Preocuparea omului pentru cunoaşterea de sine este una permanentă . Discipline precum

biologia,istoria, sociologia au ca obiect de cercetare fie corpul uman, fie evoluţia omului de-a

lungul timpului, fie existenţa omului însocietate. Însă toate aceste discipline oferă puncte de

vedere limitate, întrucât au în vedere trăsături particulare ale omului. Deaceea, era necesară o

cunoaştere generală a fiinţei umane. Filosofia va încerca să ofere o perspectivă de ansamblu

asupraproblematicii ridicate de existenţa omului. Ce este omul? În ce constă natura umană ?

Dacă existenţa are sens? sunt întrebări lacare filosofia încearcă să răspundă . Prima interogaţie -

ce este omul? - este o interogaţie asupra esenţei omului: oare există o trăsătură care este

specifică doar omului? Există o „natură ”, o esenţă prin care omul se deosebeşte de regnul

animal sauvegetal? Interogaţiile despre sensul vieţii sunt legate de cele despre natura umană .

Ceea ce conferă sens existenţ ei nu este oareacea trăsătură care ne caracterizează în mod

propriu? Filosofia nu oferă răspunsuri ultime pentru aceste interogaţii. Filosofia menţine însă ,

interesul permanent în cunoaşterea de sine a omului.

Orice conceptie filosofica isi propune o interpretare a Existentei, a naturii acesteia, pornind de

la anumite enunturi privilegiate sau principii. In acelasi timp, implicit sau explicit, formuleaza

anumite teze prin care clarifica statutul existential specific omului si umanului. De fapt, in

viziune traditionala, ontologia umanului apare ca o particularizare a ontologiei generale, deci ca

o aplicatie si exemplificare a teoriei filosofice generale asupra existentei. Problema structurii

ireductibile a conditiei umane constituie pivotul oricarei incercari de explicare globala a

existentei insesi. Asadar, discursul filosofic vorbeste intotdeauna despre om, chiar atunci cand

se refera la natura, lucruri, univers. Prin "conditia umana" trebuie sa intelegem "nu numai

conditia unei fiinte economice si politice care lupta alaturi de semenii sai pentru libertatea sa

sociala si politica si pentru apararea demnitatii sale, ci intelegem mai cu seama conditia omului

fiinta spirituala, creator de valori spirituale si capabil sa transforme cu ajutorul acestora

realitatea ce-l priveste, s-o umanizeze, transfigurand-o". Nu este intamplator faptul ca in centrul

reflectiei filosofice se afla "caracterul absolut problematic al vietii spirituale", "caracterul de

aventura si miracol pe care-l arata civilizatia si valorile ei", "sentimentul de constanta si

iremediabila nesiguranta in ce priveste destinul nostru ca fiinte cu anumite nevoi spirituale".

Aceste determinatii tragice ale conditiei umane sunt deduse din (si fundamentate prin)

constitutia esentiala a realitatii.

Teoriile despre natura umana incearca sa identifice setul de trasaturi prin care noi oamenii ne

deosebim atat de obiecte, cat si de celelalte vietuitoare, pentru a arata in ce consta deosebirea

dintre oameni si lucrurio, pe de o parte, si dintre oameni si celelalte vietuitoasre, gandirea

filosofica nu putea sa ignore raporturile mentionate mai sus, dar si raporturile omului cu ceilalti

semeni, cu societatea in general.

Conceptiile filosofice asupra naturii umane sustin ca omul din natura este o fiinta

sociala sau sustin ca, originar omul a trait intr-o stare de natura si a dobandit sociabilitatea la un

anumit moment dat al existentei sale prin incheierea unui contract social cu semenii. Inca din

cele mai vechi timpuri, s-a considerat ca omul, prin natura sa, este o fiinta sociala dotata cu grai

articulat si stari morale « prin simitrea binelui si a raului a dreptului si a nedreptului ».In cadrul

filozofiei traditionale, problema omului a fost inteleasa in principal ca problema a definirii lui.

Se aprecia ca o definitie ar permite identificarea unei naturi sau esente umane, respectiv a unui

set de trasaturi esentiale.

Aristotel considera ca omul se manifesta in calitatea sa de fiinta diferita, conform esentei sale

ca fiinta sociala.

Rene Descartes, fondatorul rationalismului clasic, aprecia ca omul trebuie definit din

perspectiva dualitatii sale ca trup si suflet deopotriva, dar si a esentei sale, care este cugetarea.

Daviel Hume considera ca inainte de a fi fiinta rational, omul este o fiinta sensibila, el se

manifesta ca fiinta empirica, dotata cu afectivitate si vointa.

Pentru Immanuel Kant, omul este o persoana condusa de moralitate si etica profesionala.

Pentru Jean-Paul Sartre omul nu este, ci devine.

Pentru Lucian Blaga omul este eminamente subiectul creator in univers : prin experienta

fundamentala a culturii, el se plaseaza ontologic in spatiul existentei intr-un mister si pentru

revelare.

In opera “Geneza metaforei si sensul culturii” Blaga arata ca omul nu este pur si simplu un

animal inzestrat cu inteligenta, tot asa cum o statuie nu este un bloc de piatra cizelata. El il

critica pe Bergson, spunand ca acesta elimina din experienta omului misterul, ca vede in om un

simplu mestesugar, iar nu un creator.

Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal, sustinand ca destinul omului e intr-

un mister. Nota caracteristica a omului este creatia. Animalul produce uneori locasuri sau

unelte, dar aceste acte nu sunt creatoare. Omul insa este capturat de un destin creator, intr-un

sens cu adevarat minunat.

Pentru Blaise Pascal, omul este un lucru de mijloc intre nimic si tot. El este ceva, o fiinta cu

totul aparte a carei natura nu se lasa usor dezvaluita si a carei conditie este determinata de

pacatul originar. Datorita acestuia, omul a ajuns sa fie prins intre setea si imposibilitatea de a-l

cunoaste pe Dumnezeu, intre cautarea continua a fericirii si nefericirea lui aproape iremediabila,

in conditiile unui razboi permanent intre ratiune si pasiune.

Omul este preocupat de găsirea unor adevăruri esenţiale şi universale, dar în permanenţă se

evidenţiază neputinţa sa în faţa marilor mistere ale lumii. O constrângere ar putea fi exercitată,

pe de-o parte, chiar de om, în încercarea de a fugi de necunoscut şi de a se ascunde de cea mai

mare teamă a sa în spaţiul securizant al divinităţii. Dar chiar şi atunci când eliminăm această

posibilitate, tot se observă ca adevărul absolut este inaccesibil. S-ar putea ca nici măcar ştiinţa,

prin rigurozitatea sa, să nu ofere un răspuns satisfăcător, însă nu există altă metodă de a trata

problemele într-un mod obiectiv. Nu trebuie să lăsăm scepticismul şi indiferenţa să îngroape

setea de cunoaştere, însă până nu obţinem un răspuns pertinent şi universal valabil care să pună

capăt problemei ontologice, suntem nevoiţi să ne împăcăm cu ideea că cea mai drastică metodă

prin care ne este limitată cunoaşterea este acceptarea faptului că lumea nu cunoaşte limite. Vom

distruge barierele doar atunci când vom îngrădi infinitul.