qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui

opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfgh

jklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvb

nmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer

tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas

dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx

cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq

wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuio

pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj

klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn

mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty

uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf

ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc

vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrty

uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf

ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc

vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw

PRESA IN PERIOADA COMUNISTA

Anul I, Jurnalism, prof. Cranganu Nicoleta

5/8/2011

Proiect realizat de Micu Andreea Sorina si Naciu Anca

I.Introducere

Ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului social,

potrivit căreia comportamentul persoanei nu este indus de propria individualitate,

ci de clasa din care provine. Drept urmare, devine obligatorie educarea sa în

spiritul noii societăţi, comuniste, singura care, se afirma, îi poate asigura

dezvoltarea plenară. În această situaţie, rolul literaturii şi presei ca mijloace de

propagandă devine covârşitor, ele având menirea să educe individual în spiritul

supunerii faţă de partid şi de conducătorul său, dar şi de ură faţă de tot ce se opune

acestei atitudini. Ca unică alternativă de existenţă, propaganda aduce astfel în

prim-plan sloganul Cine nu este cu noi este împotriva noastră, cultivând insistent

mitul patriei primejduite şi, drept urmare, vigilenţa faţă de “duşmanii’ poporului şi

necesitatea luptei de clasă, internaţionalismul proletar ( Proletari din toate ţările,

uniţi-vă!), dar şi cultul Conducătorului providenţial.

Într-o societate avidă şi dependentă de informaţie, mass media reprezintă un

domeniu important şi în continuă schimbare. Mijloacele de informare sunt foarte

diversificate şi ne facilitează accesul la informaţie. Spre deosebire de zilele noastre

în perioada comunistă se formase un sistem în mass media, format din televiziune,

radio şi câteva publicaţii, care reflectau doar linia Partidului Comunist Român.

I. Premise

Instaurarea comunismului a însemnat pentru presă acceptarea şi promovarea

unui tip de discurs total neadaptat societăţii civile şi nevoilor sale de informaţie şi

de cunoaştere. În contradicţie cu presa scrisă dinaintea comunismului, unii

jurnalişti se transformau în propagandişti, iar scriitura lor era disimulată,

mobilizatoare şi falsă. Mesajele mass-media facilitau îndoctrinarea cu idei

comuniste, eliminând aproape complet rolul său de informare, de cunoaştere şi de

îndrumare a opiniei publice spre alte orizonturi în afara celui comunist, iar

perioada de tranziţie de la jurnalismul de obedienţă la cel de opoziţie a avut

dificultăţi dintre cele mai diverse, de la cele de natură tehnologică, până la cele

legate de mentalitate, greu de eradiat.

Presa scrisă era mai puţin un business şi mai mult un instrument de

propagandă şi educaţie în spiritul doctrinei comuniste, concentrată în câteva sute

de publicaţii. Faţă de 1999, numărul de publicaţii din 1989 era de circa zece ori

mai mic. Presa se rezuma la câteva cotidiene, inclusiv locale, la care se adăugau o

serie de periodice, de la săptămânale culturale la lunare pentru femei şi pasionaţii

de cinematografie. Pe lângă Scânteia şi omonimul adresat tinerilor, pe piaţa

cotidienelor se remarcau România liberă, informaţia şi publicaţiile sportive. Presa

de nişă era, la rândul ei, axată pe valorile regimului, de la revista pentru

copii Cutezătorii la Gazeta Matematică şi revista Pentru patrie. Editorii încercau

totuşi “să păcălească” regimul şi să acopere cât mai multe tipuri de public şi

informaţie, cu reviste culturale ca Flacăra şi România literară, dar şi publicaţii

precum Femeia şi Cinema. La sfârşitul anului, presa a jucat un rol definitoriu în

propagarea informaţiei şi impunerea ideii de libertate, Scânteia, de exemplu, fiind

transformată în Scânteia poporului.

Izbucnirea revoluţiei şi transmiterea acesteia în direct au acordat mass-

mediei un rol important. Presa scrisă a putut să apară sub o altă formă, ziarele

intitulându-se „ziare libere”. În zilele ce au urmat revoluţiei, consumul de presă a

fost foarte mare, determinat de „foamea de informaţie”. Odată cu apariţia unor noi

publicaţii şi diversificarea vieţii politice, presa a căpătat un rol important şi s-a

divizat de o parte şi de alta a puterii.

II. Cenzura

Printre caracteristicile

regimului comunist

asupra presei scrise,

aspectul cel mai drastic il

reprezinta cenzura, fiind

suprimat, chiar înainte de

publicare, orice cuvânt,

expresie a unei pareri, a

unei idei în contradictie

cu ideologia comunista.

Din nefericire, masurile

restrictive nu se impuneau

doar în presa scrisa,

cenzura si cenzorii de

diferite specializari

subzistau si în

cinematografie, teatru,

opera sau literatura, unde

nici o carte, film sau alta

opera artistica nu putea fi

exploatata daca nu primea

viza de control

Poate sectorul cel mai afectat de

cenzura il reprezinta televiziunea si radioul,

unde cenzorii erau cei mai numerosi. Faptul

ca, Televiziunea Româna transmitea din anul

1959 un program de 81 de ore pe saptamâna,

iar dupa anii ’80 a ajuns sa transmita în jur de

14 – 30 saptamânal, iar în grila de programe

majoritatea emisiunilor erau politice si

patriotice, demonstreaza ca mesajul transmis

nu era altceva decât propaganda comunista.

Totusi, trebuie sa mentionam ca emisiunile de

divertisment erau produse de jurnalisti cu

talent, iar, în limita timpului disponibil, se

transmiteau spectacole de teatru, emisiuni

culturale si filme artistice care erau vizionate

cu multa placere de catre telespectatori.

Acest control al Partidului Comunist Român si mai cu seama controlul exercitat

de catre Ceausescu si Elena, devine evident pe la mijlocul anilor ’70, atingând

proportii patologice în urmatoarea decada. Era aproape imposibila aparitia unor

mass-media alternative sau de opozitie, cele câteva tentative de a publica materiale

critice la adresa autoritatii comuniste erau repede înabusite, însa, cu timpul,

oamenii au învatat sa citeasca printre rînduri. Totusi, teama sanctiunilor sau a

represaliilor de orice natura, ii conducea pe jurnalisti sa isi fixeze interdictii

dincolo de cele impuse de autoritati, ii conducea la autocenzura, iar o astfel de

autolimitare reprezenta o amenintare mai mare pentru libertatea de exprimare si de

informare.

În concluzie, posibilitatile cetăţenilor de a se informa corect, dintr-o sursă sau

alta, erau infime, iar interdicţiile impuse, fie pentru împiedicarea apariţiei

publicaţiilor ilegale sau clandestine, erau exagerate. S-a ajuns până la neputinţa de

a-ţi procura o masină de scris proprie doar cu aprobarea scrisă a autorităţilor. Este

evident că, pentru introducerea doctrinei comuniste şi a cultului personalităţii,

Ceauşescu s-a folosit de toate mijloacele şi tehnicile manipulării în masă şi a reuşit,

ce-i drept şi prin fortă, să-şi ducă la bun sfârşit strategia.

În 1948 se tipăreşte, într-un volum de peste 500 de pagini, o listă de Publicaţii

interzise, care cuprinde un număr sporit de nume de autori şi titluri: 8779. Astfel,

din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, sunt confiscate şi distruse cărţi

semnate de V. Alecsandri, N. Bălcescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia,

Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Emil Cioran, George Coşbuc, Mircea Eliade,

Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, B.P. Hasdeu, G. Ibrăileanu, Titu

Maiorescu, Anton Holban, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion-Heliade Rădulescu

şi de încă mulţi altii.

În ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuşi este scos din literatură, iar

volumul Una sută una poeme, retras din librării.

În 1949 sunt interzise 119 creaţii populare cu un “conţinut ideologic

neadecvat” (cântece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Fănică Luca,

Ioana Radu şi alţii), multe din ele pentru că vehiculau formula legionară “foaie

verde”. Devine obligatorie înregistrarea maşinii de scris la Miliţie.

Tot în 1949 se înfiinţează Şcoala de Literatură “Mihai Eminescu”, al cărei

scop era să producă scriitori pe bandă rulantă. Condiţiile de admitere erau o origine

socială “sănătoasă” şi recomandarea comitetului de partid. Va fi desfiinţată în

1955.

În 1952, în urma apariţiei ”genialei” lucrări a tovarăşului Stalin, Marxismul

şi problemele lingvisticii, este suprimată revista Cum vorbim, redactată de Al.

Graur; este, totodată, criticată “atitudinea duşmănoasă” a lingviştilor Iorgu Iordan,

Al. Rosetti şi Al. Graur, ultimii doi fiind scoşi din învăţământ, ca necorespunzători.

Numeroşi intelectuali de prestigiu au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani

de închisoare, fiind acuzaţi de uneltire împotriva ordinii sociale, printre ei

numărându-se Constantin Noica, Dinu Pillat, N. Steinhardt, Alexandru Paleologu,

Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic.

III. Limbajul de lemn

Despre limbajul de lemn se vorbeşte din ultimele decenii ale secolului nostru,

iar în spaţiul românesc, doar după revoluţia din decembrie 1989. Fenomenul

lingvistic este anticipat de către George Orwell în romanul «O mie nouă sute

optzeci şi patru » dar mai cu seamă în eseul Politics and English Language si The

Principles of Newspeak. Limbajul de lemn este o trasătură a regimurilor totalitare

şi era utilizat în mod determinat pentru a masca realitatea şi pentru a impune

formelor de comunicare socială şi membrilor societăţii, posibilitatea de a-i

manipula pe alţii, de a le induce moduri de gândire conforme cu ideologia. Ca

subsistem al unei limbi, nouvorba, aşa cum mai este denumită, desemnează

elemente lexicale şi unităţi frazeologice specifice, cu caracter de expresii fixe şi

clişee, ceea ce oferă o minimă transparenţă şi o exprimare codificată. Astfel, prin

receptarea şi utilizare frecventă în diverse mijloace de comunicare, se ajunge la

anihilarea gândirii maselor receptoare şi supunerea lor unei sugestii

colective. Totuşi, acest stil de lemn nu a fost folosit doar de regimurile totalitare

sau de factori de putere, îl întâlnim şi astăzi în discursurile politice din ţări

democratice, unde politicienii evită prin limbaj să spună adevarul, îl ocolesc. Cert

este că, în societatea românească, acest bluestem lingvistic a dăinuit ani de zile

după extirparea comunismului şi îl întâlnim, de multe ori şi în mass-media, chiar

dacă sub o formă mai nouă, sau în anumite profesii, unde sunt reproduse mecanic

fraze prefabricate care ne dau impresia unei cunoasteri superioare, când de fapt,

acele expresii sunt lipsite, aproape complet, de informaţii. Chiar şi cu mult timp în

urmă, limba de lemn era folosită, dintr-un motiv sau altul, în diferite situaţii.

Dramaturgul I.L.Caragiale ne-a dăruit o amplă descriere, parodiată ce-i drept,

asupra societăţii în care trăia, societate plină de franţuzisme şi expresii fără sens, o

societate în care personajele vorbeau despre exact ceea ce le lipsea. De fapt, dacă

analizăm bine situaţia, limbajul de lemn este etern şi universal, căci până şi Platon,

în urmă cu 400 de ani înaintea erei noastre, scria şi îi ironiza pe sofişti cu ale lor

“vorbe în vânt”.

Fiind cel mai puternic instrument de influenţare a opiniei publice, mass-

media a jucat un rol foarte important în transmiterea noului limbaj şi

educarea maselor prin intermediul acestuia.Ceauşescu şi Partidul au stiut

să profite de pe urma mass-mediei şi au controlat, astfel, fiecare

compartiment al acesteia, pentru a îndoctrina poporul. În presa scrisă, ca

principal mijloc de comunicare în masă la acea vreme, indivizii erau

intoxicaţi şi hrăniţi cu articole ideologice, iar prin folosirea limbajului de

lemn se amestecau adevăruri parţiale cu minciuni credibile, care creeau

un produs numit de comunişti “informaţia oficială”.

Fiecare acţiune a dictatorului era prezentată sub forma unei elogii, iar cuvintele

ca “cel mai iubit fiu al poporului român”, erau foarte des întâlnite în scriitura

jurnaliştilor. Orice eveniment, fie el sportiv sau din alte domenii, era formulat

printr-o anumită fixitate, şi anume, expresii ca “noi culmi de progres şi civilizatie”,

sau “savant de renume mondial”. Astfel, ziariştii erau obligaţi să-si publice

articolele printr-o formă ce prezenta, de fapt, o imagine falsă a realităţii, reuşitelor

şi progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimentele dispăreau şi erau

înlocuite cu expresiile şablonarde şi cuvintele doctrinare ale limbii de lemn.

O ultimă remarcă asupra situaţiei presei înainte de ’89, dar nu cea mai puţin

importantă, ar fi cadrul legislativ, care, sintetizat, reprezenta dependenţa totală a

mass-mediei faţă de politica PCR. Din Legea Presei tragem câteva concluzii, şi

anume, faptul că întreaga scriitură jurnalistică avea o tematică directionaţă şi

concretizată în misiunea de făurire a “societăţii socialiste multilateral dezvoltate”,

ceea ce elimina posibilităţile de exprimare jurnalistică, îngrădite mai ales în genuri

comparative şi comentative. Articolul al doilea din Legea Presei stabileşte

raporturile presei cu partidul, unde întreaga activitate a presei era direct

subordonată şi controlată de PCR, fapt ce cultiva în rândul maselor conştiinţa

socialistă, iar prin îndoctrinare creştea treptat nivelul de cunoaştere a ideologiei

comuniste în rândul populaţiei.

IV. Televiziunea

Mass media, reprezentată de televiziune, a avut un rol important în prezentarea

revoluţiei. Un astfel de rol l-a avut şi „Adevărul”. Acesta a preluat redacţia şi

patrimoniuloficiosului Partidului Comunist Român, „Scînteia”, care a avut o istorie

tumultoasă în acele zile despre care vom vorbim în următoarele rânduri. Brandul

„Adevărul” a existat din perioada antebelică., fiind un cotidian central înfiinţat în

1888 de Al. Beldiman, care a apărut la Bucureşti la 15 august - până în 1914 şi

între 1919 - 1937. A reapărut între 1946- 1951, fiind suspendat de regimul

comunist.

Fenomenul numit televiziune a fost prezent în peisajul românesc încă de la

începuturile sale pe plan mondial. Deşi apare în timpul celor două Războaie

Mondiale, o perioadă şi un context nu tocmai propice pentru dezvoltări ştiinţifice,

atât pentru spaţiul românesc dar şi pentru cel european, televiziunea reuşeşte să se

dezvolte şi să se impună în faţa altor medii de informare, cum ar fi presa scrisă sau

radioul. Odată cu trecerea anilor, interesul cetăţenilor pentru această formă de

comunicare devine tot mai intens, fapt demonstrat de numărul din ce în ce mai

mare de consumatori. O altă dovadă a interesului crescut pentru televiziune este şi

apariţia în 1968 a programului 2 de televiziune , numărul orelor de program

depăşind volumul de 100 pe săptămână la nivelul anului 1973.

VI. STUDIU DE CAZ

Scânteia (1944-1950) ; Jandarmeria culturală

În perioada comunistă „Scînteia” prezenta punctul de vedere al Partidului

Comunist Român. Acesta era cel mai mare ziar din România, având un tiraj estimat

la 1,7 milioane de exemplare zilnic. Prin acest tiraj „Scînteia” putea fi considerat

unul dintre cele mai puternice branduri din lume. Dar acest tiraj se baza foarte mult

pe abonamentele realizate prin întreprinderi, prin condiţionări. În ultima perioada

Scînteia conţinea în mare parte discursuri ale lui Ceauşescu şi ale conducerii

partidului. Mircea Bunea, ziarist în acea vreme la „Scînteia”, spunea că în această

ultimă perioadă ziarul se scria singur, deoarece era dominat de aceste discursuri.

Dacă în 1944, o oarecare politeţe se mai simte în relaţiile gazetăreşti dintre

scriitorii cu diferite orientări politice, începînd cu 1945, agresiunea verbală devine

vizibilă. Astfel de polemici dure şi incorecte existaseră şi în perioada interbelică ori

în preajma celui de-al doilea război mondial, în special în timpul în care extrema

dreaptă românească atinsesese apogeul său politic. Autorităţile comuniste

manifestă, efemer şi tactic, o oarecare reţinere lingvistică în blamarea scriitorilor

care nu erau convenabili, pentru ca, mai apoi, să declanşeze un război grosier

împotriva lor. Mulţi scriitori vor fi incriminaţi: unii vor fi aruncaţi în închisori

(agresiunea verbală din gazete fiind doar primul stadiu al agresiunii totale pe care o

vor cunoaşte ulterior), alţii vor fi recuperaţi de comunişti ori chiar reeducaţi

(ajungînd să scrie în stil proletcultist), alţii vor fi izolaţi şi interzişi pe perioade mai

lungi sau mai scurte, alţii vor încerca să supravieţuiască decent sau printr-un

colaboraţionism minim, alţii vor trece oportunist şi făţiş colaboraţionist de partea

Puterii. Cele mai multe atacuri au loc în Scânteia, România liberă, Tribuna

poporului, Contemporanul etc. Pe de altă parte, oficiosul Partidului Naţional

Ţărănesc, Dreptatea, se va ambala, la rîndu-i, în atacuri verbale virulente, aceeaşi

gazetă (în 1946) propunînd în mod inspirat termenul emblematic folosit pentru

analiza de faţă: acela de “jandarmi culturali” la adresa culturnicilor comunişti care

încercau să dirijeze autoritar şi discreţionar şi să sancţioneze, prin demolare,

tendinţele literare care nu conveneau. În general, între condeiele agresive de partea

Puterii se remarcă Ion Călugăru, Ion Vitner, Miron Radu Paraschivescu, Mihnea

Gheorghiu, Geo Dumitrescu, Zaharia Stancu, Sorin Toma (fiul lui A. Toma,

demolator al lui Tudor Arghezi faţă de care comite un fel de regicid pentru a-şi

instaura tatăl uzurpator în rangul de poet naţional) şi alţii. Dar puseuri violente

întîlnim şi la Oscar Lemnaru, N. Carandino, Ion Caraion, Şerban Cioculescu, Iorgu

Iordan, unii dintre ei aflaţi de cealaltă parte a baricadei, cel puţin pentru o perioadă,

înainte de a dezerta la comunişti.

Acuza cea mai în vogă la adresa scriitorilor de dinainte de instaurarea

comunismului este, lucru previzibil, aceea de trădare şi slugărnicie. Sînt puşi la zid

Emil Cioran şi Mircea Eliade, C. Noica şi Ion Barbu, Nichifor Crainic şi Radu

Gyr, dar şi Lucian Blaga, acuzaţi fie de obscurantism, fie de misticism, fie de

extremism de dreaptă (majoritatea, într-adevăr, aderaseră la sau simpatizaseră cu

ideologia legionară). Ei sînt consideraţi a reprezenta “dezonoarea” scrisului

românesc; Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti este taxat drept “creatură teutonă” şi

“bătrân huligan”, alţi scriitori sunt catalogaţi “slugi naziste”, “agitatori fascişti”,

“imperialişti”, “reacţionari”, “contrarevoluţionari”, “lachei odioşi”, “trântori”,

“ploconiţi”, “ciocoi”. Liviu Rebreanu (germanofil, în timpul războiului) este atacat

postum în Dreptatea, de către N. Carandino, şi incriminat ca trădător, în pielea lui

Apostol Bologa care a intrat în Gestapo! Într-o altă fază sînt atacaţi Tudor Arghezi

şi George Călinescu, ambii rezistînd la început, ca, mai tîrziu, să fie înregimentaţi

de regimul comunist. Registrul infracţional este ataşat incriminărilor de trădare,

pentru a demonstra că scriitorii respectivi erau taraţi şi vicioşi, cuvenindu-se a fi

înregistraţi în criminalitatea de drept comun: aceştia sînt “răufăcători”, “huligani”,

“satrapi”, “elemente nesănătoase şi duşmănoase”, “lichele”, “bandiţi”, “sabotori”

(termenii sînt seci şi deloc spectaculoşi, acuzatorii folosind clişee).

Mult mai amplu şi învăluitor este registrul care denunţă în scriitorii atacaţi nişte

“otrăvuri”, pentru a justifica ideea de demascare, epurare şi pretinsă purificare care

avea loc. Scriitorii respectivi sînt consideraţi “veninoşi”, plin de pecingini,

“ciuperci otrăvitoare”, promovînd “virusul retrograd” şi demoralizant,

“descompunerea formelor artistice” (de aici “decandentismul morbid”). Este vizată

ideea de boală şi de artă “bolnavă”, comisă de indivizi “găunoşi”, “îmbâcsiţi”,

“dăunători”. Zaharia Stancu scrie acuzator despre cărţile de tip “ciupercărie” şi

“stârpiciune”, concentrîndu-se pe imaginea ciupercilor gălbui care ar reprezenta

arta inamică la adresa noului regim. Anticariatele sînt considerate “focare de

otravă”, întrucît ar promova cărţile scriitorilor fascişti şi mistici. Dacă nu sînt

otrăvitoare, atunci anumite gazete sînt acuzate de decrepitudine şi caracter

vetust: Revista Fundaţiilor Regale (care rămăsese un bastion al literaturii

neînregimentate) este proiectată în ipostaza unei “babe” sulemenite, de pildă.

Atunci cînd nu sînt injuriaţi autorii, cele vizate sînt personajele lor, considerate a fi

larvare, morbide, abjecte, monstruoase, decăzute, sterile, deformate. În alte cazuri,

autorii înşişi se autoflagelează; considerîndu-se “impură” şi “becisnică”, Nina

Cassian îşi va celebra exaltat şi flagelator, într-un poem din 1945, autoreeducarea

de viitoare stahanovistă a spiritului: “Unde să-mi scuip viermăraia dinlăuntru!”.

Registrul putrefact acoperă ca o acoladă ceea ce s-a acuzat pînă acum: Ion Vitner

demască “mlaştinile pline de miasme” ale unui curent literar decadent, Nestor

Ignat îl atacă pe Ion Barbu şi poemul Uvedenrode, aducînd în discuţie tehnica

picturii cu fecale, Sorin Toma îl declară putrefact, licenţios şi mahalagiu pe Tudor

Arghezi. Sînt folosiţi termeni precum “bălăceală”, “hîd”, “hidos”, “sordid”, care au

rostul să pigmenteze acuzele aduse pînă acum. La nivelul bestiariului detectat între

scriitori, cei incriminaţi sînt “şacali”, “cotoi călugăriţi peste noapte”, “maimuţe”

(imitînd arta occidentală), “câini” (care “latră”) ori “potăi” (cîini decăzuţi, jalnici)

şi, fireşte, “năpârci”. Ca jivine imunde, scriitorii vizaţi sînt acuzaţi de “colcăială”

în beznă, prin cotloane; or, colcăiala stimulează reacţia acuzatorilor de a-i nimici,

dar nu oricum, ci prin strivire. Lumina, la rîndul ei, trebuie să orbească întunericul

“bolnav”, locuit de aceste jivine, întrucît se doreşte a fi o lumină cu funcţie de

bisturiu, o lumină chirurgicală şi deratizatoare, adică. Alteori, atacul este unul

funebru şi fiinţial; Miron Radu Paraschivescu regretă, în 1945, că poetul Arghezi

nu a murit la timp (făcînd parte “din galeria poeţilor ce mor prea târziu”), iar, în

1948, Sorin Toma îl proiectează pe Arghezi în ipostaza unui cadavru căruia îi mai

cresc unghiile şi părul; tot în 1948, lui Alexandru Phillippide i se sugerează, ca

retragere din viaţa literară, un cavou.

Aparitii din ziarul “Scanteia”

VII. Mass-media si revolutia din 1989

Revoluţia din decembrie 1989 a reprezentat pentru mass-media un moment extrem

de important, şi anume, transmiterea primelor produse necenzurate şi

neconformiste. Prăbuşirea regimului comunist a însemnat eliberarea întregii prese

de servituţiile impuse şi auto-impuse, a însemnat trecerea de la un sistem

centralizat şi coercitiv la un sistem descentralizat şi liber. Odată cu revoluţia

politică se produsese şi revoluţia mijloacelor de comunicare.

În perioada revoluţiei, subiectele abordate de către mass-media s-au focalizat

pe evoluţia politică şi socială a revoluţiei, pe problemele cauzate în urma a 42 de

ani de comunism, dar şi pe problemele economice pe care le întâmpina naţiunea în

acel moment. Într-un fel, presa şi-a luat sarcina de a aborda, a dezbate şi de a căuta

soluţii la noul cadru politic, social şi economic. Pentru prima dată, după aproape o

jumătate de secol, presa şi-a putut exprima liber punctul de vedere, prin toate

mijloacele sale, presă scrisă, radio şi televiziune, a putut transmite informaţii

necenzurate, opinii opozante şi polemici.

O contribuţie de seamă a avut-o Televiziunea Română care a transmis în

direct ultimul discurs al lui Ceausescu adresat poporului, şi a surprins mai toate

momentele importante ale revoluţiei. Telespectatorii, entuziasmaţi şi totuşi

buimaci, priveau la televizor naşterea în chinuri a democraţiei. În urma revolutiei,

pentru scurt timp, TVR-ul si-a schimbat numele în “ Televiziunea Romana

Libera”, însa a ramas un instrument de propaganda în mâinile nou-născutului Front

al Salvarii Nationale, care era format în principal din comunişti reformaţi.

Până înainte de revoluţie, politica externă a României era legată de ţările

comuniste, U.R.S.S, China şi alte ţări din lagărul comunist, iar odată cu revoluţia,

România trebuia să se orienteze către spaţiul occidental, să adereze la politica

externă postrevoluţionară. Tot legat de acest subiect, presa trata şi problemele

integrării tehnologiei şi dotărilor în conformitate cu cele europene, căci şi în acest

domeniu România era cu mult înapoiată.

Totuşi principalele momente dezbătute de presă se concentrau asupra

intrigelor şi conflictelor politice dintre Frontul Salvării Naţionale, ca organ

provizoriu al puterii de stat, partidele istorice, PNL şi PNŢCD, aflate în opoziţie şi

grupurile civile nou înfiinţate, am putea spune că ziarele au devenit “ziare de

scandal” unde fiecare partizan sau opozant al Guvernului îşi apăra interesele.

Dintre cei care au fost interesaţi, îl putem enumera pe Marian

Petcu, de la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii din

Bucureşti, care a realizat o serie de lucrări despre istoria presei.

Dintre lucrările domniei sale menţionez: Tipologia presei

româneşti, Istoria presei româneşti: antologie. Lucrări

importante mai are şi Mihai Coman, şi domnia sa profesor la

Facultatea de Jurnalism: Introducere în sistemul mass-media şi

Mass-media în România postbelică, şi un important cercetător

străin, Peter Gross, care este interesat de întregul sistem mass

media din Sud-Estul Europei, dar care are şi o lucrare ce

cuprinde un studiu de caz privind România: Colosul cu

picioare de lut: aspecte ale presei româneşti post comuniste şi

Mass media şi democraţia în Ţările Europei de Est

VIII. Concluzie

.

Bibliografie

Petcu Marian – “Puterea si cultura. O istorie a cenzurii”

Visinescu Victor – O istorie a presei românesti

Coman Mihai – Mass-media în România postbelică

Manual de Limba şi literatura română, clasa a XII-a, Grup Editorial Art, 2008

Proletari din toate tarile, uniti-va!