prezentarebezneacurs

5/11/2018 PrezentareBezneacurs - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/prezentarebezneacurs 1/222

Dr. Adrian BEZNEADr. Adrian BEZNEA

Note de curs

Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)

http://www.novapdf.com/






Gametogeneza reprezintă formarea şi maturizarea înorganismul părinţilor, a unor celule specializate numitegameţi (spermatozoidul şi ovulul).

Fecundaţia cuprinde un complex de procese biologice

din partea gameţilor (şi din partea mamei),care duc laformarea zigotului sau oului fecundat . Segmentarea se defineşte ca prima expresie aontogenezei;oul fecundat,ca prima celula embrionara,sedivide în blastomere rezultând o morula . Odată cu apariţiaunei cavităţi denumita blastocel, germenele devineblastula sau blastocist , exprimat celular prin embrioblastşi trofoblast (Formarea blastocistului).








Gastrularea cuprinde faza în care, prin migrări celulare, sealcătuiesc cele trei foiţe embrionare: ectodermul ,endodermul şi mezodermul . Neurulaţia cuprinde faza în care grupuri celulare formeazărudimentele primelor organe după o topografie aproapedefinitivă, şi apar organele axiale (sistemul nervos). I Segmentarea , II formarea blastocistului , III gastrulaţia şi IV neuruliţia constituie fazele embriogenezei.

Organogeneza este faza în care se edifica marile sistemeale organismului, cu diversele lor organe. Apar grupuricelulare numite primordii . Histogeneza este etapa în care, în diversele primordii aleorganelor, celulele se diferenţiază histogenetic, căpătândstructuri şi proprietăţi care le fac apte pentru îndeplinirea

funcţiilor lor. Creşterea reprezintă, ca ultima etapă, un fenomen simplude mărire a volumului; ea poate fi hipertrofică şihiperplazică.








Embriologia umană se limitează la studiul etapelor carecaracterizează viaţa intrauterină.

Produsul de concepţie în primele stadii ale ontogenezeise numeşte germene; până în luna a-II-a de viaţăintrauterină se defineşte ca embrion; între luna a-II-a şi a-VI-a devine făt neviabil, iar între luna a-VI-a şi a-IX-a, fătviabil. După naştere vorbim de nou născut. Durata normală

a gestaţiei este în medie de 273 de zile şi este urmată denaşterea normală, la termen, a fătului matur. Fătul care senaşte înainte de termen este prematur. Filogeneza-proces de diferenţiere istorică a unui grup deorganisme (specii, genuri, familii) în cadrul evoluţiei lumiivii. Ontogeneza-dezvoltarea individuală a organismelorvegetale şi animale de la începutul şi până la sfârşitulexistentei lor. Ontogeneza recapitulează filogeneza dar o şicondiţionează.








Prima celulă a noului organism, oul fecundat sauzigotul , rezultă din contopirea celor două celulesexuale mature, de sex opus, numite şi gameţi:spermatozoidul şi ovulul şi conţine în cantităţi egalematerial ereditar matern şi patern. Spermatozoidul apare şi se maturizează în testicul,şi ovulul în ovar, iar procesul prin care aceste celulese transformă în celule mature, apte pentrufecundaţie, constituie gametogeneza sau prima fază a

reproducerii sexuate. Gametogeneza este procesul de formare şimaturizare în organismul părinţilor, a celulelor sexuale(gameţilor), spermatozoidul şi ovulul .








Fecundaţia cuprinde un complex de procese

biologice din partea gameţilor şi din partea mamei,care duc la formarea zigotului . Garnitura lor cromozomială este redusă la

jumătate (haploidă). Din cei 46 de cromozomi cât

au iniţial, 44 sunt autosomi iar 2 sunt gonosomi,cromozomii sexuali. Ei sunt XX pentru sexulfeminin şi XY pentru sexul masculin. Formula cromozomială a omului este 44+XX şi

44+XY. Gameţii sunt haploizi, reducerea la jumătate a numărului de cromozomi se realizează în meioză (diviziune de maturaţie).








Meioza este specifică celulelor sexuale şiasigură menţinerea constantă a numărului decromozomi la toate generaţiile. Meioza constă în două diviziuni succesivede maturaţie:

o diviziune primară, reducţională (heterotipică);

o diviziune secundară, ecuaţională(homotipică).








Aceasta are loc în cursul gametogenezei, latrecerea de la ovocitul şi spermatozoidulprimar la ovocitul şi spermatocitul secundar.

Se caracterizează printr-o profază foarte lungă. - profaza - la sexul feminin începe în luna a treia

intrauterină şi ţine până în luna a şasea cândintra în perioada de aşteptare (diploten). Ea secontinuă la pubertate.

- la sexul masculin, în spermatogeneză, profaza începe la pubertate şi este rapidă.








Fig.2.1 Etape variate ale mitozei(albastru cromozomi paterni, roşu materni)








La începutul profazei se dublează cantitateade ADN, se produce replicarea ADN-ului cuapariţia celor două cromatide.

- metafaza - centromerul cromozomilor se prinde pefibrele fusului de diviziune în plan ecuatorial;

- anafaza - cromozomii se deplasează spre capetele

fusului de diviziune; la fiecare pol s-au deplasatun număr haploid de cromozomi; fiecarecromozom deţine material genetic matern şipatern;

- telofaza - se termină diviziunea reducţională a

meiozei, rezultând celule haploide; la sexulfeminin din ovocitul I rezultă un ovocit II haploidşi un globul polar, iar la cel masculin douăspermatocite II haploide.








După diviziunea primară urmează o interfază scurtă încare ovocitul 2 şi spermacitul 2 nu mai cresc în volumşi la nivelul lor nu mai are loc replicarea ADN-ului.

Diviziunea secundară este mult mai rapidă şi areaceleaşi etape. Se deosebeşte de mitoza obişnuită acelulelor somatice prin prezenţa cromatidelor încromozomi. Centromerele se divid. Ca urmare, fiecaredin cele două cromatide devine un cromozom.Datorită acestui fapt se menţine numărul haploid decromozomi realizat în diviziunea primară.








În această diviziune, ovocitul 2 se transformă în ovulşi rezultă al doilea globul polar, iar din spermatocitul2

rezultă două spermatide. Datorită numărului haploid de cromozomi, gameţiisunt celule complementare deoarece numai prinfuziunea lor în actul fecundaţiei sunt capabili de a danaştere unui nou individ. În afara fecundaţiei gameţii

involuează. Spermatozoidul îşi diferenţiază un aparat delocomoţie metabolic complex, are un nucleu mare ceconţine informaţia genetică paternă şi puţinăcitoplasmă. Ovulul are informaţia genetică maternă. În citoplasmăse afla vitelus în cantitate mică, hrana oului fiindasigurată de organismul matern.








Celulele germinale primordiale sunt celule diploidede origine endodermală. Au fost identificate însăptămâna a 4-a ca o populaţie celulară puţindiferenţiată în peretele sacului vitelin, la bazaalantoidei.

Între săptămâna a 4-a şi a 5-a celulele germinale sedeplasează prin mişcări ameboide prin pereteletubului digestiv, traversează mezenterul dorsal şi sedispun lateral de linia mediană într-un mezenchimatos

(viitoarea gonadă), aflat antero-medial de mezonefros.Celulele germinale primordiale continuă să se dividămitotic în cursul migrării lor.








Ajunse în teritoriul viitoarei gonade, celulelegerminale stimulează proliferarea epiteliului celomic

adiacent ţesutului mezenchimatos, determinândformarea cordoanelor gonadale (cordoane sexualeprimitive). Cordoanele gonadale sunt indispensabileevoluţiei celulelor germinale primordiale-existăinducţie reciprocă.

În săptămânile 6-12, celulele germinale inducformarea şi evoluţia crestelor gonadale. La sexul feminin cordoanele gonadale corticalepersistă, celulele din structura lor se vor transforma încelule foliculare iar celulele primordiale în ovogonii.

La sexul masculin cordoanele sexuale medulare sevor diferenţia în tubi seminiferi şi celule Sertoli, iarcelulele germinale prin diviziuni mitotice repetate, înspermatogonii.








Spermatogeneza este procesul de transfor-mare a celulelor germinale primordiale înspermii şi constă într-un complex demodificări morfologice şi funcţionale. Spermatogeneza are următoarele caracte-ristici:

începe la pubertate; se desfăşoară în tubii seminiferi; este un proces continuu; gameţii sunt celule mici, mobile, haploide şi

determina sexul produsului de concepţie.








Fig.2.2 Celula primitivă germinală masculină (spermatocit primar).








I - Prima etapă, numită spermatocitoză,constă în transformarea spermatogoniilor înspermatocite primare; II - A doua

etapă,de maturaţie, cuprinde o

diviziune reducţională din care rezultăspermatocitele 2 şi o diviziune nereducţionalădin care rezultă spermatidii.

III - A treia etapă este numită spermiogeneză,şi constă într-un proces de transformaremorfofuncţională a spermatidelor în spermii.








În săptămâna a 4-a embrionară, în peretele dorsal alsacului vitelin, în endoderm, se diferenţiază celulelegerminale primordiale. Aceste celule sunt diploide, auformă ovoidă şi se divid mitotic, continuu până lapubertate. În săptămâna 4-5, celulele primordiale migrează înprimordiile gonadale formate din mezenchimulnefrogen şi delimitate de epiteliul celomic. Ele inducproliferarea epiteliului celomic şi formarea cordoanelorgonadale, iar acestea la rândul lor, induc diferenţiereacelulelor germinale. În săptămânile 5-12, celulele germinale induc prinmesajul genetic pe care îl poartă (cromozomul y)diferenţierea crestei gonadale în testicul.








Celulele din structura cordoanelor gonadale vorforma tubii seminiferi contorţi în care rămân celulele

germinale şi celulele Sertoli. Din mezenchimul crestei gonadale se vor diferenţiacelulele interstiţiale Leydig, ţesutul conjunctiv lax cuvase şi ţesutul conjunctiv fibros ce va forma septurileconjunctive, albugineea şi mediastinul testicular. Celulele interstiţiale Leydig proliferează intens şi încep activitatea secretorie în luna a 3-a intrauterină.Testosteronul va participa la diferenţierea şidezvoltarea căilor genitale masculine, va participa laprocesul de coborâre a testiculului din zona lombară în scrot. Procesul începe în luna a 3-a

şise

terminăla

începutul lunii a 9-a. În luna a 3-a testiculul se află în zona lombară şi esteaproape complet constituit anatomic.








Tubii seminiferi sunt cordoane celulare pline. Ei

cresc în diametru până la naştere sub acţiuneahormonilor placentari (gonadotropina corionică). Îninteriorul lor celulele germinale se divid mitotic iarcelulele Sertoli au activitate secretorie, producând un

factor de inhibiţie ce favorizează dezvoltarea căilor genitale masculine.

La naştere, tubii seminiferi sunt lipsiţi de lumen.

La pubertate, tubii seminiferi capătă lumen şi devin

funcţionali în proporţie de 80%. Celulele germinativese divid mitotic, rezultând la pubertate spermatogoniilede tip A.








Tubii seminiferi sunt delimitaţi la exterior de omembrană bazală avasculară sub care se afla un stratde celule mioide, peritubulare.

Celulele de susţinere Sertoli nu se mai divid întesticulul matur.

Spermatogoniile de tip A se formează la pubertate,au nucleu mare şi întunecat şi sunt dispuse într-unsingur strat pe membrana bazală. Unele rămân înrepaus iar altele se divid şi formează spermatogoniile B cu nucleu central şi cu granule de cromatină.








Spre lumen se găsesc spermatocitele I,spermatocitele II, spermatidiile fixate în citoplasma

celulelor de susţinere şi spermatozoizii . La exteriorul tubilor seminiferi, în interstiţiu, segăsesc vase sangvine, terminaţii nervoase şi celule interstiţiale Leydig. Spermatogoniile, spermatocitele şi spermatidiilerămân legate între ele prin punţi intercelulare cereprezintă o legătură funcţională prin care se transmitmolecule informaţionale. Spermatozoizii care au nx cromozomi se numescginospermii . Ei au talie mare, cap alungit, coada

scurtă şi nu sunt sensibili în mediu acid. Spermatozoizii cu ny cromozomi se numescandrospermii şi sunt mici, au cap rotund şi ausensibilitate în mediu acid.








Spermatogeneza este influenţată direct deFSH şi LH şi secundar de testosteronul produs

de celulele interstiţiale şi de SNC.

Evoluţia spermatogoniilor A până la stadiul despermatocite I se află sub influenţa

testosteronului iar ultimele două stadii suntdependente de FSH.








Spermiile se deplasează pasiv prin tubii

seminiferi. Când ajung în coada epididimuluicapătă putere fecundantă. Spermiile se formează în aproximativ 64 zile,au lungime de 50-72 microni, au viabilitate de

la 3-5 zile şi putere fecundantă 24 de zile. Lacontactul cu lichidul prostatic şi seminal,spermiile devin mobile. Este posibil ca ph-ulacid din epididim să inhibe motilitateaspermiilor. Spermia execută mişcări în spirală rotatorii înjurul axului sau longitudinal, şi de pendulare.








Deplasarea în tractul genital feminin este dependentăde:

1 - mişcările proprii;2 - gradul de mobilitate al spermiei care depinde detemperatura, concentraţia de ioni şi ph-ul lichidului încare se află. În vagin ph-ul este acid şi spermiiletrăiesc 50-60 minute, iar în colul uterin, uter şi trompeph-ul este alcalin şi spermiile pot trăi 48 de ore.

3 - forţa de aspiraţie a uterului şi trompei uterine;4 - ph-ul vaginal se schimbă în timpul ovulaţiei,devenind alcalin;

5 - chimotactismul pozitiv al spermiilor faţă desubstanţele secretate de mucoasa tractului genitalfeminin;

6 - temperatura;7 - lichidul folicular aglutinează cea mai mare parte a

spermiilor;








8 - contracţiile musculaturii uterine sunt favorabile înaintăriişi sunt determinate de prostaglandinele existente înlichidul seminal şi prostatic;

9 - substanţele acide, narcoticele şi sulfamidele inhibămobilitatea spermei în tractul genital feminin;

10 - durata de viaţă a spermiilor depinde de conţinutul înfructoză al lichidului seminal;

11 - lichidul prostatic influenţează durata de viaţă aspermiilor prin conţinutul lui în hialuronidaza; el maiconţine fosfataze, enzime fibrinolitice şi prostaglandine.

În oligospermie hialuronidaza este în concentraţiemică.

În azospermie şi aspermie ea lipseşte. La bărbaţii sterili, mişcările spermiei suntdezordonate, circulare sau oscilatorii.








Într-un ml. de ejaculat există normal 60-120milioane de spermii. Când în ejaculat existăsub 50 milioane de spermii, din care 20%sunt anormale, se consideră oligospermie .Când 60% din spermii sunt anormale, se

considera aspermie .








Sunt celule de susţinere şi au origine mezodermală.Ele îndeplinesc numeroase roluri:

1 - induc diferenţierea morfofuncţională a spermatidelor;2 - sub influenţa FSH-ului hipofizar sintetizează o proteină

de care se leagă testosteronul (ABP - androgen bindingprotein) şi o globulina SHBG (sex hormon bindingglobulin) ce leagă dehidrotestosteronul. Aceşti hormonisunt captaţi de celulele Sertoli şi transferaţi celulelorgerminale. Ei stimulează diferenţierea celulară.

3 - sintetizează o substanţă glicoproteică care prin feed-back negativ inhibă secreţia de FSH în exces ce are caacţiune stimularea spermatogenezei şi activarea celulelorSertoli.








4 - secretă factorul de inhibiţie antimulerian (MIF)facilitând dezvoltarea căilor genitale masculine în etapă embrionară.

5 - formează o adevărată barierăhematotesticulară.

6 - citoplasma lor este bogata în mitocondrii,lizozomi şi au capacitatea de a fagocita corpiireziduali şi celulele seminale involuate.

7 - prin contracţia citoplasmei eliberează spermiilemature în lumenul tubului seminifer.








Ovogeneza este procesul de formare şimaturare a gameţilor feminini.

- are loc la nivelul ovarului şi se continuă în trompauterină;

- începe în fazele timpurii ale dezvoltării intrauterineşi se continuă la pubertate;

- este un proces ciclic (un ciclu durează 28 de zile);

- gameţii feminini (ovocitele) sunt celule mari,

imobile şi haploide;- în fiecare ciclu se maturizează frecvent un ovocit;

- ovogeneza încetează la vârsta de 42-45de ani;








Celulele germinale primordiale diferenţiate înperetele sacului vitelin ajung în crestele gonadale însăptămâna a-5-a, determinând formarea cordoanelor gonadale prin proliferarea epiteliului celomic deacoperire şi diferenţierea crestei gonadale în ovar .

Prima generaţie de cordoane gonadale sefragmentează şi ajunge în zona medulară a viitoruluiovar. Ulterior formaţiunea dispare, locul ei fiindpreluat de ţesut mezenchimal. Concomitent cu acest

proces epiteliul celomic formează a doua generaţie de cordoane gonadale . Ele sunt populate de celulelegerminale primordiale.








Celulele germinale primordiale se dividmitotic, repetat, rezultând ovogonii .

În luna a-3-a embrionară, ovogoniile(aproximativ 400.000) se divid mitotic

transformându-se în ovocite I . Ovocitele I vorintra în profaza primei diviziuni a meiozei-diviziune ce se blochează în diploten. Laexteriorul lor se afla un singur rând de celule

epiteliale. Acest ansamblu formează foliculii primordiali .








Ovogoniile şi ovocitele primare se formeazănumai în viata intrauterină. La pubertate ajung numai aproximativ 40.000de foliculi primordiali, restul regresând înetapa embrionară, postnatal şi chiar la

pubertate. La pubertate începe ciclul ovarian careconstă într-o succesiune de transformărimorfologice şi funcţionale ce au loc în

corticala ovarului (evoluţia foliculilor, aovocitului I, ovulaţia şi formarea corpuluigalben).








Ciclul ovarian cuprinde ciclul folicular şiciclul ovocitar.

Este controlat de hipotalamus care produceGnRH (gonadotropin releasing hormone)hormonul de eliberare gonadotrop, cu acţiunepe hipofiza anterioară ce secretă

gonadotropinele FSH şi LH. Acesteacontrolează şi stimulează ciclul ovarian.








Într-un ciclu ovarian care durează 28 de zile,5-15 foliculi primordiali încep dezvoltarea subinfluenţa FSH-ului. În condiţii normale, numaiunul din foliculi atinge maturitatea, şi numaiun ovocit este fecundat. Restul de foliculidegenerează (foliculi atretici). Rolul lor este de

a menţine constantă concentraţia sanguină deestrogeni. În concluzie, FSH-ul stimulează evoluţiafoliculilor, diferenţierea şi maturarea celulelor

foliculare. Această acţiune este mediată defactorul-9 de creştere şi de GDF-9 dediferenţiere.








Stratul granular intern al foliculilor în

cooperare cu celulele tecii interne, secretăestrogenii ce vor determina:

faza proliferativă a mucoasei uterine;

dizolvarea (fluidizarea) mucusului cervical,permiţând astfel înaintarea spermiilor din vagin

în uter;

stimulează secreţia de LH.








Concentraţia LH-ului hipofizar creşte în ziua

a-14-a, şi determină:

creşterea concentraţiei unui factor ce iniţiazămeioza secundară şi blocarea ei la sfârşitul

profazei; stimulează procesul de luteinizare la nivelul

celulelor foliculare stromale şi secreţia deprogesteron;

participă la ruperea peretelui folicular,favorizând ovulaţia.








Ciclul folicular cuprinde procesele legate de evoluţiafoliculilor, ovulaţia şi formarea corpului galben şi sedesfăşoară simultan în strânsă corelaţie cu ciclul

ovogenetic (evoluţia ovocitului I). Foliculii ovarieni prezintă patru stadii de evoluţie încele 28 de zile ale ciclului ovarian:

- foliculi primordiali;

- foliculi primari; - foliculi de creştere (evolutiv sau secundar); - folicul veziculos (matur, terţiar sau de Graaf).








Fig.3.1 Transformare folicul prim ordial-folicul secundar








Se formează în luna a 3-a intrauterină şi rămân în faza deaşteptare până la pubertate; O parte din ei se atrofiază (devin atretici) în perioadaintrauterină, în copilărie şi la pubertate; Se găsesc în corticala externă a ovarului;

Sunt în număr de aproximativ 40.000 şi au diametrul de 60-80microni; Se maturizează 5-15 foliculi primordiali în fiecare cicluovarian; Un singur folicul primordial ajunge în stadiul de folicul matur.

Structural, foliculul primordial este format din: ovocit primar care se află în stadiul diploten al profazeidiviziunii primare a meiozei;

la exterior se găsesc pe un singur rând celule epiteliale turtite .








Foliculii primari se formează în primele zile aleciclului; Ovicitul I creşte în volum; se continua diviziuneaprimară a meiozei; Celulele epiteliale se transformă în celule foliculare şi produc o substanţă formată din glicoproteine ce sedepune la suprafaţa ovocitului, formând zona pellucida . În membrana pellucida pătrund microviliiovocitului şi mici prelungiri ale celulelor foliculare.Acest dispozitiv are rol în transportul substanţelor

spre ovocit. Membrana pellucida dispare în stadiul deblastocist. Între membrana pellucida şi ovocit apareun spaţiu numit „spaţiu perivitelin”.








Fig.3.2 Evoluţia ovocitului








Un folicul de creştere conţine: acelaşi ovocit I aflat în prima diviziune meiotică. El îşiintensifică activitatea metabolică şi creşterea; prezintă la exterior membrana pellicida şi un spaţiu perivitelin între membrana pellucida şi ovocit; celulele foliculare se multiplică sub acţiunea FSH-ului şi

produc lichid folicular ce se acumulează în cavităţi; la periferia celulelor foliculare se formează o membranăsubţire membrana Kolicker-Slavianski ; din stroma ovarului se diferenţiază teaca internă şi teaca externă; Celulele tecale secretă estrogeni (estradiol şi estrona)sub acţiunea FSH-ului în colaborare cu stratul granular intern.Teaca externă este un ţesut conjunctiv ce conţine vase, nervi şifibre musculare netede care sub acţiunea prostaglandinelor E2alfa, se contractă, mărind presiunea intrafoliculară în momentulovulaţiei.








Foliculul matur se formează în zilele imediatprecedente ovulaţiei; Ovocitul primar îşi încheie diviziuneareducţională rezultând ovocitul II şi primul globul polar; Ovocitul II haploid, după o interfază foarte

scurta, intră în diviziunea secundară a meiozei.Această diviziune se blochează în metafază.








Lichidul folicular se acumulează într-o cavitate deformă semilunară. În timpul formării acestei cavităţi, oparte din celulele foliculare sunt împinse la periferieformând stratul granular intern , iar altele vor legaovocitul de peretele folicular formând cumulus oophorus . Unele celule din cumulus oophorus vorajunge la exteriorul membranei pellucida formândcoroana radiată;

La maturitatea deplină, foliculul are diametrul de 15-24 mm, iar ovocitul II aproximativ 120 microni.

Presiunea lichidului folicular ajunge 15 mm Hg. Înacest moment are loc ovulaţia.








Ovulaţia Este procesul de expulzie a ovocitului din foliculul ovarian

matur. La femeie ovulaţia este spontană, de tip uniovular şialternativ de către cele două ovare.

Cu câteva zile înainte de ovulaţie (ziua 12-13 a ciclului) subinfluenţa FSH-ului şi LH-ului, foliculul matur creşte îndimensiuni;

Celulele granuloase se multiplică, ajung de la 3 la 12 straturişi încep să-şi modifice citoplasma;

Foliculul proemină la suprafaţa ovarului formând stigma - ozona ischemică, albicioasă şi avasculară, înconjurată de o

zona hiperemică; Creşte cantitatea de lichid folicular, presiunea acestuia fiind

de 15 mmHg;








Ovulaţia are loc în ziua a 14-a a ciclului, durează 72

secunde, şi este determinată de o serie de factori:1 - concentraţia mare de LH;2 - creşte activitatea colagenazei şi a hialuronidazei,rezultând digestia fibrelor de colagen la nivelul stigmei;3 - scade secreţia de estrogeni;4 - creşte nivelul prostaglandinelor E2 alfa ce vordetermina contracţia fibrelor musculare netede din teacaexternă, având ca rezultat creşterea presiuniiintrafoliculare;5 - în teaca externă se produce vasodilataţie;6 - LH-ul determină creşterea progesteronului care vastimula secreţia de plasmină cu acţiune proteolitică asupraperetelui folicular;7 - în peretele folicular are loc şi o depolimerizare amucopolizaharidelor.








În acest moment ovocitul II haploid intră îndiviziunea meiotică secundară. Toate acestemodificări mecanice, enzimatice şi hormonale duc laexpulzia ovocitului II aflat în profaza diviziuniisecundare, împreună cu membrana pellucida şicoroana radiata. Ovocitul II este captat în aproximativ 2 minute defimbriile hiperemiate ale infundibului ce se aplică peovar (are loc şi o aspiraţie tubară). Prin mişcarearapidă a fimbriilor ovocitul este împins în interiorultubei.

Dacă nu are loc fecundaţia ovulul este eliminat înurmătoarele 12 ore. Dacă a fost fecundat ajunge înuter după 3-4 zile.








Corpul galben Corpul galben se formează din foliculul matur rămas în ovar

după ovulaţie, sub influenţa LH-ului hipofizar. În interior seformează un cheag sero-fibrinos în care pătrund radiarnumeroase capilare din teaca foliculului şi ţesut conjunctiv.Peretele ovarian se reface printr-un dop de fibrină. În prima etapă are loc procesul de luteinizare. El constă înmultiplicare şi hiperplazie celulară. Celulele granuloase şi cele

din teaca internă, îşi modifică structura şi funcţiatransformându-se în celule luteale. Aceste celule secretăprogesteron cu rol în pregătirea mucoasei uterine pentrugestaţie. În a doua etapă de vascularizaţie celulele luteale vin în contactintim cu reţeaua capilară în care descarcă progesteron dar şi

estrogeni în cantităţi mici. Aceşti hormoni acţionează pemucoasa uterină determinând faza secretorie necesară nidariiembrionului.








Evoluţia corpului galben

Evoluţia corpului galben este condiţionată de soarta

ovocitului II: Dacă fertilizarea ovocitului nu a avut loc, corpul galben

atinge maxim de dezvoltare în ziua 23-24 a ciclului. Elpoate fi remarcat deoarece pe suprafaţa ovarului seformează o proeminenţă uşor gălbuie.

Celulele corpului galben, începând din ziua 24,degenerează fibrinoid rezultând corpus albicans în ziua28 a ciclului. Simultan cantitatea de progesterondescreşte determinând în final faza menstruală.

Dacă ovocitul este fertilizat, degenerarea corpului galbeneste oprită de hormonul coriogonadotrop (HCG) secretat

de trofoblastul embrionar. Corpul galben îşi continuăcreşterea şi se formează corpul galben de sarcină. Lasfârşitul lunii a 3-a de sarcină poate fi 1/3-1/2 din volumulovarului.








Celulele luteale continuă să secrete progesteronpână la sfârşitul lunii a 4-a, după care regresează

încet, secreţia de progesteron fiind preluată decomponenta trofoblastică a placentei şi are rolul de amenţine sarcină. Hormonii produşi de foliculii ovarieni şi corpulgalben produc schimbări ciclice în endometru. Ciclulmenstrual are 28 de zile (poate sa varieze între 23-35de zile). Când nu a avut loc ovulaţia, ciclulendometrial este minim pentru că nu se formeazăcorpul galben şi endometrul nu progresează în fazasecretorie. El rămâne în faza proliferativă până laurmătorul ciclu. Aceiaşi situaţie se întâlneşte şi în hipofuncţiaovariană, dar în acest caz, pentru normalizare se potadministra hormoni sexuali.








1. Faza menstruală este determinată de încetareasecreţiei de progesteron şi estrogeni şi durează 4-5zile. Prima zi a menstruaţiei este prima zi a cicluluiovarian. Stratul funcţional al mucoasei se elimină ca urmare aunor procese degenerative. Apar hemoragiiinterstiţiale şi necroza stratului compact.Concomitent, se produc tulburări de coagulare şi depermeabilitate capilară. Dacă a avut loc procesul de fecundare,sinciţiotrofoblastul embrionar secretă hormonul HCG

care menţine funcţia corpului galben, şi deci secreţiade progesteron şi estrogeni. Aceşti hormoni menţinfaza secretorie a mucoasei şi menstruaţia nu mai areloc.








2. Faza proliferativă (estrogenică) dureazăaproximativ 9 zile (din ziua a 5-a până în ziuaa 14-a) şi coincide cu creşterea folicululuiovarian. Ea este determinată de estrogeniifoliculari. Endometrul se reface pe seama stratuluibazal, glandele cresc în lungime şi număr,

iar arterele spiralate se alungesc.








3. Faza secretorie (progesteronică sau luteală)

este determinată de progesteronul secretat decorpul galben şi durează 13 zile. Sub acţiunea progesteronului, endometrulcreşte în grosime şi devine edematos. Glandele

cresc în lungime şi diametru, se spiraleazăformând convolute cu aspect sacularcaracteristic. Artele spiralate cresc în stratulsuperficial compact. Reţeaua venoasă

formează lacune largi. Se realizează oanastomoză directă arterio - venoasă,caracteristică acestui stadiu.








4. Faza ischemică durează aproximativ 24 de

ore şi precede faza menstruală. Iniţial, înendometru există stază, urmată imediat devasoconstricţie determinată de prosta-glandinele sintetizate în endometru sub

influenţa progesteronului. Glandele îşi golescconţinutul, creşte filtratul leucocitar, se pierdefluid în interstiţiu şi se produce necrozaischemică neuniformă în ţesutul superficial.








Definiţie - Fertilizarea este procesul prin caregameţii (spermia şi ovulul) fuzionează.Fecundarea are loc în regiunea ampulară atubei uterine (fecundare internă), rezultând oul sau zigotul - prima celula a viitorului organism. Din numărul imens de spermii dintr-unejaculat, 2-3 mii ajung în vecinătatea ovulului şidin acestea, numai o spermie va fecundaovulul (fecundare monospermică). Fecundareamonospermică asigură numărul diploid decromozomi ai speciei umane.








Capacitaţia

Definiţie - Spermiile trec rapid din vagin în uter şi

ajung în trompele uterine, timp în care se producematurizarea lor completă-fenomen numit capacitaţie.

Reacţia acrozomală

Când spermiile vin în contact cu coroana radiată aovulului apar multiple puncte de fuziune şi apoi deresorbţie între membrana spermiei şi membranaacrozomului. Se produce perforarea membranei

acrozomului şi eliminarea enzimelor acrozină,zonalizină şi hialuronidază, implicate în procesul defecundare.








Fecundarea se caracterizează prinurmătoarele:

are loc în treimea laterală a tubei uterine (parteaampulară), deci este fecundare internă;

este monospermică - numai o spermie secuplează cu ovocitul;

durează aproximativ 24 de ore.Scopul fecundării

se restabileşte numărul diploid de cromozomi;

stabilirea sexului noului individ;

de transmitere a caracterelor ereditare a celordoi părinţi;

rezultă zigotul-embrionul unicelular.








Fazele fecundării

1. Faza în care spermia traversează coroanaradiată

Celulele foliculare din coroana radiată aovulului, sunt dispersate ca urmare a acţiunii

hialuronidazei, eliberată de acrozomulspermiei prin perforaţiile existente la acestnivel. La acest nivel participă atât enzimelemucoasei tubare cât şi hialuronidaza din

lichidul spermatic. Înaintarea spermiei princoroana radiată este facilitată şi de mişcărilespermiei.








2.Penetrarea membranei pellucida este o fazăimportantă în iniţierea fertilizării. Formarea unui canal

prin zona pellucida este rezultatul enzimeloracrozomale. Prin spaţiul creat în zona pellucida vatrece capul spermiei şi centriolul proximal. Capul luiajunge în spaţiul perivitelin iar membrana lui vine în

contact cu membrana ovocitului. Concomitent,apare”reacţia zonală” ca răspuns la prezenţaspermiei. În citoplasma ovocitului se vor formagranule ce conţin enzime lizozomale. Ele ajung înspaţiul perivitelin, schimbând permeabilitatea

membranei pellucida. Membrana pellucida devineimpermeabilă pentru alte spermii prin restructuraremoleculară.








3. Pătrunderea pronucleului spermiei şi a centriolului proximal în citoplasma ovocitului.Când fuzionează membrana ovocitului cumembrana capului spermiei, citoplasmaovocitului se contractă iar acrozomul dispare.Cele două membrane fuzionate se resorb şi încitoplasma ovocitului pătrunde pronucleulspermiei

şicentriolul proximal.








Prezenţa pronucleului masculin în citoplasma ovocituluidetermină:

deblocarea diviziunii meiotice secundare, rezultândpronucleul feminin şi al doilea globul polar; nucleul spermiei creşte în volum; cei doi pronuclei se apropie şi ajung în poziţie

centrală; are loc replicarea ADN-ului; cei doi pronuclei se

contopesc şi până la formarea fusului de diviziuneputem vorbi de nucleul zigotului ;

centriolul proximal al spermiei se divide şi între ei seformează fusul de diviziune;

după segregare cromozomii se vor deplasa spre poli

şi vor rezulta doua blastomere, acoperite la exteriorde membrana pellucida.Din acest moment începe procesul de segmentare careeste prima fază a embriogenezei.








Definiţie - embriogeneza este perioada dezvoltării intrauterine care începe cu formarea zigotului si se termină în săptămâna a 8-a,când embrionul ia înfăţişare umană. Etapa embrionară se caracterizează prin procese de creştere,diferenţiere şi organizare celulară. Toate aceste procese suntdeterminate genetic, de factori de inducţie şi factori de organizare

celulară. În această etapă de dezvoltare se vor forma ţesuturile şiprimordiile de organe şi aparate. În desfăşurarea embriogenezei se disting următoarele faze:

I. - segmentarea;

II. - formarea blastocistului; III. - gastrulaţia; IV. - neurulaţia.








Definiţie - este primul stadiu al embriogenezei şi constă îndiviziuni celulare mitotice multiple şi progresive. Areurmătoarele caracteristici:

are loc în trompa uterină şi este totală şi egală deoarecese face o repartizare egală de vitelus;

planurile de segmentare succesive sunt perpendiculare între ele;

începe la 30 ore după fertilizare şi durează trei zile; celulele rezultate se numesc blastomere . Ele se vor

diferenţia în micromere şi macromere . Blastomerele devindin ce în ce mai mici, deoarece diviziunile de segmentare

nu sunt însoţite de o sinteză crescută de citoplasmă, darare loc o pronunţată sinteză de AND; rezultatul segmentării este o morula . La exteriorul

acesteia se află membrana pellucida.








Când se formează 12-15 blastomere se constituie o morula.

La 72 de ore de la fecundare morula conţine 58 de blastomere. Celulele din interior sunt mari, se numesc macromere şi elevor forma embrioblastul . Celulele aflate la exterior sunt mici, denumesc micromere şi ele vor forma trofoblastul . Zona pellucida permite transferul substanţelor nutritive dinsecreţia tubară în interiorul morulei. Ea împiedică nidareamorulei în mucoasa trompei uterine. În timpul segmentarii oul străbate trompa uterină datorită unuiflux lichidian secretat de celulele mucoasei uterine, a cililor care împing oul spre uter şi a contracţiilor musculaturii tubare. S-a constatat că istmul tubei uterine este contractat în primele

trei zile (când are loc segmentarea) iar după acest interval, subacţiunea progesteronului, spasmul dispare şi oul intră în uter.








Blastocistul în evoluţia sa trece prin mai multe stadii, în funcţie de structura peretelui cavităţii blastocistului.

1.Blastocistul unilaminar . Se formează în ziua 4-5, încavitatea uterina. Peretele blastocistului este format

dintr-un singur strat de celule, micromere ce formeazătrofoblastul . În interiorul blastocistului se aflăembrioblastul , alcătuit din macromere, ce rămâneataşat de trofoblast, şi o cavitate ce conţine lichid

uterin numită blastocel .2.Blastocistul bilaminar . Formarea acestuia începe înziua a 6-a cu procesul de nidare în mucoasa uterină.








Fig.6.1 Blastocist uman de a-9-a zi








Trofoblastul se diferenţiază în citotrofoblast şisincitiotrofoblast în care apar lacune sanguine.

Embrioblastul evoluează şi se diferenţiază în douăstraturi: epiblast (ectoblastul primar) şi hipoblast (endoblastul primar). Se diferenţiază primordiul cavităţii amniotice şi sacul vitelin primar . Embrionul se nidează complet în ziua a 9-a.3. Blastocistul trilaminar . Acesta se formează în ziua12-14 de la fecundare. Acest ultim stadiu de evoluţiese caracterizează prin apariţia şi diferenţierea

mezodermului extraembrionar . Apare celomul extraembrionar, pediculul de fixaţie şi sacul vitelin secundar.








Evoluţia blastocistului în prima perioadăembrionară

În ziua a 4-a morula pătrunde prin istm în cavitateauterina. Zona pellucida, sub acţiunea enzimelor proteoliticedin lichidul uterin, degenerează şi astfel este permisăcreşterea blastocistului şi nidarea lui în mucoasa uterină. Fluidul uterin pătrunde în interiorul morulei şi seacumulează într-o cavitate-blastocel .

Blastomerele se separă în trofoblast la exterior

(micromere) şi embrioblast în interior (macromere),aderent la trofoblast, formând polul embrionar.








Nutriţia embrionului este asigurată de secreţiile glandeloruterine. În ziua a 6-a, blastocistul se ataşează cu polul

embrionar la epiteliul endometrial, trofoblastul de la nivelulpolului embrionar proliferează şi se diferenţiază încitotrofoblast şi sinciţiotrofoblast . Sinciţiotrofoblastul este o masă citoplasmatică cu maimulţi nuclei ce se extinde în endometru şi invadeazăinterstiţiul, producând liza celulară la acest nivel datorită

enzimelor proteolitice pe care le secretă. În ziua a 7-a blastocistul este implantat superficial înmucoasa uterină. Nutriţia lui se face prin difuziune,substanţele nutritive provenind din liza celulelor deciduale.Nidarea este completă în ziua a 12-a.

La nivelul embrioblastului se diferenţiază epiblastul şihipoblastul (un strat de celule cuboide).








IMPLANTAREA

Implantarea este de tip interstiţial, invazivă şiprofundă, ceea ce face ca viitoarea placentă sădevina hemocorială (sângele matern vine încontact direct cu vilozităţile placentei fetale).Implantarea începe în prima săptămână, în ziua a6-a şi se termină în săptămâna a doua, în ziua a 9-a de la fecundaţie. În ziua a 6-a, blastocistulpătrunde cu polul embrionar în mucoasa uterină. În ziua a 9-a este total implantat.








Mecanismele implantării Implantarea se realizează cu ajutorul enzimelorproteolitice sintetizate de sinciţiotrofoblast, caredesfac proteinele şi facilitează implantareaembrionului. Celule stromale din jurul zonei de implantareacumulează glicogen, lipide şi capătă formăpoliedrică – devin celule deciduale . În timpul nidarii, datorită contactului cu endometrul,se produce diferenţierea trofoblastului în douăstraturi:

citotrofoblast - format din celule monucleate cu mitozefrecvente care provin din transformarea morfologică şifuncţională a trofoblastului

sinciţiotrofoblast – rezultat din diviziunea celulelorcitotrofoblastice, o masă citoplasmatică cu numeroşinuclei rezultată prin dispariţia membranelor celulare.








Sinciţiotrofoblastul :

secretă enzime proteolitice cu rol în nidare; asigură nutriţia histiotrofă a embrionului; secretă un hormon HCG (human corionic

gonadotropin) care intră în sângele matern prinlacunele sinciţiotrofoblastului şi menţineactivitatea corpului galben (secreţia deprogesteron). După nidarea embrionului, el poate

fi numit corp galben de sarcină şi are activitatesecretorie până în luna a 4-a, când funcţia lui estepreluată de placentă.








Evoluţia mucoasei uterine

Sub influenţa progesteronului secretat de corpulgalben de sarcină, mucoasa uterină suferă o serie detransformări incluse în reacţia deciduală primară,mucoasa transformându-se în deciduă.

Glandele uterine cresc numeric şi dimensional, seramifică, devin tortuoase şi secretă intens un produscare conţine proteine, mucopolizaharide, glicogen şilipide numit lapte uterin sau embriotrof, deoarece elasigură nutriţia embrionului. Capilarele se dilatăformând sinusoide largi. Stroma endometrului devineedematoasă şi prezintă o mare varietate histologică.








Mucoasa uterină transformată în deciduă,prezintă 3 regiuni în raport cu locul de nidareal embrionului:

decidua bazală – la nivelul implantării;

decidua capsulară – care înconjoară lasuprafaţă produsul de concepţie;

decidua parietală – care se află în afara zonei denidare.

În faza de implantare, prin contactul directdintre blastocist şi endometru se produce oreacţie de toleranţă imună din parteaorganismului matern, faţă de oul implantat.








Sediul implantării

Implantarea are loc în partea superioară a cavităţii uterine, peperetele anterior sau frecvent pe cel posterior. Fixareaembrionului în partea inferioară a uterului spre colul uterin,favorizează placenta praevia care obstruează orificiul intern alcolului uterin. Implantarea anormală a blastocistului în afara cavităţii uterine

constituie sarcina extrauterină sau ectopică: cea mai frecventă este sarcina extrauterină tubară.

Blastocistul se fixează în trompa uterină ca urmare a unorprocese inflamatorii, anomalii congenitale, cudareamucoasei. Embrionul, în jurul vârstei de 2 luni, determinăruperea peretelui tubar cu hemoragie internă.

sarcina ectopică ovariană; sarcina ectopică abdominală; sarcina cervicală care se termină prin avort spontan.








Fig.6.2 Sedii sarcinăectopică








În săptămâna a 2 -a a dezvoltării, la nivelul disculuiembrionar şi al trofoblastului se produc modificări majore.Celulele care

formeazăembrioblastul se

diferenţiazăîn

două straturi: un strat din celule cuboidale adiacente la cavitatea

blastocistului – hipoblastul ;

un strat de celule columnare, înalte, adiacente la

cavitatea amniotică – epiblastul.

Aceste două straturi formează discul embrionar didermic(bilaminar). Într-un timp scurt apare o cavitate mică

deasupra epiblastului, numită cavitate amniotică.








Fig.6.3 Blastocist

umande a-13-a zi








Cavitatea amniotică este delimitată de amnioblaste ,celule care se diferenţiază din epiblast. Stroma

endometrială adiacenta zonei de nidare esteedematoasă şi puternic vascularizată. Glandeleuterine cresc în diametru şi au secreţie abundentă.

În ziua a 9-a, blastocistul bilaminar se implanteazăadânc în endometru. La suprafaţă, în zona de nidare,epiteliul se închide printr-un dop de fibrină. Trofoblastul evoluează considerabil la polulembrionar. În sinciţiotrofoblast apar vacuole carefuzionează, rezultând lacune largi.

Această fază a trofoblastului este cunoscută castadiu lacunar .








La nivelul embrionului didermic se formează membrana exocelomica . Ea se continuă proximal cu hipoblastul şiaderă distal la citotrofoblast şi delimitează o cavitate

numita sac vitelin primar . Membrana exocelomică este subţire şi permitetransportul de fluide nutritive din endometru la nivelulembrionului. În zilele 10 - 12, blastocistul este implantat în mucoasa şi

determină o uşoară proeminenţă in lumenul uterului. Celulele sinciţiotrofoblastice penetrează adânc stromadeciduală şi erodează endoteliul capilarelor materne, caresunt aglomerate şi dilatate şi se numesc sinusoide .Lacunele sinciţiale se continuă cu sinusoidele uterine şi

sângele matern intră în sistemul lacunar trofoblastic,stabilindu-se circulaţia interlacunară numită şi circulaţieutero – placentară primitivă, esenţială în dezvoltareaulterioară a circulaţiei utero-placentare.








În acelaşi timp apare o nouă populaţie celulară întrecititrofoblast şi embrionul didermic care prezintă

cavitate amniotică şi sac vitelin primar. Aceste celulederivă din celulele sacului vitelin primar şi formează ofină reţea celulară care umple spaţiul existent întreembrion cu anexele sale şi citotrofoblast. Ele vorforma mezodermul extraembrionar . În această masă

celulară apar cavităţi largi care confluează şiformează o noua cavitate – celomul extraembrionar sau cavitatea corionică.

Acest spaţiu este continuu, exceptând o zonă în

care mezodermul extraembrionar formează o punte între embrion şi citotrofoblast numită pedicul de fixaţie.








Mezodermul extraembrionar care aderă lafaţa internă a citotrofoblastului şi externă a

amniosului formează mezodermul extraembrionar somatopleural iar mezodermulcare acoperă sacul vitelin secundar formeazămezodermul extraembrionar splanchnopleural .

Concomitent cu formarea mezodermuluiextraembrionar splanchnopleural, sacul vitelinprimar se transformă în sac vitelin secundar .Apare astfel blastocistul trilaminar .

Mezodermul extraembrionar somatic împreună cu citotrofoblastul şisinciţiotrofoblastul formează corionul .








În ziua a 13-a trofoblastul se caracterizează prinstructuri trabeculare şi viloase. Se formează trabecule

de sinciţiotrofoblast ce pătrund radiar în lacunelesanguine. Acesta este stadiul trabecular în evoluţiatrofoblastului. Celulele citotrofoblastului prolifereazălocal şi pătrund ca un ax în interiorul trabeculelorsinciţiotrofoblastice şi se formează vilozităţile

primare . Mai târziu, când în axul lor va pătrunde mezodermextraembrionar somatopleural se vor forma vilozităţile

secundare.

Când mezodermul axial generează vase sanguine,aceste vilozităţi devin terţiare.








La nivel embrionar, celulele hipoblastului se multiplică şimigrează pe suprafaţa internă a sacului vitelin primar

înlocuind membrana exocelomică. Aceste celule împreună

cu mezodermul extraembrionar spanchpleural vor forma onouă cavitate numită sac vitelin secundar, care este maimică decât sacul vitelin primar. În timpul formării, o mareparte din membrana exocelomică este eliminată formândun chist exocelomic în celomul extraembrionar.

Mezodermul extraembrionar splanchnopleural aflat laexteriorul sacului vitelin secundar, în stadiul presomitic(săptămâna a 3-a) va intra într-un proces de vasculogenezăşi hematopoieză extraembrionară. La sfârşitul săptămânii a 2-a, în extremitatea cefalică a

hipoblastului se formează o zonă cu celule columnare carese vor ataşa ferm discului embrionar epiblastic formândplaca precordală.








Definiţie - este o etapă a embriogenezei ce se desfăşoară între zilele

14-19 (săptămâna a 3-a) şi constă în principal în formareamezodermului intraembrionar . În acest stadiu, discul embrionar didermic se alungeşte şi sepolarizează prin formarea membranei orofaringiene în extremitateacranială şi a membranei cloacale în extremitatea caudală.Embrionul ia formă de scut. În gastrulaţie, prin procese intime de

migrare celulară, inducţie celulară şi organizare morfologică sedezvolta: linia primitivă care determină formarea simultană a

notocordului şi a mezodermului intraembrionar , embrionuldevenind tridermic;

tubul neural şi crestele neurale ; la nivelul trofoblastului apar vilozităţile secundare iar la sfârşitul

acestei etape, vilozităţile terţiare ce permit nutriţia hemotrofă aembrionului.








Linia primitivă Gastrulaţia începe cu formarea pe suprafaţa epiblastului

a liniei primitive . Ea apare în ziua 15 - 16 ca o îngroşare îngustă, mediană, în extremitatea caudală a embrionului,anterior de membrana cloacală. Linia primitivă este marcată axial de şanţul primitiv . În extremitatea ei craniană se afla o proeminenţă – nodul

primitiv , ce prezintă central o depresiune – foseta primitivă. Linia primitivă şi nodul primitiv sunt formate din celuleepiblastice pluripotente şi cu rată ridicată a mitozelor. Prin invaginarea celulelor din structura liniei primitive la

nivelul nodului primitiv, se formează notocordul , iar prininvaginarea celulelor la nivelul liniei primitive, se edificămezodermul intraembrionar .








Mezodermul intraembrionar În ziua a 16-a, celulele din structura liniei

primitive se divid , îşi modifică forma şi structura ,emit pseudopode şi se invaginează la nivelulşanţului primitiv. Ele pătrund între epiblast şihipoblast, detaşând definitiv cele două foiţeembrionare. Primele celule ajung în interiorul hipoblastului,formând împreună cu acesta endodermul primitiv . Următoarele celule invadeză spaţiul dintre

epiblast şi endoderm formând mezodermul intraembrionar (a-3-a foiţă embrionară).








Celulele mezodermale se extind lateral sub forma a douăplăci şi vin în contact, la marginea discului embrionar, cumezodermul extraembrionar somatic de la suprafaţa

cavităţii amniotice şi cu mezodermul extraembrionar splanchnic , aflat la exteriorul sacului vitelin secundar.Datorită acestei continuităţi, celomul intraembrionar vacomunica cu celomul extraembrionar .

Celulele mezodermale migrează şi în direcţie cefalică,

lateral de placa precordală, ajungând să fuzioneze anteriorde aceasta. Această masă celulară formează mezodermul cardiogen din care se dezvoltă primordiul cordului şi pericardului .

Din marginea externă, cranială a mezodermului cardiogense va forma primordiul septului transvers care va participaulterior la formarea diafragmei.








În ziua a 16-a, în extremitatea caudală,posterior de membrana cloacală, dinendodermul tavanului sacului vitelin seformează diverticulul alantoidian ce pătrunde

în pediculul de fixaţie.

În ziua a 17-a, masele celulare mezodermaleaflate lateral de notocord se vor organiza,

formând două cordoane longitudinale, paralelecu notocordul, numite mezoderm paraaxial (somitic).








Lateral de acesta, mezodermul rămâne sub formaunei coloane subţiri. El formează mezodermul intermediar (nefrogen ) care se continuă spre periferiadiscului embrionar cu mezodermul lateral . La periferiadiscului embrionar, mezodermul lateral se clivează îndouă lame:

una dorsală, somatică (mezoderm intraembrionar lateral somatopleural), aderentă la ectoderm, ce se continuă cu

mezodermul extraembrionar somatopleural; o lamă ventrală, viscerală (mezoderm intraembrionar

lateral splanchnopleural) aderentă la endoderm, ce secontinuă cu mezodermul extraembrionar spanchnic aflatla exteriorul sacului vitelin secundar.

Între cele două lame de mezoderm lateral seformează o cavitate – celomul intraembrionar , cecomunică larg cu celomul extraembrionar.








1. Mezodermul paraaxial

La începutul săptămânii a 3-a (ziua 19 - 20)

mezodermul paraaxial începe să se segmenteze dupăplanuri perpendiculare pe notocord, în grămezicelulare dispuse metameric, numite somite . Procesulde diferenţiere se termină în săptămâna a 4-a când

există 42 - 44 perechi de somite. Somitele coccigiene vor forma procesul codal caredispare aproape complet în săptămâna a 7-a datorităinvoluţiei ultimelor 3-4 perechi de somite.

Începând cu săptămâna a 4-a, somitele îşi pierdstructura compactă şi se separă de mezodermulnefrogen.








În raport cu notocordul se conturează: un perete dorso-lateral (dermomiotom ) un perete ventro-medial (sclerotom ) o cavitate (miocel ) care dispare rapid prin

proliferarea pereţilor somitei.

Scleroblaştii din structura sclerotoamelor sevor diferenţia în: condroblaste , osteoblaste sifibroblaste . Din sclerotoame se vor forma:

pachimeningele, coloana vertebrală, coastelesi sternul.








Peretele dorso - lateral al somitelor(dermomiotomul) se diferenţiază în:

dermatoame (zona externă) - celulele vor forma dermulşi ţesutul subcutanat din partea dorso - laterală atrunchiului

miotoame - formate din mioblaşti ce se vor diferenţia înfibre musculare striate. Din miotoame se dezvoltămusculatura dorsală şi antero-laterală a trunchiului.

Somitele occipitale vor contribui la formareacraniului, a musculaturii striate a limbii şi a muşchilor extrinseci ai globului ocular. Din miotoamele sacro-coccigiene se va formamusculatura diafragmei pelvine.

În reglarea moleculară a diferenţierii somitelor suntimplicate: epidermul, notocordul, tubul neural şimezodermul lateral.








2. Mezodermul intermediar (nefrogen)

Din mezodermul intermediar se formează aparatul

urinar în cea mai mare parte. În evoluţia lui se distingstadiile de pronefros, mezonefros şi metanefros .Aceste stadii apar succesiv în sens cranio - caudal, şicoexistă în timp.

Mezodermul intermediar se segmentează cranio -caudal în regiunea cervicală şi toracală superioarărezultând nefrotoame care se vor diferenţia ulterior într-un tub şi o veziculă nefrogenă.

Pronefrosul – apare între somita 8şi

11. Acesta esterudimentar şi nefuncţional la om, având rolul de ainduce formarea mezonefrosului.








Mezonefrosul - apare în dreptul somitelor 10-28,având un maxim de dezvoltare în luna a 2-a apoi

regresează. Nefrotoamele se vor diferenţia în tubi mezonefrotici şi capsule mezonefrotice care vor îmbrăca un corpuscul renal. Mezonefrosul are rol înedificarea aparatului urogenital.

Metanefrosul este rinichiul funcţional, definitiv laom, ce apare în săptămâna a 9-a la nivelul somitelor26-28.

Blastomerul metanefrogen este o masă omogenăcare prin multiplicare,

diferenţiere şireorganizare va

forma nefronii . Tot sistemul de tubi colectori, calice ,bazinet şi ureter , se vor dezvolta din mugurele uretral.


3 M d l l l







3.Mezodermul lateral Mezodermul lateral se clivează într-o lama somatică(somatopleura) şi una viscerală (splanchnopleura) . Între cele două foiţe se află celomul intr aembrionar. Cele două arii ale mezodermului intraembrionarfuzionează anterior de placa precordală luând formade potcoavă şi se edifică aria cardiogenă. În săptămâna a 3-a începe procesul de cardiogenezăşi de vasculogeneză din mezenchimul angiogen; celedouă procese au loc separat, simultan şi nu se inducreciproc. În mezodermul cardiogen apar celule angio-formatoare (angioblaste) care vor forma o reţea

capilară primitivă şi ulterior primordiul tubului cardiac.Simultan apar vezicule celomice din a căror fuziunerezultă primordiul cavitaţii pericardice.








Tubul cardiac fuzionează cu vasele embrionare, cucele coriale şi viteline, formând în ziua 21 sistemul

cardiovascular primordial. La sfârşitul săptămânii a 3-a, sângele va circula şicordul începe să se contracte (ziua 21-22). Începândcu săptămâna a 5-a, cordul poate fi detectatultrasonografic, folosind tehnica Doppler.

Înainte de săptămâna a 3-a se formează vase inmezodermul extraembrionar al sacului vitelinsecundar (2 artere şi 2 vene viteline), apoi în pedicululde fixaţie şi în vilozităţile coriale terţiare. Pentru început circulaţia embrionară este conectată lacirculaţia sacului vitelin. Substanţele nutritive provin

din sângele matern (lacune sanguine). Ele difuzează încelomul extraembrionar, apoi în sacul vitelin, fiindpreluate de vasele viteline.








1.Mezodermul lateral somatopleural Mezodermul lateral somatopleural se vaforma în săptămâna a 4-a. Din el derivă:

mezodermul arcurilor brahiale;

mugurii membrelor (muscutura şi scheletul); în partea caudală va forma tuberculul genital şi

sfincterul cloacal care se diferenţiază în sfincter anal şi urogenital;

foiţele parietale ale pleurei, pericardului şiperitoneului.








2.Mezodermul lateral splanchnopleural Mezodermul lateral splanchnopleural vagenera:

tunica submucoasă si musculară a tubuluidigestiv şi a aparatului respirator;

miocardul;

tunica medie a vaselor;

musculatura vezico-uretrală;

foiţa viscerală a pleurei, pericardului şiperitoneului.








Formarea notocordului

Odată cu formarea mezodermului intraembrionar,din linia primitivă (care prezintă şanţul primitiv ,nodulul primitiv şi foseta primitivă) prin invaginareacelulelor, din nodul primitiv migrează celule pe liniamediană,între ectoblast şi endoblastul primitiv. Seformează astfel procesul notocordal . Foseta primitivă

se extinde în procesul notocordal, formând canalul notocordal. Procesul notocordal se extinde cranial denodul primitiv şi vine în contact cu placa precordală,formată din celule endoblastice columnare aderentela ectoblast. Podeaua procesului notocordal

fuzionează cu endodermul subiacent. Fuziunea estegradată şi este urmată de degenerare celulară,rezultând o formaţiune numită placă notocordală, cecomunică larg cu sacul vitelin secundar.


Î t i lă î d lif l l ă l







În partea cranială începe un proces de proliferare celulară lanivelul plăcii notocordale, marginile plăcii notocardale încep să seapropie. Endodermul de la acest nivel îşi va reface imediat

continuitatea. În partea proximală, canalul notocordal persistă temporar,realizând o comunicare – canal neurenteric – între cavitateaamniotică şi cavitatea sacului vitelin. Notocordul începe să se detaşeze, endodermul devenind omembrană continuă. Notocordul îşi formează o teacă notocordală de înveliş. Concomitent linia primitivă se scurtează iar nodul primitiv seapropie de membrana cloacală. Rolurile notocordului sunt:

formează axul antero-posterior al embrionului;

conferă embrionului plan de simetrie bilateral; în jurul notocordului se formează coloana vertebrală.


El d ă la nivelul corpului vertebral dar







El degenerează la nivelul corpului vertebral, darpersistă sub formă de nucleu pulpos la nivelul

discurilor intervertebrale. Notocordul funcţionează ca un inductor primar înevoluţia embrionului. El induce în ectodermulembrionar formarea plăcii neurale care esteprimordiul sistemului nervos central.

Persistenţa unor segmente din ţesutul notocordalgenerează anomalii congenitale numite cordoame care pot degenera în tumori maligne. O treime dinaceste tumori se găsesc la baza craniului. Ele se pot

întinde în nazo-faringe şi în ţesutul osos. În regiunilemedulare, ele produc compresie pe rădăcinile nervilorspinali.








Definiţie - este procesul de formare a plăcii neurale , aşanţului şi a tubului neural . Procesul începe lasfârşitul săptămânii a 3-a şi se termină in săptămâna a4-a, când se închide neuroporul caudal. La nivelul ectoblastului, se produce o proliferarecelulară pe linia mediană, de la marginea posterioară amembranei orofaringiene până la marginea anterioarăa nodului primitiv. Se formează astfel placa neurală,sub acţiunea inductoare a notocordului. Placa neurală se adânceşte formând şanţul neural înziua a 18-a. Aceasta se continuă pe părţile laterale cu

ectodermul, printr-o zonă de trecere numită joncţiuneneuroectodermală. Această zonă de joncţiune vaevolua în creste neurale .








În paralel, mezodermul intraembrionar se

diferenţiază în paraaxial, intermediar si lateral. În extremitatea caudală persistă canalul neurenteric.

Încep să se formeze somitele.

Şanţul neural se separă de ectoderm iar marginile

lui încep să fuzioneze pe linia mediană (ziua 23 - 24) îndreptul somitei a 4-a cervicală. Procesul de fuziune înaintează spre cele două extremităţi transformândşanţul neural în tub neural .

Tubul neural se detaşează de ectoderm. Lumenultubului neural se numeşte canal neural .








Fig. 8.1 Etape de

dezvoltare a unei somite


Joncţiunile neuroectodermale se vor individualiza şi vor







Joncţiunile neuroectodermale se vor individualiza şi vormigra dorso-lateral de tubul neural, sub ectoderm. După

închiderea tubului neural, această formaţiune

neuroectodermală unică numită creasta neurală se separă în două coloane neurale dreaptă şi stângă şi sesegmentează metameric. Tubul neural rămâne deschis la cele două extremităţi prinneuroporul rostral şi caudal . Aceste două deschideri au

rolul de a permite pătrunderea lichidului amniotic cu rol denutriţie în canalul medular. Neuroporul anterior se închide în ziua 25 iar cel posterior

în ziua 27 când embrionul are 25 de somite. Nutriţia tubuluineural este asigurată acum de vasele sanguine

intraembrionare. În acest timp are loc şi un proces dehistogeneză cu diferenţierea celor trei straturi – ependimar ,paleal şi marginal la nivelul măduvei. Aceste procese auloc la sfârşitul săptămânii a 4-a.


În această etapă se mai remarcă:







În această etapă se mai remarcă: apariţia placodei şi a fosetei otice la nivelul ectodermului,

din care se va diferenţia labirintul membranos al urechii

interne; apariţia veziculei cristalinului tot de origine ectodermală; se diferenţiază primele 2 arcuri faringiene şi mugurele

fronto-nazal; se formează stomodeumul (gura primitivă).

În săptămâna a 4-a după închiderea tubului neural, înextremitatea cefalică apar două flexuri (cefalică şi cervicală) ce vor defini trei vezicule cerebrale:prozencefal, mezencefal şi rombencefal . În ziua 36 apar 5 vezicule: prozencefalul sediferenţiază în telencefal şi diencefal iar rombencefalul în metencefal şi mielencefal + mezencefalul .


Flexurile care apar în extremitatea cefalică sunt:







Flexurile care apar în extremitatea cefalică sunt: flexura vertexului (cefalică) ce se descompune în două

flexuri: anterioară a vertexului, între mezencefal şi

diencefal şi flexura posterioară a vertexului întremezencefal şi metencefal. flexura unciformă, între telencefal şi diencefal; flexura cervicală (nucală) între mielencefal şi măduvă; flexura pontină între mielencefal şi metencefal.

Când se formează gâtul embrionului după evoluţiaarcurilor branhiale capul se deflectează iar flexurilediminuă treptat. Din tubul neural aflat inferior de somita 4 sedezvoltă măduva. La început are lungimea canaluluivertebral, iar ulterior ritmul ei de creştere este mailent decât al coloanei vertebrale.


Î ă tă â 24 j î d t l t b i S1 i l







În săptămâna 24 ajunge în dreptul vertebrei S1 iar lanaştere în dreptul vertebrei L3. La 3 ani măduva se

află în dreptul discului intervertebral L1-L2. Această inegalitate de creştere are două consecinţe:

rădăcinile nervilor lombari şi sacrali formează „coada decal” deoarece se modifică raporturile medulo-vertebrale(în regiunea lombară inferioară decalajul este de 5vertebre, iar în regiunea coccigiană de 10 vertebre).

porţiunea caudală a măduvei se formează ultima. Lasfârşitul lunii a 3-a, segmentul distal se diferenţiază într-oporţiune extradurală (ligamentul coccigian) şi unaintradurală (filum terminale).

În luna a 4-a se formează intumescenţele lombo-sacrală si cervicală, procesul fiind legat de apariţiamembrelor.


Celulele ectoblastice se vor diferenţia în neuroblaşti şi







Celulele ectoblastice se vor diferenţia în neuroblaşti şispongioblaşti (celule de susţinere). Neoroblaştii sunt celule sursăpentru toate categoriile de neuroni iar spongioblaştii se vordiferenţia în astrocite şi oligodendroglii . Microglia are origine înmezenchim. Defectele de închidere ale tubului neural se numesc spina bifida cu mieloschizis . Defectele de închidere ale arcului vertebral duc la herniereameningelui – spina bifida cistica .

Închiderea prematură a suturilor poate duce la creier mic,nedezvoltat – microcefalie . Dilatarea ventriculilor prin acumulare de LCR sau stenozaapeductului lui Sylvius duce la comprimarea ţesutului nervos cuatrofie – hidrocefalie. Când nu se formează plicile cefalice se constată lipsa dezvoltării

encefalului – anencefalie. Obstrucţia carotidei interne poate duce la lipsa totală sau parţialăa emisferelor cerebrale – hidranencefalie .


Crestele neurale







Crestele neurale Crestele neurale iau naştere din joncţiuneaneuroectodermală în procesul de formare a tubului

neural. Ele se separă de tubul neural şi de ectoderm lasfârşitul săptămânii a 4-a. Celulele din structuracrestelor neurale dispar pe măsură ce genereazădiferite tipuri de populaţii celulare.

Celulele din crestele neurale se caracterizează prin: proprietatea de a migra la mari distanţe sub controlul

factorilor genetici şi a factorilor locali; pe măsură ce migrează de la locul formării, ele îşi pierd

identitatea şi se pot confunda cu celulele mezodermale; participă la constituirea unor formaţiuni anatomice

deoarece sunt pluripotente (nu există specificitateabsolută la nivelul celulelor embrionare); ele generează o masă celulară nediferenţiată numită

ectomezenchim.


Celulele crestelor neurale cefalice migrează sub







Celulele crestelor neurale cefalice migrează subforma de coloane celulare printr-un spaţiu acelular,bogat în colagen, ajungând în zonele „ţintă”:mugurele fronto-nazal, mugurii maxilari şimandibulari, în arcurile branhiale şi aortice,determinând formarea şi diferenţierea acestora. S-ademonstrat că unele celule din crestele neurale suntimplicate în resorbţia celulelor ectodermale cedelimitează mugurii feţei, permiţând fuziuneaacestora. Se consideră că malformaţiile feţei (palatoschizis,coloboma, cheiloschizis) sunt determinate de

perturbări sau lipsa de migrare a celulelor din cresteleneurale; din acest motiv aceste malformaţii senumesc neurocristopatii .


Din crestele neurale derivă deci ectomezenchimul şi o serie de







şformaţiuni anatomice :

ganglionii spinali şi ganglionii nervilor cranieni V,VII,IX şi X;

ganglioni vegetativi simpatici şi parasimpatici; celulele gliale, celulele Schwann; celulele endocrine;

din structura medulosuprarenalei; celulele „C” secretoare de calcitonină din tiroidă si paratiroide; celulele din glomusul carotic şi alte formaţiuni glomice; celulele enterocromafine din mucoasa tubului digestiv care fac

parte din sistemul endocrin difuz sau APUD (amine precursoruptak and decarboxylation);

premelanoblaste – celule care ajung în ectoderm şi secretăulterior pigmentul melanic;

ţesutul conjunctiv din oase;

intră în structura conului arterei pulmonare; participă la formarea leptomeningelui (piamater şi arahnoida) formează celulele satelite din ganglioni.


E t hi l







Ectomezenchimul

Din crestele neurale cerebrale se dezvoltă

ectomezenchimul capului, care participă la formarea: cartilajelor trabeculare de la baza craniului; ţesutului mezenchimal al capului; ţesutului osos şi cartilaginos;

dentinei şi odontoblastelor; ţesutului conjunctiv din tiroidă,paratiroide şi timus; unor celule din formaţiunile glomice.

Din crestele neurale medulospinale se va formaectomezenchim ce participă la formarealeptomeningelui şi a melanoblastelor. Nu participă laconstituirea ţesutului osos şi cartilaginos.


Endodermul







Endodermul În săptămâna a 3-a discul embrionar începe

să se curbeze cranio - caudal şi transversalprin creşterea în volum a cavităţii amniotice şidezvoltarea rapidă a extremităţii cefalice. Membrana orofaringiană şi primordiul

cardiac împreună cu septul transvers aflatecranial şi membrana cloacală din extremitateacaudală, ajung ventral. Prin creşterea plicilor laterale ale corpului,

placa endodermală se transformă în şanţ intestinal primitiv ce comunică larg cu saculvitelin secundar.


Şanţul intestinal primitiv se deschide începând de la







Ş ţ test a p t se desc de cepâ d de amembrana oro-faringiană şi membrana cloacală sprelinia mediană, zonă în care şanţul intestinal comunică

prin canalul vitelin cu restul de sac vitelin secundar.Canalul vitelin se va alătura cordonului ombilicaldatorită compresiei exercitate de cavitatea amniotică. Se formează astfel intestinul primitiv anterior (proenteron), mijlociu (mesenteron) si posterior (metenteron). În extremitatea cefalică sub acţiuneainductoare a prozencefalului se formează oproeminenţă numită mugure frontonazal . Inferior demembrana orofaringiană se află proeminenţa cardiacă.Astfel, membrana

orofaringiană rămâneîntr-o

depresiune numită stomodeum (schiţa primitivă acavităţii bucale).


În extremitatea caudală intestinul posterior formează o







pdilataţie numită cloacă, delimitată la exterior de membrana cloacală. Cranial cloaca comunică cu alantoida.

Membrana orofaringiană se resoarbe în ziua a 30-a;membrana cloacală se diferenţiază în membrana urogenitalăsi anorectală care dispar ulterior. Concomitent, din mezodermul intraembrionar lateralsplanchnopleural se formează mezenterul comun dorsal şi

ventral al tubului digestiv. Formarea mezenterelor determină împărţirea celomului intraembrionar în două cavităţi pleuro- peritoneale . Din celulele mezodermului splanchnic se vor forma fibrelemusculare netede din submucoasă şi musculară, ţesuturileconjunctive şi foiţa viscerală a peritoneului. Celulele endodermale ce formează tubul intestinal primitivvor alcătui mucoasa.


Mezenchimul







Mezenchimul

Mezenchimul este format din celule cu potenţă

prospectivă extrem de mare. Celulele se deplaseazăprin mişcări ameboide şi formează sau participă laformarea unor ţesuturi. Au proprietatea de a fagocita.

Mezenchimul provine din:

preponderent prin proliferarea liberă a celulelormezodermale; linia primitivă; peretele medial şi ventral al somitelor; mezodermul lateral intraembrionar somatic şi

splanchnic; Endoderm (endomezenchim).


Funcţiile celulelor mezenchimale:







Funcţiile celulelor mezenchimale: ocupă spaţiile dintre epitelii şi iau formă stelată;

mediază schimburile metabolice; din ele derivă toate tipurile de ţesuturi

conjunctive;

se formează elementele figurate şi celulele

sistemului reticulo - endotelial.

El participă la formarea vaselor limfatice şisanguine, a cordului, a

ţesutuluiosos

şicartilaginos, a dermului şi a musculaturiiviscerale.








Definiţie - sunt formaţiuni specifice care mediază schimburile

metabolice şi asigură protecţia embrionului şi fătului în uterulmatern.Caracteristici:

ele apar înaintea edificării corpului embrionar; nu fac parte din corpul embrionar;

involuează şi numai unele părţi se regăsesc la nou născut.Anexele embrionare sunt: 1 – Sacul vitelin (vezicula vitelină); 2 – Cordonul ombilical; 3 – Cavitatea amniotică (vezicula amniotică) – amnios; 4 – Alantoida (vezicula alantoidiană); 5 – Corionul; 6 – Placenta; 7 – Decidua (endometrul, mucoasa uterină de sarcina).








Sacul vitelin primar se formează în ziua a 9-a înstadiul bilaminar. El este ataşat hipoblastului şi estedelimitat de membrana exocelomică care este formatădin citotrofoblast și permite transferul de substanţenutritive din endometru la nivelul embrionului (hrănirehistiotrofă).

În săptămâna a 2-a (zilele 12-13), la sfârşitul stadiuluide blastocist trilaminar, sacul vitelin primar setransformă în sac vitelin secundar. Celulele endoblastului migrează pe faţa internă asacului vitelin primar, înlocuind membrana

exocelomică. La exteriorul ei aderă mezodermul extraembrionar spanchnopleural care va intra intr-unproces intens de vasculogeneză si hematopoiezăextraembrionară (săptămâna a 3-a, ziua 18).


Membrana exocelomică este împinsă la periferia sacului vitelin







p psecundar, formând un chist exocelomic. Mezodermul intraembrionar lateral va forma tubul cardiac

primitiv şi primele vase sanguine embrionare din mezenchim(zilele 20, 21). Deoarece mezodermul intraembrionar spanchnopleural secontinuă cu mezodermul extraembrionar splanchnopleural de laexteriorul sacului vitelin secundar, vasele viteline – 2 artere şi 2vene – se pun în legătură cu vasele intraembrionare şi cuprimordiul cardiac. Celulele mezodermului extraembrionar splanchnopleuralformează insule sanguine în care apar cavităţi care confluează şise formează in final o reţea capilară în care pătrunde lichidinterstiţial.

Unele celule mezodermale din peretele sacului vitelin secundarse vor transforma în eritroblaste (din care se va dezvolta seriaroşie), megacariocite (din care se va dezvolta seria trombocitară)şi mielocite (din care se va dezvolta seria albă).


Capilarele se vor continua cu 2 vene viteline şi 2 artere viteline.V l it li t ăb t l h ti i t l t i







Venele viteline străbat mugurele hepatic şi septul transvers şi sedeschid în sinusul venos al cordului. În final vor participa laformarea sistemului port hepatic . Arterele viteline se vor conecta la aortele dorsale intraembrionareşi vor forma ulterior artera celiacă şi artera mezenterică superioară. Hematopoieza extraembrionară încetează la sfârşitul lunii a 2-acând funcţia este preluată de ficat până în lunile 7-8 când ficatulpierde această proprietate.

Începând din luna a 5-a intrauterină, splina şi măduva roşieosoasă devin organe hematopoietice. Măduva roşie osoasă îşipăstrează această funcţie tot restul vieţii, iar splina îşi pierdeaceastă funcţie la puţin timp după naştere. Rolul sacului vitelin şi a vaselor viteline este de a asigura nutriţiaembrionului. Substanţele nutritive provin din liza celulelor deciduale, dinsângele matern aflat în lacunele sanguine şi din secreţiile glandelorendometriale.


În săptămâna 8-9 vasele viteline încep să regreseze, funcţia lorfii d l tă d l bili l







fiind preluată de vasele ombilicale. Sacul vitelin se reduce ulterior la canalul vitelin ce este împins

de amnios şi alipit cordonului ombilical, iar tavanul saculuivitelin va forma intestinul primitiv . Ductul vitelin regreseazătreptat într-un cordon conjunctiv. Uneori partea proximală intraembrionară a canalului vitelinpoate persista sub formă de diverticul ataşat la ileon (diverticulMeckel). Acest rest embrionar poate prezenta:

afecţiuni inflamatorii; ulcer al mucoasei; poate produce ocluzii intestinale.

Din endodermul dorsal al sacului vitelin, în partea caudală aembrionului, posterior de membrana cloacală, se formeazăalantoida .

La baza ei, din endoderm în săptămânile 3-5 se diferenţiazăcelulele germinale primordiale . Ele migrează ameboid prinmezenterul dorsal al intestinului posterior şi ajung în crestelegonadale.








Face legătura între placentă şi făt. Începe să se formeze însăptămâna a 2-a (ziua 12-13) odată cu apariţia mezodermului extraembrionar somatopleural ce acoperă cavitatea amniotică şise continuă pe faţa internă a citotrofoblastului. În pediculul de fixaţie pătrunde în ziua a 16-a ductul

alantoidian, format prin evaginarea endodermului, caudal demembrana cloacală. Din celulele alantoidiene şi din mezodermul pediculului de fixaţie se diferenţiază vasele ombilicale – două artere şi o venă.Aceste vase vor face legătura între vasele coriale şi sistemulvascular intraembrionar. Canalul vitelin este împins de amnios şi fuzionează cucordonul ombilical, sau se alătură cordonului ombilical şiulterior se produce regresia lui totală.


Cordonul ombilical are lungime de 55 cm la naştere şi diametrulde 1 5 cm







de 1,5 cm. Cordonul ombilical se inseră pe placentă:

Central (70% din cazuri) marginal; velamentos (10% din cazuri) când inserţia se face la distanţă de

placentă, pe membranele fetale. Acest tip de inserţie poatedetermina rupturi vasculare la naştere.

Cordonul ombilical conţine: o masă de ţesut mucoid (gelatina Wharton) cu rare celule

mezenchimale, rezultată din involuţia ţesutului mezodermal alpediculului de fixaţie; un cordon epitelial discontinuu , vestigiul ductului alantoidian; iniţial există două vene ombilicale , dreaptă şi stângă,care duc

sângele oxigenat şi încărcat cu substanţe nutritive,de la nivelulplacentei în sinusul venos al inimii. Ulterior rămâne venaombilicală stângă care după naştere va forma ligamentul rotundal ficatului.

două artere ombilicale , ramuri ale arterelor iliace interne. Eleduc sângele din corpul embrionar, încărcat cu CO2 şi cataboliţi,la placentă.


Anomalii de lungime:







o a de u g e cordon scurt (aprox. 20cm) – la naştere poate produce

hemoragii prindezinserţie

dinplacentă

sau corpul fetal; cordon lung (90cm) – poate să determine noduri

adevărate şi circulare de cordon, realizând compresievasculară. Se poate înfăşura în jurul gâtului producând înacest caz anoxie fetală şi moartea fătului. La naşterepoate să producă hipoxie sau anoxie (când durează

peste 5 minute, se poate produce retardare mentală).

Anomalii vasculare: artere torsionate (noduri false); tromboze; hematoame.








Se formează în ziua a 7-a de la fecundaţie, iar în ziua a 12-aeste bine individualizată. Ea se află între epiblast şi citotrofoblast şi este delimitată deamnioblaste , celule diferenţiate din epiblast. Odată cu apariţia canalului neurenteric, cavitatea amniotică vacomunica temporar cu cavitatea vitelină. Formarea celomului extraembrionar creează posibilitateaexpansiunii libere a amniosului. În final, dispare celomul extraembrionar, iar amniosulfuzionează cu corionul neted, formând membrana amnio - corială.

Din celomul extraembrionar rămâne o mică cavitate cuprinsă în cordonul ombilical în care vor hernia anseleintestinale.(săptămâna 6-10).








Foiţa amniotică va înveli cordonul ombilical până la

placentă, apoi suprafaţa placentei şi se continuă pefaţa internă a corionului neted, cu care fuzionează înluna a 3-a rezultând foiţa amnio- corială. Cele două foiţe împing către periferie decidua capsulară care vafuziona cu decidua parietală şi astfel fătul şi anexele

sale vor ocupa întreaga cavitate uterină.

Amnioblastele sunt legate între ele prin desmozomişi sunt aşezate pe o membrană bazală. În pereteleamniosului se găsesc terminaţii nervoase,osmoreceptori şi fibre musculare netede care secontractă ritmic.








Fig.9.1 Anexe embrionare


Rolul lichidului amniotic:l i b i l l t t î li hid i







rol mecanic – embrionul pluteşte în lichid, presiunea seexercită uniform asupra corpului şi preia şocurile provenite dinmediul extern;

scade forţa de gravitaţie ce influenţează favorabil repartiţiasângelui circulant şi schimburile electrolitice în organism;

menţine temperatura constantă; nu permite aderenţa embrionului la amnios; asigură în faza iniţială nutriţia neuroblaştilor din structura

tubului neural (pătrunde în canalul neural prin neuroporul

anterior şi posterior); are funcţie metabolică, participând direct la metabolismul

embrionar. Începând din săptămâna a 11-a embrionul înghite lichid amnioticcare pătrunde în tubul digestiv şi aparatul respirator (300-400ml).Substanţele nutritive sunt absorbite şi vor asigura nutriţiaembrionului;

are rol în expulzia fetală, exercitând compresie asupra coluluiuterin.


Formarea lichidului amniotic O parte din lichidul amniotic este secretat la început de:







p p - amnioblaste, - o mare parte din lichidul interstiţial matern care difuzează prin membrana

amnio-corială din decidua parietală, - fluidul din sângele aflat în spaţiile interviloase, difuzează la acest nivel în

lichidul amniotic. Pentru că epiderma embrionului nu este cheratinizată, serealizează un schimb major de apă şi soluţii care trec din corpul embrionar în lichidul amniotic (procesul are loc până în săptămâna 24-26, când seproduce cheratinizarea ectodermului).

Lichidul amniotic este similar cu lichidul tisular fetal. După luna a 5-a lichidul amniotic provine în cea mai mare parte din urina

fetală. Începând cu săptămâna a 11-a, fătul înghite pe cale digestivă circa 200-450 ml/zi. Lichidul se resoarbe aproape total şi trece în circulaţia sanguină.Lichidul ajunge şi în căile respiratorii. Prin capilarele alveolare se resorbcirca 600-800 ml/24ore, resorbţia fiind favorizată de mişcările respiratoriifetale prezente din luna a 6-a a gestaţiei. Lichidul resorbit ajunge încirculaţia fetală şi apoi in rinichi. În 24 de ore fătul elimină 600-800 ml

urină.

Volumul lichidului amniotic la termen oscilează între 400 şi 1200 ml.


Compoziţia chimică – lichidul amniotic conţine 98%







apă şi 2% reziduu uscat; în etapa timpurie, lichidul amniotic este izotonic

(ph=7.22) în ultima parte a gestaţiei lichidul devine hipoton

(ph=7,12)

Anomalii Hidramnios – creşte cantitatea de lichid amniotic peste

2000ml. Cauze materne: diabet Cauze fetale: afecţiuni digestive, fistule esofago-traheale,

rinichi polichistic, anencefalie, hidrocefalie, anomaliicardiace, sindrom Down.

Oligoamnios – scade cantitatea de lichid amniotic lacirca 300-400ml. Se asociază cu disfuncţie renală sauplacentară şi întârzierea creşterii.








În ziua a 16-a, peretele dorsal al sacului vitelin secundar

(endoblast), caudal de membrana cloacală, se evaginează formândun diverticul tubar, numit duct alantoidian . El pătrunde în pedicululde fixaţie format din mezodermul extraembrionar. La embrionul uman, alantoida nu evoluează şi nu estefuncţională. Din punct de vedere topografic, alantoida are două părţi:

o parte intraembrionară ce leagă sinusul urogenital de inelulombilical. Segmentul proximal va participa la formarea veziciiurinare, iar segmentul distal va face legătura între vezicaurinară şi ombilic. Ulterior segmentul proximal se fibrozeazăformând uraca . Uraca este acoperită ulterior de peritoneu,formând ligamentul ombilical median .

o parte extraembrionară aflată în structura pediculului defixaţie. După formarea cordonului ombilical, acest segmentalantoidian degenerează parţial (în luna a 2-a) şi rămân celuledispuse sub forma unui cordon epitelial discontinuu.








Anomalii Când segmentul intraembrionar nu sefibrozează se produc fistule cu scurgeri deurină la nivelul ombilicului.

Când fibrozarea este incompletă se potforma: sinus alantoidian ;

diverticul alantoidian anexat la vezica urinară;

chisturi alantoidiene – pe traseul ligamentuluiombilical median.








Este o anexă embrionară ce se formează în stadiulde blastocist trilaminar din sinciţiotrofoblast,citotrofoblast şi mezodermul extraembrionarsomatopleural.

Corionul formează la polul embrionar vilozităţile

coriale primare , formate din sinciţiotrofoblast în axulcăruia se află citotrofoblast.

Vilozităţile coriale secundare se formează dupăpătrunderea în axul vilozităţii primare a mezodermului

extraembrionar care are proprietăţi angioformatoareşi va forma vase sanguine în axul vilozităţii, luândnaştere astfel vilozităţile terţiare.


La început apar vilozităţi pe toată circumferinţa.Ult i il ităţil di i d id i l







Ulterior, vilozităţile din regiunea deciduei capsulare seatrofiază, iar corionul la acest nivel devine neted(corion laeve). În zona în care vilozităţile vin în contact cu decidua bazală, corionul vilos evoluează şi va participa laformarea placentei embrionare (corion frondosum).

În urma acumulării de lichid amniotic, membranaamniotică vine în contact cu corionul neted şiformează membrana amniocorială. Membrana amniocorială vine în contact cu deciduacapsulară, iar ulterior prin creşterea embrionului,

embrionul cu anexele sale vor ocupa cavitatea uterină,iar membrana amniocorială şi decidua capsularăajung în contact cu decidua parietală.








Fig.9.2 Embrion la sfârşitul săptămânii 3








Placenta este un organ temporar ce mediază nutriţia şi schimbulde gaze între mamă şi făt. Este un organ feto-placentar cu douăcomponente:

partea fetală formată din corionul vilos

partea maternă cu originea în endometru (decidua bazală).

Placenta este de tip hemocorial – între cele două circulaţii,

maternă şi embrionară,se interpune bariera interhemală. Rolurile placentei:

1.- protecţie;

2.- nutriţie;

3.- respiraţie;

4.- excreţie;

5.- funcţie endocrină prin care supleează activitatea ovarului şia adenohipofizei.


În primele 3 zile de la fecundaţie substanţelet iti t i t d it l l i t t î







nutritive sunt asigurate de vitelusul existent încitoplasmă şi de secreţiile trompei uterine. În ziua a 4-a embrionul ajunge în uter,nutriţia luifiind asigurată de substanţele nutritive existente însecreţiile uterine. În ziua a 6-a începe procesul de nidare – la om

nidarea embrionului este invazivă şi profundă,de tipinterstiţial. Trofoblastul se diferenţiază în citotrofoblast sisinciţiotrofoblast. Celulele sinciţiotrofoblastuluisecretă enzime proteolitice ce produc liza celulelor

deciduale. Substanţele nutritive rezultate din liză vorasigura nutriţia embrionului (hrănire de tip histiotrof).


În ziua 19-20, în masa sinciţiotrofoblastului aparlac ne în care ăt d sângele matern din capilarele







lacune în care pătrunde sângele matern din capilarelesanguine erodate – începe hrănirea hemotrofă şi sestabileşte o circulaţie sanguină lacunară (stadiullacunar). Sinciţiotrofoblastul înaintează în decidua bazală,radiar, formând trabecule ce separă lacunelesanguine (stadiul trabecular în

evoluţiatrofoblastului). Pe toată circumferinţa corionului pătrund celule dincitotrofoblast sub formă de coloane şi se formeazăvilozităţile primare.

În axul vilozităţilor primare pătrunde mezodermextraembrionar somatopleural şi se constituievilozităţile secundare.








Fig.9.3. Evoluţia vilozităţilor coriale


În ziua 28-30 mezodermul extraembrionar se diferenţiază în vasesanguine şi elemente figurate,fibre musculare netede şi o masă







g ş g , şmezenchimală cu aspect lax – rezultă vilozităţile terţiare.

O vilozitate principală (stem) se ramifică dicotomic formândvilozităţi secundare şi terţiare – rezultă un lob placentar (cotiledon) şi o vilozitate “crampon” ce leagă cotiledonul deplaca bazală.

În spaţiile interviloase apar septuri de origine maternă delimitatela exterior de cito si sinciţiotrofoblast – septuri interviloase .

Peretele vilozităţilor coriale formează membrana de schimbplacentară (membrana interhemală) numită şi bariera feto-placentară.

Ea este formată din 5 straturi: sinciţiotrofoblast

citotrofoblast membrana bazală a citotrofoblastului ţesut mezenchimal membrana bazală a capilarului şi endoteliul capilar.


Sinciţiotrofoblastul este principalul factor de reglare at t l i i b i f t l t ă i t di l







transportului prin bariera feto-placentară şi este sediulsintezei de hormoni şi proteine placentare.

După luna a 5-a nucleii sinciţiali se aglomerează în unelezone, numite zone beta . Aceste zone sunt implicate însintezele proteice (coriogonadotropine, somatotropina).

Există şi zone în care lipseşte citotrofoblastul, iar

sinciţiotrofoblastul este subţire şi nu prezintă nuclei –zonele alfa . Aici se realizează schimburile feto-placentare.

La nivelul zonelor alfa au loc procese intense deendocitoză (transportul anticorpilor din sângele matern încel fetal) şi exocitoză (secreţia şi eliminarea decoriogonadotropină și somatotropină din sinciţiotrofoblast

în sânge).


Placenta maternă este formată din decidua bazală(stratul compact şi spongios)







(stratul compact şi spongios). Partea din decidua bazală care contribuie direct laformarea placentei se numeşte placă bazală.

Ea are mai multe straturi: stratul Nitabuch stratul Rohr

stratul Langhans. Aceste straturi au următoarele roluri:

fibrinoidul se transformă în fibrină şi are rol de schelet desusţinere al placentei;

menţine deschise ostiile venelor din spaţiul intervilos;

barieră imunologică; la naştere fibrina ar favoriza dezlipirea placentei de

peretele uterin.


Circulaţia sângelui

Î il l 10 13 f ă ţii l







În zilele 10-13 se formează spaţii lacunare

interviloase în care pătrund sângele matern dinarterele spiralate. Circulaţia sângelui în acest spaţiu începe în ziua 14-15. Prima circulaţie placentară deplinfuncţională se realizează în ziua 21 când se stabileşteşi legătura feto-placentară.

Funcţional circulaţia utero-placentară este controlatăde diferenţele dintre presiunea sângelui arterial dinspaţiul intervilos şi presiunea sângelui venos.

La nivelul placentei arterele ombilicale formează

ramuri perforante care străbat placa corială; ele emitramuri lobare secundare , terţiare şi capilare sinusoide pentru fiecare cotiledon.


După naştere,arterele ombilicale se oblitereazăformând ligamentele ombilicale mediale . Partea lor







gproximală rămâne permeabilă şi formează arterele

vezicale superioare . Reţeaua capilară drenează în venule , sângele estecolectat în final de vena ombilicală ce pătrunde încorpul embrionar formând două vene ombilicale (dreaptă şi stângă) ce se deschid în sinusul cardiac . Vena ombilicală dreaptă se

atrofiază şidispare ca

formaţiune imediat după formare, iar vena ombilicalăstângă va forma ligamentul rotund al ficatului. Placenta matură are diametrul de 150-200 mm, iargrosimea este de 20 mm. Greutatea este deaproximativ 500g, suprafaţa de schimb a vilozităţilor

de 14 m2, spaţiul intervilos reprezentând 25% dinvolumul placentei.


Poziţia placentei Poziţia placentei se raportează la pereţii uterului şi la locul unde s-a

f







realizat implantaţia. Ea poate fi: dorsală, cel mai frecvent (pe peretele posterior);

ventrală (pe peretele anterior); laterală (pe peretele lateral); fundică (pe peretele dorsal); cervicală sau previa când nidarea se face în partea superioară a colului

uterin. Acest tip de placentă poate fi centrală sau marginală. Esteconsiderată un tip patologic de placentă deoarece produce maricomplicaţii hemoragice în ultimele 3 luni de sarcină.

Tipuri patologice de placentă: placenta previa ; placenta acreta – vilozităţile coriale ajung în vecinătatea miometrului; placenta increta – vilozităţile coriale străbat miometrul; placenta percreta – vilozităţile trec de miometru; placenta bidiscoidală; placenta circumvalată; placenta fenestrată; placenta velamentoasă; placenta bilobată.


Forma normală a placentei este discoidală. Faţa fetală este netedăşi lucioasă, fiind acoperită de amnios. Pe ea se inseră centralcordonul ombilical Faţa maternă este convexă prezintă







cordonul ombilical. Faţa maternă este convexă, prezintăcotiledoane, septuri interviloase şi spaţii interviloase.

Activitatea placentei depinde de o serie de factori: suprafaţa şi grosimea membranei interhemale; gradientul de presiune între sângele din spaţiile interviloase şi

sângele din vasele placentare şi materne; echipamentul enzimatic existent în peretele vilozităţilor ; la schimburile fetoplacentare participă şi contracţiile uterului,

contracţiile vilozităţilor coriale, respiraţiile mamei, creştereacapacităţii venelor precum şi mărimea şi natura moleculelortransportate.

Transferul de substanţe se realizează prin: 1.- difuziune simplă; 2.- difuziune facilitată; 3.- transport activ; 4.- pinocitoză; 5.- unele substanţe sunt resorbite, transformate şi resintetizate

în membrana interhemală.


Secreţia de hormoni a placentei







Placenta este un organ endocrin caresuplează funcţia endocrină a ovarului, ahipofizei şi a hipotalamusului. Hormonii produşi de placentă sunt de 2

categorii: hormoni proteici

coriogonadotropina (HCG);

somatotropina corionică (HCS);

tirotropina corionică (HCT); Hormoni sterolici – progesteron şi estrogeni.


Coriogonadotropina (HCG) – are acţiunepredominant luteinizantă, menţine acţiunea corpului







p edo a t ute a tă, e ţ e acţ u ea co pu ugalben de sarcină. Somatotropina (HCS) – stimulează lipoliza, areacţiune anabolizantă asupra fătului şi mamei, areefect lactogen (determină pregătirea glandei mamarepentru lactaţie). Tirotropina corionică (HCT) – are acţiune

stimulatoare tiroidiană. Progesteronul în primele 3 luni de sarcină esteprodus de corpul galben, iar ulterior de sinciţiotrofoblast.

Estrogenii (estradiol,estrona şi estriol) suntsecretaţi de corpul galben, iar ulterior de placentă.








Scheletul şi musculatura se dezvoltă din mezoderm.

La mijlocul săptămânii a 3- a, mezodermul se prezintăca o pătură celulară fină, aşezată între ectoderm şiendoderm. Mezodermul situat de ambele părţi ale corzii dorsalese delimitează în: coloanele mezodermului paraaxial sau somitic, mezodermul intermediar sau nefrogen şimezodermul lateral , care sub impulsul celomuluiextraembrionar clivează în două foi: somato şisplanchnopleura, foi care delimitează celomul.

Coloanele paraaxiale se decupează transversal,cranio-caudal, formând somitele: 42-43 de somite laom.


Dezvoltarea scheletului. Generalităţi Celulele epitelioide ale notocordului se încarcă cu o substanţă







Celulele epitelioide ale notocordului se încarcă cu o substanţăgelatinoasă, care le conferă un grad de rigiditate, şi întreg

notocordul capătă un înveliş conjunctiv, devenind scheletul primar al embrionului. Scheletul primar este înglobat în celulele mezenchimale, carevin din partea ventromediană a somitelor, celule care vor formascheletul secundar sau coloana vertebrală. Înglobat în coloana vertebrală, notocordul dispare la nivelulcorpurilor vertebrale şi rămâne numai la nivelul discurilorintervertebrale, sub formă de nuclei pulpoşi. Celulele mezenchimului somitic au o mare plasticitatemorfologică şi pot forma fibroblaşti , condroblaşti si osteoblaşti .Proprietăţi asemănătoare are şi mezenchimul precordal şi cel

postcordal. Prin procesul de osificare apare din mezenchim scheletul.


La adult se definesc două feluri de oase: oase de membrană şi oase de cartilaj indicând punctul de







membrană şi oase de cartilaj , indicând punctul deplecare şi modul osificării direct din mezenchim sauprin interpunerea unei machete cartilaginoase. Osificarea se poate produce în două modalităţi:

osificare directă, în mezenchim, numită osificare de membrană sau intramembranoasă, prin care

se formează un număr redus de oase: oaselecalotei craniene, o mare parte din oasele feţei şiclavicula.

osificare encondrală prin care se osifică cea mai

mare parte a scheletului.


Dezvoltarea coloanei vertebrale, a coastelor şi asternului







sternului

Mezenchimul sclerotomial migrează în săptămâna a 4-aspre linia mediană, înconjurând notocordul şi tubul neuralcare s-a format înapoia lui. Acest mezenchim păstreazădispoziţia segmentară a somitelor din care porneşte. Întresegmente se găsesc arterele intersegmentare.

Segmentele caudale ale sclerotoamelor se densifică princonţinut celular, deosebindu-se de segmentele craniale ,care rămân mai puţin dense. La formarea corpurilor vertebrale precartilaginoase participă un segment maidens si unul mai puţin dens din două sclerotoame

succesive; între partea densă şi partea mai puţin densă aaceluiaşi sclerotom se formează discul intervertebral, care

închide în el resturi din notocord.


Formarea intersegmentară a vertebrelor definitivepermite musculaturii care se dezvoltă din miotoame







psă rămână segmentară şi să se insere pe două

vertebre succesive. Tot secundar acestei evoluţii,vasele iniţial intersegmentare, ajung la nivelulmijlocului corpului vertebral. Nervii rahidieni (spinali) păstrează poziţia lorsegmentară primară, formându-se la nivelul discurilorintervertebrale; ieşirea lor din canalul rahidian se faceprin găurile intervertebrale sau interpedunculare. După stadiul precartilaginos , în săptămâna a 7-a începe condrificarea prin doi centri care apar incorpul vertebrei şi prin câte unul în fiecare jumătate aarcului vertebral, care se formează înconjurând tubul

neural. Cei patru centri alcătuiesc vertebra cartilaginoasă, care în săptămâna a 9-a îşi începeosificarea .


Coastele reprezintă arcul hemal păstrat în regiuneatoracică, redus în regiunea cervicală la tuberculii

t i i i fi l t i î i







anteriori ai apofizelor transverse şi în regiunea

lombarăla apendicii costali.

Blastemul mezenchimal costal se condrifică însăptămâna a 7-a şi osificarea începe în săptămâna a9-a;aceasta rămâne incompletă la capătul sternal alcoastelor persistând o zonă de cartilaj hialin. Sternul se dezvoltă din două benzi mezenchimale,care apar la embrionul uman în săptămâna a 6-a, înpartea ventrolaterală a regiunii toracice. La ele seataşează capetele ventrale ale coastelor, carecrescând le apropie şi le uneşte progresiv cranio-caudal. În săptămâna a 9-a unirea este completă şi

osificarea începe în jurul lunii a 5-a. Segmentareasternului în sternebre este secundară.


Dezvoltarea membrelor Membrele apar ca excrescenţe ale trunchiului în







p ţregiunea cervicală inferioară şi lombosacrală, regiuni

din care primesc, pe bază metamerică, inervaţia (C4-T1 si L2-S3). Schiţa membrelor superioare precede cuo zi sau două pe cea a membrelor inferioare. Astfel, în ziua a 24-a a vieţii intrauterine aparmembrele superioare .

În ziua a 26-a apar membrele inferioare , micul avansrămânând permanent în timpul dezvoltării, pentrumembrele superioare. În săptămâna a 6-a mugurii membrelor cresc, însăptămâna a 7-a se remarcă extremitatea lor în formăde paletă festonată, cu cinci proeminenţe indicatoareale degetelor; acestea din urmă se evidenţiază lasfârşitul lunii a 2-a, prin resorbţia membranelorinterdigitale care le leagă.


Primul şanţ care apare pe lungimea membrelorsuperioare, separă segmentul distal de segmentul

S







proximal al acestora; şanţul pumnului . Segmentul

proximal va fi şi el împărţit în două, prin apariţiaşanţului cotului . Pentru membrele inferioare, lucrurile se petrec la fel.Scheletul membrelor se formează începând cucenturile şi se continuă spre extremităţile lor distale, între dezvoltarea membrelor superioare şi inferioareexistând un paralelism. În săptămâna a 5-a apar condensări mezenchimaleprecartilaginoase în mugurii membrelor. În săptămâna a 7-a începe stadiul cartilaginos şi însăptămâna a 8-a începe osificarea , care se continuăpână după naştere, perfectându-se în adolescenţatârzie.


În săptămâna a 8-a, în faza de cartilaj apardespicăturile care devin cavităţi articulare .







Odată cu nervii pătrund în membre mioblaşti din

miotoamele corespunzătoare metameric. Vasele sanguine cresc în membre de la bază spreextremitatea lor. Iniţial membrele au o faţă medială spre trunchi, şi

una laterală în afară. La sfârşitul lunii a 2-a segmentele mijlocii alemembrelor se îndoaie pe cele superioare, formândregiunile coatelor şi ale genunchilor . Cam în acelaşitimp se efectuează o mişcare de rotire care are drept

rezultat poziţia definitivă a membrelor, cu coatele înapoi şi genunchii înainte.


Dezvoltarea articulaţiilor







Articulaţiile apar în mezenchimul dintre două viitoare

segmente osoase, denumit zona intermediară. În articulaţiile cucavitate numite diartroze, acest mezenchim formează cartilaj hialin pe suprafeţele de contact, întins până în pericondru. Tot el formează un strat intermediar, avascular, în care princlivaj, apare cavitatea articulară. Pericondrul, viitor periost, se

continuăla nivelul

articulaţiilor,devenind capsula articulară. Pe faţa internă a capsulei articulare celulele mezenchimale sediferenţiază în celule de înveliş şi formează membrana sinovială,care nu acoperă cartilajul articular. În unele articulaţii mezenchimul persistă ca ţesut fibros,

formând suturile, ligamentele şi membranele interosoase ; înaltele persistă ca ţesut cartilaginos, formând sincondrozele.


Dezvoltarea musculaturii

Musculatura striată sau scheletică cu excepţia







Musculatura striată sau scheletică, cu excepţiamuşchilor proveniţi din mezenchimul arcurilorbranhiale, se dezvoltă din regiunea dorsolaterală asomitelor, regiune denumită dermomitom .

Miotoamele cresc considerabil în săptămâna a 5-aiar celulele lor se alungesc şi devin mioblaşti sau

celule musculare primitive, în care apar formaţiunifibrilare. În luna a 3-a celulele musculare capătăaspect striat.

Musculatura netedă se dezvoltă din celulele

mezenchimale călătoare, adunate sub stratul epitelialcare delimitează în embrionul foarte tânăr tubuldigestiv, canalele excretoare şi canalele vasculare.


Musculatura netedă formează straturi în peretelecanalelor în care conţinutul trebuie mişcat într-odirecţie (tubul digestiv) şi formează complexe







direcţie (tubul digestiv) şi formează complexespiralate în peretele cavităţilor care se umplu şi sevidează dintr-odată (vezica urinară, uter). Miocardul se realizează la fel ca muşchi al unuiorgan cavitar, care se umple şi se goleşte ritmic, darmiocitele sale se formează din partea profundă apăturii epimiocardice, dezvoltată din mezenchimul

splanhnopleural .Ca structură, miocardocitele prezintămiofibrile cu caracter striat, dar cu nucleu aşezatcentral. Ţesutul nodal al inimii este format din miocite cucaracter embrionar, uni sau binucleate, ramificate, cu

miofibrile striate, neînmănunchiate şi orientate în toatedirecţiile.


A t l l t







Aparatul locomotor

A mai fost numit aparatul de susţinere şi mişcare. Eleste format din oase şi articulaţiile lor, care alcătuiescsistemul osteoarticular şi din muşchi , elementeleactive ale mişcărilor, care formează sistemul muscular .

Aparatul locomotor, prin funcţia sa de locomoţie,pune în legătura organismul cu mediul înconjurător .De aceea, împreună cu sistemul nervos care îicoordonează activitatea, el participă la realizareafuncţiilor de relaţie ale corpului uman.Cu studiul aparatului locomotor se ocupă:

osteologia; miologia; artrologia.


Oasele sunt organe dure , rezistente şi întro oarecaremăsură elastice . Aceste proprietăţi ale osului se







p p ţdatorează compoziţiei chimice a ţesutului osos şi

arhitecturii substanţei osoase. Graţie lor osul rezistăla presiune , tracţiune şi torsiune .

Rolul oaselor în organism

Prin duritatea şi rezistenţa lor oasele contribuie ladeterminarea formei corpului, constituind împreuna cuarticulaţiile dintre ele, suportul părţilor moi: scheletul .Participă la formarea cavităţilor de protecţie în care

sunt adăpostite organele, de exemplu cutia craniană şicanalul vertebral, care adăpostesc encefalul şimăduva spinării, cutia toracică, bazinul osos.


Luând parte la formarea articulaţiilor şi servind capuncte de inserţie pentru muşchi, oasele sunt organe







p ţ p ş gale mişcării . Măduva roşie din epifizele oaselor lungi,

din oasele late şi cele scurte este un organ hematopoietic (formează elementele figurate alesângelui).

Prin componenta lor minerală, oasele constituie şi

un depozit de substanţe fosfocalcice , pe careorganismul le poate mobiliza la nevoie (de exemplu însarcină).

Oasele sunt alcătuite din substanţa osoasă, măduva

osoasă si periost . Oasele au vase care le hrănesc şinervi care le asigură sensibilitatea.


Forma oaselor Este adaptată funcţiilor lor. După raportul dintre







dimensiuni, există 3 categorii de oase: lungi, late şi

scurte . Oasele lungi sunt acelea la care lungimea depăşeştemult lăţimea şi grosimea şi formează în cea mai mareparte ,scheletul membrelor.

Osul lung are 3 părţi: corpul sau diafiza format din ţesut compact un canal medular în centru două extremităţi numite epifize , alcătuite din ţesut

spongios

porţiunea dintre epifiză şi diafiză,la nivelul căreia segăseşte cartilajul de creştere sau conjugare, se numeştemetafiza .


Oasele late sunt acelea la care lungimea şi lăţimea sunt mai maridecât grosimea. Astfel de oase sunt:

oasele cutiei craniene







scapula sternul coxalul.

Ele participă mai ales la formarea cavităţilor de protecţie; lasuprafaţă sunt formate din ţesut osos compact , iar în interior, dinţesut spongios numit diploe . Oasele scurte Acestea au cele 3 dimensiuni aproape egale. Se găsesc în regiunicu mişcări variate, dar mai puţin ample, unde este necesară o maimare soliditate.

Exemple tarsiene carpiene

vertebrele. În interior sunt formate din ţesut spongios , iar la suprafaţă dinţesut compact .


Suprafaţa oaselor este neregulată. Aceastad t ă î t hil i







se datorează în mare parte muşchilor, care printracţiuni prelungite, creează la suprafaţa osuluiproeminenţe numite apofize şi tuberozităţi , iarprin presiune adâncituri denumite fosete şişanţuri . La nivelul oaselor se găsesc suprafeţelucioase, netede, prin care se articulează întreele, numite feţe articulare . Acestea sunt

acoperite de cartilaj articular şi forma lor aremare importanţă în mişcările articulare.


Structura funcţională a osului







Structura osului este adaptată funcţiei de a rezista la

presiune şi tracţiune. Prin arhitectura sa, osul se supuneprincipiului “cu material puţin să se obţină maximum derandament” şi în acest caz, “maximum de rezistenţă”.Prezenţa canalului medular şi a întregului sistem tubularhaversian din compacta oaselor îi măreşte rezistenţa la

presiune şi tracţiune. Un tub cilindric este mult mai rezistent decât un cilindruplin, cu aceleaşi dimensiuni şi format din acelaşi material. Ţesutul spongios din epifizele oaselor lungi, din oaselescurte şi late, prin prezenţa cavităţilor sale (alveole) şi prindispoziţia lamelor osoase, s-a adaptat aceloraşi principii. Structura funcţională a osului se realizează sub influenţa atrei feluri de factori: mecanici , biologici şi endocrini .


1. Factorii mecanici ca presiunea exercitată de greutatea corpuluişi tracţiunea, realizată de tonusul şi contracţia musculară –determină în cea mai mare măsura arhitectura osului. Trabeculele







se dispun în direcţia liniilor de efort principal. 2. Factorii biologici alături de factorii mecanici, intervin înrealizarea structurii funcţionale a osului. Sistemul nervos reglează nutriţia şi influenţează structura osului,prin intermediul excitaţiilor proprio şi interoceptive, pe care leprimeşte din os. Prin reflexele de vasodilataţie şi vasoconstricţie, elfavorizează resorbţia sau depunerea de săruri; de asemeneareglează tonusul muşchilor, iar aceştia chiar în repaus, exercitătracţiuni asupra oaselor. 3. Factorii endocrini . Hormonii hipofizari, tiroidieni, sexuali şivitamina D intervin în aceste procese de organizare a osului. Structura oaselor nu este fixă ci se modelează toată viaţa. De

aceea oasele au fost denumite organe plastice. Ele au şi un grad de elasticitate datorită substanţei organice –oseina şi fibrelor colagene din constituţia lor.


Măduva osoasă







Se găseşte în interiorul canalului medular şi în areolele ţesutului spongios. În dezvoltarea eimăduva trece prin mai multe stadii. Culoarea,structura

şi funcţiile măduveicorespund

vârstei osului. De aceea ea se prezintă sub trei varietăţi:

roşie

galbenă cenuşie.


Măduva roşie

Se întâlneşte în toate oasele tinere ale fătului,







ş ,precum şi la adult în oasele late şi scurte (vertebre,stern, coaste, coxal, oasele bazei craniului) şi epifizeleoaselor lungi. Cantitatea ei corespunde unei jumătăţidin greutatea sângelui circulant al adultului (1,5 Kg).

Având rol în formarea globulelor sângelui, ea maipoartă denumirea şi de măduvă hematopoietică. În perioada de dezvoltare a osului, măduva roşie iaparte la procesul de osteogeneză prin osteoblaşti siosteoclaşti , diferenţiaţi din celulele conjunctive

medulare. De aceea ea se mai numeşte şi măduvăosteogenă. În fracturi măduva roşie are rol în formareacalusului.


Măduva galbenă

Se află în toate oasele adultului, cu excepţia







, pţ

celor amintite mai sus. Ceea ce ocaracterizează este bogăţia ei în celuleadipoase (grase) care îi dau şi culoareagalbenă. Se mai numeşte măduva grasă şiconstituie un depozit de grăsimi al

organismului.

Măduva cenuşie

Se găseşte în oasele bătrânilor . Structura eieste diferită faţă de celelalte, fiind formată dinţesut conjunctiv, cu rol de umplutură.


Periostul

Este o membrană conjunctivă care înveleşte







suprafaţa osului, cu excepţia suprafeţelor articulare.Este alcătuit din - fibre conjunctive şi elastice

celule conjunctive foarte bogat în vase şi nervi

Elementele care formează periostul sunt dispuse îndouă straturi:

unul extern fibros altul intern bogat în celule conjunctive, denumit şi stratul

generator sau osteogen .

Datorită stratului osteogen al periostului se producecreşterea în grosime a oaselor.


Vascularizaţia osului

Este realizată de artere şi vene.







Este realizată de artere şi vene.

Arterele oaselor lungi şi late sunt de două feluri:nutritive şi periostale. Oasele scurte au numai artere periostale. Arterele nutritive pătrund în os prin găurile

nutritive, iar cele periostale prin periost. Ele seramifică în canalele Havers, în spongioasaepifizelor şi în canalul medular. Vasele osului se anastomozează bogat cu cele

ale muşchilor din jur.


Inervaţia osului

Oasele şi măduva osoasă au o bogată inervaţie.







Aceasta provine din nervii care însoţesc vaselenutritive şi dintr-un plex nervos subperiostic, de undedirect sau tot împreuna cu vasele intră în os. Prinnervi, sistemul nervos central se pune in legătură cuosul, reglându-i nutriţia şi întreaga activitate. În acest

fel ne dăm uşor seama că osul este un organ şi nu osimplă piesă scheletică!!!

Creşterea oaselor

Procesul de dezvoltare a osului se întinde pe o

perioadă mai lungă a vieţii, până în jurul vârstei de 25de ani. După ce osul s-a format, creşterea sa continuăatât în lungime, cât şi în grosime.


Creşterea în lungime a osului se face la nivelulcartilajelor de creştere (de conjugare) de la nivelulmetafizei Procesul de osteogeneză de la acest nivel







metafizei. Procesul de osteogeneză de la acest nivel

este un tip de osificare encondrală. Dacă se distruge cartilajul de creştere de la oextremitate, creşterea osului se opreşte, pe când laextremitatea cu cartilajul intact ea continuă. Datorită prezenţei cartilajului de creştere la copii, se

întâmplă uneori ca in tracţiuni puternice epifiza să fiesmulsă şi dezlipită de diafiză (dezlipire diafizo -epifizară). Creşterea în grosime a osului se face pe seamastratului intern, osteogen, al periostului. Tot astfelcresc oasele late şi scurte. La oasele lungi, în timp cesub periost se formează ţesut osos, lamele dinsprecanalul medular se distrug şi se resorb.








Miologia – ramura anatomiei care se ocupă custudiul muşchilor şi al anexelor lor.

Totalitatea muşchilor formează sistemulmuscular. După structura histologică şi funcţiile lor,muşchii se împart în trei categorii: striaţi,

netezi şi muşchiul cardiac.


Musculatura striată aparţine aparatului locomotor,fapt justificat atât de originea lor embriologică, cât şiprin funcţia lor Muşchii striaţi sau scheletici sunt







prin funcţia lor. Muşchii striaţi sau scheletici sunt

elemente active ale aparatului locomotor. Prin contracţia lor se produce lucrul mecanic,exprimat prin menţinerea poziţiei corpului şi asegmentelor sale (contracţia tonică), sau se producemişcarea, ca urmare a scurtării muşchilor prin

contracţie. Muşchii striaţi ai corpului, în număr de aproximativ500, reprezintă în medie 40% din greutatea corpului. Pe lângă participarea lor la realizarea mişcărilor şi la

menţinerea în contact a oaselor în articulaţii, muşchiischeletici mai iau parte la alcătuirea formei generale acorpului.


Forma muşchilor

Muşchii sunt alcătuiţi dintr-un corp denumit şi







pântec sau venter şi două extremităţi care se continuă

cu tendonul, prin care se prind pe oase. Există muşchi care au câte două corpuri musculareşi se numesc muşchi biventeri: muşchiul digastric,muşchiul omohioidian.

După dimensiunile lor spaţiale şi după direcţiafibrelor există muşchi

lungi laţi

scurţi circulari.


1. Muşchii lungi se găsesc mai ales la nivelulextremităţilor . Se contractă mai repede şi datoritălungimii lor, produc mişcări mai ample (mai mari, dar







g p ş p (nu mai puternice).De aceea li se mai spune şi muşchi de viteză. 2. Muşchii laţi se află de obicei în pereţii cavităţilor trunchiului: muşchii oblici abdominali, latissimus. 3. Muşchii scurţi se găsesc în regiuni în care se

efectuează mişcărireduse, dar în care este

necesarăo

forţă musculară mare. Muşchii scurţi şi groşi suntmuşchi de efort – muşchii jgheaburilor vertebrale. 4. Muşchii circulari se dispun sub formă circularăsau semicirculară în jurul orificiilor, formând sfictere –sfincterul anal. Unii dintre ei se numesc muşchi

orbiculari:muşchiul orbicular al ochiului, muşchiulorbicular al gurii.


Există muşchi care se prind pe os prin două, treisau chiar patru capete de unde şi denumirea lor de –







sau chiar patru capete, de unde şi denumirea lor de

muşchi biceps triceps

cvadriceps.

După direcţia fibrelor musculare faţă de tendon

există muşchi cu fibre drepte (majoritatea muşchilor scheletici) şi muşchi cu fibre oblice (muşchi penaţi).Aceştia pot fi unipenaţi (m. tibial posterior) saubipenaţi (m. brahial).

Fiecare muşchi scheletic are un capăt de origine şialtul de inserţie .


Originea (capătul de origine) este acela care sefixează pe osul ce rămâne nemişcat sau se deplasează







fixează pe osul ce rămâne nemişcat sau se deplasează

mai puţin în timpul contracţiei şi reprezintă punctul fixal muşchiului.

Inserţia (capătul de inserţie) este acela care sefixează pe osul ce se deplasează în timpul contracţiei

şi reprezintă punctul mobil al muşchiului. În funcţie de capătul care se mişcă, originea siinserţia se pot inversa. Punctul de fixare pe osulsuperior sau proximal se mai numeşte şi origineamuşchiului, iar punctul de fixare pe osul inferior saudistal, inserţie.


Structura muşchilor scheletici

Corpul unui muşchi este alcătuit din fibre musculare







striateşi

dinţesut

conjunctiv în care segăsesc

vaseşi nervi. Fiecare fibră musculară este învelită într-oteacă subţire de ţesut conjunctiv denumităendomizium. Fibrele colagene şi elastice aleendomiziumului se sprijină pe sarcolema fibrei

musculare, formând o reţea care solidarizează întreele fibrele musculare.

Ţesutul conjunctiv lax care înconjură fasciculelemusculare formează perimiziumul intern. El este

strâns legat de o membrană conjunctivoelastică, care înveleşte la suprafaţă întregul muşchi, denumităperimiziumul extern.


Caracteristica ţesutului conjunctiv al muşchiuluieste bogăţia sa în fibre elastice care asigurămuşchiului o proprietate importantă elasticitatea







muşchiului o proprietate importantă – elasticitatea.

Fibrele elastice participă la uniformizarea contracţieişi la repartizarea egală şi treptată a energieimusculare.

Prin ţesut conjunctiv ajung la fibrele musculare

vasele sanguine şi nervii. Tendonul este organul de legătura dintre muşchi şios, format din ţesut conjunctiv fibros, numit şi ţesuttendinos. El este inextensibil, rezistent şi de culoare

albă-sidefie.


F t d l i t i bilă tâ d fi







Forma tendonului este variabilă, putând ficilindric sau turtit. Există muşchi care se fixează pe os printendoane late. Tendoanele late de inserţie se

numesc aponevroze ca de exemplu: aponevroza oblicului extern

aponevroza oblicului intern

aponevroza transversului abdominal.

Tendonul este bogat inervat.


Vascularizaţia muşchiului scheletic Metabolismul crescut al muşchiului necesită ovascularizaţie bogată







vascularizaţie bogată. Arterele după ce pătrund în muşchi, dau ramuri careformează o primă reţea vasculară;din acestea pleacăarteriole , care prin septurile conjunctive ale perimiziumuluiintern, ajung în jurul fiecărei fibre musculare, unde formeazăo bogată reţea capilară. Între reţelele capilare din jurul

fibrelor există anastomoze transversale dilatate, ca niştesaci, care se umplu cu sânge în timpul contracţiei. Venulele şi venele merg paralel cu arteriolele şi cu arterele muşchiului.

Între arteriole şi venule mai există şi anastomoze directearteriovenoase , care pot scurtcircuita circulaţia sângelui înmuşchi, mai ales când fibrele sunt în repaus. Debitul sângelui în muşchi este direct proporţional cufazele sale de activitate.


Inervaţia muşchiului scheletic







Între muşchi şi sistemul nervos există o strânsălegătură funcţională.

Tonusul , contracţia şi sensibilitatea muşchiului serealizează prin intermediul sistemului nervos.

Muşchii au o inervaţie motorie, senzitivă şi vegetativă. Fibrele nervoase ajung la muşchi saupleacă prin nervul muşchiului.

Majoritatea fibrelor vegetative (simpatice şiparasimpatice) merg la muşchi pe calea plexurilorperivasculare.


Fibrele motorii după ce ajung la muşchi, formează lanivelul perimiziumului intern plexuri nervoase dincare pleacă ramuri la fibra musculară. Legătura dintrefibra ă motorie i cea l ă se face prin







fibra nervoasă motorie şi cea musculară se face prinintermediul plăcii motorii . O fibră nervoasă motorie inervează de regulă maimulte fibre musculare. Totalitatea fibrelor musculareinervate de o fibră nervoasă formează o unitate motorie . Fibrele senzitive se termină fie în ţesutul conjunctivdintre fibrele musculare, fie pe fibra musculară însăşi,sub formă de terminaţii libere sau de fusuri neuromusculare . De la fusurile neuromusculare pleacă stimuli la

scoarţa cerebrală, informând despre gradul decontracţie a muşchiului şi tonusul lui.


Anexele muşchiului







Activitatea muşchiului şi a tendoaneloreste uşurată de anexele muscularereprezentate de: bursele sinoviale sau mucoase,

tecile sinoviale şi fibroase ale tendonului,

fasciile musculare.


1.Bursele sinoviale Se aseamănă cu nişte pungi pline cu lichid mucos(sinovial) situate la locul de trecere a muşchiului şi







(sinovial) situate la locul de trecere a muşchiului şi

tendoanelor peste suprafeţe osoase, dure. Ele suntprelungiri ale membranei sinoviale articulare şi segăsesc mai ales în jurul articulaţiilor .2. Tecile fibroase Sunt formaţiuni alcătuite din fibre conjunctive, cudirecţie perpendiculară pe cea a tendonului, fixate prinambele capete pe os. Ele formează împreună cu osulun tunel osteofibros prin care trece tendonul. Tecile fibroase împiedică depărtarea tendonului de

planul osos în timpul mişcărilor, sprijinind acţiuneamuşchilor, de exemplu tecile fibroase ale tendoanelormuşchilor flexori ai degetelor.


Tecile sinoviale Sunt formate din membrane asemănătoare sinovialeiarticulare. Ele căptuşesc pe dinăuntru tecile fibroase şiînvelesc tendonul







învelesc tendonul. Tecile sinoviale au rolul de a împiedica frecareatendoanelor în timpul mişcărilor, favorizându-le alunecarea.3. Fasciile musculare Sunt membrane conjunctive, alcătuite din fibre cu direcţieperpendiculară pe direcţia fibrelor musculare, şi învelesc unmuşchi sau o grupă de muşchi. Ele formează tunele sau loje musculare , în interiorul cărorase deplasează muşchii în timpul contracţiei. Fasciile se găsesc în afara perimiziumului extern şi secontinuă cu fasciile care îmbracă segmentele corpului. Eleparticipă la formarea septurilor intermusculare , situate întregrupe de muşchi. Fasciile au fost denumite impropriu aponevroze.








Artrologia sau syndesmologia (syndesmos =ligament, logos = ştiinţă) este partea

anatomiei care ca obiect studiul articulaţiilor.

Articulaţiile sunt organele de legătură dintreoase şi reprezintă sediul mişcărilor dintre

piesele scheletice care vin în contact.








Oasele se formează printr-un proces decondensare a mezenchimului. În viitoareleorgane osoase apar centri de condrificare şi

de osificare .Aceştia sunt separaţi între ei prin plăci de mezenchim care cunosc modalităţi deevoluţie diferită şi prin acestea se realizează

diferite tipuri de articulaţii.


Plăcile mezenchimatoase se pot transforma:







1. în ţesut fibros şi acesta poate constitui un mijloc deunire între oase articulaţiile se numesc articulaţii

fibroase (imobile);

2. în cartilaj

articulaţii se numesc articulaţii cartilaginoase (cu mişcări reduse)

3. plăcile mezenchimatoase se resorb lăsând în locullor o cavitate îngustă, delimitată de o membranăumedă, numită membrană sinovială articulaţiile senumesc articulaţii sinoviale (au o mai mare mobilitate).


Forma şi structura articulaţiilor sunt adaptate







funcţiei pe care o îndeplinesc: de a participa la realizarea mişcărilor ; de a rezista la presiune ; de a rezista la tracţiune.

ClasificareExistă două mari categorii de articulaţii: Articulaţii fixe cu o mobilitate foarte redusă denumite

s inar t roze;

Articulaţii mobile denumite diar t roze.








Sunt articulaţii lipsite de mobilitate sau cu mobilitate foarteredusă.

Ele nu au cavitate articulară.

Cele două oase care se articulează sunt unite prin:

ţesut fibros – sindesmoze; ţesut cartilaginos – sincondroze; ţesut osos – sinostoze.

1. Sindesmozele sunt sinartroze la care legătura dintreoase se face prin ţesut fibros.

Majoritatea sindesmozelor se întâlnesc la craniu şi poartănumele de suturi.


a. SuturileDupă forma suprafeţelor de contact dintre oase

suturile sunt de mai multe feluri:







suturile sunt de mai multe feluri: suturi dinţate – marginile sunt în „dinţi defierăstrău” şi se întrepătrund:

sutura coronară (frontoparietală) sutura sagitală (interparietală).

suturi scuamoase (solzoase ) - suprafeţele decontact sunt subţiate spre margini şi se suprapun.

sutura temporoparietală;

suturi plane - marginile sunt drepte fără dinţi sutura dintre oasele nazale

suturi denticulate - dinţii care se întrepătrund nuprezintă un vârf, ci marginea liberă a dintelui estemai lată decât gâtul.


b. GonfozaArticulaţie în care unul dintre oase este scobit, iar







Articulaţie în care unul dintre oase este scobit, iar

altul pătrunde în el ca un cui. Între oasele astfelarticulate există ligamente de legătură. articulaţiile dinţilor - rădăcina pătrunde în alveolă şi este

solidarizată de aceasta prin ligamentul alveolodentar.

c. Legătura prin membrana interosoasă care se

întinde între două oase situate mai la distanţă, ca deexemplu: membrana dintre radius şi ulnă

membrana dintre tibie şi fibulă.

Membrana interosoasă permite o oarecare mobilitatea oaselor, dar frânează mişcările prea ample.


Se caracterizează prin interpunerea de







Se caracterizează prin interpunerea deţesut cartilaginos între oasele care searticulează.Ţesutul cartilaginos poate fi:

hialin – ca în cazul cartilajelor costale; fibrocartilaginos – ca în cazul: discurilor intervertebrale; cartilajelor de creştere; simfizelor.








Se formează prin osificarea lavârsta adultă a sindesmozelor şisincondrozelor.

De exemplu: osificarea suturilor;

osificarea cartilajelor decreştere.








Sunt articulaţii mobile care au o cavitatearticulară.

După gradul lor de mobilitate se împart în artrodii şi amfiartroze.

1. Artrodiile sunt diartrozele cu cel maimare grad de mobilitate – se găsesc maiales la nivelul membrelor.

2. Amfiartrozele au o mobilitate mairedusă şi sunt numite articulaţiisemimobile.








Diartrozele sunt alcătuite din:

1) feţele articulare;

2) cartilajul articular;

3) fibrocartilajul periferic – labrul glenoidal;4) discul sau meniscurile articulare;

5) capsula articulară;

6) ligamentele;

7) membrana sinovială.


1) Feţele articulare sunt suprafeţe







netede, situate pe extremităţile dearticulare a oaselor. Ele sunt: plane;

sferoidale;

elipsoidale; „în şa”;

trohleare (formă de scripete);

concave.


2) Cartilajul articular acoperă feţele articulare şieste format din ţesut cartilaginos hialin , avândaceeaşi întindere ca feţele articulare.







aceeaşi întindere ca feţele articulare.Circumferinţa sa se continuă cu periostul oaselor

şi corespunde locului de inserţie a membraneisinoviale.

Prin rezistenţă şi elasticitate are rol de tampon

amortizând presiunea dată de greutatea corpului.El înlesneşte alături de lichidul sinovial laalunecarea oaselor în mişcările din articulaţie.

Lichidul sinovial împiedică uzura cartilajului .Prin funcţia sa de alunecare economiseşte forţa

musculară în timpul mişcărilor .


3) Labrul glenoidal este fibrocartilajul situat la periferia unorcavităţi articulare, având rolul de a mări suprafaţa articulară.

De exemplu:







cavitatea glenoidă a scapulei: fosa acetabulară.

4) Meniscurile şi discurile articulare sunt fibrocartilajeinterpuse între două feţe articulare incongruente (care nu sepotrivesc):

Exemplu: meniscurile articulaţiei genunchiului; discul articulaţiei temporomandibulare.

Diartrozele mai posedă formaţiuni de unire sau de legătură între oase reprezentate de:

capsula articulară ligamente.


5) Capsula articulară este un manşon fibros carese inserează pe oasele care se articulează.

Este căptuşită la interior de membrana sinovială







Este căptuşită la interior de membrana sinovială

şi întărită la exterior de ligamente .Participă la menţinerea în contact a feţelor

articulare, iar la interior delimitează o cavitate articulară . Fibrele ei se continuă cu periostul.

6) Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroasecare se prind pe oasele articulaţiei.După situaţia lor sunt de trei feluri: interosoase; capsulare; periferice.


Ligamentele interosoase se găsesc în interiorul articulaţiei întrecele două oase.

Sunt intracapsulare şi extrasinoviale.







p ş

Exemple: ligamentele încrucişate ale articulaţiei genunchiului; ligamentul rotund al femurului.

Ligamentele capsulare sunt fascicule de fibre care întăresccapsula articulară în regiunile în care este necesară o frânare amişcărilor şi aparţin peretelui capsular. Ligamentele periferice sunt situate mai la distanţă de capsulă.

În afară de capsulă şi ligamente la unirea şi menţinerea încontact a feţelor articulare mai participă muşchii, tendoanele şipresiunea atmosferică.

Elementele de alunecare sunt reprezentate de:

membrana sinovială; lichidul sinovial pe care îl secretă epiteliul său – sinovia.


7) Membrana sinovială formează stratul intern alcapsulei articulare si se prinde pe os la periferia







cartilajului articular, deci nu îl acoperă. Ea este bogatvascularizată şi inervată şi trimite în interior nişteprelungiri (muguri) denumite vilozităţi sinoviale .

Ca origine şi structură, sinoviala este o membranăseroasă, asemănătoare cu pleura şi peritoneul.

Membrana sinovială trimite expansiuni şi în afaraarticulaţiei, la locul unde muşchii şi tendoanele auraporturi directe cu părţile osoase.

Aceste expansiuni formează bursele sinoviale care aurolul de a împiedica frecarea muşchilor şi a tendoanelorde planurile dure osoase.


Lichidul sinovial sau sinovia este secretat deepiteliul membranei sinoviale. El favorizează alunecareala nivelul cartilajelor articulare prin ungere, deoarece







are în compoziţia sa chimică substanţe grase.Cavitatea articulară

Este spaţiul virtual din interiorul articulaţiei, specificdiartrozelor, în care se găseşte o cantitate mică delichid sinovial.

Presiunea negativă din interiorul cavităţii articulareşi presiunea atmosferică ce se exercită din afară,menţin în contact feţele articulare.

Cavitatea articulară devine reală prin acumulare de:

lichid seros – hidart roze; sânge – hemart roze.








Mişcările din articulaţii sunt de două feluri: de alunecare; de rotaţie.

Axul mişcării este linia imaginară care trece prin articulaţie, înjurul căreia se face mişcarea de rotaţie. De aceea mai estedenumit şi ax de rotaţie.

El poate fi: vertical (longitudinal); sagital (antero-posterior); transversal; direcţii variabile şi succesive.

Cu cât numărul axelor de rotaţie este mai mare, cu atât estemai mare şi gradul de mobilitate sau libertate a articulaţiilor .


Tipuri de mişcări articulare după poziţia segmentelor dintre ele: flexia – mişcarea prin care cele două segmente articulate se

apropie unul de altul; extensia – opusă flexiei, iar segmentele se depărtează unul de







altul;Axul flexiei şi extensiei este transversal . adducţia este mişcarea prin care membrele sau segmentele se

apropie de planul mediosagital (de corp); abducţia este opusă adducţiei şi constă în îndepărtarea acestora

de planul mediosagital

Adducţia şi abducţiasunt

mişcăride lateralitate.

Axul adducţiei şi abducţiei este sagital (antero-posterior). circumducţia este mişcarea complexă care totalizează pe cele de

mai sus şi le asociază cu rotaţia; rotaţiile laterală şi medială care se fac în jurul unui ax vertical,

rotând în afară sau înăuntru, un segment, membrele sautrunchiul;

pronaţia este mişcarea de rotaţie prin care policele se roteştemedial în jurul axului longitudinal .

supinaţia este mişcarea opusă pronaţiei.








După gradul de libertate şi mobilitate almişcărilor diartrozele se împart în trei maricategorii:

I – articulaţii cu un singur grad de libertate

sau uniaxiale ; II – articulaţii cu două grade de libertate sau

biaxiale ;

III – articulaţii cu trei grade de libertate sau

triaxiale .


I. Articulaţiile cu un singur grad de libertate (uniaxiale)

Au un singur ax de rotaţie care poate avea direcţie:







transversală; verticală;

oblică.

Mişcările în aceste articulaţii pot fi:

flexie - etensie; rotaţie medială şi laterală.

Din ele fac parte: a) ginglimul; b) cohleartrozele;

c) articulaţiile trohoide.


a) Ginglimul, trohleartroza, articulaţia „în balama” În acest tip de articulaţie una dintre feţele articulare are formă de

trohlee sau scripete iar cea opusă are o creastă pe mijloc care intră în şanţul scripetelui.







Mişcările posibile sunt de flexie-extensie , au axul transversal şi se fac în plan sagital.Exemplu:

dd.b) Cohleartrozele se numesc aşa pentru că una din feţele articulare

are o direcţie asemănătoare cohleei unui melc. Ele se aseamănă cu

trohleartrozele, singura deosebire fiind direcţia spiralată („în şurub”) a feţelor articulare.

Mişcările posibile de flexie-extensie în jurul axului transversal se însoţesc şi de mişcări reduse de rotaţie medială şi laterală.

Exemplu: articulaţia cotului la care flexia şi extensia se însoţesc şi de

uşoare mişcări de pronaţie şi supinaţie.


c) Articulaţiile trohoide sau „în pivot”

În aceste articulaţii unul din oase are direcţielongitudinală şi pătrunde într-un cilindru gol, osteofibros,







longitudinală şi pătrunde într un cilindru gol, osteofibros,format de osul cu care se articulează.

Axul mişcării este longitudinal iar mişcarea este de rotaţie.

Exemple: articulaţia dintre dintele axisului şi atlas; articulaţia radioulnară superioară şi inferioară (în care se

fac mişcările de pronaţie şi supinaţie).

II. Articulaţiile cu două grade de libertate - biaxiale Din această categorie fac parte: articulaţiile elipsoidale;

articulaţiile „în şa”.


a) Articulaţiile elipsoidale se numesc aşa pentru că

feţele articulare au formă elipsoidală; una din ele reprezintă un segment de elipsoid, iar cea opusă este







cavitară şi se adaptează elipsoidului.Mişcările posibile în aceste articulaţii sunt de: flexie-extensie; lateralitate.

Exemple: articulaţia radiocarpiană cu mişcări de flexie-extensie (în

jurul axului transversal) şi de abducţie- adducţie (în jurul axului sagital);

articulaţia atlanto- occipitală (dintre condilii occipitali şi

atlas) cu mişcări de flexie-extensie (în jurul axului transversal) şi de înclinaţie laterală stângă şi dreaptă (în jurul axului sagital).








b) Articulaţiile „în şa” sunt acelea la care una din feţele articulare este concavă transversal şi

convexă anteroposterior, iar cealaltă faţă îi corespunde.

Exemplu: articulaţia dintre trapez şi primul metacarpian.


III. Articulaţiile cu trei grade de libertate - triaxiale Sunt articulaţiile cu cele mai mari posibilităţi de

mişcare.







Ele au trei axe: vertical (longitudinal); sagital; transversal.

Mişcările posibile: flexie-extensie; abducţie- adducţie;

rotaţie medială şi laterală;

circumducţie – cea mai complexă mişcare.

Exemplu: articulaţiile sferoidale


Articulaţiile sferoidale







Sunt formate dintr-un cap articular, mai mic sau mai mare decât o jumătate dintr-o sferă.Exemple: articulaţia scapulohumerală;

articulaţia coxofemurală.În mişcări, oasele şi articulaţiile sunt elemente pasive iar elemente active sunt muşchii .

prezentarebezneacurs

Documents