secţ. com., dec. nr. 2216/2008, www.legalis.ro).

8

3. Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor. În ce priveşte dobânzile, fie că au natura juridică a unor fructe civile (împrumutul cu dobândă), fie că este vorba de dobânzi moratorii, este aplicabil desigur acelaşi principiu al stingerii printr-o prescripţie deosebită a dreptului la acţiune pentru fiecare prestaţie datorată. Astfel, în cazul dobânzilor fructe civile, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, termenul calculându-se de la data exigibilităţii fiecărei rate de dobândă (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, 2001, p. 369-370; pentru o opinie contrară, a se vedea C. Stătescu, Gh. Beleiu, Momentul începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune privind plata dobânzilor (II), în RRDP nr. 6/2008, p. 15 şi urm.).

Desigur, fiind vorba de drepturi accesorii, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 2503 alin. (1) NCC. În acest sens, în practica judiciară (Trib. ju d. Hunedoara, dec. civ. nr. 616/1981, în RRD nr. 2/1982, p. 64) s-a decis că prescripţia dreptului la acţiune în realizarea creanţei principale atrage şi prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor, chiar dacă pentru aceste dobânzi nu s-a împlinit termenul de prescripţie.

Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată

(1) Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat. [art. 2344 alin. (1), art. 2354-2355, 2382, 2392, 2428, art. 2506 alin. (3), art. 2507, 2510 NCC]

1. Caracterul autonom al prescripţiei acţiunii ipotecare. De principiu, ipoteca are un caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligaţia pe care o garantează [art. 2344 alin. (1) NCC]. Totuşi, în cazul prescripţiei dreptului la acţiune privind creanţa principală, dreptul la acţiunea ipotecară va continua să existe, putând fi valorificat în condiţiile legii, având în vedere că, în cazul intervenirii prescripţiei extinctive, dreptul subiectiv continuă să existe, stingându-se doar dreptul la acţiune în sens material [art. 2504 alin. (1) NCC]. Anterior acestei reglementări, se decisese în practica judiciară (ICCJ, secţ. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5702/2005, www.legalis.ro) că stingerea dreptului la acţiune privind valorificarea dreptului de creanţă principală pe calea prescripţiei extinctive, determină şi o stingere pe cale accesorie a dreptului de ipotecă.

Conform art. 2504 alin. (1) teza a-II-a NCC, creanţa principală poate fi valorificată pe calea acţiunii ipotecare doar în limita valorii bunurilor mobile sau imobile ipotecate, valoare care va fi determinată, fie potrivit convenţiei părţilor, fie conform unei expertize de specialitate. Apreciem că nu poate fi luată în considerare valoarea bunurilor ipotecate din momentul constituirii ipotecii, în lipsa unei convenţii a părţilor, având în vedere că există posibilitatea extinderii ipotecii prin accesiune (art. 2355 NCC), asupra amelioraţiunilor (art. 2382 NCC) sau asupra produselor (art. 2392 NCC).

9

Prin excepţie, nu va fi posibilă valorificarea garanţiei ipotecare, pe calea executării silite, pentru acoperirea dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei garantate, după stingerea dreptului la acţiune privind creanţa principală [art. 2504 alin. (2) NCC]. Prin „accesorii ale creanţei garantate” se au în vedere comisioanele, penalităţile şi cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului ipotecat (art. 2354 NCC).

2. Stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În cazul în care intervine o stingere a ipotecii conform art. 2428 NCC, nu mai este posibilă exercitarea acţiunii ipotecare pentru valorificarea creanţei garantate. Într-o atare situaţie, dacă a intervenit stingerea dreptului la acţiune privind creanţa principală, ca efect al prescripţiei extinctive, atunci executarea obligaţiei se poate realiza doar de bunăvoie de către debitor [art. 2506 alin. (3) NCC], fapt ce echivalează cu o renunţare la prescripţia împlinită (art. 2507 NCC), care îşi va poduce efectele doar în raport cu autorul renunţării (art. 2510 NCC).

În ipoteza în care intervine o stingere a ipotecii, fără a interveni stingerea dreptului la acţiune privind creanţa principală, atunci creditorul ipotecar devenind un creditor chirografar îşi poate valorifica creanţa de la debitor, în cursul termenului de prescripţie, prin mijloacele prevăzute de lege.

Compensaţia şi dreptul de retenţie

Prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz. [art. 1616, art. 1617 alin. (2) şi (3), art. 2499 alin. (2), art. 2507, art. 2538 alin. (2) NCC]

1. Compensaţia este un mijloc de stingere simultană a două obligaţii reciproce existente între două persoane, astfel încât fiecare este, în acelaşi timp, creditor şi debitor al celeilalte (art. 1616 NCC). Având în vedere că intervenirea compensaţiei determină în fapt o plată dublă (în acelaşi sens, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 527), rezultă că, în ipoteza în care compensaţia intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de acţiune aferent unuia din drepturile de creanţă concurente, atunci operează o întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă, în condiţiile art. 2538 alin. (2) NCC. Desigur, în situaţia în care oricare din părţi renunţă, în mod expres sau tacit, la compensaţie, în condiţiile art. 1617 alin. (3) NCC, nu va mai opera întreruperea termenului de prescripţie extinctivă. O asemenea soluţie este justificată de faptul că renunţarea înlătură retroactiv efectul extinctiv al compensaţiei (L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 528), astfel că nu mai sunt întrunite condiţiile pentru a opera întreruperea termenului de prescripţie extinctivă.

În cazul compensaţiei judecătoreşti, prevăzută de art. 1617 alin. (2) NCC, având în vedere că aceasta îşi produce efectele de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus compensarea unor datorii (în acelaşi sens, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 533), pentru a opera o întrerupere a termenului de prescripţie, este necesar ca rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti să fi intervenit anterior expirării termenului de prescripţie extinctivă.

10

Când termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit, câtă vreme debitorul interesat nu a invocat intervenirea prescripţiei extinctive, atunci este posibilă stingerea reciprocă a creanţelor, ca efect al compensaţiei, având în vedere că dreptul de creanţă există. Dacă însuşi debitorul interesat s-a adresat instanţei de judecată pentru a se constata că a intervenit stingerea creanţei, ca efect al compensării, atunci apreciem că a intervenit o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, în condiţiile art. 2507 NCC.

2. Dreptul de retenţie, fiind un drept real de garanţie imperfect, abilitează pe cel care deţine un bun mobil sau imobil al altuia, pe care trebuie să-l restituie, să refuze restituirea până ce creditorul titular al bunului va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea acelui bun (CA Craiova, secţ. civ., dec. nr. 1314/1999, în Lege 4). Exercitarea dreptului de retenţie asupra bunului determină o întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă privind valorificarea creanţei garantată prin instituirea dreptului de retenţie, în condiţiile art. 2538 alin. (2) NCC. În acest sens, în literatura de specialitate (S.I. Vidu, Stingerea dreptului de retenţie, în Dreptul nr. 5/2007, p. 83-84) s-a arătat că, „dacă proprietarul optează să lase bunul în detenţia retentorului, o atare situaţie echivalează cu o recunoaştere tacită şi permanentă a datoriei, care are drept efect întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune”, întrucât proprietarul „este în măsură să pună capăt oricând situaţiei juridice create prin invocarea retenţiei, achitând datoria sa faţă de retentor”.

Dacă dreptul la acţiune privind creanţa garantată s-a stins ca efect al prescripţiei extinctive, dreptul de retenţie continuă să existe, întrucât prin prescripţia extinctivă s-a stins, pe cale accesorie, doar dreptul la acţiune privind valorificarea dreptului de retenţie (în sens asemănător, a se vedea S.I. Vidu, Stingerea dreptului de retenţie, în Dreptul nr. 5/2007, p. 83), mai precis dreptul de a cere restituirea bunului în caz de deposedare involuntară. Aşadar, în cazul unei deposedări involuntare, creditorul retentor poate cere restituirea bunului [art. 2499 alin. (2) NCC], cu condiţia să nu fi intervenit şi să nu se fi invocat stingerea dreptului la acţiune, ca efect al prescripţiei extinctive.

Efectele prescripţiei împlinite

(1) Prescripţia nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea prescripţiei, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(4) Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie. (art. 1560, 1635, 2507, 2510, art. 2514 teza finală, art. 2537 pct. 1, art. 2538 NCC)

1. Modul de operare al prescripţiei extinctive. În conformitate cu art. 2506 alin. (1) NCC, prescripţia extinctivă nu operează de drept, ca urmare a expirării termenului de prescripţie, ci este necesar ca partea interesată să invoce intervenirea prescripţiei extinctive. Deci, prin împlinirea termenului de prescripţie se naşte, ope legis, dreptul sau facultatea de a

11

opune beneficiul prescripţiei împlinite, iar nu şi constatarea stingerii înseşi a dreptului la acţiune (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 1159).

2. Refuzul debitorului de executare a obligaţiei. Ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, are loc, astfel cum s-a arătat, stingerea dreptului la acţiune în sens material, astfel că creditorul nu va mai putea beneficia de concursul statului, în vederea satisfacerii creanţei sale, şi, prin urmare, debitorul poate refuza executarea prestaţiei, fără a fi sancţionat pentru un atare refuz. Desigur, o asemenea posibilitate este condiţionată de faptul ca debitorul să nu fi renunţat fie la beneficiul termenului de prescripţie, fie la prescripţia împlinită, în condiţiile art. 2507 NCC. În plus, în cazul în care debitorul este neglijent şi nu invocă intervenirea prescripţiei extinctive, există posibilitatea de a se invoca acest fapt de către ceilalţi creditori ai debitorului, pe calea acţiunii oblice, prevăzută de art. 1560 NCC, dacă pasivitatea debitorului compromite starea sa de solvabilitate (art. 2514 teza finală NCC).

3. Ipoteze legale care au semnificaţia unei renunţări la prescripţia extinctivă . Având în vedere că ceea ce se stinge prin prescripţia extinctivă este doar dreptul la acţiune în sens material, dreptul subiectiv continuând să existe, în ipoteza în care debitorul îşi execută obligaţia, atunci o astfel de plată este valabilă, fără a se putea solicita restituirea, în condiţiile art. 1635 NCC, întrucât la baza efectuării plăţii a existat o cauză valabilă (în acelaşi sens, a se vedea D. Gherasim, Îmbogăţirea fără cauză în dauna altuia, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 75). O asemenea soluţie legislativă poate fi justificată şi de faptul că efectuarea plăţii, chiar din eroare, este prezumată de lege ca echivalând cu o renunţare la prescripţia extinctivă împlinită, renunţare care este irevocabilă, neputându-se reveni asupra acesteia. Desigur, pentru a se putea invoca inadmisibilitatea acţiunii în repetiţiune este necesar ca plata să fi fost făcută de bunăvoie de către debitor, astfel cum impune art. 2506 alin. (3) teza I NCC. Prin urmare, în cazul în care debitorul a fost constrâns la efectuarea plăţii, atunci el poate invoca prescripţia extinctivă în cazurile prevăzute de lege. În acest sens, în literatura de specialitate (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 21) s-a arătat că, „în cazul în care executarea obligaţiei s-a făcut de către debitor în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, anterior ca aceasta să devină irevocabilă, iar în recurs soluţia a fost modificată în sensul constatării intervenirii prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că obligaţia debitorul nu mai subzistă, restituirea a ceea ce s-a executat se impune în temeiul art. 4041 C.proc.civ. (respectiv art. 712 NCPC), ce reglementează întoarcerea executării, neputându-se reţine că ar fi vorba de o executare benevolă a obligaţiei, ci de o executare în temeiul unei hotărâri judecătoreşti cu caracter executoriu, făcută în vederea asigurării respectării hotărârilor judecătoreşti”.

4. Recunoaşterea dreptului. În ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de către debitor, apreciem că este necesar a se distinge în funcţie de momentul în care intervine. Astfel, în cazul în care recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului (art. 2537 pct. 1 NCC), începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii; în schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă în fapt o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi urm. NCC. În plus, trebuie ca recunoaşterea dreptului să respecte, şi în acest caz, dispoziţiile art. 2538 NCC şi să fie făcută prin act scris (fără a avea relevanţă dacă înscrisul este sub semnătură privată sau autentic), indiferent că înscrisul este utilizat într-o procedură judiciară sau extrajudiciară (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 22)..

12

5. Constituirea de garanţii. Faptul debitorului de a institui garanţii personale sau reale, după expirarea termenului de prescripţie extinctivă, este asimilată de lege cu renunţarea la prescripţia împlinită, astfel că nu se va mai putea opune creditorului, după constituirea unor astfel de garanţii, faptul că a intervenit prescripţia extinctivă, decât dacă, după constituirea garanţiilor, s-a împlinit un nou termen de prescripţie extinctivă (art. 2510 NCC).

Renunţarea la prescripţie

Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită. [art. 2510, art. 2515 alin. (2), (4), (5), art. 2537 şi urm. NCC]

1. Renunţarea. Renunţarea este o modalitate de exercitare a prerogativei pe care o are persoana de a dispune (ius abutendi), din punct de vedere juridic, de un drept al său (M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, 2006, Bucureşti, p. 222). Prin urmare, renunţarea la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă este valabilă, fără a fi necesar consimţământul sau acordul creditorului, iar în aprecierea valabilităţii actului de renunţare urmează a se analiza doar consimţământul renunţătorului.

2 . Exercitarea dreptului de opţiune al debitorului În ce priveşte momentul în care trebuie exercitat dreptul de opţiune al debitorului, în formă negativă, respectiv renunţarea la prescripţie, este necesar ca termenul de prescripţie să fi început să curgă. O astfel de cerinţă legală este justificată, întrucât, dacă debitorul ar renunţa anticipat la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, atunci actul său juridic ar fi lovit de nulitate absolută, lipsindu-i obiectul, acesta neexistând la data emiterii unui asemenea act juridic. În plus, dacă o asemenearenunţare anticipată la dreptul de a invoca prescripţia este cuprinsă în contractul încheiat între creditor şi debitor, atunci o asemenea clauză ar fi lovită de nulitate absolută, conform art. 2515 alin. (5), raportat la art. 2515 alin. (2) NCC.

3 . Întreruperea termenului de prescripţie . În cazul în care renunţarea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci intervine întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, conform art. 2510, raportat la art. 2537 şi urm. NCC. Este de subliniat că o renunţare intervenită în cursul termenului de prescripţie, însă care priveşte restul termenului de prescripţie, poate fi de asemenea valabilă, dacă este rezultatul convenţiei părţilor, conform art. 2515 alin. (4) NCC.

Felurile renunţării la prescripţie

(1) Renunţarea la prescripţie este expresă sau tacită.

(2) Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce. [art. 2506 alin. (3)-(4), art. 2537 pct. 1 NCC]

1. Felurile renunţării . Renunţarea expresă la prescripţie se poate realiza prin manifestarea de voinţă a debitorului, reflectată într-un înscris sub semnătură privată sau înscris autentic, ori chiar şi verbal, întrucât legea nu impune existenţa unei forme speciale.

13

Renunţarea tacită la prescripţie rezultă dintr-un fapt sau o serie de fapte ale debitorului, care implică intenţia abandonării dreptului de a invoca prescripţia, acesta realizându-se de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de cauză. Deducerea intenţiei debitorului de a renunţa la dreptul de a invoca prescripţia este de interpretarea suverană a instanţelor de fond. Totuşi, deciziile instanţelor de fond pot fi supuse controlului pe calea recursului, ori de câte ori constatările se bazează pe motive de drept eronate şi ar fi denaturate efectele legale ale actelor, din care instanţele de fond au concluzionat asupra renunţării la beneficiul prescripţiei extinctive (în acelaşi sens, a se vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea, p. 60).

Desigur, pentru a valora renunţare, faptele debitorului trebuie să fie neechivoce, întrucât instanţele nu ar putea concluziona asupra existenţei unei renunţări în cazul unor fapte echivoce. În acest sens, este de menţionat că simpla tăcere a debitorului, în sensul că nu invocă prescripţia extinctivă, nu înseamnă, în principiu, o renunţare a debitorului la dreptul de a invoca prescripţia.

2. Împrejurări care au semnificaţia unei renunţări tacite. Reprezintă o renunţare tacită la dreptul de a invoca prescripţia, executarea de bunăvoie a unei obligaţii prescrise [art. 2506 alin. (3) NCC]. De asemenea, conform art. 2506 alin. (4) NCC, tot o renunţare tacită la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, se reţine şi în cazul constituirii unor garanţii în favoarea creditorului, pentru plata creanţei prescrise.

În literatura de specialitate (Aubry et Rau, Cours de droit civil français, t. XII, Paris, 1922, p. 573) s-a apreciat că următoarele împrejurări nu constituie cazuri de renunţare tacită la beneficiul prescripţiei extinctive: invocarea de către debitor, cu prioritate, a unei cauze de nulitate sau nevalabilitate a contractului sau a actului juridic generator de obligaţii; cererea debitorului, în cazul unui contract sinalagmatic, de a se executa prestaţia la care este îndreptăţit etc. În schimb, reprezintă o renunţare tacită la dreptul a invoca prescripţia extinctivă, situaţia în care debitorul contestă doar întinderea creanţei sau solicită noi termene de eşalonare a datoriei, plata unui acont sau a unei părţi din datorie, exercitarea retractului litigios etc. (în acelaşi sens, a se vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea, p. 62). Totuşi, în cazul în care debitorul plăteşte doar o parte din datorie, declarând că nu recunoaşte restul datoriei, atunci o asemenea plată parţială nu mai are semnificaţia unei renunţări tacite la beneficiul prescripţiei extinctive împlinite, pentru diferenţa de datorie. Desigur, dacă o asemenea plată parţială a fost efectuată în cursul termenului de prescripţie, atunci ea semnifică o întrerupere a termenului, conform art. 2537 pct. 1 NCC. Având în vedere că efectuarea unei plăţi se impută cu prioritate asupra dobânzii conform art. 1507 alin. (1) teza finală NCC, rezultă că plata dobânzilor unei creanţe are semnificaţia unei renunţări tacite la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă cu privire la creanţa principală. De asemenea, renunţarea tacită la prescripţie poate rezulta şi din acte de procedură făcute de partea care poate invoca prescripţia, precum şi din ofertele reale realizate de debitor (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, Ed. Alcalay, 1934, nr. 12-13, p. 457).

Persoanele care nu pot renunţa la prescripţie

Cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga, nu poate renunţa la prescripţie. (art. 38-40, 44, 46 NCC)

14

1. Capacitatea autorului recunoaşterii. Actul juridic al renunţării la prescripţia extinctivă este calificat de lege drept un act de dispoziţie, care trebuie să emane de la o persoană care are capacitate deplină de exerciţiu, conform art. 38-40 NCC. În cazul în care renunţarea este făcută de o persoană care nu are capacitate deplină de exerciţiu, atunci sancţiunea care intervine, potrivit art. 44 NCC, este aceea a nulităţii relative, care poate fi invocată de persoanele prevăzute de lege (art. 46 NCC).

Efectele renunţării la prescripţie

(1) După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

(2) Dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului. (art. 2537 pct. 1 NCC)

1. Efectul extinctiv al renunţării. Existenţa unei renunţări valabile la prescripţie, care nu a fost făcută prin fraudă şi nu a fost revocată de către persoanele interesate, va avea ca efect pierderea facultăţii legale a debitorului de a mai invoca prescripţia extinctivă, în raport de termenul de prescripţie scurs. Desigur, este posibil ca, după renunţarea la prescripţie, să înceapă a curge un nou termen de prescripţie, iar în situaţia în care creditorul nu-şi valorifică creanţa în termen util, debitorul are posibilitatea de a invoca noua prescripţie extinctivă.

2. Întreruperea prescripţiei. În cazul în care debitorul renunţă la beneficiul termenului scurs, atunci acest fapt are semnificaţia unei recunoaşteri a dreptului prescriptibil, ipoteză în care are loc o întrerupere a termenului de prescripţie, conform art. 2537 pct. 1 NCC. Într-o asemenea situaţie, va începe să curgă un nou termen de prescripţie extinctivă.

Întinderea renunţării la prescripţie

Renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o. Ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor. [art. 1448 alin. (1), art. 2296 NCC]

1. Persoanele faţă de care renunţare la prescripţie produce sau nu efecte. Renunţarea la beneficiul prescripţiei nu-şi produce efectele decât în contra celui de la care emană, precum şi a succesorilor săi universali sau cu titlu universal, nefiind opozabilă succesorilor cu titlu particular sau terţelor persoane, interesate de a invoca intervenirea prescripţiei extinctive (în sens asemănător, a se vedea D. Alexandresco Explicaţiunea, p. 64).

2. Ipoteza obligaţiilor solidare sau indivizibile. Renunţarea la prescripţie fiind un act personal, în cazul codebitorilor solidari sau în cazul codebitorilor unei obligaţii indivizibile, efectele renunţării, din partea unui debitor, nu se vor răsfrânge şi asupra celorlalţi debitori. Astfel, aceştia vor fi îndreptăţiţi să invoce intervenirea prescripţiei, care este un mijloc de apărare comun, conform art. 1448 alin. (1) NCC, chiar dacă unul dintre codebitorii solidari ar fi renunţat la prescripţie. În plus, în cazul în care codebitorul solidar renunţă la beneficiul termenului scurs, acest fapt are semnificaţia unei recunoaşteri a datoriei, astfel că nu va produce efecte faţă de ceilalţi codebitori.

15

3. Fideiusiune. De asemenea, atunci când debitorul renunţă la prescripţie, în cazul unei obligaţii garantate de un fideiusor, acesta din urmă va fi îndreptăţit să invoce intervenirea prescripţiei extinctive, întrucât aceasta reprezintă un mijloc de apărare comună, conform art. 2296 NCC, ce poate fi invocat chiar dacă debitorul a renunţat la acesta.

4. Obligaţiile divizibile. A fortiori, în cazul obligaţiilor divizibile, dacă există mai mulţi debitori, renunţarea la prescripţie, realizată de unul din debitori, nu va avea nici un efect asupra dreptului celorlalţi debitori de a invoca intervenirea prescripţiei extinctive.

Invocarea prescripţiei de partea interesată

(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.

(2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.

(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale. (art. 2514 NCC)

1 . Persoana îndreptăţită să invoce prescripţia . Conform art. 2512 alin. (1) NCC prescripţia extinctivă poate fi invocată numai de persoana în favoarea căreia curge (de exemplu: debitorul, proprietarul imobilului grevat etc.). Întrucât legea nu distinge, apreciem că se are în vedere atât persoana fizică, dar şi persoana juridică. Deoarece dreptul de a invoca prescripţia extinctivă este calificat de lege ca fiind un act de dispoziţie juridică, acesta poate fi exercitat printr-un mandatar cu procură specială. Dacă dreptul de opţiune are caracter patrimonial, el se transmite prin moştenire legală sau testamentară, după caz (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 594). Prin excepţie, prescripţia poate fi invocată şi de alte persoane în condiţiile art. 2514 NCC.

2 . Caracterul facultativ al dreptului de a invoca prescripţia extinctivă. Organul de jurisdicţie competent nu poate invoca, din oficiu, prescripţia extinctivă, chiar dacă aceasta ar fi în interesul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Mai mult, prescripţia extinctivă nu poate fi pusă în discuţie în baza rolului activ, din moment ce, pe de o parte, e vorba de o excepţie personală, iar nu de o excepţie de ordine publică, şi, pe de altă parte, o asemenea chestiune, în plan procesual, interesează principiul disponibilităţii, fiind un aspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei părţi de a dispune, în cursul procesului, de drepturile sale materiale şi procedurale (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, nr. 602, p. 1158).

3 . Modalităţi procesuale de invocare a prescripţiei extinctive . În ce priveşte modul de invocare a prescripţiei extinctive, în cursul unui proces pendinte, este de subliniat că aceasta poate fi invocată de către pârât, fie în mod expres, fie în mod implicit, cu condiţia ca termenii să fie neechivoci. În acest sens, s-a arătat (D. Alexandresco, Explicaţiunea, p. 70) că invocarea „implicită sau virtuală a prescripţiei poate să rezulte din motivele pe care partea interesată îşi întemeiază concluziile sale, dacă aceste motive implică existenţa prescripţiei”, subliniindu-se, totodată, că „partea care nu a invocat prescripţia nici în mod expres, nici în mod tacit în concluziile sale orale, nu o poate invoca în concluziile scrise, judecătorii neputându-se pronunţa asupra punctelor care n-au făcut obiectul unor dezbateri”.

4 . Atitudinea subiectivă a debitorului . Mai trebuie subliniat totodată că nu interesează buna sau reaua-credinţă a debitorului şi nici faptul dacă a dobândit un titlu contrar (prin

16

transmiterea cesiunii aceluiaşi drept către o terţă persoană), deoarece prescripţia sancţionează lipsa de acţiune ori neglijenţa proprietarului, iar condiţiile de aplicare a acestuia nu presupun buna-credinţă a „prescripţionarului” (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, nr. 602, p. 1159).

5. Aplicarea în timp. Având în vedere dispoziţiile art. 223 teza finală LPA, conform cărora procesele şi cererile în materie civilă sau comercială se soluţionează în conformitate cu dispoziţiile procedurale în vigoare la data când au fost soluţionate, apreciem că nu se poate considera că dispoziţia art. 2512 alin. (2) NCC reprezintă o normă de procedură de imediată aplicare, astfel că, pentru cererea de chemare în judecată introdusă anterior datei de 1.10.2011, va fi aplicabilă în continuare norma de drept material şi procedural în vigoare la data învestirii instanţei (în acelaşi sens: M.S. Croitoru, Aplicarea legii civile în timp din perspectiva noului Cod civil, în RRDP nr. 6/2011, p. 74). Mai mult, având în vedere dispoziţiile art. 201 LPA, trebuie admis – a fortiori – că aceleaşi norme de drept vor guverna, în continuare, şi prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil, întrucât prescripţia împlinită la data intrării în vigoare a noului Cod civil se califică drept o situaţie trecută, realizată în întregime sub imperiul legii vechi (facta praeterita), astfel că se poate aplica numai legea veche, în vigoare la momentul stingerii respectivei situaţii juridice (M.S. Croitoru, lucr. cit., p. 75).

Momentul până la care se poate invoca prescripţia

Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. (art. 2507, art. 2514 NCC)

1. Modalitatea de invocare a prescripţiei extinctive. Prescripţia poate fi opusă, de regulă, pe cale de excepţie, de apărare, formulată de cel în folosul căruia curge prescripţia, iar excepţia de prescripţie constituie o excepţie de drept material substanţial, iar nu de drept procesual, deoarece are ca obiect un drept subiectiv civil (dreptul material la acţiune) şi nu un drept procedural născut în timpul procesului (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 595). Asupra prescripţiei extinctive instanţa urmează să se pronunţe doar după ce excepţia a format obiect de dezbatere contradictorie. Dacă excepţia este întemeiată, instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de respingere a acţiunii. În caz contrar, organul de jurisdicţie dispune, prin încheiere motivată, respingerea excepţiei (I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 298-299). Împotriva încheierii de respingere a excepţiei se poate exercita, apel sau recurs, dar numai odată cu fondul [art. 242 alin. (5) NCPC].

Prescripţia extinctivă poate fi invocată şi pe cale principală, prin formularea unei acţiuni în constatare, ori de câte ori există interesul clarificării, pe cale judecătorească, a unei situaţii incerte (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 29).

2. Momentul până la care trebuie invocată prescripţia extinctivă. Pentru a-şi produce efectele, prescripţia extinctivă trebuie să fie invocată de către debitor sau de alte persoane interesate, conform art. 2514 NCC. Desigur, simpla neexercitare a dreptului de opţiune al debitorului, cu privire la prescripţia extinctivă, nu epuizează prin ea însăşi conţinutul dreptului, deoarece, cât timp nu intervine sancţiunea decăderii, dreptul de opţiune rămâne intact. Totuşi, în cazul unei acţiuni introduse de către creditor împotriva debitorului, acesta din urmă trebuie să-şi exercite dreptul de opţiune odată cu formularea întâmpinării sau, în

17

lipsa acesteia, până la primul termen de judecată, la care părţile sunt legal citate. Este neîndoielnic faptul că invocarea prescripţiei extinctive va avea eficienţă dacă debitorul nu a renunţat la prescripţia extinctivă, în condiţiile art. 2507 NCC, sau nu a intervenit suspendarea sau întreruperea termenului de prescripţie extinctivă. În literatura de specialitate (H. Tiţ, în Colectiv. Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 917-918, apud G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 28) s-a arătat că, în caz de casare, prescripţia se poate invoca în faţa instanţei de trimitere, dacă nu s-a renunţat la ea, atunci când casarea cu trimitere are loc pentru nelegala citare a pârâtului. Soluţia poate fi aplicabilă şi în situaţia în care s-a exercitat calea de atac a apelului (care constituie regula sub noua reglementare procesuală, n.ns.), în ipoteza prevăzută de art. 474 alin. (3) teza a II-a NCPC, respectiv dacă judecarea s-a făcut în lipsa debitorului, care nu a fost legal citat şi s-a cerut, în mod expres, rejudecarea cauzei de către instanţa de fond. În ipoteza în care se reţine cauza spre rejudecare de către instanţa de apel [art. 474 alin. (3) teza I NCPC] sau de către instanţa de recurs [art. 492 alin. (1) NCPC], nu se poate invoca prescripţia extinctivă pe calea apelului sau a recursului, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 2513 NCC.

Sancţiunea neinvocării prescripţiei extinctive în termenul stabilit de lege este decăderea părţii din dreptul de a invoca prescripţia, cu consecinţa analizării pretenţiilor îndreptate împotriva sa ca şi cum acţiunea s-ar fi promovat în termenul de prescripţie prevăzut de lege (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 29).

Invocarea prescripţiei de către alte persoane

Codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea. Tot astfel o pot face creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată.

1. Sfera persoanelor îndreptăţite a invoca prescripţia extinctivă. Prescripţia extinctivă poate fi invocată, pe lângă persoana în favoarea căreia curge, şi de orice altă persoană interesată (de exemplu: codebitorii solidari, fideiusorul etc.). Creditorii debitorului, titular al dreptului de a invoca prescripţia extinctivă, vor putea invoca prescripţia extinctivă, pe calea acţiunii oblice, dacă debitorul lor neglijează să o invoce. În plus, în cazul în care debitorul a renunţat la beneficiul prescripţiei extinctive, atunci creditorii interesaţi au posibilitatea de a obţine desfiinţarea actului renunţării pe calea acţiunii pauliene şi, ulterior, să invoce prescripţia extinctivă, pe calea acţiunii oblice. În acest sens, în practica judiciară (Trib. reg. Cluj, col. civ., dec. nr. 2393/1957, în LP nr. 12/1957, p. 1521) s-a decis că „prescrierea dreptului de acceptare a succesiunii poate fi opusă de un terţ, într-o acţiune în revendicare formulată de un pretins moştenitor”. Atunci când creditorii debitorului nu sunt părţi în procesul intentat în contra debitorului, aceştia pot formula cerere de intervenţie accesorie în favoarea debitorului [art. 62 NCPC], ipoteză în care pot invoca prescripţia extinctivă până la primul termen de judecată următor termenului de judecată când s-a realizat admiterea în principiu a cererii de intervenţie, cu condiţia ca creditorii să fie legal citaţi (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 28). O asemenea soluţie este justificată de faptul că creditorul-intervenient devine parte procesuală după admiterea în principiu a cererii sale de intervenţie [art. 64 alin. (1) NCPC].

Regulile aplicabile prescripţiei extinctive

18

(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.

(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă, ar fi considerată prescriptibilă.

(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de zece ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.

(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută. (art. 202 LPA)

1. Reglementarea prin lege a prescripţiei extinctive. Semnificaţia faptului că prescripţia extinctivă este reglementată prin lege, constă în aceea că, ori de câte ori părţile interesate nu au stabilit pe cale convenţională, în mod expres, reguli aplicabile regimului juridic al prescripţiei extinctive sau, deşi au fost stabilite astfel de reguli, totuşi acestea sunt ineficiente, ca urmare a nulităţii absolute a convenţiilor sub acest aspect, atunci urmează a se aplica regimul juridic al prescripţiei extinctive prevăzut de lege (noul Cod civil sau alte reglementări legale incidente). În acest sens, putem afirmă că, în principiu, normele care reglementează prescripţia extinctivă au un caracter supletiv.

2. Condiţii de validitate ale clauzelor prin care se reglementează regimul juridic al prescripţiei extinctive. În prealabil, este de subliniat că, pentru a fi valabilă o convenţie sau clauză convenţională, ce reglementează regimul juridic al prescripţiei extinctive, este necesar ca părţile contractante să aibă capacitate deplină de exerciţiu, fiind vorba de acte juridice de dispoziţie. De asemenea, astfel de convenţii vor putea fi încheiate de către persoanele fizice care nu au capacitate de exerciţiu sau care au capacitate de exerciţiu restrânsă, doar dacă există aprobările sau autorizaţiile prevăzute de lege în vederea încheierii de acte juridice de dispoziţie pentru aceste persoane.

În al doilea rând, pentru a se reţine existenţa unei convenţii sau clauze convenţionale ce reglementează regimul juridic al prescripţiei extinctive, este necesar existenţa unui acord expres al părţilor contractante. Desigur, nu trebuie folosiţi termeni formali, însă cei utilizaţi trebuie să aibă un caracter neechivoc, pentru a se putea stabili în mod clar faptul că părţile au înţeles să deroge de la regimul legal al prescripţiei extinctive. Având în vedere că legea prevede necesitatea existenţei unui acord, ceea ce presupune o manifestare de voinţă cel puţin bilaterală, rezultă că, în cazul unui act unilateral, nu pot fi stabilite clauze prin care să se

19

deroge de la regimul legal al prescripţiei extinctive, decât dacă asemenea clauze sunt acceptate de către beneficiarul actului unilateral.

3. Convenţii sau clauze convenţionale prohibite de lege. Convenţiile sau clauzele contractuale, prin care se derogă de la regimul legal al prescripţiei extinctive, vor fi valabile cu condiţia să nu fie interzise de lege, În acest sens, este de subliniat că sunt prohibite de lege:

– clauza prin care, în mod direct sau indirect, o acţiune prescriptibilă este declarată ca fiind imprescriptibilă;

– clauza prin care, în mod direct sau indirect, o acţiune imprescriptibilă este declarată ca fiind prescriptibilă;

– clauze prin care se modifică durata termenelor de prescripţie sau cursul prescripţiei, în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună sau al acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului;

– clauza prin care se reduce termenul de prescripţie sub un an;

– clauza prin care se măreşte termenul de prescripţie la peste 10 ani, în cazul termenelor legale de prescripţie mai mici de 10 ani;

– clauza prin care se măreşte termenul de prescripţie la peste 20 ani, în cazul termenelor legale de prescripţie de 10 ani sau mai mari de 10 ani etc.

4. Convenţii sau clauze convenţionale permise de lege. Sub condiţia respectării condiţiilor mai sus menţionate sunt valabile atât clauzele prin care se modifică durata termenelor de prescripţie, cât şi acelea prin care este modificat cursul prescripţiei extinctive. Convenţia sau clauza convenţională, având ca efect abrevierea termenului de prescripţie extinctivă, este, în principiu, valabilă, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere unui interes public. Desigur, este necesar a se avea în vedere faptul că nu trebuie neglijat nici interesul creditorului, cu ocazia abrevierii termenului de prescripţie. În acest sens, s-a arătat (Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 1999, p. 1231) că o clauză prin care s-ar stipula o prescripţie instantanee sau quasi-instantanee, ar echivala cu privarea unei obligaţii de forţa de constrângere şi, ca atare, va fi declarată nulă. Într-adevăr, o asemenea clauză ar echivala cu declararea ca imprescriptibilă a unei acţiuni prescriptibile, interzisă de lege, conform art. 2515 alin. (2) NCC, şi sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 2515 alin. (6) NCC. De aceea legea a prevăzut că termenul de prescripţie convenţional nu poate fi mai mic de un an de zile.

Convenţia sau clauza convenţională având ca efect prelungirea termenului de prescripţie extinctivă este de asemenea valabilă, cu condiţia de a nu fi mai mare de 10 ani, în cazul termenelor legale de prescripţie mai mici de 10 ani, respectiv mai mare de 20 ani, în cazul termenelor legale de prescripţie de 10 ani sau mai mari de 10 ani.

5. Sancţiunea aplicabilă convenţiilor sau clauzelor convenţionale prohibite de lege. În cazul încheierii unor convenţii sau clauze convenţionale, interzise de lege, intervine nulitatea absolută, care sancţionează încălcarea unor norme de ordine publică. O asemenea sancţiune va putea fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de către instanţa judecătorească. Ca efect al constatării nulităţii absolute al clauzelor prohibite de lege, va

20

redeveni aplicabil regimul legal al prescripţiei extinctive (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 33).

6. Aplicarea în timp. Potrivit art. 202 LPA, dispoziţiile art. 2515 NCC nu validează convenţiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.

Domeniul de aplicare

(1) Dispoziţiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive.

(2) Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale ori a altui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, afară de cazul în care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare.

1. Regimul juridic al prescripţiei extinctive. Dispoziţiile noului Cod civil privind prescripţia extinctivă, reprezentând dreptul comun în materie, se vor aplica ori de câte ori nu există reglementări speciale, care să stabilească regulii derogatorii aplicabile regimului juridic al prescripţiei extinctive. În plus, chiar dacă există norme speciale, care să reglementeze regimul juridic al prescripţiei extinctive, asemenea norme sunt de strictă interpretare şi aplicare - exceptio est strictissimae interpretationis (în sens asemănător, a se vedea CA Bucureşti, secţ. a IX-a civ., dec. nr. 4/2007, în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2007, Ed. Wolters Kluwer, 2009, nr. 3, p. 35).

2. Prescripţia executării silite. În ce priveşte regimul juridic al prescripţiei executării silite, acesta va fi reglementat de dispoziţiile Codului de procedură civilă, având în vedere că prin aceasta se stinge dreptul de a obţine, prin constrângere, executarea unui titlu executoriu din cauza neexercitării lui în termenul de prescripţie stabilit de lege (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 160). Conform art. 700 NCPC, reglementările cuprinse în noul Cod de procedură civilă, privitoare la prescripţia extinctivă, se completează cu prevederile noului Cod civil privitoare la prescripţia extinctivă (a se vedea şi G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 34).

Termenul general de 3 ani

Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. [art. 572, art. 990 alin. (5), art. 1070, 1095, 1103, 2518-2521 NCC]

1. Termenul general de prescripţie. Termenul de prescripţie extinctivă desemnează intervalul de timp, stabilit de lege, înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 1123/2008, www.legalis.ro). Prin termen general de prescripţie extinctivă se înţelege acel termen care se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie extinctivă, într-un anumit caz. Prin urmare, un asemenea termen va fi aplicabil de fiecare dată când o acţiune patrimonială sau nepatrimonială este declarată prescriptibilă, fără a fi stabilit un alt termen de prescripţie extinctivă (în sens asemănător, a se vedea I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 646). Prin excepţie, legea stabileşte că, în cazul acţiunilor

21

vizând protecţia drepturilor reale, care sunt declarate prescriptibile extinctiv, termenul de prescripţie este de 10 ani (art. 2518 pct. 1 NCC).

2. Aplicaţii jurisprudenţiale ale termenului general de 3 ani. În practica judiciară, s-a decis aplicarea termenului general de 3 ani în următoarele cazuri: acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare (CA Iaşi, secţ. civ., dec. nr. 670/1998, în M.-M. Pivniceru, C. Moldovan, Prescripţia extinctivă, nr. 145, p. 138); acţiunea în restituirea preţului (sau a avansului de preţ), în cazul în care vânzarea nu a putut fi perfectată (TS, col. civ., dec. nr. 283/1965, în CD 1965, p. 103); acţiunea având ca obiect plata de despăgubiri pentru bunurile care au fost confiscate, atunci când hotărârea judecătorească a fost desfiinţată, iar bunurile nu mai există (CSJ, secţ. civ., dec. nr. 587/2003, în Dreptul nr. 8/2004, p. 270); acţiunea având ca obiect acordarea de despăgubiri băneşti pentru bunurile mobile aflate într-un bun imobil ce a fost naţionalizat (ICCJ, secţ. civ., dec. nr. 2962/2004, în M.-M. Pivniceru, C. Moldovan, Prescripţia extinctivă, nr. 124, p. 118) etc.

3. Termene speciale de prescripţie. Termenul special de prescripţie extinctivă stinge dreptul la acţiune anume stabilit de lege, pentru că are aplicabilitate (vocaţie) numai pentru situaţia expres prevăzută de lege (I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I, p. 932). Termenele speciale de prescripţie pot fi mai scurte, egale sau mai mari faţă de termenele generale.

În noul Cod civil sunt stabilite următoarele termene speciale care interesează fie raporturile obligaţionale, fie acţiuni reale prescriptibile extinctiv, fie acţiuni nepatrimoniale: termenul de 10 ani prevăzut de art. 2518 NCC; termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 2519 NCC; termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 2520 şi art. 2521 NCC; termenul de 1 an prevăzut de art. 572 NCC (în caz de avulsiune); termenul de 3 ani pentru acţiunea în nulitate relativă a donaţiei, în cazul prevăzut de art. 990 alin. (5) NCC; termenul de 1 an pentru revocarea judecătorească a legatului (art. 1070 NCC); termenul de 3 ani pentru promovarea unei acţiuni în reducţiunea liberalităţilor excesive (art. 1095 NCC); termenul de 1 an pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală (art. 1103 NCC) etc.

4. Utilitatea distincţiei dintre termenele generale şi termenele speciale. Distincţia dintre termenele de prescripţie extinctivă generale şi speciale este utilă întrucât, atunci când legea prevede un termen special, acesta va fi prioritar în aplicare, înlăturându-l pe cel general. În plus, atunci când este prevăzut expres un termen special de prescripţie, pentru o anumită acţiune, atunci el nu poate fi aplicat şi la alte acţiuni, chiar dacă acestea din urmă ar avea un obiect asemănător ori ar exista o conexitate a lor cu cea dintâi acţiune (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 647).

Termenul de prescripţie de 10 ani. Cazuri

Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la:

1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie;

2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;

22

3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător. [art. 696, 705, 754, 757, 868, art. 873 alin. (2), art. 875 alin. (2), art. 2528 alin. (1) NCC; Convenţia ONU din anul 1987]

1. Acţiunile reale prescriptibile. În literatura de specialitate (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 399) s-a susţinut că sunt prescriptibile extinctiv drepturile la acţiune privind drepturi reale principale care constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi drepturile la acţiune privind drepturile reale esenţialmente temporare (adică acele drepturi constituite pentru un anumit termen, prevăzut de lege sau de actul constitutiv, precum şi cele care, prin natura, obiectul sau scopul lor, după caz, fac ca exerciţiul acestora să fie limitat în timp).

Astfel, este prescriptibilă extinctiv, în termenul de 10 ani, acţiunea confesorie întemeiată pe dreptul de uzufruct (art. 705 NCC), dreptul de uz sau abitaţie (art. 754, raportat la art. 705 NCC) şi dreptul de servitute (art. 757 NCC). Desigur, când se vorbeşte de prescripţia extinctivă în materia dezmembrămintelor dreptului de proprietate, se are în vedere situaţia în care proprietarul lucrului grevat sau un terţ exercită acte prin care vatămă aceste drepturi, neavându-se în vedere situaţia simplei lor neexercitări, caz în care se pune problema stingerii lor prin decădere (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 398). În schimb, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie este imprescriptibilă extinctiv [art. 696 alin. (2) NCC], având în vedere că dreptul de superficie, ca şi dreptul de proprietate, nu se stinge prin neuz.

De asemenea, sunt prescriptibile extinctiv, în termenul de 10 ani, acţiunile în revendicare – lato sensu – întemeiate pe dreptul de concesiune [art. 873 alin. (2) NCC, raportat la art. 696 alin. (1) NCC] şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit [art. 875 alin. (2) NCC, raportat la art. 696 alin. (1) NCC], asupra bunurilor proprietate publică sau privată a statului. În schimb, este imprescriptibilă extinctiv şi acţiunea în revendicare – în sens larg – întemeiată pe dreptul de administrare atribuit, pe durată determinată sau nedeterminată, regiilor autonome sau instituţiilor publice, asupra bunurilor mobile sau imobile din domeniul public (art. 868 NCC). Soluţia se justifică prin faptul că, apărându-se oricând dreptul de administrare, se apără, implicit, şi dreptul de proprietate publică pe care dreptul de administrare se grefează. Totodată, caracterul imprescriptibil al acţiunii de restituire decurge şi din faptul că dreptul de administrare este un drept real constituit intuitu personae, exclusiv prin acte de drept public (acte administrativ individuale), neputându-se stinge decât prin revocare sau prin pieirea bunului (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 401, text şi nota 6).

2. Repararea prejudiciului moral sau material. Cazuri speciale. Prin art. 2518 pct. 2 NCC, se instituie un termen de 10 ani, pentru formularea acţiunii având ca obiect repararea prejudiciului moral sau material, cauzat prin acte de tortură sau barbarie, sau acte de violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

În primul rând, este de observat că termenul de prescripţie de 10 ani este aplicabil în cazul prejudiciilor cauzate prin acte de barbarie sau tortură, indiferent dacă victima este minoră sau majoră, dacă are sau nu capacitate de exerciţiu deplină, întrucât legea nu distinge. Conform Convenţiei ONU din anul 1987, privitoare la prevenirea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante, prin tortură se înţelege „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă

23

persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de un agent al autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlu oficial ori la instigarea sau cu consimţământul ei expres sau tacit”. Prin „acte de barbarie” se au în vedere actele săvârşite cu cruzime, sălbăticie asupra unei persoane, indiferent de autorul unor asemenea fapte.

În al doilea rând, în cazul prejudiciilor cauzate prin acte de violenţă sau agresiuni sexuale, aplicabilitatea termenului de prescripţie de 10 ani este condiţionată de necesitatea ca victima să fie un minor sau o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Aceasta înseamnă că autorul faptei ilicite, dându-şi seama de starea victimei, trebuie să se folosească de acest prilej pentru săvârşirea actelor de violenţă sau a agresiunilor sexuale. Nu contează dacă victima se găsea în neputinţă de a se apăra sau de a-şi manifesta voinţa datorită unor împrejurări independente de făptuitor (de exemplu, victima suferă de o anumită infirmitate) sau dacă, dimpotrivă, a fost adusă în această stare de către autorul faptei ilicite sau de către un complice al acestuia.

3. Repararea prejudiciului adus mediului înconjurător. Dauna ecologică include acele pagube care constau într-o atingere adusă factorilor de mediu sau componentelor unor sisteme ecologice, care urmează a fi evaluate pecuniar, respectiv să fie estimate cheltuielile necesare pentru restabilirea echilibrului natural lezat (L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 449). Existenţa unor daune ecologice constituie temeiul angajării răspunderii poluatorului, indiferent de atitudinea sa psihică faţă de faptă şi urmările ei, de caracterul său direct sau indirect, pentru garantarea reparării integrale, în măsura în care poate fi posibilă, a prejudiciului cauzat victimei (L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 451). Dreptul la acţiunea pentru repararea daunei ecologice se prescrie în termen de 10 ani, care începe să curgă în conformitate cu art. 2528 alin. (1) NCC. În cazul daunelor nucleare, se va aplica termenul special de prescripţie prevăzut de Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (M.Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001), ipoteză în care termenul va începe să curgă potrivit distincţiilor prevăzute de art. 12 din actul normativ mai sus menţionat (pentru detalii, a se vedea G. C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 60-61).

Termenul de prescripţie de 2 ani

(1) Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.

(2) De asemenea, se prescrie în termen de 2 ani dreptul la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere. (art. 2098 NCC)

1. Raporturi de asigurare. Sintagma „raport de asigurare sau reasigurare” include raporturile care izvorăsc între asigurător, pe de o parte, şi asigurat (contractantul asigurării, persoana cuprinsă în asigurare ori beneficiarul asigurării), pe de altă parte, respectiv raporturile dintre doi sau mai mulţi coasigurători.

24

În literatura de specialitate (M.-M. Pivinceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, 2009, p. 163) s-a apreciat că „termenul de 2 ani va fi aplicabil şi acţiunii în regres exercitate de asigurător împotriva persoanelor responsabile de producerea unui accident, dată fiind natura comercială a acţiunii”. În practica judiciară (CSJ, secţ. com., dec. nr. 3341/2003, www.legalis.ro) s-a decis însă că „acţiunea în regres a asigurătorului, pentru despăgubiri, contra celor răspunzători de producerea prejudiciului, derivă din subrogarea în drepturile asiguratului său, în limita indemnizaţiei plătite şi este valorificabil pe calea dreptului comun, fiind în afara raporturilor de asigurare, astfel încât se aplică termenul general de prescripţie, iar acţiunea nu trebuie confundată cu cea pe care o are asigurătorul împotriva propriului asigurat”.

Sunt excluse de la incidenţa termenului de 2 ani acţiunile exercitate de toate celelalte persoane ale căror drepturi sau obligaţii s-au născut în afara raportului de asigurare, pentru care se va aplica termenul general de 3 ani. Astfel, în cazul asigurării de răspundere civilă, acţiunea directă a terţei persoane păgubite împotriva asigurătorului trebuie să se exercite în termenul general de prescripţie de 3 ani, deoarece are ca temei juridic faptul ilicit, şi nu raportul de asigurare (M.-M.Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, 2009, p. 164).

2. Contract de intermediere. Conform art. 2519 alin. (2) NCC, se prescrie în termen de 2 ani şi dreptul la acţiune privind plata remuneraţiei cuvenită intermediarilor. Dispoziţia legală menţionată este de strictă interpretare, astfel că ea nu va fi aplicabilă în cazul în care se solicită de către intermediar restituirea cheltuielilor conform art. 2098 NCC (în sens contrar: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 59). O asemenea soluţie este justificată de faptul că legea se referă la „remuneraţia” intermediarului al cărui regim juridic este reglementat de art. 2097 NCC şi care este distinctă de cheltuielile efectuate de intermediat.

Termenul de prescripţie de un an. Cazuri

(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul:

1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;

2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;

3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;

5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;

6. avocaţilor, împotriva clienţilor pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor, ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;

25

7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

(2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, furniturilor, actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripţia pentru sumele scadente. [art. 2036, art. 2127 alin. (1), art. 2503 alin. (2)-(3), art. 2523, art. 2524 alin. (2), art. 2526 teza finală NCC; art. 2 lit. d) din O.G. nr. 58/1998; anexa I a H.G. nr. 843/1999]

1. Domeniu de aplicare. Termenele speciale de 1 an se aplică în cazul acelor creanţe care nu sunt constate, de regulă, printr-un act scris, având în vedere că se bazează pe o prezumţie de plată. În consecinţă, în cazul în care creanţa este recunoscută printr-un înscris, ce emană de la debitor, suntem în prezenţa unei datorii ordinare neplătite, pentru care se aplică termenul general de prescripţie (în acelaşi sens: Cass.fr., 1er ch, 15 ianuarie 1991, dec. nr. 88-15286, www.legifrance.gouv.fr). În schimb, dacă, de exemplu, debitorul solicită printr-o scrisoare să i se comunice cuantumul exact al creanţei, acest fapt nu este de natură să determine aplicabilitatea termenului general de prescripţie extinctivă de 3 ani (Cass.fr., 1er ch, 5 februarie 2001, dec. nr. 89-14738, www.legifrance.gouv.fr). De asemenea, nu constituie o recunoaştere a datoriei de către debitor situaţia în care acesta afirmă că „nu cunoaşte dacă respectiva factură a fost sau nu achitată” (Cass.fr., 1er ch, 17 ianuarie 1995, dec. nr. 92-16901, www.legifrance.gouv.fr).

2. Alimentaţie publică şi cazare. Noţiunea de „alimentaţie publică” cuprinde atât structurile de primire turistice cu funcţiuni de alimentaţie publică [unităţi de alimentaţie din incinta structurilor de primire cu funcţiuni de cazare, unităţi de alimentaţie publică situate în staţiuni turistice, cât şi cele administrate de societăţi comerciale de turism, restaurante, baruri, unităţi de fast food, cofetării, patiserii şi care sunt atestate conform legii – art. 2 lit. d) din O.G. nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor turistice în România (M.Of. nr. 309 din 26 august 2008, cu modificările ulterioare), precum şi celelalte unităţi de alimentaţie publică prevăzute în anexa I a H.G. nr. 843/1999 privind încadrarea pe tipuri a unităţilor de alimentaţie publică neincluse în structurile de primire turistică (M.Of. nr. 510 din 21 octombrie 1999)]. De asemenea, noţiunea de „hotelier” trebuie interpretată lato sensu, semnificând persoanele care reprezintă structurile de primire turistică cu funcţie de cazare, astfel cum sunt definite de art. 2 lit. d) din O.G. nr. 58/1998, respectiv hoteluri, hoteluri-apartament, moteluri, vile turistice, cabane, bungalouri, sate de vacanţă, campinguri, camere de închiriat în locuinţe familiale, nave fluviale şi maritime, pensiuni turistice şi pensiuni agroturistice şi alte unităţi cu funcţiuni de cazare turistică. O asemenea interpretare este justificată de faptul că, prin lege [art. 2127 alin. (1) NCC], este definit hotelierul ca fiind persoana care oferă servicii de cazare.

Termenul de 1 an va fi aplicabil doar acţiunilor exercitate de către profesionişti din alimentaţia publică sau hotelieri în vederea recuperării contravalorii serviciilor prestate, nefiind aplicabil acţiunilor intentate de beneficiarii serviciilor împotriva persoanelor care au prestat servicii de alimentaţie publică sau cazare. De asemenea, termenul va curge pentru fiecare prestaţie în parte, având în vedere dispoziţiile art. 2503 alin. (2) NCC. Prin excepţie, dacă prin convenţia părţilor sau ca urmare a naturii serviciilor, debitorul este dator să achite un preţ total al serviciului efectuat, atunci termenul de prescripţie va începe să curgă de la data

26

ultimei prestaţii [art. 2503 alin. (3) NCC; în sens asemănător a se vedea D. Alexandresco, Dreptul civil român, p. 292].

3. Activităţi instructiv-educative. Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 2520 pct. 2 NCC, este necesar ca lecţiile să fie date cu ora, cu ziua sau cu luna. Per a contrario, dacă lecţiile au fost date cu anul atunci va fi aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 NCC.

4. Asistenţă medicală de specialitate. Potrivit art. 2520 pct. 3 NCC, termenul de an va fi aplicabil şi în cazul contravalorii vizitelor sau a operaţiilor realizate de medici, prestaţiilor realizate de asistente sau moaşe şi, respectiv, medicamentelor furnizate de farmacişti. Pentru a fi incident textul legal menţionat, este necesar ca aceste persoane să-şi exercite profesiunea cu respectarea legii. De asemenea, textul legal trebuie să fie aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi veterinarilor, care potrivit statutului acestora, exercită medicina şi chirurgia în ce priveşte animalele (Cass.fr., 1er ch, 7 martie 2000, dec. nr. 97-14653, www.legifrance.gouv.fr). În schimb, dispoziţiile art. 2520 pct. 3 NCC nu vor fi aplicabile în cazul cheltuielilor de spitalizare solicitate de un spital, având în vedere că dispoziţia legală prin care se instituie un termen abreviat de 1 an este aplicabilă doar în cazurile stricte prevăzute de lege (Cass.fr., 1er ch, 1 iunie 1994, dec. nr. 92-13589, www.legifrance.gouv.fr)

5. Vânzarea cu amănuntul. Dispoziţiile art. 2520 pct. 4 NCC nu sunt aplicabile în cazul vânzărilor „en gros”. În cazul în care între vânzător şi cumpărător, s-a stabilit ca achiziţiile să se facă în cont, urmând ca socotelile să se realizeze la o anumită perioadă, atunci termenul de prescripţie va începe să curgă de la data ultimelor operaţiuni aferente contului (în acelaşi sens: Cass.fr., 1er ch, 24 iunie 1986, dec. nr. 84-16708, www.legifrance.gouv.fr).

6. Activităţi creative. Termenul de prescripţie în cazul acţiunilor având ca obiect plata produselor de artizanat sau meşteşugăreşti este de asemenea de un an, care va începe să curgă de la data predării produselor către dobânditor.

7. Servicii efectuate de liber profesionişti. În cazul avocaţilor, legea distinge în funcţie de cum procesul a fost soluţionat sau după cum procesul este în curs. În cazul în care procesul a fost soluţionat, termenul de un an va începe să curgă din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau a împăcării părţilor. Dacă dosarul nu a fost finalizat atunci termenul de prescripţie extinctivă va începe să curgă de la data ultimei prestaţii. Prin excepţie, în ipoteza în care mandatul avocatului a încetat înainte de finalizarea dosarului, atunci termenul de prescripţie extinctivă va curge din momentul când notificarea revocării mandatului a fost comunicată avocatului [art. 2036 NCC, raportat la art. 2523 NCC]. Apreciem că, deşi legea stabileşte pentru această situaţie faptul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data revocării mandatului, această dispoziţie este aplicabilă doar pentru ipoteza în care revocarea s-a făcut în prezenţa avocatului.

În ce priveşte activităţile prestate de notari sau executori judecătoreşti, termenul special de 1 an, va fi aplicabil pentru plata onorariilor percepute de aceştia pentru prestarea serviciilor solicitate. În schimb, în ce priveşte sumele datorate de beneficiarului serviciului, cu titlul de taxă de timbru sau alte sume, ce constituie venituri ale bugetului de stat, va fi aplicabil termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală.

În cazul lucrărilor prestate de ingineri, arhitecţi, geodezi, contabili şi alţi liber-profesionişti, deşi legea prevede că termenul de prescripţie începe să curgă din momentul

27

terminării lucrării, totuşi, dacă părţile au prevăzut un termen ulterior pentru plata prestaţiei, atunci termenul de prescripţie va începe să curgă de la data expirării termenului [art. 2524 alin. (2) NCC].

8. Periodicitatea prestaţiilor, serviciilor, lucrărilor etc. Având în vedere faptul că, în principiu, lecţiile, serviciile, furniturile, actele sau lucrările au un caracter divizibil, va începe să curgă un termen de prescripţie extinctivă, distinct pentru fiecare prestaţie [art. 2503 alin. (2) NCC], iar existenţa unei continuităţi în desfăşurarea lecţiilor, a furniturilor, a actelor sau a lucrărilor nu este de natură a întrerupe prescripţia pentru sumele scadente. Prin excepţie, dacă potrivit legii sau convenţiei părţilor, lecţiile, serviciile, furniturile, actele sau lucrările au fost privite ca un tot unitar, atunci termenul de prescripţie va începe să curgă de la data ultimei prestaţii (art. 2526 teza finală NCC).

Termenul de prescripţie de un an. Alte cazuri

(1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.

(2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripţie este de 3 ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite. [art. 1957 NCC; O.G. nr. 7/2005; anexa la Regulamentul (CE) nr. 2027/97 din 9 octombrie 1997]

1. Spectacole. Termenul de prescripţie privind restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor va începe să curgă de la data la care spectacolul ar fi trebuit să aibă loc.

2. Activitate de transport. Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 2521 alin. (2) NCC, este necesar ca activitatea de transport să privească bunuri şi să nu existe o reglementare specială. Astfel, dacă activitatea de transport va privi persoane, atunci norma legală mai sus menţionată nu va fi aplicabilă, urmând a fi aplicabile reglementările speciale. Spre exemplu, în materia transportului aerian de mărfuri şi persoane, termenul de prescripţie este de 2 ani, care va începe să curgă de la data sosirii aeronavei la destinaţie sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească [anexa la Regulamentul (CE) nr. 2027/97 din 9 octombrie 1997 privind răspunderea transportatorilor aerieni în caz de accident].

Totodată, în cazul existenţei unor reglementări speciale (de exemplu Regulamentul de transport pe calea ferată, aprobat prin O.G. nr. 7/2005) privind termenul de prescripţie în cazul transportului de bunuri vor fi aplicate cu prioritate aceste norme legale.

În cazul transportului succesiv sau combinat (art. 1957 NCC), termenul de prescripţie va fi de 3 ani.

28

Repunerea în termenul de prescripţie

(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.

(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. (Legea nr. 112/1995)

1. Noţiunea repunerii în termen. Repunerea în termen reprezintă un beneficiu legal, lăsat la aprecierea organului de jurisdicţie competent, în virtutea căruia o acţiune poate fi primită şi judecată şi după împlinirea termenului de prescripţie, atunci când, din motive temeinic justificate, termenul de prescripţie a fost depăşit (în acelaşi sens, a se vedea I. Reghini, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 674).

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2522 alin. (1) NCC, repunerea în termen se realizează doar la cererea persoanei interesate, neputându-se dispune din oficiu de către organul de jurisdicţie competent. Prin „cerere” se înţelege orice mijloc de sesizare a organului de jurisdicţie: petiţie scrisă, invocarea verbală în cursul procesului, act aparte de cererea principală sau element al acesteia, invocarea explicită sau implicită, de exemplu: simpla introducere a cererii pentru soluţionarea în fond a litigiului semnificând şi solicitarea repunerii în termen, ca o chestiune prealabilă trecerii la fond (în acest sens, a se vedea I. Deleanu, Repunerea în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în RRD nr. 9-12/1989, p. 34, text şi nota 14). În acest scop, trebuie, însă, să se concretizeze ce anume acţiune se intenţionează a se exercita, deoarece, în raport de aceasta, urmează a se stabili dacă sunt motive temeinice de repunere în termen (ICCJ, secţ. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5493/2005, www.legalis.ro).

2. Condiţiile repunerii în termen. Pentru a se dispune repunerea în termen, trebuie să existe cauze temeinice justificate şi introducerea cererii să se realizeze în termen de 30 de zile.

2.1. Cauze temeinic justificate. În practica judiciară (ICCJ, secţ. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5280/2006, www.legalis.ro) s-a decis că, „prin cauze temeinic justificate, trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, care determină suspendarea de drept a cursului prescripţiei, sunt exclusive de orice culpă din partea titularului dreptului, pentru depăşirea termenului de prescripţie. Altfel spus, repunerea în termen este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa”.

Au fost apreciate, în practica judiciară, ca reprezentând cauze temeinic justificate, care determină repunerea în termen, următoarele: necunoaşterea de către succesibil a decesului lui de cuius datorită faptului că ceilalţi moştenitori i-au ascuns, cu rea-credinţă, moartea defunctului; neacceptarea succesiunii de către minor din cauza părăsirii lui de către reprezentantul legal; existenţa unei boli psihice grave a creditorului unei creanţe; necunoaşterea de către fostul proprietar a împrejurării că imobilul revendicat a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, situaţie în care termenul de 30 de zile pentru formularea cererii de

29

repunere în termenul de prescripţie extinctivă pentru introducerea acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare va curge de la data încunoştinţării reclamantului de încheierea contractului etc.

În schimb, s-a considerat că următoarele împrejurări nu justifică repunerea în termen: faptul că moştenitorul care trebuia să accepte succesiunea se afla în altă localitate unde lucra pe şantier; ruperea legăturilor dintre defunct şi succesorul său care domicilia în altă localitate; eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv etc.

2.2. Termenul de 30 de zile. Conform art. 2522 alin. (2) NCC, reţinerea repunerii în termen de către organul jurisdicţional competent este condiţionată de formularea cererii în termenul de 30 de zile, care va începe să curgă din momentul în care persoana a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. Stabilirea concretă a datei la care persoana a cunoscut sau obiectiv trebuia să cunoască încetarea motivelor de împiedicare poate avea loc prin orice mijloc de probă (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 69). Desigur, termenul menţionat îşi găseşte aplicare atât în privinţa cererii de repunere în termen, cât şi a cererii de chemare în judecată (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 569-570).

Legea fixează două momente ale începutului curgerii termenului de 30 de zile, respectiv un moment subiectiv, constând în data la care persoana îndreptăţită a luat cunoştinţă efectiv de încetarea motivelor care justificau repunerea în termen şi un moment obiectiv, constând în data în care persoana îndreptăţită trebuia să cunoască încetarea motivelor temeinice care justificau repunerea în termen.

Termenul de 30 de zile este un termen de prescripţie extinctivă (Jud. Slatina, sent. civ. nr. 1617/2005, www.juridice.ro), supus regulilor privind începutul, suspendarea, întreruperea şi repunerea în termenul de prescripţie (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 69).

3. Efectele repunerii în termen. În esenţă, efectul repunerii în termenul de prescripţie constă în înlăturarea efectului extinctiv al prescripţiei, ceea ce înseamnă că prescripţia va fi socotită ca neîmplinită, cu toate că termenul ei a expirat (I. Reghini, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 676). Cu alte cuvinte, admiterea cererii de repunere în termen va permite organului de jurisdicţie competent să respingă excepţia prescripţiei şi să treacă la soluţionarea în fond a cauzei.

Regula generală

Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. [art. 620 alin. (1), art. 951 alin. (1), art. 1070 NCC]

1. Justificarea regulii. Principiul consacrat de art. 2523 NCC are un caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular. În plus, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, sau dacă după împrejurări trebuia să cunoască actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă sau nu trebuia să

30

aibă cunoştinţă de elementele minime care fundează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, nr. 614, p. 1169).

2. Caracterizare. Legea stabileşte două momente alternative privind începerea curgerii prescripţiei extinctive: pe de o parte, momentul subiectiv, reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv naşterea dreptului la acţiune, iar, pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască, în mod efectiv, naşterea dreptului său la acţiune. În această ultimă ipoteză, apreciem că se poate recurge la un criteriu obiectiv, al omului prudent şi diligent – bonus pater familiae – pentru a se determina dacă titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului la acţiune, urmând ca acest criteriu să fie completat cu un criteriu subiectiv, determinat de împrejurările concrete (care au marcat naşterea dreptului la acţiune).

3.Cerinţa ca dreptul să fie contestat, negat sau încălcat. Trebuie subliniat că naşterea dreptului la acţiune se produce în momentul în care titularul dreptului subiectiv nu primeşte satisfacţia la care este îndreptăţit, soluţie justificată de faptul că, până în momentul în care dreptul subiectiv nu este încălcat, contestat sau negat, titularul nu are nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la acţiune. De exemplu, termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiunea în despăgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere [art. 620 alin. (1) NCC]; termenul de prescripţie pentru formularea unei acţiuni posesorii începe să curgă de la data deposedării sau a tulburării [art. 951 alin. (1) NCC]; dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 NCC).

4. Existenţa unor cauze de suspendare a prescripţiei extinctive. Dacă, înainte de a începe curgerea termenului de prescripţie extinctivă, există o cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, atunci are loc o prorogare a momentului în care începe să curgă prescripţia extinctivă, urmând ca acest moment să fie identic cu acela în care încetează cauza de suspendare a cursului prescripţiei extinctive.

Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.

(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.

(3) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia. (art. 885, 896, 1273, 2163 NCC)

31

1. Obligaţii contractuale „de a da” sau „de a face”. Obligaţia „de a da” înseamnă transmiterea dreptului de proprietate sau a oricărui drept real ori constituirea unui asemenea drept asupra unui bun. Transmiterea dreptului de proprietate şi a oricărui drept patrimonial transmisibil se produce frecvent prin efectul unor contracte, cele mai multe numite, cum sunt: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, renta viageră etc. Principiul potrivit căruia, în contractele translative de proprietate, transmiterea dreptului de proprietate se realizează automat şi ex lege, este consacrat de art. 1273 NCC.

Prin urmare, ca regulă, termenul de prescripţie extinctivă pentru formularea acţiunilor vizând valorificarea unei obligaţii „de a da”, va începe să curgă din momentul încheierii contractului translativ sau constitutiv privind dreptul de proprietate sau alt drept real. O astfel de acţiune prin care se tinde la valorificarea obligaţiei „de a da” este, de exemplu, acţiunea în prestaţie tabulară prevăzută de art. 896 NCC, în ipoteza în care titularul dreptului refuză să-şi dea consimţământul în vederea radierii dreptului său de proprietate, având în vedere că în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, transferul dreptului de proprietate este condiţionat de radierea dreptului de proprietate al înstrăinătorului şi respectiv înscrierea în cartea funciară al dreptului real dobândit de către achizitor [art. 1273 alin. (3) NCC, raportat la art. 885 NCC]. Prin urmare, termenul de prescripţie va începe să curgă, în principiu, de la data încheierii contractului translativ al dreptului de proprietate.

Prin excepţie, dacă părţile, prin voinţa lor, au amânat transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real, pentru un moment ulterior încheierii contractului, atunci termenul de prescripţie va începe să curgă din momentul exigibilităţii obligaţiei „de a da”.

Obligaţiile „de a face” au o largă aplicabilitate practică şi pot include obligaţiile de predare a unui bun cert sau determinat în individualitatea sa, obligaţia de plată a unei sume de bani ori de predare a unei cantităţi de bunuri generice, obligaţiile de executare sau prestare de servicii etc.

Având în vedere că, în principiu, executarea obligaţiei poate fi solicitată imediat după încheierea contractului, înseamnă că obligaţiile sunt exigibile, imediat după încheierea contractului, moment din care va începe să curgă şi termenul de prescripţie extinctivă. Astfel, de exemplu, în cazul împrumutului de consumaţie, dacă nu s-a prevăzut un termen de restituire, atunci prescripţia începe să curgă de la momentul încheierii contractului (art. 2163 NCC).

Totuşi, în aprecierea exigibilităţii obligaţiilor, urmează a se ţine cont de natura obligaţiilor sau, după caz, de voinţa părţilor. Astfel, pot exista următoarele ipoteze în care termenul de prescripţie începe să curgă la un alt moment decât acela al încheierii contractului: obligaţia de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul unui contract de locaţiune ia naştere la data încetării contractului de locaţiune (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 1777/2006, www.legalis.ro) şi, prin urmare, la acest moment începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă; în cazul contractului de comodat, prescripţia dreptului la acţiune privind restituirea bunului va începe să curgă de la data expirării termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinţei comodatarului, ce s-a avut în vedere la încheierea contractului, sau de la data încheierii contractului, dacă lucrul este de folosinţă permanentă şi părţile nu au convenit un termen (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 501) etc.

2. Obligaţii afectate de un termen suspensiv. În cazul existenţei unui termen suspensiv ce afectează executarea obligaţiei, termenul de prescripţie începe să curgă de la data

32

împlinirii termenului suspensiv, mai precis din ziua următoare împlinirii acestuia (D. Alexandresco, Explicaţiunea, p. 198). Regula menţionată se aplică atât în cazul termenului suspensiv cert, cât şi al celui incert, deoarece textul nu distinge – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 503). De observat că începutul prescripţiei extinctive nu este condiţionat de punerea în întârziere, deoarece, în caz contrar, acest moment ar fi lăsat la bunul plac al celui împotriva căruia curge prescripţia, ceea ce ar fi inadmisibil.

În situaţia în care există mai multe termene suspensive, succesive şi independente, va exista câte un început de prescripţie extinctivă pentru fiecare din aceste termene (TS, secţ. civ., dec. nr. 1137/1970, în CD 1970, p. 157). Prin excepţie, în cazul existenţei unui termen suspensiv exclusiv în favoarea creditorului, dacă creditorul renunţă la termenul suspensiv, termenul de prescripţie al acţiunii creditorului va începe să curgă din momentul renunţării, deoarece din acest moment creditorul poate cere debitorului executarea imediată a obligaţiei (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 101)

3. Obligaţii afectate de o condiţie suspensivă. În cazul unei obligaţii contractuale afectate de o condiţie suspensivă, termenul de prescripţie va începe să curgă după data îndeplinirii condiţiei. Totuşi, în cazul existenţei unei obligaţii afectate de o condiţie suspensivă pur potestativă din partea creditorului, termenul de prescripţie va începe să curgă potrivit regulii prevăzute de art. 2524 alin. (1) NCC, iar nu conform celei prevăzute de art. 2524 alin. (2) NCC, întrucât există posibilitatea ca creditorul, prin inacţiunea lui, să întârzie momentul când prescripţia va începe să curgă în favoarea debitorului lui (în acelaşi sens, a se vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea, p. 198).

Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor

Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.

1. Caracterizare. În cazul desfiinţării unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asupra unor bunuri individual determinate, acţiunea prin care cel ce a înstrăinat sau a constituit dreptul real solicită restituirea prestaţiei sale are caracterul unei acţiuni reale, devenind aplicabile regulile care guvernează domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale (în acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, Drept civil, p. 363). În toate celelalte cazuri, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, fiind deci o acţiune prescriptibilă extinctiv, care se încadrează, lato sensu, în acţiunile întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză sau uneori pe acţiunile întemeiate pe plata nedatorată.

Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unul act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul (E. Roman, în Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, p. 468; CSJ, secţ. civ., dec. nr. 4866/2001, în CJ nr. 11/2002, p. 53), ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă. Conform art. 222 LPA, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010, referirea din cuprinsul Codului civil referitoare la hotărâre definitivă se va înţelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă. De asemenea, conform art. 1552 NCC, declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă

33

de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului fixat prin punerea în întârziere.

Prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor nu trebuie confundată cu prescripţia dreptului la acţiunea în desfiinţarea (ori încetarea) actului, pe temeiul nulităţii relative, rezoluţiunii, rezilierii etc., mai ales atunci când pentru aceasta din urmă există reguli diferite pentru începerea prescripţiei (M. Nicolae, Tratat privind prescripţia extinctivă, nr. 618, p. 1171).

Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive

Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă. (art. 2503 NCC)

1. Caracterizare. Astfel cum s-a arătat deja (a se vedea comentariul de la art. 2503 NCC) în cazul în care debitorul este ţinut la prestaţii succesive (cum sunt chirii, arenzi, dobânzi, furnituri, rente etc), indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 589), urmează ca, în principiu, să curgă un termen de prescripţie distinct pentru fiecare prestaţie, termen calculat de la data exigibilităţii fiecărei prestaţii (în acelaşi sens, a se vedea ICCJ, secţ. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3378/2005,www.legalis.ro).

Principiul mai sus menţionat se aplică şi:

– în cazul dobânzilor fructe civile (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, 2001, p. 370; pentru o opinie contrară a se vedea C. Stătescu, Gh. Beleiu, Momentul începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune privind plata dobânzilor (II), în RRDP nr. 6/2008, p. 15 şi urm.);

– în cazul acţiunii având ca obiect plata majorărilor de întârziere (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 1165/2004, www.legalis.ro) etc.

Totuşi, în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenţie, un tot unitar [art. 2503 alin. (2) NCC], atunci prescripţia dreptului la acţiune va începe să curgă de la data când ultima prestaţie era exigibilă.

În acest sens, s-a decis (CSJ, secţ. civ., dec. nr. 2061/2000, în M.-M. Pivniceru, C. Moldovan, Prescripţia extinctivă, nr. 200, p. 189) că, „în materie de construcţii, întrucât raporturile contractuale se derulează prin prestări succesive şi se încheie numai după recepţia finală a lucrărilor, termenul de prescripţie pentru contravaloarea lucrărilor începe să curgă de la data procesului-verbal de recepţie definitivă”.

De asemenea, s-a mai statuat (CSJ, secţ. civ., dec. nr. 1720/2002, în Dreptul nr. 3/2004, p. 267) că, „în cazul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma simplificată a comenzii urmată de livrare, prescripţia dreptului la acţiune privind plata preţului începe să curgă de la data ultimei livrări”.

34

În ipoteza în care nu este clar dacă ne aflăm în prezenţa unei singure prestaţii, născute dintr-un complex de fapte generatoare sau, dimpotrivă, în faţa unei multiplicităţi de prestaţii deosebite, născute, fiecare, din fapte diferite, soluţia trebuie nuanţată în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei (E. Roman, în Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, p. 466).

În literatura de specialitate (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă şi procedurile fidic (1999) de soluţionare a litigiilor în dreptul privat român, în RRDP nr. 5/2011, p. 121, nota 27) s-a arătat că textul art. 2525 NCC „presupune prin ipoteză existenţa unor obligaţii de natură contractuală, în genere, având ca obiect executarea de către debitor a unor prestaţii periodice determinate (chirii, rente, furnituri etc.) sau determinabile (cazul dobânzilor legale/ contractuale acordate pentru neplata în termen a unor obligaţii băneşti)”. S-a mai apreciat, în aceeaşi opinie, că „nu trebuie confundat cazul calculării despăgubirilor pe zi de întârziere în executarea unei obligaţii de da sau de a face (de ex., pentru nelivrarea la termenul convenit a mărfii, pentru nepredarea la termenul convenit a imobilului etc.), cu ipoteza obligaţiei debitorului la prestaţii succesive, deoarece, în primul caz, este vorba de determinarea cuantumului despăgubirilor ţinând seama de numărul zilelor de întârziere cauzate, pe când, în cel de-al doilea caz, este vorba efectiv de prestaţii periodice datorate şi neefectuate”. S-a concluzionat că „creanţa în despăgubire pentru întârziere dă naştere la un drept unic la acţiune”.

Dreptul la acţiunea în materia asigurărilor

În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

1. Domeniu de aplicare. În cazul unei asigurări contractuale, dacă părţile sau legea stipulează un termen pentru plata primei, respectiv a indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor, prescripţia va începe să curgă la expirarea termenului legal sau convenţional. De menţionat că această regulă se aplică în materia raporturilor de asigurare contractuală (iar nu prin efectul legii) şi priveşte exclusiv raporturile dintre asigurător şi asigurat (contractant), nicidecum raporturile dintre asigurat şi terţi ori dintre asigurător, subrogat în drepturile asiguratului, şi terţii răspunzători de prejudiciu (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, nr. 620, p. 1172).

În ipoteza în care, prin voinţa părţilor sau prin lege, nu a fost stabilit un termen pentru plata primei de asigurare, atunci, întrucât obligaţia de plată a primei este exigibilă din momentul încheierii contractului de asigurare, prescripţia va începe să curgă din momentul încheierii contractului de asigurare.

Dacă părţile sau legea nu prevăd un termen pentru plata indemnizaţiei de asigurare sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător, atunci prescripţia dreptului la acţiune pentru plata despăgubirilor începe să curgă de la data producerii evenimentului asigurat (CSJ, secţ. com., dec. nr. 1979/1999, în M.-M. Pivniceru, C. Moldovan, Prescripţia extinctivă, nr. 221, p. 209). În acest sens, în practica judiciară (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 2592/2004, www.legalis.ro) s-a decis că, „în situaţia în care asiguratul a plătit ratele, singura condiţie necesară pentru naşterea obligaţiei de plată a asigurătorului este producerea riscului asigurat, dată de la care curge termenul de prescripţie de 2 ani, în materie de asigurări. Prescripţia dreptului la acţiune împotriva asigurătorului nu este suspendată pe perioada soluţionării

35

procesului penal în care a figurat ca inculpat conducătorul auto vinovat de producerea accidentului rutier”.

Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită

(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

1. Repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită. Legea prevede două momente alternative din care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, unul de natură subiectivă şi altul de natură obiectivă.

Momentul subiectiv este acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Dacă prescripţia ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei, chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-şi exercita acest drept, deoarece, atât timp cât păgubitul nu cunoaşte existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă, el nu poate acţiona (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 506).

Momentul obiectiv este acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, moment care se va stabili de către instanţă, de la caz la caz, în funcţie de împrejurări (I. Reghini, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 652). În ipoteza în care dispoziţii legale speciale stabilesc un termen în care trebuie descoperit prejudiciul, atunci termenul de prescripţie va începe să curgă cel mai târziu de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru descoperirea prejudiciului.

În cazul în care fapta ilicită dă naştere, direct sau indirect, mai multor pagube succesive, dacă pagubele viitoare sunt eventuale, atunci termenul de prescripţie al acţiunii în reparaţie va începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea fiecărei eventualităţi (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 443).

Atunci când victima este un minor de sub 14 ani sau o persoană pusă sub interdicţie, cel care trebuie să cunoască prejudiciul şi persoana chemată să răspundă este reprezentantul legal, adică, după caz, părinţii sau vreunul din ei, tutorele ori curatorul, întrucât ei sunt cei care urmează să pretindă, în numele minorului sau al celui pus sub interdicţie, reparaţia ce i se cuvine acestuia. Dacă păgubitul este minor de cel puţin 14 ani împliniţi, elementele dreptului de reparaţie trebuie să-i fie cunoscute atât lui, cât şi ocrotitorului său legal, chemat de lege să-i încuviinţeze actele şi să-l asiste în litigiile sale, fiind vorba de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care, desigur, stă singură în judecată, însă numai cu asistenţa ocrotitorului legal (M. Eliescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 443).

36

2. Cazuri asimilate. Conform legii, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) NCC se aplică prin analogie şi în cazul acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

În concret, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, prescripţia dreptului la acţiunea în repetiţiune începe să curgă de la data la care cel sărăcit a cunoscut (sau trebuia să cunoască) micşorarea patrimoniului său şi sporirea corespunzătoare a patrimoniului altei persoane (pentru o analiză amplă a acestei probleme, a se vedea O. Popa, Prescripţia acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei, în RRD nr. 1/1968; Al. Oproiu, Prescripţia acţiunii întemeiate pe principiul îmbogăţirii fără just temei, în RRD nr. 11/1968, p. 84-86).

De asemenea, plata nedatorată presupune o plată efectuată din „eroare”, ceea ce înseamnă că, la data plăţii, solvens-ul nu cunoştea faptul că nu datorează nimic, că a făcut o plată lipsită de cauză, astfel încât prescripţia dreptului la acţiunea în repetiţiune nu poate să înceapă să curgă decât de la o dată ulterioară, respectiv când acesta din urmă ia (sau trebuia să ia) cunoştinţă de acest fapt (în acelaşi sens, a se vedea: M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 508; ICCJ, secţ. com., dec. nr. 5544/2004, în Dreptul nr. 12/2005, p. 318-319).

Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic

(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:

a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;

b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;

c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate. [art. 990 alin. (4), art. 1076 alin. (2), art. 1249 alin. (2) teza a II-a, art. 2523 NCC]

1. Cazuri de nulitate invocate de partea contractantă sau reprezentanţii săi. În caz de violenţă, există un singur moment obiectiv, de la care prescripţia începe să curgă – data încetării violenţei –, deoarece, prin ipoteză, numai după această dată victima poate acţiona. Pentru a se constata încetarea violenţei, este indicat să aibă în vedere, cumulativ, atât încetarea ameninţării, cât şi „imposibilitatea” ca răul să se producă (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 653).

Totodată, şi termenul de prescripţie al acţiunii în daune, exercitată de victima violenţei, va începe să curgă de la data încetării violenţei, întrucât, în caz contrar, ar însemna ca victima violenţei să acţioneze sub imperiul temerii insuflate de autorul viciului de consimţământ (în acelaşi sens, a se vedea A. Hurbean, Viciile de consimţământ, Ed. Hamangiu, 2010, nr. 225, p. 223).

37

Având în vedere că, în cazul dolului, o parte contractantă este indusă în eroare pentru a încheia un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat (în sens asemănător, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, p. 254), în mod firesc legea prevede că termenul de prescripţie al acţiunii în nulitate relativă începe să curgă de la data descoperirii dolului, întrucât, la acel moment, titularul dreptului la acţiunea în nulitate a cunoscut naşterea dreptului său, conform art. 2523 NCC.

Pentru celelalte cauze de nulitate relativă, legea fixează două momente alternative de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, anume, fie momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulare, fie momentul obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului juridic (G. Boroi, Drept civil, p. 386). Prin urmare, termenul de 18 luni are rolul de a marca, în mod obiectiv, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în ipoteza în care cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută anterior expirării acestui termen. De observat că, în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau al celor lipsite de capacitate de exerciţiu, importanţă pentru curgerea termenului de prescripţie prezintă momentul în care reprezentantul legal sau cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze actele a cunoscut cauza de nulitate relativă, fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că minorul sau incapabilul a cunoscut cauza de nulitate la un moment anterior. Desigur, prin dispoziţii legale speciale [de exemplu: art. 990 alin. (4) NCC, art. 1076 alin. (2) NCC etc.], se pot stabili alte momente de începere a curgerii termenului de prescripţie.

2. Ipoteza în care acţiunea în nulitate relativă este formulată de către un terţ. Pot exista diverse situaţii, prevăzute de lege, în care un terţ are calitate procesuală activă pentru formularea unei acţiuni în nulitate relativă a unui act juridic, acţiune care va fi de asemenea prescriptibilă, urmând ca termenul de prescripţie să curgă de la momentul în care terţul a luat cunoştinţă de cauza de nulitate relativă (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 512, text şi nota 2) sau de la data la care terţul ar fi trebuit să ia cunoştinţă de cauza de nulitate relativă (art. 2523 NCC).

3. Excepţia nulităţii relative. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii relative, în literatura de specialitate (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 437) s-a susţinut că aceasta este imprescriptibilă, fiind necesar a se distinge între excepţia de nulitate, care reprezintă o simplă apărare, şi excepţia de nulitate prin care se încearcă valorificarea de către pârât a unei pretenţii proprii, respectiv intenţia de a obţine chiar anularea actului, situaţie în care „excepţia” este inadmisibilă, întrucât mijlocul tehnic de realizare a acesteia îl constituie numai acţiunea, prescrisă prin ipoteză, iar nu excepţiunea. O asemenea soluţie doctrinară şi-a găsit în prezent reglementarea legală, în conformitate cu art. 1249 alin. (2) teza a II-a NCC, partea căreia i se cere executarea contractului putând opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare. Desigur că, în ipoteza în care se invocă excepţia de nulitate, instanţa nu va pronunţa nulitatea actului ce constituie fundamentul pretenţiilor reclamantului, câtă vreme nu există o cerere reconvenţională în acest sens, ci, dacă va aprecia excepţia întemeiată, va respinge acţiunea în pretenţii a reclamantului ca nefondată.

Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii

38

termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

1. Acţiunea în garanţie pentru vicii aparente. În ipoteza în care, prin lege sau contract, se prevede obligaţia transmiţătorului unui bun sau a prestatorului unor servicii, de a răspunde şi pentru vicii aparente, atunci termenul de prescripţie va începe să curgă de la data predării sau a recepţiei finale a bunului sau a lucrării, după caz. O asemenea soluţie legislativă este justificată de faptul că recepţia bunului sau a lucrării presupune un examen al acestora, ce generează o excludere a posibilităţii dobânditorului sau a beneficiarului de a mai invoca viciile aparente /neconformitatea aparentă a bunului preluat (în sens asemănător, a se vedea I.F. Popa, Conformitatea lucrului vândut, Ed. Universul Juridic, 2010, p. 307), cu excepţia situaţiei în care legea sau contractul prevede o asemenea posibilitate. Prin urmare, se prezumă că, din momentul recepţiei finale, dobânditorul sau beneficiarul lucrării trebuie să aibă cunoştinţă de viciile aparente, moment care marchează începutul termenului de prescripţie.

În situaţia ivirii unor vicii aparente ulterior recepţiei, dacă s-a prevăzut un termen de garanţie pentru vicii aparente, apreciem că termenul de prescripţie al acţiunii în garanţie va începe să curgă din momentul descoperirii viciilor, dacă această împrejurare are loc în cursul termenului de garanţie sau de la expirarea termenului de garanţie, dacă viciile, deşi s-au produs în cursul termenului de garanţie, nu au fost descoperite de persoana interesată.

În cazul în care, prin lege sau convenţia părţilor, s-a prevăzut un termen convenţional pentru remedierea defecţiunilor, termenul de prescripţie va începe să curgă de la data expirării termenului de remediere (în acelaşi sens, a se vedea Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile construcţiei, în RRDP nr. 3/2008, p. 15), care, având o natură suspensivă, prorogă începutul curgerii prescripţiei extinctive până la expirarea acestuia.

2. Neconformitatea bunului achiziţionat sau a lucrării executate. În cazul lipsurilor calitative sau cantitative, sunt aplicabile prin analogie dispoziţiile mai sus menţionate, cu condiţia ca aceste lipsuri să fi putut fi descoperite printr-o verificare normală, fără a necesita cunoştinţe speciale.

Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

39

(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1) sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.

(5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.

(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare. [art. 2351 alin. (4), art. 2524 alin. (2) NCC]

1. Domeniu de aplicare. Dispoziţiile art. 2531 NCC sunt aplicabile doar în cazul viciilor ascunse. Este de observat că se au în vedere, în primul rând, viciile lucrului, ale lucrării şi ale construcţiei, adică acele lipsuri sau deficienţe calitative de natură să împiedice întrebuinţarea lucrului (a construcţiei) sau a lucrării conform destinaţiei lor, ori, după caz, să micşoreze folosinţa acestora într-o măsură apreciabilă, semnificativă (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 512). În al doilea rând, prin vicii ascunse se înţeleg acele deficienţe care există, cât şi cele ale căror cauze există, la data predării lucrului sau, după caz, a lucrării ori a construcţiei, şi care nu pot fi descoperite cu mijloace obişnuite, şi ca urmare a unei verificări serioase (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 657).

De asemenea, dispoziţia legală menţionată este aplicabilă şi în cazul îndeplinirii neconforme a obligaţiilor contractuale, respectiv al lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală, precum şi al produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în situaţia bunurilor sau a lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.

Atunci când a fost stipulat un termen de remediere a defecţiunilor, fiind vorba de un termen suspensiv (în acelaşi sens, a se vedea Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile construcţiei, în RRDP nr. 3/2008, p. 15), prescripţia extinctivă va începe să curgă de la data de expirării termenului, conform art. 2524 alin. (2) NCC.

2. Începutul prescripţiei extinctive. Astfel cum rezultă din analiza dispoziţiei legale menţionate, sunt stabilite, în mod alternativ, două momente de la care poate începe să curgă prescripţia:

– un moment subiectiv, constând în data descoperirii viciilor;

– un moment obiectiv, constând în data expirării termenului de garanţie de 1 an pentru lucru sau lucrare (sau 1 lună în caz de lucrări curente); de 3 ani (sau 3 luni în caz de lucrări curente), pentru construcţie.

40

În ceea ce priveşte data „descoperirii” viciilor, aceasta trebuie să rezulte din diferite acte cu putere doveditoare, fără să existe o anumită formă impusă, deoarece, constituind o chestiune de fapt, este admis orice mijloc de probă (P. Cosmovici, în P. Cosmovici ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, p. 335). De asemenea, dacă descoperirea viciilor s-a efectuat prin constatări succesive, la diferite intervale de timp, dreptul la acţiune se naşte la data încheierii ultimului act de constatare (Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr. 210/1985, în RRD nr. 1/1986, p. 61).

În literatura de specialitate (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 127) s-a arătat că „viciile ascunse nu trebuie descoperite neparat în termenul de garanţie, momentul descoperirii având relevanţă doar pentru fixarea momentului subiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie, şi nu pentru stabilirea momentului obiectiv”.

3. Natura juridică a termenelor de 1 an (sau 1 lună) şi, respectiv, 3 ani (sau 3 luni). Conform art. 2351 alin. (4) NCC, termenele de 1 an (sau 1 lună), respectiv, 3 ani (sau 3 luni) au natura juridică a unor termene de garanţie legale, aplicabile ori de câte ori, prin dispoziţii legale exprese sau prin convenţia părţilor, nu au fost stabilite alte termene de garanţie. Prin urmare, aceste termene au un caracter general şi subsidiar, în înţelesul că expirarea lor marchează momentul obiectiv al începutului prescripţiei numai în ipoteza în care nu-şi găseşte aplicarea alt termen special de garanţie, legal sau convenţional.

În plus, este de menţionat că termenele de garanţie nu trebuie confundate cu termenele de prescripţie, întrucât au o finalitate diferită şi, prin urmare, nu sunt susceptibile de întrerupere sau de suspendare (TS, secţ. civ., dec. nr. 46/1990, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 245).

Sub incidenţa vechii reglementări, s-a susţinut (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 549) că „viciile ascunse nu trebuie neparat descoperite înăuntrul termenelor de garanţie, ci, pentru a începe cursul prescripţiei de la împlinirea lor, ele trebuie numai să se producă, să se manifeste, adică să se ivească (să apară) înăuntrul acestor termene de garanţie (sub sancţiunea stingerii înseşi a obligaţiei de garanţie)”.

Cazurile generale de suspendare a prescripţiei

Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;

2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;

41

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau prin contract nu s-a stabilit un alt termen;

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

9. în cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia, este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

10. în alte cazuri prevăzute de lege. [art. 162, art. 1351 alin. (2) NCC ; art. 203 LPA]

1. Caracterele juridice ale cazurilor de suspendare. Cazurile generale de suspendare a prescripţiei extinctive, prevăzute de art. 2532 NCC, prezintă următoarele caractere juridice: sunt legale (fiind precis determinate prin lege), sunt limitative (nu pot fi aplicate prin analogie în alte cazuri) şi îşi produc efectele de drept (organul de jurisdicţie constată producerea lor).

2. Analiza cazurilor de suspendare. Este de subliniat că intervine o suspendare a prescripţiei extinctive doar în situaţia în care prescripţia a început să curgă. În ipoteza în care cazurile prevăzute de art. 2532 NCC intervin înainte de începerea curgerii prescripţiei, va interveni o prorogare a momentului la care va începe să curgă prescripţia extinctivă.

2.1. Suspendarea prescripţiei între soţi. Cursul prescripţiei extinctive este suspendat între soţi, dacă nu sunt despărţiţi în fapt. Per a contrario, dacă a intervenit separaţia faptică a soţilor, prescripţia începe să curgă, respectiv suspendarea prescripţiei începute nu intervine (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 131). În schimb, această cauză de suspendare nu se poate aplica, prin analogie, raporturilor dintre concubini (CSJ, secţ. civ., dec. nr. 2426/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 122; pentru analiza privind efectele juridice pe care concubinajul le poate avea în materia prescripţiei extinctive, a se vedea S. Cercel, Comentariu la dec. civ. nr. 692/2005 a Trib. Dolj, în CJ nr. 5/2005, p. 1-9). În cazul unei căsătorii putative, de suspendarea prescripţiei extinctive se va putea prevala doar soţul de bună-credinţă [art. 304 alin. (1) NCC]. Cazul de suspendare are ca ipoteză situaţia în care termenul de prescripţie a început să curgă anterior încheierii căsătoriei şi nu s-a finalizat anterior acestui moment.

2.2. Suspendarea prescripţiei între ocrotitor şi ocrotit. Termenul de prescripţie extinctivă va fi suspendat între ocrotitor şi ocrotit cât timp durează ocrotirea şi până la darea

42

şi aprobarea socotelilor, operaţiune juridică pe care o realizează instanţa de tutelă (art. 162 NCC). Acest caz de suspendare se aplică în raporturile dintre părinte, tutore sau curator, pe de o parte, şi minor, cel pus sub interdicţie judecătorească ori ocrotit prin curatelă, pe de altă parte, a cărei persoană şi ale cărei bunuri au nevoie de ocrotire sau de administrare, după caz.

2.3. Suspendarea prescripţiei între administrator şi administrat. Această cauză de suspendare se aplică oricăror raporturi de administrare a bunurilor altuia, altele decât cele prevăzute de art. 2532 pct. 2 NCC, indiferent de izvorul acestora (legea, hotărârea judecătorească, contractul), şi durează până când administratorul – persoană fizică sau juridică – este descărcat de gestiune, adică până când socotelile sunt date şi aprobate (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, nr. 629, p. 1178).

2.4. Suspendarea prescripţiei în cazul lipsei unui reprezentat sau ocrotitor legal. În cazul lipsei reprezentantului sau a ocrotitorului legal al titularului dreptului la acţiune (creditor), intervine de asemenea suspendarea prescripţiei extinctive. În schimb, având în vedere raţiunea prescripţiei extinctive, în situaţia lipsei reprezentantului sau a ocrotitorului legal al debitorului nu va interveni o suspendare a prescripţiei extinctive.

Este considerat lipsit de capacitate de exerciţiu şi debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei, atunci când este lipsit de dreptul de administrare, de dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de dispune de acestea (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 1178, nota 1; G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 133).

2.5. Ascunderea existenţei creanţei sau a exigibilităţii acesteia. Acest caz de suspendare este aplicabil în cazul în care debitorul, fiind de rea-credinţă, ascunde creditorului fie existenţa datoriei, fie exigibilitatea acesteia. Desigur, dacă creditorul are cunoştinţă de existenţa creanţei sau de exigibilitatea acesteia, din alte împrejurări, este lipsită de relevanţă atitudinea debitorului de a ascunde existenţa creanţei. În plus, pentru a interveni cauza de suspendare, este necesar ca debitorul să fi fost de rea-credinţă, astfel încât simpla neglijenţă a debitorului în a comunica creditorului (de exemplu: succesorului creditorului iniţial) existenţa creanţei sau exigibilitatea acesteia nu este de natură a atrage suspendarea termenului de prescripţie extinctivă.

2.6. Purtarea de negocieri în scopul soluţionării amiabile a litigiului. Pentru a opera suspendarea este necesar ca negocierile să fi fost purtate în vederea soluţionării amiabile a litigiului, iar nu pentru alte considerente, şi ca acestea să fi avut loc în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie, fiind indiferentă împrejurarea când aceste negocieri au fost iniţiate. Prin urmare, nu au caracter suspensiv negocierile purtate înainte de ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie extinctive sau după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

2.7. Concilierea sau reclamaţia prealabilă. Acest caz este incident în ipoteza în care legea prevede obligativitatea sau posibilitatea parcurgerii unei proceduri prealabile în scopul rezolvării amiabile a litigiului, situaţie în care suspendarea operează de la data iniţierii unei astfel de proceduri şi până la momentul în care partea interesată a aflat sau trebuia să afle rezultatul procedurii, dar nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii. În literatura de specialitate (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 1180) s-a susţinut că „textul priveşte doar procedurile prealabile reglementate de lege, iar nu şi cele instituite de părţi, pe cale convenţională. În acest din urmă caz, suspendarea prescripţiei poate opera numai dacă s-a prevăzut aceasta în mod expres”.

43

2.8. Participarea la forţele armate care sunt pe picior de război. Această cauză de suspendare presupune că fie creditorul, fie debitorul participă la forţele armate care sunt în stare de mobilizare sau de război. Prin urmare, nu va opera suspendarea în cazul în care debitorul sau creditorul este cadru activ în forţele armate ori satisface serviciul militar în termen, dar forţele armate nu sunt pe picior de război. În schimb, dacă creditorul sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter internaţional, sub egida ONU sau NATO, efectul suspensiv trebuie, totuşi, să opereze, pentru identitate de motive (I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I, p. 942).

2.9. Forţa majoră. Conform art. 1351 alin. (2) NCC, forţa majoră constă într-un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Deoarece forţa majoră este un fapt, un eveniment, independent de voinţa şi de posibilităţile de prevedere, care creează un obstacol de neînlăturat în executarea unei obligaţii, este necesar ca cel care invocă un caz de forţă majoră să producă dovezi din care să rezulte că a fost în imposibilitate să săvârşească un act de întrerupere a prescripţiei, adică să dovedească o împrejurare care a creat pentru el un obstacol, pe care nu a putut şi nici nu era posibil să-l înlăture. Deci simplele dificultăţi sau unele condiţii mai grele decât cele normale nu pot fi calificate drept forţă majoră (J. Mateiaş, P. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, p. 225-226). Desigur, suspendarea va opera cât timp va dura forţa majoră, iar, dacă nu are caracter definitiv, trebuie să fi intervenit în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie extinctivă pentru a avea un efect suspensiv [art. 2532 alin. (1) pct. 9 teza finală NCC].

În consecinţă, dacă forţa majoră a survenit înaintea celor şase luni dinaintea expirării termenului de prescripţie şi nu are caracter definitiv nu suspendă cursul prescripţiei dreptului la acţiune ,spre deosebire de sistemul Decretului nr.167/1958 care nu distingea între efectul permanent ori temporar al forţei majore (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 1180).

2.10. Alte cazuri prevăzute de lege. Noul Cod civil mai prevede şi alte cazuri de suspendare a prescripţiei extinctive (a se vedea şi G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 136-137):

- pe intervalul de timp cuprins între momentul punerii sub interdicţie şi cel al ridicării interdicţiei soţului mamei, indiferent dacă este desemnat sau nu tutore (art. 430 NCC);

- pe timpul cât autorul lucrării este lăsat de proprietar să deţină imobilul, în materia accesiunii imobiliare, în cadrul căreia se recunoaşte dreptul la acţiunea în plata indemnizaţiei al autorului lucrării [art. 591 alin. (1) NCC] etc.

3. Aplicarea în timp. Potrivit art. 203 LPA, dispoziţiile art. 2532 pct. 6 şi 7 NCC, privitoare la suspendarea cursului prescripţiei, se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată.

Suspendarea prescripţiei în materie succesorală

(1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

44

(2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

(3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei. [art. 1114 alin. (1)-(2), art. 1155 alin. (2) NCC]

1. Creditorii defunctului. Conform art. 1114 alin. (2) NCC, moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund de datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile moştenirii, proporţional cu cota fiecăruia, iar potrivit art. 1114 alin. (1) NCC, acceptarea succesiunii consolidează calitatea de moştenitor. Prin urmare, având în vedere că, între momentul decesului defunctului şi cel al acceptării succesiunii, există incertitudine asupra persoanelor care au calitatea de moştenitor şi, implicit, de debitor, legea a prevăzut suspendarea termenului de prescripţie extinctivă pe această perioadă. Prin excepţie, în cazul numirii unui administrator, existând posibilitatea formulării acţiunii în pretenţii împotriva acestui administrator şi a valorificării bunurilor succesiunii conform art. 1155 alin. (2) NCC, cauza de suspendare va înceta din momentul numirii administratorului.

Prin excepţie, legea prevede că, dacă moştenitorii sunt titulari de creanţe asupra moştenirii, atunci termenul de prescripţie va fi suspendat între momentul acceptării succesiunii şi cel al lichidării succesiunii, operaţie care, de regulă, se realizează prin partaj.

2. Moştenitorii defunctului-titulari de creanţe. În cazul în care defunctul a fost titularul unor creanţe ce nu au fost valorificate înainte de deces, dacă nu operase prescripţia extinctivă, decesul defunctului va determina, ope legis, o suspendare a termenului de prescripţie, până la momentul acceptării succesiunii de către moştenitori sau până la momentul numirii unui administrator. În ipoteza în care moştenitorii au acceptat succesiunea la diverse intervale de timp, apreciem că suspendarea termenului de prescripţie trebuie apreciată distinct, faţă de fiecare dintre moştenitor, întrucât acceptarea prealabilă de către un moştenitor (cu consecinţa încetării cauzei de suspendare a termenului de prescripţie) nu poate prejudicia ceilalţi moştenitori care au acceptat succesiunea ulterior, în cursul termenului de opţiune succesorală.

Efectele suspendării prescripţiei

(1) De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.

(2) Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

1. Efectul cert al suspendării prescripţiei. Pentru analiza efectului general al prescripţiei extinctive, este necesar a se distinge între: efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare; efectul pe durata cauzei de suspendare şi efectul ulterior cauzei de suspendare. Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect, întrucât timpul scurs între începutul prescripţiei şi data apariţiei cauzei de suspendare rămâne neatins, intrând în calculul termenului de prescripţie. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei pe toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie. În fine, ulterior cauzei de

45

suspendare, efectul care se produce constă în reluarea cursului prescripţiei, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare care, prin ipoteză, nu fusese afectat de suspendare (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 536). Efectele suspendării se produc ope legis, cu condiţia invocării ei de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 142).

De subliniat că, odată cu suspendarea prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţia principală (dreptul principal), se va suspenda şi prescripţia acţiunii privind pretenţiile accesorii (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 666).

2. Efectul eventual. Efectul special al suspendării prescripţiei constă, în esenţă, în prorogarea, prelungirea momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, în aşa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie, să se asigure, pentru introducerea cererii de chemare în judecată, 6 luni ori o lună, după cum termenul de prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni ori cel mult de 6 luni, după caz.

Desigur, efectul prevăzut de art. 2534 alin. (2) NCC are un caracter eventual întrucât intervine doar în situaţia în care termenul de prescripţie rămas după încetarea cauzei de suspendare este mai mic de 6 luni (în cazul termenelor de prescripţie extinctivă mai mari de 6 luni) sau mai mic de 1 lună (în cazul termenelor de prescripţie extinctivă de cel mult 6 luni).

Beneficiul suspendării prescripţieiSuspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. [art. 1441 alin. (1), art. 1433 alin. (1) NCC]

1. Persoanele care pot invoca intervenirea suspendării prescripţie extinctive. În primul rând, suspendarea prescripţiei extinctive poate fi invocată doar de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, respectiv de titularul dreptului supus prescripţiei. De asemenea, cauza de suspendare va putea fi invocată şi în cazul exercitării unei acţiuni oblice, de către creditorul titularului dreptului supus prescripţiei. Totodată, apreciem că o asemenea posibilitate aparţine şi succesorilor universali, cu titlu universal sau succesorului cu titlul particular (dacă dreptul supus prescripţiei face obiectul unui act translativ).

În al doilea rând, având în vedere dispoziţiile art. 1433 alin. (1) NCC, respectiv art. 1441 alin. (1) NCC, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii unei obligaţii indivizibile/solidare va produce efecte şi faţă de ceilalţi creditori, astfel că şi aceştia vor fi îndreptăţiţi să invoce cauza de suspendare a prescripţiei, personală doar unuia dintre creditori.

În cazul existenţei mai multor debitori, când obligaţia este divizibilă, suspendarea nu operează decât pentru partea de datorie care se pretinde de la debitorul pârât sau pe care debitorul pârât a recunoscut-o (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 140).

Extinderea efectului suspensiv

46

Suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora. [art. 1449 alin. (1) NCC]

1. Sfera persoanelor împotriva cărora se poate invoca intervenirea suspendării. Suspendarea prescripţiei faţă de fideiusor sau faţă de debitor îşi va produce efectele, în mod automat, faţă de debitor, respectiv fideiusor. De asemenea, conform art. 1449 alin. (1) NCC, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari îşi produce efectele şi faţă de ceilalţi codebitori solidari.

Cazurile de întrerupere a prescripţiei

Prescripţia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;

5. în alte cazuri prevăzute de lege. [art. 2515 alin. (3), art. 1521 şi urm., art. 2528 alin. (1), art. 2538, art. 2540 NCC]

1. Consideraţi generale. Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerii unei alte prescripţii extinctive. De sigur cauzele întreruptive produc efectul prevăzut de lege dacă ele intervin după ce prescripţia a început să curgă, întrucât dacă intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă efectul produs va fi de întârziere a începutului prescripţiei. Totodată dacă intervenirea cauzelor întreruptive se produce după împlinirea termenului de prescripţiei, atunci acestea sunt lipsite de efecte, deoarece dreptul la acţiune era deja stins (în acelaşi sens: M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p.540).

2. Analiza cazurilor de întrerupere a prescripţiei. Recunoaşterea datoriei reprezintă o cauză de întrerupere dacă intervine în cursul termenului de prescripţie (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 332/2005, www.legalis.ro; ICCJ, secţ. com., dec. nr. 2631/2006, www.legalis.ro) şi se poate realiza fie printr-un act de executare voluntar din partea debitorului, fie în alt mod (a se vedea comentariul de la art. 2538 NCC). Recunoaşterea, pentru a avea caracter întreruptiv, trebuie să fie făcută personal de către debitor. Astfel, de exemplu, în cazul în care calitatea de debitor aparţine unei societăţi comerciale, recunoaşterea dreptului din partea unui asociat nu valorează o întrerupere a cursului prescripţiei (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 5544/2004, www.legalis.ro).

47

Mijloacele procesuale de invocare a dreptului de creanţă, constituie de asemenea cauze de întrerupere a termenului de prescripţie şi se pot concretiza într-o cerere de chemare în judecată, o cerere arbitrală, înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, intervenţia formulată în cadrul executării silite pornită de alţi creditori, invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Constituirea de parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive, întrucât presupune că titularul dreptului a ieşit din starea de expectativă, astfel că, din acest moment, lipseşte justificarea intervenirii prescripţiei extinctive. Per a contrario, un simplu denunţ penal nu are caracter întreruptiv de prescripţie, având în vedere caracterul limitativ al cazurilor de întrerupere a prescripţiei extinctive (G. Negreanu, Prescripţia cursului prescripţiei prin denunţ penal. Inadmisibilitate, în RES nr. 34/1978, p. 6). Totuşi, într-o asemenea situaţie, în măsura în care nu este cunoscut autorul, va opera o prorogare a momentului în care începe să curgă prescripţia extinctivă, în conformitate cu art. 2528 alin. (1) NCC. În schimb, dacă despăgubirile se acordă din oficiu, începerea urmăririi penale, chiar dacă este in rem şi chiar dacă nu s-a realizat o constituire de parte civilă, va opera o întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

Punerea în întârziere a debitorului, realizată în conformitate cu art. 1521 şi urm. NCC, este de natură a determina o întrerupere a prescripţiei extinctive, cu condiţia ca cererea de chemare în judecată să fie introdusă în termen de cel mult 6 luni de la realizarea punerii în întârziere [art. 2540 NCC].

3. Cauze convenţionale de întrerupere. Având în vedere că părţile pot să instituie, pe cale convenţională, conform art. 2515 alin. (3) NCC, noi cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive, rezultă că prescripţia extinctivă va fi întreruptă şi în cazul instituirii unor asemenea cauze.

Recunoaşterea dreptului

(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală. ( art. 2507, 2509 NCC)

1. Condiţii de fond şi de formă ale recunoaşterii. Recunoaşterea, fiind un act juridic, trebuie să întrunească toate condiţiile de validitate (capacitate, consimţământ, obiect, cauză). În plus, întrucât recunoaşterea este un act juridic unilateral, pentru a se forma valabil şi a-şi produce efectele aceasta nu presupune obţinerea consimţământului titularului dreptului recunoscut (al creditorului) şi nici nu este necesară comunicarea (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 670). De asemenea, recunoaşterea dreptului trebuie să provină de la debitor, adică de la cel în folosul cărui curge prescripţia, fiind un act personal,

48

astfel că recunoaşterea provenind de la o altă persoană decât debitorul este lipsită de efecte juridice (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 143). În acest sens, s-a decis (Trib. jud. Vâlcea, dec. civ. nr. 896/1969, în RRD nr. 8/1970, pp. 147-152, cu notă de D. Băran) că „recunoaşterea dreptului, care emană de la un organ subaltern, fără personalitate juridică, nu are nicio eficienţă juridică”.

Recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică, făcută în cunoştinţă de cauză, în privinţa existenţei dreptului şi a titularului acestuia la care se referă recunoaşterea, şi să se producă înăuntrul termenului de prescripţie (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, p. 544).

Întrucât recunoaşterea reprezintă, în fapt, o renunţare la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită (art. 2507 NCC), deci apreciem că se impune ca autorul recunoaşterii să aibă capacitatea deplină de exerciţiu, conform art. 2509 NCC. O asemenea concluzie este justificată de faptul că în cuprinsul art. 2509 NCC nu se distinge în funcţie de felul renunţării la prescripţie iar conform art. 2507 NCC, prin „renunţare la prescripţie” se are în vedere atât renunţarea la prescripţia împlinită, cât şi renunţarea la beneficiul termenului de prescripţie scurs (pentru o părere contrară conform căreia este suficientă capacitatea de a face acte de administrare, respectiv capacitatea de exerciţiu restrânsă, a se vedea: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 144)

2. Felurile recunoaşterii. Recunoaşterea poate fi expresă sau tacită, putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia. Recunoaşterea expresă poate să rezulte atât dintr-o convenţie a părţilor (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 4345/2003, în Dreptul nr. 3/2005, p. 268), cât şi dintr-o declaraţie unilaterală, scrisă sau verbală, prin care, direct sau indirect, dar întotdeauna fără echivoc, cel în favoarea căruia curge prescripţia (debitorul) confirmă existenţa dreptului a cărui acţiune se prescrie. Astfel, recunoaşterea expresă poate rezulta din orice înscris care constată mărturisirea existenţei unui drept, cum ar fi o scrisoare adresată creditorului, cuprinzând declaraţia concretă de recunoaştere a datoriei, înscrierea creanţei în tabloul creditorului depus de debitor în cazul procedurii insolvenţei, o notificare adresată creditorului etc.

Recunoaşterea tacită rezultă din orice fapt sau act care presupune mărturisirea existenţei dreptului a cărui acţiune se prescrie, cum ar fi: plata unei părţi din datorie cu titlu de acont; achitarea dobânzilor aferente datoriei; cererea de prelungire a termenului de plată; solicitarea amânării executării obligaţiei prin eşalonarea plăţii; însuşirea concluziilor raportului de expertiză tehnică de stabilire a valorii bunurilor distruse sau avariate (CSJ, secţ. civ., dec. nr. 4782/2001, în CJ nr. 4/2001, p. 48). De asemenea, posesia exercitată asupra bunurilor succesorale aflate în indiviziune de către moştenitorul care a plătit peste partea sa din datoriile şi sarcinile moştenirii poate echivala cu o recunoaştere din partea celorlalţi moştenitori (TS, secţ. civ., dec. nr. 503/1987, în CD 1987, p. 118); Şi livrările succesive efectuate de debitor, după expirarea termenelor contractuale, constituie recunoaşteri ale debitului şi, ca atare, întrerup cursul prescripţiei (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 1753/1999, www.legalis.ro). În schimb, nu valorează o recunoaştere tacită refuzul debitorului de a răspunde la notificările creditorului (CSJ, secţ. com., dec. nr. 55/1999, www.legalis.ro) sau o cerere formulată de debitor pentru asigurarea dovezilor (CSJ, secţ. com., dec. nr. 415/2003, în Dreptul nr. 10/2004, p. 247).

Totodată, conform art. 2538 alin. (3) NCC, se prezumă că valorează recunoaştere tacită şi deţinerea unui bun individual determinat, în baza unui act juridic desfiinţat pentru o cauză de ineficacitate, câtă vreme bunul nu a fost solicitat în baza unei acţiuni reale sau

49

personale. De observat că legea are în vedere ipoteza în care bunul individual determinat este solicitat pe baza unei acţiuni ulterioare momentului desfiinţării actului juridic, nefiind aplicabilă dispoziţia menţionată în cazul în care, odată cu acţiunea în desfiinţarea actului juridic, se solicită şi predarea bunului individual determinat.

De asemenea actul recunoaşterii nu trebuie adresat direct titularului dreptului pentru a produce efecte juridice, astfel că efectele întreruptive se pot produce şi ca urmare a recunoaşterii realizată prin acte încheiate cu terţii, de exemplu, din mandatul dat de debitor unui terţ pentru a efectua plata datoriei sale. Este suficient, aşadar, ca actul de recunoaştere să emane de la cel în folosul căruia curge prescripţia pentru a opera întreruperea prescripţiei extinctive, chiar dacă titularul dreptului nu ia cunoştinţă – imediat şi direct – de acest act (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, pp. 594-595; G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 144).

3. Efectele recunoaşterii. Ca o consecinţă a aplicării regulii accesorium sequitur principale, recunoaşterea de către debitor a unui drept de creanţă va întrerupe şi prescripţia acţiunii privind pretenţiile accesorii acelei creanţe (dobânzi, penalităţi ş.a.), ceea ce face ca, şi pentru respectivele pretenţii, să curgă un nou termen de prescripţie (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 745/2006, în Dreptul nr. 5/2006, p. 280). Întreruperea prescripţiei ca urmare a recunoaşterii are caracter definitiv şi este necondiţionată (G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 145).

Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare

(1) În cazurile prevăzute la art. 2537 pct. 2 şi 3, prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.

(2) Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

(3) Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.

(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie. (art. 204 LPA)

1. Domeniu de aplicare. Prin „cerere de chemare în judecată” se înţelege atât cererea introductivă de instanţă, cât şi cererea incidentă făcută într-un proces deja înregistrat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, respectiv cererea reconvenţională, de chemare în garanţie, de intervenţie etc. (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 601). În cazul în care a avut loc o completare sau o modificare a cererii de chemare în

50

judecată, pentru a se aprecia dacă s-a realizat o întrerupere a termenului de prescripţie, prin cererea de chemare în judecată iniţială, este necesar a se distinge în două ipoteze. Astfel, dacă, potrivit legii procesuale civile, cererea de chemare în judecată nu se consideră modificată, ca urmare a completărilor sau a precizărilor ulterioare, sau dacă modificarea nu este esenţială, respectiv nu constă în schimbarea unuia dintre elementele autorităţii de lucru judecat –părţi, obiect şi cauză –, atunci întreruperea prescripţiei va opera odată cu cererea de chemare în judecată iniţială (E. Roman, în Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, p. 475; M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 602). În celelalte cazuri, întreruperea prescripţiei va opera odată cu formularea cererii completatoare sau modificatoare (pentru opinia conform căreia în cazul cererii modificatoare sau completatoare întreruperea operează doar de la data acestor cereri, a se vedea: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 147).

Conform legii, caracterul întreruptiv aparţine atât cererii de chemare în judecată, cât şi cererii arbitrale, cererii de înscriere a creanţei la masa credală, cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornită de alţi creditori, constituirii de parte civilă în cursul procesului penal.

2. Condiţii. Pentru a opera întreruperea prescripţiei, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:

– cererea trebuie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, ori organ de urmărire penală, chiar dacă acestea sunt necompetente. Prin urmare, formularea unei cereri în faţa unui organ administrativ, care nu are atribuţii jurisdicţionale, nu are caracter întreruptiv (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 146). Totodată, s-a apreciat (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 603) că „prescripţia extinctivă nu va fi considerată ca întreruptă atunci când, fiind sesizată o instanţă necompetentă, aceasta nu ar urma să pronunţe soluţia declinării de competenţă, ci va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei române ( art. 157 din Legea nr. 105/1992), sau când se respinge cererea ca inadmisibilă, ca urmare a competenţei unui organ administrativ”.

– cererea trebuie să privească fondul dreptului, respectiv prin formularea unei astfel de cereri să se tindă la o recunoaştere, chiar şi indirectă, a dreptului supus prescripţiei extinctive. În acest sens, în practica judiciară s-a apreciat că nu au caracter întreruptiv: adresa emisă de creditor prin care solicită plata creanţei (ICCJ, secţ. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4994/2005, www.legalis.ro); cererea de asigurare a dovezilor (CSJ, secţ. com., dec. nr. 415/2003, www.legalis.ro); încercarea de conciliere prealabilă (ICCJ, secţ. com., dec. nr. 4830/2005, www.legalis.ro) etc. Cererea de chemare în judecată va avea caracter întreruptiv, inclusiv, în ipoteza în care are ca obiect luarea unor măsuri provizorii pe calea procedurilor speciale, de exemplu, pe calea ordonanţei preşedinţiale, ori de câte ori acestea vizează, indirect, protecţia dreptului supus prescripţiei (în acelaşi sens: G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 147; M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 604. text şi nota 1).

– cererea trebuie să fie serioasă, adică făcută cu scopul de a fi admisă. Prin urmare, retragerea ori perimarea cererii demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii, lipsind stăruinţa titularului. Totodată, s-a decis (CSJ, secţ. civ., dec. nr. 3272/2001, în Dreptul nr. 4/2003, p. 195) că, pentru a avea efect întreruptiv, cererea nu trebuie să conţină neapărat acte doveditoare ori să fie timbrată.

– cererea trebuie să fie admisă printr-un act irevocabil al organului competent. Astfel, de exemplu, respingerea cererii de chemare în judecată sau arbitrale, în fond sau pentru lipsuri ale dreptului la acţiune (prematuritate, existenţa lucrului judecat, lipsa procedurii prealabile,

51

lipsa interesului), ori anularea cererii de chemare în judecată sau arbitrale dovedeşte neîndeplinirea acestei condiţii. Prin excepţie, dacă noua cerere de chemare în judecată sau arbitrală este făcută într-un termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească sau arbitrală de respingere sau de anulare a rămas definitivă, iar noua cerere este admisă, atunci prima cerere de chemare în judecată sau arbitrală îşi va păstra efectul întreruptiv [art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC]. ]. În literatura de specialitate (G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea Noului cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 317) s-a apreciat că ambele teze ale art. 2539 alin. (2) NCC nu se aplică şi cererii anulate pentru vicii de formă, deoarece, dacă s-ar admite soluţia contrară, partea finală a alin. (1) al aceluiaşi articol ar deveni o dispoziţie legală inutilă. S-a concluzionat, în aceeaşi opinie, că, în cazul anulării cererii pentru vicii de formă, prescripţia extinctivă se consideră întreruptă de la data când a fost introdusă acea cerere, chiar dacă nu a fost reiterată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare. Caracterul incomplet al prevederilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC a fost remediat prin Legea nr. 60/2012, care a introdus, în Legea nr. 71/2011, art. 2051, conform căruia, „dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărâre rămasă definitivă s-a luat act de renunţare la judecată ori s-a constatat perimarea”.

În schimb, neexecutarea hotărârii judecătoreşti sau arbitrale, în cursul termenului de prescripţie a executării silite, va determina o pierdere a caracterului întreruptiv al cererii de chemare în judecată sau arbitrale, ce fuseseră soluţionate prin respectiva hotărâre [art. 2539 alin. (3) NCC].

3. Aplicarea în timp. Conform art. 204 LPA, raportat la art. 2051 LPA, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a NCC se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a noului Cod civil, inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunţarea la judecată ori s-a constatat perimarea.

Punerea în întârziere

Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. [art. 1522, art. 2524 alin. (2), art. 2537 alin. (1) pct. 2, art. 2539, 2545 NCC]

1. Caracterizare. Pentru a fi incidentă dispoziţia art. 2540 NCC, este necesar să se fi realizat o punere în întârziere a debitorului prin notificare conform art. 1522 NCC. În cazul în care punerea în întârziere s-ar realiza prin cererea de chemare în judecată, atunci întreruperea termenului de prescripţie se va realiza conform art. 2537 alin. (1) pct. 2 NCC, raportat la art. 2539 NCC. O asemenea concluzie este justificată de faptul că legea se referă la întreruperea prescripţiei, cu condiţia ca cererea de chemare în judecată să fie introdusă într-un termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, ceea ce înseamnă că punerea în întârziere este urmată de formularea unei cereri de chemare în judecată. În cazul în care prin punerea în întârziere s-a acordat un termen debitorului în vederea executării obligaţiei [art. 1522 alin. (3) NCC], atunci noul termen de prescripţie va începe să curgă de la data expirării termenului acordat debitorului [art. 2524 alin. (2) NCC]. Folosirea sintagmei „punerea în întârziere” presupune un act voliţional din partea creditorului, astfel că dispoziţiile art. 2540 NCC nu vor fi aplicabile în ipoteza în care debitorul este de drept în întârziere.

52

De asemenea, pentru a se produce efectul întreruptiv, legea nu impune ca cererea de chemare în judecată să fi fost admisă, ci doar să fie formulată o cerere de chemare în judecată în cursul termenului de 6 luni. În ce priveşte natura juridică a termenului de 6 luni, apreciem că este vorba de un termen de decădere, conform art. 2545 NCC, întrucât neformularea cererii de chemare în judecată, atrage neintervenirea întreruperii prescripţiei extinctive, ca urmare a punerii în întârziere şi, implicit, stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal.

Apreciem că instituirea cazului de întrerupere a prescripţiei, prin intermediul punerii în întârziere prezintă relevanţă practică doar în ipoteza în care cererea de chemare în judecată ar fi formulată după expirarea termenului de prescripţie extinctivă, dar nu mai mult de 6 luni (de exemplu, este posibil ca punerea în întârziere să intervină în ultima zi a termenului de prescripţie, însă cererea de chemare în judecată trebuie introdusă într-un termen maxim de 6 luni de la data punerii în întârziere) sau în ipoteza în care s-a formulat cerere de chemare în judecată în cursul termenului de prescripţie, dar s-a renunţat la ea, a fost respinsă, s-a anulat sau s-a constatat perimarea ei printr-o hotărâre definitivă, astfel că nu a intervenit întreruperea prescripţiei extinctive conform art. 2539 alin. (2) NCC.

Efectele întreruperii prescripţiei

(1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.

(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

(3) Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

(4) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.

(5) Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite.

(6) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea. [art. 2537 pct. 3, art. 2539 alin. (3) teza I, art. 2542 alin. (6) NCC]

1. Conţinutul efectului întreruptiv. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive produce următoarele efecte: înlăturarea (ştergerea) prescripţiei extinctive scurse anterior momentului apariţiei cauzei de întrerupere şi începerea, după încetarea cauzei de întrerupere, a cursului unei noi prescripţii extinctive. Desigur, pentru a se produce efectul întreruptiv, este necesar ca intervenirea cauzei întreruptive să se realizeze înaintea expirării termenului de prescripţie, iar valorificarea dreptului subiectiv trebuie să se facă înăuntrul prescripţiei care a început să curgă (CA Ploieşti, secţ. civ., dec. nr. 265/2000, în CJ nr. 9/2002, p. 41).

53

Cât priveşte felul (natura) noii prescripţii extinctive care începe să curgă după ce a operat întreruperea, aceasta depinde de natura cauzei de întrerupere:

– dacă întreruperea a operat prin efectul recunoaşterii dreptului, noua prescripţie va fi de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune, începând să curgă un nou termen de prescripţie de acelaşi fel [art. 2541 alin. (3) NCC];

– dacă întreruperea s-a produs prin efectul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, care a fost admisă printr-o hotărâre rămasă irevocabilă, va începe să curgă prescripţia executării silite, având în vedere că dreptul la acţiune, în sens material, s-a finalizat prin recunoaşterea pretenţiei şi obligarea la executarea ei, fiind înlocuit de dreptul de a cere executarea hotărârii judecătoreşti sau arbitrale;

– dacă întreruperea a avut loc prin constituirea de parte civilă în procesul penal ori prin efectul începerii urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 2537 pct. 3 NCC, iar inculpatul nu a fost condamnat la despăgubiri civile ori la repararea, în alt mod, a prejudiciului cauzat, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiunea în sens material (în acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 1185).

2. Momentul în care se produce efectul întreruptiv. Legea stabileşte mai multe momente în care începe să curgă noua prescripţie extinctivă, în funcţie de felul cauzei de întrerupere:

– în cazul întreruperii prin recunoaştere sau executare voluntară parţială a obligaţiei, efectul întreruperii se produce instantaneu, din momentul recunoaşterii sau al executării voluntare parţiale;

– în cazul întreruperii printr-o cerere de chemare în judecată sau arbitrale, noua prescripţie începe să curgă din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale [art. 2541 alin. (4) NCC], sub condiţia executării silite a hotărârii în cursul termenului de prescripţie a executării silite [art. 2539 alin. (3) teza I NCC];

– în cazul întreruperii ca efect al intervenţiei în cursul executării silite sau în cursul procedurii insolvenţei, noua prescripţie va începe să curgă din momentul în care există posibilitatea legală de valorificare a creanţei [art. 2541 alin. (5) NCC];

– în cazul întreruperii conform art. 2537 pct. 3 NCC, noua prescripţie va începe să curgă din momentul: comunicării ordonanţei procurorului de clasare; comunicării ordonanţei procurorului sau a hotărârii judecătoreşti de suspendare a soluţionării cauzei penale; rămânerii definitive a hotărârii instanţei penale; de la data luării la cunoştinţă a hotărârii penale prin care ar fi trebuit să se acorde despăgubiri, în cazul în care repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu [art. 2542 alin. (6) NCC].

Beneficiul întreruperii prescripţiei

(1) Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

54

(2) Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii. [art. 1433 alin. (1), art. 1441 alin. (1), art. 1449 NCC]

1. Întinderea efectului întreruptiv. Întreruperea prescripţiei extinctive operează, în principiu, numai între părţile interesate: titularul dreptului şi autorul recunoaşterii, astfel că efectele întreruperii sunt relative, iar nu absolute. În acest sens, s-a decis (Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, sent. nr. 22/1997, în M.-M. Pivniceru, C. Moldovan, Prescripţia extinctivă, nr. 281, p. 270) că „întreruperea făcută de creditor nu poate produce efecte şi împotriva lui, ci numai împotriva debitorului, acesta neputând invoca întreruperea operată de creditor la propriile sale pretenţii faţă de creditor”.

În caz de pluralitate de debitori, întreruperea nu operează, în principiu, decât în privinţa şi pentru partea de datorie ce a fost pretinsă de la debitorul pârât sau pe care acesta a recunoscut-o, astfel că prescripţia trebuie să fie întreruptă faţă de fiecare dintre debitori. Astfel, spre exemplu, întreruperea prescripţiei faţă de unul din soţi, nu va produce efecte faţă de celălalt soţ, cu excepţia situaţiei în care datoria comună are un caracter solidar sau indivizibil (pentru o soluţie contrară, a se vedea CA Cluj, secţ. civ., dec. nr. 488/2007, în Curtea de Apel Cluj. Buletinul Jurisprudenţei pe anul 2007. Repertoriu anual, Ed. Universul Juridic, 2009, nr. 52, p. 229).

În situaţia pluralităţii de creditori ai unei obligaţii solidare sau indivizibile, având în vedere dispoziţiile art. 1433 alin. (1) NCC, respectiv art. 1441 alin. (1) NCC, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditori va produce efecte şi faţă de ceilalţi creditori, astfel că şi aceştia vor fi îndreptăţiţi să invoce cauza de întrerupere a prescripţiei, personală doar unuia dintre creditori.

Atunci când suntem în prezenţa unei obligaţii solidare, caracterizată printr-o pluralitate de debitori, actele întreruptive făcute de creditor în contra unuia dintre debitori îşi vor produce efectele şi faţă de ceilalţi debitori [art. 1449 alin. (1) NCC]. De asemenea, întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacă este vorba de o creanţă ipotecară [art. 1449 alin. (2) NCC].

2. Limite obiective. Întreruperea prescripţiei acţiunii principale nu profită şi prescripţiei cererii de chemare în garanţie şi, bineînţeles, nu se extinde şi la cererea reconvenţională, întrucât întreruperea civilă a obligaţiei nu operează de la o obligaţie sau acţiune la alta (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, p. 614). De asemenea, în practica judiciară (ICCJ, secț. cont. adm., dec. nr. 3515/2006, www.legalis.ro) s-a decis că formularea unei acţiuni privind plata unei creanţe principale, nu este de natură a întrerupe prescripţia extinctivă privind dreptul la acţiune pentru plata accesoriilor, chiar dacă acestea din urmă sunt accesoriul creanţei principale. În schimb, în cazul recunoaşterii de debitor, în tot sau în parte, a datoriei (debitul principal), s-a decis (ICCJ, secț. com., dec. nr. 745/2006, în Dreptul nr. 5/2006, p. 280) în virtutea principiului accesorium sequitur principale, că recunoaşterea de către debitor a creanţei principale va întrerupe şi prescripţia acţiunii privind pretenţiile accesorii acelei creanţe (dobânzi, penalităţi ş.a.), ceea ce va avea ca efect că şi pentru aceste din urmă pretenţii va începe să curgă un nou termen de prescripţie. A fortiori, plata dobânzilor sau recunoaşterea de către debitor a dreptului la dobânzi întrerupe şi prescripţia dreptului la plata creanţei principale, deoarece o astfel de recunoaştere presupune, prin ipoteză, şi

55

existenţa acesteia din urmă (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, pp. 617-618; G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă, p. 155).

Extinderea efectului întreruptiv

Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.

1. Sfera persoanelor împotriva cărora se poate invoca intervenirea întreruperii. Întreruperea prescripţiei extinctive făcută în contra debitorului principal are efecte şi în contra fidejusorului, prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale. Desigur, în cazul în care întreruperea prescripţiei s-a datorat unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, formulată împotriva debitorului principal, după soluţionarea cauzei, faţă de fidejusor, care nu a fost parte în proces, nefiind reprezentat, va începe să curgă o prescripţie extinctivă de acelaşi fel cu cea anterioară întreruperii.

Totodată, întreruperea prescripţiei faţă de fidejusor îşi va produce efectele şi faţă de debitorul principal (art. 2543 NCC).

Calculul prescripţiei

Cursul prescripţiei se calculează potrivit regulilor stabilite în titlul III din prezenta carte, luându-se în considerare, dacă este cazul, şi cazurile de suspendare sau de întrerupere prevăzute de lege. (art. 2551-2556 NCC)

1. Regulă. Pentru modalitatea de calcul a termenelor de prescripţie, se va recurge la regulile prevăzute în Titlul III al Cărţii a VI-a a noului Cod civil (art. 2551-2556 NCC), urmându-se a se verifica dacă a intervenit întreruperea sau suspendarea termenului de prescripţie extinctivă. Folosirea sintagmei „prevăzute de lege” nu are semnificaţia că vor fi avute în vedere la calcularea termenelor de prescripţie doar cazurile de suspendare sau prescripţie prevăzute de lege, ci şi cazurile de suspendare sau prescripţie stabilite prin convenţia părţilor, în măsura în care legea permite o asemenea convenţie.

Regulile aplicabile

Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu. (art. 2551 - 2556 NCC)

1. Regimul juridic al termenelor de prescripţie sau decădere. Modul de calcul al termenelor de prescripţie extinctivă sau de decădere, fie că sunt legale, fie că sunt convenţionale, va fi reglementat de dispoziţiile Titlului al III- lea din Cartea a VI-a a noului Cod civil (art. 2551-2556 NCC). În ipoteza în care prin norme legale speciale, prin care se instituie termene de prescripţie extinctivă sau decădere, se prevăd modalităţi diferite de calcul al termenelor respective, atunci vor fi aplicabile, cu prioritate, aceste reglementări, care nu vor putea fi extinse la alte situaţii decât cele pe care le prevăd.

56

Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani

(1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.

(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.

(3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.

(4) Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului. (art. 2554 NCC)

1. Exemplificări. În cazul unui termen de prescripţie de 3 săptămâni, care a început să curgă pe data de 11 octombrie 2011 (într-o zi de marţi), atunci termenul se va împlini pe data de 1 noiembrie 2011 (tot într-o zi de marţi). De asemenea în cazul unui termen de 2 luni, care începe să curgă la data de 1 octombrie 2011, termenul de prescripţie se va împlini la data de 1 decembrie 2011. Totuşi, având în vedere că data de 1 decembrie reprezintă o zi de sărbătoare legală va avea loc o prorogare a termenului de prescripţie până la sfârşitul zilei de 2 decembrie 2011 (art. 2554 NCC). Totodată, în cazul unui termen de 1 an, care a început să curgă la data de 1 octombrie 2011, termenul se va împlini la data de 1 octombrie 2011.

Dacă termenul de prescripţie de o lună ar începe să curgă în data de 31 octombrie 2011, atunci se va împlini la data de 30 noiembrie 2011, având în vedere că aceasta este ultima zi a lunii noiembrie 2011 [art. 2552 alin. (2) NCC].

Termenul stabilit pe zile

(1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului.

(2) Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.

(3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Dispoziţiile art. 2556 rămân aplicabile.

1. Exemplificare. În cazul termenelor de prescripţie stabilit pe zile, nu se va lua în calcul nici prima zi a termenului – dies a quo – şi nici ultima zi a termenului – dies a quem – astfel că, de exemplu, în cazul unui termen de 8 zile, care ar începe să curgă la data de 1 octombrie 2011, acesta se va împlini la ora 24.00 a zilei de 10 octombrie 2011. Prin excepţie, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă (de exemplu, depunerea unei cererii de chemare în judecată la serviciul „Registratură” al unei instanţe), atunci termenul va exprima la sfârşitul programului de lucru, în ziua de 10 octombrie 2010, dacă cererea este depusă personal, sau la sfârşitul programului de lucru la oficiul poştal sau telegrafic.

57

Prorogarea termenului

Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează.

1. Prelungirea termenului. În cazul în care termenul de prescripţie expiră într-o sâmbătă, duminică sau altă zi, declarată prin lege, ca fiind nelucrătoare, atunci se va proroga termenul de prescripţie până la sfârşitul primei zile lucrătoare.

Termenul stabilit pe ore

Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului. [art. 2553 alin. (3) NCC]

1. Exemplificare. În cazul unui termen stabilit pe ore nu se va lua în calcul nici ora iniţială şi nici ora finală, astfel că un termen de 7 ore, care a început la ora 9, se va finaliza la ora 16.00, sub condiţia ca programul de lucru să nu fi încetat anterior, întrucât, în caz contrar, termenul se va împlini la încetarea programului de lucru [art. 2553 alin. (3) NCC], chiar dacă nu au expirat toate orele ce compun termenul.

Prezumţia efectuării în termen a actelor

Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

1. Modalităţi de comunicare a actelor. Pentru a se vedea dacă actele au fost formulate în termen, trebuie să se verifice atestările efectuate de poştă sau oficiul telegrafic (de exemplu, ştampila oficiului poştal aplicată în cazul primirii de corespondenţă), de oficiul telegrafic, de serviciul de curierat rapid sau de serviciul specializat de comunicare, înfiinţate potrivit legii. În cazul în care actele au fost comunicate prin alte modalităţii, de exemplu, prin e-mail, actul va fi socotit în termen dacă a fost comunicat până la sfârşitul programului persoanei abilitate să primească aceste acte.

58

Bibliografie:

D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, t. XI, Prescripţia, Bucureşti, Atelierele Socec, 1915 (citată în continuare D. Alexandresco, Explicaţiunea);

G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008 (citată în continuare, G. Boroi, Drept civil );

P. Cosmovici ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989 (citată în continuare P. Cosmovici ş.a., Tratat);

I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 (citat în continuare I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I);

G.C. Frenţiu, Comentariile Codului civil. Prescripţia, decăderea şi calculul termenelor, Ed. Hamangiu, 2012 (citată în continuare G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă); M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004 (citată în continuare M. Nicolae, Prescripţia extinctivă);

M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010 (citată în continuare M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă)

D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, t. XI, Prescripţia, Ed. Atelierele Grafice Socec, 1915 (citată în continuare, D. Alexandresco, Dreptul civil român);

I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 (citat în continuare I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I);

G.C. Frenţiu, Comentariile Codului civil. Prescripţia, decăderea şi calculul termenelor, Ed. Hamangiu, București, 2012 (citată în continuare G.C. Frenţiu, Prescripţia extinctivă); M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004 (citată în continuare M. Nicolae, Prescripţia extinctivă);

M.-M. Pivniceru, C. Moldovan, Prescripţia extinctivă şi principalele acţiuni în justiţie. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2007 (citată în continuare M.-M. Pivniceru, C. Moldovan, Prescripţia extinctivă);

I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2008 (citată în continuare I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil).

59