LIVIU GROZA

PROBLEME DE FRAZEOLOGIEStudii. Articole. Note

Fiului meu, Alexadru Cristian

Cuprins

Frazeologia sau studiul îmbinărilor posibile de cuvinte

Tipologia unităţilor frazeologice

Momente ale constituirii fondului frazeologic al limbii române literare

Cauze ale variaţiei frazeologice în limba română

Despre rolul unităţilor frazeologice în formarea cuvintelor

Substantivarea frazeolgismelor verbale în limba română

Note de frazeologie românească

Surse inedite ale frazeolgiei româneşti actuale

Expresii frazeologice franţuzeşti vechi şi învechite folosite în româna contemporană

Despre pragmateme în frazeologia limbii române

Calcuri frazeologice imperfecte în limba română contemporană

Observaţii asupra limbii române de lemn din perspectiva frazeologiei

Aspecte ale receptării Bibliei în frazeologia românească

Referinţe bibliografice şi abrevieri

CUVÂNT ÎNAINTE

Cu precădere în ultimele două decenii, frazeologia a devenit, în mod indiscutabil, o disciplină lingvistică de sine stătătoare de care se interesează numeroşi cercetători, profesori, studenţi, elevi, precum şi un public din ce în ce mai larg. Tot relativ recent, diferite probleme de frazeologie au fost abordate în lucrări de doctorat, studii , articole, comunicări sau chiar în cursuri de specialitate ţinute la mai multe facultăţi cu profil filologic din ţară. Întemeierea în 1999 a Societăţii Europene de Frazeologie (EUROPHRAS) a permis afirmarea acestei discipline la nivel european şi chiar mondial, ca urmare a organizării periodice a unor colocvii consacrate vastei problematici a frazeologiei.

Interesul crescând pentru frazeologie este determinat de numeroasele conexiuni pe care le are această disciplină cu alte domenii ale limbii. Într-o anumită măsură, conceptul de unitate frazeologică este util şi pentru lexic şi semantică, pentru morfologie şi sintaxă, dar şi pentru pragmatică şi stilistică. Studiul evoluţiei limbii, dar şi dinamica limbii române contemporane nu pot face abstracţie de componenta frazeologică a sistemului limbii. Ţinând seama de toate acestea, am considerat util să pun la dispoziţia celor interesaţi, cu precădere studenţilor care urmează studii aprofundate în lingvistică, un volum care să reunească o serie de studii, articole şi note de frazeologie românească, pe care le-am publicat de-a lungul timpului în diferite reviste de specialitate sau în volumele colective ale unor colocvii sau simpozioane, în care sunt abordate cele mai diverse probleme de frazeologie, de la constituirea frazeologiei ca disciplină lingvistică, până la tipologia unităţilor frazeologice şi la rolul acestora în formarea cuvintelor.

Deşi s-au scurs peste patru secole şi jumătate de la apariţia frazeologiei clasice, manifestată mai mult ca activitate lexicografică, şi mai bine de un secol de la conturarea frazeologiei moderne, preocupările în acest domeniu, care aşteaptă noi cercetători pasionaţi şi entuziaşti, sunt departe de a fi epuizate.

Nu în ultimul rând, ţin să-mi exprim pe această cale sentimentele mele de gratitudine în special faţă de foştii mei profesori de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, Valeria Guţu Romalo, Florica Dimitrescu, Gabriela Pană Dindelegan, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Theodor Hristea, actualilor mei colegi, care au avut amabilitatea să fie referenţi ştiinţifici, Rodica Zafiu şi Emil Ionescu, dar şi faţă de toţi cei care, într-un fel sau altul, m-au încurajat şi m-au sprijinit în dificila activitatea de cercetare a frazeologiei româneşti: Marius Sala, Stelian Dumistrăcel, Magdalena Vulpe, Mircea Frânculescu, Mioara Avram.

Liviu Groza

FRAZEOLOGIA SAU STUDIUL ÎMBINĂRILOR POSIBILE DE CUVINTE

Vocabluar şi gramatică par să fie, la prima vedere, elementele suficiente pe care un vorbitor trebuie să le stăpânească pentru a se exprima într-o limbă maternă sau nematrenă. Referirea la aşa-numita lume a discursului se face, de regulă, cu ajutorul unor îmbinări de cuvinte şi, doar în mod excepţional, prin cuvinte izolate. Totuşi, fiecare vorbitor, atunci când utilizează o limbă, nu pare să creeze independent şi spontan absolut toate combinaţiile de cuvinte pornind de la ceea ce ştie despre vocabular sau gramatică, ci mai degrabă se raportează la combinaţiile posibile oferite de uz, al căror model îl urmează mai mult sau mai puţin fidel. În acest sens, următoarea observaţie făcută de André Martinet este valabilă şi pentru grupurile de cuvinte care formează lanţul vorbirii:

„[...] il existe, dans l’usage courant des langues de culture contemporaines, un terme mot (anglais word, allemand Wort, it. parole, espagnol palabra, russe slovo, etc.), qui désigne un segment de la chaine parlée ou du texte écrit tel qu’on puisse le séparer de son contexte en le pronnonçant isolemént ou en le séparant par un blanc des autres éléments du texte et lui attribuer une signification ou une fonction spécifique.”1

Analizând un număr de limbi, alături de realitatea numită cuvânt, impusă „spiritului ca un element central în mecanismul limbii”2, se poate constata existenţa unor grupuri de cuvinte care, desprinse din context, au semnificaţii şi funcţii specifice. Constituie rom. a număra pe degete, fr. compter sur les doigts, it. contare sulle dito di una mano, germ. en den Fingern abzählen etc., unităţi funcţionale supraordonate cuvântului în limbile română, franceză, italiană, respectiv germană, sau sunt simple asociaţii de elemente lexicale care formează lanţul vorbirii ? Pe de o parte, elementele care pot fi segmentate a număra şi deget intră ca unităţi minimale şi în alte combinaţii, care nu capătă însă valori specifice, iar pe de altă parte, construcţiile amintite sunt interpretabile ca unităţi distincte, numite de altfel, în mod curent, locuţiuni sau expresii (fr. locutions, expressions-figées, it. locuzione, espressione, germ. Ausdrükes, Redensarten), deoarece au o unitate de sens, o valoare expresivă, iar relaţia sintactică este relativ stabilă şi folosirea lor, ca atare, este acceptată de uz3.

Admiţând existenţa într-o limbă dată a unor unităţi funcţionale complexe, este necesară delimitarea acestora de aşa-zisele combinaţiile libere de cuvinte, dar şi stabilirea diferitelor tipuri de asemenea unităţi, precum şi integrarea lor într-un anumit nivel al limbii, sintaxă sau vocabular, sau într-un domeniu aparte. Frazeologia este domeniul limbii care grupează asemenea unităţi funcţionale. În acelaşi timp, prin frazeologie se înţelege şi disciplina care studiază componenta frazeologică a unei limbi.1 Martinet 1966: 40. 2 Saussure 1922: 159. Vezi şi Matoré 1953: 16.3 Acestea sunt, aşa cum remarcă Greciano 1986: 323, caracteristicile suficiente pentru a descrie materialul frazeologic al unei limbi: „A l’heure actuelle, les spécialistes sont unanimes: les trois caractéristiques évoquées, à savoir, la polylexicalité, la fixité et la figuration, permettent une délimitation et une description satisfaisante du matériau phraséologique”. La acestea se poate adăuga şi criteriul frecvenţei, al recurenţei cazurilor identice, pentru care vezi Allén 1976: 83 – 90.

Deşi datele problemei sunt aparent clare, frazeologia ca domeniu – şi implicit ca disciplină – este greu de separat de celelalte niveluri ale limbii, mai ales de sintaxă şi de lexic, deoarece conceptul de bază în frazeologie, cel de unitate frazeologică, abordabil din diverse perspective, se referă la o combinaţie de două sau mai multe unităţi lexicale, guvernată în mai toate cazurile de o relaţie sintactică şi caracterizată de un sens perceput ca unitar, susceptibilă de a fi utilizată mai mult sau mai puţin frecvent ca atare într-o limbă anume. Astfel, pentru a se delimita ca domeniu de cercetare, frazeologia trebuie să răspundă la următoarele întrebări: care sunt caracteristicile sintactico-semantice ale unei combinaţii de cuvinte şi cât de răspândită trebuie să fie aceasta pentru a putea fi considerată o unitate funcţională cu statut frazeologic ?1 Deoarece la aceste întrebări s-au putut da răspunsuri diferite de-a lungul constituirii cercetării frazeologice, statutul acestei discipline pare şi astăzi incert2, iar conceptul de unitate frazeologică, la fel de ambiguu ca cel de cuvânt. Analiza fondului frazeologic al unei limbi dă impresia că are la bază mai mult o anumită tradiţie şi, nu în ultimul rând, simţul lingvistic al cercetătorului.

Cu toate că termenul frazeologie (lat. phraseologia, fr. phraséologie, engl. phraseology, germ. Phraseologie) este relativ nou în lingvistică şi, mai ales, este interpretat oarecum diferit atât de-a lungul timpului, cât şi de la o zonă geografică la alta3, acesta denumeşte o realitate lingvistică la fel de veche ca limba însăşi. Observaţii referitoare la unele aspecte ale acestei realitaţi au fost făcute încă din antichitate. Quintilian, în De institutione oratoria (I, 5, 2), constatând ambiguitatea cuvântului latinesc verbum4, distinge trei categorii de unităţi reperabile în limbă: voces „cuvinte simple”, locutiones „expresii verbale” şi dictiones „fraze complete”5. La aceste denumiri, păstrate, într-un fel, până astăzi, mai ales în lexicografie (vezi, de exemplu, abrevierile s.v. „sub voce” şi loc. „locuţiune”) s-a adăugat în secolul XVI-lea şi termenul frazeologie, atestat pentru prima dată în 1558 în latina Renaşterii de unde a fost împrumutat mai întâi în franceză şi în engleză6, răspândindu-se apoi în mai toate idiomurile europene7. Termenul în discuţie se referea iniţial, se pare, la

1 Roberts 1993: 4–5 consideră că pentru a putea vorbi despre o disciplină lingvistică numită frazeologie trebuie formulate răspunsuri la următoarele întrebări : „(1) Does phraseology include ‘locutions nominale, adjectivale, adverbiales, etc.’(i.e. phrases that take the places of single lexical items, occupying one gramatical category)? Or does it consist of the affiliation of words that are stil felt to belong to distinct gramatical categories? (2) Does phraseology cover only units wich have a non-compositional sense or does it include units whose sens is made up of that of their composite parts? (3) Does phraseology cover only expressions which allow little or no variation or does it include combinations which allow a greater degree of variation? (4) Does phraseology include senstence-level units such as proverbs, quotations and clichés or is it limited to units smalle than sentence?” 2 Impresia de disciplină cu statut incert este sporită de folosirea oarecum inconsecventă a numeroşi termeni sinonimi sau cvasisinonimi: clişee, clişee internaţionale, construcţii expresive, construcţii împietrite, combinaţii lexicale stabile, cvasifrazeme, expresii proverbiale, formule fixe, frazeotexteme, ideologeme, idiomatisme, izolări, lexii complexe, locuţiuni gata-făcute, perifraze, pragmateme, sintagme legate sau stabile, sinteme, unităţi sintagmatice etc.3 Se pare că lingviştii francezi consideră termenul frazeologie de provenienţă germană (Roques 1992: 82), în timp ce englezii îi atribuie mai mult o provenienţă franceză (Roberts: 1993, 4). În lingvistica românească, frazeologie şi mai ales frazeologism trimit mai degrabă la lingvistica sovietică (Hristea 1968: 177–178).4 Pentru unele observaţii privind denumirile latineşti ale noţiunii de cuvânt, vezi Wald 1990: 405–412.5 Vezi Rigolot 1984 : 400 şi Roques, loc. cit. Rey 1973: 97 face urmatoarea precizare: „Les termes de locution et d’expression, tout comme celui de mot, relèvent d’un usage métalinquistique naïf ef restent rebelles à une définition théoretique unique.”6 Pentru detalii referitoare la etimologia lat. phraseologia şi a fr. phraséologie vezi FEW s.v. phrasis şi TFL 13, 289b, 1.7 Vezi în acest sens Thun 1978, 27.

totalitatea construcţiilor (îmbinărilor de cuvinte) tipice unei limbi din punctul de vedere al frecvenţei folosirii lor ca atare sau din punctul de vedere al caracterului idiomatic al acestora şi era folosit în lucrările destinate studierii limbiilor antice, greaca şi latina, sau în general unei limbi străine1. După modelul primelor lucrări consacrate frazeologiei greceşti şi latineşti s-au alcătuit, cu începere din secolul al XVII-lea, dicţionare monolingve care înregistrau, în funcţie de simţul lingvistic al autorului, anumite asociaţii sau grupuri lexicale considerate unităţi funcţionale din diferite perspective, mai mult intuite decât precizate din punct de vedere teoretic2. În virtutea unei tradiţii se pare că şi astăzi dicţionarele bilingve sunt numite „frazeologice”, în timp ce lucrările monolingve sunt intitulate, cu precădere „dicţionare de expresii şi locuţiuni”3.

Dacă la începuturile constituirii sale, ca preocupare mai mult lexicografică, frazeologia a fost abordată mai ales dintr-o perspectivă didactică, ulterior acest domeniu a fost privit dintr-o perspectivă artistico-literară. Criteriul înregistrării unor grupuri de cuvinte într-o serie de dicţionare de „epitete” şi „vorbe celebre” era, se pare, valoarea artistică, poetică, literară a construcţiilor respective sau „celebritatea” pe care acestea o dobândeau datorită operei literare din care erau extrase şi nu mai puţin a autorului4. În felul acesta unii autori, printre care Pierre Larousse5, au încercat să apropie frazeologia de literatura aforistică şi paremiologică şi din dorinţa de a delimita mai clar diversele grupuri de cuvinte cu valoare funcţionalş şi literară de asociaţiile uzuale, pentru a face astfel ordine în materialul înregistrat de lucrările anterioare.

Deşi statutul lexical al îmbinărilor de cuvinte, în dicţionarele monolingve, începe să fie mai clar definit în secolul al XVIII-lea6, observaţii de natură teoretică referitoare la frazeologie apar abia la sfârsitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. Fară a folosi termenul frazeologie, unii lingvişti din perioada amintită, printre care Hermann Paul, Arsène Darmesteter şi Ferdinand de Saussure încep să fie preocupaţi de felul în care se formează o serie de grupuri de cuvinte cu valoare denotativă. Astfel, Hermann Paul a explicat apariţia diferitelor grupuri de cuvinte prin fenomenul izolării, determinat de

1 Vezi titlul complet al lucrării lui Michael Neander în care este folosit pentru prima dată acest termen: Phraseologia Isocratis Graecolatina: Id est, phraseon sive locutionum, elegantiarum ve Isocraticarum Loci, seu Indices numerosiszimi & copiosiszimi Graecolatini, ex ipso Isocrate rhetore suavisz. & eloquentiszimo observati & collecti: In gratiam omnium illorum qui serio graecari, & in lectione Rhetorum Graecorum, Philosophorum & Historicorum, cum fructu versari cupiunt: tum quoque adolescentum Graecae linguae studiosorum, qui Graeca argumenta cum Latinis coniungere solent. Per Michaelem Neandrum Soraviensem. Basel: Johannes Oporin März 1558. Hausmann 1989–1991: 1010–1019 constată că primele lucrări în acest domeniu (Ravisius Textor, 1518; Dolet, 1539; Nunnesium, 1571; Dinner, 1589) sunt de fapt culegeri de colocaţii. Vezi şi L. du Cloux, Vocabulaire français avec phraséologie, Paris, 1678.2 Oudin 1640 înregistrează, sub titlul Curiositez françoises expresii frazeologice, proverbe, dar şi simple colocaţii: il ne sauroit pas tourner un oeuf, avec du pain et du vin il fera quelque chose, chaque vin a sa lie etc.3Vezi, de exemplu, Bantaş şi colab. 1966, Bolocan şi Vononţova 1968 etc., faţă de Breban şi colab. 1969 sau Duda şi colab. 1968 etc.4De exemplu: Les épithètes de M. La Porte, Parisien, 1571; Louis François Daire, Epithètes françoises rangées sous leurs substantifs; Elivire d. Bar, Dictionnaire des épithètes et qualificatifs, 1930 etc. Pentru detalii vezi Hausmann 1979: 187–189.5Termenul propus de Larousse s.a. grammaire littéraire nu s-a impus, însă autorul amintit a atras atenţia că se poate face o distincţie între construcţii latineşti uzuale de felul pro merito, multum alicui tribuere, palmam accipere etc., înregistrate de Meissner, 1900: § 14, şi cele literare, poetice care, aşa cum se arată şi în titlul lucrării „font aujourd’hui partie du domaine public de notre littérature à laquelle elles servent en quelque sorte de condiment” de tipul rara avis sau O, ubi campi!.6Vezi precizările făcute de Quemada 1967: 277–278 sau de Rey 1973: 101–102.

„alunecarea sensului”1, Darmsteter 1887: 68–70 şi-a întemeiat observaţiile pe conceptele de rayonnement şi enchaînement, iar Saussure a încercat să deosebească sintagmele care aparţin vorbirii, caracterizate de libertatea individuală de exprimare, de cele care aparţin limbii, marcate de „uzul colectiv”2, făcând însă precizarea următoare:

„Mais il faut reconnaître que dans le domaine du syntagme il n’y a pas de limite tranchée entre le fait de langue, marqué de l’usage collectif, et le fait de parole, qui dépend de la liberté individuelle. Dans une foule de cas, il est difficile de classer une combinaison d’unités, parce que l’un et l’autre facteurs ont concouru à la produire, et dans une proportion qu’il est impossible à déterminer”3.

Cel care a pus bazele studiului modern al frazeologiei este, în mod incontestabil, Ch. Bally. Şi lingvistul elveţian a avut în vedere două concepte fundamentale, cel de unificare şi cel de afinitate, pentru a explica felul în care iau naştere aşa-numitele locuţiuni compuse sau „gata-făcute” şi a definit frazeologia ca o parte a vocabularului în care sunt studiate şi clasate asemenea grupuri de cuvinte4. Ideile lui Bally nu s-au răspândit imediat, cum era de aşteptat, în lingvistica vest-europeană, ci au găsit un larg ecou în lucrările cercetătorilor sovietici şi est-germani5. Abia după 1960 interesul pentru studiul frazeologiei a crescut şi în Europa de vest şi chiar în lingvistica mondială ca urmare a abordării acestui domeniu din alte perspective, diferite de cea tradiţională6. Rezolvarea unor probleme legate de întocmirea dicţionarelor7 sau de traducerea automată asistată de calculator a impus, de asemenea, necesitatea (re)abordării frazeologiei şi a noţiunii de unitate frazeologică chiar în cadrul unor congrese şi colocvii internaţionale (Zürich 1984, Montreal 1984, Oulu 1986, Strasbourg-Klingenthal 1988, Metz 1991, Rennes 1993 etc)8.

În lingvistica românească, după ce o vreme discuţiile s-au purtat în jurul conceptelor de locuţiune şi de expresie9, frazeologia a fost adusă în atenţia cercetătorilor de Hristea 1968, 1977, a, b, c etc. Deşi termenul frazeologie a fost utilizat încă din 1943 de Iorgu Iordan, folosirea din ce în ce mai frecventă în studiile şi cercetările româneşti a terminologiei frazeologice poate fi constatată abia după 196010.

S-ar părea, ţinând seama de numeroasele opinii exprimate, că frazeologia are un loc bine precizat în lingvistica actuală. Numărul mare de studii şi cercetări întreprinse în

1Vezi Hermann Paul, Prinzipien der sprachgeschichte, Halle, 1886, cap. X. În lingvistica românească au folosit conceptul de izolare Philippide 1894: 88–105 şi Iordan 1975: cap. Izolări.2 Problema a fost reluată de André Martinet care a propus termenii sintagmă (Martinet 1963: § 4–151), şi sintem (Martinet 1967).3Saussure 1922: 173.4 „La phraséologie este la partie du vocabulaire où sont étudiés et classés ces groupements”, Bally 1905: 87. O sinteză a gândirii lui Bally este făcută de Schmid 1991: 30.5 Pentru bilanţuri ale cercetărilor întreprinse în domeniul frazeologiei, vezi Thun 1978 şi Schimd 1991: 28–38.6 Vezi Portelance 1991: 64–70, Pavel 1993: 9–13, Zuluaga Ospina 1975: 3–48. Cu toate că lingvistica anglo-americană preferă denumirile collocations, idioms, set, fixed, frozen phrases, expressions, multiword units etc., în ultima vreme termenul frazeologie este folosit din ce în ce mai des şi de lingviştii americani sau canadieni. Vezi, de exemplu, Allén 1976, Lainé şi colab. 1992, Roberts 1993 etc.7 Greciano 1991: 115–117 propune termenul frazeografie (fr. phraséographie) pentru a denumi activitatea de întocmire a dicţionarelor frazeologice (active şi pasive).8 Vezi Greciano loc. cit. unde sunt trecute în revistă şi alte asemenea manifestări ştiinţifice.9 Vezi, în special Ioaniţescu 1956, Dimitrescu 1958, Dragomirescu 1963, 1964 etc.10 De exemplu: Stângaciu 1963, Evseev 1969, Boroianu 1974, Groza 1982, Avram 1987 etc.

domeniul frazeologiei în ultima vreme1 nu au dus implicit şi la risipirea unor incertitudini legate de statutul acestei discipline. Faptul că o serie de cercetători consideră frazeologia un domeniu intermediar între sintaxă şi lexic2 nu este de natură să lămurescă prea mult lucrurile, aşa cum observa de altfel şi Roberts 1993: 4. Atât ca obiect de cercetare cât şi ca metode, frazeologia se intersectează cu lexicologia3, dar are în acelaşi timp şi o serie de legături cu paremiologia şi chiar cu literatura (aforistică şi nu numai), domenii care pot furniza modele, tipare având o răspândire mai largă sau mai restrânsă.

Ca disciplină lingvistică frazeologia poate fi teoretică sau generală – frazeologia generală –, dacă studiază, în ansamblu, problema îmbinărilor de cuvinte dintr-o limbă sau dintr-un grup de limbi, sau poate fi specială – frazeologia specială –, dacă abordează doar un anumit domeniu al frazeologiei unei limbi (colocaţiile, unităţile terminologice, expresiile idiomatice etc.). În egală masură se poate vorbi de o frazeologie diacronică4, dacă se urmăreşte evoluţia istorică, sub aspectul formei şi al înţelesului, a îmbinărilor de cuvinte reperabile într-o limbă dată şi de o frazeologie sincronică care urmăreşte o descriere, fie şi parţială, a domeniului frazeologiei la un moment dat, de regulă, perioada actuală.

Cercetări recente în domeniul comparării frazeologiei diferitelor idiomuri au dus la conturarea unei frazeologii contrastive5, iar aplicarea teoriilor structurale a dat naştere unei frazeologii generativ-transformaţionale6. Statutul incert – mai degrabă aparte – al frazeologiei şi dificultăţile care ţin de interpretarea şi clasificarea materialului specific7 sunt determinate se pare de două aspecte fundamentale: limitele concepţiei traditionale despre frazeologie şi posibilitatea de abordare a domeniului frazeologiei din perspective diverse.

TIPOLOGIA UNITĂŢILOR FRAZEOLOGICE

CONCEPŢIA TRADIŢIONALĂ DESPRE FRAZEOLOGIE

1 Pentru o largă bibliografie a frazeologiei vezi Pavel 1992.2 Această opinie este împărtăşită, printre alţii, de Allén 1976, Boroianu 1974, Avram 1987 etc.3 Vezi Hristea 1977: 588, id. (coord.) 1984: 140.4 Gaatone 1984: 70–81, Buridant 1989: 127–149.5 Dumitriu: 2002.6 Vezi Greciano (éd.) 1989, Picoche 1984: 103–118 sau Martin 1987: 37–46.7 Rey 1973: 97–98 constată că aceste incertitudini şi dificultăţi se reflectă şi în terminologia folosită în mod curent de dicţionare, care nu este întotdeauna în conformitate cu ceea ce lingvistul francez numeşte „sentiment du locuteur”: „Ainsi TLF utilise traditionnellement loc. adv., loc. prép., loc. conj. pour des adverbes, prépositions et conjonctions complexes que la consciance métalinguistique naïve répugne à qualifier de ‘locutions’; il hésite sur la caractérisation des unités phraséologiques: N’avoir pas fait une panse d’a; ne savoir ni A ni B sont des ‘expresions’ (s.v. A), faire l’abattage, maison d’abattage sont donnés comme ‘loc.’, sous un paragraphe consacré à des ‘expr. arg.’, alors que avoir l’abattage este signalé sans qualification (s.v. Abattage); abatteur de quilles, de bois, sont simplement des ‘emplois fam. et arg’.”

Aşa cum a fost definită de Ch. Bally, frazeologia este partea vocabularului care cuprinde îmbinările de cuvinte cu caracter stabil, echivalente cu o unitate lexicală. Această relaţie de echivalenţă între un grup de cuvinte şi un cuvânt a fost descrisă de lingvistul elveţian ca o consecinţă a unui proces psihologic având mai multe etape: un grup de cuvinte denumeşte o idee; grupul de cuvinte se identifică în mintea vorbitorilor cu ideea respectivă; legăturile între elementele componente ale grupului devin din ce în ce mai strânse, mai fixe, iar uzul transformă grupul de cuvinte într-o unitate indisolubilă care echivalează cu un cuvânt:

„Nos pensées, avons-nous dit, s’expriment naturellement par des groupes des mots et non par des mots isolés, et lorsque cette expression prend forme d’un mot unique, ce n’est qu’une illusion. Or les groupes qui expriment une idée peuvent s’identifier si bien avec cette idée que l’expression toute entière se reforme dans notre esprit quand l’idée elle-même y réaparait. Le lien qui rapporche ces éléments peut se resserrer: les groupements ainsi formés se présentent avec une fixité toujours plus grande; l’usage peut les consacrer et en faire avec le temps des unités indissolubles; les mots cessent alors d’avoir une existence indépendante, les raisons syntaxiques qui les ont réunis au début n’apparaissent plus à l’ésprit, et si le groupe parcourt toutes les phasese de cette transformation psychologique il équivaut à un mot, s’identifie complètement à un concept isolé et ne peut plus être altéré dans ses parties constituantes.”1

Într-o primă clasificare2, Bally a identificat grupuri libere, în care cuvântul este în întregime independent de context (Dieu a fait le monde en six jours; une bonne armée) grupuri uzuale, în care uzul lasă o anumită libertate de alegere, dar acestă libertate este limitată la anumiţi termeni (faire ou former un projet; une grave maladie; grièvement blessé), serii frazeologice, în care elementele alcătuitoare sunt aproape în întregime fixate de uz (courir un danger; livrer une bataille; remporter une victoire; une prise de possessions; un déni de justice) şi unităţi frazeologice care exprimă o idee imposibil de descompus (faire table rase; la bonne volonté). Într-o clasificare ulterioară, Bally a reunit sub denumirea, oarecum tradiţională, de locuţiuni frazeologice seriile şi unităţile frazeologice:

„Les groupes consacrés par l’usage s’appelent locutions phraséologiques; nous nommerons séries celles où la choésion des termes n’est que relative, et unités celles où elle est absolue.”3

Aceste observaţii şi mai ales clasificarea iniţială făcută de Bally se regăsesc mai mult sau mai puţin fidel într-o serie de lucrări consacrate frazeologiei care postulează ideea existenţei unor grupuri de cuvinte stabile, fixe, gata făcute, constituind unităţi funcţionale ale limbii, care se opun celor libere, create spontan în procesul vorbirii4. Dincolo de ambiguitatea acestei clasificări (de ce, de exemplu, une bonne armée este un grup liber, iar une grave maladie este un grup uzual, sau de ce faire ou former un projet 1 Bally 1905: 87.2 Ibid. : 90–91.3 Id. 1921, I: 68.4 Vezi, de exemplu, Casares 1950, Budagov 1961, Coşeriu 1973, Anscombre 1982 etc.

este un grup uzual iar remporter une victoire este o serie frazeologică?1) se poate face observaţia că procesul psihologic descris de Bally este valabil în general pentru orice grup de cuvinte folosit în procesul denumirii obiectelor din realitatea înconjuratoare şi nu în special pentru aşa numitele expresii, locuţiuni şi, în general, unităţi frazeologice.

Ch. Bally şi-a întemeiat teoria sa pe legătura consfinţită de uz între un grup de cuvinte şi „o idee”, însă nu face nicio precizare referitoare la natura legăturii între un grup de cuvinte şi „un obiect” oarecare din realitate. Oare consfinţite de uz, în sensul legăturii descrise de Bally, nu sunt şi o serie de asociaţii lexicale de felul: a închide uşa, a privi pe geam, persoană încântătoare etc. pe care le interpretăm ca fiind libere, spontane şi care, ţinând seama de tradiţia conturată încă din secolul al XVI-lea, fac parte totuşi din frazeologia unei limbi, respectiv a limbii române? În felul acesta sarcina frazeologiei de a delimita grupurile de cuvinte asociate cu „o idee”, de cele care sunt asociate doar cu anumite „obiecte” se dovedeşte insurmontabilă, deoarece reflectarea unui „obiect” în constiinţa lingvistică a oricărui vorbitor ia aspectul unei idei, ideea de „a închide uşa”, ideea de „a privi pe geam”, ideea de „persoană încântătoare”, iar faptul că asemenea „idei” nu figurează în dicţionare ţine de o anumită tradiţie lexicografică şi nu de un criteriu riguros ştiinţific2.

Şi celelalte aspecte puse în evidenţă de Bally, caracterul fix al unor grupuri de cuvinte şi pierderea motivaţiei iniţiale comportă de asemenea unele comentarii.

Caracterul fix al unor grupuri de cuvinte poate avea cel puţin două aspecte esenţiale: elementele alcătuitoare nu îşi mai modifică forma în funcţie de categoriile gramaticale care le sunt proprii sau elementele alcătuitoare au o ordine relativ fixă şi posibilităţile de disociere sunt reduse, iar înlocuirea lor cu eventuale sinonime este limitată3.

Primul aspect este caracteristic unei categorii destul de largi de grupuri de cuvinte, de la cele interpretabile ca unităţi lexicale-compuse, până la cele care sunt percepute ca proverbe, zicale, zicători etc.4, dar şi unor aşa-numite expresii fixe, cum sunt în ceea ce priveşte, cine ştie unde, cine ştie ce, femeia ca femeia, noi băieţii, ca băieţii.5

Elementele reperabile într-o serie de construcţii de felul lasă-mă-să-te-las; uite-popa-nu-e-popa; mai ştii de unde sare iepurele?; bătaia e ruptă din rai; până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii etc.6 sunt utilizabile numai sub aceste forme, uzul neadmiţând anumite variaţii în mod, timp, persoană, număr, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul unităţilor frazeologice (cf. lăsaţi-mă-să-vă-las; uite-popii-nu-au-fost-popii; mai ştii de unde au sărit iepurii?; bătaia a fost ruptă din rai; până la Dumnezeu mă/îl/ne/vă mănâncă sfinţii).

Şi al doilea aspect considerat esenţial în definirea grupurilor fixe, stabile de cuvinte este într-un fel contrazis de faptul că o serie de forme canonice sunt de fapt

1 Pentru o critică adusă clasificărilor diverselor îmbinări de cuvinte făcute de Saussure, Bally şi Martinet, vezi Robert 1978/1979.2 Rey 1973: 97 face, în acest sens, următoarea precizare: „De même, il n’y a pas de limite assignée entre locution et énoncé frécquent, mais entièrement conforme aux règles de l’énoncé (comment ça va?, charmante soirée, ravi de vous voir)”.3 Vezi GLR, I: 35–36.4 Roques 1992: 85 constată că: „On remarquera que par opposition aux proverbes, le verbe de la locution proverbiale varie selon le rythme de la conjugaison en mode, temps et personne.”5 Pentru care vezi Coşeriu 1979.6 Primele două construcţii sunt interpretate în FCLR I cuvinte compuse, iar celelalte sunt considerate de Dimitrescu 1958: 62–68 expresii.

modele dinamice susceptibile de a produce variante, uneori destul de numeroase1. Se pare că problema deosebirii grupurilor de cuvinte fixe, stabile de cele libere nu poate fi rezolvată în mod tranşant, iar delimitarea domeniului frazeologiei din această perspectivă este incertă2.

În legatură cu estomparea până la dispariţie a motivaţiei iniţiale a unor grupuri de cuvinte, ceea ce duce la pierderea caracterului analizabil, s-a putut constata că acest fenomen este urmat de refacerea motivaţiei3. Astfel, se pare că şi grupurile de cuvinte care şi-au pierdut motivaţia sunt mai mult sau mai puţin analizabile, în virtutea faptului că sensul literal al elementelor componente este relativ pertinent4.

În consecinţă limitele concepţiei tradiţionale (moderne) despre frazeologie sunt determinate de ambiguitatea distincţiilor fix, stabil (vs) liber; neanalizabil (vs) analizabil în domeniul grupurilor de cuvinte. Atâta timp cât aceste distincţii, care stau la baza teoriei lui Ch. Bally, nu sunt suficient de relevante, frazeologia va avea un statut prea puţin precizat sau precizabil atât ca domeniu, cât şi ca disciplină, iar echivalenţa unor grupuri de cuvinte cu o unitate lexicală este mai mult o impresie, decât o certitudine ştiinţifică.

PERSPECTIVE DIVERSE DE ABORDARE A FRAZEOLOGIEI

Frazeologia poate fi abordată din perspective diferite, mai largi sau mai restrânse, ceea ce face necesară, de fiecare dată, şi precizarea, definirea conceptului de unitate frazeologică. Deoarece aceste perspective nu sunt complementare, ci se suprapun în unele privinţe, este posibil ca unul şi acelaşi grup de cuvinte să poată fi definit şi interpretat în mai multe feluri, atribuindu-i-se astfel un statut polifuncţional.

Perspectiva normei şi a uzului

Posibilităţile cuvintelor de a se combina într-o limbă dată nu sunt limitate doar de relaţiile sintactice şi semantice care le caracterizează, ci şi de uz. Acest aspect nu poate fi tratat în mod satisfăcător în gramatici şi dicţionare care oferă informaţii despre ceea ce este corect într-o limbă din punctul de vedere al normei lingvistice, al limbii ca sistem, şi mai puţin, sau aproape deloc, despre uz care selectează şi impune un anumit număr de îmbinări de cuvinte din totalitatea combinaţiilor teoretic posibile. Numeroşi autori5 susţin existenţa unei proprietăţi a fiecărei limbi care permite vorbitorilor săi să realizeze şi să utilizeze un anumit număr de îmbinări lexicale dintr-o multitudine de combinaţii teoretic posibile. O consecinţă a acestei proprietăţi a oricarei limbi este formularea şi întrebuinţarea în comun de către vorbitori a unor grupuri de cuvinte care se repetă, care au o frecvenţă relativ mare în procesul de denumire a diferitelor aspecte din realitate. Îmbinările de cuvinte probabile sau uzuale reprezintă colocaţiile unei limbi. O colocaţie6

1 Bernet 1992: 332 consideră că în unele cazuri se poate vorbi de „variante discursive la infinit”.2 Pentru caracterul relativ al distincţiei fix, stabil (vs) liber, vezi Lipshitz 1981: 42, Gross 1982, id. 1988. Vezi şi Langages, nr. 90, 1988, număr consacrat în întregime acestui subiect, Les expressions figées.3 Vezi Rey 1973: 100.4 Vezi precizări în acest sens la Dugas şi Sciullo 1984.5 Vezi, de exemplu, Sauvageot 1955, Thun 1979: 130, Aisenstadt, 1981: 53–61, Cowie 1981: 223–235 etc.6 Holliday 1961: 276 defineşte colocaţia în felul următor: „Collocation is the syntagmatic association of lexical items, quantificalbe, textually, as the probability that there will occur, at n removes (a distance of n lexical items) from on item x, the items a, b, c. Any given items with which it is collocated being ranged from more to less probable”.

este alcatuită dintr-o bază, care trimite la o clasă conceptuală, şi dintr-un colocativ, care indică un anumit tip de obiect, acţiune, însuşire etc, subordonat conceptului denumit de bază. Se pare că baza indică genul, iar colocativul specia, ceea ce conferă colocaţiei respective un anumit grad de coeziune, mai mare sau mai mic poate şi în funcţie de conceptul/obiectul la care se referă1. De exemplu, substantivul îndoială este reperabil în română în urmatoarele colocaţii:

1. (subst.+verb), dar şi (verb+subst.) A APĂREA: a apărea, a se naşte; A CHINUI: a chinui, a înnebuni, a tortura, a roade; A DISPĂREA: a dispărea, a se risipi; A EXISTA: a exista, a încăpea, a persista, a plana, a rămâne, a subzista. 2. (verb+subst.) A AVEA: a avea, a-şi exprima, a formula, a-şi manifesta; A DA NAŞTERE: a da naştere, a face să apară, a inspira, a genera; A ÎNDEPĂRTA: a face să dispară, a îndepărta, a înlătura, a risipi. 3. (verb+prep.+subs.) A CĂDEA, A PUNE, A RAMÂNE, A STA la îndoială; A FI asaltat, chinuit, ros, torturat de îndoială/îndoieli. 4. (prep.+subst.) fără îndoială, fără nicio îndoială. 5. (prep.+subst.+prep.+subst.) fără umbră de îndoială, fără nicio umbră de îndoială. 6. (adj.+subst.) o groaznică îndoială, o mare îndoială. 7. (subst.+adj.) o îndoială groaznică, întemeiată, bine întemeiată, neîntemeiată, nefondată, mare, serioasă, teribilă2.

Descrierea colocaţiilor unei limbi presupune înregistrarea acestora sub aspectul formei, dar şi al frecvenţei. Alcătuirea unor inventare de colocaţii3 bazate pe competenţa lingvistică a cercetătorului, sau pe supoziţia că o colocaţie este reperabilă în limbă, este susceptibilă de a nu oferi o imagine exactă a idiomului respectiv, din perspectivă colocaţională. În plus, dicţionarele nu precizează statutul de colocaţie al unui grup de cuvinte înregistrat pentru a putea fi deosebit de locuţiuni sau de expresii (de exemplu: a înhăma caii, a face ceva bucăţi, grâu curat, a trece, a scrie pe curat, văr dinspre tată etc. înregistrate în DEX2, fără o menţiune specială). Nici înregistrarea colocaţiilor în funcţie de bază sau colocativ nu este facută în mod sistematic. În DEX2 s.v. îndoială sunt înregistrate doar fără îndoială (loc. adv.) şi a cădea la îndoială, a pune ceva la îndoială (expr.), o serie de alte colocaţii regăsindu-se sub alte voces (intrări): a încăpea, a rămâne etc.

Cel puţin în cazul substantivului îndoială, sunt interpretabile ca locuţiuni sau expresii colocaţiile care prezintă o serie de particularităţi morfo-sintactice şi semantice: faptul că verbul rămâne se foloseşte de regulă la forma negativă, a nu rămâne îndoială, sau în construcţii interogative, mai rămâne îndoială?, imposibilitatea de a articula substantivul îndoială fără a modifica sensul întregii construcţii4 (cf. a nu rămâne

1 Vezi observaţiile făcute în acest sens de Hausmann, 1979: 191 sau Curat 1984: 29.2 Am avut în vedere descrierea propusă de Hausmann 1979: 193 a colocaţiilor fr. doute: 1 (S+v) NAÎTRE, EXISTER: naître, surgir, m’envahit, plane, subsiste, persiste; DISPARAÎTRE: s’évanouir, s’envoler. 2. (v+S) AVOIR: avoir, concevoir, éprouver, il me vient des doutes; FAIRE NAÎTRE: inspirer; EXPRIMER: émettre, formuler; FAIRE DISPARAÎTRE: lever, écarter, éclaircir, dissiper, balayer. 3. (v+prép.+S) (être) assailli de doutes, rongé, torturé, tourmenté par le doute; être, laisser dans le doute; mettre, révoquer en doute. 4 (a) +S+(a): légèrs, affreux, subits, persistants, bien fondé. 5. (S+prép.+S): le supplice du doute.3 Pentru problematica întocmirii dicţionarelor de colocaţii, vezi, în principal, Hausmann 1979.4 În alte situaţii această observaţie nu este valabilă. Cf. a fugi mâncând pamântul/a fugi mâncând pamânt: „Îi venea deci greu să se tălmăcească cu d-nul Wondracek, un om care nu ştia româneşte, ci vorbea de-ţi venea să fugi mâncând pamânt”. I. Slavici, Nuvele, vol. I, Bucureşti, 1921, p. 149.

îndoiala; a (nu) persista îndoiala, faţă de a nu rămâne îndoială „a fi sigur”) etc. Se pare că pentru a putea fi deosebite de ceea ce în mod obişnuit numim locuţiuni şi expresii, colocaţiile nu trebuie să prezinte o serie de particularităţi sintactico-morfologice şi semantice. Uzul oricărei limbi consacră o serie de forme în detrimentul altora. Acest aspect nu poate fi stabilit decât în urma analizării unui număr foarte mare de fapte, interpretate sintactic şi istoric1.

Şi aici intervine percepţia pe care o pot avea vorbitorii asupra a ceea ce este posibil sau nu în domeniul îmbinărilor de cuvinte. Dacă este luat în considerare uzul limbii materne, fondul frazeologic este compus în exclusivitate de grupurile de cuvinte care au un sens global figurat, care nu poate fi dedus din sensurile elementelor compnente. Atrag atenţia expresiile frazeologice idiomatice, unele dintre ele caracteristice doar unei singure limbi sau grup de limbi. O caracteristică a acestor îmbinări de cuvinte este imposibilitatea de a fi traduse cuvânt cu cuvânt în alte idiomuri fără a-şi pierde sensul figurat. Transpuse în franceză, aşa cum făcea personajul lui Alecsandri, Chiriţa, expresiile româneşti de flori de cuc, tobă de carte, a unge pe cineva la inimă cu miere etc. devin îmbinări de cuvinte aberante, nepermise de uzul acestei limbi.

Compararea uzului unei limbi cu al alteia mai scoate în evidenţă diferenţe între ceea ce este posibil sau nu, într-o limba sau alta, în domeniul îmbinărilor de cuvinte considerate „neidiomatice”. Reproduse întocmai dintr-o limbă în alta unele construcţii pot fi corecte din punct de vedere semantic şi sintactic, dar neuzuale. În franceză se poate spune, ca şi în română de altfel, former un train, un convoi, un guvernement (a forma un tren, un convoi, un guvern). În schimb, pentru fr. former une bibliothèque româna preferă a fonda, eventual a întemeia, o bibiliotecă şi nu *a forma o bibliotecă, construcţie care nu este neapărat „greşită”, ci nereperabilă, în sensul de foarte puţin probabilă în uz. Din acest punct de vedere, destul de multe îmbinări uzuale de cuvinte nu pot fi traduse cuvânt cu cuvânt în alte limbi, întocmai ca şi expresiile idiomatice.

Deprinderea de a vorbi o limbă maternă sau străină presupune nu numai cunoaşterea normelor gramaticale şi a lexicului, inclusiv a expresiilor idiomatice, ci şi a constucţiilor uzuale. De regulă, gramaticile şi dicţionarele dau informaţii foarte reduse despre ceea ce este posibil sau nu în acest domeniu. Cunoaşterea frazeologiei unei limbi, în sensul studiului îmbinărilor posibile de cuvinte, devine absolut necesară2. De altfel, această necesitate a dus şi la conturarea frazeologiei, începând din perioada Renaşterii, mai întâi ca activitate descriptivă şi de inventariere a materialului lingvistic oferit de limbile clasice sau moderne, şi apoi ca preocupare teoretică, cu precădere la începutul secolului al XX-lea.

1 Vezi analiza colocaţiilor fr. pied, întreprinsă de Roques 1993 din perspectivă istorică, pornind de la materialul pus la dispoziţie de baza de date FRANTEXT. Vezi şi Caws 1996 care analizeaz în acelaşi fel expresia fr. entre chien et loup.2 Vezi şi observaţiile făcute în acest sens de Mel’čuk 1993: 82 – 84 : „On pense et on dit très souvent que l’homme parle avec des mots. En d’autre termes, on affirme que, pour bien parler une langue, il suffit de posséder son vocabulaire (=ses mots), d’une part, et sa grammaire (= syntaxe + morphologie), d’autre part. Or c’est faux : vocabulaire et grammaire sont nécessaires mais très loi d’être suffisants. […] Un natif parle en phraèmes. Si ce postulat crucial est accepté, et nous l’acceptons, il apparaît alors clairement que l’apprentissage systématique des phrasèmes est indispensable dans l’enseignement d’une langue, que ce soit la langue maternelle de l’aprprenant ou une langue étrangère, et indépendamment de l’âge et du niveau d’éducation de l’apprenant. De ce fait découle l’importance d’une étude théorique des phrasèmes.”

Perspectiva terminologică

Domeniul de cercetare al terminologiei1 îl constituie vocabularele de specialitate, mai precis felul în care sunt denumite diverse noţiuni, concepte din fizică, matematică, chimie, mecanică, medicină etc. Demersul ştiinţific în terminologie constă în identificarea noţiunilor şi a conceptelor din domeniul respectiv şi apoi în inventarierea elementelor de expresie. Aşa cum constată, printre alţii, Gross 1982: 173 apariţia unor unităţi terminologice neanalizabile ( de felul laser, radar) în limbajele de specialitate este, de regulă, rară, procedeul mult mai utilizat fiind realizarea unor compuse, dar şi a unor colocaţii cu valoare terminologică. O serie de cercetări recente (Desmet 1991, Lainé şi colab. 1992, Lainé 1993, Pavel 1993 etc) au atras atenţia asupra necesităţii abordării frazeologiei şi din perspectivă terminologică. Colocaţiile cu valoare terminologică alcătuiesc frazeologia limbajelor de specialitate sau frazeologia terminologică, definită de Lainé şi colab. 1992, 5 în felul următor, atât ca disciplină, cât şi ca domeniu:

„Nous définissons phraséologie LS (language de spécialité) comme: ensemble des collocations à commutabilité restreinte, comprenant les unités terminologiques propres à un ou à plusieurs domaines de spécialités, et réflétant les habitudes langagières de leur communauté professionnelle. Le sens second de phraséologie est: discipline qui étudie les collocations LS. Collocation signifie ici appartition ensemble ou cooccurence usuelle de certains éléments (p. ex. noms, verbes, adjectifs, adverbes, syntagmes) dans une phrase. Commutabilité restreinte veut dire possibilité limitée de remplacement, solidarité qui peut aboutir au figement, irreversibilité partielle de la cooccurence.”

Distincţia între colocaţiile sau unităţile terminologice2 şi colocaţiile nonterminologice se poate face, aşa cum propune Portelance 1991: 66, ţinându-se seama de experienţa generală a colectivităţii/vs/experienţa unor grupuri socio-profesionale:

„La dichotomie langue générale3/vs/langue de spécialité se fait à partir de l’opposition expérience partagée par l’ensemble des locuteurs/vs/expérience partagée par des sousensembles de locuteurs.”

Phall 1964: 49–50 constată, de exemplu, că dintr-o serie terminologică având ca bază substantivul bacil, bacilul lui Koch, bacilul lui Calmette-Guérin, bacilul lui Hansen etc., doar bacilul lui Koch ocupă în franceză ca şi în română o poziţie privilegiată,

1 Pentru o introducere în terminologie, vezi Rondeau 1984, sau Portelance 1991.2 Pentru definirea conceptului de unitate frazeologică din perspectivă terminologică, vezi Lainé 1993: 14: „Un phraséologisme est un microcontexte constitué au minimum d’un terme noyau et d’un sécond élément, appelé collocateur, compatible avec le terme. La somme des phraséologismes correspond aux moyens d’expressions propres à une laugue de specialité “.3 În lucrările recente care abordează domeniul terminologiilor, langue générale are înţelesul „qui n’est pas de spécialité” şi se opune conceptului langue de spécialité „terminologie”. Termenii folosiţi în lingvistica românească: limbă comună, limbă standard, limbaje de specialitate etc, pentru care vezi, de exemplu, Gheţie 1982: 148–163, se pare că nu acoperă toate nuanţele conceptelor folosite în terminologie. De altfel şi termenul langue générale are, la rândul lui, mai multe accepţii. Pentru folosirea acestuia cu sensul „compétence langagière générale, capacité à apprandre toute langue étrangère”, vezi Les cahiers du CRIAR, 14 (1998), p. 182.

deoarece experienţa generală, comună se intersectează, cel puţin în acest caz, cu experienţa de specialitate. În limbajul medical nu există nicio diferenţă între unităţile terminologice amintite nici ca sens sau valoare funcţională, nici ca frecvenţă.

Numarul colocaţiilor sau unităţilor terminologice este foarte mare în raport cu ceea ce dicţionarele, chiar şi cele de specialitate, pot înregistra în mod curent. Portelance 1989: 401–402 constată că din 304 ocurenţe ale cuvântului fr. courant într-un corpus de texte de specialitate 167 participă la alcătuirea unor colocaţii terminologice de felul:

courant de court-circouit, courant de court-circouit permanent,courant de court-circouit biphasé permanent, courant de cout-circouit triphasé permanent, courant présumé, courant présumé établi, courant présumé symétrique, courant minimal de commande, courant minimal de mantien, courant critique de grille, courant inverse d’éléctrode, courant élémentaire de conduction etc.

Colocaţiile terminologice sunt de fapt serii care formeaza paradigme1 şi din acest punct de vedere se aseamănă cu colocaţiile care nu au valoare terminologică. Distincţia colocaţii terminologice/vs/colocaţii nonterminologice nu se poate face în mod tranşant, deoarece există o serie de zone de intersecţie a experienţei generale cu experienţa de specialitate prea puţin precizate sau precizabile. Dacă pentru unele colocaţii de felul analizator electronic, analizator de spectru, aberaţie vizuală, radiaţie alfa, agregat mineral etc., înregistrate în DEX2 la litera A, statutul de unitate terminologică este oarecum clar, sunt incerte din punctul de vedere al acestui statut colocaţii de tipul: ceapă prăjită, caşcaval la capac, pantofi de lac, rochie de seară etc. Sunt sau nu aceste grupuri de cuvinte colocaţii terminologice din domeniul gastronomiei sau al vestimentaţiei asimilate de experienţa generală? Cum procesul de formare a colocaţiilor terminologice este în linii generale asemănător cu cel al constituirii colocaţiilor nonterminologice, şi de această dată răspunsul pare să se întemeieze, de la caz la caz, pe simţul lingvistic al cercetătorului.

În plus, trebuie să se ţină seama şi de evoluţia domeniului de specialitate respectiv care, la un moment dat, poate deveni un domeniu al experienţei generale. De exemplu, în seria terminologică reperabilă în română: creion dermatograf, creion nazal, creion electric, creion electronic se pot recunoaşte colocaţii terminologice din domeniul cosmeticii şi al farmaceuticii, dar şi al electronicii şi al electrotehnicii pe care experienţa generală nu mai este îndreptăţită să le considere de „specialitate”, deoarece obiectele denumite sunt relativ uzuale pentru un număr mare de vorbitori2. În felul acesta o serie de colocaţii sunt unităţi terminologice privite numai din punctul de vedere al originii lor, nu şi al funcţiei pe care o au în limbă la un moment dat.

Fenomenul „determinologizării” unor colocaţii poate fi însoţit de o serie de modificări în plan semantic. S-a arătat că, în anumite situaţii, cuvintele îşi modifică sensul când se răspândesc de la un grup social la întreaga comunitate sau dintr-o sferă de

1 Portelance 1989 : 403 distinge raporturi paradigmatice directe şi oblice. De exemplu, colocaţia terminologică fr. déclencheur à minimum de courant va fi într-un raport paradigmatic direct cu termenii din seria fr. déclencheur şi într-un raport paradigmatic oblic cu termenii din seria courant.2 Colocaţiile asemănătoare ca formă şi referitoare la concepte înrudite formează, potrivit concepţiei lui Angenot 1987: 74, un ideologem (fr. idéologème): „C’est ne pas une locution unique, mais un complexe de variations phraséologiques réglées, une petite nébuleuse de syntagmes plus ou moins isotopiques.” Deci mişcare de idei, mişcare socială, mişcare literară, mişcare sindicală etc. ar constitui în română un ideologem.

întrebuinţare în alta1. Observaţia este valabilă şi pentru colocaţiile terminologice. La exemplele discutate de Bidu-Vrănceanu 1995: 38–44, colaps economic, infuzie de capital, punct nevralgic pot fi adaugate coloană vertebrală, cordon sanitar, focar de infecţie etc., la origine colocaţii terminologice din domeniul medical care şi-au modificat sensul în urma răspândirii lor în limba comună. Aşa cum observa Rey 1973: 98–99, în aceste cazuri se înregistrează, pe lângă pierderea motivaţiei iniţiale şi tendinţa către arbitrar, un ecart între semnificaţia globală a colocaţiei şi semnificaţia elementelor componente (de exemplu colocativul vertebral nu se mai justifică în raport cu baza coloană în cazul utilizarii colocţţiei coloană vertebrală cu sensul „element principal, esenţial al unui întreg”). Aceste aspecte sunt caracteristice însă şi expresiilor idiomatice, ceea ce face ca delimitarea colocaţiilor terminologice „determinologizate” de colocaţiile codificate semantic, devenite astfel expresii, să fie uneori foarte greu de făcut. Numai un studiu istoric foarte amanunţit poate indica cu precizie dacă a trage un perdaf, a lua la refec, a trage un tighel au fost la origine colocaţii terminologice care au suferit procesul amintit, sau dacă perdaf, refec, tighel au dat naştere, în mod independent, unor expresii idiomatice. Problema este complicată şi de faptul că o serie de colocaţii terminologice sunt la origine colocaţii nonterminologice, unele cu valoare metaforică2.

Perspectiva lexico-gramaticală şi sintactico-stilistică

Grupurile de cuvinte mai mult sau mai puţin sudate care au un înţeles unitar şi care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire pot fi considerate, aşa cum se specifică în GLR, I: 15, unităţi gramaticale şi lexicale în acelaşi timp, numite în mod curent locuţiuni. Provenit din lucrările de retorică, termenul locuţiune (lat. locutio „pronunţare, mod de exprimare, locuţiune sau stil”3) şi-a găsit utilitatea în lucrările de gramatică tradiţionale sau moderne denumind, în general, „o unitate funcţională mai lungă decât cuvântul grafic, aparţinând codului limbii (i.e. trebuie să fie învăţată) ca formă stabilă şi supusă regulilor sintactice în măsură să dobândească funcţia de integrant (în accepţia lui Benveniste).”4

Pentru studiul gramaticii, conceptul de locuţiune este important doar atunci când analiza gramaticală a elementelor componente ale unui grup de cuvinte este mai greu de făcut. Când această analiză este clară, conceptul de locuţiune nu este operant. În plus, orice grup de cuvinte care denumeşte obiecte, acţiuni, stări, însuşiri percepute ca unitate (examen de sfârşit de an, stăpânul casei, om bun, iubitor de adevăr, a merge repede , pentru care vezi GLR, I, loc. cit.) se apropie de lexic deoarece îndeplineşte o funcţie denominativă. Ţinând seama de aceste aspecte conceptul de locuţiune este destul de greu de definit, iar această categorie lexico-gramaticală (Gougenheim 1971: 56–64) poate fi mai cuprinzătoare sau mai îngustă în funcţie de criteriile de delimitare avute în vedere. De exemplu, în GLR, I: 34 se afirmă că se pot găsi locuţiuni echivalente pentru toate

1 Vezi Graur şi colab. 1972: 140 sau Şerban şi Evseev 1978: 155.2 Büchy 1994 constată că în terminologia lui Lamarck sunt prezente şi colocaţii (terminologice) de felul galant d’hiver sau gobelet d’eau. 3 Wald 1990: 411 arată că „termenul locutio a fost utilizat, uneori, alături de vox pentru a desemna semnificantul sonor al cuvântului.”4 „[…] une unité fonctionnelle plus longue que le mot graphique et appartenant au code de la langue (i.e. devant être apprise) en tant que forme stable et soumise aux règles syntaxiques de manière à assumer la fonction d’intégrant (au sens de Benveniste)”, Rey 1973: 97.

parţile de vorbire, cu excepţia articolului, însă sunt admise ca locuţiuni substantivale doar construcţiile provenite din locuţiuni verbale (aduceri aminte, băgare de seamă). Acelaşi punct de vedere se regăseşte şi în GALR, I 2005/2008 : passim unde se dau, printre altele, următoarele exemple:

- locuţiuni substantivale: bătaie de joc, părere de rău, tragere de inimă, un / o nu ştiu ce, un te miri ce etc.;

- locuţiuni adjectivale: de seamă, de geniu, de treabă, din alea, ca aceea, de prost gust, în doi peri, nu ştiu cum etc.;

- locuţiuni pronominale: de una de alta, cu una cu alta, care mai de care, unul pe altul etc.;

- locuţiuni verbale: a pune la cale, a ţine minte, a băga de seamă, a lua parte, a-i părea rău, a o lua razna, a-şi lua tălpăşiţa etc.;

- locuţiuni adverbiale: cu binele, de-a buşile(a), cu frumosul, pe alese, pe neaşteptate, de îndată, pe deplin etc.;

- locuţiuni prepoziţionale: cu privire la, în funcţie de, pe baza, de-a curmezişul, în loc de etc.;

- locuţiuni conjuncţionale: cum şi, precum şi, pentru că, pe lângă că, aşa că, din cauză că, lasă că etc.;

- locuţiuni interjecţionale: ce mai, ei asta-i, ei bine, ei şi, nu zău, măi să fie, scârţ Mariţo, tronc Marghioalo etc.

Deşi sunt interpretabile ca unităţi gramaticale interesând modul de clasificare a cuvintelor în părţi de vorbire, dar, în acelaşi timp, şi ca unităţi lexicale1, originea locuţiunilor trebuie căutată în sintaxă2. Dintre colocaţiile reperabile într-o limbă sunt susceptibile de a fi considerate locuţiuni acele construcţii care prezintă o serie de abateri de la o norma interpretată ca generală. O serie de anomalii sau de bizarerii morfologice, sintactice sau semantice au putut fi puse în evidenţă mai ales în cazul locuţiunilor verbale. Gougenheim 1971: 56–64, consideră că absenţa articolului sau a altor determinaţii gramaticale este o marcă morfologică suficientă pentru a defini locuţiunile verbale. Anscombre 1982: 5–37 e de părere ca locuţiunile verbale pot fi caracterizate prin următoarele trăsături: imposibilitatea de a modifica numărul sau genul unor elemente alcătuitoare, imposibilitatea de a pune construcţia verbală respectivă la pasiv, imposibilitatea de a introduce un modificator adjectival, imposibilitatea de a interpreta şi folosi sensul literal al grupului de cuvinte cu valoare verbală. La aceste trăsături, Gaatone 1981: 49–73 mai adaugă: imposibilitatea inversiunii subiectului, imposibilitatea punerii în relief, imposibilitatea realizării unor relaţii de coordonare cu alte elemente, imposibilitatea pronominalizarii şi detaşării unor elemente alcătuitoare. Autorii amintiţi sunt nevoiţi să constate caracterul oarecum relativ al acestor criterii, deoarece, pentru fiecare în parte, se pot găsi numeroase excepţii3.

1 Pentru opinia că locuţiunile aparţin lexicului vezi Brunot 1936: 3, Gougenheim 1971: 56–57, Bleton 1984: 8–17, Iordan şi Robu 1978: 336.2 Guiraud 1962: 4 defineşte locuţiunile ca unităţi sintactico-lexicale: „Une locution est une expression constituée par l’union de plusieurs mots formant une unité syntaxique et lexicologique”.3 Unele criterii cum ar fi imposibilitatea punerii în relief (C’est fin que le spectacle a pris) sau imposibilitatea pronominalizării (–Tu as faim? Moi aussi, J’en ai) sunt operante doar pentru locuţiunile verbale din franceză.

În GLR, I: 34–35, se consideră că o construcţie sintactică poate deveni unitate funcţională echivalentă în sistemul limbii cu o unitate lexico-gramaticală dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

- elementele alcătuitoare au un grad mai mic sau mai mare de sudură, mergând de la limita cuvintelor compuse până la cea a îmbinărilor relativ libere.

- elementele alcătuitoare tind să se contopească din punct de vedere semantic, iar înlocuirea lor cu eventuale sinonime este limitată.

- elementele alcătuitoare au o ordine relativ fixă şi posibilităţile de disociere sunt reduse.

- se constată o folosire îndelungată sau o acceptare de către uzul general al limbii a construcţiei respective.

La aceste trăsături pot fi adăugate şi altele care nu sunt specifice în exclusivitate construcţiilor interpretabile ca locuţiuni: capacitatea de a da naştere la derivate sau conservarea unor arhaisme lexicale, semantice, fonetice, gramaticale.

GALR, I, 2005/2008 consideră că fenomenul apariţiei locuţiunilor constă în trecerea unor grupuri de cuvinte de la statutul de combinaţii libere la cel de unităţi lingvistice complexe, stabile sub aspect semantic şi gramatical, ca urmare a utilizării frecvente a acestora. Faza finală a acestui proces, care este determinat de anumite condiţii lingvistice şi extralingvistice, unele dintre ele prea puţin precizabile, şi care nu afectează cu necesitate absolut toate combinaţiile posibile de unităţi lexicale utilizate în vorbire, este reprezentată de cuvintele compuse, mai ales de cele semianalizabile şi neanalizabile, de tipul untdelemn sau mujdei.

Definirea locuţiunilor se bazează pe caracterul inanalizabil al acestora din punct de vedere semantic şi sintactic, iar echivalenţa cu o anumită parte de vorbire este un criteriu de clasificare şi descriere acceptat de gramatici. Statutul incert al locuţiunilor provine din faptul că nu există criterii generale de identificare a acestora. Pentru fiecare caz în parte se pot formula criterii specifice care de multe ori sunt contrazise de alte situaţii similare. Cele mai sigure par să fie locuţiunile adverbiale, deoarece adverbele simple sunt relativ puţine, locuţiunile prepoziţionale şi conjuncţionale, deoarece nu pot fi analizate, precum şi locuţiunile intejecţionale care au un statut aparte fiind enunţuri imperative sau exclamative. Nesigure sunt locuţiunile verbale şi mai ales locuţiunile sbstantivale, deoarece au un caracter analizabil evident, iar pierderea independenţei semantice a elementelor alcătuitoare se poate constata doar în cazuri excepţionale.

Echivalenţa cu o unitate lexicală propriu-zisă nu este o caracteristică specifică în exclusivitate locuţiunilor. Pentru îmbinarea liberă a trage cu puşca se poate găsi echivalenţa cu verbul a împuşca, dar pentru a trage cu urechea echivalenţa cu verbul a asculta este desul de imprecisă, deorece nu indică şi felul în care se desfăşoară acţiunea. Şi îmbinările de cuvinte de tipul : a trage cu acul „a coase, a broda”, a trage cu coasa „a cosi”, a trage la rame „a vâsli”, a trage la tipar „a tipări” etc. au echivalente verbale clare, dar, cu toate acestea, satutul de locuţiuni al acestora este mai puţin precizabil, cel puţin din perspectivă lexicografică.

Locuţiunile pot fi însă clasificate şi descrise şi din alte perspective care au în vedere o serie de opoziţii puse în evidenţă în urma cercetării şi interpretării formelor

canonice înregistrate de dicţionare sau a formelor discursive, evident deviate de la acestea.

Denotativ vs pragmatic

Analizând locuţiunile figurate din dicţionarul Le Petit Robert, Heinz 1993: 6 propune următoarea tipologie bazată pe raporturile semn – obiect şi semn – locutor / interlocutor:

- locuţiuni denotative a căror definiţie lexicografică tradiţională este posibilă, de tipul se frotter les mains „a se bucura de ceva, a se felicita pentru ceva”;

- locuţiuni pragmatice a căror definiţie lexicografică tradiţională este mai puţin posibilă, de tipul numéroter ses abattis (tu peux numéroter tes abattis !) fiind nevoie să se indice situaţia de comunicare pentru a lămuri sensul, în acest caz „avertisment dat într-o situaţie periculoasă”1.

Aplicând acest criteriu la totalitatea locuţiunilor, nu numai la cele care au un caracter figurat, se poate obţine următoarea clasificare:

- locuţiuni denotative cu sens descriptiv al căror sens trimite la diferite obiecte, acţiuni, însuşiri, procese, fenomene etc. Definiţia lexicografică descrie natura obiectului la care se face referire. În acestă categorie pot fi incluse locuţiunile substantivale (părere de rău, tragere de inimă, băgător de seamă etc.), adjectivale (de prost gust, în toate minţile, cu nasul pe sus etc.), adverbiale (de-a berbeleacul, cu frumosul, cât îl ţine gura etc.), pronominale (de una de alta, care mai de care, cu toţii etc.), verbale (a-i părea rău, a avea parte, a avea de gând etc.);

- locuţiuni denotative cu sens logic al căror sens trimite la tipuri de raporturi între obiecte. Definiţia lexicografică descrie tipul de raport la care se face referire. În această categorie pot fi incluse locuţiunile conjuncţionale (de vreme ce, ca atare, prin urmare etc) şi locuţiunile prepoziţionale (faţă de, cu privire la, în afară de etc.);

- locuţiuni pragmatice al căror sens este codificat în raport cu situaţia de comunicare2. Definiţia lexicografică trebuie să indice contextul comunicaţional în care acestea sunt utilizabile. În această categorie pot fi incluse locuţiunile interjecţionale (nu zău, vai de mine, păcatele noastre etc.).

Frastic vs nonfrastic

1 Deşi distincţia dintre locuţiunile denotative, care pot fi descrise în termenii relaţiei semn lingvistic-obiect, şi locuţiunile pragmatice, care pot fi descrise în termenii relaţiei semn lingvistic-locutor/interlocutor, este utilă, delimitările între o serie de subcategorii rămân nesigure. De exemplu, deosebirea între locuţiunile gestuale (tipul se frotter les mains) şi locuţiunile emoţionale (de tipul j’en mettrais ma main au feu!) este incertă, deoarece multe gesturi sunt expresia unor emoţii, iar includearea locuţiunilor apreciative (de tipul c’est un vrai pot de peinture) în categoria locuţiunilor pragmatice nu este destul de motivată, dacă se ţine seama de valoarea nominală a acestora, în ciuda faptului că nu desemnează o clasă stabilă de referinţă.2 Mel’čuk 1993: 84 numeşte aceste construcţii pragmateme (fr. pragmatèmes).

Opoziţia denotativ vs pragmatic (nondenotativ) poate fi completată şi de distincţia frastic vs nonfrastic. Grupurile de cuvinte interpretate ca expresii, expresii idiomatice, izolări, locuţiuni figurate etc. nu au toate aceeaşi valoare şi funcţie la nivelul enunţului. Grupurile de cuvinte cu valoare denotativă marcate stilistic şi codificate semantic sunt integrabile în enunţ ca părţi ale acestuia şi inclusiv într-o categorie lexico-gramaticală (a-l trage aţa, între patru ochi, ca omul etc.), în timp ce grupurile de cuvinte care nu au o valoare denotativă, în ciuda caracterului lor expresiv, figurat, afectiv, sunt unităţi frastice care constituie enunţuri închise a căror enunţare se face în anumite condiţii specifice, de obicei prin întreruperea discursului şi intercalarea unei formule de anunţare de tipul vorba ceea (pânza şi nevasta să nu le alegi la lumânare; prinde orbul, scoate-i ochii; na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o; vorbeşte şi badea Ion că şi el e om etc.)1.

Fiind enunţuri închise, de dimensiuni foarte reduse, asemenea grupuri de cuvinte constituie de fapt specii ale literaturii populare sau culte (proverbe, glume, snoave, anecdote, descântece, refrene, aforisme etc.), care nu au o valoare denotativă propriu-zisă, ci una filosofică, moralizatoare, metaforică. Din această cauză proverbele şi aforismele, în general unităţile frastice, se constituie într-un domeniu aparte, rezervat paremiologiei şi literaturii în general2. Ceea ce interesează însă frazeologia este capacitatea proverbelor şi aforismelor de a da naştere la expresii, locuţiuni figurate în care elementul esenţial este codificarea semantică. Trecerea proverbelor şi aforismelor în categoria expresiilor, a locuţiunilor figurate este favorizată de caracterul colectiv al acestor creaţii ale literaturii populare sau culte care face ca unele segmente de expresie să fie însuşite de către vorbitori şi ca modalităţi de comunicare lingvistică3. Atunci când proverbele, aforismele sau chiar citatele, de fapt micro-fragmente memorabile din operele cunoscute ale unor scriitori, datorită caracterului social pe care îl pot dobândi, încetează să mai fie enunţuri închise şi capată valoare denotativă, prin asociere repetată cu ideea sau cu situaţia tip pe care o ilustează, se transformă în expresii sau locuţiuni proverbiale şi aforistico-literare, situându-se pe acelaşi plan în ceea ce priveşte valoarea funcţională cu expresiile sau locuţiunile figurate. În multe cazuri însă, e foarte greu de precizat dacă o îmbinare de cuvinte s-a desprins dintr-un proverb căpătând autonomie lexicală sau dacă într-un proverb a fost inclusă o îmbinare de cuvinte cu valoare lexicală, de regulă o expresie sau o locuţiune figurată. Pot fi comparate, în acest sens, a fi cărbune acoperit cu proverbul Făţarnicul e ca un cărbune acoperit care arde pe neştiute, ca nunta fără lăutari cu Mămăliga nesărată e ca nunta fără lăutari, a fi mâţă blândă cu Mâţa blândă zgârie rău etc. Multe expresii sau locuţiuni figurate pot fi considerate „proverbiale”, deoarece acelaşi segment de expresie poate fi utilizat ca unitate frastică, dar şi ca grup de cuvinte cu valoare denotativă. De exemplu: a fi brânză bună în burduf de câine; când o face plopul mere şi răchita micşunele; a da cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă; a face

1 Iordan 1975: 266–267 passim. Şi pentru a denumi categoria grupurilor de cuvinte de acest fel sunt folosiţi termeni diverşi: formule fixe, dar şi izolări (Iordan, 1975), locuţiuni-frază (Rey 1971: 834), locuţiuni pragmatice (Heinz 1993), frazeme pragmatice sau pragmateme (Mel’cuck 1993: 84). Dimitrescu 1958: 62–68 include asemenea construcţii în categoria expresiilor, deosebindu-le de locuţiunile verbale.2 Vezi, în acest sens, Hristea 1984a, 7, Hristea (coord.) 1984: 146–147. Alţi autori, printre care Andrievska 1958: 89 includ fără rezerve în frazeologie proverbele şi aforismele pe care le grupează împreună cu frazeologismele propriu-zise. Pentru definirea proverbelor, zicătorilor, aforismelor, vezi Negreanu 1983, Schulze-Busacker 1984: 134–149, Tabarcea 1984.3 Iordan 1975: 266 arată că expresia populară coadă de topor e cunoscută de cei mai mulţi români culţi din fabula lui Grigore Alexandrescu.

din ţânţar armăsar; a fi scump la tărâţe şi ieftin la faină; a fugi de naiba şi a da de dracu; a-şi băga, vârî nasul unde nu-i firbe oala etc1.

O categorie aprte o constituie unităţile frazeologice care au aspect de propoziţii subordonate. În frazeologia limbii române grupurile de cuvinte relativ fixe şi cu sens unitar care se plasează (şi) la nivelul propoziţiilor sunt deosebit de numeroase constituind o categorie eterogenă, descriptibilă după criterii diverse2. Din punctul de vedere al alcătuirii, aceste construcţii se apropie de unităţile paremiologice, dar nu întrerup discursul pentru a se referi la o situaţie enunţată deja şi nici nu sunt anunţate de formulele vorba ceea sau cum se zice. Din punctul de vedere al funcţiei metadiscursive, expresiile frazeologice cu aspect de propoziţii subordonate au o valoare de modalizare, indicând atitudinea vorbitorului faţă de ceea ce a fost sau va fi enunţat3.

O primă categorie este constituită de constucţiile cu aspect de propoziţii subordonate diverse (atributive, circumstanţiale de mod, de timp, concesive, consecutive, opoziţionale) care echivalează ca sens şi ca utilizare gramaticală cu un adverb, cu un adjectiv sau cu o locuţiune adverbială sau adjectivală, pentru unele construcţii de acest fel putându-se chiar stabili o relaţie destul de clară de sinonimie cu o unitate lexicală propriu-zisă4:

„Niciodată”: când o zbura porcul, când or zbura bivolii, când o zbura vaca, când o face plopul mere şi răchita micşunele, când o face broasca nuci, când o face broasca păr, când o face spânul barbă, când se va întoarce gârla, când ţi-i vedea ceafa, când ţi-o creşte păr în palmă, când se va lipi cerul de pămân, cât e hăul, cât e hăul şi dudăul, cât e cucul, până-i cucul.

„Demult”: când era bunica fată, de când era mama fată, când era tetea flăcău, (de) când se băteau urşii în coadă, când se băteau munţii în capete.

„Numaidecât”: cât ai clipi din ochi, cât ai da în cremene, cât ai scăpăra din amnar, cât ai plesni din bici, cât ai plesni din palme, cât ai spune pâs, cât ai spune peşte, cât ai zice mei, cât ai zice cârc, cât ai zice miau, cât s-ar învârti o roată, cât ai zice tatăl nostru, cât ai fuma o ţigară.

„La un moment determinat”: când mi-o bate ceasul, când mi-o suna ceasul, când mi-o veni vremea, când mi-o face coliva, când i-or da tuleiele, când se iveşte ocazia, când o fi cazul.

„La momentul dorit de autorul acţiunii” : când îi vine cheful, când îi vine gustul, când îi vine pofta, când îi vin hachiţele, când îl apucă, când îl apucă dracii, când îi vine pe chelie.

1 Pentru variantele proverb ale acestor expresii vezi Negreanu 1983.2 Vezi Groza 2009a: 99 – 104 unde sunt propuse şi alte criterii de clasificare şi descriere a locuţiunilor.3 Pentru conectorii pragmatici cu funcţie metadiscursivă de felul ca să spun drept, ca să spun aşa, vezi GALR,II, 2005 : 736.4 Pentru atestări ale frazeologismelor discutate în continuare, vezi Tomici 2009.

„Pe neaşteptate, inoportun” : când nici nu visezi, când nici nu crezi, când nici nu te aştepţi, când nici prin cap nu-ţi trece, când e somnul mai dulce, când ţi-e lumea mai dragă.

„La momentul oportun” : când o fi la (o) adică, când o fi să fie, când se iveşte ocazia, când se iveşte prilejul, când ne-o fi la îndemână.

„La întâmplare”: cum o da Dumnezeu, cum o fi să fie, cum o da târgul şi norocul, cum se brodeşte.

„Foarte bine”: cum nu se mai află, cum nu se mai află pe lume, sub soare, cum nu se poate mai bine, cum scrie la carte.

„Foarte puţin”: cât ai pune pe o muchie de cuţit, cât e negru sub unghie, cât ai chiorî un şoarece, un purice, cât îi aminul.

„Foarte mult”: cât e lume de mare, cât îi cerul şi pământul, cât îi Prutul şi pământul.

„La maximum, la capacitate maximă”: cât îi poate capul, cât îi poate osul, cât îi poate pielea, cât îl ţin băierele, cât îl ţine cureaua, cât îl ţin curelele, cât îţi poate calul, cât îl ţin puterile, cât îl ţin balamalele.

„Adică, întocmai”: cum se ştie, după cum bine se ştie, precum se ştie, cum se zice, cum se spune, cum te văd şi cum mă vezi.

„În mod previzibil” : cum era şi de aşteptat, cum era previzibil, cum se ştie.

„Tare, violent” : de să-i meargă fulgii, de să-i meargă colbul, de să-i meargă peticele, de să-i meargă untul, de să-i sune apa în cap.

Alte expresii frazeologice care se situează la nivelul propoziţiilor subordonate pot fi echivalte mai greu sau deloc cu un adverb, cu un adjectiv sau cu o locuţiune adverbială sau adjectivală, însă au o structură relativ fixă în ceea ce priveşte ordinea şi componenţa elementelor alcătuitoare şi un sens global figurat. Construcţiile de acest fel se încadrează în diferite raporturi sintactice doar din punct de vedere formal. Semnificaţia globală a acestor expresii frazeologice indică opoziţia faţă de acţiunea exprimată de regentă, contestarea, anularea acesteia cu ajutorul unei comparaţii stereotip, sau a unei conformităţi cu o situaţie ipotetică, imposibil sau greu de crezut:

cum sunt eu popă, cum nu sunt eu popă, cum sunt eu Papa de la Roma1, cum îi e câinelui a linge sare, cum mi-e mie a juca, cum mi-e mie a cânta.

1 În englexa americană, cu aceeaşi valoare, se foloseşte expresia then I am the Queen, the King of Romania (If you Sir are a professor, then I am the King of Romania). Se poate presupune că acestă expresie s-a răspândit în urma vizitei reginei Maria în America din luna octombrie a anului 1926. Însuşi preşedintele de atunci al Americii, Calvin Coolidge, a fost impresionat de intensa publicitate care s-a făcut acestei vizite.

Alte construcţii frazeologice par să fie apropiate mai mult de pragmateme1, deoarece sunt enunţate în anumite situaţii de comunicare ca o contrareplică la ceea ce face sau afirmă interlocutorul, cu scopul de a-i domoli entuziasmul sau de a-l consola. În cazul pragmatemelor sau al frazemelor pragamatice se poate vorbi de un caracter „figé” al construcţiilor respective doar în raport cu o anumită situaţie de comunicare. Definiţia strict lexicografică a construcţiilor frazeologice de acest tip nu poate fi dată şi este nevoie de o descriere a situaţiilor de comunicare în care acestea funcţionează ca unităţi lingvistice specifice2 :

că (doar) nu dau turcii, tătarii, că (doar) n-o fi foc, că (doar) n-o fi bai, că (doar) nu s-o face gaură în cer, că (doar) n-o curge sânge, că (doar) n-o fi moarte de om, că (doar) n-o pieri lumea, că (doar) n-o fi sfârşitul lumii.

Unele construcţii din cele amintite au o structură fixă, în sensul că nu admit o flexiune pentru elementele lor componente. Dacă această flexiune se realizează, întreaga structură pierde valoarea de expresie frazeologică. Pot fi comparate formele:

cum scrie la carte „perfect” faţă de cum scrie la cărţi, cum a fost scris la carte, cum va fi scris la carte;cât e negru sub unghie „foarte puţin” faţă de cât e negru sub unghii, cât a fost negru sub unghie;cât ai scăpăra din amnar „foarte repede” faţă de cât o să scaperi din amnar, cât ai scăpărat din amnar, cât ar scăpăra din amnar; cât ai fuma o ţigară „într-un timp foarte scurt” faţă de cât o să fumezi o ţigară, cât a fumat o ţigară.

Alte construcţii au o structură care permite unor elemente componente o anumită flexiune, incompletă, limitată la anumite forme3 :

când îi vine cheful, când i-a venit cheful, când o să-i vină cheful, când mi-a venit mie cheful, când ne-a venit nouă cheful. Deşi felul în care au apărut şi au fost actualizate în vorbire este destul de dificil

de stabilit, din punctul de vedere al felului în care s-au constituit unităţile frazeologice cu aspect de propoziţii subordonate se pot deosebi următoarele situaţii:

1 Mel’čuk 1993: 84 stabileşte următoarea tipologie a frazemelor: frazeme pragmatice sau pragmateme şi frazeme semantice din care fac parte frazemele complete sau expresiile idiomatice, semifrazemele sau colocaţiile şi cvasifrazemele sau expresiile cvasiidiomatice. Pentru unele observaţii referitoare la pragmateme în frazeologia limbii române, vezi Groza 2008: 625 – 628.2 De exemplu, în DEX 1998, s.v. turc expresia a fi turc are sesnul „a fi încăpăţânat, a nu vrea să înţeleagă, a nu ţine seama de nimic”. În schimb definiţia expresiei doar nu dau (sau vin) turcii necesită o referire la situaţia de comunicare în care poate fi enunţată: „se spune spre a modera graba neîntemiată a cuiva”, întocmai ca în cazul expresiei proverbiale turcul plăteşte „se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alţii”. 3 Observaţia este valabilă şi pentru unele expresii frazeologice care nu au aspect de propopoziţii subordonate: a tăia frunză/frunze la câini, a scoate din pepene/pepeni, a scoate din minte/minţi, a-şi pierde urma/urmele. Vezi în acest sens Evseev 1969: 251.

Frazeologisme cu aspect de propoziţii subordonate provenite din colocaţii:

cât ai fuma o ţigară < a fuma o ţigară; cât ai plesni din bici < a plesni din bici; cât ai zice tatăl nostru < a zice tatăl nostru. Frazeologisme cu aspect de propoziţii subordonate provenite din expresii

frazeologice:

a-i bate ceasul, a se ivi prilejul, a-i veni cheful, a-l apuca, a-i veni toţi dracii, a nu spune nici pâs.

În cazul unor construcţii se pot evidenţia diferenţe între actualizarea ca expresie frazeologică propriu-zisă şi actualizarea ca expresie frazeologice cu aspect de propoziţie subordonată. Expresiile frazeologice propriu-zise pot fi utilizate la diferite moduri şi timpuri, în timp ce frazeologisme cu aspect de propoziţii subordonate au o formă fixă din acest punct de vedere sau o flexiune limitată. Să se compare în acest sens:

El nu a spus nici pâs când l-am certat.El nu va spune nici pâs dacă îl voi certa.El nu spunea nici pâs când îl certam. Afacerea s-a aranjat/se va aranja/se aranja cât ai spune pâs.

Frazeologisme cu aspect de propoziţii subordonate provenite din proverbe:

când o face plopul pere şi răchita micşunele, (de) când se băteau urşii în coadă.

Şi în acest caz există diferenţe de utilizare între expresiile frazeologice proverbiale şi proverbele propriu-zise. Spre deosebire de expresiile frazeologice care se încadrează în enunţ, proverbele sunt introduse de obicei prin formulele vorba aia, vorba ceea, cum se zice, întrerup discursul, având valoarea unor citate, şi fac referire la fapte sau situaţii enunţate anterior. Să se compare în acest sens:

Va reuşi ce şi-a propus doar când va face plopul pere şi răchita micşunele.Asta nu se va întâmpla niciodată, vorba aia : când o face plopul pere şi răchita micşunele.

Expresiile frazeologice cu aspect de propoziţiii subordonate sunt o categorie intermediară între frazemele semantice, unele fiind chiar actualizări ale acestora la nivelul propoziţiei, şi frazemele pragmatice, sau pragmateme, deoarece, pe de o parte, au un sens destul de bine descriptibil din punct de vedere lexicografic, dezvoltând relaţii de sinonimie cu unităţi lexicale propriu-zise, iar, pe de altă parte, sunt circumscrise unor situaţii de comunicare faţă de care locutorul manifestă o anumită atitudine.

Saturat vs nonsaturat

Ca echivalente ale cuvintelor propriu-zise, locuţiunile pot primi o serie de determinanţi specifci unităţilor lexicale din clasa lexico-gramaticală în care sunt încadrabile. Prin natura lor, unele locuţiuni îşi actualizează sensul doar dacă sunt însoţite de aceşti determinanţi variabili, notaţi în lucrările lexicografice cu pronumele nehotărâte cineva, ceva, în genitiv, în dativ sau în acuzativ. Alte locuţiuni, tot prin natura lor, nu necesită ocurenţa unor determinanţi de acest tip pentru a-şi actualiza sensul. Se pot compara formele a face haz „a se veseli”, cu a face haz de cineva, de ceva „a glumi pe seama cuiva sau a ceva” (cf. a face haz de necaz), a bate la uşă „a fi foarte aproape, a fi iminent”, cu a bate la uşa cuiva „a cere cuiva ajutorul”sau a lua parte „a participa”, cu a lua partea cuiva „a apăra pe cineva”.

Potrivit observaţiilor de mai sus, se pot deosebi locuţiuni saturate sau închise care nu suportă expansiuni fireşti (în care intervenţia vorbitorului nu este evidentă) şi locuţiuni nesturate sau deschise care suportă expansiuni normale de tipul cineva, ceva.1

Opoziţia saturat/nesaturat caracterizează mai ales locuţiunile verbale. Să se compare locuţiunile verbale de tipul a face focul, a face aluzii, a lua foc, a ajunge la aman, a intra pe uşa din dos, a da bătaie cu cele de tipul a pune ceva la bătaie, a face aluzie la ceva sau la cineva, a se lua cu binele pe lângă cineva, a lua pe cineva cu binişorul, a nu-i fi cuiva toţi boii acasă.

Această opoziţie se manifestă şi în cazul locuţiunilor adjectivale şi adverbiale. Sunt saturate locuţiuni de tipul corp la corp, cot la cot, umăr la umăr, fără voie, pe capete, fără şir, fără chibzuială, de mama focului, în timp ce locuţiuni de felul corp la corp cu cineva, cot la cot cu cineva, umăr la umăr cu cineva, cu voie de la cineva, fără voia cuiva sunt nonsaturate.

Convertibil vs nonconvertibil

O serie de locuţiuni pot trece dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta fie datorită statutului lor polifuncţional, fie prin diferite procedee.

Unele locuţiuni adverbiale pot fi şi adjectivale, dezambiguizarea relizându-se în funcţie de elementul determinat: de aproape (loc. adv. a privi ceva de aproape, dar şi loc. adj. prieten, amic de aproape), de departe (loc. adv. a veni de departe, dar şi loc. adj. rudă de departe), pe negândite (loc. adv. a acţiona pe negândite, dar şi loc. adj. un răspuns pe negândite), corp la corp (loc. adv. a lupta corp la corp, dar şi loc. adj. luptă, confrunatre corp la corp) etc.

Prin articulare, locuţiunile adverbiale de tipul în faţă, în spate, în sus, în jos, în centru devin locuţiuni prepoziţionale: în faţa, în spatele, în susul, în josul, în centrul.

Locuţiunile verbale devin în mod frecvent locuţiuni substantivale. Fenomenul substantivării locuţiunilor verbale se manifestă atât în cazul locuţiunilor vechi (punere la cale, căutare cu lumânarea, spălare pe mâini), cât şi al celor neologice (reglare de conturi, punere pe tapet).

Ca urmare a utilizării unor mijloace gramaticale sau lexicale, de la aceeaşi locuţiune verbală se pot obţine mai multe locuţiuni substantivale echivalente sau cu valori diferite: luare peste picior, luatul peste picior, din a lua peste picior, în urma substantivizării infinitivului lung, respectiv a supinului; sfori trase „intrigi” şi tărgător de

1 Pentru opoziţia saturat/nonsaturat în cazul locuţiunilor verbale, vezi Bernard 1974: 5 – 17.

sfori „intrigant”, ambele provenite de la a trage sforile, prima prin schimbarea diatezei centrului verbal, a doua prin derivare.

Locuţiuni substantivale se pot obţine şi prin substantivarea unor grupuri verbale care nu au neapărat statut de locuţiune verbală: un dă-te mai încolo, din a se da mai încolo „a face loc cuiva într-un spaţiu strâmt”; ştiaţi că-uri, din ştiaţi că ? întrebare, de obicei retorică, folosită cu precădere în limbajul jurnalistic1.

De regulă, nu sunt convertibile louţiunile pronominale, locuţiunile prepoziţionale, locuţiunile conjuncţionale şi locuţiunile interjecţionale.

Combinabil vs noncombinabil

Utilizarea în vorbire a locuţiunilor, în combinaţii cu diverse unităţi lexicale propriu-zise, are, uneori, ca urmare formarea unor locuţiuni extinse şi diferite ca valoare cu cele iniţiale. Locuţiunile adverbiale (sau adjectivale) de felul corp la corp, cot la cot, umăr la umăr se combină cu precădere cu vebe de tipul a (se) lupta formând (cvasi)locuţiuni verbale. Locuţiunile adverbiale de felul nas în nas, faţă în faţă, ochi în ochi se combină în mod curent cu verbele a da, a sta, respectiv a se privi2.

Şi alte tipuri de locuţiunile adverbiale, adjectivale sau pronominale au carcter combinabil tinzând să formeze, în asociaţie cu anumite verbe, locuţiuni verbale: (a se da) de-a berbeleacul, de-a dura, (a lua) cu frumosul, (a ţipa, a urla) cât îl ţine gura, (a fi) în toate minţile,(a se ţine) cu nasul pe sus, (a vorbi) de una de alta etc.

Unele locuţiuni adjectivale pot forma locuţiuni substantivale de felul (om) de treabă, (femeie) din alea, (răspuns) în doi peri, dar şi locuţiuni verbale de felul (a fi) de treabă, (a fi) din alea, (a răspunde) în doi peri3.

Au caracter combinabil şi unele locuţiuni substantivale care selectează anumite verbe împreună cu care formează, de asemenea, locuţiuni verbale: (a construi) castele în Spania, (a da, a primi) o mamă de bătaie, (a găsi) o punte de scăpare, (a primi) botezul ecuatorului, (a lua) partea leului, (a fi) lucrul dracului etc.

O serie de locuţiuni verbale se combină cu determinanţi substantivali, relativ satbili, cu care alcătuiesc tot locuţiuni verbale, dar mai extinse: a avea norc (cu carul), a sări într-un picior (de bucurie), a scrâşni din dinţi (de furie, de necaz, de ciudă), a-şi muşca pumnii (de ciudă).

Sunt noncombinabile, în sensul că, de regulă, nu dau naştere unor locuţiuni extinse prin combinare constantă cu anumite unităţi lexicale, locuţiunile prepoziţionale, locuţiunile conjuncţionale şi locuţiunile interjecţionale.

Opac vs transparent

Sensurile elementelor alcătuitoare ale unor locuţiuni pot fi opace prin raportare la sensul întregii construcţii. Din acest punct de vedere pot fi descrise ca opace unele locuţiuni substantivale (tragere de inimă, om de paie, valurile vieţi, pui de lele), unele locuţiuni adjectivale sau adverbiale (în doi peri, floare la ureche, de florile mărului),

1 Pentru mai multe detalii, vezi Groza 2000.2 Pentru analiza locuţiunilor adverbiale simetrice de acest tip, în franceză şi în română, vezi Chircu 2007.3 Unele substantive determinate de un adjectiv care exprimă intensitatea unei calităţi formează grupuri realtiv unitare din punct de vedere semantic: celibatar convins, fumător înrăit, admirator fervent, colecţionar pasionat etc.

unele locuţiuni verbale (a spăla putina, a-şi călca pe inimă, a-şi lua inima în dinţi, a o face de oaie), unele locuţiuni interjecţionale (scârţ Mariţo, tronc Marghioalo, ce zici Franţ).

În cazul altor locuţiuni, sensurile elementelor alcătuitoare este transparent în raport cu sensul întregii construcţii. Sunt transparente locuţiuni diverse de tipul: delict de opinie, martor ocular, în exerciţiul funcţiunii, în funcţie de, a trece de la o extremă la alta, a-şi face rondul etc.

Diferenţa opac/transparent poate face diferenţa între unele locuţiuni şi combinaţiile de cuvinte corespunzătoare interpretabile ca „libere”, de felul apă de ploaie, a mânca borş, a pierde trenul, a fi cusut cu aţă albă etc.

Locuţiune vs expresie

Alături de termenul locuţiune se mai foloseşte şi cel de expresie (expresie idiomatică, izolare, locuţiune figurată). Avem a face tot cu unităţi sintactice şi lexicale în acelaşi timp care „seamănă mai bine cu cuvintele decât cu grupurile sintactice: la ele interesează exclusiv înţelesul, şi acesta este unitar, întocmai ca la un cuvânt unic.”1

Interpretate dintr-o perspectivă sintactico-stilistică, o serie de grupuri de cuvinte au, pe lângă o relativă coeziune sintactico-semantică a elementelor alcătuitoare, un sens metaforic, figurat, expresiv-afectiv. Astfel, chiar dacă termenii locuţiune şi expresie au unele trăsături comune2, nu pot fi consideraţi totuşi sinonimi. Rey 1984: 126 face, în acest sens, următoarele observaţii:

„Etymologiquement, locution correspond à manière de dire, manière d’organiser les éléments disponibles (lexicaux) de la langue pour produire une forme fonctionnelle. Expression désigne grosso modo la même réalité, envisagée sémantiquement, et plus précisement de manière onomasiologique: la manière d’exprimer suppose une rhétorique et une stylistique, alors que la locution relève des particularités syntactiques-sèmantiques. C’est l’expression (et non la locution) qui peut être dite figurée car elle suppose le plus souvent le recours à une figure (métaphore, métonymie etc.). Mais le concept de locution a l’avantage d’englober l’aspect formel et fonctionnel (propre aux locutions grammaticales, par exemple) sans exclure l’aspect éventuellement rhétorique, qu’il partage d’ailleurs avec une partie notable du lexique proprement dit.”3

Categoria grupurilor de cuvinte care au un sens figurat, expresiv, afectiv, metaforic analizabile din perspectiva unei poetici, retorici interne este eterogenă, iar delimitările în interiorul acesteia sunt greu de facut. Numeroşi autori constată că, din punctul de vedere al „expresivităţii” pot fi puse pe acelaşi plan grupuri de cuvinte diferite, de la simple colocaţii metaforice până la proverbe sau zicale.

1 Iordan 1975: 209.2 După Dimitrescu 1958: 62–63, aceste trăsături comune se reduc la două: sensul general relativ independent de înţelesul individual al elementelor alcătuitoare luate izolat şi intraductibilitatea.3 Dimitrescu 1958: 67 consideră că, spre deosebire de expresii care formează numai lexical un tot, „locuţiunile au, în plus, valoare gramaticală, sunt integrate în diverse categorii ale părţilor de vorbire şi se comportă gramatical ca atare”. Hristea (coord.) 1984: 142 e de părere că termenii locuţiune şi expresie pot fi definiţi ţinându-se seama de opoziţia expresiv vs nonexpresiv.

Aşa cum remarcă Ullmann 1965: 375–388 metafora, şi în general figurile de stil, tropii, îşi pot găsi expresia într-un singur element lexical sau într-o combinaţie de cuvinte. Numeroase metafore înregistrate şi discutate de Coteanu şi colab. 1985: 55–63, sunt colocaţii care aparţin limbii comune: gura cămăşii, gura râului, limba clopotului, limbă de pământ, ochi de apă, ochi de geam, oul piciorului, soare cu dinţi etc. Tot limbii comune aparţin şi o serie de colocaţii care exprimă intensitatea şi care au o nuanţă expresivă, afectivă, numite locuţiuni de intensitate (Boroianu 1974, II: 245) sau morfeme de intensitate (Dimitrescu 1958: 64–65): îngheţat bocnă, îndrăgostit lulea, gol-puşcă, singur cuc, beat criăţ etc. Se pare că şi alte colocaţii, destul de răspândite şi consacrate de uz, pot exprima într-un anumit fel „intensitatea” având însă un grad mai mic de expresivitate, probabil datorită faptului că elementul determinant nu suferă o schimbare marcată a categoriei lexico-gramaticale şi implicit a sensului: admirator fidel, celibatar convins, colecţionar pasionat, fumător înrăit, susţinător înflăcărat etc. Sunt, de asemenea, marcate stilistic, prin natura procedeului folosit, o serie de colocaţii care exprimă comparaţii cu felul de a fi al unor obiecte, maşini, unelte sau animale. Interpretate ca locuţiuni comparative (Sprova 1991, 1992), comparaţii stereotipe (Boroianu loc. cit.; Hristea (coord.) 1984: 146) sau ca metafore zoomorfe (Ferrario 1990) colocaţiile de felul: alb ca zăpada, negru ca tăciunele, uşor ca o pană, ca un fulg, galben ca ceara, a trăncăni ca o moară hodorogită, a avea o gură cât o şură, şiret ca o vulpe, încăpăţânat ca un catâr, a înota ca un peşte etc. sunt tot bunuri lingvistice ale colectivităţii, în sensul că uzul le-a generalizat ca imagini convenţionale ale realitţăii.

Bierbach 1990 şi Bernet 1992 sunt de părere că în cazul grupurilor de cuvinte interpretabile ca expresii, deci al căror sens global este figurat şi nu poate fi dedus din suma sensurilor elementelor componente, mult mai util ar fi să se vorbească despre o semnificaţie semiologică sau despre o codificare semantică. Într-o comunitate lingvistică la un moment dat şi din cauze prea puţin precizabile, un gest, un obiect, o reacţie fiziologică umană sau a unor animale cunoscute poate căpăta o semnificaţie semiologică. Lexicalizarea îmbinării de cuvinte care denumeşte gestul sau obiectul respectiv se produce atunci când are loc un transfer de semnificaţie: sensul îmbinării capătă pentru întreaga comunitate lingvistică valoarea semiologică a gestului sau obiectului denumit. Rezultatul este codificarea semantică a unor grupuri de cuvinte şi pierderea, în anumite cazuri a motivaţiei iniţiale: a da din cap, a face cu ochiul, a strâmba din nas, a-şi freca mâinile, a merge ca melcul, a pleca cu coada între picioare, dar şi a veni cuiva de hac, a-şi da arama pe faţă, ca la capul podului, a (se) da în stambă etc.

De o anumită „codificare”, în sensul unei legături convenţionale, mai mult sau mai puţin clare sub aspectul motivaţiei, între un anumit aspect din realitate şi un grup de cuvinte, se poate vorbi şi în cazul colocaţiilor perifrastice metaforice care nu sunt interpretabile în mod tradiţional ca expresii sau locuţiuni figurate. Asemenea colocaţii pot denumi o serie de „obiecte” din realitate (cavalerii fluierului, corabia deşertului, ferestrele sufletului, limba lui Voltaire, plămânul verde al planetei etc.), pot face referinţă la numele unor personalităţi literare, culturale (Ceahlăul literaturii române, corifeii Şcolii Ardelene, bardul de la Mirceşti, luceafărul poeziei româneşti etc.) sau pot denumi în mod convenţional localităţi sau zone georgrafice (acoperişul pământului centura de foc a Pacificului, micul Paris, oraşul de pe malul Senei, oraşul de la poalele Tâmpei etc.)1.

1 Vezi şi Hristea (coord.) 1984: 144–145. Se poate face observaţia că nu toate perifrazele sunt metaforice, de exemplu cele din domeniul medical: lipotimia = anemia cerebrală tranzitorie; ileusul = sindromul oclusiv-

Aceste trăsături, caracterul expresiv, figurat, afectiv, convenţional, pot fi caracteristice unor grupuri de cuvinte diferite, dar şi unităţilor lexicale simple (brânză! mofturi!)1 sau compuse (cărbune-acoperit, linge-blide). Referindu-se la izolări, Iordan 1975: 19, arată că „singură legatura sintactică poate transforma nişte cuvinte indiferente, banale în construcţii expresive” şi că în această categorie sunt reunite „idiotisme propriu-zise, formule expresive (din diverse puncte de vedere), metafore, proverbe, zicale de orice fel, aşadar toate grupurile de cuvinte care contribuie la colorarea vorbii curente, indiferent de elementul caracteristic şi de organizarea acestuia.”2 Privită numai din acest punt de vedere, categoria izolărilor, a expresiilor (idiomatice) este foarte cuprinzătoare, iar delimitările între diversele tipuri de grupuri de cuvinte avute în vedere (metafore, zicale, proverbe, formule expresive) sunt greu de făcut. În plus, nu orice construcţie figurată, expresivă, comparativă, metaforică etc. repetabilă într-o limbă devine în mod implicit o unitate funcţională interpretabilă ca expresie, izolare sau locuţiune.

Perspectiva etimologică

Existenţa în două sau mai multe limbi, înrudite sau nu genetic sau tipologic, a unor grupuri de cuvinte asemănătoare sau identice sub aspectul formei, al înţelesului şi al funcţiei se poate explica prin poligeneză sau prin monogeneză. Deşi distincţia este acceptabilă din punct de vedere teoretic, în foarte multe cazuri nu pot fi stabilite limite clare între cele două fenomene3.

Numeroase coincidenţe sau creaţii paralele au fost puse în evidenţă mai ales în domeniul sintactico-stilistic4. Sunt susceptibile de a fi apărut independent în mai multe limbi grupurile de cuvinte similare în ceea ce priveşte alcătuirea şi codificarea semantică referitoare la:

- trăsături omeneşti foarte cunoscute a căror manifestare este legată de diferite parţi ale corpului omenesc (a avea, a fi cu capul pe umeri; cf. fr. avoir la tête sur les épaules; germ. den Kopf swischen den Schultern haben „a fi întreg la minte”; a fi bătut, căzut în cap, cf. fr. fam. être tombé sur la tête, it. Tocco nel cervello, germ. auf den Kopf gefallen sein „a nu fi întreg la minte” etc.).

intestinal; nefroangioscleroză = scleroză renală primitivă etc.1 Dimitrescu 1958: 64 consideră că se poate vorbi de „expresii alcătuie dintr-un singur cuvânt.”2 Termenul de izolare, preluat din linvistica germană a secolului al XIX-lea, a fost folosit şi de Philippide 1894, I: 95–105. Potrivit concepţiei lingvistului ieşean, izolarea este „un principiu al transformării limbii”. Cuvintele izolate sunt supuse alunecării sensului, a sunetului, contaminaţiei şi analogiei. Philippide distinge compuse când, din diferite înţelesuri ale unor cuvinte izolate la un loc rezultă un singur sens (voi lauda = laudarea) şi idiotisme când, cu toată schimbarea, cuvintele îşi păstrează fiecare înţelesul său (fată-mare). Categoria idiotismelor este însă foarte eterogenă, deoarece sunt puse pe acelaşi plan gură-cască, cărbune acoperit, adam-babadam, rău de lucru, de câte ori, ba bine că nu, brânză bună în burduf de câine etc. Tot în această categorie sunt incluse şi o serie de propoziţii de felul: a-şi aprinde paie în cap, a o scoate la capăt etc.3 Vezi lucrările Colocviului internaţional de la Klingenthal-Strasbourg, 1988 prezentate de Greciano (éd.) 1989.4 Vezi, de exemplu, Papahagi 1908, Iordan 1926, Çabej 1935, Dimitrescu 1958: 145–183, Iordan 1959, id. 1967, id. 1971a, id. 1971b, Guţu Romalo 1981, Brâncuş 1983, Rosetti 1986: 256–258, Groza 1987, id. 1996 etc.

- comportări şi reacţii omeneşti în situaţii diverse, stări fiziologice şi sentimente (a-i lăsa gura apă după ceva, cf. fr. faire venir, avoir l’eau à la bouche, it. far venire l’acquolina in bocca, germ. das Wasser läuft jemandem in Munde „a avea poftă de ceva foarte apetisant”).

- situaţii şi acţiuni diverse, oarecum universale (a pune cuiva cuţitul în gât, cf. fr. mettre le couteau sur, sous la gorge à quelqu’un, it. mettere il coltelo alla gola, germ. jemendem des Messer an die Kehle setzen „a constrânge pe cineva, a-l sili să acţioneze aşa cum nu doreşte, a-i impune să facă un lucru imediat şi necondiţionat”).

- comparaţii cu modul de manifestare al unor animale (a merge, a umbla ca un melc, cf. fr. avancer, marcher comme un escargot, it. camminare come una lumaca, germ. wie eine Schnecke Kriechen, bewegen „a fi încet în mişcări”).

Asemănări, coincidenţe pot exista şi în cazul grupurilor de cuvinte în care unul dintre termeni se repetă sau rimează cu altul (din gură în gură, cf. fr. aller, passer de bouche en bouche, a promite marea cu sarea cf. fr. promettre monts et merveilles, span. prometer mundos e fundos, it. promettere mari e monti etc.)1.

De regulă, paralelismul de acest fel a fost pus în evidenţă prin compararea limbilor europene însă asemenea coincidenţe există şi în cazul unor limbi foarte diferite din punctul de vedere al structurii gramaticale, vorbite în zone geografice destul de îndepărtate unele de altele. Se pare că în japoneză „a vorbi mult şi cu uşurinţă” sau „a fi intrigant, a bârfi” îşi găsesc expresia tot în grupuri de cuvinte asemănătoare ca formă, sens şi valoare cu cele din română: a fi bun de gură, a fi rău de gură, a fi gură rea2. Limitele dintre expresiile idiomatice (idiomatic în sensul de „specific unei limbi date”3) şi cele neidiomatice sunt astfel greu de stabilit dacă se ţine seama de posibilitatea de a exista paralele de acest fel în idiomuri atât de diferite inaccesibile de regulă celui care întreprinde un asemenea demers ştiinţific. În plus, însuşirea „specific unei limbi” este aplicabilă şi unor colocaţii, deoarece compararea unor idiomuri apropiate sau chiar înrudite poate pune în evidenţă o serie de diferenţe. În acest sens, Hausmann 1979: 191 notează:

„Au lieu d’une créativité libre, il y a contrainte plus ou moins arbitraire des mots sur les mots, contrainte qui se révèle lors de la comparaison avec d’autres langues: composer un numéro v.s. wahlen (=choisir), appeler l’ascenseur (=aller chercher), faire une conférence v.s. Vortag halten (=tenir)”4.

1 Pentru mai multe exemple de acest fel, vezi Groza 1987: 326, id. 1996: 36.2 Vezi Garrison 1990: 44–46: Kuchi ga umai „one’s mouth is good”. Be a slick talker, a smooth operator. Kuchi ga warui „have a bad mouth”. Be a badmouth, be critical of everything.3 Greimas 1960: 42 face o distincţie între idiotismes bilingues şi idiotismes intralingues: „On voit bien qu’un idiotisme peut être jugé tel en relation avec les autres langues ou à cause de son statut particulier à l’intérieur de langue envisagée”. Pentru alte precizări, vezi Skorupka 1966, Negreanu 1975, Thun 1976.4 Vezi şi Roberts 1979: 82–83 care discută o serie de construcţii, rezultat al unor traduceri din engleză, de felul: demander une question, anéantir les différences sociales, créer des catastrophes, établir des conclusion, adresser ses regrets, corecte gramatical, însă neacceptate de uzul limbii franceze.

Experienţa unei comunităţi lingvistice este reflectată, aşa cum observă Coşeriu 1994: 145–146, şi în numeroase expresii, imagini ale realitaţii percepute într-un anumit fel, de felul fr. mettre la charrue devant les boeufs, il est un boeuf pour travail, în care boeuf evocă ideea de forţă, de muncă grea, deoarece animalul respectiv este astfel cunoscut în comunitatea franceză, spre deosebire, poate, de alte comunităţi în care acelaşi animal va fi asociat cu „templele şi cu tot ceea ce este sacru, fapt care va genera alte tipuri de expresii.” Deoarece orice comunitate lingvistică vine în contact cu alte comunităţii cu o experienţă şi cu o mentalitate asemănătoare, complică foarte mult problema distincţiei între poligeneză şi monogeneză.

Cazuri aparent clare de monogeneză sunt aşa-numitele formule şi clişee internaţionale1 sau, într-o concepţie mult mai largă, frazeotipomele2. Indiferent de terminologia folosită, susţinerea teoriei monogenezei presupune identificarea şi, dacă este posibil, datarea sursei, pe de o parte, şi descrierea mijloacelor de răspândire a modelului iniţial, pe de altă parte. Şi de această dată se pune problema receptării şi reflectării sursei într-o anumită colectivitate lingvistică determinată de un anumit tip de cultură. Compararea inventarului de expresii mitologice, biblice, literare etc., reperabile în diverse limbi, poate scoate în evidenţă o serie de elemente comune, dar şi numeroase diferenţe. Deşi sursa este aceeaşi, Biblia, par să fie „frantuzeşti” emboucher la trompette; sonder les reins et les coeurs; retourner à sont vomissement; pleurer comme une madelaine, în timp ce de la Ana la Caiafa, sau ca Moise la fata faraonului par mai mult „româneşti”. Din fabulele lui La Fontaine româna a asimilat doar câteva expresii, partea leului, a scoate castanele din foc (cu mâna altuia), a omorî gaina cu ouă de aur, în timp ce franceza cunoaşte un număr mult mai mare de asemenea construcţii literare devenite bunuri lingvistice ale colectivităţii: souffler le chaud et le froid; un paysan du Danube; attacher le grelot; gros Jean comme devant; la mouche du coche etc.3

Se pare că asimilarea unui model frazeologic din limba donatoare în limba receptoare nu se face decât din punctul de vedere al formei şi al sensului, iar ceea ce se înţelege prin monogeneză este de fapt procesul de selectare în limba receptoare a anumitor modele în detrimentul altora.

Acest aspect are, într-un fel, consecinţe şi asupra statutului unor grupuri de cuvinte, împrumutate sau calchiate, care nu au o valoare literară, metaforică, figurată în limba de origine. Este posibil ca prin calc sau împrumut4 o colocaţie să capete în limba receptoare o cu totul altă valoare funcţională. O serie de construcţii sintactice noi sub aspectul formei şi al înţelesului sunt susceptibile de a fi interpretate în română ca locuţiuni, în timp ce în franceză, limbă după care s-a facut calcul, sunt interpretabile ca simple colocaţii: a trece în revistă <fr. passer en revue, a face figura de…< fr. faire figure de …, a se pune bine cu cineva < fr. se mettre bien avec quelqu’un, a ţine loc de …< fr. tenir lieu de…5. Concluzia ar fi ca limba receptoare este elementul activ şi determinant în

1 Andrievska 1958: 112.2 Tallgren-Tuulio 1932: 238.3 Pentru exemplele citate aici, vezi clasificarea făcută de Lafleur 1979: XXV–XXXII.4 Pentru împrumutul şi calcul frazeologiei vezi Hristea (coord.) 1984 : 149–153, Hristea 1995: 7–24. Autorul amintit distinge, în frazeologie, următoarele tipuri de calc: frazeologic (total sau parţial), lexico-frazeologic şi frazeologico-gramatical. 5 Vezi Dimitrescu 1958: 174. Rey 1984: 128 arată că autorii lucrării Dictionnaire phraséologique français-russe, Moscova, 1963 (Retsker, Gak et al.) au înregistrat şi numeroase „syntagmes stylistiques (en général littéraires) sans valeur sociale” care au însă anumite valori funcţionale din perspectiva limbii ruse.

tot acest proces de asimilare a unor modele frazeologice externe şi că un grup de cuvinte împrumutat sau calchiat poate deveni unitate frazeologică doar în momentul acceptării sale într-o anumită limbă, indiferent de statutul pe care îl are în limba de origine.

Perspectiva logico-semantică

Realitatea înconjurătoare, supusă observaţiei umane, este segmentată în clase şi subclase de obiecte cărora li se aplică prin convenţie, într-o colectivitate dată, semne lingvistice minimale cu valoare lexicală. Notele caracteristice pe baza cărora obiectele sunt grupate într-o anumită clasă reprezintă intensiunea sau referinţa virtuală a semnului lingvistic. Totalitatea obiectelor cărora li se poate aplica un anumit semn lingvistic pe baza unor trăsături comune formează extensiunea sau referinţa actuală1. Modul de segmentare a realităţii interesează şi organizarea vocabularului ca mulţime sau ca ansamblu de semne lingvistice cu valoare lexicală, numite tradiţional cuvinte.

Se pune problema, pe de o parte, a claselor şi subclaselor de obiecte care pot constitui categorii funcţionale în vocabularul unei limbi, dar, pe de altă parte, şi a semnelor lingvistice aplicabile acestor categorii de obiecte2. De exemplu, în limba română, de regulă, construcţiile care au înalţimea mai mare decât baza pot fi denumite cu ajutorul semnului turn. Dacă o asemenea construcţie este prevazută cu un dispozitiv de iluminat sau de extracţie a petrolului poate fi aplicat semnul far, respectiv sondă (cf. turn de extracţie, mai rar întrebuinţat), ceea ce înseamnă că aceste categorii de obiecte (far) şi (sondă) sunt importante pentru organizarea vocabularului limbii române. Prin analiza componenţială pot fi puse în evidenţă semne comune pentru turn, far, sondă, dar şi mărci semantice distinctive, de exemplu, „destinaţia construcţiei”, care fac posibilă aplicarea altor semne lingvistice, în ultimele două cazuri. Şi alte categorii de construcţii care au înalţimea mai mare decât baza, dar care au ca destinaţie dirijarea zborului avioanelor, răcirea unor lichide industriale, colectarea apei sau antrenarea sportivilor paraşutişti alcătuiesc de asemenea clase şi subclase de obiecte importante pentru organizarea lexicului, ţinând cont de anumite trăsături care le diferenţiază. Se pare că, în acest caz, este importantă destinaţia construcţiilor şi nu, de exemplu, materialul din care sunt construite (lemn, piatră, beton etc.)3. Categoriile de obiecte amintite sunt denumite în limba română nu prin semne lingvistice minimale ca valoare lexicală, ci prin asociaţii de semne, semne lingvistice complexe sau articulate4: turn de control, turn de răcire, turn de apă, turn de paraşutism. Fiind aplicabile unor categorii de obiecte care interesează organizarea vocabularului, semnele lingvistice complexe respective vor căpşta o valoare lexicalş funcţională devenind unităţi distincte în sistemul limbii (sş se compare: turn

1 Pentru aceste concepte, vezi Vasiliu 1984: 22–42, sau Milner, 1989: 336, iar pentru unele observaţii referitoare la subtanţa şi forma conţinutului, vezi Coja 1981: 97–98.2 Pentru distincţia „choses et langage” vezi Coşeriu 1966: 181–190.3 Coşeriu 1966: 188 notează în acest sens: „Le langage classe la réalité, mais il le fait selon des intérêts et des attitudes humaines”. Concluzia la care ajunge autorul amintit este următoarea: „Il est vain, par conséquent, de vouloir interpréter les structurations linguistiques du point de vue des prétendues structures de la réalité: il faut commencer par constater que ce sont des structures de la réalité mais des structures imposées à la réalité par l’interprétation humaine […] ”, Coşeriu 1966: 187.4 „Una din trăsăturile esenţiale (deşi nu specifică) ale semnului lingvistic este următoarea: din combinarea a doua semne lingvistice rezultă un nou semn lingvistic. Din combinarea semnelor rom. casă şi mare rezultă un nou semn având ca desingatum mulţimea obiectelor care aparţin concomitent atât mulţimii care se referă la casă, cât şi mulţimii care se refera la mare […] ”, Vasiliu 1992: 21.

mare, turn mic, turn de lemn, turn de piatră etc.). Observaţia este valabilă şi pentru asociaţiile de cuvinte care au ca centru un verb. A strânge, cu sensul „a prinde, a apuca cu mâna şi a apăsa puternic”, poate intra, de exemplu, în combinaţii cu unele cuvinte care denumesc părţii ale corpului omenesc: a strânge de braţ, a strânge de deget, a strânge de nas etc., dar numai a strânge mâna şi a strânge de gât dobândesc valori şi sensuri distincte, „a saluta pe cineva”, respectiv „a sugruma”, deoarece aceste tipuri de acţiuni par a fi importante, cel puţin pentru limba română, în ceea ce priveşte organizarea vocabularului. De ce unor clase şi subclase de obiecte li se aplică semne lingvistice minimale cu valoare lexicală, iar altora semne lingvistice complexe, echivalente ca valoare lexicală, se explică prin felul în care fiecare limbă rezolvă în mod specific problema raportului semn lingvistic-obiect, dar şi prin ceea ce se numeşte economie de semne, cât şi prin influenţa altor limbi care pot oferi modele în acest sens. În română coş se referă la opt grupe de obiecte distincte din punctul de vedere al formei şi al întrebuinţării, dar numai într-un singur caz este utilă folosirea unei combinaţii lexicale: coşul pieptului. În schimb, cuvinte de felul acid, bilet sau maşină sunt reperabile în română cu precădere în asociaţii de cuvinte care se referă la diferite categorii de acizi, bilete sau maşini care trebuie în mod necesar diferenţiate: acid clorhidric; acid sulfuric; bilet de tratament; bilet de trimitere; maşină de filetat; maşină de tuns etc. Verbe ca a da, a se face, a lua sunt atât de imprecise în ceea ce priveşte denumirea tipurilor de acţiune, încât este absolut necesară delimitarea multiplelor sensuri pe care acestea le actualizează1.

Punând problema raportului dintre semnele lingvistice şi clasele (subclasele) de obiecte din realitate (sau lumea discursului), se constată că nu există numai n semne minimale cu valoare lexicală, ci şi n semne complexe cu valoare lexicală funcţională aplicabile acestor categorii de obiecte care interesează organizarea vocabularului. Altfel spus, s-ar putea pune problema dacă un semn lingvistic x, având intensiunea Px, este suficient pentru a acoperi intensiunea Ox. În acest sens, se pot delimita urmatoarele situaţii:

1. Un semn lingvistic este suficient pentru a acoperi o extensiune care cuprinde mai multe subclase de obiecte, unele complet diferite. De exemplu, piatră „obiect dur şi casant prelucrat sau nu” poate fi aplicat următoarelor subclase de obiecte: piatră1 „rocă”; piatră2 „grindină”; piatră3 „tartru”.

2. Un semn lingvistic nu e suficient pentru a acoperi o extensiune care cuprinde mai multe subclase de obiecte şi se recurge, cu necesitate, pentru diferenţiere, la semne lingvistice complexe aplicabile fiecărei astfel de subclase în parte. Asemenea semne au valoare lexicală funcţională. Nu este exclusă posibilitatea existenţei unor semne minimale sinonime care să denumească una sau mai multe dintre subclasele de obiecte respective. De exemplu, pentru celelalte subclase care alcătuiesc extensiunea semnului piatră este necesar să se aplice, în română, semne lingvistice complexe de felul: piatră acră „sulfat de aluminiu cristalizat” (cf. sinonimul alaun); piatră de încercare „rocă silicioasă foarte dură care se foloseşte la încercarea metalelor preţioase”; piatră fundamentală; piatră litografică „rocă folosită în litografie”; piatră de moară „element mecanic al unei mori”; piatră preţioasă „mineral cristalizat cu valoare deosebită” (cf. sinonimul nestemată); piatră vânătă „sulfat de cupru cristalizat” etc. Deoarece ajută la diferenţierea unor

1 „L’on obsèrve à chaque instant que deux significations d’un même mot sont si différentes que l’ésprit les conçoit comme deux mots (cf. occuper un ouvrier; occuper une place)”, Bally 1926: 120. Vezi şi Hristea (coord.) 1984: 10, unde sunt înregistrate 14 combinaţii frazeologice în care intră cuvântul ţesut.

subclase de obiecte care interesează organizarea vocabularului, aceste asociaţii de cuvinte au o valoare distinctă faţă de combinaţii de tipul: piatră ascuţită, piatră rotundă, piatră mare etc.

3. Este posibil ca unele semne lingvistice complexe să aparţină din punct de vedere intensional (şi) altor semne lingvistice. Numai formal includem, de exemplu, piatră de moară cu sensul „greutate, povară, dificultate” în categoria semnelor piatră sau moară (cf. şi piatră de încercare „mărturie, dovadă, probă”; piatră fundamentală „principiu”). În aceeaşi situaţie sunt şi îmbinările a ridica, a scoate capul „a se manifesta cu îndrăzneală”; fără a mişca un deget „fără efort” etc.

4. Unele semne lingvistice complexe pot avea ca extensiuni categorii de relaţii sintactice. Ca şi când, cu toate că, de câte ori, de vreme ce, în timp ce au ca extensiuni raporturile de subordonare modal, concesiv temporal (iterativ), cauzal, temporal (simultaneitate)1. Complementele indirecte, de loc, de timp, de mod, sociative, concesive pot fi introduse prin semnul minimal cu şi prin semne complexe: de faţă cu, în raport cu, alături cu, începând cu, odată cu, potrivit cu, conform cu, cu tot cu, cu tot 2. În aceste combinaţii, elementele alcătuitoare se golesc de sensul lexical iniţial („faţă”, „raport”, „alături”, „începând” etc.), importantă fiind valoarea de element de legătură în propoziţie sau în frază a întregului.

Se pare că unele semne lingvistice complexe au cu necesitate o valoare lexicală funcţională, sunt unităţi autonome care interesează vocabularul unei limbi. Ţinând seama de raportul care există între semnele lingvistice şi clasele (subclasele) de obiecte percepute în lumea înconjurătoare, o unitate frazeologică poate fi interpretată ca un semn lingvistic complex care dobândeşte în mod necesar o valoare funcţională în vocabularul unei limbi. Se pot deosebi semne lingvistice complexe cu o valoare descriptivă (exemplele date sub 2 şi 3) şi semne lingvistice complexe cu valoare logică (exemplele date sub 4)3.

CONCLUZII

Apărută din necesităţi didactice – studierea limbilor clasice – frazelogia a devenit o problemă cu care trebuie să se confrunte lexicografia, lexicologia, morfologia, sintaxa, stilistica şi nu în ultimul rând lingvistica generală. Deşi este unanim recunoscut faptul că ceea ce se înţelege prin comunicare lingvistică se realizează cu ajutorul grupurilor de cuvinte, statutul acestora în raport cu unitatea minimală numită prin tradiţie cuvânt este destul de dificil de precizat.

Cuvântul este încadrabil în aşa-numita tehnică a discursului, în timp ce o serie de grupuri de cuvinte cu caracter fix, stabil, figurat aparţin discursului repetat4. Vorbind despre tehnica discursului şi despre discursul repetat, Coşeriu 1966: 194–195 este nevoit să facă urmatoarea constatare:

„Les langues sont d’abord des techniques historiques du discours (ou de la parole), mais les traditions linguistiques sont loin de ne contenir que la technique

1 GLR, I: 414–419 passim.2 Ibid.: 340–341 passim.3 Vezi Vasiliu 1992: 98. Opinia că unităţile frazeologice sunt interpretabile ca semne lingvistice complexe e împărtăşită şi de Greciano 1986: 333.4 Vezi, în acest sens, Coşeriu 1966: 194–198.

pour parler: elles contient aussi du déjà parlé, des tranches de discours déjà fait et qu’on peut employer de nouveau, à de différents niveaux de la structuration concrète de la parole.”

Care sunt deci elementele sau unităţile care formează acest déjà parlé în domeniul grupurilor de cuvinte? Se pare că este tocmai domeniul frazeologiei aşa cum acesta a fost intuit încă din secolul al XVI-lea în sensul de combinaţii de cuvinte specifice unei limbi sub aspectul posibilităţii de a putea fi (re)folosite ca atare ori de câte ori comunicăm în limba respectivă.

Tehnica discursului presupune o anumită libertate de combinare a elementelor utilizate, în cazul de faţă cuvintele, dar se pare că şi acest aspect este mai mult o impresie. Încercând să lamurească problema cuvintelor tandem (fr. mots-tandem)1, Sauvageot 1955: 223–224, face următoarea observaţie:

„Rien n’est plus fallacieux de croire que nous nous exprimons librement. Nos énonciations sont toujours coullés dans une sorte de moule. Bien mieux, les éléments à verser dans ce moule ne sont pas très nombreux. Nous avons le choix tout au plus entre trois ou quatre termes de part et d’autre quand il s’agit d’une expression à deux termes. Il est vrai que cella représente déjà un nombre appréciable de combinaisons différentes. C’est le nombre de combinaisons qui nous donne l’illusion que nous disposons d’une certaine liberté dans l’arrangement des mots par lesquels nous nous exprimons.”

Ţinând seama de aceste observaţii, se pare că domeniul frazelogiei acoperă o zonă mult mai largă decât ceea ce se înţelege prin discurs repetat2. Sunt în plus o serie de cuvinte tandem care formează acel déjà parlé la nivelul tehnicii discursului şi a căror funcţie şi valoare în limbă este aceeaşi cu a grupurilor fixe, stabile care aparţin discursului repetat. Dacă se pune problema descrierii şi clasificării grupurilor de cuvinte reperabile în tehnica discursului sau în discursul repetat, se pot distinge:

Grupuri de cuvinte cu valoare denotativă descriptibile în termenii raportului semn lingvistic-obiect

Pentru aceste grupuri de cuvinte, din perspectiva normei şi a uzului, este operant termenul de colocaţie, din perspectivă terminologică este relevant termenul de colocaţie terminologică, iar din perspectivă lexico-gramaticală şi sintactico-stilistică sunt utili termenii locuţiune şi expresie. Unele grupuri de cuvinte cu valoare denotativă sunt descriptibile şi calificabile doar dintr-o singură perspectivă. A bea apă, apă curată, apă 1 Problema cuvintelor tandem a preocupat lingvistica franceză, dar şi opinia publică, prin anii 1953 – 1955. Se credea că limba franceză era în pericol de a fi invadată de clişee, formule stereotip, deoarece s-a constatat că unele verbe se combină în mod constant cu anumite substantive care le completează înţelesul (conclure un traité, opérer un choix etc.). Hausmann 1979: 194, nota 11, arata că şi Flaubert era iritat de frecventa utilizare a unor colocaţii de felul: „accident, toujours déplorable ou facheux; bataille, toujours sanglante, cachet, toujours suivi de tout particulier; cachot, toujours affreux; calvitie; toujours précoce; candeur, toujours adorable; chaleur, toujours inssuportable, critique, toujours éminent etc.”2 „Le discours répété comprend tout ce qui est traditionellement figé comme expression, phrase ou locution et dont les éléments constitutifs ne sont pas remplaçables et recombinables selon les règles actuelles de la langue”, Coşeriu 1966: 195.

proaspătă sunt colocaţii, apă grea, apă oxigenată, apă regală sunt colocaţii terminologice, a nu avea după ce bea apă este o expresie, dar şi o locuţiune, iar cu toate că, prin absurd, în faţă, în spate sunt doar locuţiuni. Alte grupuri de cuvinte ridică probleme în ceea ce priveşte încadrarea într-o anumită categorie. A înhăma caii, a slei apa din fântână, a fi de aceeaşi părere etc. sunt colocaţii sau locuţiuni verbale? Rochie de gală, rochie de seară, pantofi de lac sunt colocaţii sau colocaţii terminologice din domeniul vestimentaţiei? Numai găsirea, pentru fiecare caz în parte, a unor elemente caracteristice dintr-o anumită perspectivă poate aduce clarificările necesare.

Se pare că doar perspectiva logico-semantică oferă un punct de vedere relativ unitar: în toate aceste cazuri avem de-a face cu semne lingvistice complexe, descriptive sau logice, integrabile în enunţ ca părţi ale acestuia, marcate sau nu afectiv, expresiv, stilistic, a căror valoare denotativă interesează într-un grad maxim sau minim organizarea vocabularului ca mulţime sau ca ansamblu.

Grupuri de cuvinte care nu au valoare denotativă, descriptibile în termenii raportului semn lingvistic-locutor/interlocutor

Aici pot fi grupate toate unităţile discursului repetat care nu au valoare lexicală şi care, de regulă, întrerup enunţul fiind precedate de anumite formule de anunţare. Sunt unităţi frastice, enunţuri de sine stătătoare cu o valoare stilistică, afectivă, expresivă deosebită, cunoscute ca proverbe, maxime, dictoane, vorbe celebre de felul :

nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, pânza şi nevasta să nu le alegi la lumânare, aici e câinele îngropat, unde dai şi unde crapă, na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o, mielul blând suge de la două oi, noaptea toate pisicile sunt negre, daţi Cezarului ce-i al Cezarului, dacă n-au pâine, să mănânce cozonac! statul sunt eu, totul curge, toate drumurile duc la Roma, Vodă da şi Hâncu ba!.

Aşa cum observă Coşeriu 1966: 197 asemenea grupuri de cuvinte, indiferent de caracterul lor popular şi anonim sau, dimpotrivă, cult alcătuiesc forme specifice ale literaturii populare sau culte asimilate şi transmise prin tradiţie lingvistică. Tot aici trebuie încadrate şi o serie de grupuri de cuvinte care nu sunt proverbe, maxime, sentinţe, vorbe celebre în sensul că, deşi sunt marcate afectiv, stilistic, nu exprimă o cugetare, un adevăr general-valabil, nu au valoare lexicală, dar sunt utilizate în mod repetat în situaţii concrete ale actului comunicării1, având diferite valori şi nuanţe, de la refuzul de a răspunde (de sanchi! de chichi, de trei lei ridichi!), până la exprimarea dispreţului faţă de interlocutor (călătorie sprâncenată! adio şi-un praz verde! să-mi scrii pe glaspapir!).

Grupuri de cuvinte cu statut polifuncţional

1 „Contând pe cunoaşterea de către receptor a semnificaţiei acestor enunţuri, emiţătorul le adaptează la o situaţie concretă de interacţiune lingvistică”, Pietreanu 1984: 14–150. Pentru a denumi acest aspect al comunicării, Mel’èuck 1993: 84, propune termenul de frazeme pragmatice sau pragmateme. Autorul amintit include însă în această categorie şi colocaţiile nemarcate afectiv, expresiv, de felul C’est pour toi! Folosită atunci când răspunde la telefon o altă persoană din casă decât cea căutată, ceea ce duce la o lărgire excesivă a sferei pragmatemelor.

Este posibil ca unul şi acelaşi grup de cuvinte să dobândească în limbă un statut polifuncţional determinat, de la caz la caz, pe de o parte, de utilizarea acestuia atât ca element déja parlé al tehnicii discursului, cât şi ca element al discursului repetat, iar pe de altă parte de posibilitatea de a fi folosit cu valoarea denotativă sau nondenotativă.

Destul de multe grupuri de cuvinte sunt utilizabile ca simple colocaţii sau colocaţii terminologice, dar şi ca locuţiuni şi expresii în care avem de-a face cu o codificare semantică acceptată ca atare prin tradiţie: cusut cu aţă albă; a se ţine într-un fir de aţă; a avea mâinile legate; a sta în banca sa; a bate în retragere; a şterge cu buretele; centru de greutate; a deschide gura; a lua hăţurile/frâiele în mână, a scăpa caii; a aduce la acelaşi numitor; a reduce la absurd etc.

Atunci când nu sunt folosite ca „citate”, ca enunţuri închise, ca unităţi frastice, proverbele, maximele, vorbele celebre etc. tind să se integreze în enunţ ca părţii ale acestuia şi inclusiv într-o clasă lexico-gramaticală căpătând o valoare denotativă1. Din acest punct de vedere, se pare că unele gupuri de cuvinte sunt de asemenea utilizabile atât ca unităţi frastice, cât şi ca unităţi nonfrastice, numite eventual expresii proverbile şi aforistico-literare: a fi lup îmbrăcat în blană de oaie; a fi scump la tărâţe şi ieftin la făină; a fugi de naiba şi a da peste dracu; a-şi băga nasul unde nu-i fierbe oala, a fi începutul sfîrşitului, a avea faliţii săi, a străluci prin absenţă etc.

Este posibil şi fenomenul invers: un grup de cuvinte cu valoare denotativă (colocaţie, locuţiune, expresie) să fie folosit cu valoare nondenotativă, de regulă ca enunţ incident, de sine stătător pentru a face referire la o situaţie concretă de interacţiune lingvistică: N-am ce-i face! Asta e situaţia! Pune-ţi pofta în cui! Fii serios! Să te audă Dumnezeu! Muşcă-ţi limba! etc. exprimând resemnarea, dezaprobarea, dezacordul cu o anumită situaţie, confirmarea, acordul cu o anumită situaţie etc.

Ţinând seama de posibilitatea reală sau numai virtuală a grupurilor de cuvinte reperabile într-o limbă de a fi utilizate cu una sau mai multe valori2, domeniul frazeologiei şi conceptul de bază în disciplina care studiază această realitate lingvistică sunt destul de greu de precizat.

Frazeologia poate fi abordată în sens foarte larg, dar şi în sens (sensuri) special (specializate), raportul fiind, de fiecare dată, cel dintre gen şi specie. În sens foarte larg, frazeologia cuprinde acel déja parlé din tehnica discursului de care amintea Coşeriu 1966: 195, dar şi elementele discursului repetat. În sensul special, atribuit de Bally 1905: 87, de „parte a vocabularului”, frazeologia reuneşte doar acele grupuri de cuvinte care interesează lexicul, modul de organizare a acestuia din perspectiva unei anumite modalităţi de a percepe şi de a interpreta realitatea specifice unei limbi sau grup de limbi.

Şi definirea conceptului de unitate frazeologică trebuie să ţină seama de aceste aspecte. În sens larg, o unitate frazeologică este orice semn lingvistic complex, supraordonat cuvântului susceptibil de a căpăta într-o limbă dată una sau mai multe valori

1 Iată o încercare de „adaptare” a proverbului Unde dai şi unde crapă în opera lui Creangă: „Ei, apoi! Unde-o plesneşte mama şi unde crapă! Zic eu în gândul meu … ” I. Creangă, Opere, Bucureşti, 1972, p. 241. Pentru denotaţie, valoare denotativă, vezi Coteanu şi colab. 1985: 38: „Denotaţia sau denotarea, desemnarea, denumirea, eventual însemnarea (cum s-ar putea spune) este actul prin care unui obiect (lucru, eveniment, fenomen, fiinţă, idee, acţiune i se atribuie nume.”2 De exemplu, în română, a închide ochii este interpretabilă ca o simplă colocaţie, dacă are sensul „a coborî pleoapele, acoperind globii oculari”, ca o expresie şi o locuţiune verbală, dacă are sensurile „a se preface că nu observă ceva; a adormi; a muri”, dar şi ca pragmatem, (închide ochii!) dacă se foloseşte ca îndemn la adresa cuiva pentru a spori efectul de surpriză, de obicei la primirea unui cadou.

funcţionale la nivelul enunţului. În sens restrâns, o unitate frazeologică este un semn lingvistic complex, descriptiv sau logic, acceptat ca atare de uzul limbii, integrabil în enunţ ca parte a acestuia şi implicit într-o categorie lexico-gramaticală, codificat sau nu semantic, care interesează organizarea vocabularului ca mulţime sau ca ansamblu. De exemplu, rom. coadă de topor este o unitate frazeologică în sens larg, dacă avem în vedere că acest grup de cuvinte se poate actualiza cu valorile de colocaţie, colocaţie terminologică, dar şi de expresie idiomatică, de fapt aforistico-literară, dacă se face referire la opera care a contribuit la răspândirea acestui grup de cuvinte cu înţelesul de „trădător”. În sens restrâns, coadă de topor reprezintă o unitate frazeologică, dacă este avută în vedere valoarea de „expresie” deja amintită. Unele grupuri de cuvinte sunt interpretabile ca unităţi frazeologice în sens larg, dar şi în sens restrâns, în timp ce altele sunt interpretabile numai în sens restrâns: colocaţie, colocaţie terminologică, locuţiune, expresie, expresie proverbială.

Frazeologia este, în sens larg, domeniul în care sunt reunite grupurile de cuvinte caracterizate printr-o selecţie preferenţială în uzul unei comunităţi lingvistice, iar în sens restrâns, domeniul în care sunt cuprinse doar grupurile de cuvinte apropiate de lexic prin valoarea lor funcţională. Colocaţiile şi colocaţiile terminologice interesează într-o măsură relativ mică organizarea vocabularului şi privesc frazeologia înţeleasă în accepţia largă a termenului. Locuţiunile şi expresiile frazeologice interesează într-un grad maxim organizarea vocabularului şi acoperă sensul restrâns al termenului frazeologie. În felul acesta frazeologia poate fi abordată atât din punctul de vedere al tradiţiei apărute în practica însuşirii limbilor clasice, şi în general a oricărei limbi străine, dar şi a teoriei lingvistice moderne care îşi propune descrierea şi clasificarea grupurilor de cuvinte dintr-o limbă dată din diverse perspectiv.

MOMENTE ALE CONSTITUIRII FONDULUI FRAZEOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE LITERARE

În mai toate lucrărie de istoria limbii române literare observaţiile referitoare la felul în care s-a constituit şi a evoluat fondul frazeologic sunt cu totul sporadice, autorii neoprindu-se în detaliu asupra acestei probleme, nici măcar în capitolele consacrate lexicului. De regulă, diferitele aspecte ale frazeologiei româneşti sunt abordate din perspectiva stilisticii afective, a calcului lingvistic, a lingvisticii integrale sau a limbajului artistic românesc şi mai puţin din punct de vedere diacronic1.

Aşa cum în vocabular, morfologie sau sintaxă se poate face o distincţie între aspectul popular şi cel literar, şi în frazeologie există posibilitatea de a defini un fond frazeologic al limbii populare şi unul al limbii literare. Fondul frazeologic popular se defineşte în linii generale prin caracterul expresiv-afectiv al construcţiilor idiomatice care reflectă aspecte ale vieţii sociale româneşti, mentalităţi, obicieiuri, tradiţii şi superstiţii ale poporului român2. În schimb, fondul frazeologic al limbii române literare are ca trăsături lipsa expresivităţii celor mai multe construcţii, caracterul modern şi uneori livresc al acestora, numărul foarte mare al unităţilor frazeologice calchaite cu precădere după modele romanice, mai cu seamă franţuzeşti, prezenţa unor împrumuturi frazeologice din

1 Vezi, de exemplu, Iordan 1975, Mancaş 1983, Dumistrăcel 2001, Munteanu 2007a. 2 Pentru numeroase exemple de expresii frazeologice „copii ale realităţii”, vezi Dimitrescu, 1958: 145 –1178, şi mai ales Dumistrăcel 2001.

diverse limbi clasice sau moderne. Evoluţia fondului frazeologic literar poate fi urmărită în fiecare perioadă a îndelungatului proces de constituire a limbii române literare.

PERIOADA VECHE (1500 – 1780)

Chiar dacă în textele laice sau bisericeşti din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea nu se poate face o distincţie clară între aspectul vorbit şi cel scris, pot fi consemnate unele unităţi frazeologice care probabil nu circulau decât în varianta scrisă a limbii din acea perioada. Sunt, în general, unităţi frazeologice care au modele în limbile din care s-au făcut primele traduceri din literartura religioasă: a fi întru nemică „a fi distrus, nimicit”, după lat. redacti ad nihil; apă împutată, după v.sl. voda prěrěkanija, cf. lat. aquae contradictionis; duh de nevoie „duh care îmbolnăveşte”, după v.sl. duchǔ nedąžinǔ, cf. lat. spiritus infirmitatis; iute păţit, rău păţit „care suferă mult”, după v.sl. liutě straždę, cf. lat. male torquetur; în podoabă vreme „moment favorabil, ocazie”, după v.sl. podobĭno vrěmę 1 etc.

Alături de asemenea unităţi frazeologice, care aveau la vremea respectivă un caracter cult, livresc, pot fi aminitite şi frazeololgisme caracteristice limbii vorbite. Cele mai multe dintre acestea au devenit cu timpul învechite sau regionale: a sta de alean „a se opune”; a fi de făţiş „a fi de faţă”; de năprasnă „deodată, subit”; în de biu „destul, abundent”; până la curându „repede”; până la destul „destul, abundent”; a bate războiu „a face război, a se război”; pre supt cumpăt „în taină”; a fi în cuviinţa cuiva „a fi la fel, asemănător”; a face despărţitură „a se despărţi”; a fi cu destoinicie „a fi îngăduit”; a face dobândă cuiva „a fi folositor”; a face faţă „a se insinua”; a închina genunchiele „a îngenunchea”; a rămânea de judecată „a pierde un proces”2 etc.

Şi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se poate constata că numărul unităţilor frazeologice cu caracter cult,livresc, este relativ mic, predominante fiind frazeologismele tipice limbii populare, vorbite. Cu toate acestea unii scriitori mai cultivaţi au încercat să creeze modele frazeologice livreşti sau chiar savante, de felul : a da rază „a fi originar din”3; a-şi frânge condeile „a înceta a mai scrie”4; în cumpăna pieirii „într-o perioadă dramatică, agitată”; a se îndrepta din cuvinte „a se justifica”5. Tot în această perioadă, mai ales către sfârşit, apar şi primele rudimente ale influenţei romanice ăn domeniul frazeologiei româneşti. În scrierile unor cronicari ai vremii au pătruns, prin diverse filiere, modele frazeologice moderne care au corespondente în limbile romanice, de exemplu: a da audienţie „a da ascultare”, cf. fr. trouver audience; a păzi parola „a-şi ţine cuvântul”, cf. fr. garder sa parole; a face predicaţie „a ţineun discurs”, cf. fr. prononcer une prédication; a face ţărămonii „a face solemnităţi”, cf. fr. faire des cérémonies6.

Pe baza inventarului frazeologic din operele cronicarilor moldoveni şi munteni, realizat de Munteanu 2007a: 234 – 244, pot fi puse în evidenţă mai multe situaţii. Unele dintre unităţile frazeologice erau deja fixate în formele cu care sunt şi astăzi folosite în română, având la vremea respectivă o răspândire destul de mare în operele mai tuturor cronicarilor, implicit şi în limba vorbită de atunci : a(-şi) aduce aminte; a-şi bate joc; a-şi

1 Densusianu 1961: 172–296, passim.2 Ibid.: 267 – 358.3 DLR, IX, s.v. rază.4 DÎLRV s.v. muzeu.5 Munteanu şi Ţâra 1983: 133; 135.6 Pentru atestări, vezi Cronici brâncoveneşti, Bucureşti, 1988, p. 161, 248, 39, respectiv 102.

bate capul; a băga în seamă; a-şi călca pe inimă; a da ajutor; a da a înţelege; a se da în lături; a-i da mâna; a da pe mâna cuiva; a da voie; a-i fi cuiva peste mână; a-şi ieşi din fire; a nu ieşi din cuvântul cuiva; a ieşi la iveală; a nu încăpea îndoială; a-i părea rău; a-şi pierde firea; a sta împotrivă; a ţine minte etc.

Alte construcţii frazeologice aveau în perioada respectivă o serie de variante care fie au fost abandonate de uzul actual al limbii literare, fie au devenit regionale şi învechite: a pune gândul, cf. a-şi pune în gând; a sta în gânduri, cf. a sta pe gânduri; a da tiflă, cf. a da cu tifla; a lua împrumut, cf. a lua cu împrumut; a şedea voroavă, cf. a şedea, a sta de/la vorbă etc.

Pot fi amintite şi frazeologisme, specifice, după cât se pare, limbii române din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ieşite astăzi din uz : a avea prepus „a bănui”; a da răzbun „a da pace”; a-şi lua coneţul „a se încheia”; a face bdenie „a veghea”; a face zăbavă „a zăbovi” ; a scoate în meidan „a da la iveală”; a avea lovire „a se ciocni” etc.

În perioada veche se poate constata că modelel frazeologice ale limbii populare predomină în ciuda eforturilor unor cărturari de a moderniza sau de a estetiza fondul frazeologic al limbii literare. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu se întrevede o distincţie clară între un fond frazeologic literar şi unul popular, introducerea elementelor de limbă vorbită fiind un fenomen general la scriitorii din această perioadă. Chiar şi în textele traduse, autorii par să nu rămână tributari în totalitate modelelor frazeologice străine şi fac apel, de multe ori, la resursele fondului frazeologic autohton.

PERIOADA MODERNĂ (DUPĂ 1780 PÂNĂ AZI)

Dacă în perioada veche efortul scriitorilor se îndreaptă mai ales în direcţia realizării unităţii limbii literare, în perioada următoare atenţia acestora este concentartă asupra modernizării limbii1. Observaţia este valabilă şi în domeniul frazeologiei, unde procesul de modernizare este evident, practic, de la un deceniu la altul. Limba literară este nevoită după 1780 să exprime noţiuni culturale diverse, nu numai din sfera bisericii sau a administraţiei. Un rol hotărâtor în modernizarea fondului frazeololgic al limbii române literare l-a avut influenţa romanică. Modelele frazeologice din franceză sau din italiana au format, în majoritate, fondul frazeologic literar. Distincţia dintre aspectul popular şi cel literar în domeniul frazeologiei s-a conturat treptat, putându-se distinge şi în perioada modernă câteva momente aparte.

Perioda de început (1780 – 1830)

Traducerile din această perioadă, cu precădere din literatura franceză, pun în evidenţă incapacitatea autorilor de a găsi echivalentele frzeologice moderne cele mai potivite. De multe ori unităţile frazeologice din franceză sau din italiană sunt traduse cuvânt cu cuvânt, evitându-se, pe cât posibil, neologismele care nu erau fixate în limbă în perioada respectivă. Pot fi consemnate o serie de unităţi frazeologice care nu s-au impus în limbă, dar care au avut probabil o anumită circulaţie, fie şi restrânsă: buboi de roză, cf. fr. bouton de rose (confuzie între sensurile fr.bouton „la fleur avant son épanouissement” şi „pustule; vésicule”); curgeri de aer, cf. fr. courant d’aire, it. corrente d’aria; pieptarul de silă, cf. fr. camisole de force, it. camicia di forza; voinic pribeag, cf. fr. chevalier

1 Pentru detalii, vezi Gheţie 1978: 130.

errant, it. cavaliere errante1. În unele dicţionare, se recurge la echivalarea cu un singur cuvânt sinonim a unor construcţii frazeologice moderne care se vor impune în cele din urmă în română: agent de schimb = bancher, zaraf; le libre arbitre = volnicie; mettre en ordre = a orândui; le Ministère des Affaires Étrangères = Postelnicia; le Ministère de la Justice = Logofeţia Dreptăţii2.

Este evident că în această perioadă, în ciuda faptului că limbi romanice ca franceza şi italiana ofereau modele frazeologice moderne care se vor impune către sfârşitul secolului al XIX-lea, se foloseau totuşi în limba literară în curs de constituire unităţi frazeolgice tipice limbii populare. De exemplu, fr. sous prétexte que a fost redată în traducerile din franceză din această perioadă şi chiar în cele de mai târziu prin echivalentele româneşti de felul: cu pricină că, sub chip, sub cuvânt că, sub prepusul, cu pricinuire de3. La fel, construcţiile din franceză prendre en considération, par exemple, en géral au fost redate iniţial prin a lua în băgare de seamă, spre pildă, respectiv de obşte. Abia după pătrunderea masivă şi fixarea neologismelor romanice vor fi utilizate şi modelele frazeologice provenite din franceză şi din italiană. În felul acesta, unele unităţi frazeologice autohtone nu au mai fost admise în limba literară, şi, fără a fi scoase din uz, au fost împinse către limba populară. Distincţia clară între fondul frazeologic literar şi cel popular nu se va putea realiza însă decât în perioadele următoare, mai ales după 1880, când se va stabiliza influenţa neologică în domeniul vocabularului.

Perioada acceptării definitive a influenţei romanice (1830 – 1880)

Dacă înainte de 1830 se constată unele reţineri sau oscilaţii în folosirea frazeologismelor străine, în limba literară din această perioadă se observă o tendinţă evidentă de a imita modele frazeologice de provenienţă romanică, italiană şi franceză în special, chiar şi atunci când în română există unităţi frazeologice sinonime. De exemplu, sunt utilizate din ce în ce mai des în limba literară unităţi frazeologice calchiate din italiană şi din franceză în special, chiar şi atunci când în română există unităţi frazeologice sinonime. De exemplu, sunt utilizate din ce în ce mai des în limba literară unităţi frazeologice calchiate din franceză şi italiană de felul: a cădea de acord < fr. tombre d’accord; a pune o barieră < fr. mettre une barrière; a fi la dispoziţia cuiva < fr. être à la dispositione de quelqu’un, cf. it. essere a disposizione di qualcuno; a face cuiva o favoare < fr. faire une faveure à quelqu’un, cf. it. fare un favore; a fi la remorca cuiva < fr. être à la rémorque de quelqu’un , cf. it. andare a riomorchio etc., în timp ce unităţile frazeologice sinonime a cădea la învoială; a pune o stavilă, o oprelişte; a fi la cheremul cuiva; a face cuiva un hatâr; a fi la edecul cuiva tind să devină populare. Numeroase unităţi frazeologice de provenienţă şi italiană se impun în limbă concurând în felul acesta unele dintre unităţile frazeologice sinonime autohtone şi, astfel se produce şi în domeniul frazeologiei procesul de modernizare caracteristic vocabularului limbii române literare de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Alături de modelele frazeologice menţionate mai sus, care s-au impus în limbă, au circulat şi altele, care după 1880, au fost treptat eliminate din diferite cauze, intrând astfel în categoria arhaismelor frazeologice. Pot fi citate în acest sens: a face cuiva o clacă < fr.

1 Goldiş-Poalelungi 1973: 225 – 240 passim.2 VVPR s.v.3 Goldiş-Poalelungi 1973: 281.

faire une claque à quelqu’un „a încuraja pe cineva, de obicei un actor sau un cântăreţ, aplaudându-l”; clasă dirigentă < fr. la classe dirigente „clasa conducătoare”; a afce falită < fr. faire faillite „a da faliment”; a da nuvele < fr. donner des nouvelles „a da ştiri, veşti”; pe parolă de onoare < fr. sur parole d’honneur, cf. it. parola d’onore „pe cuvânt de onoare”; a face un prezent < fr. faire un présent „a face un cadou”. Trebuie menţionat că asemenea construcţii nu pot fi incluse în categoria franţuzismelor din cel puţin două motive. Primul ar fi că acestea au fost înregistrate ca atare, fără vreo menţiune specială, de dicţionarele vremii, deci au fost consfinţite de uzul general al limbii literare, şi, al doilea, în urma unui proces de adaptare, au dat naştere unor variante care s-au impus în româna actuală. Dacă în secolul al XIX-lea au pătruns în limba literară cele mai multe dintre unităţile frazeologice moderne, în majoritate de provenienţă romanică, în secolul următor va avea loc un proces de adaptare a acestora, de rezolvare a unor concureţe între diferitele unităţi frazologice şi de impunere, în cele din urmă, a anumitor variante.

Perioada stabilizării influenţei romanice (după 1880 până la sfârşitul secolului al XX-lea)

Cu toate că este vorba de o perioadă destul de întinsă şi complexă din punct de vedere istoric, caracteristica fundamentală este impunerea unor norme în adoptarea modelelor frazeolgice de provenienţă romanică. Deoarece cultura capătă un caracter de masă, asimilarea unităţilor lexicale şi frazeologice este determinată de tendinţele uzului general al limbii şi nu numai de maniera de exprimare a unor scriitori. După 1945 se manifestă intens o influenţă rusă, vizibilă şi în domeniul frazeologiei1. Cu toate acestea, fondul frazeolgic literar a rămas în linii generale de provenienţă romanică, influenţa rusă fiind, aşa cum s-a dovedit, efemeră. Nici celelalte influenţe, germană sau engleză, nu au avut rolul hotărâtor pe care l-a avut influenţa romanică, în special franceză şi italiană. De fapt, în această perioadă s-au produs cele mai mari transformări în domeniul frazeologiei, modelele frazeologice autohtone influenţând într-o anumită măsurăprocesul de asimilare a frazeologismelor de proevenienţă romanică, hotărînd chiar soarta acestora în limbă.

Cu precădere îna doua jumătate a acestei perioade, unele unităţi frazeologice de provenienţă romanică, folosite în secolul al XIX-lea, înregistrarte de dicţionarele apărute până prin 1930 – 1940 fără menţiune „învechit”, ies treptat din uz, intând în categoria arhaismelor frazeologice. Una dintre cauze a fost evoluţia semantică a unor cuvinte componente de origine romanică, împrumuturi relativ recente în română, care, de cele mai multe ori şi-au restrâns sensul. Astfel, unităţi frazeolgice de felul: a da nuvele < fr. donner des nouvelles „a da ştiri, veşti”; a se confunda în scuze < fr. se confondre en excuses „a repta, a întări scuzele”; a pune un termen la ceva < fr. mettre un terme à quelque chose, cf. it. porre termine à qualcosa „a pune capăt unei situaţii”; a face uverturi < fr. faire des ouvertures „a face propuneri” etc., deşi au fost înregistrate în DA, CADE, SDLR fără menţiunea „învechit”, au ieşit din uz tocmai datorită faptului că nuvelă a perdut sensul de „ştire, veste”, a se confunda, pe cel de „a întîri, a repeta”, termen, pe cel de „capăt, sfârşit”, iar uvertură, pe cel de „propunere”. Tot în această perioadă au ieţit din uz şi unităţi frazeologice de provenienţă franco-italiană în care verbe ca a arunca, a cădea, a face, atrage etc. calchiau anumite sensuri speciale ale

1 Referitor la acest subiect, vezi Iordan 1950a: 51 – 122 şi Hristea 1968: 145–188.

corespondentelor verbale franţuzeşti sau italieneşti. Cum aceste sensuri nu au fost adopatate definitiv în limba română, nici îmbinările frazeologice care conţineau cuvinte cu asemenea sensuri nu s-au impus în limbă. Este vorba de colocaţii ale limbii franceze sau italiene calchiate în română şi percepute, datorită noutăţii modelelor, ca „expresii”: a arunca un blam < fr. jeter le blâme „a condamna”; a arunca un pod < fr. jeter un pont „a construi un pod”; a arunca o propoziţie < fr. rejeter une proposition „a respinge o propunere”; a arunca un ţipăt < fr. jeter un crie, cf. it. gettare grida „a ţipa”; a face foc < fr. faire feu „a trage cu o armă de foc; a deschide focul”; a trage un plan < fr. tirer un plan „a trasa un plan”; a trage o poliţă < fr. tirer une lettere de charge „a semna o cambie”. Chiar dacă asemenea frazeologisme au ieşit din uz,ele au contribuit în mod evident la impunerea în limbă a modeleor frazeologice romanice, în cele din urmă, la modernizarea fondului frazeologic al limbii române literare.

Un alt proces care s-a manifestat cu precădere la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fos acela de rezolvare a unor concurenţe între diverse unităţi frazeologice sau variante ale acestora. Fenomenul în discuţie nu a fost a fost general, deoarece există şi astăzi unităţi frazeologice şi variante a căror concurenţă nu s-a rezolvat încă.

Unele unităţi frazeologice de provenienţă franceză au fost concurate şi eliminate din limbă de unităţi frazeologice sinonime tot de provenienţă franceză. În acesată veritabilă „coliziune sinonimică” au învins unităţile frazeologice cu sens clar şi alcătuite din cuvinte care s-au impus definitiv în limbă datorită unei răspândiri mai mari. Pot fi comparate exemple de felul: a trage parte din ceva < fr. tirer partie de quelque chose cu a trage profit din ceva < fr. tirer profit de quelque chose, ambele cu sensul de „a profita de ceva”; a face un prezent < fr. faire un présent cu a face un cadou < fr. faire un cadeau „a dărui ceva cuiva”; instrumente de vânt < fr. instruments à vent cu instrumente de suflat < fr. instruments à souffler „instrumente care sunt acţionate de un curent de aer produs prin suflare” etc.

În alte situaţii, o unitate frazeologică de provenienţă franceză a putut fi scoasă din uz de un cuvânt sinonim, dar cu un corp fonetic mai redus şi cu o mai mare răspândire în limbă. Regula nu se poate generaliza, deoarece există şi situaţii în care s-au menţinut şi unitatea frazeologică şi sinonimul respectiv (de exemplu, a ţine o conferinţă şi a conferenţia), dar pot fi comparate: cabinet de lectură < fr. cabinet de lecture cu bibliotecă; a face naufragiu < fr. faire naufrage cu a naufragia; a face promoţie < fr. faire promotion cu a pomova; a face scuze < fr. faire des excuses cu a se scuza; sală de mâncare < fr. salle à manger cu sufragerie.

Procesul de modernizare a frazeologiei limbi literare şi de adaptare a unităţilor frazeologice de provenienţă străină a fost mult mai complex. Unele unităţi frazeologice care traduceau cuvânt cu cuvânt pe cele din franceză sau italiană sau în care un element era un calc după corespondentul său franţuzesc sau italienesc au fost concurate de varinatele, impuse în cele din urmă, în care elementul component respectiv a fost împrumutat. De exemplu, nu s-au impus în limbă variante de felul casă de îndreptare < fr. maison de correction, cf. it. casa di correzione; duh de partidă < fr. it. spirito di partita, cf. fr. ésprit de partie; a face un înfrunt < fr. faire un affront; a face propăşiri < fr. faire des progès, cf. it. fare progressi; în simţul cel mai larg al cuvântului < fr. dans le sens le plus large du mot etc., dar, în schimb, au câştigat teren variantele casă de

corecţie; spirit de partidă; a face un afront; a face progrese; în sensul cel mai larg al cuvântului.

Există, fireşte, şi situaţia inversă în care o unitate frazeologică de provenienţă franceză sau italiană, care conţinea un cuvânt împrumutat din aceste limbi a fost concurată şi eliminată de varianta în care elementul component respectiv a fost tradus cu un alt cuvânt, uneori tot cu un neologism. Pot fi comparate unităţile frazeologice: clasă dirigentă < fr. la classe dirigeante, cf. it. classa dirigente cu clasă conducătoare; a avea confienţa < fr. avoir la confience cu a avea încredere; pe parolă de onoare < fr. sur parole d’honneur, cf. it. parola d’onore cu pe cuvânt de onoare; suare dansantă < fr. soirée dansante etc.

Alte unităţi frazeologice de provenienţă franceză şi italiană care conţineau un cuvânt împrumutat au avut o variantă, impusă în cele din urmă, în care elementul component respectiv a fost calchiat. În felul acesat, s-au impus în limba română literară unele calcuri lexico-frazeologice, în timp ce variantele lor, împrumuturi sau calcuri frazeologice, au ieşit din uz. Să se compare: bal masche < fr. bal masqué cu bal mascat (cf. rom. înv. bal măscuit); piatră angulară < fr. pierre angulaire, it. pietra angolare cu piatră unghiulară; a deschide o seanţă < fr. ouvrir une séance cu a deschide o şedinţă.

În procesul modernizării frazeologiei româneşti literare pot fi consemnate şi variante frazeologice care diferă prin aspectul al cel puţin unuia dintre termeni. De exemplu, a face epocă < fr. faire époque, cf. it. fare epoca a avut varianta ieşită din uz a face epohă sau a păstra ranchiună < fr. garder de la rancune a avut varianta învechită a păstra rancună, ieşită din uz, deoarece în româna s-a impus forma pătrunsă pe cale orală a fr. rancune.

Alte variante care s-au concurat sunt explicabile prin reproducerea modelului din italiană sau din franceză. De exmplu, a cădea în disuetudine < it. cadere in disuetudine a fost eliminată din uz de a cădea în desuetudine < fr. tomber en désuétude; a pune la indice < fr. mettre all’indice, de a pune la index < fr. mettre à l’index, iar stradă ferată < it. strada ferrata, de drum de fier < fr. chemin de fer etc.

De o concurenţă se poate vorbi şi între calcurile frazeologice perfecte şi cele imperfecte după unele modele din franceză de tipul frumoasele arte < fr. les beaux arts, dar şi artele frumoase sau calculul probabilităţilor < fr. le calcul des probabilités, precum şi calcul de probabilităţi1 etc.

Perioada actuală (de la sfârşitul secolului al XX-lea până astăzi)

Deşi influenţa engleză în domeniul lexicului este evidentă, limba română literară continuă să asimileze şi în această perioadă modele frazeologice din franceză sau din italiană. Sunt o serie de colocaţii terminologice, unele atestate înainte de 1990 care tind să se răspândească şi în vorbirea nespecialiştilor: barieră termică < fr. barrière thérmique; câmp semnatic < fr. champ sémantique; câmp lexical < fr. champ lexical; câmp conceptual < fr. champ conceptuel; celulă animală < fr. cellule animale; celulă somatică < fr. cellule somatique; celulă vegetală; centru optic < fr. centre optique; ceramică dentară < fr. céramique dentaire; cod genetic < fr. code génétique; dismorfism sexual < fr. dismorphisme sexuel; mecanica fluidelor < fr. la mécanique des fluides; mişcare brawniană < fr. mouvement brownien etc.

1 Vezi mai departe Calcuri frazeologice imperfecte în limba română contemporană.

Imitarea unor modele englezeşti are ca urmare obţinerea unor calcuri imperfecte de felul beretele verzi < engl. green beret; capete rase < engl. skin-head; gulere albe < engl. white collar; pagube colaterale < engl. collateral damage etc. Româna actuală apelează cu precădere la împrumuturi din engleză, percepute mai mult ca unităţi lexicale compuse decât ca expresii frazeologice: exit poll; fan club; roll on; gossip columist; first lady; box office; breaking news; news alert; first class; no comment; top secret; second hand; visitig professor; key-note adress; program officer; sales person etc.1

În perioada actuală este caracteristică tendinţa prelucrării de către vorbitori a materialului frazeologic existent în sensul remodelării unor construcţii prin anlogie, contaminaţie sau etimologie literară. De exemplu, s-au impus în româna literară actuală forme contaminate de tipul: a ţine capul de afiş, din a ţine afişul < fr. tenir l’affiche „despre spectacole care datorită succesului la public se joacă de foarte multe ori” şi a fi capul de afiş < fr. être la tête de l’affiche „despre actorii care au rolul principal fiind astfel trecuţi în partea de sus a afişului”; a lua la cunoştinţă din a lua cunoştinţă de ceva < fr. prendre connaissence de quelque chose şi a aduce la cunoştinţă < fr. porter quelque chose à la connaisence de quelque’un; a acţiona pe cineva în judecată din a acţiona pe cineva în justiţie < fr. înv. actionner quelqu’un en justice şi a da pe cineva în judecată etc.

O altă caracteristică a frazeologiei actuale este utilizarea unor surse inedite ca modele de unităţi frazeologice. Fenomenul se explică prin influenţa pe care o are mass-media asupra vorbirii de zi cuc zi. Repetarea fracventă, deşi episodică, la radio, la televiziune, în presă a unor titluri de emisiuni, a unor sloganuri publicitare, a unor refrene, a unor replici la modă favorizează răspândirea, dar şi prelucrarea unor tipare frazeologice inedite2. Se poate vorbi de o anumită creativitate în domeniul frazeologiei româneşti actuale mult mai accentuată decât în perioadele trecute determinată de înţelegerea în sens foarte larg a libetăţii de exprimare.

1 Stoichiţoiu-Ichim 2001: 86–96, passim.2 Vezi mai departe Surse inedite ale frazeologiei româneşti actuale.

CAUZE ALE VARIAŢIEI FRAZEOLOGICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Frazeologia este considerată, în accepţia întemeietorului acestei discipline moderne, o parte a vocabularului în care sunt reunite îmbinările stabile de cuvinte „gata făcute”, echivalente reale sau potenţiale ale unităţilor lexicale propriu-zise (Bally 1905: 87), sau ca domeniul „discursului repetat”, definit de Coşeriu (2000: 258) ca „tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja »”. Cu toate acestea, nu de puţine ori, dicţionarele, nu numai cele frazeologice sau de expresii şi locuţiuni, înregistrează sub o formă considerată canonică una sau chiar mai multe variante lexicalizate, în sensul acceptării şi utilizării acestora realtiv frecvent în paralel, iar observarea discursului pune în evidenţă numeroase variante idiolectale, variaţii, uneori singulare, efemere, ale formei şi chiar ale sensului unor unităţi frazeologice. De regulă, aceste ultime două tipuri de variante sunt ignorate de lucrările lexicografice, chiar şi de cele speciale, sau sunt considerate „greşeli” de limbă propriu-zise1, o manifestare a fenomenului abaterii lingvistice de la formele „corecte”.

Lucrările consacrate frazeologiei, cu precădere cele apărute la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, discută din ce în ce mai mult despre caracterului dinamic, deschis al unităţilor frazeologice (Greciano 1983; Groza 2005) şi atrag atenţia asupra posibilităţii intervenţiei vorbitorilor asupra formelor canonice (Bernet

1 Vezi acest punct de vedere în lucrările lui Dorin N. Uritescu: Degradarea unităţilor frazeologice în limba română actuală, Bucureşti, 2006; Dinamica actuală a limbii române. Forme şi sensuri greşite ale unor expresii şi locuţiuni consacrate, Bucureşti, 2009; Dicţionar de forme şi sensuri greşite ale unor expresii şi locuţiuni constacrate, Bucureşti, 2009.

şi Rézeau 1989), care pot astfel să-şi subordoneze „variante discursive la infinit” (Bernet 1992: 332). Fenomenul în discuţie, sesizabil şi la numeroase unităţi lexicale, a primit denumiri diferite: substituţie (Nyrop, citat de Dominte 2000a: 91), substituţie lexicală voluntară (Dominte 2000a, cu numeroase subdiviziuni), deraiere lexicală (Graur 1970), remorcă lexicală (Graur 1970, Dominte 2000b), deformare populară (Rat 1957a), etimologie populară (Hristea 1968), etimologie populară prin atracţie paronimică (Salmon 1991), joc de cuvinte (Guiraud 1980), joc de cuvinte facil (Zafiu 2001), variaţie sinonimică şi parasinonimică, variaţie prin expansiune (Bernet 1992). Dumistrăcel 2006: 127 şi urm. descrie modificările enunţului discursului repetat cu ajutorul celor patru categorii de transformare (figuri de construcţie) observate de Quntilian în Institutio oratoria: adiectio „adăugire, detractio „suprimare”, immutatio „substituire” şi transmutatio „inversiune”.

Mai puţin s-a insistat asupra cauzelor care produc fenomenul variaţiei frazeologice. De exemplu, în categoria immutatio pot fi incluse atât a da sfoară în ţară (cf. a da sfară în ţară), cât şi a-l mânca pe cineva spinarea (cf. a-l mânca pe cineva pielea), dar şi a se uita ca motanul în calendar (exemplu dat de Dumistrăcel 2006: 140, cf. a se uita ca mâţa în calendar), precum şi a-şi încerca ghinionul (cf. a-şi încerca norocul). În primul caz, substituţia se produce ca urmare a confuziei paronimice, un aspect al etimologiei populare, în al doilea caz avem a face cu un aspect al sinonimizării doar în expresia frazeologică respectivă (spinare = piele, Eseev 1969: 19), al patrulea exemplu este ceea ce Bernet (1992: 336) numeşte „variaţie în interiorul unei clase de distibuţie” în care contează „sema generică”, în cazul de faţă [+felin], iar ultimul exemplu este o creaţie analogică prin sbstituţie antonimică susţinută de modelul lexicalizat, deja existent, a face casă bună cu cineva / a face casă rea cu cineva.

Din perspectiva cauzelor care produc fenomenul variaţiei frazeologice, se pot deosebi cauze lingvistice (organizarea complexă a limbii şi manifestarea unor fenomene lingvistice generale: contaminaţia, etimologia populară, analogia) şi cauze extralingvistice (atitudinea vorbitorilor faţă de realitatea la care se referă, dar şi exploatarea potenţialului comic şi ludic al unor expresii frazeologice). Chiar dacă în anumite cazuri este greu de făcut o distincţie clară între aspectul spontan şi cel (semi)conştient, de regulă, variaţiile frazeologice care au la bază cauze lingvistice nu se realizează prin intervenţia (semi)conştientă a vorbitorilor, în timp ce variaţiile determinate de cauze extralingvistice presupun conştientizarea de către vorbitori, în calitate de cunoscători şi utilizatori, atât a schimbărilor, cât şi a efectelor obţinute de acestea.

Organizarea complexă a limbii, existenţa unor variante fonetice, a unor construcţii gramaticale echivalente sau a unor serii sinonimice, permite realizarea spontană a unor variaţii frazeologice de natură fonetică (a arunca o căutătură / o cătătură; a băga în sperieţi / în spărieţi et.), gramaticală (a tăia frunză / frunze la câinii; a vinde castraveţi la grădinar / grădinarului; a ieşi / a scăpa / a o scoate cu obrazul curat etc.) şi lexicală (a băga frica / spaima / groaza în cineva; a sta / a şedea cu mâinile / cu braţele încrucişate; a fi greu de / la cap; a afla ac de / pentru cojocul cuiva etc.)1. Aceste tipuri de variante au cele mai mari şanse să se lexicalizeze, unele dintre ele fiind înregistrate ca atare de

1 Pentru mai multe exemple, vezi Evseev 1969 : 18–19. Autoarea nu îşi propune să deosebească variantele realizate spontan de cele realizate intenţionat.

dicţionare. Variantele de natură fonetică cunosc o repartizare diferită în funcţie de nivelul limbii, literar, popular sau dialectal.

Şi calchierea în mod diferit a unor unităţi frazeologice din franceză, dar şi din alte limbi, este favorizată de organizarea complexă a limbii. Astfel au apărut în română variante lexicalizate de felul: fir călăuzitor / conducător < fr. le fil conducteur; duşmanul / inamicul public numărul unu < fr. l’ennemi public numéro un; calculul probabilităţilor / calcul de probabilităţi < fr. le calcul des prbabilités; şeful cabinetului / şef de cabinet < fr. le chef du cabinet1 etc. Cercetarea dinamicii limbii române contemporane din a doua jumătate a secolului al XX-lea poate pune în evidenţă mult mai multe variante de acest fel care au fost însă abandonate de uz: casă de corecţie, înv. casă de îndreptare < fr. maison de correction; a face progrese, înv. a face propăşiri < fr. faire des progrès; clasa conducătoare, înv. clasa dirigentă < fr. la classe dirigeante; serată dansantă, înv. suare dansantă < fr. soirée dansante2 etc.

Cauza unor variaţii frazeologice mai poate fi şi manifestarea unor fenomene lingvistice de felul contaminaţiei, etimologiei populare sau analogiei. Primele două fenomene dau naştere de obicei la variante hibride sau neliterare, iar analogia poate determina apariţia unor unităţi frazeologice distincte. Şi în acest caz este vorba de producerea spontană a variantelor, deorece majoritatea vorbitorilor nu percep modul de manifestare a acestor fenomene lingvistice.

Cel puţin din punctul de vedere al uzului actual, unele contaminaţii par să fie acceptate şi lexicalizate definitiv: a lua la cunoştinţiă < a lua cunoştinţă de ceva + a aduce la cunoştinţă ceva cuiva; a ţine capul de afiş < a ţine afişul + a fi capul de afiş; conform cu originalul < conform originalului + a fi conform cu ...etc. Alte variante de felul: unde a înţărcat mutul iapa < unde a dus mutul iapa (şi surdul roata) + unde şi-a înţărcat dracul copiii; a i se face părul de găină < a i se face pielea de găină + ai se ridica părul măciucă sunt percepute ca evidente greşeli datorate neglijenţei în exprimare sau necunoaşterii exactă a formei canonice3.

Confuzia paronimică, un aspect al etimologiei populare, poate determina apariţa unor variante frazeologie. Din fondul vechi al limbii ne-au parvenit câteva exemple clare de confuzii paronimice acceptate de uzul actual: apă chioară < apă chiară; a da sfoară în ţară < a da sfară în ţară; a face marţi pe cineva < a face marţ pe cineva4. Alte deformări prin substituţii paronimice ale unor unităţi frazeologice se situează la nivelul unor greşeli de limbă. Frecvenţa utilizării unora dintre construcţiile următoare este relativ mare: atac de corp < atac de cod; corn de umbră < con de umbră; a lua cu autozbirul < a lua cu otuzbirul; pălărie cu boluri < pălărie cu boruri; lumea interpolă < lumea iterlopă; romb de flor < rond de flori etc.

În cazul analogiei, este vorba de un tipar frazeologic, mai mult sau mai puţin răspândit, perceput însă ca deosebit de important în comunicare, fiind modelul formării altor unităţi frazeologice înrudite ca formă şi sens. Fenomenul în sine se produce ca

1 Vezi Groza 2003: 406. 2 Pentru mai multe exemple, vezi Groza 2005: 61–74. 3 Unele variante înregistrate de Iordan (1948: cap. Frazeolgie, passim) gătit din ac < gătit la patru ace + scos ca din cutie; în toate cazurile < în tot cazul + în toate împrejurările; a lua de scurt < a lua din scurt + a lua de mână; de-a lung a larg < în lung şi în larg + de-a lungul şi de-a latul; e de mintea omului < e la mintea omului + e de înţeles; pentru un moment < pentru moment + pentru un timp etc. ilustrează această situaţie. 4 Discutate de Hristea 1968: 219, respectiv, 259–262.

oricare aspect al variaţiei frazeologice: vorbitorii modifică forma iniţială şi obţin noi unităţi frazeologice având sau nu şanse reale de a fi acceptate în limbă. Şi alte aspecte prin care se realizează variaţia frazeologică, prezentate mai sus, contaminaţia şi confuzia paronimică, au dat naştere unor forme lexicalizate.

Foarte productiv pare să fie în româna contemporană procedeul realizării unor noi unităţi frazeologice care se opun ca sens modelului iniţial. Procedeul în discuţie este susţinut de existenţa în limbă a unor perechi de unităţi frazeologice opuse ca sens, dar asemănătoare ca formă, de felul: avea apă în vine / a avea sânge în vine; a face casă bună cu cineva / a face casă rea cu cineva; a fi de bun augur / a fi de rău augur; a i se întuneca mintea / a i se lumina mintea etc. Astfel, de la unele unităţi frazeologice cu sens pozitiv sau formă afirmativă s-au format alte construcţii frazeologice având structuri asemănătoare, dar sensuri şi forme opuse. Fenomenul se produce aproape de la sine când un termen al unităţii frazeologice de bază are un antonim de regulă frecvent utilizat în limba română: a spăla rufele murdare în public, după modelul a spăla rufele murdare în familie < fr. laver son linge sale en famille ; a judeca la cald, după modelul a judeca la rece < juger au froid; pe picior de inferioritate, după modelul pe picior de egalitate < fr. sur un pied d’égalité; listă albă, după modelul listă neagră < fr. liste noire; pace rece, după modelul război rece < fr. la guerre froide etc. Tot în această categorie pot fi amintite numeroase perechi frazeologice construite în jurul opoziţiei om „bărbat” / femeie: om de serviciu / femeie de serviciu; om de afaceri / femeie de afaceri; om de litere / femeie de litere; om de acţiune / femeie de acţiune etc.

Analogia poate fi invocată şi în cazul tendinţei completării unor serii frazeologice cu noi unităţi care, de regulă, denumesc un aspect nou apărut în realitatea extralingvistică. O construcţie frazeolgică devine un model productiv atunci când vorbitorii sunt nevoiţi să se refere la noi aspecte din realitate asemănătoare ca mod de manifestare, de existenţă cu aspectele denumite de construcţia iniţială. Pentru a denumi acţiunea de „a-şi expune corpul în întregime razelor solare” s-a folosit expresia baie de soare < fr. bain de soleil. De la acest model au apărut şi construcţiile baie de aer, baie de mulţime şi chiar baie de lectură care păstrează genul proxim, dar indică diferenţa specifică. Unele inovaţii, deşi formate după modele consacrate, sunt percepute, cel puţin pentru moment, ca forme insolite: lovitură de presă, după modelul lovitură de stat < fr. coup d’Êtat; şaretă capcană, după modelul maşină capcană, colet capcană; a vedea lumina e-mailurilor, a vedea lumina Internet-ului, după modelul a vedea lumina tiparului etc.

Dintre cauzele de natură extralingvistică poate fi adusă în discuţie tendinţa vorbitorilor de a-şi manifesta atitudinea faţă de anumite aspecte la care se referă cu ajutorul expresiilor frazeologice. Intervine în primul rând nevoia de a preciza, de a scoate în evidenţă o anumită trăsătură sau însuşire, considerate importante. Vorbitorul devine (semi)conştient de modificarea pe care o realizează şi îl obligă pe interlocutor să se raporteze la modelul frazeologic iniţial, dar şi la o situaţie extralingvistică la care varianta face mai bine referire sub aspect stilistic, expresiv şi chiar structural.

O modalitate relativ simplă de intervenţie asupra modelului iniţial este realizarea unei variante prin extindere, prin expansiune, prin adăugarea unor elemente care scot în relief, care accentuează un aspect pe care vorbitorii îl consideră semnificativ. De obicei, varianta scurtă este percepută ca fiind mai puţin expresivă şi chiar mai puţin motivată: a arde gazul (degeaba; de pomană); a fi lovit cu leuca (în cap); a-i cădea cu tronc (la inimă); slab ca o scrumbie (marinată); c-un picior în groapă (şi cu unul afară); a se

îneca la mal (ca ţiganul) etc. Astfel oricând pot apărea variante idiolectale de felul : a se da pe brazda nonconformismului; a căuta cuiva nod în papura financiară; a schimba macazul peniţei etc.1 în care elementele adăugate realizează o actualizare a fiecărei expresii în parte.

Alteori vorbitorii substituie un element component al expresiei frazeologice cu un parasinonim, un cuvânt care face mai bine referire la situaţia extralingvistică enunţată. Se realizează o echivalenţă ad-hoc între termeni care în mod obişnuit nu pot fi sinonimi, dar care în situaţia de comunicare enunţată au o trăsătură percepută sau interpretată de locutor ca importantă şi comună. Modificările au caracter neaşteptat, iar impunerea variantelor este improbabilă pentru multe dintre acestea, deorece situaţiile la care fac referire nu pot fi generalizate, fiind particulare2: amenda e ruptă din rai, bătaia e ruptă din stabor, cf. bătaia e ruptă din rai; a fugi de-i scapără crampoanele, cf. a fugi de-i scapără călcâiele; a face vilă bună cu cineva, cf. a face casă bună cu cineva; ca la uşa Orientului, cf. ca la uşa cortului etc. Fără cunoaşterea exactă a contextului la care fac referire, asemenea variante devin de neînţeles, iar efectul stilistic este foarte redus sau chiar discutabil.

Deoarece greşelile de limbă, mai ales confuziile paronimice, produc un efect comic involuntar, vorbitorii au la îndemână o modalitate foarte simplă de a obţine efecte stilistice suplimentare intervenind în glumă asupra modelului iniţial sau doar repetând o formă despre care au conştiinţa că este greşită şi implicit hilară. Procedeul este relativ vechi3 şi intră în categoria calamburului răspunzând înclinaţiei vorbitorilor pentru joc şi glumă. De exemplu: curriculum vitelor î.l.d. curriculum vitae; penibil de pedeapsă î.l.d. pasibil de pedeapsă; pardon de explozie ! î.l.d. pardon de expresie !; rău fumat î.l.d. rău famat; martor cu ochelari î.l.d. martor ocular; doctor decent î.l.d. doctor docent etc. Asemenea variante nu stau pe acelaşi plan cu cele de felul a rămâne pe geantă sau apă chioară, produse spontan, deoarece sunt intervenţii conştiente ale vorbitorilor cu scopul obţinerii unor efecte stilistice. De altfel, procedeul a devenit o modalitate de exprimare frecvent folosită în mass-media, unde sunt exploatate şi alte construcţii lingvistice: proverbe (directorii trec, datoriile rămân, cf. apa trece, pietrele rămân), titluri de opere literare şi cinematografice (Cel mai iubit dintre filozofi, cf. titlul romanului lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni; Ţigara,balonul şi consilerii, cf. titul filmului Aurul, profetul şi ardelenii), fraze celebre (Citesc, deci exist, cf. Cuget, deci exist, René Descartes)4.1 Pentru detalii, vezi Groza 2003: 409 şi urm.2 Margarito 1989: 20–42, passim discută, printre altele, unele variante frazeologice reperabile în franceză de felul entre sage et loup, cf. entre chien et loup; mettre l’art à la bouche, cf. mettre l’eau à la bouche; fauve qui peut, cf. sauve qui peut etc. pe care le consideră aspecte ale jocului de cuvinte. Autoarea constată că şi alte categorii de îmbinări de cuvinte sunt supuse jocurilor de cuvinte (titluri de opere literare şi cinematografice, titluri de cântece, fraze celebre, proverbe). Pentru jocul de cuvinte în raport cu etimologia literară, vezi Henry 1989.3 O listă de bucate (Listă de buzate) cu denumiri intenţionat deformate ale unor feluri de mâncare cunoscute a fost citită, în prezenţa Mariei Tănase, la restaurantul Wilson, unde aceasta a cântat în timpul războiului, de actorul Hristu Nicolaide, devenind reperul unor glume de acest fel: luncă fiartă, sobă cu muştar, saramură de domn, icre de trap, salar de Sibiu, croşete de caşcaval, caşcaval panel, cafea Moaca, fasole stătută, brânză temenea etc. În această listă, care a circulat multă vreme printre amatorii de glume lingvistice, se regăseşte şi varianta, destul de răspândită astăzi, brânză de veci.4 Margarito 1989: 19–52, passim, înregistrează în presa franceză formulări similare, ceea ce înseamnă că procedeul este oarecum „internaţional”: Crimes et non châtiment (Crimă şi ne-pedeapsă, cf. Crimă şi pedeapsă); Devine qui vient chanter ce soir ? (Ghici cine vine să cânte în seara asta, cf. Ghici cine vine la

Variaţia frazeologică este un fenomen complex care poate avea manifestări diferite, de la preluarea şi consacrarea unei greşeli propriu-zise, la modificarea intenţionată şi conştientă a modelului iniţial. Pe de altă parte, organizarea complexă a limbii permite coexistenţa unor variante echivalente sau asimilarea sub diverse forme a unor modele frazeologice din alte limbi, cu precădere din franceză, dar şi din italiană. Tot prin variaţia frazeologică se manifestă şi înclinaţia vorbitorilor către glumă, către calamburul lingvistic, realizate prin procedee şi tehnici nesavante, doar pe baza simţului lingvistic.

DESPRE ROLUL UNITĂŢILOR FRAZEOLOGICE ÎN FORMAREA CUVINTELOR

Unităţile frazeologice nu dau naştere în exclusivitate altor unităţi frazeologice, ci şi unor cuvinte propriu-zise fie prin (semi)aglutinarea elementelor componente, fie prin derivarea lexicală, având ca bază, de regulă elementul central al unor frazeologisme. Se formează astfel un cuvânt care are sensul întregii construcţii frazeologice.

CUVINTE COMPUSE PROVENITE DIN UNITĂŢI FRAZEOLOGICE

În cuvintele compuse, în care procesul de contopire, de aglutinare a elementelor alcătuitoare este încheiat sau tinde să se producă1 pot fi recunoscute diverse grupuri de cuvinte: cumsecade, vasăzică, fiindcă, dar şi argint-viu, liber cugetător, brânză-n-sticlă, fiindcă, papă-lapte etc. Ţinând seama de natura grupurilor de cuvinte şi de fenomenul aglutinării totale sau parţiale, se pot deosebi:

Colocaţii care cu timpul, datorită desei utilizări, au suferit un proces de aglutinare totală sau parţială a elementelor componente

Situaţii de acest fel au fost semnalate de Iordan (1950: 274–277): cică <(se) zice + că; fiindcă, fincă, reg. hincă < fiind + că; pasămite < pasă + mi + te; mătincă < mă tem că; pască < (îmi) pasă + că. Se pare că multe dintre compusele analizabile, semianalizabile sau neanalizabile înregistrate în FCLR I au fost la origine simple colocaţii: cumsecade < cum + se + cade; tustrei < toţi + trei; destul < de + sătul etc. Problema care se pune pentru compusele formate din cuvinte întregi existente şi independent în limbă este identificarea statutului frazeologic sau nonfrazeologic al îmbinărilor de cuvinte iniţiale (cf. cască-gură, gură-cască, brânză-n-sticlă cu nou-născut, sus-citat, sus-numit etc.)2.

cină ?); Je gagne, donc j’existe (Câştig, deci exist, cf. Cuget, deci exist) etc.1 Regulile ortografice care cer în asemenea cazuri scrierea „într-un cuvânt”, cu cratimă sau separat au în vedere diversele faze ale procesului.

Unităţi terminologice care, probabil din cauza vechimii lor în limbă, au suferit un proces de aglutinare totală sau parţială a elementelor componente

Unele compuse, înregistrate tot în FCLR I, de felul întredinţi; coadă-de-şoarece; gheară-de-pisică; gură-de-broască; gură-de-ştiucă etc. care denumesc în general unelte folosite în industria populară au fost la origine unităţi terminologice provenite, la rândul lor, din construcţii mai largi: (fierăstrău) coadă-de-şoarece < fierăstrău ca o coadă de şoarece ; (rindea) gură de broască < rindea cu cuţitul ca o gură de broască etc. Terminologia populară în domeniul faunei şi florei abundă în discutabile „compuse” de acest fel: buhai-de-baltă; iarba-datului-şi-a faptului; sânge-de-nouă-fraţi; trei-fraţi-pătaţi; peşte-cu-şapte-nume etc. şi constituie un fel de clasificare empirică a plantelor şi animalelor.

Aglutinarea elementelor componente pare să nu se producă în cazul unităţilor terminiologice neologice de felul acid clorhidric, cameră obscură, centru de greutate, focar de infecţie etc.

Locuţiuni şi expresii frazeologice care au suferit un proces de aglutinare totală sau parţială

Provenienţa unui cuvânt compus dintr-o locuţiune frazeologică este indicată uneori de păstrarea prepoziţiei din construcţia frazeologică iniţială. Dimitrescu 1958: 128-130 passim arată că în structura unor verbe de felul a aprumuta, a păfuga se recunosc prepoziţiile a, de, în, pe din locuţiunile frazeologice verbale de la care s-au format: înv. a da, a lua cu aprumut, a mânca de dulce, înv. a bate în tâmpine, a pune pe fugă1.

Compusele formate din verb + substantiv, de felul: fluieră-n-biserică, fluieră-vânt, încurcă-lume, linge-blide, târâie-brâu etc. au la bază, expresii frazeologice: a fluiera în biserică, a fluiera în vânt, a încurca lumea (degeaba), a linge blidele, a-şi târâi brâul etc. Substantivizarea s-a realizat prin desprinderea unităţilor frazeologice amintite din flexiunea verbală şi folosirea ca substantiv a formei de indicativ prezent persoana a treia a acestor expresii frazeologice, ceea ce a favorizat tendinţa spre aglutinare (cf. tu calci în străchini cu el calcă-n străchini > un calcă-n-străchini). Subsatntivarea frazeologismelor verbale nu implică în toate cazurile şi aglutinarea elementelor componente (vezi exemplele dare pe faţă din a da pe faţă, îmbătare cu apă rece din a se îmbăta cu apă rece, bătutul câmpilor din a bate câmpii, trasul pe sfoară din a trage pe sfoară sau chiar aducere aminte, bătaie de joc, simţite ca mai sudate decât exemplele precedente).

Probabil că aşa au apărut şi unele compuse formate din substantiv + adjectiv calificativ, de felul gură-spartă, gură-rea, coate-goale, maţe-fripte, mălai-mare, inimă-bună etc.2 deoarece sunt reperabile construcţii frazeologice verbale în care, de regulă, verbul are valoare copulativă: a fi gură spartă, a avea gura spartă a fi gură rea, a fi cu coatele goale (cf. a fi cu nasul roşu), a fi maţe fripte (cf. a fi câine la maţe), a fi ca un mălai mare (cf. a fi înalt ca bradul), a avea inimă bună (cf. a fi bun la inimă) etc.

Tendinţa de aglutinare a elementelor componente în cazul formaţiilor substantivale de mai sus provenite din locuţiunile şi expresiile frazeologice verbale corespunzătoare mai

2 Vezi şi Dimitrescu 1958: 132 care e de părere că basam, basăma nu poate fi pus pe acelaşi plan cu mătincă, deoarece statutul grupurilor de cuvinte de la care s-au format aceste compuse e diferit. 1 Pentru diferenţa dintre formaţiile cu prefix şi compusele în structura cărora intră prepoziţii vezi FCLR, II: 10 ş.u.2 Brâncuş 1995: 48–50 arată că acest procedeu de compunere este comun românei şi albanezei.

poate fi motivată nu numai de frecventa utilizare şi de vechimea lor în limbă, ci şi de caracterul oarecum mai concret al acestora în sensul asocieriii cu un anumit obiect sau cu o anumită însuşire.

DERIVATE PROVENITE DIN UNITĂŢI FRAZEOLOGICE

O anumită concurenţă se poate constata între o serie de colocaţii, unităţi terminologice, locuţiuni frazeologice, pe de o parte, şi formaţii lexicale paralele sinonime, pe de altă parte. Numeroasele observaţii făcute în acest sens, Iordan 1939 ş.u., idem 1957, Byck 1957, Dimitrescu 1958, Stângaciu 1963, Hristea 1976b au pus în evidenţă productivitatea fenomenului numit derivare delocutivă (Dimitrescu), derivare postlocuţională (Hristea) şi chiar convertirea unităţilor frazeologice (Stângaciu). În toate cazurile este vorba de un derivat care face parte din aceeaşi familie lexicală cu unul din termenii grupului de cuvinte sinonim. Astfel se pot deosebi:

Derivate de la elementele alcătuitoare ale unor colocaţii având în întregime sensul acestora

Sinonimia şi concurenţa în limba română dintre unele verbe, adjective, adverbe care fac parte din aceeaşi familie lexicală cu unul din termenii unor grupuri de cuvinte sinonime care nu sunt locuţiuni au fost puse în evidenţă de Iordan 1939 ş.u. passim: a hrămui = a serba hramul unei biserici; a (se) învagona = a (se) pune în vagoane; a mirodeni = a pregăti cu mirodenii, idem (1957: 69 ş.u.); excepţional = de excepţie; exclusiv = în exclusivitate, Avram (1986: 201); bărbăteşte = într-un mod bărbătesc; realmente = într-un mod real; socialmente = din punct de vedere social.

Pocedeul este foarte productiv şi în româna actuală, după 1990 :

cuponizare (cf. distribuirea gratuită de cupoane):„Majoritatea celor care refuză cuponizarea sunt din mediul bisericesc […].” Jurnalul naţional, miercuri, 20 septembrie, 1995, p. 4.

a întabela (cf. a înscrie, a trece într-un tabel):„[...] să întabeleze toţi membrii de sindicat.” TV Antena 1, marţi, 21 martie, 1995, ora 2145.

rotisat (cf. prăjit la rotisor, de obicei despre pui ):„Mac, pui rotisaţi, lapte de pasăre şi ciocolată fierbinte.” România liberă, joi, 5 ianuarie, 1995, p. 7.

telefonizat (cf. prevăzut cu telefoane), creat după modelul semaforizat „care a fost prevăzut cu semafoare” (DEX2, 971b; cf. şi semaforiza, semaforizare):„Se speră că anul viitor se va produce o ameliorare a acestei situaţii, deoarece în cel mai puţin telefonizat municipiu din ţară se va instala o centrală Alcatel.” România liberă, sâmbătă, 11 iunie, 1994, p. 4.

Derivate de la elementele alcătuitoare ale unor unităţi terminologice având în întregime sensul acestora

Unele derivate de acest fel au fost înregistrate, alături de numeroase alte formaţii, de Stângaciu 1966: passsim şi sunt creaţii lexicale sinonime cu unităţi terminologice din domeniul industrial, comercial, militar, sportiv etc.: a şabloniza = a construi după şablon; gazist = instalator de gaze; rachetist = specialist (militar) în rachete; cimentist = muncitor la staţia de ciment; prăjinist = săritor cu prăjina etc. Am putea adăuga şi unele creaţii recente, de felul: antenist = instalator de antene, ziarist, folosit în glumă pentru vânzător de ziare (cf. biletist = vânzător de bilete) sau populare, de felul a arăci = a pune araci (DEX2, 55a).

În alte situaţii o unitate frazeologică intră în combinaţie cu un verb, iar acest nou grup de cuvinte, foarte frecvent utilizat, are o creaţie lexicală paralelă sinonimă. De exemplu amprente digitale se combinâ în mod obişnuit cu verbul a lua sau pichet de grevă apare frecvent în combinaţie cu verbul a instala, iar creaţiile paralele sunt verbe derivate de la elementul determinat al unităţilor terminologice amintite, a amprenta, respectiv a picheta:

„Au fost legitimate 2074 de persoane din care 221 au fost conduse la secţiile de poliţie, iar 166 dintre acestea au fost fotografiate şi amprentate.” Evenimentul zilei, vineri, 1 martie, 1996, p. 16.

„Cercetătorii vor picheta timp de patru zile în faţa Guvernului.” Evenimentul zilei, luni, 27 iunie, 1994, p. 2.

„Societatea debitoare Vila S.A. a fost pichetată de şoferi până la rezolvarea situaţiei.” Evenimentul zilei, sâmbătă-duminică, 26–27 noiembrie, 1994, p. 8.

„[...] unul din proiectele de protest al minerilor prevede şi un marş al tăcerii în capitală şi pichetarea arestului lui Miron Cozma.” Jurnalul naţional,luni, 3 februarie, 1997, p. 10.

Verbul a picheta (fr. piqueter) este înregistrat în DEX2, 788b numai cu sensul „a marca punctele unei alinieri, ale unei măsurători etc. prin picheţi înfipţi în pământ (pentru a marca ceva).”

Derivate de la elementele alcătuitoare ale unor locuţiuni şi expresii frazeologice având în întregime sensul acestora

De o derivare propriu-zisă (delocutivă sau postlocuţională) se poate vorbi, aşa cum au arătat Dimitrescu 1958 sau Hristea 1976b doar atunci când se presupune că se formează unele unităţi lexicale de la îmbinări de cuvinte cu valoare de locuţiuni sau expresii frazeologice. Fenomenul este vechi şi popular, ca în cazurile: a boţi, cf. a face (un lucru) boţ, a conăci, cf. a face conac, a roti, cf. a face roată (apud Dimitrescu 1958: 128–130 passim ), dar caracterizează şi limba română contemporană, după cum rezultă din formele: a achiziţiona, cf. a face o achiziţie, a concesiona, cf. a da în concesiune, a intenţiona, cf. a

avea intenţia, a oferta, cf. a face o ofertă, a reliefa, cf. a scoate, a pune în relief, a remiza, cf. a face o partidă remiză ( apud Hristea 1976b).

În realitate, faptul că în română există o locuţiune sau o expresie frazeologică şi un verb sinonim, derivat de la unul din elementele construcţiei frazeologice, nu este un argument suficient pentru a demonstra crearea unor verbe de la anumite locuţiuni verbale. Se poate presupune că substantivul boţ a intrat în componenţa unei construcţii de felul a face (un lucru) boţ, dar, în acelaşi timp a dat naştere şi derivatului a boţi (cf. a zidi, derivat imediat de la zid)1. Atunci când de la un cuvânt care intră şi în componenţa unei unităţi frazeologice se poate forma direct un derivat care are în întregime sensul construcţiei frazeologice respective se poate vorbi doar de o creaţie lexicală paralelă. De exemplu: a boţi = a face boţ; a conăci = a face conac; a reliefa = a scoate, a pune în relief etc. Când o creaţie lexicală are sensul special pe care îl are cuvântul de bază numai în construcţia frazeologică sinonimă se poate admite că aceasta provine de la unitatea frazeologică echivalentă. De exemplu: a cobzări < a duce cu cobza „a face curte unei femei; a păcăli, a înşela”; a iordăni < a umbla cu iordanul „a umbla cu lucruri neserioase”; a muşamaliza < a face un lucru muşama „a acoperi o neregulă” etc.2

În concluzie, se pare că formarea unor cuvinte propriu-zise de la grupuri de cuvinte care au statut de unităţi frazeologice se încadrează în una din situaţiile următoare:

- elementele alcătuitoare ale unor unităţi frazeologice au suferit un proces de aglutinare totală sau parţială şi în cuvintele astfel obţinute, se regăseşte, atunci când e cazul, prepoziţia din construcţia frazeologică iniţială;

- de la unele unităţi frazeologice s-au format derivate care păstrează sensurile speciale ale cuvintelor de bază existente numai în unităţile frazeologice iniţiale.

Se conturează astfel o concurenţă între unităţile frazeolgice şi creaţiile lexicale obţinute de la acestea. În diacronie, această concurenţă poate avea ca urmare impunerea definitivă a unităţii frazeologice şi respingerea creaţiei lexicale (cazul a păfuga, cf. a lua, a pune pe fugă) sau, dimpotrivă, impunerea derivatului şi eliminarea unităţii frazeologice sinonime (cazul a întâmpina, cf. a bate în tâmpine). Dacă reducerea unităţilor sinonime priveşte diacronia, utilizarea lor paralelă, reprezintă o formă a dinamicii sincronice (cf. a conferenţia şi a ţine o conferinţă).

Aceste situaţii nu sunt specifice în exclusivitate locuţiunilor, ci şi altor grupuri de cuvinte care, aşa cum se arată în GLR, I: § 15 şi § 17, pot da naştere la derivate deşi nu sunt locuţiuni. În ultimă analiză problema se reduce la recunoaşterea sau la nerecunoaşterea statutului de unitate frazeologică a grupului de cuvinte iniţial ceea ce face necesară abordarea formării cuvintelor şi din perspectiva frazeologiei putându-se deosebi compusele şi derivatele de la grupuri de cuvinte interpretabile ca unităţi frazeologice de compusele şi derivatele de la grupurile de cuvinte care nu sunt interpretabile ca unităţi frazeologice.

1 Pentru derivarea imediată, definiţie, exemple etc., vezi FCLR, III: §6.2 Vezi Iordan 1975: cap. Izolări.

SUBSTANTIVAREA FRAZEOLOGISMELOR VERBALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

CARACTERISTICI ALE FRAZEOLOGISMELOR VERBALE

Unităţile frazeologice verbale sau frazeologismele verbale sunt grupuri de cuvinte care echivalează cu un verb având categoriile gramaticle ale acestei părţi de vorbire, mod, timp, persoană, număr, diateză şi reprezintă partea cea mai mai însemnată a frazeologiei româneşti. Orice frazeologism din această categorie este alcătuit dintr-un centru verbal şi unul sau mai multe elemente care îl complinesc formând din punct de vedere semantic o singură unitate1. În acest sens, o clasificare utilă poate ţine seama de prezenţa sau absenţa prepoziţiilor în structura de bază. Se pot distinge astfel:

Frazeologisme verbale în structura cărora există cel puţin o prepoziţie

a intra la apă; a se da pe brazdă; a strâmba din nas; a-şi călca pe inimă; a trage la măsea; a se da în spectacol; a cădea la picioarele cuiva; a băga pe cineva în pământ; a se ţine de capul cuiva; a sta cu mâinile în sân; a merge cu jalba în proţap; a prinde pe cineva cu mâţa în sac; a-i da ochii în gene; a fi pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă etc.

Frazeologisme verbale în structura cărora nu există prepoziţii

a înghiţi găluşca; a face semne cuiva; a făgădui cerul şi pământul; a face cuiva ochi dulci; a mânca pâine şi sare împreună; a spune, îndruga verzi şi uscate; a-şi muşca degetele; a face onorurile casei; a i se înmuia mâinile şi picioarele; a vinde cuiva pontul; a reteza vorba cuiva; a fi mână spartă; a avea gura spurcată etc.

Clasificarea este relativă, deoarece unele frazeologisme verbale pot avea o serie de variante determinate de echivalenţa unor construcţii gramaticale (să se compare a-şi pune frâu limbii, gurii cu a-şi pune frâu la limbă, la gură) sau realizează combinaţii mai largi de 1 Pentru o descriere amănunţită a locuţiunilor verbale româneşti, vezi Dimitrescu 1958.

cuvinte în care se pot asocia alte complemente decât cele din structura minimală iniţială, precedate de prepoziţii (să se compare a-şi muşca mâinilce cu a-şi muşca mâinile de ciudă, de necaz). În procesul substantivizării frazeologismele din prima categorie îşi păstrează prepoziţia sau prepoziţiile din structura de bază, iar frazeologismele din a doua categorie suferă unele transformări specifice.

MIJLOACE DE REALIZAREA A SUBSTANTIVIZĂRII FRAZEOLOGISMELOR VERBALE

O trăsătură a frazeologismelor verbale este capacitatea de a da naştere la frazeologisme substantivale, înrudite ca sens, dar evident diferite sub aspectul valorii sau echivalenţei lexico-gramaticale. Procedeul prin care o unitate frazeologică verbală, un frazeologism verbal, devine o unitatea frazeologică substantivală poate fi numit substantivarea frazeologismelor verbale şi este un aspect al derivării frazeologice, fenomen mult mai larg prin care „se formează o unitate frazeologică de la altă unitate frazeologică într-o limbă dată”1. Mijloacele prin care se poate realiza substantivarea frazeologismelor verbale sunt de natură gramaticală, schimbarea categoriei lexico-gramaticale a centrului verbal, elipsa verbului care constituie acest centru, sau de natură lexicală, derivarea progresivă şi, mai rar, derivarea regresivă.

Schimbarea categoriei lexico-gramaticale a centrului verbal

Verbul care constituie centrul unităţii frazeologice îşi poate schimba categoria lexico-gramaticală devenind substantiv. Această schimbare se poate produce plecându-se de la formele verbale nepersonale, infinitiv lung, supin, sau de la forme verbale personale, cel mai adesea de la formele de indicativ.

Substantivarea infinitivului lung

Substantivarea infinitivului lung2, centru al frazeologismului verbal, are ca urmare transformarea în atribut prepoziţional sau genitival a cuvântului care în construcţia frazeologică iniţială avea funcţia de complement. În primul caz, când complementul devine atribut prepoziţional, se pot distinge următoarele situaţii:

a) Prepoziţia din construcţia frazeologică de bază este menţinută

îmbătare cu apă rece < a se îmbăta cu apă rece „ a se amăgi”„La simpla confruntare cu realitatea, această atitudine mi se pare o primejdioasă îmbătare cu apă rece.” Evenimentul zilei, vineri, 1 martie, 1996, p. 1.

1 Hristea (coord.) 1984: 154. Deşi derivarea frazeologică a fost un concept creat şi pus în circulaţie de Theodor Hristea, observaţii în legătură cu acest procedeu destul de productiv în română au mai făcut, din perspectivă sintactică, Iordan 1950b: 269 – 279 şi Byck 1957: 125 – 129. 2 În GLR, I: 228 se afirmă că „Infinitivul lung în limba română actuală s-a substantivizat şi de aceea poate fi aticulat, iar determinantul specific este atributul”. GALR, I 2005: 577 şi urm. consideră că interpretarea formelor actuale de infinitiv lung „ca formaţii obţinute prin conversiune sau derivare sufixală este discutabilă”, dar pledează pentru soluţia derivării. Pentru studiul de faţă, este important rezultatul, faptul că infinitivul lung devine substantiv, indiferent prin ce procedeu.

punere la cale < a pune la cale „a pregăti ceva, a aranja”„[...] s-a hotărât ca ‘punerea la cale’ să fie şlefuită în cabinetul unui ditatmai general.” Jurnalul naţional, marţi, 30 spetembrie, 1997, p. 3.

învârtire pe degete < a învârti pe cineva pe degete „ a face ce vrei din ceva, a dispune de el după bunul lui plac”„[...] pe ce bază de cunoaştere s-ar fi aşezat detaliile viitoarelor etape de învârtire a cetăţeanului şi a societăţii pe buricul degetului arătător ?”. Jurnalul naţional, vineri, 17 aprilie, 1998, p. 3.

dare pe faţă < a da pe faţă „a descoperi, a demasca”„[...] aşa-zisele declarţii promonarhiste ale lui Emil Constantinescu au fost doar pretextul, îndelung aştetptat, dacă nu chiar provocat, al dării pe faţă a acestei înţelegeri.” Evenimentul zilei, luni, 26 august, 1996, p. 1.

căutare cu lumânarea < a căuta pe cineva sau ceva cu lumânarea „a căuta cu multă stăruinţă, a-şi da toată silinţa pentru a găsi ceva sau pe cineva”„Subţire este însăşi şi prestaţia cohortei de parlamentari [...] unii interesaţi probabil mai mult de căutarea cu lumânarea a magazinelor cu preţuri mici, decât de slujirea pe coclauri a României.” Jurnalul naţional, vineri, 19 decembrie, 1997, p. 3.

băgare la răcoare < a băga pe cineva la răcoare „a trimite, a băga p ecineva la închisoare” „Cu băgarea la răcoare a pungaşilor indigeni e mai rău.” Jurnalul naţional, marţi, 24 martie, 1998, p. 13.

spălare pe mâini < a se spăla pe mâini „a nu-şi lua răspunderea unei fapte dificile sau a unei fapte rele”„Căci ce altceva se poate înţelege din acesată spălare pe mâinile mânjite şi din această elegantă invectivare a unor străini [...] ?” Jurnalul naţional, vineri, 17 aprilie, 1998, p. 3.

punere pe tapet < a pune pe tapet „ a a duce în discuţie”„Punerea pe tapet nu atât a limbii, cât a modului în care se predau în şcolile maghiare istoria şi geografia României a pus PNŢCD-ul în încurcătură.” Jurnalul naţional, sâmbătă, 15 noiembrie, 1997, p. 3.

luare de coarne a taurului < a lua taurul de coarne „a înfrunta cu îndrăzneală o dificultate ; a se apuca cu mult curaj de o treabă grea”„[...] un grup de iniţiativă s-a întrunit pentru luarea de coarne a taurului.” Jurnalul naţional, marţi, 30 septembrie, 1997, p. 3.

dare în vileag < a da în vileag „a face cunoscut, a divulga”„[...] darea în vileag a spionilor se va termina aşa cum a început. “ Jurnalul naţional, marţi, 30 septembrie, 1997, p. 2.

b) Legătura dintre infinitivul lung substantivat şi atribut se face cu ajutorul prepoziţiei de, inexistentă în construcţia frazeologică iniţială1:

reglare de conturi < a regla contul, conturile cu cineva „a se răfui cu cineva”„Săptămâna trecut, pe străzile Moscovei au mai fost ucise trei persoane într-o regale de conturi.” România liberă, marţi, 28 mai 1996, p. 1.

batere de palmă < a bate palma cu cineva „a lua o hotărâre de comun acord; a încheia un târg dând mâna”„Ceea ce ar fi putut fi o simplă batere de palmă se dovedeşte a fi o nucă tare.” Jurnalul naţional, sâmbătă, 15 noiembrie, 1997, p. 3.

plătire de poliţă < a plăti cuiva poliţa sau o poliţă „a-i întoarce cuiva un rău, a se răzbuna”„Ce a ieşit din plătirea de poliţe se vede.” Jurnalul Naţional, luni, 20 octombrie, 1997, p. 24.

trântire de uşă < a tânti uşa „a închide uşa cu zgomot la plecare în semn de protest”; cf. şi a trânti, a închide cuiva uşa în nas „a nu primi pe cineva, a-l expedia”„Nu se poate să să fi uitat ieşirile teatrale şi spectaculoasele tântiri de uşi folosite pe post de argumente […].” Jurnalul naţional, vineri, 27 februarie, 1998, p. 7.

Există şi situaţii în care complementul direct din unitatea frazeologică iniţială devine atribut substantival în genitiv şi nu atribut prepoziţional:

strângerea curelei < a strânge cureaua „ a se limita la un trai modest”„Cum Japonia trebuia să importe mari cantităţi de alimente din străinătate [...] strângera curelei era de rigoare.” George Ivaşcu, Jurnal ieşean, Bucureşti, 1971, p. 137.

plecarea urechii < a pleca urechea la... „a asculta cu atenţiei, a se îndura de ...”„[...] măsurile pe care le ia sunt rezultatul plecării urechii la interesele unor grupuri de presiune [...].” Evenimentul zilei , joi, 9 ianuarie, 1997, p. 9.

Substantivarea supinului

Destul de numeroase sunt şi situaţiile în care verbul construcţiei frazeologice de bază devine supin articulat, căpătând valoare de substantiv comun2.Ca şi în cazurile precedente, prepoziţia din frazeologismul verbal de bază se păstrează sau complementul direct devine atribut substantival în genitiv.

1 Dimitrescu 1958: 122 face următoarea observaţie: „Cuvântul care în locuţiunea verbală era complement devine în locuţiune substantivală atribut prepoziţional. Legătura dintre infinitivul lung şi substantiv se face prin prepoziţia cea mai obişnuită în asemenea cazuri, de.”2 Atât GLR, I: 233, cât şi GALR, I, 2005: 511 admit faptul că supinul articulat aparţine „conceptual flexionar şi sintactic clasei substantivului.”

călcatul pe inimă < a-şi călca pe inimă „ a face ceva împotriva dorinţei sau voinţei proprii”„Călcatul pe inimă nu dă întodeauna rezultatele dorite.” Literatura şi arta, nr. 7, 1982, apud Colţun 1997: 67.

luatul peste picior < a lua pe cineva peste picior „a ironiza pe cineva”„Luatul peste picior poate să-ţi aducă neplăceri”. Literatura şi arta, nr. 9, 1982, apud Colţun 1997: 67.

predicatul în pustiu < a predica în pustiu „a da sfaturi pe care nimeni nu le ascultă, nu le urmează; a vorbi în zadar”„Predicatul în pustiu pare să fie specialitatea celor care cred încă [...] în ideea că menirea unei economii este satisfacerea nevoilor umane.” Jurnalul naţional, sâmbătă, 26 septembrie, 1997, p. 4.

trasul pe sfoară < a trage pe cineva pe sfoară „a înşela pe cineva”„Existenţa ‘proştilor lui Brucan’ avertiza asupra posibilităţii de a folosi, la scară naţională, mijloacele trasului pe sfoară.” Expres magazin, 20 – 27 mai, 1992, p. 32.

bătutul câmpilor < a bate câmpii „a se abate de la subiect; a vorbi într-aiurea”„Lipsa dialogului s-a ‘compensat’ prin bătutul câmpilor în întâlnirile directe cu alegătorii [...].” Jurnalul naţional, sâmbătă, 26 ocombrie, 1996, p. 3.

tăiatul firului în patru < a tăia firul de păr în patru „a face observaţii foarte subtile, exagerat de amănunţite”„Dispreţuiesc tăiatul firului de păr în patru ca un viciu, am decenţa infirmităţilor mele şi divulgarea lor, publică, m-ar degrada.” Aurel Baranga, Jurnal de atelier, Bucureşti, 1987, p. 92.

Substantivarea unor forme verbale personale

Baza unor frazeologisme substantivale poate fi şi o unitate frazeologică verbală al cărui centru este la un mod personal (indicativ sau imperativ). Construcţia frazeologică de bază de la care se formează frazeologismul substantival echivalează cu o propoziţie dezvoltată. La formaţiile vechi, de felul fluieră-n-biserică; fluieră-vânt; calcă-n-străchini; încurcă-lume; linge-blide (cf. a fluiera în biserică; a fluiera în vânt; a călca în străchini; a încurca lumea degeaba; a linge blidele) se constată o tendinţă de aglutinare a elementelor componente ceea ce face ca asemenea construcţii să fie considerate cuvinte compuse1. Substantivarea s-a realizat realizat prin desprinderea unităţilor frazeologice amintite din flexiunea verbală şi folosirea ca substantiv a formei de indicativ prezent, persoana a III-a şi implicit a întregii construcţii sintactice: tu fluieri în biserică, el fluieră în biserică > un fluieră în biserică. Procedeul este productiv şi în româna contemporană şi poate implica substantivarea nu numai a unor forme de indicativ prezent, ci şi de indicativ perfect compus, imperfect sau imperativ. După unele modele vechi, prin analogie s-au creat şi alte frazeologisme substantivale asemănătoare ca formă.

1 Pentru compusele de acest fel, vezi FCLR, I: passim.

un dă-te mai încolo < a se da mai încolo „a face loc şi altor persoane, de obicei într-un spaţiu strâmt, îngust”„[...] nimeni nu mi-a spus un dă-te mai încolo.” Jurnalul naţional, vineri, 10 aprilie, 1998, p. 6.

ştiaţi că-uri < ştiaţi că ? „întrebare, de obicei retorică, des folosită în limbajul jurnalistic”„Amintiri condimentate cu ştiaţi că-uri [...].” România literară, miercuri, 15 octombrie, 1997, p. 2.

Uite criza, nu e criza < cf. uite-popa-nu-e-popa „a manifesat o atitudine inconsecventă”1

„Sigur că joaca de-a uite criza, nu e criza a produs mari satisfacţii unor personaje altminteri n-ar fi fost băgate în seamă de nimeni […].” Jurnalul naţional, sâmătă 31 ianuarie, 1998, p. 3.

Schimbarea diatezei centrului verbal

Şi în cazul frazeologismelor verbale se poate vorbi de diateză2. De exemplu, a trage sforile „a unelti în ascuns, cu abilitae” cunoaşte în română următoarele actualizări :

„Cine trage sforile pentru digul de larg de la CN APMC.” http://www.ziuaconstanta.ro.

„Sforile groase care s-au tras şi încă se vor trage […] justifică acum atitudinea PNL.” Ţara, 13 – 19 iulie, 1992, p.2.

Uneori, în funcţie de diateza la care se actualizează un frazeologism verbal se pot înregistra unele specializări semantice. Să se compare a face om din cineva „a da cuiva educaţie, a-l instrui”; a face om pe cineva „a crea cuiva o situaţie materială avantajoasă” cu a se face om „a ajune în rândul oamenilor înstăriţi, a se îmbogăţi”.

Trecerea verbului, care este centrul unui frazeologism verbal, de la diateza activă la diateza pasivă poate determina substantivarea întregii unităţi frazeologice de bază, deoarece complementul exprimat prin substantiv devine centrul noii construcţii frazeologice, iar participiul pasiv, în urma elipsei verbului cu valoare de auxiliar, se transformă în adjectiv acordându-se cu elementul determinat. Fenomenul este mai complex, deoarece implică, cel puţin din punct de vedere teoretic, contragerea unei propoziţii atributive: a arunca mănuşa >

1 În DEX2 s.v. popă este înregistrată expresia (a umbla cu) uite popa, nu e popa, în timp ce în FCLR, I uite-popa-nu-e-popa este considerat un cuvânt compus. 2 Pentru detalii privind acest aspect al locuţiunilor verbale, vezi Dimitrescu 1958: 110. Potrivit GALR, I, 2005: 576, locuţiunile verbale au toate disponibilităţile combinatorii ale unui centru verbal, iar structurile tranzitive „pot fi pasivizabile sau reflexivizabile, după regulile curente de pasivizare/reflexivizare ale verbului: Toate detaliile au fost ţinute minte. (pasiv). Şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă amarul. (refelexiv-pasiv) [...].”

mănuşa care a fost aruncată > mănuşa aruncată (cf. şi modelul a cheltui banii > banii care au fost cheltuiţi > banii cheltuiţi)3.

apă bătută în piuă < a bate apa în piuă „a vorbi mult şi fără rost, plictisind pe cei din jur”„Miron Iuga nu asculta discursul prefectului. El dispreţuia mijloacele acestea de a-i încurca pe săteni cu apă chioară bătută în piuă.” Liviu Rebreanu, Răscoala, Bucureşti, 1959, p. 287.

bani aruncaţi în vânt < a arunca banii în vânt „a cheltui inutil, a risipi banii”„Banii aruncaţi în vânt aduc vânt în buzunare.” Chipăruş, nr. 6, 1978, apud Colţun 1997: 66 – 67.„Bani aruncaţi în vânt.” Jurnalul naţional, vineri, 27 februarie, 1998, p. 9.

intrigi ţesute < a ţese intrigi „a unelti, a complota împotriva cuiva”„Grigore Ghica, menit şi el a isprăvi omorât de turci [...] din cauza intrigilor ţesute de boieri împoriva lui [...].” Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Bucureşti, 1997, p. 152.

mănuşă aruncată < a arunca mănuşa „a provoca pe cineva”„Mai ale că mănuşa aruncată [...] dă frumos [...].” Jurnalul naţional, marţi, 9 decembrie, 1997, p.18.

uşi trântite < a trânti, a închide cuiva uşa în nas „a refuza accesul cuiva într-un anumit loc” (cf. trâtire de uşă)„După summit-urile de la Madrid şi Budapesta cu privire la NATO şi UE, care au însemnat nişte uşi trântite în nasul României, a fost evident că încercarea de a face şapte luni ce nu s-a făcut în şapte nai a dat greş.” Jurnalul naţional, vineri, 5 decembrie, 1997, p.19.

Elipsa

Prin elipsă, omiterea verbului din contrucţiile frazeologice de bază în care acesta are sau nu valoare copulativă, se pot obţine, cel puţin din punct de vedere teoretic, frazeologisme substantivale. Acest mijloc de realizare a substantivizării frazeologismelor verbale este mai greu de pus în evidenţă, deoarece numai în urma unei cercetării foarte amănunţite, întemeiată pe numeroase atestări, se poate stabili dacă un frazeologism verbal este baza unui anumit frazeologism substantival sau dacă frazeologismul substantival respectiv a fost utilizat la început ca atare pentru ca în cele din urmă să realizeze combinaţii cu anumite verbe (să se compare, de exemplu, socoteală băbească „socoteală făcută în mod simplu, fără calcule complicate” cu a face o socoteală băbească „a calcula în mod simplu”). Chiar şi în cazurile aparent clare, se pot face diverse interpretări. De exemplu, a căuta un nod în papură pare o construcţie frazeologică perfect motivată, deoarece tulpina acestei 3 În GALR, I, 2005: 508 se specifică faptul că asemenea construcţii „intră într-o relaţie de sinonimie cu o propoziţie relativă atributivă cu antecedent; vezi sinonimia: studenta, lăudată/trimisă de profesor = studenta, care este lăudată/care este trimisă de profesor; prietenă uimită/pasionată de/înficoşată = prietenă care este uimită/care este pasinată de/care este înfricoşată.”

plante nu are în mod vizibil nicio ramificaţie, deci niciun nod, de unde sensul „a căuta cusururi, greşeli, cu orice preţ acolo unde acestea nu există”. În română nod şi nod în papură au sensul figurat de „pretext” realizând combinaţii şi cu alte verbe, a găsi, a prinde, a afla1. Georege Călinescu foloseşte în mod evident un nod în papură cu valoare substantivală:

„Teoria juridică o cunoştea puţin, însă avea rutină, ştia să scoată un motiv de amânare din nimic şi să anuleze cu un nod în papură cel mai răsunător proces la bară.” George Călinescu, Scrinul negru, Bucureşti, p. 150 şi urm.

În consecinţă satbilirea bazei frazeologice rămâne o problemă deschisă pentru cazurile în care există frazeologisme verbale şi forme presupus eliptice ale acestora cu valoare de frazeologisme substantivale. Acestea din urmă pot fi clasificate în două categorii, în funcţie de posibilităţile de combinare cu anumite tipuri de verbe:

Frazeologisme substantivale care pot fi reperabile şi în combinaţii cu verbe, altele decât verbul a fi

(pentru) un blid de linte „(pentru) o răsplată neînsemnată; în schimbul unui lucru de mică valoare”; cf. a se vinde pentru un blid de linte „a face un schimb dezavantajos”

botezul focului „prima participare la o luptă, prima confruntare cu pericolele războiului”; cf. a primi botezul focului „a participa pentru prima dată la o luptă”

botezul aerului „primul zbor cu avionul”; cf. a primi botezul aerului „a face primul zbor cu avionul”

o casă de copii „foarte mulţi copii de crescut”; cf. a avea o casă de copii „a avea foarte mulţi copii de crescut”

castele în Spania „proiecte himerice, irealizabile”; cf. a construi castele în Spania „a plănui lucruri irealizabile”

partea leului „partea cea mai mare”; cf. a lua partea leului „a lua partea cea mai mare, de obicei prin forţă”2

o mamă de bătaie „o bătaie foarte mare, zdravănă”; cf. a trage cuiva o mamă de bătaie „a bate pe cineva foarte tare”; a primi o mamă de bătaie „a fi bătut de cineva foarte tare”

o punte de scăpare „modalitate de a ieşi din dintr-o situaţie dificilă”; cf. a găsi o punte de scăpare „a găsi modul de a depăşi o situaţie dificilă”

1 Pentru atestări, vezi Dumistrăcel 2001: 268 – 269.2 În DEL p. 705 se face precizarea că îmbinarea de cuvinte fr. la part de lion este într-adevăr în fabula lul La Fontaine La Génisse, La Chèvre et le Brrebis, en société avec le lion, dar întrebuinţarea ei figurează cu sensul „partea cea mai mare pe care o ia cel mai puternic” datează abia din secolul al al XIX-lea , mai ales în combinaţie cu verbul se tailler „a-şi tăia, a-şi lua”: „Le pis était qu’il se taillait la part du lion.” E. Zola, Germinal.

Frazeologisme substantivale reperabile şi în combinaţie cu verbl a fi

biciul lui Dumnezeu „pedeapsă de natură divină ; om rău”; cf. a fi biciul lui Dumnezeu „a fi pedeapsa lui Dumnezeu; a fi om rău”

un boţ cu ochi „coplil mic, tânc”; cf. a fi un boţ cu ochi „a fi copil mic”

prieteni la cataramă „prieteni foarte buni”; cf. a fi prieteni la cataramă „a fi foarte buni prieteni”

o grădină de om „un om foarte frumos”; cf. a fi o grădină de om „a fi un om foarte frumos”

o cadră de fată „o fată foarte frumoasă”; cf. a fi o cadră de fată „a fi o fată foarte frumoasă”

o foame de lup „foame foarte mare”; cf. a avea o foame de lup „a-i fi foarte foame”

lucrul dracului „lucru dificil, dubios, necurat”; cf. a fi lucrul dracului „a fi o situaţie dificilă, dubioasă, neucrată”

o mană cerească „belşug obţinut fără efort”; cf. a fi omană cerească „a fi o situaţie favorabilă pentru cineva care nu s-a străduit să o obţină”

Derivarea

Substantivarea frazeologismelor verbale se mai poate realiza prin derivare lexicală propriu-zisă. Cel mai adesea cu ajutorul sufixelor –tor sau –ură de la centrul frazeologismului verbal sau de la elemnetul verbal determinat se obţine un substantiv derivat ceea ce implică substantivarea întregii construcţii. Procedeul este vechi în limba română şi a dat naştere unor construcţii substantivale care au devenit sau tind să devină cuvinte compuse: făcător de bine, făcător de rele, făcător de minuni, băgător de seamă et. (cf. a face bine cuiva, a face rele, a face minuni, a băga de seamă1. Alături de construcţiile vechi, pot fi amintite şi unele formaţii noi sau relativ noi:

cusătură cu aţă albă < a fi cusut cu aţă albă „se spune despre ceva care este evident fals, mincinos”„O cusătură cu aţă albă [...] pe care toată lumea o vede [...].” România literară, miercuri, 21 decembrie, 1994, p. 1.

săritură peste cal < a sări peste cal „a depăşi limita, a exagera”„Nu neg existenţa unor sărituri peste cal în atât de mediatizata problemă naţională.” Jurnalul naţional, joi, 23 octombrie, 1997, p. 3.

1 Vezi Dimitrescu 1958: 125 şi urm.

căscător de gură (cf. şi gură-cască) < a căsca gura „a privi cu interes la ceva; a pierde vremea, a umbla fără nicio treab㔄Abia când fanfara grănicierilor se pregătea să pună dop trompetelor, s-ar mai fi găsit nişte amatori de spălat ruşinea din rândul câtorva căscători de gură.” Jurnalul naţional, luni, 26 ianuarie, 1998, p. 24.

primitor cu pâine şi sare < a primi pe cineva cu pâine şi sare „a întâmpina pe cineva, potrivit tradiţiei româneşti, oferindu-i pâine şi sare”„Acolo nu există nici ‘trenuri speciale’, nici primitori cu pâine şi sare, nici linguşitori, nici mobilă stil [...].” România liberă, vineri, 26 aprilie, 1996, p.1.

trăgător de sfori < a trage sforile „a unelti în ascuns, cu abilitate”„Mi le dăruise un bătân domn, escroc şi trăgător de sfori pentru propriul folos [...].” România literară, nr. 28, 1992, p.3.

Derivarea regresivă pare să fie mai puţin implicată în formarea unor frazeologisme substantivale de la frazeologisme verbale. Pot fi consemnat totuşi formaţii de felul:

răsuflu de uşurare < a răsufla uşurat „a se linişti după trecerea unei primejdii, a unui pericol”„De câteva zile un răsuflu de uşurare a străbătut ţara.” Jurnalul naţional, vineri, 29 noiembrie, 1996, p. 2.

CONCLUZII

Substantivarea frazeologismelor verbale în limba română are un carcter sistematic şi constituie un procedeu intern de îmbogăţire a frazeologiei româneşti şi de organizare a acesteia în familii frazeologice. Deoarece la unele formaţii frazeologice subsatntivate mai vechi se constată tendinţa aglutinării elementelor componente, substantivarea frazeologismelor verbale interesează în egală măsură şi procedeul compuneii ca mijolc de îmbogăţire a vocabularului (vezi, de exemplu, formaţiile de tipul lasă-mă-să-te-las, fuieră-vânt, linge-blide etc., dar şi creaţiile mai noi, sau relativ ami noi, de felul ştiaţi-că-uri sau un dă-te mai încolo).

De la aceeaşi unitate frazeologică verbală se pot obţine mai multe frazeologisme aubstantivale. Dacă se folosesc aceleaşi mijloace, de exemplu mijloace gramaticale, se pot obţine frazeologisme substantivale echivalente (luare peste picior = luatul peste picior; uşă trântită = trântire de uşă). Dacă se folosesc atât mijloace gramaticale, cât şi lexicale se pot obţine frazeologisme substantivale cu valor distincte (să se compare sfori trase cu trăgător de sfori, ambele provenite de la a trage sforile).

Frazeologismele verbale nu îşi pierd caracterul expresiv, figurat, afectiv în urma substantivării, dar capătă un sens mai abstarct şi într-un anumit fel mai general (să se comapre a lua tautul de coarne, a da în vileag, a bate palma etc. cu luarea taurului de coarne, dare în vileag, batere de palmă).

Fenomenul substantivării frazeologismelor verbale se poate constata atât la unităţi frazeologice vechi şi formate în română (a-şi călca pe inimă, a trage pe sfoară, a bate apa în piuă, a căsca gura), cât şi la unităţi frazeologice neologice, calcuri frazeologice mai ales

după modele franţuzeşti, unele chiar livreşti (a pune pe tapet, a regla conturile, a arunca mănuşa).

Dintre mijloacele implicate în fenomenul substantivării frazeologismelor verbale par să fie mai productive mijloacele gramaticale, elipsa constituind o situaţie aparte, deoarece în puţine cazuri se poate stabili cu certitudine baza frazeologică derivativă.

Din punct de vedere teoretic orice frazeolgism verbal este suscceptibil să se substantiveze prin diferte mijloace, gramaticale şi lexicale, însă acest fapt este doar o situaţie virtuală pe care o au la îndemână vorbitorii limbii române în calitate de utilizatori, dar şi de creatori ai acesteia. Din multiplele posibilităţi virtuale, uzul selectează doar anumite construcţii care pot fi, eventual, adoptate de limbă devenind un model, un tipar frazeologic.

NOTE DE FRAZEOLOGIE ROMÂNEASCĂ

SURSE INEDITE ALE FRAZEOLOGIEI ROMÂNEŞTI ACTUALE

Diversitatea tipologică a unităţilor frazeologice ale limbii române, şi probabil ale oricărei limbi, se explică prin varietatea surselor care pot genera astfel de unităţi funcţionale: realitatea materială imediată, viaţa culturală şi religioasă, literatura populară şi cultă, relaţiile sociale în ansamblul lor. În răspândirea şi acceptarea, fie şi pentru o anumită perioadă, a creaţiilor frazeologice intervin factori diverşi, de la caracterul recurent până la expresivitatea şi notorietatea tiparelor lingvistice percepute ca forme canonice.

Preponderenţa audio-vizualului în cultura actuală a determinat ca la sursele tradiţionale ale frazeologiei româneşti să se adauge şi altele, inedite prin noutatea lor şi prin impactul pe care îl au asupra vorbitorilor. Presa scrisă şi audio-vizuală, televiziunea de divertisment, dar şi de popularizare contribuie intens la răspândirea unor construcţii frazeologice care au aceeaşi valoare funcţională ca şi cele provenite din sursele tradiţionale.

Caracterul inedit al acestor surse mai este determinat şi de aspectul mediat sau virtual al comunicării. Discursul repetat, definit de Coşeriu ca „tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja »”1 presupune o comunitate socio-lingvistică reală, determinată de anumite obiceiuri, credinţe, superstiţii şi, nu în ultimul rând, de un anumit nivel educaţional. Iorgu Iordan făcea următoarea observaţie: „Câte cuvinte şi expresii de-ale lui Creangă sau, mai ales de-ale lui Caragiale nu sunt citate în discuţiile şi povestirile oamenilor de cultură, fie pentru a-şi agrementa stilul (mai ales pe cel umoristic şi polemic), fie pentru a caracteriza un individ, un moment sau o situaţie!”2 scoţând în evidenţă caracterul oarecum omogen al unei comunităţi utilizatoare a unui anumit tip de citate („oamenii de cultură”).

Mediatizarea unor expresii diverse (refrene, sloganuri, locuţiuni etc.) presupune o anumită audienţă în rândul unei comunităţi virtuale (publicul telenovelelor, al ştirilor, al emisiunilor de divertisment, al dezbaterilor politice etc.), iar rapiditatea răspândirii modelelor impune un caracter deosebit de actual, „la modă” al exprimării. Când „sursa” îşi pierde actualitatea, construţia frazeologică devine opacă şi poate fi reinterpretată sub aspectul motivării iniţiale care a dus la apariţia ei. Este cazul constucţiei frazeologice fabrica de împachetat fum, percepută astăzi ca una dintre „expresiile inutilităţii”3, alături de o creaţie de felul cooperativa munca în zadar. Expresia în discuţie este de fapt titlul filmului documentar Fabrica de împachetat fum, realizat în 1967 de regizorul Iancu Moscu, o critică la adresa poluării fabricilor de ciment, difuzat cu precădere în cinematografe, înaintea unor filme artistice.

1 Coşeriu 2000: 258 şi urm.2 Iordan 1975: 266.3 Zafiu 2001: p. 263.

Discursul repetat mediatizat reuşeşte să pună în circulaţie o serie de construcţii frazeologice al căror sens nu are neapărat legătură cu subiectul evenimentului respectiv, ci doar cu denumirea în sine. Mai ales în ultimii ani, se pot distinge în mass-media românească surse diferite, de felul celor de mai jos.

Titluri de emisiuni de televiziune

Audienţa de care se pot bucura unele emisiuni de televiziune de divertisment, jocuri, concursuri, întreceri face ca denumirile respective să fie preluate de numeroşi vorbitori şi folosite cu semnificaţii diverse sau cu valoare de replici capabile să ilustreze anumite situaţii de comunicare. De exemplu:

Feriţi-vă de măgăruş, emisiune concurs televizată în care cel care pierdea trebuia să încalece un măgăruş. Sensul construcţiei este un îndemn la vigilenţă:

„În mod special însă a ieşit în evidenţă la capitolul ‘feriţi-vă de măgăruş’ pensiunea Wolfsberg din Garina. Prietenii care s-au cazat acolo au cam luat ţeapă.” http://www.banatserv.ro.

Viaţa bate filmul, titlul unei emisiuni televizate care prezintă fapte senzaţionale, preluat şi ca titlu al unei piese muzicale, folosit pentru a ilustra ideea că realitatea este mai surprinzătoare decât ficţiunea:

„Ei bine, se pare că viaţa bate filmul, indiferent de situatie. Românii au într-adevar dreptul de a trai, dar doar muncind.” http://demirelspiridon.ro

„Nu pot spune dacă viaţa chiar bate filmul aşa cum se consideră de către mulţi dintre noi, însă un lucru e sigur: din când în când, viaţa aruncă o privire pe furiş la filme şi fură idei pentru a face lucrurile mai condimentate.” http://satirikon.wordpress.com Fără îndoială, există şi emisiuni de televiziune care au ca titlul construcţii

frazeologice exrpresive, de felul Copiii spun lucruri trăsnite (cf. a spune lucruri trănite „a spune ceva năstruşnic, ciudat”) sau O dată-n viaţă. În cazul utilizării acestor construcţii, valoarea expresivă este accentuată şi de referinţa implicită la emisiunile respective:

„Copiii spun lucruri trăznite despre criza financiară.” http://www.ziare.com.

„Preşedintele camerei spune lucruri tăsnite.” Cotidianul, 27 martie 2002, p.1.

„Măgar o dată-n viaţă.” http://www.catavencu.ro.

Titluri de filme de lung metraj sau de seriale de televiziune

Marile ecranizări ale unor opere din literatura universală au produs şi produc un impact deosebit asupra publicului. Numeroase persoane au luat mai întâi cunoştinţă de

existenţa unei capodopere liteare prin intermediul cinematografiei şi, eventual, apoi au citit şi opera literară respectivă. De cele mai multe ori, transformarea titlului în expresie frazeologică nu ţine seama de subiectul filmului sau al operei literare, ci de înţelesul pe care îl are construcţia în ansamblul ei, de eventualul său sens expresiv, figurat:

A privi înapoi cu mânie „a avea resentimente”, după titlul filmului Look Back in Anger, ecranizare din anul 1958 a operei cu acelaşi titlu a lui John Osborne, în regia lui Tony Richardson, titlul în română Priveşte înapoi cu mânie:

„Nu priveşte înapoi cu mânie. Moni îl aplaudă pe ‘Ricky Martin’.” http://www.gardianul.ro.

„Euro priveşte înapoi cu mânie.” http://business.rol.ro.

Bâlciul deşertăciunilor „gălăgie, hărmălaie, agitaţie, zgomot făcute în zadar, pentru nimic”, preluare a titlului ecranizării romanului Vanity Fair a lui William Makepace Thackeray:

„Marele bâlci al deşertăciunilor electorale va începe pe 1 noiembrie.” http://www.epochtimes-romania.com.

„Şi uite aşa, încet, încet cortina va cădea peste acest bâlci al deşertăciunilor autohtone.” Jurnalul naţional, 25 aprilie 1998, p. 3.

Departe de lumea dezlănţuită „departe de zbuciumul vieţii cotidiene”, după titlul filmului Far from the Madding Crowd, ecranizare a romanului cu acelaşi nume a lui Thomas Hardy, regizor John Schlesinger:

„Vacanţă în Bucovina, departe de lumea dezlănţuită.” http://www.gandul.info.

„Elevii clasei a III-a A, de la Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan” din Oradea au acţionat, în taină, departe de lumea dezlănţuită.” http://www.ovidan.ro.

Pot fi amintite şi titluri ale unor creaţii cinematografice româneşti sau stăine care nu sunt ecranizări ale unor opere literare :

Prea mic pentru un război atât de mare „a fi depăşit de evenimente, de sarcinile asumate sau primite”, titlu al unui film românesc din anul 1969 realizat de regizorul Radu Gabrea :

„PNL e prea mic pentru un război atât de mare. Îi vom întreba limpede pe cei de la UDMR dacă semnează sau nu moţiunea de cenzură.” http://www.galati.einformatii.ro.

„Mititelu prea se bagă în toate alea pe spatele acestu club. ... că nu câştigi nimic! eşti prea mic pentru un război atât de mare !” http://www.craiova-maxima.ro.

Ghici cine vine la cină ? „expresie a surprizei, a producerii unor evenimente neaşteptate”, traducere în română a titlului filmului american Guess Who's Coming to Dinner realizat în 1967 de Stanely Kramer:

„Aşa se face că ne-am început săptămāna cu o surpriză: ghici cine vine la cină, la taifas cu ţara pe programul unu al televiziunii ?” România liberă, 23 aprilie 1992, p.3.

„Ghici cine vine la cină? Barack Obama. Ghici cine găteşte la cină? Jamie Oliver. Cel mai cunoscut realizator TV de emisiuni culinare.” http://www.realitatea.net.

Şi unele titluri de filme seriale difuzate la televizune sunt folosite ca expresii frazeologice cu înţelesuri diverse.

Dosarele X „evenimente misterioase, inexplicabile”, după titlul serialului X Files :

„Dosarele X cu o maşină ridicata ilegal ieri în Bucureşti.” http://www.radiozu.ro.

„Dosarele X în satul Gemeni : poliţia anchetează apariţia unui extraterestru albastru.” http://www.stiri.kappa.ro.

Expresia este folosită şi cu sensul de „documente secrete” care pot exercita o influenţă misterioasă asupra unor persoane:

„[…] de câte ori vorbeşte cu cineva la telefon despre ‘calităţile’ lui Dejeu, dosarele X intră în scenă.” Jurnalul naţional, 22 septembrie 1997, p. 1.

Zona crepusculară „spaţiu în care se întâmplă fenomene inexplicabile şi deosebit de periculoase”, după titlul serialului Twilight Zone creat în 1959 (seria iniţială având 156 de episoade) de Rod Serling, reluat uterior de alţi cineaşti :

„Sufocată de maşini, cu asfaltul accidentat ca un traseu de munte, strada Mihai Bravu este un fel de zonă crepusculară.” http://www.stirilocale.ro.

„Mă împăcasem cu ideea că în România poşta reprezintă Zona Crepusculară.” http://www.supermagnet.ro.

Replici din filme sau din scenete umoristice difuzate la televiziune

Nu numai titlurile unor filme pot fi sursa unor expresii frazeologice inedite, ci şi unele replici celebre din creaţii cinematografice artistice de lung metraj sau scenete satirice televizate. Păstrarea în discursul repetat a unor replici este determinată de situaţia în care se află personajele care le rostesc în creaţiile

cinematografice respective. Într-un anumit fel, fenomenul a fost descris de Iorgu Iordan, fără a face referire însă la cinematografie, în Stilistica limbii române, unde aduce în discuţie zicala prinde-o, Cecilio cu sensul ironic de „învaţă rolul” (la adresa actorilor care nu voia sau nu puteau să reţină rolul cum trebuie) şi expresia bea, Iancule, apa toată, răspândită într-o familie şi într-un cerc de rude, oarecum sinonimă cu vrei, nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă.

Nu trage dom’ Semaca, sunt eu Lăscărică, replică rostită de Gheorghe Dinică în filmul Cu mâinile curate, realizat de Sergiu Nicolasecu, folosită cu sensul „vă rog să mă scuzaţi !” :

„....mă văd că stau cu cartea în mâna dreaptă şi în stânga stau şi răfoiesc în dicţionar după un cuvânt mai ciudat pe care nu îl înţeleg....Ceea ce trebuie să recunoşti că nu are ce să facă rău....nu trage dom' Semaca, sunt eu, Lăscărică.” http://www.rhc.ro/forum.

N-am găsit altă rimă, replică din sceneta Fabula, difuzată la televiziune, interpretată de Mircea Diaconu şi Toma Caragiu, utilizată tot ca formulă prin care se cer scuze :

„Actualii guvernanţi au o mentalitate de aurolaci. Mă scuzaţi, n-am găsit altă rimă!” http://www.bitpress.ro.

„Adevărul e că Călin (n-am găsit altă rimă) era un băieţel submediocru ...” http://www.2007.informatia.ro.

“Postarea asta a mea nu-şi are locul aici, ştiu, dar…n-am găsit altă rimă!” http://www.serbanhuidu.ro.

C’aşa-i în tenis, replică din monlogol Aşa-i în tenis interpretat la televiziune de Toma Caragiu, utilizată cu sensul „asta e ; asta e situaţia”:

„Dar nu-i nimic, căci drept pedeapsă se va pricepe negreşit un binevoitor să iţi propună nonşalant faimosul „sign out” şi să te-ndrume spre bucătărie, la gătit. C-aşa-i în tenis…” http://pavajdecatifea.toateblogurile.ro.

„ … plus că în străinatate, multe chestii listate mai sus sunt subvenţionate de stat în ţările civilizate, că aşa-i în tenis.” http://www.arhiblog.ro.

Refrene şi fânturi din cântece la modă

Din unele creaţii muzicale, şlagăre, cântece la modă, deosebit de cunoscute de marele public, s-au putut desprinde refrene şi frânturi de versuri utilizate ca expresii cu seminficaţii diverse. Iorgu Iordan a semnalat încă din 19431 utilizarea în vorbire a

1 Iordan 1943 (1948): 257 şi urm.

formulei în pace şi onor desprinsă din Imnul regal. Fenomenul poate fi ilustrat astăzi şi cu alte exemple.

Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii „loc în care se întâmplă lucruri scandaloase”, refren al unei melodii interpretate de Gică Petrescu. Semnificaţia generală este dată de sensul cuvântului nebunii, iar valoarea ironică, de utilizarea diminutivelor căsuţa şi cuibuşor:

„Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii… fiscale.” http://www.lideruldeopinie.ro

„Căsuţa noastră (de sănătate) - cuibuşor de nebunii!” http://www.zp.ro Uneori refrenul este utilizat fără o semnificaţie anume, doar cu valoare ironică

pentru a obţine, pe baza aceleaşi rime, efecte comice:

„Boc: Puşca şi cureaua lată, ce premii, sporuri şi stimulente aveaţi odată!” http://www.ziare.com.

„Puşca şi cureaua lată, ce şcolă era odată!” http://www.magicfm.ro.

Vorbe celebre, sloganuri politice şi publicitare

Mediatizarea discursului politic ocazional poate determina şi perceperea unor construcţii ca maxime, sentinţe, cugetări rostite în momente importante ale vieţii sociale. Poate fi adusă în discuţie construcţia iarna nu-i ca vara care exprimă un adevăr evident într-o formulare aparent sentenţioasă:

„Olimpiada de iarnă nu-i ca vara.” http://www.gandul.info.

„Iarna nu-i ca vara nici în fotbal.” http://www.bucuresteni.ro.

Cu aceeaşi valoare pot funcţiona şi unele sloganuri publicitare şi politice sau electorale. Frecvent repetate la radio şi la televiziune, unele sloganuri de acest fel ajung să ilustreze situaţii de comunicare diverse:

Rămâne cum am stabilit (dintr-o reclamă pentru vodcă) expresie a confuziei determinate de o hotărâre neclară:

„Cabinetul Ciorbea ţine trei şedinţe nocturne într-o săptămână cu privire la legea 42, ajungând la inteligenta concluzie că rămâne cum am stabilit.” Jurnalul naţional, 20 octombrie 1997, p. 3.

Prietenii ştiu de ce (ditr-o reclamă pentru bere) expresie a consenului, a cunoaşterii într-un cerc restrâns a unor adevăruri:

„Prietenii care îşi amintesc de scandalul cu decolarea avionului de Hanoi ştiu de ce.” Jurnalul naţional, 12 ianuarie 1998, p. 2.

Să trăiţi bine ! urare cu care s-a încheiat un miting electoral, devenită uleterior slogan politic, astăzi expresie a dezamăgirii, utilizată şi cu valoare de nume propriu, evidentă referire la cel care a rostit-o:

„Să trăiţi bine cu Felix şi Predoiu !” http://www.revista22.ro.

„‘Să trăiţi’ bine împlineşte 58 ani.” http://laurentiu.elenaworld.net. Se poate constata că prin mass-media se conturează astăzi, mai mult ca în trecut,

un fond comun cultural destul de larg răspândit, un amestec de oral scriptural şi de scris oralizat, ale cărui elemente, utilizate ca unităţi funcţionale de sine stătătoare, pot fi decodate cu uşurinţă de interlocutori prin referinţă implicită la fenomenul sau la sursa care le-a generat1.

1 Vezi clasificarea speciilor discursului repetat făcută de Dumistrăcel 2006 : 130 şi urm.

EXPRESII FRANŢUZEŞTI VECHI ŞI ÎNVECHITE FOLOSITE

ÎN ROMÂNA CONTEMPORANĂ

După toate datele istorice, se pare că francezii şi românii, cu rare excepţii, s-au ignorat reciproc până în secolul al XVIII-lea. Ideea descendenţei latine care a stat la baza conştiinţei naţionale i-a apropiat pe români o perioadă destul de îndelungată mai mult de Roma decât de Paris. Pe de altă parte, dicţionarele geografice din Epoca Luminilor defineau Moldova şi Valahia ca ţări turceşti aflate la gurile Dunării, iar o anumită incapacitate a intelectualilor apuseni de a poziţiona cu exactitate „insula de latinitate a poporului român” pe harta Europei de Est s-a menţinut destul de mult timp.

Într-o primă fază, influenţa franceză a fost favorizată de contacte cu francofoni imitatori şi susţinători ai culturii şi ai civilizaţiei franceze, grecii fanarioţi şi aristocraţii ruşi. Aceştia au contribuit mai mult la educarea gustului şi la dirijarea lecturii particulare către literatura franceză. Există destul de multe informaţii potrivit cărora numeroşi boieri români din secolul al XVIII-lea erau posesorii unor lucrări franţuzeşti în original sau ale unor traduceri în română, acestea din urmă circulând sub forma unor manuscrise diverse.1

Cu toate acestea, în limba română veche, din cele 238 de cuvinte provenite din limbile romanice, 196 sunt din italiană şi doar 41 sunt din franceză.2

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea franceza nu a exercitat asupra românei o influenţă fundamentală. Schimbarea a început să se producă cu precădere spre a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au existat condiţiile favorabile deschiderii Ţărilor Române către Apus. Deşi ideea latinităţii poporului român a fos întotdeauna legată de Roma şi de Columna lui Traian, franceza şi nu italiana a contribuit în mod covârşitor la modernizarea limbii române. Fenomenul se poate explica printr-o conjunctură favorabilă: nevoia de deschidere a românilor a coincis în mod fericit cu nevoia de expansiune culturală, lingvistică şi politică a Franţei, aflată din punctul de vedere al prestigiului pe primul loc în Europa vremii.3 Astfel franceza a jucat un rol multiplu în evoluţia limbii române din secolul al XIX-lea: a limitat şi în cele din urmă s-a substituit influenţei neogreceşti, dar, în acelaşi timp, a barat calea curentului latinist şi a tendinţelor analogiste şi italienizante.

1 Eliade 2000: 268 – 270. Pentru fondul de carte veche franceză, aproximativ 90 de volume din secolul al XVIII-lea, păstrat în biblioteca municipală din Târgu Jiu, vezi Liviu Groza, „Biblioteca publică „General Tell” din Târgu Jiu”, în Caietul seminarului de ştiinţe auxiliare ale istoriei. Opuscula Bibliologica et Arhivistica, vol. VI (1966), p. 21–25. 2 Chivu et al. 1992 : 9.3„Ideea de Europa de Est nu a constituit totdeauna un îndemn direct la cucerire, dar putea fi uneori interpretată ca o invitaţie subtilă. În mod cert, prin inventarea Europei de Est Iluminismul a creat contextul cultural pentru apariţia unor proiecte ambiţioase de subjugare în secolul al XVIII-lea şi mai târziu”, Wolff 2000 : 472.

A existat în mod evident un interes al românilor de a cunoaşte limba, cultura şi civilizaţia poporului francez, dar şi un interes al francezilor de a coloniza, fie doar din punct de vedere lingvistic Ţările Române. Cele trei valuri de imigranţi francezi, identificate de Pompiliu Eliade, secretarii şi medicii particulari ai domitorilor, refugiaţii din motive politice şi institutorii, au adus, pe rând, jocurile de societate, ideile politice îndrăzneţe referitoare la egalitatea socială şi libertatea naţională, modelele avansate de organizarea a instituţiilor de învăţământ şi au impus supremaţia limbii franceze în societate cu începere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Interesant este că ideea colonizării lingvistice a Moldovei şi a Ţării Româneşti, regiuni destul de apropiate de Franţa, care ar putea beneficia de toate resursele Europei civilizate, a fost exprimată destul de clar încă de la 1777 de Jean-Louis Carra, secretar francez pe lângă domnitorul Moldovei şi autor al lucrării Histoire de la Moldavie et de la Valachie :

„Nu popoarele barbare şi ignorante sunt cele care trebuie să ne cunoască pe noi mai întâi; ci, dimpotrivă, noi suntem cei care trebuie […] să descâlcim (démêler) caracterul, firea, ba chiar fizionomia popoarelor contemporane, puse pe acest pământ ca şi cum ar fi fost hărăzite observaţiilor şi criticilor noastre. În sfârşit, noi suntem cei care trebuie să le cunoaştem pe aceste popoare, înainte ca ele să se poată cunoaşte pe ele însele şi să încerce să ne cunoască pe noi la rândul lor.”1

Privită astfel, inflenţa franceză asupra limbii române nu este în exclusivitate un fenomen de adoptare a unor elemente lingvistice de către un popor care se modernizează din punct de vedere politic şi social, ci şi rezultatul unui proces de cunoaştere, exercitat conştient şi constant de una dintre marile culturi şi civilizaţii ale Europei. Se poate spune că, dacă românii au fost interesaţi să cunoască şi să stăpânească limba franceză, în aceeaşi măsură şi francezii au fost interesaţi ca limba lor să fie cunoscută şi mai ales să fie folosită de români.

Din punct de vedere lingvistic, influenţa franceză asupra lexicului românesc impresionează prin masivitate. Aceeaşi observaţie a fost făcută încă din 1943 de Iorgu Iordan, de data aceasta referitor la frazeologie:

„Ceea ce izbeşte din capul locului la această grupă de fenomene stilistice, mult mai bogată decât celelalte, este puternica influenţă străină (în primul rând, şi ca de obiceiǔ, franceză). Vom vedea că foarte multe construcţii sunt simple traduceri, fără ca cei care le utilizează să-şi dea totdeauna seama că se află în faţa unor combinaţii de cuvinte neadaptate, adesea chiar neadaptabile la sistemul lingvistic românesc.”2

Prezenţa în română a unui număr considerabil de împrumuturi neologice din franceză a deschis calea acceptării rapide şi a calcurilor frazeologice. Atât în cazul lexicului, cât şi în cazul frazeologiei, înţeleasă în sens foarte larg ca totalitatea îmbinărilor de cuvinte specifice unei limbi fie din punctul de vedere al frecvenţei, fie din punct de vedere idiomatic, rezultatul a fost nu numai o creştere numerică, ci şi o evidentă

1 Jean-Louis Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, apud Wolff 2000: 383.2 Iordan 1948: 250.

modernizare, privită şi ca o delimitare între ceea ce corespunde nevoilor de exprimare ale unei anumite perioade şi ceea ce nu mai este utilizabil din cauze diverse.

Influenţa franceză asupra frazeologiei româneşti a fost un proces de selecţie şi de adaptare a unor modele pe care românii, de cele mai multe ori, le-au calchiat din surse diverse, atât de provenienţă livrescă, literară, cât şi de provenienţă orală, vorbită. În româna contemporană au fost şi sunt folosite o serie de expresii franţuzeşti care figurează în dicţionarul de expresii şi locuţiuni al lui Alain Rey şi Sophie Chantreau (DEL) sau în Le Nouveau Petit Robert (NPR) cu menţiunea ‘vechi’ şi ‘învechit’. Acest aspect indică faptul că franceza cu care au venit românii în contact prima dată era uşor desuetă chiar şi pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O dată intrate aceste expresii în română pe calea calcului frazeologic, diferenţa dintre vechi „ cuvânt, sens, expresie aparţinând limbii vechi care nu mai pot fi înţelese azi, iar utilizarea acestora implică un efect stilistic” şi învechit „cuvânt, sens, expresie care mai pot fi înţelese azi, dar care nu mai sunt folosite în vorbirea curentă”1 a dispărut. Din acest punct de vedere se pot deosebi situaţiile de mai jos.

Expresii franţuzeşti vechi şi învechite care şi-au păstrat în română caracterul cult, livresc

În această primă categorie pot fi incluse expresii frazeologice care fac aluzie la anumite opere cunoscute ale literaturii universale, la unele locuri comune caracteristice culturii scrise clasice:

Cavaler al Tristei Figuri sau Cavalerul Tristei Figuri după fr. (le) Chevalier à la Triste Figure „nume dat în derâdere persoanelor, triste şi morocănoase”, iar ca aluzie literară este supranumele cunoscutului erou Don Quijote de la Mancha. În NPR, s.v. chevalier şi figure, expresia este înregistrată doar cu sensul de supranume al eroului literar, nu şi ca modalitate de a numi o persoană sinistră, veşnic morocănoasă, pentru care vezi DEL, p. 238.

Hârtia rabdă orice sau totul după fr. le papier souffre tout „se poate scrie orice, fie că este adevărat sau neadevărat” (DEL, p. 855). Expresia este atestată în franceză încă din 1640, dar a încetat să mai fie utilizată probabil datorită caracterului foarte livresc. În română expresia apare mai ales în vorbirea oamenilor foarte cultivaţi şi are valoare de maximă.

A încălzi (sau a creşte) şarpele la (sau în) sân (DLR, tomul XI, partea I, litera Ş, p. 33) „a arăta dragoste şi bunăvoinţă unui om nerecunoscător.” În franceză expresia are o structură similară, réchauffer (nourrir) un serpent dans (sur) son sein (DEL, p. 1062) ceea ce poate indica şi o imitare în română a acestui model. În latină expresia, atestată în opera lui Petronius, era constuită cu verbul nutricare, viperam nutricare sub ala.

1 « Vieux (emploi non seulement archaïque et anormal en français contemporain – ce qui correspond à vieilli – mais aussi peu ou mal compris de nos jours) », DEL, p. XX.

Vârsta sau veacul de aur după fr. l’âge d’or (DA, I, partea I, A – B, p. 366) „(după credinţe mitologice) primii timpi ai lumii ai lumii, când oamenii trăiau în nevinovăţie şi în fericire.” În secolul al XIX-lea au mai fost folosite în română şi variantele veacul aurit şi veacul înaurit, cu acelaşi sens. Celelalte vârste sau veacuri erau, în clasificarea mitologică, de argint, de bronz şi de fier. În franceză, l’âge d’argent nu a avut succes, iar celelalte construcţii frazeologice, l’âge d’airain şi l’âge de fer se pare că au fost concurate de clasificarea epocilor preistorice l’âge du bronze, respectiv l’âge du fer (DEL, p.14). În secolul al XIX-lea, în română s-au folosit construcţiile vârsta de fier (în opoziţie cu vârsta de piatră): „epoca în care omenirea a început să se servească de uneltele de fier” (DA, tomul II, partea I, F – I, p. 117).

A adora viţelul de aur după fr. adorer le veau d’or „adoraţia, cultul bogăţiei, al banului” (DLR, tomul XIII, partea a 2-a, litera V, p. 713). În franceză, expresia le veau d’or este atestată înaintea primelor traduceri ale Bibliei (DEL, p. 1148), dar astăzi este prea puţin folosită şi înţeleasă. În română, există numeroase atestări (vezi DLR loc.cit.) din secolul al XIX-lea şi al XX-lea.

Voce de sirenă „o voce foarte seducătoare”, după fr. voix de sirène. Chiar dacă aluzia mitologică este încă destul de clară, în franceză expresia a ieşit din uz, deoarece sensul figurat al substantivului sirène „femme douée d’un dangereux pouvoir de séduction” este astăzi învechit (NPR, p. 2096). În română sensul figurat al substantivului sirenă „femeie seducătoare” este încă actual (DEX2, p. 993).

Expresii franţuzeşti vechi şi învechite care în urma calcherii au fost asimilate creaţiilor autohtone

În urma calchierii unor expresii franţuzeşti au rezultat în română construcţii frazeologice fireşti care nu au fost simţite ca „străine” şi care, din această cauză, au fost asimilate construcţiilor autohtone. Uneori s-a produs şi remotivarea constucţiei frazeologice iniţiale, fără a se pierde caracterul expresiv.

A vedea totul în alb „a fi optimist” după fr. voir tout en blanc. În DEL, p. 113 se consideră că expresia a fost concurată şi în cele din urmă înlocuită de voir tout en rose. Se pare că în română concurenţa dintre a vedea totul în alb şi a vedea totul în roz nu s-a rezolvat încă.

A conduce pe cineva la altar „cununie religioasă” (DA, I, partea I, A – B, p. 124), după fr. conduir, mener quelque’un à l’autel. Datorită omonimiei autel – hôtel, în franceză acestă expresie a căpătat după 1900 o nuanţă ironică (DEL, p. 58). În română, expresia este percepută ca o creaţie internă din cauza tradiţiei creştin-ortodoxe potrivit căreia legătura dintre soţ şi soţie devine legitimă doar în urma cununiei religioase, nu şi a celei civile.

De bronz „tare puternic, neîfrânt, neclintit” (DA, I, partea I, A – B, p. 656), după fr. de bronze „dur, insensible”. Expresia şi-a modificat sensul în franceza actuală: ‘d’une intégrité morale inflexible’ (DEL, p. 165). Această schimbare de sens nu s-a produs şi în română.

A bate câmpii „a vorbi altele decât ceea ce e în chestiune, a ieşi din subiectul vorbirii, a bâigui, a vorbi într-aiuri” (DA, I , partea I, litera A – B, p. 520, fără atestări), după fr. battre les champs „divaguer, être fou”. Deşi este o expresie idiomatică, prin calchiere nu s-a pierdut sensul figurat, iar construcţia astfel rezultată este percepută ca o creaţie veche şi expresivă a limbii române.

(A cunoaşte, a şti pe cineva) până în vârful degetelor după fr. (connaître, savoir) jusq’au but des doits „a cunoaşte perfect pe cineva”. În franceza actuală s-a impus varinta (connaître, savoir) sur le but du doit. Evident în româna s-a menţinut calcul frazeologic după varianta învechită din franceză.

A lăsa loc „a permite, a favoriza”, după fr. laisser lieu, expresie înlocuită în franceza actuală de donner lieu. În română a lăsa loc şi a da loc sunt întrebuinţate fără diferenţe semnificative

A arunca pisica „a arunca responsabilitatea asupra cuiva; a produce cuiva dificultăţi”, după fr. jeter le chat (au jambes de quelqu’un). În română, construcţiile frazeologice în care apare numele acestui animal sunt destul de numeroase, ceea ce a determinat asimilarea acestei expresii şi mai ales realizarea unor variantelor de felul a arunca pisica (moartă) în curtea, în ograda cuiva. În DLR, tomul VIII, partea a II-a, s.v. pisică sunt numeroase atestări ale expreisei a rupe pisica, probabil o creaţie autohtonă.

A fi umbra cuiva după fr. être l’ombre de quelqu’un „a urma pe cineva peste tot”. În franceza actuală s-a impus expresia suivre quelqu’un comme une (son) ombre (DEL, p. 831), cu acelaşi sens. În română se utilizează încă prima expresie, susţinută poate şi de echivalenţa cu engl. shadowing.

Expresii franţuzeşti vechi şi învechite care şi-au păstrat în română aspectul de creaţii externe

O serie de expresii vechi şi învechite din franceză şi-au păstrat în urma calchierii aspectul de creaţii externe fiind utilizate în româna contemporană sau chiar în româna actuală:

A face (pe cineva) capot „(la jocul de cărţi) a nu lăsa (pe celălalt jucător) să nu facă niciun joc” (DA, I, partea a II-a, Litera C, p. 109), după fr. faire capot. Expresia iniţială a fost în franceză faire pic, repic, et capot (DEL, p. 185) şi provine din terminologia jocului de pichet. Şi expresia être capot nu mai este folosită astăzi în franceză. În română a fi capot „a fi ruinat, învins” s-a confundat cu a fi caput datorită asemănării de formă şi de sens.

A prinde culoare „a începe să se organizeze promiţând rezultate bune”, după fr. prendre couleur. Expresia pare să fie utilizată în română de vorbitori cultivaţi şi de aceea este percepută ca o creaţie străină.

Fişă de consolare „despăgubire simbolică acordată sub forma unei compensaţii”, după fr. fiche de consolation. Expresia provine din terminologia jocului de cărţi în care fişă înseamnă „jeton având o anumită valoare”. În română s-a format, în perioada interbelică, şi varianta piesă de consolare, cu acelaşi sens, după o piesă de cinci lei.

Sexul frumos „denumire dată tuturor femeilor”, după fr. le beau sexe. În franceză expresia care s-a impus este le sexe faible, în opoziţie cu le sexe fort „bărbaţii”. Pot fi amintite creaţii analogice în ambele limbi: fr. le premier sexe, le deuxième sexe şi chiar le toixième sexe „homosexualii”; în română sexul urât „bărbaţii”, creaţie ironică a lui I. L. Caragiale.

În (sau la) talie „îmbrăcat numai în haină sau în rochie (fără pardesiu sau palton)”, DLR, tomul XI, partea a 2-a, litera T, p.34, după fr. en taille. În franceză sortir en taille este o expresie familiară şi învechită (DEL, p. 1090), deoarece taille cu sensul „corsage d’une robe de femme” este un cuvânt vechi şi regional (NPR, p. 2203). În română, talie are aspectul unui franţuzism, chiar dacă a fost asimilat din rusă, taliia.

A suna tocsinul „a ridica la luptă masele; a face zgomot în jurul unui eveniment”, după fr. sonner le tocsin. Citatele din opera lui Bălcescu („El porunci să sune tocsinul în toată sânta împărăţie”) şi Lovinescu („După ce şi-au făcut socotelile cei doi împăraţi ... au sunat tocsinul războiului”), reproduse în DLR, tomul XI, partea a 3-a, litera T, p. 390, trimit la sensul vechi din franceză al acestei expresii: În franceza actuală sonner le tocsin are sensul de „a semnala un pericol, a da alarma” (NPR, p. 2261).

Expresii franţuzeţi vechi şi învechite care au suferit în română unele modificări sau au fost substituite cu alte expresii

Alte expresii vechi şi învechite din franceză, calchiate în română, au fost modificate sau au fost substituite cu alte expresii, unele tot de provenienţă franceză.

Personaj, persoană de carton „persoană care se află într-o poziţie onorifică fără a avea un rol activ”, după fr. personnage de carton. Peste această expresie s-a suprapus în română construcţia om de paie, după fr. homme de paille.

De modă „în vogă”, după fr. de modă (DLR, tomul VI, litera M, p. 777). În franceză, ca şi în română, această expresie a fost înlocuită de construcţia à la mode, rom. după modă, construcţie abandonată astăzi de, şi la modă.

A tăia în carne vie „a lua măsuri decisive, energice” este probabil o adaptare după fr. couper (trancher) dans le vif, expresie pusă în circulaţie în secolul al XVII-lea de Madame de Sévigné, dar abandonată de franceza actuală.

Prezenţa în româna contemporană a unor expresii franţuzeşti vechi şi învechite indică faptul că influenţa franceză asupra limbii române exercitată cu precădere în secolul al XIX-lea a provenit şi din surse livreşti, din lecturile clasice recomandate de obicei în activitatea de învăţare a limbii franceze. Pentru a pune în evidenţă adevărata dimensiune a influenţei franceze asupra limbii noastre trebuie luată în considerare franceza vorbită de români în secolul al XIX-lea, o franceză de salon, uşor desuetă, destul de diferită de limba vorbită în Franţa în perioada respectivă. Unele dintre aceste expresii pot fi regăsite în scrierile autorilor francezi din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Cu rare excepţii (vezi exemplul de modă/la modă) româna nu a ţinut pasul cu evoluţia unităţilor frazeologice din franceză, deşi această limbă s-a bucurat la noi de un anumit prestigiu cel puţin până la jumătatea secolului al XX-lea. Spre deosebire de franceză care a abandonat sau a remodelat aceste expresii, româna continuă să folosească multe dintre modelele frazeologice vechi şi învechite. Concluzia este că franceza utilizată de români cu începere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca limbă de circulaţie internaţională, constituind şi baza acestei influenţe lingvistice asupra românei, are, cel puţin din punctul de vedere al frazeologiei, un caracter livresc şi uşor învechit. Acest aspect indică faptul că fondul frazeologic de provenienţă franceză a fost masiv asimilat în secolul al XIX-lea, urmând apoi un proces de producere şi de selecţie a diverselor variante.

DESPRE PRAGMATEME ÎN FRAZEOLOGIA LIMBII

ROMÂNE

Valoarea pragmatică a unor îmbinări de cuvinte a fost sesizată şi discutată de mai mulţi autori care au abordat problematica frazeologiei atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect pur descriptiv sau lexicografic1. Deşi, ca în mai toate studiile consacrate acestui domeniu, terminologia şi punctele de vedere ale autorilor sunt diferite, se poate constata că unele construcţii frazeologice pot fi definite din perspectiva raportului „semn lingvistic – obiect”, aşa-numitele frazeme semantice sau locuţiuni denotative, în timp ce altele pot fi interpretate din perspectiva raportului „semn lingvistic – locutor/interlocutor”, aşa-numitele pragmateme, locuţiuni pragmatice, frazeme implicite sau pragmatice2.

În cazul pragmatemelor sau al frazemelor pragamatice se poate vorbi de un caracter „figé” al construcţiilor respective doar în raport cu o anumită situaţie de comunicare. Definiţia strict lexicografică a construcţiilor frazeologice de acest tip nu poate fi dată şi este nevoie de o descriere a situaţiilor de comunicare în care acestea funcţionează ca unităţi lingvistice specifice3. În franceză, de exemplu, expresia C’est pour toi ! este utilizabilă în cazul în care un membru al familiei constată că altcineva din familie, prezent în casă, este căutat la telefon sau că cineva este la uşa de la intrare şi vrea să-i vorbească. În română, utilizarea expresiei echivalente E pentru tine! în asemenea situaţii de comunicare ar suferi de aşa-numita „deficienţă pragmatică”, deoarece construcţia respectivă se foloseşte atunci când un membru al familiei indică altui membru al familiei că un obiect (de exemplu un cadou, o scrisoare, un pachet etc.) a fost cumpărat sau adus în casă special pentru el.

1 Pietreanu 1984: 149, constată următorele: „Este posibilă o analogie între expresiile-salut şi non-saluturi, pe de o parte, şi proverbe, pe de altă parte, în baza faptului că şi unele şi celelaltele au în comunicare o funcţie pragmatică”. La pagina 151 a aceleiaşi lucrări se face precizarea că în limba română vorbită, familiară şi populară, „vorbitorii recurg la expresii frazeologice deosebit de plasitce, renunţând la formulele de salut consacrate.”2 Mel’čuk 1993: 84 stabileşte următoarea tipologie a frazemelor: frazeme pragmatice sau pragmateme şi frazeme semantice din care fac parte frazemele complete sau expresiile idiomatice, semifrazemele sau colocaţiile şi cvasifrazemele sau expresiile cvasiidiomatice. 3 Heinz 1993: 6 distinge în dicţionarul Le Petit Robert locuţiuni denotative, pentru care definiţia lexicografică se poate da, şi locuţiuni pragmatice, pentru care definiţia lexicografică presupune prezentarea acestora în discurs deoarece sunt expresii de apel.

Chiar dacă în studiile relativ recente de frazeologie se face o distincţie clară între frazemele semantice şi pragmateme, primele putând fi definite semantic, iar cele din urmă doar în raport cu o anumită situaţie de comunicare, rămâne deschisă problema apartenenţei tuturor acestor construcţii la sistemul limbii sau la actul vorbirii, fie şi la nivelul discursului repetat. Unii autori consideră că orice vorbitor nativ al unei limbi utilizează în egală măsură frazeme semantice şi pragmateme dând impresia că se exprimă liber. De fapt, ceea ce dă impresia libertăţii de exprimare este posibilitatea de a alege şi de a utiliza o anumită construcţie dintr-un număr destul de mare construcţii deja existente.

În categoria pragmatemelor reperabile în frazeologia românească pot fi incluse formulele de salut, expresiile-salut, răspunsurile la salut, precum şi de aşa-numitele non-saluturi, urările, non-urările, formulele-jurământ, răspunsurile de întărire, non-răspunsurile, formulele de exprimare a superstiţiilor.

Formulele de salut care marchează întâlnirea au funcţie de contact şi se caracterizează prin diferite grade de reverenţă raportate la statutul interlocutorilor, de la cel familiar, hai noroc! ; hai noroc, bătrâne ! ; ce mai faci, moşule, bătrâne ? ; cum o mai duci băiete, măi băiatule, omule? ; sărut mânuşiţele, până la cel protocolar să trăiţi; am onoarea; cu toată stima; cu tot respectul; omagiile mele. Şi în cazul răspunsurilor la salut sunt sesizabile aceleaşi nuanţe de reverenţă : mersi bine! ; mulţam fain ! ; mulţumesc, bine!

Formulele de salut de despărţire pot fi şi ele neutre din punctul de vedere al expresivităţii, la revedere; cu bine; o zi bună, – formulă de salut răspândită în ultima vreme probabil ca urmare a influenţei engleze – toate cele bune; mi-a părut bine sau marcate expresiv : te pup; pa şi pusi, ura şi la gară! Despărţirea interlocutorilor se poate face printr-un non-salut, aspect negativ al salutului şi al politeţii: să ne vedem când mi-oi vedea ceafa; du-te învârtindu-te; te salut şi n-am nevoie; adio şi n-am cuvinte; adio Margareto ! ; adio şi-un praz verde1; să-mi scrii pe glaspapir; la revedere, poate te grăbeşti ! Nuanţa unui asemenea non-salut poate fi doar glumeaţă, ironică sau poate indica o deteriorare a raporturilor dintre interlocutori.

Expresiile-salut sunt utilizate cu precădere în limba populară şi exprimă o exagerare a importanţei întâlnirii interlocutorilor cu nuanţă ironică sau glumeaţă: a trecut un car, o căruţă, un amar de ani de când nu te-am mai văzut ! ; să încrestăm în grindă că ai mai venit pe la noi; ce mai veste-poveste, am pus doliu la mătură de când nu ai mai venit; ne-a fugit, ne-a murit mâţa, pisica de când nu te-am mai văzut.

Şi urările pot funcţiona ca formule de salut cu funcţie de contact sau ca răspunsuri la salut: să creşti mare! ; poftă bună! ; spor la lucru! ; servici(u) uşor! ; noapte bună! ; somn uşor; drum bun; călătorie plăcută; hai noroc şi la mai mare!. Aspectul negativ al urării îl constituie non-urările care exprimă, de regulă, o atitudine de dispreţ faţă de interlocutor, uneori fiind rostite în gând sau în aşa fel ca să nu fie auzite în întregime, de cel căruia i se adresează : sta-ţi-ar în gât să-ţi stea; mânca-l-ai fript; mânca-i-ai coada; vedea-te-aş pe dric; nu ţi-ar mai muri mulţi înainte; poftim la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă; dormire-ai somnul de veci; călătorie sprâncenată; drum bun, cale bătută.

Formulele-jurământ au rolul de a întări o afirmaţie făcută de interlocutor printr-o expresie pseudosacralizată sau sacralizată ad hoc: să n-am parte de... ; să-mi sară ochii din cap... ; să nu mă mişc de aici; să n-apuc să mă scol de pe scaun; să n-apuc să mai

1 Ultimele trei construcţii sunt discutate de Iordan 1975: 268.

văd soarele cu ochii; să nu apuc să văd ziua de mâine; să mi se usuce limba în gură; să-mi cadă mâinile; să moară mama. Asemenea construcţii se integrează de obicei în enunţ şi se raportează la o subordonată de felul: dacă (te) mint; dacă nu spun adevărul; dacă nu-i aşa.

Răspunsurile de întărire sunt o confirmări ale unor fapte enunţate anterior prin care se subliniază că interlocutorii împărtăşesc aceleaşi idei sau credinţe: că bine zici; ba bine că nu; mai încape vorbă; mie îmi spui ?; să dea Dumnezeu; să te audă Dumnezeu; parcă ţi-a ieşit un sfânt din gură; parcă ai avut gura aurită, dar şi parcă ai avut gura spurcată; parcă ai avut gura plină cu ..., o confirmare a producerii unui fapt dezagreabil care a fost într-un anumit fel prezis într-o discuţie anterioară.

Non-răspunsurile exprimă de regulă dezaprobarea faţă de un fapt enunţat anterior, refuzul de a admite un anumit lucru sau de a face ceva: ete na ! ; ete scârţ !; tronc, Marghioalo!; ce zici, ce spui Franţ ? ; nu zău ? ; ce stai şi gândeşti ? ; ce tot spui acolo?; ete cotu! ; cotu şi pişcotu, labele şi botu; pune-ţi pofta în cui! ; doar n-am mâncat lauri! ; fugi de aici ! ; da n-ai văzut ? ; doar n-am înnebunit!

Tot non-răspunsuri sunt şi formulele prin care se dă o pseudo-explicaţie referitoare la refuzul de a face o anumită acţiune sau la faptul că acţiunea respectivă nu este îndeplinită aşa cum se aşteaptă interlocutorul. De obicei asemenea formule sunt enunţate după propoziţii interogative negative (De ce nu ...?) care exprimă mirarea în legătură cu felul în care interlocutorul realizează sau nu realizaează o acţiune : de aia! ; de-al dracului ! ; de sanchi ! ; de (h)oţ ce sunt! ; de chichi, de trei lei ridichi; de fraier! ; că aşa vrea muşchii mei!

Deosebit de expresive sunt şi formulele prin care se exprimă superstiţiile. De obiciei acestea sunt enunţate pentru ca un fapt neplăcut, legat de ghinion, nenoroc, la care s-a făcut referire anterior sau urmează să fie adus în discuţie să nu se producă : puşchea pe limba ta!; bate-te peste gură!; muşcă-ţi limba!; scuipă-ţi în sân!; să bat în lemn; să nu zic într-un ceas rău; scuipă-l să nu-l deochi; fă-ţi cruce!

Dicţionarele oferă o descriere semantică atât a unităţilor lexicale, cât şi a principalelor unităţi frazeologice. Pragmatemele pot fi mai greu descrise în termenii obişnuiţi ai definiţiilor lexicografice. De aceea pare foarte utilă ideea întocmirii unui dicţionar de pragmateme sau de locuţiuni pragmatice ale limbii române.

CALCURI FRAZEOLOGICE IMPERFECTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

CONTEMPORANĂ

Cu toate că limba română a imitat cu destulă uşurinţă şi fidelitate numeroase construcţii frazeologice, cu precădere din franceză în perioada de intensă modernizare, se poate constata că în româna actuală s-au impus o serie de unităţi frazeologice care pot fi încadrate în categoria calcului frazeologic imperfect1. De un asemenea tip de calc se poate vorbi atunci când forma internă a modelului frazeologic din limba donatoare nu este reprodusă cu exactitate în limba receptoare.

I. Multe calcuri frazeologice imperfecte pot fi puse pe seama diferenţelor de organizare internă a limbii române în raport cu limbile furnizoare de tipare frazeologice. În acest caz, reproducerea inexactă a modelelor iniţiale poate avea următoarele aspecte.

a) În multe cazuri, în timpul calchierii, nu a fost posibilă menţinerea topicii modelului iniţial. Deoarece antepunerea elementului determinant presupune în română accentuarea sensului, o exprimare emfatică (un puternic cutremur, un cumplit accident, un groaznic incendiu) sau sensuri speciale (un mare caracter „deosebit”, un mare om „o personalitate ilustră”) mai ales frazeologismele calchiate după modele englezeşti suferă un proces de adaptare a topicii:

cal troian < engl. trojan horse (cf. înv. cal de Troia < fr. Cheval de Troie sau rar calul din Troia)„Mai există şi procedeul calul din Troia, considerat o adevărată operă de artist.” Scânteia tineretului, miercuri, 28 aprilie1981, p. 4.

fişier ataşat < engl. attached file; memorie extinsă < engl. extended memory; poştă electronică < engl. electronic mail.

Se pare că în româna sunt utilizate cu precădere formele de plural ale următoarelor construcţii frazeologice a căror topică a fost de asemenea adaptată. De exemplu:

1 Pentru acest tip de calc, vezi Theodor Hristea, „Contribution à l’étude de l’influence française sur le roumain (calques linguistiques)”, Analele Universităţii din Bucureşti, XLIV, 1995, pp. 9 – 16.

beretele verzi <engl. Green Beret; capete rase < engl. skin-head; gulere albe < engl. white collar; pagube colaterale < engl. collateral damage.

Alteori, pe lângă schimbarea topicii, imitarea modelului englezesc impune folosirea în română a unei prepoziţii:

centru de servicii < engl. service center (dar şi centru servicii, precum şi spaţiu servicii < engl. service area); spaţiu de parcare < engl. parking space; vânătoare de capete< engl. head-hunting.

Şi unele modele frazeologice din franceză au suferit un proces de adaptarea a topicii elementelor componente. De exemplu, în româna actuală, s-au impus calcurile imperfecte artele frumoase şi căpitan de cursă lungă, în timp ce calcurile perfecte frumoasele arte < fr. les beaux arts şi căpitan de lungă cursă < fr. capitaine au long cours utilizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au ieşit din uz:

„Eumen al II-lea aduse în Pergama [...] frumoasele arte.” Dimitrie Bolintineanu, Călătorii, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 223

„Temistocle, vechi căpitan de lungă cursă [...] îşi povesteşte tinereţea.” Jean Bart, Europolis, Bucureşti, 1980, p. 12.

b) Imposibilitatea reproducerii articolului partitiv existent în modelel frazeologice calchiate din franceză a determinat apariţia unor variante de felul :

a câştiga reputaţia de…/ a câştiga o reputaţie (de) < fr. acquerir de la réputation „a dobândi glorie, prestigiu” „– Dar ce face popa? Se miră cu ipocrizie copila, dovedind încă o dată că nu-şi câştigase cu braţele încrucişate reputaţia de mare tartoră […].” Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Bucureşti, 1957, p. 8.

a face spirit / a face un spirit < fr. faire de l’ésprit „a glumi” „Două-trei zile după alegeri, organul conservator a vrut să facă spirit pe socoteala alegerii d-lui Brobeşteanu.” I. L. Caragiale, Restituiri, Cluj-Napoca,1986, p. 298.„[…] adăugă doctorul râzând, încredinţat că a făcut un spirit.” Liviu Rebreanu, Ion, vol. II, Bucureşti, 1965, p. 285.

c) Prepoziţia à, neputând fi echivalată cu prepoziţia românească a, este reprodusă destul de inconsecvent în unele calcuri frazeologice după modele franţuzeşti, sensul construcţiei astfel obţinute nefiind în concordanţă cu cel al modelului: carne de tun < fr. chair à canon, în loc de carne pentru tun; tun de zăpadă < fr. canon à neige, în loc de tun cu zăpadă. În calcul după fr. canon à éléctrons, construcţia prepoziţională este echivalată cu un adjectiv, tun electronic (DEX2, s.v. tun), în loc de tun cu electroni, deşi există modelul armă cu aer comprimat < fr. arme à air comprimé.

d) Unele construcţii genitivale din modelele frazeologice franţuzeşti calchiate au fost traduse în română cu construcţii prepoziţionale sau echivalate cu un adjectiv. De exemplu, româna a adoptat formele cântec de lebădă < fr. chant du cigne şi corp delict < fr. le corp du délit, cf. lat. corpus delicti

„Totul a fost un cântec de lebădă al unei epoci[...].” Pericle Martinescu, Bucureşti, 1985, 203.

„[...] au fost găsite corpuri delicte care au format piese de dosare acuzatoare contra redactorului român.” Magazin istoric, nr. 11, 1979, p.22. În cazul construcţiei arbitrul eleganţei < fr. l’arbitre des élégances; cf. lat. arbiter

elegantiarum termenul al doilea, deşi menţinut în cazul genitiv, a fost reprodus în română cu forma de singular şi nu cu cea de plural, aşa cum era de aşteptat1.

Se poate semnala şi situaţia inversă în care o construcţie cu prepoziţia de din modelul frazeologic francez a fost echivalată în română cu o construcţie genitivală: pasărea paradisului < fr. l’oiseau de paradis. Varianta pasăre de paradis a fost abandonată de uz, cu toate că expresia de paradis cu sensul „foarte frumos, minunat” este înregistrată de exemplu în DEX2 s.v. paradis2.

„[...] am alergat la celălalt capăt a galeriei, unde zărisem o capelă roză împănuşată ca o pasăre de paradis.” Costache Negruzzi, Păcatele tinereţilor, Bucureşti, 1983, p. 33.

II. Alte calcuri frazeologice imperfecte după franceză sunt rezultatul unor influenţe exercitate în timpul calchierii sau ulterior de construcţii, româneşti sau străine, fanţuzeşti chiar, asemănătoare ca formă sau apropiate ca sens. De exemplu, formula de salut utilizată astăzi în română, la revedere, este o refacere după modelul la bună vedere a variantei mai vechi a revedere < fr. au revoir, it. arrivederci, folosită de Alecsandri în corespondenţa sa:

„Dar, într-un noroc ! fie ce-o fi ! ... A revedere !” Vasile Alecsandri, Călătorii, Bucureşti, 1975, p.164.

Expresia familiară din franceză sans commentaire! a avut prin anii şaptezeci ai secolului trecut varianta fără comentariu, dar în româna actuală s-a impus forma fără comentarii, susţinută probabil de expresia a face comentarii. Şi construcţia frazeologică a se pierde în detalii (cf. rom. înv. a se pierde în amănunţimi) este un calc imperfect după fr. se perdre dans le détail, susţinut, la rândul său, de a da detalii, amănunte. Mai poate fi amintită şi expresia frazeologică a ţine, a pune pe cineva la respect în care utilizarea prepoziţiei la a fost influenţată de modelul a pune pe cineva la punct, asemănătoare ca

1 Construcţia frazeologică latinească era apelativul scriitorului Caius Petronius, renumit pentru felul deosebit de rafinat în care se îmbrăca dând astfel tonul în materie de vestimentaţie. Franceza a reprodus perfect acest model, fr. l’arbitre des élégances, pentru care vezi DEL, p.42. 2 Mai pot fi amintite şi constucţii genitivale din franceză reproduse în română prin variante de tipul cheia de boltă / cheia bolţii, calcul de probabilităţi / calculul probabilităţilor, şeful de cabinet / şeful cabinetului , pentru care vezi Groza 2005: 71 şi urm.

sens. Varianta a ţine pe cineva în respect, un clac perfect după fr. tenir quelqu’un en respect, deşi a fost frecvent folosită în secolul al XIX-lea a fost abandonată de uz:

„[…] armada era ţinută în respect şi paralizată în toate mişcările ei de un pumn de români fără arme […].” Ion Ghica, Opere, vol. III,1973, p. 162.

Tot ca urmare a unor asemănări formale şi de sens pare să se fi impus varianta imperfectă a pune punctul pe i „a se exprima clar, eliminând orice ambiguitate, a scoate în evidenţă esenţialul” (cf. a pune punct, a pune degetul pe rană). Varianta a pune punctele pe i < fr. mettre les points sur les i apare în limba scriitorilor din secolul al XIX-lea, dar pare a fi utilizată şi astăzi

„[…] mie îmi place să pun punctele pe i …” I. L. Caragiale, Teatru, Bucureşti, 1971, p.111. „Virgil Nemoianu […] pune cu dezinvoltură punctele pe i.” România literară, anul XXV, 1992, nr. 22, 28 iulie – 4 august, p. 7).

Mai poate fi menţionată şi varianta, care nu a fost acceptată de uz, a trece cu tăcerea, un calc imperfect după fr. passer sous silence, cf. rom. a trece sub tăcere, influenţată de construcţia frazeologică a trece cu vederea.

„Oi trece cu tăcerea asupra vremilor celor dintâi a petrecerii sale în casa noului stăpân.” Vasile Alecsandri, Opere, vol. IV, Bucureşti, 1974, p. 41.

Se poate vorbi şi de serii frazeologice care pot fi încadrate în tipologia calcului imperfect. De exemplu a trăi pe picior mare < fr. vivre sur un grand pied, a fi pe picior de egalitate < fr. être sur un pied d’égalité, a fi pe picior de război < être sur un pied de guerre1 nu respectă modelul iniţial probabil sub influenţa unor construcţiilor româneşti în care substantivul picior nu este însoţit de articolul nehotărât, de felul pe picior, a o lua, a o apuca la (pe) picior.

III. Calcuri frazeologice imperfecte pot apărea şi în urma contaminării a două construcţii asemănătoare ca formă şi apropiate ca sens. Expresia a ţine capul de afiş este rezultatul încrucişării între a ţine afişul < fr. tenir l’affiche „despre spectacole care datorită succesului la public se joacă de foarte multe ori” şi a fi capul de afiş < fr. être la tête de l’affiche „despre actorii care au rolul principal fiind astfel trecuţi în capul afişului”.

„Pianul ţine capul de afiş al filmelor transmise în această zi.”, Evenimentul zilei, marţi, 17 decembrie, 1996, p. 9.

IV. O altă cauză a producerii calcurilor imperfecte este şi pierderea motivaţiei modelelor iniţiale în urma calchierii. În expresiile a trăi pe picior mare, a fi pe picior de egalitate, a fi pe picior de război, amintite mai sus, substantivul picior a fost pus în legătură cu membrul inferior al corpului omenesc şi nu cu unitatea de măsură respectivă

1 Vezi Roques 1993: 385–395.

care justifică de altfel şi sensul acestor expresii în franceză. Calchiată în română, expresia fr. en deux temps, trois mouvements s-a impus sub forma în doi timpi şi trei mişcării („Să ne mai mire că Parchetul General se autosesizează în doi timpi şi trei mişcări în cazul Iliescu – KGB […] ?”, Ziua, joi, 21 septembrie, 1995, p. 3), deoarece referirea la abilitatea şi rapiditatea celui care mânuind spada sau sabia poate face trei mişcări, fandare, atac sau paradă, executând doar doi paşi, a devenit obscură.

În comparaţie cu frazeologia limbilor romanice apusene, româna are o serie de particularităţi date şi de existenţa calcurilor frazeologice imperfecte. Se poate constata că unele variante frazeologice, calcuri perfecte sau imperfecte, s-au concurat uneori suferind în cele din urmă un proces de selecţie din partea uzului.

OBSERVAŢII ASUPRA LIMBII ROMÂNE DE LEMN DIN PERSPECTIVA FRAZEOLOGIEI

La prima vedere, din punct de vedere teoretic, între conceptul denumit de sintagma limbă de lemn şi frazeologie nu se poate stabili o legătură prea clară, fie şi din cauză că termenii amintiţi au o multitudine de accepţii trimiţând, de multe ori, la realităţi lingvistice mai puţin precizabile în termeni foarte riguroşi. Cu toate acestea, dicţionarele indică o oarecare apropiere semantică între cei doi termeni. De exemplu, DEX2 , 398a, înregistrează substantivul frazeologie şi cu sensul „2. Fig. Vorbărie fără conţinut, care ascunde sărăcia de idei; vorbe goale şi umflate; pălăvrăgeală”. În NPR, 1664b, phraséologie este trecut şi cu sensul „ 2. LITTÉR. Emploi de phrases, de grands mots vides de sens”, iar pentru langue de bois, se menţionează, 235b, sensurile „PÉJ. Langage figé de la proagande politique ; PAR EXT. Façon de s’exprimer qui abonde en formules figées et en stéréotypes non compromettants”. Pineira, Tournier (1989: 10) citează şi sensul următor cu care sintagma langue de bois este înregistrată în Larousse encycolpédique, 1981 şi în Petit Larousse illustré, 1982, : „Phraséologie stéréotypée utilisée par certains partis communistes et par les médias de divers Etats où ils sont au pouvoir”.

Prin frazeologie se înţelege ansamblul construcţiilor, sintagmelor, expresiilor specifice unei limbi, unui anumit mediu lingvistic, unui scriitor, unei epoci, unei discipline ştiinţifice. Se poate vorbi deci de frazeologia limbii române, a limbii franceze, dar şi de frazeologia unui scriitor, oricare ar fi acesta, de frazeologia filozofică, de frazeologia administrativă, de frazeologia secolului al XVII-lea etc. O altă accepţie a termenului frazeologie se referă însă la utilizarea unor formule gata-făcute, a unor expresii, a unor fraze meşteşugite care sub aparenţa profunzimii în exprimare ascund un gol de gândire şi devin vorbărie fără conţinut.

Limba de lemn trimite, printre altele, şi la maniera de a vorbi folosind expresii gata-făcute, stereotipe, dinainte convenite. Se poate observa că o trăsătură comună a limbii de lemn şi a frazeologiei, cu cel de-al doilea sens amintit mai sus, este stereotipia, exprimarea cu ajutorul unor formule fixe şi convenţionale. Astfel, frazeologia administrativă poate fi percepută cu uşurinţă ca „o limbă de lemn” datorită sărăciei lexicale, a utilizării cu prediliecţie a unor formule convenţionale, gata-făcute. De altfel, Guţu 2005: 230 constată că particularităţile lingvistice ale limbii de lemn, considerate statistic, nu se desosebesc de aşa-numitele stiluri funcţionale ale limbii. Din acest punct de vedere, maniera proprie de exprimare a unui anumit domeniu, deci frazeologia domeniului respectiv, este susceptibilă de a fi încadrată în limba de lemn. Pineira şi Tournier 1989: 13 şi urm., bazându-se pe numeroase atestări în presa actuală, au ajuns la concluiza că, în franceză, primesc apelativul „de bois” nu numai discursurile oamenilor politici, ale celor care aparţin apartului administrativ al statului, ci şi cele ale filozofilor, ale universitarilor, chiar şi cele ale criticilor literari sau ale artiştilor şi ale oamenilor de

televiziune. Oriunde se coagulează un centru de putere, de autoritate se pare că poate apărea o limbă de lemn.

O altă caracteristică a limbii de lem se referă la o manieră propie de codificare semantică, diferită de cea a limbii uzuale, subordonată însă unui anumit ritual sau protocol, ceea ce apropie acest concept, din perspectiva celor neiniţiaţi, de sensul „vorbărie fără conţinut” pe care îl are cuvântul frazeologie. Linÿer 1995: XI şi urm. este de părere că oamenii politici utilizează o limbă proprie, care poate fi numită „de lemn” şi care se generalizează datorită ipocriziei :

„Les hommes politiques ne mentent pas. Ils utilisent un langage qui leur est propre [...] Ce langage est généralisé au point que, désormais, l’hypocrisie en politique vient de ceux qui expriment leur pensée.”

Un realizator de televiziune a propus chiar ca discursurile oamenilor politici să fie subtitrate, precum filmele care rulează în limbi străine, în aşa fel încât sensul real al cuvintelor şi al expresiilor să poată fi înţeles de public. Linÿer 1995: passim a realizat un asemenea inventar de cuvinte şi expresii care în limba de lemn a oamenilor politici francezi suferă un proces de modificare semantică având ca scop persuadarea, seducerea eventualilor susţinători:

admiration „mélange de mépris et de crainte” ;éternel „sans passé ni avenir” ;amis „adversaire principal du politicien” ;rendre aux citoyens „leur donner ce qu’il n’ont jamais eu” etc.

Limba de lemn este pusă, de cele mai multe ori, în legătură cu discursul politic, deşi intenţia comunicativă unică, persuasiunea, este, aşa cum arată Guţu Romalo 2005: 231, o trăsătură a mai multor tipuri de texte, de la programme şi reportaje, până la texte literare şi chiar ştiinţifice. Potrivit cercetărilor făcute de Pineira şi Tournier 1989: 5 sintagma langue de bois1 s-a impus atenţiei jurnaliştilor şi analiştilor politici prin 1984, când a fost de altfel intens folosită, fiind considerată o caracteristică a propagandei comuniste din statele în care acest regim era la putere. Analizat ulterior de lingvişti, conceptul s-a dovedit mult mai cuprinzător pentru a fi limitat la sfera discursului politic comunist2. Se pare că este mai potrivit să se vorbească de o limbă de lemn politică, de o

1 Prima atestare în franceză a sintagmei langue de bois, cu sensul „limbaj al propagandei politice comuniste” sau logocraţie (fr. logocratie), datează din 1974. Vezi Pineira şi Tournier 1989: 7. Sintagama ca atare cunoaşte şi atestări anterioare, însă în terminologia prelucrării lemnului sau în terminologia medicală. Calificativul de bois evocă rigiditatea, aspectul neînsufleţit şi apare în numeroase construcţii frazeologice care au susţinut existenţa în limbă a expresiei langue de bois : trompettes de bois „trompete care nu pot fi auzite”, heures de bois „ore care nu sunt plătite”, chèques en bois „cecuri care nu pot fi plătite”, déménager la cloche en bois „a pleca fără a avertiza proprietarul şi fără a plăti”, rester de bois „a rămâne inert, imobil”, faire visage de bois „a închide cuiva uşa în nas” etc. Vezi NPR s.v. bois. Aceeaşi pare să fie situaţia şi în română, ţinând seama de existenţa expresiilor a fi de lemn, a se face de lemn, a rămâne ca de lemn, a îngheţa lemn, pentru care vezi DEX2 s.v. lemn. 2 Vezi, în principal, Thom 1987, dar şi La langue de bois en Pologne et ... ailleurs. Colloque consacré aux problèmes du polonais contemporain, Université de Provence (Aix Marseille 1) Centre d’Aix, 1995.

limbă de lemn administrativă, sau de o limbă de lemn a mass-mediei, deci de limbi de lemn1 şi nu de o realitate lingvistică unică.

Chiar şi în domeniul dicursului politic, conceptul de limbă de lemn este diferit de la o ideologie la alta. În perioada războilului rece, a cortinei de fier, discursurile politico-ideologice se deosebeau, în sensul că în statele aşa-numitei democraţii populare se urmărea nu persuadarea, eventual seducerea auditoriului prin fraze alese, meşteşugite, dar golite de sens, ca în societatea burghezo-democratică, ci îndoctrinarea acestuia, acceptarea fără rezerve a unei dogmei proclamate ca fiind superioară în raport cu altele care urmau să fie combătute, condamnate în mod public. Neacceptarea sterotipiei în comunicarea oficială din statele socialiste era considerată un act de „deviaţionism”, de abatere de la ideologia comunistă. Astfel, s-a conturat o manieră de exprimare bazată pe reproducerea fidelă a unor construcţii frazeologice, multe dintre acestea aparţinând iniţial frazeologiei filozofice marxist-leniniste, la care s-au adăugat diverse creaţii ale propagandei staliniste sau ale propagandei locale.

În domeniul discursului politic, limba română de lemn a cunoscut cel puţin trei aspecte determinate de perioadele istorice în care s-a practicat un asemenea tip de discurs. Înaintea celui de-al doilea război mondial, limba de lemn politică prelua o serie de construcţii frazeologie care corespundeau unor canoane oratorice considerate alese sau înalte, cele mai multe calcuri sau imitaţii după modele din franceză :

în deosebite rânduri, probleme care agită societăţile moderne, a da un rând principal, a ne arăta la înălţimea datoriei, amor de patrie, virtuţi sociale, virtuţi civice, sărăcie morală, învăţătorii lumii civilizate, a duce în mijlocul naţiunii, să luăm de bază interesele economice, iau cuvântul cu ocaziunea … 2etc.

În perioada comunistă limba română de lemn s-a bazat în principal pe o serie de construcţii frazeologice din domeniul filozofiei marxist-leniniste, al terminologiei administrative sovietice şi al propagandei staliniste. Dacă în perioada anterioară erau căutate şi apreciate înfloriturile de stil, aşa-numitele flori de retroică, turnurile elegante de frază, după impunerea comunismului s-a creat o fetişizare a exprimării cu ajutorul şabloanelor, de regulă de provenienţă rusească. Fiecare aspect al realităţii sociale, economice, politice trebuia denumit cu un tipar lingvistic:

muncă de răspundere, activist obştesc, stat de democraţie naţională, materialism vulgar, a traduce în viaţă, capitalism muribund, muncă de lămurire, regim burghezo-moşieresc, lupta de clasă, concepţie materialist-ştiinţifică despre lume, democraţie mic-burgheză, material faptic, mişcare de eliberare naţională, practica social-istorică3, a arunca la hala cu vechituri a istoriei etc. Perioada dictaturii ceauşiste a contibuit la îmbogăţirea limbii române de lemn cu o serie de construcţii frazeologice autohtone : măreţele realizări, pe cele mai înalte culmi de

1 Vezi această concluzie, exprimată în „Présentation”, la care ajung Pierre Fiala, Carmen Pineira, Patrick Sériot, coordonatorii numărului 21 din decembrie 1989, subintitulat „Langues de bois ?”, al publicaţiei trimestriale Mots.

2 Titu Maiorescu, Din Critice, Bucureşti, 1978, p. 288–321, passim. 3 Hristea 1965: 315–326, passim.

civilizaţie şi progres, srtâns uniţi în jurul partidului, a face totul, pe drumul construirii socialismului, socialim victorios, magistrala expunere a tovarăşului …etc.

După 1989 limba română de lemn a abandonat multe dintre clişeele comuniste, dar a devenit o modalitate de manifestare a ipocriziei în discursul politic căpătând aspectele semnalate de Linÿer 1995. Cosntrucţiile frazeologice ale limbii române de lemn actuale se caracterizează printr-o deviere seamntică accentuată:

oameni de bine „persoane dubioase care urmăresc propriile interese”; democarţie internă de partid „organizarea membrilor unui partid în grupuri de interese”;democaţie originală „practica politică a bunului plac”;stoparea abuzurilor „nepedepsirea celor care le comit”; lupta împotiva corupţiei, combaterea corupţiei „măsuri de protejare legală a oamenilor politici corupţi”; voinţa poporului „ceea ce poporul nu a voit niciodată”; lideri marcanţi ai opoziţiei „cei mai buni prieteni ai oamenilor politici afalţi la putere”;entuziasmul maselor „modalitate de manifastare a mulţimii prin aplauze şi huiduieli în acelaşi timp” etc.

Deşi limba de lemn, indiferent de aspectul pe care îl îmbracă, are un sens negativ, unele construcţii frazeologice au căpătat în limba comună o nuanţă glumeaţă. Este vorba de expresii de felul: a duce muncă de lămurire cu cineva „a convinge pe cineva”, a se ascuţi ca lupta de clasă „despre persoanele care slăbesc în mod vizibil” sau vorba marxistului: Doamne fereşte !

ASPECTE ALE RECEPTĂRII BILIEI ÎN FRAZEOLOGIA ROMÂNEASCĂ

Biblia a reprezentat o importantă sursă nu numai pentru frazeologia românească, ci şi pentru frazeologia tuturor limbilor în care această creaţie a ocupat un loc central în cultura orală şi scrisă, precum şi în mentalitatea colectivă. Fiecare comunitate lingvistică a receptat Biblia în funcţie de anumite condiţii istorice şi sociale care ţin de specificul naţional, de rolul pe care îl are creştinismul în afirmarea şi în dezvoltarea identităţii naţionale. Românii s-au afirmat încă de la începutrui ca popor creştin şi nu ca popor creştinat prin voinţa unui anumit rege sau conducător. O altă carcteristică legată de creştinism este receptarea la început a Bibliei într-o limbă neromanică şi legăturile ortodoxiei româneşti cu Bizanţul şi cultura bizantină. Nu în ultimul rând, multe dintre versetele biblice care au putut eventual servi ca sursă a frazeologiei au circulat mai mult pe cale orală, rugăciuni, predici, pilde, şi mai puţin pe cale scrisă, dată fiind şi starea de analfabetism a populaţiei şi, multă vreme, de semianalfabetism a clerului (până în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat când s-a formulat oficial obligaţia ca preoţii români să ştie carte românească).

Aşa-numitele exprsii biblice sunt o categorie eterogenă cuprinzând construcţiile frazeologice care au legătură cu textele religioase canonizate. În funcţie de felul în care au apărut şi s-au fixat în română se pot distinge următoarele aspecte:

(a) O primă categorie o reprezintă expresiile care fac doar aluzie la anumite întâmplări din Biblie fără a reproduce cu necesitate fragmente din anumite versete. Un anumit episod biblic, din Vechiul sau din Noul Testament, este perceput ca semnificativ, ca deosebit de pilduitor şi se face referire la acesta printr-o expresie ilustrativă concisă cu valoare generalizatoare:

ca Moise la fata faronului „direct, de-a dreptul”(Ieşirea, 2, 1 – 5); a bea paharul, cupa până la fund „a îndura până la capăt un supliciu”(Matei, 20, 22);ţap ispăşitor sau ţapul de ispăşire „persoană căreia i se atribuie greşelile altora” (Leviticul, 16, 20 – 22); a-şi duce crucea „a-şi accepta destinul”(Luca 9, 23 şi Ioan 19);sărutul lui Iuda „semn de ipocrizie, de făţărnicie din partea unui trădător” (Matei, 26, 48 – 49).

Fragmentele biblice care au generat asemenea constucţii frazeologice aluzive sunt scurte povestiri cu personaje şi dialoguri succinte. Este posibil ca acelaşi fragment biblic să fi generat aceeaşi construcţie frazeologică în limbi diferite, în mod independent. De exemplu, episodul în care mama fiilor lui Zevedeu îi cere lui Isus ca cei doi fii ai ei să stea în împărăţia sa unul de-a dreapta şi altul de-a stânga sa (Matei, 20, 22 – 23) a dat

naştere atât în română, cât şi în franceză expresiei a bea paharul până la fund, fr. boire le calice, la coupe jusqu'à la lie (literal „a bea pocalul, cupa până la drojdii”). În schimb, episodul în care o femeie păcătoasă udă cu lacrimile sale picioarele lui Isus şi i le şterge apoi cu părul ei (Luca, 7, 37 – 38) a dezvoltat doar în franceză expresia pleurer comme une madelaine „a vărsa multe lacrimi” (cf. varianta mai veche, ieşită din uz în franceză, faire la Madelaine „a afecta pocăinţa”).

(b) O altă categorie de expresii biblice este formată din construcţii care au la bază frânturi, fragmente sau chiar adevărate citate biblice. Reproducerea fragmentului biblic este mai mult sau mai puţin exactă, iar selectarea textului ţine de tot de percepţia formată în colectivitatea lingvistică respectivă :

a fi alfa şi omega „a fi atotputernic” (Apocalipsa, 1, 8); după chipul şi asemănarea „identic, întocmai” (Facerea, 1, 26 şi 5, 3); nu ştie stânga ce face dreapta (Matei, 6, 34) „în mare taină”, dar şi cu sensul dezvoltat ulterior prin pierderea motivaţiei iniţiale „dezorganizat, haotic”; a vedea paiul din ochiul celuilalt şi a nu vedea bârna din ochiul său (Matei, 7, 35)„a fi ipocrit, părtinitor”; a da Cezarului ce-i al Cezarului (Matei, 22, 21) „a recunoaşte cuiva meritele”.

Unele expresii par să fie recurente în textul biblic. De exemplu, construcţia frazeologică după chipul şi asemănarea apare de mai multe ori atât în legătură cu crearea lui Adam de către Dumnezeu, cât şi în legătură cu unul dintre fiii lui Adam, Set. Se pare că este vorba de o formulă consacrată de recunoaştere a descendenţilor pe linie paternă :

„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. Facerea, 1, 26.

„Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi după chipul său şi i-a pus numele Set.” Facerea, 5, 3.

Varianta canaonizată a traducerii textului biblic a putut impune o anumită formă a expresiei frazeologice într-o limbă sau alta. În franceză, expresia corespunzătoare construcţiei frazeologice româneşti a vedea paiul din ochiul celuilalt şi a nu vedea bârna din ochiul său (Matei, 7, 35) este astăzi la paille et la poutre, deşi într-o traducere din 1672 a Evangheliilor apare formula voir une (la) paille dans l’oeil du prochain et ne pas voir la poutre dans le sien1.

(c) Se pot distinge şi expresii biblice cu valore proverbială, introduse în enunţ de obicei prin cum (se) zice la Biblie, la Scripturi :

omul nu trăieşte numai cu pâine (Duteronomul, 8, 3 ; Matei, 4, 3-4);a-şi câştiga pâinea cu sudoare frunţii sale „a-şi câştiga existenţa cu greu, cu eforturi deosebite” (Geneza, 3, 19);

1 DEL p. 844

cine scoate sabia de sabie va pieri „cei violenţi vor pieri în mod violent” (Matei,26, 51 – 52); cei de pe urmă vor fi cei dintâii; cei dintâi vor fi pe urmă (Matei, 19, 30); mulţi chemaţi, puţini aleşi (Matei, 20, 16) „Dumnezeu are alte criterii în alegerea şi judecarea oamenilor”.

De data aceasta textul este mai lung şi reprodus mai exact decât în cazurile precedente, cum este, de exemplu, expresia proverbială cine scoate sabia de sabie va pieri :

„Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.” Matei, 26, 52. 

(d) Pot fi amintite şi expresii biblice calchiate după modele frazeologice din alte limbi, cu precădere din franceză. Asemenea construcţii frazeologice au avut uneori o variantă mai veche, ieşită din uz sau utilizată încă în limba populară. În raport cu varianta mai veche sau populară, calcul frazeologic respectiv are un pronunţat aspect cult, livresc:

arca lui Noe (Facerea, 6, 13 – 21) după fr. l’arche de Noe,cf. it. Arca di Noe, cu varianta corabia lui Noe; turnul lui Babel, turnul Babel după fr la tour de Babel (Facerea, 11), cf. eng. Babel Tour, cu variantele învechite Turnul Vavilonului, Turnul Babilonului; colos cu picioarele de lut după fr. colosse aux pieds d’argile (Daniel, 2, 31 –45);nimeni nu e profet în ţara sa după fr. nul n’est prophete en son pays (Matei, 13, 57, Marcu, 6, 4, Luca, 4, 24), cf. varianta mai veche nimei nu e dorit pooroc în ţara sa; a coborî în groapa cu lei după fr. descendre dans la fosse aux lions (Daniel 6, 17 – 24).

(e) În categoria expresiilor biblice livreşti pot fi incluse şi construcţiile frazeologice împrumutate din latină de felul Fiat lux ! (Facerea, 1, 3), Ecce Homo ! (Ioan, 19, 5) vade retro me, Satana (Marcu, 8, 33), cf. rom piei, satano / satană ! (Matei, 4, 10). Aceste construcţii nu au fost preluate în română direct din Vulgata, ci au pătruns prin intermediul unor creaţii ale literaturii universale cunoscute la noi.

(f) Alte expresii, unele având valoarea unor pragmateme, s-au desprins din rugăciuni : amin şi Doamne ajută, a treia zi după Scripturi, din Crezul, sau pâinea noastră cea de toate zilele, cu variantele mai vechi pita noastră săţioasă, pâinea noastră cea spre fiinţă (Munteanu 1995 : 265), din Tatăl nostru, rugăciune existentă şi în textul biblic (Luca, 11, 2).

Cu toate că textul Bibliei este în prezent canonizat în forme similare traduse în peste cincizeci de limbi, fiecare cultură a reţinut anumite aspecte care au putut favoriza răspândirea unor construcţii frazeologice specifice limbii respective. În acest sens, expresia ca Moise la fata faraonului este românească, pleurer comme une madelaine este franţuzească, iar a leopard cannot change its spots este englezească, deşi au la bază acelaşi text sacralizat.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Articole, studii, lucrări, dicţionare

Aisenstadt, E., 1981, „Restricted Collocations in English Lexicology and Lexicography”, Review of Applied Linguistics, nr. 2 (3), p. 53–61.Allén, S., 1976, „On Phraseology in Lexicology”, Chaiers de lexicologie, XXIX, nr. 2, p. 83–93.Andriescu, Al., 1956, „Valoarea stilistică a expresiilor idiomatice”, Studii şi cercetări lingvistice, VII, fasc. I, p. 65–72.Andriescu, Al., 1965, „Locuţiuni şi expresii populare în opera lui Sadoveanu”, Anuar de lingvistică şi istorie literară, XV, p. 83–95.Andrievska, A., 1958, Cours de lexicologie française, Kiev.Angenot, Marc, 1984, „La lutte pour la vie: migration et usage d’un idéologème”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 171–190.Anscombre, J.C., 1982, „Un essai de caractérisation de certaines locutions verbales”, Recherches linguistiques de Vincennes, nr. 10, p. 5–37.Arnould, Gérard, 1990, „Tenir compte: quelques directions pour l’étude descriptive de cette locution dans la langue scientifique et technique des 19e et 20e siècles”, Dictionnairique et lexicographie, nr. 1, p. 53–67.Avram, Mioara, 1965, „Variante fonetice regionale în expresii literare”, Omagiu Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 29–32. Avram, Mioara, 1986 (ed. a III–a 2001), Gramatica pentru toţi, Bucureşti.Avram, Mioara, 1987, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti.Baldinger, Kurt, 1973, „À propos de l’influence de la langue sur la pensée. Etymologie populaire et changement sémantique parallèle”, Revue de linguistique romane, tome 37, p. 241–273.Baldinger, Kurt, 1996, „Jeux de mots avec les noms de lieux réels ou fictifs”, Travaux de linguistique et de philologie, XXXIII – XXXIV, p. 31–38.Bally, Ch, 1905, Précis de stylistique. Ésquisse d’une méthode fondée sur l’étude du français modèrne, Genève.Bally, Ch., 1921, Traité de stylistique française, I, II, Genéve – Paris.Bally, Ch., 1926, Le langage et la vie, Genéve –Lille.Bannel, Frank, 1991, „À propos de quelques locutions”, Défense de la langue française, nr. 159, p. 13–15.Bantaş, Andrei, A. Gheorghiu şi L. Leviţchi, 1966, Dicţionar frazeologic român-englez, Bucureşti. Bàrdosi, Vilmos, 1982a, „Les comparaisons idiomatiques du français”, Annales Universitas Scientiarum Budapestinensis de Rolando Eötrös nominatae. Sectio philologica, XIII, p. 21–34.Bàrdosi, Vilmos, 1982b, „Les limites de l’utilisations des dictionnaires de locution”, Annales Universitas Scientiarum Budapestinensis de Rolando Eötrös nominatae. Sectio linguistica. Budapest, XIII, p. 17–26.

Bàrdosi, Vilmos, 1983, „La rédaction d’un dictionnaire onomassiologique du locutions: esquisse d’une problématique”, Annales Universitas Scientiarum Budapestinensis de Rolando Eötrös nominatae. Sectio philologica, XIV, p. 97–106.Bàrdosi, Vilmos, 1988, „Un ange passe: contribution à l’étymologie d’une locution”, Gréciano, G. (éd.), Europhras 88, p. 5–15.Bault, Danielle, 1990, „Quand le sens n’est pas toujours dans les mots”, Le Français dans le monde, nr. 234, p. 61–65.Benveniste, Emil, 1966, Problèmes de linguistique générale, Paris.Berchem, Th., 1992, „La Tour d’ivoire: histoire d’une métaphore”, Le Français moderne. Revue de linguistique française, an 60, nr. 1, p. 68–81.Berg, I.,1996, Dicţionar de cuvinte, expresii şi citate celebre. Ediţie revizuită, Bucureşti. Bernard, Georges, 1974, „Les locutions verbales françaises”, La linguistique. Revue de la Société internationale de linguistique française, nr. 10, fasc. 2, p. 5–17.Bernet, Charles, 1992, „Sur quelques expressions du français populaire d’aujourd’hui et leurs variantes”, Grammaire des fautes et français nonconventionnels. Actes du IV è Colloque international organisé à l’École Normale Supérieure les 14, 15 et 16 décembre 1989, Paris, p. 331–339.Bernet, Charles şi Pierre Rezeau, 1991, Dictionnaire du français parlé. Le monde des expressions familières, Paris.Biblia sau Sfânta Scriptură tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, 1994, Bucureşti.Bidu-Vrănceanu, Angela, 1995, „Dinamica vocabularului românesc după 1989. Sensuri ‘derivate’ ale termenilor tehnico-ştiinţifici”, Limbă şi literatură, vol. I, p. 38–44.Bierbach, Mechtild, 1990, „Mettre la charrue avant les beoufs: réflections méthodologiques en phraséologie diachronique”, Revue de linguistique romane, t. 54, nr. 215 – 216, p. 447–474.Bleton, Paul, 1984, „C’est juste une façon de parler: les locutions métalinguistiques”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 3–18.Bolocan, Gh. şi I. Voronţova, 1968, Dicţionar frazeologic rus–român, Bucureşti.Bologne, Jean Claude, 1989, Les grandes allusions. Dictionnaire commenté des expressions d’origine littéraire, Paris.Bologne, Jean Claude, 1991, Les allusions bibliques. Dictionnaire commenté des expressions d’origine biblique, Paris.Bologne, Jean Claude, 1994, Les sept merveilles. Les expresssions chiffrées, Paris.Boroianu, Ioana, 1974, „Conceptul de unitate frazeologica; tipuri de unităţi frazeologice”, Limbă şi literatură, vol. I, p. 25–34; vol. II, p. 242–47.Boudet, Jaques, 1990, Les mots de l’histoire, Paris.Bouchard, Chantal, 1984, „La locution: problème de traduction”, Le Moyen Français , nr. 14–15, p.19–27.Brâncuş, Grigore, 1983, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti.Brâncuş, Grigore, 1995, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti.Breban, Vasile, Gheorghe Bulgăr, Doina Grecu, Ileana Neiescu, Grigore Rusu şi Aurelia Stan, 1969, Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Bucureşti.Brunet, Louis, 1992, „Quand les mots se font ‘capter’ par une autre famille”, Défense de la langue française, nr. 163, p. 7–11.

Brunot, Ferdinand, 1936, La pensée et la langue. Troisième édition revue, Paris.Büchi, Eva, 1994, „Les noms de genres dans la ‘Flore Française’ de Lamarck (1778). Genèse et réception d’une terminologie”, Revue de linguistique romane, t. 58, nr. 230–231, p. 97–141.Budagov, R. A., 1961, Introducere în ştiinţa limbii, Bucureşti.Bulgăr, Gh., 1960, „Despre locuţiunile româneşti de tipul pe alese, de mâncate, pe nevăzute”, Studii şi cercetări lingvistice, XI, nr. 3, p. 395–401.Buridant, Claude, 1989, „L’approche diachronique en phraséologie; quelques aspects de l’ancien et du moyen français”, Travaux de linguistique et de philologie, XXVIII, p.127–149.Byck, J., 1957, „Derivaţie şi sintaxă”, Studii şi cercetări lingvistice, II, nr. 1, p. 125–129.Çabej, Eqrem, 1935, „Parallele Ausdrüche und Redensarten in den Balkansprachen”, Revue internationalle des études balkaniques, II, p. 226–251.Calvet, Louis–Jean, 1991, „Par très catholique”, Le Français dans le monde, nr. 239, p. 42–43.Casares, Julio, 1950, Introduction a la lexicografia moderna, Madrid.Caws, Cathérine, 1996, „Entre chien et loup; essai d’analyse historique”, Travaux de linguistique et de philologie, XXXIII–XXXIV, p. 67–80.Chauveau, Jean-Paul, 1991, „Discours étymologiques des locuteurs, des militants, des linguistes: à propos des rapports du gallo et du breton”, Discours étymologiques. Actes du Colloque international organisé à l’occasion du centenaire de la naissance de Walther von Wartburg, 16–18 mai 1988, Tübingen, p. 47–62.Chircu, Adrian, 2007, „Locuţiunile adverbiale simetrice în limbile romanice (tipul ternar, cu referire specială la franceză şi română)”, în Studii şi cercetări lingvistice, LVIII, nr. 2, p. 281–289.Ciobanu, Fulvia, 1951, „Unele aspecte ale corespondenţei dintre elementele prepoziţionale şi cele conjuncţionale, cu referire specială la locuţiuni”, Studii de gramatică, vol. III, Bucureşti, p. 67–91.Coja, Ion , 1981, „Cuvântul e semn?”, Semantică şi semiotică, Bucureşti, p. 97–98.Colţun, Gheorghe, 1997, Aspecte ale frazeologiei limbii române, Chişinău.Colţun, Gheorghe, 2000, Frazeologia limbii române, Chişinău.Corpas Pastor, Gloria, 1992, „Tratamiento de las colocaciones del tipo A + S / S+ A en dicionarios bilingües y mnolingües (espagñol - inglés)”, Euralex ’90 Proceedings. Actas del IV Congreso internacional, Barcelona, 1990, p. 331–340.Costescu, Eugen, 1975, Dicţionar frazeologic italian-român, Bucureşti.Costescu, Eugen, 1976, Dicţionar frazeologic român-italian, Bucureşti.Coşeriu, Eugeniu, 1964, „Pour une sémantique diachronique structurale”, Travaux de linguistique et de littérature, vol.II, nr. 1, p. 139–189.Coşeriu, Eugeniu, 1966, „Structure lexicale et enseignement du vocabulaire”, Actes du premier Colloque international de linguistique appliquée, Nancy, 1966, p. 173–217.Coşeriu, Eugeniu, 1979, „Ein Weib ist ein Weib, afr. Femme que femme, roum. Femeia ca femeia”, Festchrift Kurt Baldinger zum 60 Geburstag, I, Tübingen, p. 266–282.Coşeriu, Eugeniu, 1994, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii. Cu o prefaţă de Silviu Berejan şi cu un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Chişinău.Coşeriu, Eugeniu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău.

Coteanu, Ion, 1960, „În legătură cu sistemul vocabularului”, în Probleme de lingvistică generală, vol. 2, Bucureşti.Coteanu, Ion, Narcisa Forăscu şi Angela Bidu-Vrănceanu, 1985, Limba română contemporană. Vocabularul. Ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti.Cowie, A. P., 1981, „The tratament of collocations and idioms in learner’s dictionary”, Review of Applied Linguistics, nr. 2(3), p. 223–235.Cristea, Teodora, 1957, „Substantivarea frazelor şi a expresiilor frazeologice în limba franceză”, Analele Universităţii Bucureşti. Seria ştiinţe sociale. Filologie, nr. 10, p. 179–183.Curat, Hervé, 1982, La locution verbale en français. Essai d’explication psycho-systématique, Quebec.Curat, Hervé, 1984, „La relation privilégiée entre l’agent et l’objet dans les locutions verbales”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 28–55.Darmesteter, Arsène, 1887, La vie des mots étudiée dans leurs significations, Paris.Densusianu, Ovid, 1961, Istoria limbii române, vol. II, Secolul al-XVI-lea, Bucureşti.Desmet, Isabel, 1991, „Terminologias et frazeologia: tendencias actuais”, Terminologias, nr. 3–4, p. 10–30.Dimitrescu, Florica, 1957, „Asupra caracterului impersonal şi aspectiv al locuţiunilor verbale”, Studii şi cercetări lingvistice, VIII, , nr. 2, p. 151–157.Dimitrescu, Florica, 1958, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti.Dimitrescu, Florica, 1982 (ed. aII-a 1997), Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti.Dimitrescu, Florica, 1995, Dinamica lexicului românesc ieri şi azi, Cluj – Bucureşti.Dominte, Constantin, 2000a, „Substituţia lexicală voluntară în vorbirea neformală. Consideraţii teoretice generale şi de ordin etimologic pentru o lingvistică a vorbirii”, Fonetică şi dialectologie, XIX, p. 91 – 115. Dominte, Constantin, 2000b, „‘Remorca’ lexicală şi funcţiunea ludică a limbajului”, Limba română, XLIX, nr. 2, p. 243 – 247. Dragomirescu, Gh. N., 1963, „Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale”, Limba română, XII, , 6, 618–626.Dragomirescu, Gh. N., 1964, „Îmbinările de cuvinte indivizibile, analizabile şi neanalizabile”, Limbă şi literatură, vol. VIII, p. 191–204.Ducrot, Oswald şi Tzvetan Todorov, 1972, Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Paris.Duda, Gabriela, Aglaia Gugui şi Marie Jeanne Wojcicki, 1985, Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale limbii române, Bucureşti. Dugas, André şi Anne- Marie Sciullo, 1984, „Le rôle des déterminants dans les expressions figées des langues romanes”, Le Moyen Français, nr.14–15, p. 56–69.Duchaček, Otto, 1970, „Les jeux de mots du point de vue linguistique”, Beiträge zur Romanichen Philologie, nr. 8, p. 107–117.Dumistrăcel, Stelian, 1980, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti.Dumistrăcel, Stelian, 2001, Până–n pânzele albe. Dicţionar de expresii româneşti. Biografii – motivaţii, ediţia a II-a revăzută şi augmentată, Iaşi. Dumistrăcel, Stelian, 2006, Limbajul publicistic din perspectiva stilurilor funcţionale, Iaşi.Dumitriu, Dana–Marina, 2002, Structuri frazeologice în limbile română şi franceză, Craiova.

Duneton, Claude, La puce à l’oreille. Anthologie des expressions populaires avec leur origine, Paris, 1984.Duneton, Claude şi Sylvie Claval, 1990, Le Bouquet des expressions imagées. Encyclopédie thématique des locutions figurées de la langue française, Paris.Eckert, Rainer, 1986, „Sinchronische und diachronische Phraseologieforschung”, Internationales simposium in Oulo, 13–15 juni, 1986, Oulu, 1987, p. 37-50.Eliade, Pompiliu, 2000, Infleunţa franceză asupra spiritului public în România: Originile, Bucureşti.Evseev, Ametista, 1969, „Contribuţii la studiul variantelor unităţilor frazeologice”, Analele Universitătii Timişoara. Seria ştiinţe filologice, VII, p. 246–252.Ferrario, Elena, 1990, La metafora zoomorfa nel francese e nel l’italiano contemporanei, Brescia.Gaatone, David, 1981, „Les locutions verbales: pourquoi faire?”, Revue romane, XVI, nr. 1–2, p. 49–73.Gaatone, David, 1984, „La locution ou le poids de la diachronie dans la synchronie”, Le Moyen Français, nr.14–15, p. 70–81.Gallison, Robert, 1987, „Les mots-valises et les dictionnaires de parodie comme moyens de perfectionnement en langue et culture française”, Études de linguistique appliquée, nr. 67, p. 58–110.Garrison, Jeffry G., 1990, Body language, Tokyo, New York, London.Gentilhome, Ives, 1995, „Contributions à une reflection sur les locutions mathématiques”, Cahiers de lexicologie, LXVI, nr. 1, p. 5–37.Gerner, Hiltrud, 1992, „L’aide de Frantext pour l’étude d’une locution”, Dictionnairique et lexicographie, nr. 2, 191–200.Gheţie, Ion, 1978, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti.Gheţie, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti, 1982.Giermak-Zielinska, Teresa, 1990, „Reflections sur les phraséologismes”, Studia romanica posnaniensia, XVI, p. 111–116.Gilliéron, J., 1922, Les étimologies des étymologistes et celles du peuple, Paris.Gingras, Liné, 1991, „Dans le but de, dans un but de, dans un but (+adj)”, L’actualité terminologique, vol. 24, nr. 1.Giry, Jaqueline, 1974, „Syntaxe et lexique: un exemple de classe semantique”, Revue romane, IX, p. 57–68.Goldiş-Poalelungi, Ana, 1973, L’influence du français sur le roumain. Vocabulaire et syntaxe, Dijon.Golopenţia, Sanda, 1967, „Locuţiunile şi predarea lor”, Probleme de gramatică şi stilistică în şcoala generală, Bucureşti, p. 32–50.Gorunescu, Elena, 1981, Dicţionar frazeologic francez-român şi român-francez, Bucureşti.Gougenheim, Georges, 1971a, Étude sur le phériphrases verbales de la langue française, Paris.Gougenheim, Georges, 1971b, „Une catégorie lexico-grammaticale: les locutions verbales”, Études de linguistique appliquée, nr. 2, p. 56–64.Graur, Alexandru, 1970, „Deraieri lexicale”, Scrieri de ieri şi de azi, Bucureşti.Graur, Al. (coord.), 1972, Introducere în lingvistică. Ediţia a III-a revizuită şi adaugită, Bucureşti.

Gréciano, Gertrud, 1983, Signification et dénotation en allemand. La sémantique des expressions idiomatiques, Metz.Gréciano, Gertrud, 1986a, „Les inférences de l’idiome”, Travaux de linguistique et de littérature XXIV, nr. 1, p. 139–153.Gréciano, Gertrud, 1986b, „Actualités phraséologiques”, Verbum. Revue de linguistique publiée par l’Université de Nancy II, IX, fasc. 3, p. 323–338.Gréciano, Gertrud, (éd.), 1989, Europhras 88.Phraséologie contrastive. Actes du Colloque international, Klingenthal–Strasbourg, 12–16 mai 1988, Strasbourg.Gréciano, Gertrud, 1991, „Inférences et phraséologie”, Recherches linguistiques, XVIII. Lexique et inférence(s). VII è Colloque international de linguistique, 14–15–16 novembre, 1991, Metz, p. 116–126.Greimas, A. J., 1960, „Idiotismes, proverbes et dictions”, Chaiers de lexicologie, nr. 2, p. 41–61.Gross, Maurice, 1982, „Une classification des phrases figées du français”, Revue québécoise de linguistique, 11, nr. 2, p. 151–185.Gross, Maurice, 1985, „Sur les déterminants dans les expressions figées”, Langages, nr. 79, p. 89–126.Gross, Maurice, 1985, „Les limites de la phrase figée”, Langages, nr. 90, p. 7–15.Groza, Liviu, 1982, „Arhaisme frazeologice de provenienţă franceză”, Limbă şi literatură, vol. I, p. 312–317.Groza, Liviu, 1984, „Variante ale unor unităţi frazeologice de provenienţă franceză”, Limbă şi literatură, vol. I, p. 14–19.Groza, Liviu, 1986, „Unităţi frazeologice de provenienţă romanică în limba română literară”, Limbă şi literatură, vol. II, p. 292–296.Groza, Liviu, 1987, „Câteva paralele frazeologice”, Limbă şi literatură, vol. III, p. 321–326.Groza, Liviu, 1990, „Despre locuţiuni şi expresii”, Limbă şi literatură, vol. II, p. 139–145.Groza, Liviu, 1993, „Momente ale constituirii fondului frazeologic al limbii române literare”, Limbă şi literatură, vol. I-II, p. 46–54.Groza, Liviu, 1994, „Despre conceptul de unitate frazeologică”, Analele Universităţii Bucureşti. Seria ştiinţe sociale. Filologie, XLIII, p. 52–63.Groza, Liviu, 1995, „Câteva aspecte ale analogiei frazeologice”, Analele Universităţii Bucureşti. Seria ştiinţe sociale. Filologie, XLIV, p. 25–30.Groza, Liviu, 1996a, „Despre jocurile de cuvinte în frazeologia limbii române”, Limbă şi literatură, vol. II, p. 32–36.Groza, Liviu, 1996b, „Parallélismes phraséologiques franco-roumains. Le cas des expressions ‘demander l’aman’ et ‘faire des salamalecs’ ”, Revue de linguistique romane, tome 60, nr. 239–240, p. 403–412.Groza, Liviu, 2000, „Aspecte ale substantivării frazeologismelor verbale în limba română actuală”, în Journal, Seul, p.337 – 349.Groza, Liviu, 2003, „Contribuţii la studiul variantelor frazeologice româneşti”, Limba română, LII, 5–6, p. 405 – 412.Groza, Liviu, 2005, Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.Groza, Liviu, 2007a, „Calcuri frazeologice imperfecte în româna actuală” în Limba română – stadiul actual al cercetătii. Actele celui de al 6-lea Colocviu al Catedrei de

Limba Română (29–30 noiembrie 2006), coordonator Gabriela Pană Dindelegan, Bucureşti, p. 543–546.Groza, Liviu, 2007b, „Observaţii asupra limbii române de lemn din perspectiva frazeologiei” în Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare, Bucureşi, 2007, p. 309–311. Groza, Liviu, 2008, „Despre pragmateme în frazeologia limbii române”, în Limba română – dinamica limbii, dinamica interpretări. Actele celui de al 7-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română (7 – 8 decembrie 2007), Bucureşti, p. 625–628.Groza, Liviu, 2009a, „Despre alte modalităţi de clasificare şi descrieire a locuţiunilor în Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo”, editori Rodica Zafiu, Blanca Croitor şi Ana-Maria Mihail, Bucureşti, p.99–104.Groza, Liviu, 2009b, Surse inedite ale frazeologiei româneşti, în Lucrările celui de al treilea simpozion internaţional de lingvistică (Bucureşti, 20 – 21 noiembrie 2009), editori Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Ioana Radu, Bucureşti, p. 241–247.Groza, Liviu, 2010, „Aspecte ale receptării Bibliei în frazeologia românească”, în Limba română: controverse, delimitări, noi ipoteze, actele celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba română (Bucureşti, 4 –5 decembrie 2009), vol. I, gramatică, lexic, semantică, terminologii, istoria limbii şi filologie, editori Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, Bucureşti, 2010, pp. 253–255. Guilbert, L., 1965, La formation du vocabulaire de l’aviation, Paris.Guiraud, Pierre, 1962, Les locutions françaises, Paris.Guiraud, Pierre, 1976, Les jeux de mots, Paris.Guiraud, Pierre, 1980, „Typologie des jeux de mots”, Le Français dans le monde, nr. 151, p. 36–41.Guţu Romalo, Valeria, 1973 (ed. a II-a, 2008), Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Bucureşti.Guţu Romalo, Valeria, 1981, „Parallélismes syntactico-sémantiques luso-roumains”, Biblos, LVII, p. 229–234.Guţu Romalo, Valeria, 2005, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti.Halliday, M.A.K., 1961, „Categories of the Theory on Grammar”, Word, nr. 17, p. 276–295.Hausmann, F. J., 1979, „Un dictionnaire des collocations est-il possible?”, Travaux de linguistique et de littérature, XVII, nr. 1, p. 187–195.Hausmann, F. J., 1989–1991, „Le dictionaire de collocations” în Wörterbücher: ein internationales Handbuch fur Lexicographie. Herausgegeben von Franz Josef Hausmann et al. , Berlin.Heinz, Michaela, 1986, Kleines Wörterbuch Französicher Redewendungen auf der basis eines zeitungskorpus, Itzehoe.Heinz, Michaela, 1993, Les locutions figurées dans le Petit Robert. Description critique de leur traitement et proposition de normalisation, Tübingen.Henry, Albert, 1989, „L’étymologie littéraire”, Revue de linguistique romane, t. 53, 209–210, p. 283–322.Hering, I., f. a. , Expresii uzuale proprii limbii române şi maghiare, Timişoara. Herry, François, 1993, „Notre langue, helas ! n’est pas dans l’oeil du cyclone”, Défense de la langue française, nr.166, p. 26–30.Hesbois, Laure, 1988, Lex jeux de langue. Nouvelle édition revue, corrigée et augmentée, Ottawa.

Hristea, Theodor, 1958, „Etimologii populare”, Studii şi cercetări lingvistice, IX, , nr. 4, p. 511–531.Hristea, Theodor, 1965, „Contribuţii la studiul influenţei ruse moderne asupra limbii române actuale (calcuri lingvistice)”, Romanoslavica, XII, , pp. 315 – 326,Hristea, Theodor, 1968, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti.Hristea, Theodor, 1970, „Derivarea regresivă morfologică în raporturile ei cu cea lexicală”, Sistemele limbii, Bucureşti, p. 115–127.Hristea, Theodor, 1975, „Calcul internaţional”, Studii şi cercetări lingvistice, XXVI, nr. 5, p. 499–504.Hristea, Theodor, 1976a, „Contaminaţia prin atracţie sinonimică”, România literară, IX, nr. 24, p. 8.Hristea, Theodor, 1976b, „Derivarea postlocuţională în stilul publicistic”, România literară, IX, nr. 36, p. 8.Hristea, Theodor, 1977a, „Sursele frazeologiei politice din limba română contemporană”, Klaus Bochmann (coord.), Beiträge zur Geschite der politisch - socialen Wortschatzes der rumänischen Sprache, Leipzig, p. 74–91.Hristea, Theodor, 1977b, „Contribuţii la studiul etimologic al frazeologiei româneşti moderne”, Limba română, XXVI, nr. 6, p. 587–598.Hristea, Theodor, 1977c, „Frazeologie şi etimologie”, România literară, X, nr. 2, p. 8.Hristea, Theodor, 1978, „Sinonimia frazeologică şi lexico-frazeologică”, România literară, XI, nr. 29, p.8.Hristea, Theodor, 1979, „Lungul drum al rigorii de la fata… la fetiţa morgana”, Presa noastră, nr.10–11, p. 34–35.Hristea, Theodor, 1981, „Stres şi familia lui lexico-frazeologică”, România literară, XIV, nr. 51, p. 8.Hristea, Theodor, 1984a, „Frazeologia şi importanţa ei pentru studiul limbii române”, Limbă şi literatură, vol. I, p. 5–14.Hristea, Theodor, 1984b, „Termeni englezeşti în frazeologia românească”, România literară XVII, nr. 39, p. 8.Hristea, Theodor, 1986, „Din problemele etimologiei frazeologice româneşti”, Limba română, XXXVI, nr. 2, p. 123–135.Hristea, Theodor, 1991, „Contaminaţia şi fenomenele lingvistice înrudite”, Limba română, XL, nr. 5 – 6, pp. 215 – 221.Hristea, Theodor, 1995, „Contribution à l’étude de l’influence française sur le roumain (calques linguistiques)”, Analele Universităţii Bucureşti. Seria ştiinţe sociale. Filologie, XLIV, p. 9–16.Hristea, Theodor, (coord.), 1984, Sinteze de limba română. Ediţia a treia revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, p. 134–160.Ioaniţescu, Eugen, 1956, „Locuţiunile”, Limba română, V, nr. 6, p. 48–54.Ionilă, Florin, 1982, Mic dicţionar frazeologic al limbii române. Cu o listă de proverbe şi ghicitori, Craiova.Iordan, Iorgu, 1926, „Metafore din lumea animalelor”, Arhiva, XXXIII, p. 254–261.Iordan, Iorgu, 1936–1946; 1963–1979, „Note de lexicologie română”, Buletinul Institutului de Filologie Română Alexandru Philppide, Iaşi, VI–XIII, (a-m); Studii şi cercetări lingvistice, XIV–XXX, (n-z).Iordan, Iorgu, 1942, „Etimologii populare”, Buletin lingusitique, X, p. 35–47.

Iordan, Iorgu, 1948, Limba română actuală. O gramatică a … ‘greşelilor’. Ediţia a II-a, Bucureşti (ed. I, 1943).Iordan, Iorgu, 1950a „Influenţe ruseşti asupra limbii române”, în Analele Academiei, Seria C, Tomul I, p. 51–122Iordan, Iorgu, 1950b, „Note sintactice”, Studii şi cercetări lingvistice, I, nr. 2, p. 269–279.Iordan, Iorgu, 1956, Limba română contemporană. Ediţia a II-a, Bucureşti.Iordan, Iorgu, 1956, „Paralele sintactice romanice”, Revista de filologie romanică şi germanică, III, p. 121–130.Iordan, Iorgu, 1967, „Paralelas lingvisticos rumano-españoles”, Actas del Segundo Congreso Internacional de hispanitas, Nimega, p. 347–355.Iordan, Iorgu, 1971a, „Paralele stilistice diverse”, Mélanges de philologie romane dédiés à la mémoire de Jean Boutière, vol. II, Liège, pp. 783 – 786.Iordan, Iorgu, 1971b, „Quelques paralléles stylistiques roumain-catalans”, Estudis de linguistica i filologia catalanes dedicato a la memoria de Pompeu Fabra, vol. I, Barcelona, p. 311–315.Iordan, Iorgu, 1975, Stilistica limbii române. Ediţie definitivă, Bucureşti.Iordan, Iorgu, 1976, „Note sintactice”, Limba română,XXVI, nr. 1, p. 69–71.Iordan, Iorgu, Valeria Guţu Romalo şi Alexandru Niculescu, 1967, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti,.Iordan, Iorgu şi Vladimir Robu, 1978, Limba română contemporană, Bucureşti.Jarnik, J. U., 1898, Beiträg zur Phraseologie von ‘da’ in Rumänischen, Wien.Kelemen, Béla şi Lörinc Szasz, 1984, Dicţionar frazeologic român-maghiar, Bucureşti.Kunin, A. V., 1967, „Phraseology as a Linguistics Science”, Actes du Xè Congrès international des linguistes, vol. I, Bucureşti.Lafleur, Bruno, 1979, Dictionnaire des locutions idiomatiques françaises, Ottawa.Lainé, Claude, 1993, „Une approche terminologique de la phraséologie”, L’actualité terminologique, vol. 26, nr. 2, p. 14–16.Lainé, Claude, Silvia Pavel şi Monique Boileau, 1992, „La phraséologie-nouvelle dimension de la recherche terminologique. Travaux du module canadien du Rint”, L’actualité terminologique, vol. 25, nr. 3, p. 5–9.Larousse, Pierre, f. a. , Grammaire littéraire ou explications suivies d’exercices sur les phrases, les allusions, les pensées heureuses empruntées à nos meilleurs ecrivains et qui font aujord’hui partie du domaine public de notre littérature à laquelle elles servent en quelque sorte de condiment, Paris. Léard, Jean-Marcel, 1992, Les gallicismes. Études syntaxique, Paris.Lévite, N. S., 1963, Cours de lexicologie française, Minsk.Lindberg, L., 1898, Les locutions verbales figées dans la langue française, Uppsala.Linÿer, Geoffroy, 1995, Dictionnaire de la langue de bois en politique, Paris.Lipshitz, E., 1981, „La nature sémanto-structurelle des phraséologismes analytiques verbaux”, Chaiers de lexicologie, XXXVIII, nr. 1, p. 35–44.Lombard, Alf, 1930, Les constructions nominales dans le français modèrne, Uppsala – Stocholm.Lurati, Ottavio, 1984, „La locution entre métaphore et historie”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 82–102.Lyons, John, 1969, Introduction to Theoretical Linguistics, Cambridge.Mancaş, Mihaela, 1983, Limbajul artisticromânesc. Secolul al XIX-lea, Bucureşti.

Mantsch, Heinrich, Mihai Anuţei şi Helmut Kelp, 1979, Dicţionar frazeologic român-german, Bucureşti.Margarito, Mariagrazia, 1989, „Quand les mots ne chachent plus leurs jeux”, Bulletin de l’Unité de Recherche Linguistique n0 4, nr. 5, p. 19–52.Margarito, Mariagrazia, 1990, „Du jeu de mots ‘hypertextuel’ au nouveau moule semantico-sytaxique”, Colloquio de lexicologia e lexicografia. Actas, Lisboa, p. 48–59.Marian, Barbu, 1973, Dicţionar de citate şi locuţiuni celebre. Ediţie revizuită şi completată de Eugen şi Paul B. Marian, Bucureşti,.Marouzeau, J., 1951, Lexique de la terminologie linguistique. 3è édition augmentée et mise à jour, Paris.Martin, Eman, 1939, Deux cents locutions et proverbes. Origine et explications, Paris.Martin, Robert, 1987, „La référence ‘massive’ des unités nominales”, Recherches linguistiques, vol. III, Termes massifs et termes comptables. Colloque International de Linguistique Organisé par la Faculté des Lettres et Sciences Humanistes de Metz, Centre d’Analyse Syntaxique (26–27 novembre 1987), Metz, p. 37–46.Martinet, André, 1963, Eléments de linguistique générale, Paris.Martinet, André, 1966, „Le mot”, Problèmes de langage, Paris.Martinet, André, 1967, „Syntagme et synthème”, La linguistique, nr. 2, p. 1–14.Meissner, C., 1900, Phraseologie latine. Traduite de l’allemand, augmentée de l’indication de la source des pages cités par Charles Pascal. Quatrième édition, Paris.Mel’čuk, Igor, 1993, „La phraséologie et son rôle dans l’enseignement/apprentissage d’une langue étrangère”, Études de linguistique appliquée, nr. 92, p. 83–121.Milner, Jean-Claude, 1989, Introduction à une science du langage, Paris.Muller, Pierre, 1991, Paroles d’Evangile. Expressions populaires empruntées à la Biblie, Paris.Munteanu, Eugen, 1995 (ed. a II-a, 2008), Lexicologie biblică românească, Iaşi.Munteanu, Cristinel, 2007a, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Piteşti.Munteanu, Cristinel (editor), 2007b, Discursul repetat între alteritate şi creativitate. Volum omagial Stelian Dumistrăcel, Iaşi.Munteanu, Ştefan şi Vasile D. Ţâra, 1983, Istoria limbii române literare. Privire generală. Ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti.Murăreţ, I,. 1962, „Cuvinte frantuzeşti păstrate numai în expresii”, Analele Universităţii Bucureşti. Seria ştiinţe sociale. Filologie, XXV, p. 491–511.Murăreţ, I. şi M. Bojinovici-Murăreţ, 1962, Forme gramaticale din limba franceză veche păstrate în expresii, zicători şi proverbe, Analele Universităţii Bucureşti. Seria ştiinţe sociale. Filologie, XXV, p. 513–532.Neander, Michael, Phraseologia Isocratis Graecolatina: Id est, phraseon sive locutionum, elegantiarum ve Isocraticarum Loci, seu Indices numerosiszimi & copiosiszimi Graecolatini, ex ipso Isocrate rhetore suavisz. & eloquentiszimo observati & collecti: In gratiam omnium illorum qui serio graecari, & in lectione Rhetorum Graecorum, Philosophorum & Historicorum, cum fructu versari cupiunt: tum quoque adolescentum Graecae linguae studiosorum, qui Graeca argumenta cum Latinis coniungere solent. Per Michaelem Neandrum Soraviensem. Basel: Johannes Oporin März 1558.Negreanu, Aristiţa, 1975, „Idiomaties françaises et roumaines”, Chaiers de lexicologie XXVII, nr. 2, p. 117–128.

Negreanu, Aristiţa, 1976, Expressions idiomatiques franco-roumaines, Bucureşti.Negreanu, Constantin, 1983, Structura proverbelor româneşti, Bucureşti.Nica, Dumitru, 1963, „Locuţiunile substantivale în limba română”, Limba română, XII, nr. 5, p. 514–526.Nicolas, Christian, 1995, „Je suis omnibulé par ma rémunération: quelques notes sur le phénomène de la remotivation par attraction paronymique”, Chaiers de lexicologie, LXII, nr. 1, p. 39–53.Nicolescu, Adrian, L. Popovici şi I. Preda, 1967, Dicţionar frazeologic englez-român, Bucureşti.Oudin, Antoine, 1640 (réimprimé en 1991), Curiositez françoises, pour supplement aux dictionnaires ou Recueil de plusieurs belles proprietez, avec une infinité de Proverbes et Quolibets, pour l’explication de toutes sortes de liures, Paris.Papahagi, Pericle, 1908, Parallele Ausdrüke und Redensarten im Rumänischen, Albanischen, Neugrechischen und Bulgarischen, Leipzig.Pavel, Silvia, 1992, Bibliographie de la phraséologie, Montréal.Pavel, Silvia, 1993, „Vers une méthode de recherche phraséologique en langue de spécialité”, L’actualité terminologique, vol. 26, nr. 2, p. 9–13.Peeters, Bert şi Aileen Eiszele, 1993, „Le verbe prendre ‘pris’ au sérieux”, Chaiers de lexicologie, LXII, nr. 1, p. 169–184.Pepermans, Raymond, 1988, „Le Termen ‘just in time’ en gestion de la production”, L’actualité terminologique, vol. 21, nr. 2, p. 9–11.Perrin-Naffakh, Anne-Marie, 1985, Le cliché de style en français modèrne. Nature linguistique et rhétorique, fonction littéraire, Bordeaux.Phal, André, 1964, „Les groupes de mots”, Chaiers de lexicologie, IV, nr. 1, p. 45–60.Philippide, Alexandru, 1894, Istoria limbii române. Principii de istoria limbii, Iaşi.Picoche, Jacqueline, 1984, „Un essai de lexicologie guillaummienne: la locution figée comme révélateur de signifié de puissance (des polysèmes)”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 103–118.Picoche, Jacqueline, 1990, Précis de lexicologie française. L’étude et l’énseignement du vocabulaire. Nouvelle édition revue et mise à jour, Paris.Pietreanu, Marica, 1984, Salutul în limba română, Bucureşti.Pineira, Carmen şi Maurice Tournier, 1989, „De quel bois se chauffe-t-on? Origine et contextes actuels de l’expression langue de bois”, Mots, nr. 21, p. 5–19.Poalelungi, Gheorghe, 1963, „Locuţiunile adjectivale”, Limba română, XII, nr. 2, p. 133–146.Pop, Mihai şi Ruxăndoiu, Pavel, 1976, Folclor literar românesc, Bucureşti.Portelance, Christine, 1989, „Syntagme et paradigmes”, Meta, vol. 34, nr. 3, p. 398–404.Portelance, Christine, 1991, „Fondements linguistiques de la terminologie”, Meta, vol. 36, nr. 1, p. 64 –70.Pottier, Bernard, 1966, Introduction à l’étude des structures grammaticales fondamentales, Nancy.Puşcariu, Sextil, 1937, Études de linguistique roumaine, Cluj–Bucarest,.Puşcariu, Sextil, 1976, Limba română, vol. I, Privire generală, prefaţă de G. Istrate, note, bibliografie de Ilie Dan, Bucureşti.Quemada, Bernard, 1967, Les dictionnaires du français moderne, Paris.

Rat, Maurice, 1957a, „Déformation populaire des mots et locutions”, Vie et langage, vol. 59, p. 89 – 93. Rat, Maurice, 1957b, Dictionnaire des locutions françaises, Paris.Rey, Alain, 1970, La lexicologie. Lectures. Initiation à linguistique, Paris.Rey, Alain, 1971, „Structures sémantiques des locutions françaises”, Actes du XIII è Congrès de linguistique et de philologie romane, Quebec, 1971, p. 831–841.Rey, Alain, 1973, „La phraséologie et son image dans les dictionnaires de l’âge classique”, Travaux de linguistique et de littérature, XI, nr. 1, p. 97–107.Rey, Alain, 1984, „Les implications théoriques d’un dictionnaire phraséologique”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 119–133.Riegel, Martin, 1991, „Ces noms dits composés. Arguments et critèrs”, SRP XVI, Studia romanica posnaniensia, nr. 199, p. 149–161.Rigolot, François, 1984, „Perspectives réthoriques et sémiotiques sur la locution”, Le Moyen Français , nr. 14–15, p. 40–418.Roberts, Roda P., 1978/1979, „Les unités de traduction locutionnelles verbe / substantif face à la linguistique générale”, Langue et linguistique, nr. 4–5, p. 81–99. Roberts, Roda P., 1993, „Phraseology: The State of the Art”, L’actualité terminologique, vol. 26, nr. 2, p. 4–8.Rondeau, Guy, 1984, Introduction à la terminologie, 2 è édition, Quebec.Roques, Gilles, 1984, „Sans rime et sans raison”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 419–436.Roques, Gilles, 1990, „Jeter la poudre aux jeux”, Mélanges Holden (Anthony J.), Edinburgh, p. 114–124.Roques, Gilles, 1992, „La place des locutions dans le lexique français”, Ellen Sakari et Helena Häyrynen (éd.), Approches du Moyen Français, Jyvskyla, p. 82–98.Roques, Gilles, 1993, „Le ‘pied’ dans les expressions françaises”, Travaux de linguistique et de philologie, XXXI, p. 385–395.Rosetti, Al,. 1986, Istoria limbii române. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea. Ediţie definitivă, Bucureşti.Rosetti, Al., B. Cazacu şi Liviu Onu, 1971, Istoria limbii române literare, Bucureşti.Roy, Gérard-Raymond, 1976, Contribution à l’analyse verbale: étude morpho-syntaxique des coverbes, Laval–Quebec–Paris.Rusu, G. C., 1975, „Unităţile propoziţionale (sau frazeologice) nepredicative”, Limba română, XXIV, nr. 2, p. 93–99.Sala, Marius, 1959, „Sur la dénomination de la ‘pomme d’Adam’ dans quelques langues romanes”, Revue de linguistique, IV, nr. 2, p. 201–219.Sala, Marius, 1961, „Asupra metaforei reciproce”, Fonetică şi dialectologie, III, p. 203–209.Salmon, Gilbert, 1991, „L’étimologie populaire par attraction paronimique d’après l’exemple lyonnais”, Discours étymologiques. Actes du Colloque international organisé à l’occasion du centenaire de la naissance de Walther von Wartburg, 16–18 mai 1988, Tübingen, p. 63–93.Sandfeld, Kr. şi Hedvig Olsen, 1960, Syntaxe roumaine. Les groupes de mots, Copenhague.Saussure, Férdinand de, 1922, Cours de linguistique générale, seconde édition, Paris.Sauvageot, Aurélian, 1955, „Les mots-tandem”, Vie et langage, nr. 38, p. 223–226.Schmid, Annemarie, 1991, Mettre à toutes les sauces’. Analyse sémantico-syntaxique des lexies complexes à base de ‘mettre’, Metz.

Schulze-Busacker, Elisabeth, 1984, „Proverbe ou sentence: essai de définition”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 134–167.Sigmatos, Isabelle, 1990, „Une question d’argumentation. Le cas des expresssions idiomatiques”, Les grès des langues, nr.1, p. 65–81.Simionică, Ioan, 1970, Limba franceză contemporană. Lexicologie, Bucureşti.Skorupka, S., 1966, „Ce que l’on entend par idiomatisme”, Slavica, VI, p. 163–166.Slave, Elena, 1965, „Frecvenţa cuvintelor cu valoare figurată în expresiile limbii române”, Omagiu Rosetti la 70 de ani, Bucureşti , p. 849–853.Slave, Elena, 1966, „Structura sintagmatică a expresiilor figurate”, Limbă şi literatură, XI, p. 398–407.Slave, Elena, 1971, „Locution figurées et expressions”, Actele celui de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, vol. II, Bucureşti.Spence, Nicol C. W., 1969, „Composé nominal, locution et syntagme libre”, La linguistique, nr. 2, p. 6–26.Sprova, Milena, 1991, „À propos des locutions comparatives en FLE (regard d’un apprenant étranger)”, L’information grammaticale, nr. 48, p. 36–39.Sprova, Milena, 1992, „Pour un projet de dictionnaire explicite des locutions comparatives française”, Actes du XXè Congrès International de Linguistique et de Philologie Romanes, IV, section VI-Lexicogrphie, Zürich, p. 323–335.Stănciulescu-Cuza, Mariana, 1975, Dicţionar frazeologic italian-român, Bucureşti.Stângaciu, Elena, 1963, „Note despre conversiunea unităţilor frazeologice în limba română actuală”, Limba română, XII, nr. 5, 564–573.Stefano, Giuseppe di, 1984, „Locutions et datations”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 191–204.Soichiţoiu-Ichim, Adriana, 2001, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti.Şăineanu, Lazăr, 1887, Încercare asupra semasiologiei limbii române, Bucureşti.Şăineanu, Lazăr, 1900, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, vol. I, II, Bucureşti.Şerban, Vasile şi Ivan Evseev, 1978, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, Timişoara.Tabarcea, Cezar, 1982, Poetica proverbului, Bucureşti.Tallgre-Tuulio, O. J., 1932, „Locutions figurées calquées et noncalqulées. Essai de classification pour une série de langues littéraires”, Mémoires de la Société néo-philologiques de Helsingfors, IX, p. 279–324.Thom, Fr., 1987, La langue de bois, Paris.Thun, Harald, 1975, „Quelques relations systématiques entre groupements de mots figés”, Chaiers de lexicologie, XXVII, nr. 2, p. 52–71.Thun, Harald, 1978, Probleme der Phraseologie, Tübingen,.Thun, Harald, 1995, „Sekundäre semantische Präsenz in Fixierten Wortgefügen”, Panorama der Lexikalischen Semantik. Thematische Festschrift aus Anlaß des 60. Geburstags von Horts Geckeler, Tügingen, p. 667–980.Tomici, Mile, 2011, Dicţionar frazeologic al limbii române, Bucureşti.Ullmann, S., 1965, Introducción a la semántica francesa. Traduccion y anotación por Eugenio de Bustos Tovar, Madrid.Ursu, N. A., 1962, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti.

Vasiliu, Emanuel, 1984, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti,.Vasiliu, Emanuel, 1992, Introducere în teoria limbii, Bucureşti.Wald, Lucia, 1990, „Observaţii privind denumirile latine ale noţiunii de cuvânt”, Studii şi cercetări lingvistice, XLI, nr. 4, p. 405–412.Wolff, Larry, 2000, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, Bucureşti. Wooldrige, Terence Russon, 1984, „La locution et les premières dénominations de ‘locution’ dans le métalangage dictionnairique français”, Le Moyen Français, nr. 14–15, p. 437–449.Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti. Zafiu, Rodica, 2010, 101 cuvinte de agotice, Bucureşti.Zuluaga Ospina, A., „Estudios generativo-transformativistas de las expresiones idiomaticos”, Thesaurus XXX, 1975, p. 3–48.

Abrevieri

CADE = I. Aurel Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, 1926–1931.CDFR = Theodor Codresco, Dicţionariu franceso-român, I-II, Iaşi, 1859.DA = Dicţionarul limbii române, publicat de Academia Română (A–Lojniţă), Bucureşti, 1913 ş.u.DDRF = Fréderic Damé, Nouveau dictionnaire roumain-français, I-IV, Bucureşti, 1893–1895.DEFC = Albert Dauzat, Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, 1964.DEL = Alain Rey şi Sylvie Chantreau, Dictionnaire des expressions et locutions, 2 éme édition mise à jour, Paris, 1989.DEX2 = Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a doua, Bucureşti, 1996.DFC = Dictionnaire du français contemporain, Paris, 1966.DÎLRV = Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche, Bucureşti, 1992.DLI = Giacomo Devotto şi Gian Carlo Oli, Dizionario della lingua italiana, Firenze, 1971.DLR = Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă, Bucureşti, 1965, ş.u.DLRC = Dicţionarul limbii române literare contemporane, I–IV, Bucureşti, 1955–1957.DN3 = Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme. Ediţia a treia, Bucureşti, 1982.FCLR = Formarea cuvintelor în limba română contemporană. Redactori responsabili acad. Al. Graur şi Mioara Avram. Volumul I. Compunerea de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, Bucureşti, 1970. Volumul al II-lea. Prefixele de Mioara Avram, Elena Carabulea, Fulvia Ciobanu, Florica Ficşinescu, Cristina Gherman, Finuţa Hasan, Magdalena Popescu-Marin, Mariana Rădulescu, I. Rizescu, Laura Vasiliu, Bucureşti, 1978. Volumul al III-lea Sufixele 1. Derivarea verbală de Laura Vasiliu, Bucureşti, 1989.FEW = Walther von Wartburg, Französisches Etymologisches Wörterbuch, 1972 ş.u.FRANTEXT = Base de données textuelles Frantext, CNRS - INaLF, Nancy.GLR = Gramatica limbii române. Ediţia a doua, I-II, Bucureşti, 1966.

GALR = Gramatica limbii române, I, II, Bucureşti, 2005, ediţie revizuită 2008.NPR = Le Nouveau Petit Robert, Paris, 1993.PL = Petit Larousse illustré, Paris, 1966.PLI = Miguel de Toro y Gisbert şi Ramón Garcia-Pelayo y Gross, Pequeño Larousse Ilustrado, Madrid, 1964.PR = Le Petit Robert, Paris, 1967.PVFR = P. Poenaru, F. Aaron şi G.Hill, Vocabular Francezo-românesc, I-II, Bucureşti, 1840–1841.SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, 1939.SDU = Lazăr Şaineanu, Dicţionar universal al limbii române. A opta ediţiune, Craiova, 1930.TLF = Trésor de la Langue Française. Dictionnaire de la langue du XIX è et du XX é siècle (1789–1960), Paris - Nancy, 1971 ş.u.VLI = Nicolo Zingarelli, Vocabulario della lingua italiana. Novissima edizione, Bologna, 1964 VVPR = J. A. Vaillant, Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozesc-rumânesc, urmat de un mic vocabular de omonime, Bucureşti, 1839.