1

1

Prelucrarea electronică

a datelor

1.1 Date şi informaţii. Stadiile PED

1.2 Principiile funcţionării unui calculator

1.3 Unităţi de măsură utilizate în informatică

1.4 Hardware şi software

1.5 Ce este informatica?

Obiectivele capitolului

Înţelegerea rolului calculatorului în sporirea eficienţei activităţii din orice domeniu.

Descrierea principiilor elementare de funcţionare a unui calculator.

Definirea unor unităţi de măsură utilizate în informatică.

Definirea noţiunilor de hardware şi software

Definirea termenului de informatică

2

În multe cazuri, cunoştinţele legate de calculatoare şi utilizarea acestora sunt

căpătate din surse întâmplătoare, nu neapărat corecte, iar cel care acumulează astfel de

informaţii şi poate crea o imagine eronată despre domeniu. Este, de aceea, necesară o

prezentare sistematizată a elementelor de bază. Acest capitol este punctul de start pentru

explicarea structurii şi modului de funcţionare a unui calculator. Sunt discutate principii

general valabile pentru orice familie sau generaţie de calculatoare, scopul fiind de a defini

câteva elemente de bază care să permită dezvoltările din capitolele următoare.

1.1 Date şi informaţii. Stadiile PED

Impactul pe care calculatorul îl are asupra vieţii omului modern nu are nevoie de

comentarii. În prezent, primul contact cu calculatorul are loc la vârste foarte mici, adesea

preşcolare. Calculatorul intră apoi firesc în viaţa de zi cu zi a omului modern, ca televizorul

sau radioul, indiferent de activitatea de bază a acestuia.

În cel mai general sens, calculatoarele se folosesc pentru a prelucra date. O definiţie

de dicţionar pentru termenul date este: lucruri ştiute sau presupuse; fapte sau reprezentări

din care pot fi derivate concluzii. Pentru utilizarea conceptului în lumea calculatoarelor,

Institutul Naţional American pentru Standarde (American National Standards Institute -

ANSI) oferă următoarea definiţie duală a datelor:

1. O reprezentare a faptelor, conceptelor, sau instrucţiunilor într-o manieră

formalizată adecvată pentru comunicare, interpretare, sau prelucrare de către

om prin mijloace automate.

2. Orice reprezentare cum ar fi litere, cifre sau cantităţi analogice căreia îi este

asociată o semnificaţie. În general, se execută operaţii asupra datelor pentru a

furniza informaţii despre o anumită entitate.

Datele constau în simboluri scrise sau stocate pe un anumit suport. Simbolurile

reprezintă anumite obiecte, idei sau valori, care transmit informaţii într-un context

particular. În această discuţie intervine două concepte, date şi informaţii, între care există

legături şi deosebiri care au fost analizate din multiple puncte de vedere. Este larg

acceptată, în prezent, următoarea distincţie între date şi informaţii:

Datele sunt forma codificată a informaţiilor.

Informaţiile sunt extrase din date şi sunt folosite pentru a rezolva probleme (în

sens larg).

ANSI împreună cu Organizaţia Internaţională pentru Standarde (International

Standards Organization - ISO) au definit informaţia ca fiind semnificaţia pe care omul o

asociază datelor prin intermediul unor convenţii stabilite în reprezentarea acestora.

3

Consideraţiile enumerate pe scurt justifică de ce vorbim despre calculator ca fiind un

sistem pentru prelucrarea electronică datelor şi nu sistem pentru prelucrarea informaţiilor:

indiferent de cantitatea de date care se prelucrează, acestea nu pot deveni informaţii până

când nu sunt interpretate de cel care are de rezolvat problema.

Prelucrarea electronică a datelor (PED) are trei stadii care sunt ilustrate în

figura 1.1.1.

Fig. 1.1.1. Prelucrarea electronica a datelor

Într-o anumită perioadă din istoria dezvoltării tehnologiei calculatoarelor, cele trei

stadii constituiau etape distincte ale unui proces liniar care se desfăşura chiar în

succesiunea indicată în figura 1.1.1. Această perioadă a durat în ţările avansate până la

sfârşitul anilor şaptezeci, iar în România până la mijlocul anilor optzeci şi avea ca element

caracteristic faptul că utilizatorii calculatorului nu aveau contact nemijlocit cu calculatorul

pentru a introduce date în prelucrare şi pentru a extrage rezultatele. Un calculator al acelei

epoci ocupa o întreagă sală climatizătă, iar într-un oraş important existau câteva

calculatoare. Ele se aflau în centre de calcul electronic la care cei interesaţi, în special unităţi

economice, îşi aduceau datele pentru a fi prelucrate. Suportul pe care erau codificate datele

de prelucrat erau cartelele perforate , fiecare coloană de perforaţii reprezentând un cod.

Pachetele de date erau preluate prin serviciul de relaţii cu beneficiarii şi introduse în

prelucrare. Urma procesare propriu-zisă, iar rezultatele prelucrării erau tipărite pe hârtie şi

predate beneficiarului tot prin serviciul de relaţii. În cazul în care, din analizarea

rezultatelor, se consta că în setul de date de intrare se strecuraseră erori, cartelele

respective erau perforate din nou, iar lanţul de prelucrare trebuia reluat. De aceea,

prelucrarea datelor referitoare la o anumită problemă, de exemplu calculul salariilor pentru

o mare unitate industrială, putea dura câteva zile.

Exemplificarea făcută mai sus a avut mai multe scopuri. Pe de o parte, ea arată că, în

domeniul calculatoarelor, "istoria veche" înseamnă evenimente petrecute cu doar

cincisprezece - douăzeci de ani în urmă. Pe de altă parte, permite să se tragă imediat

concluzia că datele prelucrate în epocă erau, aproape exclusiv numerice: gestiune

economico-financiară, probleme ştiinţifice, analize statistice etc. Nu în ultimul rând, ea are

4

rolul de a sublinia că cele trei momente ale prelucrării, introducerea datelor iniţiale,

prelucrarea propriu-zisă şi extragerea rezultatelor puteau fi puse în evidenţă cu claritate.

În prezent, aceste momente sunt mai puţin evidente la o primă vedere. Un calculator

performant ocupă o jumătate din suprafaţa unui birou, iar utilizatorul său acţionează direct,

introducând datele prin intermediul tastaturii. Prelucrarea se face pe loc, iar rezultatele se

văd pe ecran. Utilizatorul ia imediat decizia efectuării unor modificări sau corecţii, iar lanţul

de prelucrare se reia. Are loc un proces ciclic de introducere, prelucrare şi apoi consultare a

rezultatelor, care se încheie doar când datele obţinute sunt cele corespunzătoare.

Tot în legătură cu ceea ce se întâmplă în prezent, trebuie remarcată o altă diferenţă

faţă de trecut, când datele prelucrate erau cu preponderenţă numerice. Progresele

înregistrate în plan tehnologic permit acum ca, atât datele introduse în prelucrare, cât şi

rezultatele prelucrării, să fie de cele mai diverse categorii: texte, valori numerice, desene,

imagini, sunet, semnale electrice dintr-un proces tehnologic etc.

Pentru a înţelege cum funcţionează, de fapt, calculatorul, ne vom limita a comenta

cele trei stadii, aşa cum sunt ele ilustrate în secvenţa din figura 1.1.1 şi făcând abstracţie de

repetarea lor ciclică în cazul utilizării calculatoarelor moderne. Să notăm, întâi, termenii din

limba engleză care sunt consemnaţi şi în figura 1.1.1: INPUT pentru introducerea datelor şi

OUTPUT pentru extragerea rezultatelor prelucrării. De asemenea, pentru prelucrare se

foloseşte, de obicei, termenul procesare care, de altfel, înseamnă exact acelaşi lucru.

1.2 Principiile funcţionării calculatorului

Funcţionarea calculatorului are loc în conformitate cu două principii care au fost

enunţate de John von Neumann la mijlocul anilor patruzeci ai secolului trecut. Aceasta arată

că, exceptând încercările pe care diferiţi gânditori le-au făcut de-a lungul vremii pentru a

imagina şi construi maşini de calcul, istoria consistentă a calculatoarelor are abia o jumătate

de secol. Cele două principii sunt valabile şi la majoritatea calculatoarele din prezent. Vom

face în continuare o descriere a acestora, mai degrabă decât o enunţare exactă.

Unul dintre principii arată că datele care trebuie prelucrate se încarcă în memoria

calculatorului; tot în memorie, se încarcă şi un program conform căruia se face prelucrarea.

Programul este o succesiune de ordine elementare de prelucrare; un astfel ordin se

numeşte instrucţiune. Deci, programul este o succesiune de instrucţiuni. Prelucrarea are loc

astfel: un dispozitiv, numit procesor, extrage câte o instrucţiune din memorie şi execută

ordinul exprimat de aceasta. El face acest lucru automat, începând cu prima instrucţiune a

programului şi până când întâlneşte o instrucţiune de oprire.

5

Un al doilea principiu enunţă că, în construcţia calculatoarelor, pentru reprezentarea şi

manipularea informaţiilor de orice natură trebuie folosit sistemul de numeraţie binar. Acest

aspect va fi discutat mai pe larg în secţiunea următoare.

Se subânţelege faptul că procesorul "înţelege" ordinele exprimate de instrucţiuni şi le

poate executa. Executând o instrucţiune, procesorul acţionează asupra datelor aflate în

memorie, transformându-le. Poate face, de exemplu, o operaţie aritmetică, sau o

comparare, sau o deplasare a unei date în cadrul memoriei, ori spre exterior etc. Astfel,

instrucţiune cu instrucţiune, datele sunt prelucrate, adică transformate şi aduse de la forma

lor iniţială la o formă finală care reprezintă rezultatele prelucrării.

Se observă, din cele discutate, că un calculator funcţionează secvenţial: el execută pas

cu pas o succesiune de instrucţiuni care a fost concepută de către o persoană de

specialitate care ştie care sunt prelucrările necesare rezolvării unei probleme, ordinea

corectă a acestora, precum şi cum trebuie să scrie instrucţiunile programului. De fapt,

programarea calculatoarelor este activitatea de elaborare de programe de calculator menite

să rezolve diferite necesităţi de prelucrare a datelor.

Trebuie amintit, totuşi, că cercetări din ultimii ani se concentrează asupra tehnicilor

multi-procesor, adică asupra construirii de calculatoare care să execute mai multe

instrucţiuni simultan. Acest lucru este, însă, invizibil pentru un utilizator obişnuit; imaginea

funcţionării secvenţiale este suficientă pentru ca acesta să înţeleagă principiile de bază.

1.3 Unităţi de măsură utilizate în informatică

Ca şi în cazul altor domenii ale tehnicii, şi în cazul calculatoarelor diferitele

caracteristici de performanţă trebuie exprimate prin unităţi de măsură specifice.

Bineînţeles, majoritatea lor sunt folosite doar de specialişti. Două dintre ele, însă, sunt uşor

de înţeles şi utilizat de către orice persoană care are legătură cu calculatorul. Le vom

prezenta în continuare.

Măsurarea capacităţii dispozitivelor de memorare şi stocare

Aşa cum a fost arătat în secţiunea precedentă, în memoria calculatorului se încarcă

atât datele cât şi programele. Atât unele cât şi celelalte se reprezintă în memorie sub formă

de coduri numerice, mai precis, coduri binare. Un cod binar se scrie folosind doar cifrele 0 şi

1. De exemplu: 10101001. De fapt, aşa cum a enunţat von Neumann, toate informaţiile care

se vehiculează în interiorul unui calculator, nu numai cele stocate în memorie, sunt

codificate binar.

Faptul că a fost preferată reprezentarea binară se datorează unor considerente

tehnologice, sistemele fizice cu doar două stări fiind cel mai uşor de construit şi având

6

funcţionarea cea mai sigură: bec aprins sau stins, comutator închis sau deschis, dispozitiv

electronic în conducţie sau în blocare. Cele două stări pot primi semnificaţiile de 0 şi 1. Pe

de altă parte, o întreagă suită de teorii matematice (algebra logicii, teoria informaţiei, teoria

codurilor etc.) asigură suportul pentru reprezentările binare, precum şi tehnicile de

prelucrare a informaţiilor de orice natură, de la valori numerice şi şiruri de caractere până la

imagini şi sunet.

O poziţie (cifră) într-un cod binar se numeşte bit (notaţie: b). Un cod de 8 biţi se

numeşte byte (notaţie: B) sau octet (notaţie: O). În figura 1.3.1 sunt ilustrate cele spuse aici.

10 01011 0

bit

Byte

Fig. 1.3.1 Cod binar

Byte se pronunţă "bait", iar în româneşte se foloseşte adesea şi această scriere a

termenului. Pluralul în limba engleză este bytes, iar în româneşte se pronunţă (şi, adesea, se

scrie) "baiţi". Deci, cel puţin ca pronunţie: un bait, doi baiţi.

Byte-ul este unitatea elementară de măsură a capacităţilor de stocare: memorie,

discuri magnetice etc. De fapt, nu byte-ul ci, multiplii săi se folosesc în mod curent. Aceştia

sunt următorii:

* kilo (K) 1 KB = 1024 B

* mega (M) 1 MB = 1024 KB

* giga (G) 1 GB = 1024 MB

* tera (T) 1 TB = 1024 GB

Să facem observaţia că, faţă de semnificaţia cu care suntem obişnuiţi a multiplilor (de

exemplu: kilo = 1000 = 103), în cazul octeţilor factorul de multiplicare este

1024 = 210.

Tot în Bytes se exprimă şi anumite caracteristici de performanţă ale altor module din

componenţa calculatorului, de exemplu ale procesorului. Oricum, trebuie reţinut că, atunci

când se vorbeşte de coduri binare, se au în vedere exprimări în Octeţi (Bytes), deci şiruri de

biţi având lungimi multiplu de opt.

Măsurarea vitezei de lucru a procesorului

Aşa cum am arătat, procesorul extrage, una câte una, instrucţiuni din memorie şi le

execută. Această funcţionare pas cu pas este determinată de nişte semnale de tact

furnizate de un dispozitiv cu cristal de cuarţ. Este acelaşi principiu ca la funcţionarea

7

ceasurilor electronice obişnuite. De fapt, acest dispozitiv de generare a tactului este numit

chiar ceas (clock). La fiecare tact primit, procesorul execută câte ceva. Deci, procesorul va fi

cu atât mai rapid cu cât va fi putea să primească mai multe tacte pe secundă, adică semnal

de ceas cu o frecvenţă mai mare. În fizică se defineşte ca unitate de măsură a frecvenţei

hertz-ul (Hz), numit şi ciclu pe secundă. Astfel, se consideră că un fenomen periodic, a cărui

perioadă este de o secundă, are frecvenţa de 1Hz. Frecvenţa cu care lucrează procesorul

unui calculator se măsoară în milioane de Hz, deci în megahertz (MHz). Aceasta poate

constitui un reper de apreciere pentru orice utilizator, deoarece frecvenţa, în MHz, este

indicată pentru orice calculator comercializat: între două calculatoare din aceeaşi categorie,

este mai rapid cel care lucrează la o frecventă de ceas mai mare.

1.4 Hardware şi software

Discuţia de până acum cu privire la principiile funcţionării unui calculator a avut două

aspecte.

Pe de o parte, s-a vorbit despre faptul că datele care trebuie prelucrate se încarcă în

memorie, iar că prelucrarea lor se face de către procesor. Acestea sunt nişte dispozitive

electronice şi fac parte, împreună cu multe altele din configuraţia fizică a calculatorului.

Pe de altă parte, datele sunt prelucrate conform unui program format din instrucţiuni

scrise în cod binar.

Nici maşina, nici programele nu pot exista separat, deci este clar că, atunci când

vorbim despre calculator, ne referim la ambele. Pentru ele s-au dat şi două definiţii globale.

Hardware

Noţiunea de hardware este un termen general care desemnează totalitatea

circuitelor, dispozitivelor şi echipamentelor componente ale unui calculator.

Pe scurt, HARDWARE = ECHIPAMENT (fizic)

Software

Noţiunea de software este un termen general care desemnează totalitatea

programelor dintr-un calculator.

Pe scurt, SOFTWARE = PROGRAME pentru calculator.

8

1.5 Ce este informatica?

Acest capitol a fost dedicat prezentării generale a scopului şi utilitaţii unui curs

introductiv de informatică. Singurul lucru care ar mai trebui definit este chiar semnificaţia

acestui cuvânt. Termenul sugerează, de fapt, ce înseamnă, iar tot capitolul s-a referit la

prelucrarea informaţiilor, reprezentate ca date, cu ajutorul calculatorului electronic.

Informatica este o ştiinţă complexă, pluridisciplinară. În accepţiunea curentă, ea

cuprinde toate activităţile legate de proiectarea, realizarea şi exploatarea sistemelor de

prelucrare a informaţiilor cu ajutorul calculatorului, în scopul creşterii eficienţei activităţii

umane, fizice şi intelectuale. O definiţie scurtă şi cuprinzătoare este cea oferită de

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române:

Informatică

Noţiunea de informatică desemnează ştiinţa care se ocupă cu studiul prelucrării

informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul.

Bineînţeles, în definiţia de mai sus se consideră implicită legătura între date şi

informaţii care a fost comentată la începutul secţiunii 1.1.

9

2

Hardware

2.1 Arhitectura generală hardware

2.2 Memoria şi microprocesorul

2.3 Echipamente de intrare

2.4 Echipamente de ieşire

2.5 Echipamente pentru stocare

2.6 Echipamente pentru comunicaţii în reţea

2.7 Centru şi periferie, intrări şi ieşiri

Obiectivele capitolului

Descrierea principalelor blocuri componente ale arhitecturii hardware.

Prezentarea câtorva trăsături definitorii ale familiei de calculatoare PC.

Enumerarea caracteristicilor actuale ale unui PC de performanţă medie.

Definirea noţiunilor de intrare şi ieşire

10

Pentru a putea asimila cunoştinţe mai avansate de utilizare a calculatorului este

necesară înţelegerea câtorva noţiuni elementare privind arhitectura hardware. Orice

utilizator are nevoie de aceste noţiuni pentru a manevra corect calculatorul şi pentru a

înţelege ce se întâmplă în timpul funcţionării acestuia.

Capitolul al doilea este dedicat descrierii blocurilor funcţionale ale platformei

hardware. Se va pleca de la o schemă bloc generală, valabilă pentru orice calculator, iar pe

parcurs, odată cu introducerea detaliilor necesare, se vor face referiri la familia de

calculatoare PC, cea care domină, în prezent, piaţa informatică mondială şi care, în

România, deţine, practic, exclusivitatea în tehnica de calcul.

2.1 Arhitectura generală hardware

La începutul acestui capitol este prezentată structura generală a arhitecturii

hardware, sub forma unei scheme bloc, ilustrată în figura 2.1.1. Schema are în vedere rolul

funcţional al diferitelor grupe componente şi legăturile între acestea din punctul de vedere

al transferurilor de date. De altfel, săgeţile semnifică tocmai aceste posibilităţi de transfer.

Se observă că memoria este un punct central al acestor fluxuri şi că anumite transferuri nu

se pot face decât într-un singur sens. Figura 2.1.1 nu prezintă o imagine riguroasă, în sensul

ingineresc al termenului, dar este mai folositoare pentru un utilizator obişnuit. Acesta nu

este interesat, neapărat, de elemente de strictă specialitate cum ar fi, de exemplu,

conceptul de magistrală sau tipurile de semnale care se vehiculează între diferite blocuri

funcţionale.

Fig. 2.1.1. Schema bloc a platformei hardware

MEMORIE

MICROPROCESOR

Echipamente

de intrare

Echipamente

pentru stocare

(date si programe)

Echipamente

de iesire

Echipamente

pentru

comunicatii

în retea

I

I I O O

O

11

Schema are valabilitate pentru înţelegerea funcţionării generale, făcând abstracţie de

diferitele generaţii şi familii de calculatoare precum şi de evoluţiile în plan tehnologic

petrecute de-a lungul timpului. Dacă, în loc de cuvântul microprocesor, pe blocul respectiv

ar fi scrisă denumirea, mai generală, de procesor, figura ar putea fi folosită atât pentru

descrierea părţilor componente ale unui calculator din prezent cât şi ale unuia din anii

şaptezeci. Bineînţeles, comentând această schemă bloc, vom face referiri la parametrii şi

caracteristicile calculatoarelor cu care se întâlneşte, astăzi, orice utilizator.

Pentru a putea face trimiterile necesare, apropiindu-ne treptat de calculatoarele cu

care se lucrează în prezent, trebuie să punctăm câteva elemente preliminare. Calculatoarele

pe care oricine le poate utiliza astăzi, la serviciu sau acasă, au primit denumirea generală de

calculatoare personale. Poate că nu este cea mai potrivită denumire, nu este nici singura,

dar ea s-a impus într-o anumită etapă istorică, plasată la începutul anilor optzeci, şi are, cel

puţin, calitatea de a sugera ideea că oricine poate utiliza un astfel de calculator. Începând

cu primii ani ai deceniului optzeci, pe plan mondial s-a impus familia de calculatoare PC.

Denumirea a fost dată după modelul cu care firma IBM, liderul autoritar al constructorilor la

vremea respectivă, s-a lansat pe piaţa calculatoarelor personale: IBM PC. De fapt, PC

(Personal Computer) înseamnă chiar calculator personal. Modelul a inaugurat, deci, o

întreagă familie care domină şi în prezent domeniul. În România, această familie de

calculatoare "compatibile IBM" deţine exclusivitatea, în timp ce în SUA şi în ţările din

Europa de Vest există pe piaţă şi o familie concurentă, Macintosh, lansată de firma Apple.

De aceea, toate referirile de acum încolo vor fi la familia PC şi, adesea, în loc de "un

calculator", vom spune "un PC". De asemenea, recomandăm, chiar şi celor care nu ştiu

limba engleză, să folosească, în loc de pronunţia românească a literelor PC (adică pe-ce),

pronunţarea acestora din limba engleză, care este pi-si; singurul motiv este că aşa face

toată lumea.

În continuare sunt date câteva detalii, doar cele strict necesare, în legătură cu fiecare

bloc al schemei din figura 2.1.1.

2.2 Memoria şi microprocesorul

În partea centrală a schemei din figura 2.1.1 sunt figurate, incluse într-un bloc central,

memoria şi microprocesorul. Includerea acestora într-un singur bloc vrea să ilustreze tocmai

legătura esenţială care există între ele: între microprocesor şi memorie au loc permanent

transferuri de coduri binare reprezentând instrucţiuni sau date. În prezent, timpii necesari

acestor transferuri se exprimă în nanosecunde (ns)1. Despre aceste componente se vorbeşte

1 Nanosecundă - a miliarda parte dintr-o secundă: 1 ns = 1/10

9 s

12

chiar în principiile enunţate de John von Neumann, folosindu-se, însă, termenul procesor în

locul aceluia de microprocesor, care este de dată mai recentă.

Memoria

În memorie se încarcă datele de prelucrat şi programele prin care se face prelucrarea.

În prezent, memoria se prezintă sub forma unor circuite electronice integrate de mare

capacitate. Se mai folosesc termenii memorie operativă, precum şi memorie internă pentru

a face distincţia de un alt element hardware, hard-discul, care este denumit şi memorie

externă (şi care va fi descris mai târziu).

adrese

0 11010011

1 01011100

2 10010010 locaţie (1B)

: ...

: ...

: ...

: 10010011

: 00101010

Fig. 2.2.1. Organizarea logică a memoriei

Din punct de vedere funcţional, ne putem imagina memoria ca fiind o succesiune de

celule numerotate, aşa cum arată figura 2.2.1. Fiecare celulă are capacitatea de un byte (1B)

şi se numeşte locaţie de memorie. Numărul total de locaţii dă capacitatea memoriei. De

aceea, această capacitate se va exprima în multipli ai byte-ului.

Adresele locaţiilor sunt notate în figura 2.2.1 cu cifre arabe pentru ca ideea să fie mai

uşor de înţeles; în realitate, şi adresele se exprimă tot în coduri binare, aşa ca orice altă

informaţie pe care o utilizează maşina. Codurile binare încărcate în locaţii pot să reprezinte

date sau instrucţiuni de program şi nu există elemente distinctive între acestea. Dacă datele

nu se amestecă cu instrucţiunile, este pentru că ele sunt plasate în zone diferite ale

memoriei, iar procesorul le tratează ca atare.

Calculatoarele PC au două tipuri de module de memorie: RAM şi ROM.

13

RAM

RAM este prescurtarea de la Random Access Memory, ceea ce exprimă o

caracteristică tehnologică având semnificaţie doar pentru profesionişti. Pe de altă parte,

însă, RAM este tocmai memoria care îl interesează pe orice utilizator. În ea se încarcă datele

şi programele; cu cât capacitatea RAM este mai mare, cu atât calculatorul va funcţiona mai

bine (va fi mai rapid) pentru că va fi posibil ca, la o prelucrare, să se încarce în memoria sa

cantităţi mai mari de date, precum şi segmente de program mai ample. Capacitatea RAM

considerată normală este, în prezent, de 2-4 GB.

O caracteristică fundamentală a acestui tip de memorie este că i se şterge conţinutul

în momentul în care se întrerupe alimentarea cu energie electrică, chiar şi accidental. De

aceea, datele şi programele care vor fi refolosite trebuie stocate, între două utilizări, pe un

suport extern. Despre acest lucru se va vorbi mai târziu.

ROM

ROM este prescurtarea de la Read Only Memory, adică memorie numai pentru citire.

Această denumire arată o caracteristică fundamentală a acestor module de memorie:

informaţiile conţinute în ROM pot fi consultate, folosite, dar în ROM nu se pot face înscrieri

în cursul utilizării curente a calculatorului. Conţinutul ROM este înregistrat de către

producător, prin mijloace specifice, "de fabrică". Înseamnă că aceste module de memorie

mai au o caracteristică fundamentală: conţinutul lor nu se şterge în momentul întreruperii

tensiunii de alimentare.

Rolul ROM în configuraţia hardware devine clar dacă mai revedem o dată principiul lui

von Neumann care spune că activitatea procesorului se reduce la a extrage şi executa

instrucţiuni din memorie. Dacă un calculator ar fi echipat doar cu RAM, care se şterge la

închiderea acestuia, atunci, la o nouă pornire nu ar exista instrucţiuni care să fie executate

de către procesor, iar calculatorul nu şi-ar putea începe activitatea. De aceea, pe lângă alte

informaţii, în ROM trebuie să existe, obligatoriu, (micro)programe care să fie executate

automat la pornirea calculatorului şi care, la rândul lor, să asigure declanşarea altor procese

mai complexe.

Din punctul de vedere al utilizatorului obişnuit, conţinutul ROM nu este direct

accesibil. Existenţa acestui tip de memorie este percepută doar ca o chestiune de cultură

informatică generală.

Microprocesorul

Conform unuia dintre principiile de bază enunţate în capitolul 1, funcţionarea

calculatorului constă în executarea, de către un echipament numit procesor, a

instrucţiunilor pe care acesta le extrage, una câte una, din memorie. Acesta poate fi

considerat nucleul calculatorului, fiind numit şi unitate centrală de prelucrare (Central

14

Processing Unit - CPU). Schemele electronice ale procesorului sunt de o foarte mare

complexitate. La calculatoarele anilor '60 -'70 unitatea centrală de prelucrare ocupa un

întreg dulap de circuite electronice. Începând cu anii şaptezeci s-a dezvoltat o tehnologie de

integrare pe scară foarte largă a acestor scheme, iar procesorul calculatorului a putut fi

realizat sub forma unui unic circuit electronic integrat, numit microprocesor. Toate

calculatoarele personale fabricate în prezent au ca unitate centrală de prelucrare un

microprocesor. Ultimele generaţii de microprocesoare au scheme înglobând milioane de

tranzistori.

Performanţele unui tip de microprocesor pot fi apreciate, în mare, după următorii doi

parametri:

a) lungimea, în biţi, a codului de instrucţiune pe care acesta îl poate extrage din

memorie şi executa la un pas: cu cât acest cod este mai mare, exprimând o

operaţie mai complexă, cu atât microprocesorul este mai performant;

b) frecvenţa, în MHz, a semnalului de ceas pe care microprocesorul îl poate primi:

un semnal cu frecvenţă mai mare înseamnă o viteză de lucru mai ridicată.

Aprecierea riguroasă a performanţelor microprocesoarelor moderne implică, în

prezent, mult mai multe aspecte.

Liderul mondial în proiectarea şi fabricaţia de microprocesoare este firma americană

Intel care, de altfel, a lansat pe piaţă primul microprocesor performant.

Microprocesorul este componenta centrală a unui calculator, cea care dirijează prin

semnale de comandă funcţionarea întregii structuri hardware. Împreună cu memoria

operativă (RAM) el formează, din punct de vedere logic, partea centrală a calculatorului. De

aceea, în figura 2.1.1, aceste două elemente sunt figurate într-un bloc comun.

2.3 Echipamente de intrare

Schema din figura 2.1.1 mai conţine o serie de blocuri dispuse în jurul părţii centrale

care este formată din memorie şi microprocesor. Unul dintre acestea cuprinde

echipamentele de intrare, adică acelea pe care operatorul le foloseşte pentru a introduce

date şi pentru a trimite comenzi.

Tastatura

Orice calculator are tastatură. De la apariţia calculatoarelor personale aceasta a fost

principalul mijloc prin care utilizatorul a introdus datele de prelucrat, precum şi comenzile

pentru dirijarea funcţionării programelor. {i instrucţiunile care compun programele sunt

15

introduse tot de la tastatură în momentul elaborării acestora de către programatori, dar

asta este o altă poveste.

Tastaturile PC-urilor au o organizare generală standard, iar diferenţele care pot

apărea sunt minore şi adaptări la specificul ţării în care este vândut calculatorul. Astfel,

există, ca şi la maşinile de scris, tastaturi având caractere specifice limbii engleze, germane,

franceze etc.

Orice tastatură este împărţită în cinci zone mari:

tastele alfanumerice, adică cele asemănătoare maşinii de scris,

tastatura numerică suplimentară, folosită pentru introducerea unor volume mari

de date numerice (de exemplu, în programele de contabilitate),

tastele direcţionale, folosite la deplasare pe ecran a unui cursor cu care se

selectează diferite elemente care interesează,

tastele de control, care sunt folosite, adesea, în diferite combinaţii şi cu care se

introduc, de obicei, comenzi pentru dirijarea funcţionării generale a programelor,

tastele funcţionale, notate F1 ... F12, care, de asemenea, sunt folosite pentru a

declanşa anumite acţiuni ale programului cu care se lucrează, dar care au roluri

particularizate de la un program la altul.

Mouse

Pe lângă tastatură, orice PC are şi un mouse. Oricine s-a uitat vreodată la desene

animate ştie că mouse înseamnă şoarece; în limba franceză, de exemplu, se foloseşte

traducerea termenul englezesc. Mouse-ul fost inventat în anii şaptezeci de către Douglas

Engelbart de la Institutul de Cercetări Stanford. Mulţi ani mai târziu, inventatorul a declarat

că, dacă ar fi ştiut ce succes va avea, i-ar fi dat noului dispozitiv o denumire mai onorabilă.

Primele calculatoare cu mouse au fost nişte staţii de lucru lansate în 1981 de firma Xerox. În

prezent, mouse-ul este principalul dispozitiv cu care se navighează pe ecranul

calculatorului. Utilizatorul mişcă mouse-ului pe masă, determinând mişcarea unui cursor pe

ecran. În felul acesta el îl poziţionează pe un anumit element grafic al imaginii, după care

apasă scurt ("face click") pe unul din butoanele mouse-ului acţionând, astfel, asupra

elementului selectat. Acţiunea declanşată depinde de programul cu care se lucrează. Un

mouse are două sau trei butoane. Cel mai folosit este butonul stâng, dar multe programe

actuale folosesc mult şi butonul din dreapta. Uneori, în loc de un click trebuie făcut dublu

click (două apăsări rapide). În alte situaţii, anumite elemente grafice pot fi "trase" pe ecran

dintr-un loc în altul. Pentru aceasta, după poziţionarea cursorului, utilizatorul ţine apăsat

butonul mouse-ului, îl deplasează pe masă şi trage, astfel, pe ecran obiectul grafic în locul

dorit. Ajuns la destinaţie, el eliberează butonul. În engleză, acţiunea se numeşte drag and

16

drop; în româneşte înseamnă "trage şi aruncă", dar putem spune, simplu, că tragem

obiectul (cu mouse-ul).

Scanner

Se numeşte scanner dispozitivul de intrare folosit la preluarea imaginilor de pe hârtie

(fotografii, desene) şi trimiterea acestora în memorie, unde pot fi prelucrate (ajustate,

introduse într-un document etc.). Operaţia se numeşte scanare. Există mai multe principii

de construcţie a scannerelor. Cel mai des întâlnite sunt cele plane: documentul care trebuie

scanat este aşezat pe o suprafaţă de sticlă, aşa cum se procedează la orice xerox, dar

imaginea preluată va fi trimisă înspre memoria calculatorului şi nu pe o altă hârtie. Toate

scannerele moderne sunt color.

Digitizor

Digitizorul este un dispozitiv de intrare întâlnit mai rar, fiind folosit în aplicaţii

specifice, cum sunt cartografia sau proiectarea asistată de calculator. Digitizorul (în engleză:

digitiser) arată ca o planşetă de proiectare care are, însă, sub suprafaţă o reţea

rectangulară, foarte fină, de trasee care creează câmp electromagnetic. Imaginea este fixată

pe planşetă, iar operatorul punctează cu un creion electronic, conectat la digitizor, poziţii de

pe desen. Punctelor selectate le sunt determinate coordonatele (x, y), iar acestea sunt

trimise spre memorie. Numele de digitizor arată, de fapt, ce face acesta: cuvântul englezesc

digit înseamnă cifră, digital înseamnă numeric, deci digitizorul "numerizează" punctele

selectate pe desen, adică determină, pentru fiecare, perechea de numere x şi y ce îi

caracterizează poziţia.

2.4 Echipamente de ieşire

Un alt bloc de schema din figura 2.1.1 este denumit echipamente de ieşire. Este vorba

de acele componente pe care utilizatorul le foloseşte pentru extragerea rezultatelor sau

prin intermediul cărora primeşte informaţii în legătură cu funcţionarea calculatorului.

Câteva echipamente de ieşire, cele mai comune, sunt enumerate în continuare.

Monitorul

Orice calculator are un monitor (în engleză: display) pe ecranul căruia sunt afişate în

continuu rezultate ale prelucrării sau mesaje către operator. Spre deosebire de imaginile

TV, care sunt compuse din linii, imaginea ecranul display-ului este formată din puncte

colorate. Un astfel de punct se numeşte pixel.

De fapt, monitorul nu primeşte informaţiile direct din RAM, aşa cum arată, simplificat,

schema din figura 2.1.1. Imaginea se formează întâi într-o memorie suplimentară, numită

17

memorie video. Cu cât aceasta are capacitate mai mare, cu atât imaginea de pe ecran se va

schimba mai repede şi fără întreruperi. Acest lucru se observă foarte bine la programele

care au multă animaţie, aşa cum sunt jocurile. Memoria video nu se află în monitor, ci pe o

placă aflată în carcasa calculatorului. Deci, alegerea monitorului şi a plăcii video sunt două

lucruri independente.

Numărul de pixeli pe orizontală şi pe verticală se constituie în standarde de fabricaţie

pe care le respectă orice producător de monitoare. În general, monitoarele au diagonala de

19 - 21 inci2. Monitoarele sunt, în prezent, cu ecran LCD (diode cu cristale lichide).

Imprimanta

Rezultatele prelucrărilor trebuie, de obicei, tipărite pe hârtie. Acest lucru se face

folosind o imprimantă (în engleză: printer). Există trei tipuri actuale de imprimante, toate

formând imaginea din puncte şi putând, de aceea, să tipărească şi imagini grafice, nu numai

texte. Rezoluţia (fineţea tipăririi) se măsoară în dpi (dots per inch - puncte pe inci).

Imprimanta cu ace. La acest tip, capul de imprimare are 9 sau 24 de ace acţionate

electromagnetic şi care lovesc într-o bandă tuşată, imprimând punctele. Pentru pretenţiile

actuale, sunt destul de lente şi zgomotoase. Mai sunt folosite doar în aplicaţiile financiar-

contabile în care legislaţia obligă ca rezultatele să fie extrase în mai multe exemplare, pe

hârtie cu indigo sau auto-copiativă.

Imprimanta cu jet de cerneală. În acest caz, capul de imprimare are o serie de orificii

(duze) prin care se proiectează, dintr-un rezervor de cerneală, picături foarte fine care

formează punctele. Versiunile moderne au, pe lângă cartuşul cu cerneală neagră, şi cartuş

cu cerneală din trei culori fundamentale, ceea ce permite, prin combinare, tipărirea de

imagini color de bună calitate. Rezoluţia este foarte bună: 600 - 800 dpi pentru alb/negru şi

300-400 dpi pentru color. Imprimantele acestea sunt relativ ieftine, nu reclamă folosirea

unei hârtii speciale, dar cartuşele de cerneală (în special cele color) sunt scumpe.

Imprimanta laser. Principul de imprimare este electrostatic: o pulbere foarte fină

(toner) este depusă şi apoi fixată pe hârtie, ca la aparatele xerox. Aceste imprimante oferă

rezoluţia cea mai bună, dar reclamă folosirea de hârtie de foarte bună calitate, iar cartuşul

de toner este scump. Există şi imprimante laser color la care însă preţurile sunt foarte mari.

Plotter

În activităţile de proiectare asistată de calculator, desenele de execuţie pot fi

generate automat folosind un plotter. Acesta este un echipament care trasează curbe în

2 Inci (sau ]ol) - unitate de m\sur\ anglo-saxon\ (engl.: inch). Este consacrat\ pentru standardizarea

diametrelor. 1 inci = 25,4 mm.

18

coordonate XY. Pentru planşe până la dimensiunile A4 sau A3 se poate folosi o imprimantă

grafică obişnuită (cu jet sau laser). Plotterul devine necesar pentru dimensiuni mai mari,

până la A0.

2.5 Echipamente pentru stocare

Memoria (RAM) are capacitate limitată şi se şterge în momentul scoaterii de sub

tensiune a calculatorului. De aceea, datele şi programele care vor fi refolosite trebuie

păstrate pe suporturi externe. În decursul timpului au fost folosite diferite modalităţi de

stocare: benzi de hârtie perforate, cartele de carton perforate, benzi magnetice, dischete

etc. În prezent, păstrarea informaţiilor se face pe discuri magnetice (numite şi discuri dure

sau hard-disc), pe discuri optice de tip CD sau DVD, precum şi pe memorii externe numite

flash memory sau memory stick.

Hard-discul

Principalul mijloc de păstrare externă a datelor şi programelor, având capacitate

foarte mare de stocare, este hard-discul (Hard Disk) numit şi discul dur. În plus, viteza de

lucru este foarte ridicată, ceea ce duce la timpi foarte mici, de ordinul milisecundelor, de

regăsire şi transfer spre memorie a datelor înregistrate. De aceea, el secondează în mod

activ microprocesorul şi memoria în cursul activităţii acestora. Pe tot parcursul funcţionării

calculatorului au loc permanent transferuri de date şi segmente de program între memorie

şi discul dur. Din această cauză el mai este numit şi memorie externă sau memorie auxiliară,

fiind o componentă hardware esenţială a oricărui calculator modern.

Performanţele foarte ridicate de viteză şi capacitate se datorează unei tehnologii de

fabricaţie foarte sofisticate care reclamă şi nişte condiţii de funcţionare foarte restrictive.

Din aceste motive discul dur nu se manevrează manual: el este introdus într-o capsulă

sigilată care îl protejează, singura legătură cu exteriorul fiind cablurile de conectare şi

alimentare. În totalitatea sa, această capsulă se numeşte staţie (sau unitate) de hard-disc

(Hard Disk Drive - HDD). Staţia de hard-disc se află montată în interiorul carcasei

calculatorului. Utilizatorul vede pe panoul frontal doar un bec ce luminează intermitent, ca

martor al funcţionării HDD. Există în prezent HDD-uri externe, accesibile ca preţ. Notaţia

HDD este consacrată şi folosită şi în reclamele firmelor care comercializează calculatoare.

De aceea, orice potenţial cumpărător sau utilizator de calculatoare trebuie să îi cunoască

semnificaţia. De obicei, pentru HDD se arată capacitatea de stocare.

Discurile magnetice ale calculatoarelor din anii '70 funcţionau după un principiu

asemănător cu cele ale PC-urilor din prezent, dar aveau o capacitate de 50MB, iar o astfel

de unitate de disc avea dimensiunile unei maşini de spălat automate (ba chiar, ceva mai

mare). În 1983, IBM a lansat modelul PC XT, primul calculator personal cu HDD; acesta era

19

încorporat în carcasă şi avea o capacitate de 10MB. În prezent, capacităţile discurilor dure

măsoară în sute de GB sau chiar în TB.

Informaţiile se înregistrează pe piste concentrice. La discurile noi, pistele trebuie

create (ca nişte pre-înregistrări); operaţia se numeşte formatare şi se realizează printr-o

comandă. Formatarea poate fi repetată şi asupra unei disc folosit, dar trebuie avut în

vedere că vechiul conţinut se va pierde, fiind înlocuit de pistele nou create. Calculatoarele

noi au însă discul dur deja formatat şi cu anumite informaţii deja stocate. De aceea, deşi

acest lucru este, în principiu, posibil, nu se recomandă formatarea din nou a hard-discului

decât în situaţii excepţionale şi la sfatul cuiva de specialitate.

CD, DVD

CD-ul şi DVD-ul sunt astăzi suporturi convenabile de stocare a datelor şi programelor.

Pentru exploatarea informaţiilor de pe CD/DVD, calculatorul are o staţie (sau unitate) de

citire/inscripţionare pentru astfel de suporturi. CD-urile au o capacitate de 650 - 700MB, iar

DVD-urile, în funcţie de tehnologie, aproximativ de la 4.7 până la 17 GB. În plus,

înregistrarea pe CD sau DVD este foarte sigură. De aceea, ele sunt folosite astăzi pentru

livrarea de programe de firmă, jocuri, colecţii mari de informaţii (dicţionare, enciclopedii,

manuale etc.).

Flash Memory

Tehnologia flash memory este urmaşa tehnologiei EPROM (ROM care poate fi şters şi

reinscripţionat). Păstrează caracteristica unui ROM de a nu-şi pierde conţinutul când este

scoasă de sub tensiune, dar a adus avantajul posibilităţii de a inscrie rapid informaţii în

celulele sale, fără a fi nevoie de dispozitive speciale. Mai este numită şi memory stick.

Capacităţile actuale ale acestor dispozitive se exprimă în GB.

2.6 Echipamente pentru comunicaţii în reţea

Tot mai multe calculatoare de astăzi sunt conectate în reţele. De fapt, în prezent,

firmele care comercializează calculatoare includ automat în configuraţia hardware standard

şi un modul care să permită cumpărătorului ca, mai devreme sau mai târziu, să se conecteze

la o reţea. Despre echipamentele care permit acest lucru se va vorbi, pe scurt, în

continuare.

Modem şi fax-modem

Cea mai cunoscută (şi tentantă) conectare este cea care permite accesul la reţeaua

mondială Internet. Pentru a face acest lucru de acasă sau de la sediul unei societăţi

comerciale mici, care nu are decât un singur calculator, trebuie să se folosească reţeaua

20

telefonică obişnuită. Compatibilizarea, din punct de vedere electric, a semnalelor vehiculate

în calculator cu cele din reţeaua telefonică se face prin modulare şi demodulare. De aceea,

echipamentul prin intermediul căruia se face conectarea se numeşte modem. Există

modemuri interne, care sunt plăci electronice montate în carcasă sau modemuri externe,

care se inserează pe traseul dintre calculator şi reţeaua telefonică.

Cea mai importantă caracteristică a unui modem este viteza de transfer a

informaţiilor. Ea se exprimă în biţi pe secundă (bps) – la nivel de sute de mii.

Conectare LAN

Reţelele publice de calculatoare, aşa cum sunt cele care asigură accesul la Internet

pe arii largi, folosind liniile telefonice şi modemuri, sunt denumite WAN (Wide Area

Network).

Într-o organizaţie de dimensiuni mijlocii sau mari (societate comercială, universitate

etc.), care dispune de un compartiment propriu de informatică, calculatoare aflate în

diferite puncte sunt conectate, de obicei, într-o reţea locală denumită LAN (Local Area

Network). Comunicaţia într-o astfel de reţea este asigurată prin module de conectare LAN

care sunt montate în carcasa fiecărui calculator. Comunicarea în cadrul LAN este mai rapidă

decât cea prin modem. Într-o organizaţie mare pot exista mai multe reţele locale.

Comunicaţia între acestea se face prin interrmediul unor calculatoare aflate la

compartimentul de informatică. Tot aici se asigură conectarea reţelelor locale cu exteriorul

prin linii telefonice sau alte canale de comunicaţie mai performante. Tot prin LAN se face şi

conectarea la Internet a clienţilor de către furnizorii de TV-telefon-Internet prin cablu.

2.7 Centru şi periferie, intrări şi ieşiri

Schema din figura 2.1.1 are blocurile dispuse într-un mod care doreşte să sugereze un

important aspect conceptual. Astfel, memoria şi microprocesorul sunt figurate într-un bloc

situat într-o poziţie centrală. De fapt, despre acest ansamblu s-a spus în secţiunea 2.2 că

formează partea centrală a calculatorului.

Toate celelalte blocuri sunt situate pe schemă de jur împrejurul părţii centrale.

Această aşezare este menită să ilustreze grafic următoarea denumire globală:

echipamentele de intrare, de ieşire, cele pentru stocare externă, precum şi cele pentru

conectarea în reţea poartă denumirea de echipamente periferice.

Faptul că "toate drumurile trec prin memorie" se regăseşte şi în activitatea de

programare. Astfel, nici un limbaj de programare nu are, de exemplu, o instrucţiune care să

determine un transfer de date de pe disc, direct la imprimantă. Această operaţie se face

prin două instrucţiuni: una prin care se preiau datele de pe disc în memorie şi o alta care le

21

trimite din memorie la imprimantă. Având aceste consideraţii făcute, se pot defini

următoarele două noţiuni.

Intrare, ieşire

Un transfer de date de la un echipament periferic spre memorie se numeşte

operaţie de intrare, sau citire (în engleză: input).

Un transfer de date de la memorie spre un echipament periferic se numeşte

operaţie de ieşire, sau scriere (în engleză: output).

Săgeţile din figura 2.1.1 sunt marcate cu I (Input) sau O (Output) care semnifică

posibilităţile dispozitivelor de a participa la operaţii de intrare/ieşire.

Gama de componente hardware este foarte diversă. În acest capitol, descrierea

platformei hardware s-a limitat doar la strictul necesar înţelegerii, de către un utilizator

începător, a dispozitivelor implicate în funcţionarea calculatorului, precum şi a rolului

acestora.

22

3

Software

3.1 Sistemul de operare

3.2 Windows

3.3 Software de aplicaţie

3.4 Pachetul integrat Microsoft Office

3.5 Copiere şi mutare în Windows

Obiectivele capitolului

Abordarea tipurilor de software cu care se întâlneşte orice utilizator.

Descrierea principiilor elementare de funcţionare a sistemului de operare.

Familiarizarea cu modul de operare sub Windows.

Descrierea principalelor categorii de software de aplicaţie.

Prezentarea generală a pachetului integrat Microsoft Windows.

Definirea operaţiilor de copiere şi mutare în standardul Windows.

23

Software-ul (sau, pe scurt, softul) este foarte divers, în conformitate cu diversitatea

crescândă a persoanelor care utilizează calculatoare. Anumite categorii de software sunt

folosite doar de către specialişti. Două dintre ele, însă, îl interesează pe orice utilizator. Ele

sunt sistemul de operare şi softul de aplicaţie. Cu acestea, oricine foloseşte un calculator

vine în contact şi de aceea vor fi abordate în cadrul acestui capitol. După cum se va vedea,

însă, graniţele între anumite categorii de soft nu sunt întotdeauna foarte precise, adesea

putând apărea interferenţe.

3.1 Sistemul de operare

Sistem de operare

Sistemul de operare (S.O.) este un sistem de programe care se proiectează şi se

dezvoltă paralel cu platforma hardware.

S.O. se livrează odată cu calculatorul şi este instalat pe hard-disc.

Fără sistem de operare, calculatorul nu poate fi folosit.

Faptul că prezenţa sistemului de operare este esenţială pentru utilizator poate fi

ilustrată prin următoarele exemplificări în care intervin elemente care au fost deja

introduse în capitolele precedente.

Astfel, un prim comentariu poate fi făcut ţinând cont de cele arătate în capitolul 1:

întreaga funcţionare a calculatorului se bazează pe coduri binare. Ar însemna, atunci, că

datele şi programele ar trebui întâi codificate binar şi abia apoi introduse în memorie. Mai

mult, această introducere nu s-ar putea face utilizând, de exemplu, tastatura ci, eventual, o

grilă de comutatoare de la care să se formeze coduri din 0 şi 1. În paranteză fie spus,

lucrurile chiar aşa stăteau în epoca de pionierat, când calculatoarele erau doar nişte

prototipuri experimentale. Dacă s-ar fi rămas la acest stadiu, dezvoltarea impetuoasă a

informaticii nu s-ar mai fi produs. Oricum, este clar că cel care foloseşte calculatorul are

nevoie de un "ajutor" care să preia şi să traducă datele şi comenzile introduse de la

tastatura şi mouse în secvenţe de coduri binare pe care maşina să le poată prelucra.

Un al doilea comentariu poate fi făcut cu privire la efectuarea frecventă a unor

operaţii de rutină, cum ar fi, de exemplu, tipărirea la imprimantă a unui text stocat pe o

dischetă. Utilizatorul ar trebui să conceapă un program care, conform schemei bloc din

figura 2.1.1, să preia textul de pe dischetă în memorie şi apoi să îl trimită spre imprimantă.

Pentru aceasta ar trebui să ştie să scrie programe şi să cunoască în detaliu arhitectura

hardware, lucruri cu care doar profesioniştii operează. Din nou, utilizatorul obişnuit are

nevoie de un "ajutor" căruia să-i transmită ca o comandă operaţia pe care vrea să o

execute, iar acesta să pună în funcţiune programele necesare, deja existente.

24

Acest "ajutor" de a cărui prezenţă este nevoie în permanenţă este sistemul de

operare.

Sistemul de operare intră în funcţiune automat la pornirea calculatorului. El este

încărcat de pe hard-disc în memorie. Mai precis, se încarcă o parte a sa, un nucleu, care se

va afla acolo până la închiderea calculatorului, în timp ce alte componente, mai rar folosite,

rămân pe hard-disc şi sunt apelate doar când este nevoie de ele. Cine caută sistemul de

operare pe hard-disc pentru a-l încărca în RAM? Cele discutate în capitolul precedent, în

secţiunea despre memorie ne dau un răspuns general: în modulele ROM, care nu îşi pierd

conţinutul odată cu oprirea calculatorului, există şi programele pe care microprocesorul le

execută în momentul pornirii şi care asigură încărcarea sistemului de operare.

După încărcarea în memorie, sistemul de operare intră în funcţiune, adică preia

controlul tuturor resurselor hardware şi software ale calculatorului şi semnalează, pe

ecran, faptul că este gata de lucru. Din punct de vedere logic, el se plasează între resurse

calculatorului şi utilizator, aşa cum arată figura 3.1.1.

Fig. 3.1.1. Interacţiunea între utilizator şi calculator prin sistemul de operare

Utilizatorul introduce o comandă folosind tastatura sau mouse-ul; sistemul de

operare o preia, o înţelege şi pune în funcţiune toate componentele hardware şi software

care participă la executarea acesteia. Pe toată durata execuţiei comenzii sistemul de

operare supraveghează desfăşurarea corectă a acesteia. Atunci când este nevoie, el trimite

pe ecran mesaje pentru utilizator, în legătură cu executarea comenzii (terminarea corectă,

apariţia unor situaţii speciale etc.). Prin activitatea sa, sistemul de operare realizează

interfaţa3 între utilizator şi calculator.

3 Interfaþa - elementul de legãturã care permite comunicarea între douã entitãþi.

25

Sistemul de operare MS-DOS

Primul sistemul de operare pentru familia PC a fost MS-DOS (Microsoft - Disk

Operating System), pe scurt, DOS. El a fost creat de firma americană de software Microsoft.

Acestui sistem de operare, realizat la comanda firmei IBM, care a lansat calculatorul PC, îi

datorează Microsoft, în bună măsură, forţa financiară care a adus-o în poziţia de lider, pe

care o ocupă astăzi.

Prima versiune, MS-DOS 1.0, a fost lansată în 1981 odată cu calculatorul IBM PC.

Primul model de PC nu avea hard-disc, ci două unităţi pentru dischete de 5,25 inci cu o

singură faţă înregistrabilă. Pe o unitate se afla discheta cu sistemul de operare MS-DOS, iar

pe cealaltă se stocau datele. În 1982, Microsoft a lansat MS-DOS 1.25 pentru PC-uri având

dischete cu dublă faţă. În 1983, a fost lansat MS-DOS 2.0 pentru calculatoarele IBM PC XT,

primele care aveau un HDD de 10MB; sistemul de operare s-a mutat pe hard-disc. Evoluţia

MS-DOS a continuat până spre mijlocul anilor nouăzeci, ajungând la versiunile 6.2 şi 6.22.

Numerotarea versiunilor unui produs software se face, adesea, printr-un număr cu

întregi şi zecimale. Atunci când o firmă lansează un soft pentru prima dată, spune

că a lansat versiunea 1.0. Dacă produsul are succes, va fi dezvoltat. O nouă

versiune cu mici îmbunătăţiri va fi botezată 1.1 ş.a.m.d. În momentul în care se

lansează o versiune considerată a fi fundamental superioară, aceasta este

denumită 2.0. Unele dintre versiuni pot fi doar etape interne de proiectare în

cadrul firmei şi să nu fie scoase pe piaţă. Oricum, o regulă esenţială se păstrează: o

nouă versiune "ştie să facă" tot ce "ştiau" cele dinainte şi ceva în plus. În acest fel,

un utilizator care cumpără o versiune nouă poate folosi în continuare tot ce a

lucrat cu versiunea precedentă. În paragraful precedent a fost punctată evoluţia

sistemului MS-DOS prin versiunile 1.0, 1.25, 2.0, ..., 6.2, 6.22.

Ca orice sistem de operare, DOS intră în funcţiune automat, la pornirea calculatorului.

Când este gata de lucru, el trimite pe ecran un prompter4 prin care invită utilizatorul să

introducă o comandă. Prompterul DOS este un şir de caractere şi are format variabil. Cea

mai simplă formă a sa este:

C:\>

Utilizatorul va introduce comanda de la tastatură. Comenzile în DOS sunt propoziţii

şablon pe care sistemul de operare le înţelege şi le poate executa. Comanda trebuie

încheiată obligatoriu cu tasta Enter; acesta este semnul prin care sistemul de operare este

anunţat că poate prelua comanda pentru a o executa. Executarea înseamnă, de fapt,

punerea în lucru a unui program care îndeplineşte sarcina respectivă. La sfârşitul execuţiei,

DOS trimite din nou pe ecran prompterul, aşteptând o nouă comandă. Calculatorul nu

trebuie închis în timpul executării unei comenzi, ci doar atunci când prompterul este pe

ecran.

4 În englezã, to prompt - a îndemna, prompter - cineva care îndeamnã la o acþiune.

26

Un calculator cu sistem de operare MS-DOS mai este numit şi

maşină MS-DOS, iar a lucra sub MS-DOS înseamnă a lucra cu un

astfel de calculator (adică "sub conducerea" lui DOS).

Aşa cum a fost arătat, la orice familie de calculatoare sistemul de operare se dezvoltă

simultan cu platforma hardware. Cu trecerea timpului, însă, s-au manifestat rămâneri în

urmă ale dezvoltării MS-DOS faţă de creşterea performanţelor hardware. Unele neajunsuri

s-au manifestat şi la nivelul interfeţei cu utilizatorul. Două astfel de aspecte sun discutate în

continuare.

Un prim neajuns, vizibil mai ales pentru începători, este legat tocmai de introducerea

comenzilor DOS de la tastatură, la apariţia prompterului. Acestea sunt texte bine

determinate pe care utilizatorul trebuie să le cunoască perfect. {i alte programe, nu numai

sistemul de operare MS-DOS cereau comenzile folosind un prompter. Acesta era un

element de descurajare pentru cei care doreau să se instruiască în folosirea calculatoarelor.

Această manieră de lucru a fost o frână în atragerea unor categorii largi de utilizator către

calculator. După cum se va vedea, această tehnică a fost abandonată în favoarea altora, mai

comode.

Un mare dezavantaj al sistemului DOS este că nu poate lansa în execuţie şi monitoriza

mai mult de un program la un moment dat. Se spune că MS-DOS este un sistem de operare

monotask 5 . Programul aflat în lucru monopolizează toate resursele calculatorului

(imprimantă, hard-disc etc.) chiar dacă nu are nevoie de ele. Până la încheierea activităţii

programului respectiv şi reapariţia prompterului, operatorul nu poate pune în lucru un

altul. Platformele hardware moderne au performanţe ridicate (microprocesoare rapide şi de

mare complexitate, capacităţi mari de RAM etc.) şi ar permite încărcarea în memorie şi

executarea mai multor programe simultan; MS-DOS, însă, nu permite acest lucru.

Neajunsurile lui MS-DOS, dintre care două au fost enumerate în paragrafele

precedente, au impus găsirea unei soluţii. Despre ea este vorba în continuare.

Mediul de operare Windows şi sistemul de operare Windows

În 1982 firma Apple, principalul competitor al lui IBM pe piaţa calculatoarelor

personale, a lansat un calculator având un mouse şi la care interfaţa cu utilizatorul era

realizată nu prin comenzi-text de la tastatură şi mesaje-text pe ecran, ci prin mijloace

grafice. La rândul său, Microsoft a început să dezvolte un mediu de operare ataşat lui DOS

care, conform preşedintelui companiei, Bill Gates, era menit să ofere "o interfaţă grafică cu

utilizatorul destinată să înglobeze sistemul de operare DOS". Anunţat pentru prima dată în

5 Engl. task - sarcinã de executat, lucrare, operaþiune.

27

1983, el a fost lansat în 1985 sub numele Windows, versiunea 1.03. Versiunea 2.0 a fost

lansată în 1987, iar Windows 3.1 a fost oferit în anul 1992.

În această concepţie, sistemul de operare era în continuare MS-DOS, iar Windows, ca

mediu de operare era pus în funcţiune printr-o comandă de la tastatură (celebra comandă

WIN). În continuare, ecranul DOS, cu prompter şi comenzi text era înlocuit de un "tablou de

bord" grafic, ecranul Windows pe care se acţiona preponderent cu mouse-ul. La sfârşitul

lucrului, printr-o comandă, mediul Windows era scos din funcţiune, iar pe ecran reapărea

prompterul DOS.

Prin mediul Windows au fost rezolvate pe rând neajunsurile pe care le prezenta MS-

DOS, iar succesul pe care l-a avut a determinat dezvoltarea sa, astfel încât el să devină un

sistem de operare. În anul 1995 a fost lansat înlocuitorul lui MS-DOS, Windows 95 noul

sistem de operare pentru familia PC. Au urmat diferite dezvoltări ale Windows dintre care

sunt astăzi folosite versiunile XP, Vista, 2007.

3.2 Windows

În continuare, prin denumirea Windows vom identifica sistemul de operare Windows

95 şi urmaşii acestuia.

Un calculator cu sistem de operare Windows mai este numit şi

maşină Windows, iar a lucra sub Windows înseamnă a lucra cu un

astfel de calculator.

Pentru orice utilizator, cele mai vizibile caracteristici ale lui Windows sunt

reprezentate de rezolvarea celor două neajunsuri ale lui DOS enumerate în secţiunea

precedentă: lucrul în mod text şi monotasking-ul. Ele sunt comentate în continuare.

Spre deosebire de MS-DOS, unde comenzile erau introduse de la tastatură ca texte

şablon, Windows oferă o interfaţă grafică cu utilizatorul (Graphical User Interface - GUI).

Ecranul este populat cu simboluri grafice: embleme, butoane, liste de opţiuni şi altele.

Utilizatorul acţionează asupra acestora folosind, în primul rând, mouse-ul: apasă butoane,

selectează opţiuni etc., declanşând astfel comenzile dorite.

O altă caracteristică este fundamentală pentru o exploatare eficientă a resurselor:

spre deosebire de DOS, care era un sistem monotask, Windows permite lansarea în lucru a

mai multor programe simultan. Această caracteristică se numeşte multitasking.

Programele aflate în funcţiune partajează (îşi împart) accesul la resursele hardware:

memorie, hard-disc, imprimantă etc. Cea mai vizibilă resursă partajată este ecranul. Astfel,

fiecare program lansat în lucru ocupă o zonă dreptunghiulară a ecranului numită fereastră.

Pe ecran sunt, la un moment dat, atâtea ferestre câte programe se află în funcţiune.

Utilizatorul comunică cu un program acţionând numai şi numai în interiorul ferestrei

28

acestuia. Conceptul de fereastră a dat, de fapt, şi denumirea acestui sistem de operare (în

engleză, windows înseamnă ferestre).

Superioritatea lui Windows faţă de MS-DOS nu se limitează la cele două elemente

enumerate mai sus. Acestea sunt, însă, cele mai evidente pentru utilizator.

Ecranul Windows

La pornirea calculatorului, sistemul de operare Windows intră automat în funcţiune,

preluând controlul tuturor resurselor. Când este gata de lucru, el afişează pe ecran o

imagine numită desktop, ceea ce s-ar putea traduce prin suprafaţa biroului. Denumirea a

fost dată în ideea că utilizatorul va asimila această imagine cu biroul său pe care îşi aşează la

îndemână sau pune în funcţiune diferite instrumente de lucru. O imagine a desktop-ului

este ilustrată în figura 3.2.1. În partea de jos se observă task bar (bara de operaţiuni).

Întotdeauna, pe task bar se va găsi butonul Start; de la acest buton se poate pune în

funcţiune orice program care este instalat pe calculator. Celelalte butoane apar pe măsură

ce se pun în funcţiune diferite programe. Tot pe desktop apar diferite embleme (în engleză,

icon). Utilizatorul poate acţiona cu mouse-ul (dublu click) asupra acestora pentru a avea

acces la obiectele pe care le reprezintă.

Fig. 3.2.1. Imaginea afişată de Windows

Pentru a pune în funcţiune un program, utilizatorul face click pe butonul Start.

Aceasta face să se deschidă o listă de opţiuni care se numeşte meniu. (despre meniuri va

mai fi vorba mai târziu). Una dintre opţiunile din meniul Start este Programs (programe), iar

Task Bar embleme

29

săgeata din dreptul său arată că ea va deschide un nou meniu. Într-adevăr, aşa cum

arată figura 3.2.2, partea stângă, selectând (făcând click pe) Programs se deschide meniul

care conţine nume de programe, aşa cum este Windows Explorer, precum şi numele altor

meniuri, de exemplu, Accessories. Astfel, din meniu în meniu, utilizatorul ajunge la

programul pe care doreşte să-l pună în funcţiune. În figura 3.2.2 săgeţile arată elementele

pe care utilizatorul le selectează cu mouse-ul pentru a pune în funcţiune programul

Windows Explorer.

Fig. 3.2.2. Acţiunile pentru punerea în funcţiune a unui program

Deşi în partea stângă din figura 3.2.2 este o captură a unei imagini Windows 95,

organizarea este principial aceeaşi pentru toate versiunile ulterioare ale sistemului de

operare. Diferenţele care apar la acestea sunt dictate mai degrabă de noile idei ale

designerilor decât de schimbări esenţiale ale modului de lucru. Pentru ilustrare, în dreapta

figurii 3.2.2 este reprodus meniul Start din versiunea Windows XP.

Una dintre opţiunile din meniul Start, vizibilă în figura 3.2.2, este Help (respectiv Help

and Support). Ea declanşează funcţiunea explicativă a sistemului de operare, de fapt tot un

program, care este menită să ofere ajutor utilizatorului, atât celui începător cât şi celui

experimentat. În Help se găsesc îndrumări pentru utilizarea tuturor funcţiunilor sistemului

de operare. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care nu este necesară aici

pătrunderea în detaliile funcţionării diferitelor componente din Windows, cu referire

obligatorie la ultimele versiuni.

30

După cum arată figura 3.2.1, pe desktop mai apar şi o serie de embleme grafice. Cele

mai multe reprezintă programe instalate pe calculator, dar nu numai. Sub ele sunt notate

numele obiectelor pe care le reprezintă. Oricum, programele respective pot fi lansate în

lucru şi plecând de la butonul Start, aşa cum a fost arătat în paragrafele precedente.

Emblemele permit utilizatorului să le pornească direct, prin dublu click cu mouse-ul, fără să

mai parcurgă toate meniurile. De aceea, aceste embleme de pe desktop se numesc Shortcut

(scurtături). Utilizatorul are posibilitatea să îşi creeze shortcut-uri pentru acele programe pe

care le foloseşte mai des pentru a le pune în funcţiune mai uşor.

Oprirea calculatorului

Ultima opţiune din meniul Start (vezi fig. 3.2.2, partea dreaptă) este Turn Off

Computer (închide calculatorul). Aceasta trebuie folosită ca procedură obligatorie pentru

închiderea calculatorul. Dacă paşii acestei proceduri nu sunt parcurşi şi utilizatorul închide

prin scoatere de sub tensiune, atunci este foarte posibil să aibă surprize neplăcute, la o

nouă deschidere, în legătură cu integritatea informaţiilor pe care le-a prelucrat, ba chiar şi

cu comportamentul sistemului de operare. Iată cum trebuie procedat corect:

În momentul în care se hotărăşte să închidă calculatorul, utilizatorul trebuie să se

asigure că nici un program nu mai este în funcţiune, deci pe Task Bar nu se mai vede

decât butonul Start. Scoaterea din funcţiune a programelor va fi discutată mai

târziu.

Următorul pas este deschiderea meniului Start şi selectarea opţiunii Turn Off

Computer. Efectul este apariţia unei casete ca cea din figura 3.2.3, în care se cere

confirmarea intenţiei de oprire a calculatorului. Făcând click pe butonul Turn Off,

utilizatorul confirmă închiderea.

Fig 3.2.3. Cererea de confirmare a închiderii calculatorului

31

Windows declanşează o suită de operaţii proprii necesare ieşirii corecte din

funcţiune, timp în care pe ecran apare un mesaj prin care utilizatorul este informat

despre derularea operaţiunilor legate de închidere.

În final, calculatorul se opreşte singur. Nu trebuie acţionat comutatorul de pe

panoul frontal, deoarece aceasta ar provoca repornirea calculatorului!

Ferestrele: structură şi funcţionare

Aşa cum s-a arătat la începutul acestei secţiuni, Windows este capabil de

multitasking, adică permite utilizatorului să pună în funcţiune mai multe programe la un

moment dat. Pentru ca acest lucru să fie posibil, realizatorii acestora trebuie să respecte

anumite standarde. Vom folosi, în continuare, termenul de aplicaţie Windows pentru

programele care rulează6 sub Windows respectând, deci, standardele impuse de acest

sistem de operare. Vom mai spune că datele care se prelucrează cu o aplicaţie Windows

reprezintă documente; la noţiunea de document vom mai reveni.

Fig. 3.2.4. Structura unei ferestre de aplicaţie Windows

6 Rularea unui program înseamnã punerea în funcþiune, executarea sa. Termenul vine tocmai de la execuþia

secvenþialã, pas cu pas, a instrucþiunilor din carte este format, aşa cum a fost descris în capitolul 1.

32

Fiecărei aplicaţii aflate în funcţiune îi corespunde pe ecran o fereastră de aplicaţie, iar

utilizatorul comunică cu aplicaţia numai prin intermediul ferestrei. Structura generală a unei

ferestre este ilustrată în figura 3.2.4. în care a fost luată ca exemplu aplicaţia WordPad, un

program de prelucrare a textelor aflat în grupul de accesorii al sistemului de operare.

Bara de titlu

Pe această bară apare numele aplicaţiei însoţit de numele documentului aflat, în acel

moment, în prelucrare. În figura 3.2.4 se vede pe bara de titlu numele aplicaţiei, WordPad,

precum şi numele documentului prelucrat. Acesta nu a primit o denumire specială; se

numeşte, pur şi simplu, Document7.

Meniurile, bara de meniu şi selectarea cu mouse-ul

Într-o aplicaţie Windows comenzile sunt grupate în liste; o astfel de listă se numeşte

meniu. Fiecare meniu are un nume, iar numele tuturor meniurilor apar afişate în bara de

meniu. Astfel, utilizatorul nu este obligat să ţină minte pe de rost comenzile şi să le

introducă de la tastatură, ca texte. Dacă trebuie să dea o comandă, o va selecta, cu mouse-

ul din meniul din care aceasta face parte. Se selectează întâi meniul făcând click pe numele

său, iar după deschiderea acestuia se selectează comanda, tot printr-un click. Efectul

selectării este, în principiu, lansarea comenzii în execuţie. Anumite comenzi, însă, au nevoie

de informaţii suplimentare înainte de a intra în lucru. Aceste informaţii se introduc prin

casete de dialog despre care se va discuta mai târziu.

Fig. 3.2.5. Meniul Format din aplicaţia WordPad

7 În definitiv, ºi celebrul locotenent Columbo ºi-a botezat câinele Câine.

33

În figura 3.2.5 se vede, deschis, meniul Format din aplicaţia WordPad. De aici înainte,

atunci când se va face referire la o comandă, numele ei va fi precedat de numele meniului

care o conţine. (se va vorbi, de exemplu, despre comanda Format Paragraph).

Anularea selectării cu mouse-ul se face printr-un click în afara meniului. Bineînţeles,

acest lucru trebuie făcut înainte de declanşarea execuţiei comenzii.

Selectarea comenzilor de la tastatură

După cum se vede şi în figura 3.2.5, fiecare nume de meniu are o literă subliniată. {i

comenzile au, la rândul lor, câte o literă subliniată în nume. Aceasta, pentru a permite

selectarea comenzilor şi de la tastatură. Nu este inutil ca procedura de selectare de la

tastatură să fie cunoscută pentru că ea poate constitui o soluţie în cazul defectării mouse-

ului. De altfel, orice aplicaţie care se respectă trebuie să permită ca orice operaţie făcută cu

mouse-ul să poată fi rezolvată şi de la tastatură, chiar dacă mai incomod. În continuare sunt

enumeraţi paşii selectării unei comenzi folosind tastatura.

1. Se intră în bara de meniu. Pentru aceasta se apasă o dată tasta ALT; pe bară va

apărea un marcaj.

2. Se selectează meniul dorit. Pentru aceasta există două posibilităţi, la alegere:

a) se deplasează marcajul pe meniul dorit, folosind tastele direcţionale şi

, apoi, Enter.

b) se apasă litera subliniată din numele meniului (fără Enter!).

Efectul pasului 2 este deschiderea meniului.

3. Se selectează comanda din cadrul meniului. Pentru aceasta există, din nou, două

posibilităţi, la alegere:

a) se deplasează marcajul pe comanda dorită, folosind tastele direcţionale

şi , apoi, Enter.

b) se apasă litera subliniată din numele meniului (fără Enter!).

Efectul pasului 3 este, în principiu, lansarea comenzii în execuţie. Anumite comenzi,

însă, au nevoie de informaţii suplimentare înainte de a intra în lucru. Aceste

informaţii se introduc prin casete de dialog despre care se va discuta ceva mai jos.

Ca exemplu, din figura 3.2.5 se observă că, pentru a selecta comanda Format

Paragraph folosind paşii 1, 2b, 3b, va trebui folosită succesiunea de taste ALT, O, P. Virgula,

folosită aici între numele tastelor, este o convenţie de notaţie care semnifică tocmai

acţionarea succesivă a acestora şi nu apăsarea tastei "," (virgulă).

34

Anularea selectării de la tastatură se face cu ESC. Acest lucru trebuie făcut doar

înainte de declanşarea execuţiei. Se va apăsa tasta ESC de câteva ori, pentru că fiecare

apăsare anulează câte un pas din cei enumeraţi mai sus.

Introducerea comenzilor prin short-cut

Pentru comenzile des folosite, utilizatorul are la dispoziţie o modalitate de

introducere prin nişte combinaţii de taste numite tot short-cut (scurtături) ca şi emblemele

de pe desktop. Aceste combinaţii sunt notate în meniuri, lângă comenzile care au aşa ceva.

De exemplu, comanda Edit Copy, care se găseşte în foarte multe aplicaţii şi este mult

utilizată, are ataşată combinaţia CTRL+C; în schimb, comanda Format Paragraph din

aplicaţia WordPad, despre care a mai fost vorba, nu are un short-cut. Dacă este dispus să

facă un efort de memorare8, utilizatorul poate introduce comanda direct prin short-cut,

fără să mai parcurgă paşii necesari selecţiei din meniu.

În toate combinaţiile în care se foloseşte semnul + între numele tastelor, acesta

reprezintă o convenţie de notaţie care se interpretează astfel: se ţine apăsată prima tastă

şi se apasă a doua. Combinaţia de taste precedentă, CTRL+C, înseamnă că se menţine

apăsată CTRL şi se tastează C.

Casete de dialog

După selectarea din meniu, cu mouse-ul sau de la tastatură, comanda este pusă în

execuţie. Anumite comenzi, însă, au nevoie de precizări suplimentare înainte de a intra în

lucru. De exemplu, pentru o comandă de tipărire la imprimantă trebuie specificat câte

exemplare se cer, dacă se va tipări tot documentul sau doar o anumită porţiune ş.a.m.d.

După selectare, o astfel de comandă nu intră imediat în execuţie, ci trimite pe ecran o

casetă de dialog prin care cere precizările necesare. Caseta de dialog este o fereastră cu

structură fixă care conţine rubrici, liste derulante, butoane de diferite tipuri şi alte simboluri

grafice asupra cărora utilizatorul acţionează pentru a stabili varianta dorită de execuţie a

comenzii. Comenzile care generează casete de dialog au numele încheiat cu ... (trei puncte)

în meniu. Pe bara de titlu a casetei de dialog apare chiar numele comenzii care a generat-o.

Tot prin casete de dialog, aplicaţia sau chiar sistemul de operare trimt spre utilizator mesaje

în legătură cu evenimentele deosebite care apar în timpul lucrului. În figura 3.2.6 este dată

ca exemplu caseta de dialog a comenzii Format Paragraph din aplicaţia WordPad. Figura

3.2.3 arată tot o casetă de dialog, prin care Windows cere autorizarea ieşirii din funcţiune în

vederea închiderii calculatorului.

8 Autorul acestui text este foarte rar dispus la eforturi de memorare, aºa cã nu þine minte pe de rost mai mult de

3-4 combinaþii short-cut.

35

Utilizatorul are acces la componentele casetei de dialog cu mouse-ul (click) sau de la

tastatură. Cu tastatura se poate proceda în mai multe moduri. O primă metodă este să se

acţioneze succesiv tasta TAB; în acest fel se face trecerea de la un element la altul al casetei.

Se poate a avea acces direct la un anumit element, făcând observaţia că şi elementele

casetei de dialog au denumiri care, şi ele, au câte o literă subliniată. Accesul direct la un

element se face ţinând apăsată tasta ALT şi acţionând litera care este subliniată în numele

elementului. De exemplu, pentru a intra în rubrica Right a casetei din figura 3.2.6, se

foloseşte combinaţia ALT+R.

Marea majoritate a casetelor de dialog au butoanele OK şi Cancel. Prin acţionarea

butonului OK se declanşează efectiv execuţia comenzii după ce a fost completată caseta;

acestui buton îi corespunde ENTER pe tastatură. Butonul Cancel (anulare) va fi acţionat

dacă se doreşte renunţarea la declanşarea comenzii; lui în corespunde efectul tastei ESC.

Fig. 3.2.6. Casetă de dilog

Menuri contextuale

Tot mai multe aplicaţii Windows oferă suplimentar meniuri contextuale (numite şi

meniuri flotante). Ele nu au un loc fix pe ecran (bara de meniu), ci se deschid în locul în care

se află mouse-ul la momentul respectiv. De regulă, deschiderea unui astfel de meniu se face

apăsând butonul drept al mouse-ului. Meniurile contextuale conţin un subset din comenzile

care se găsesc în bara de meniu. Este vorba de comenzi care, în opinia creatorilor

programului, sunt foarte des utilizate, de aceea este bine să se găsească tot timpul la

îndemână, lângă indicatorul mouse-ului.

Meniul sistem

În afara meniurilor specifice aplicaţiei respective, orice fereastră are un meniu special,

numit meniul sistem. Acesta se află întotdeauna în colţul din stânga sus al ferestrei, iar pe

36

butonul său se află emblema aplicaţiei. Meniul sistem conţine comenzi generale de

manevrare a ferestrei (mutare, modificarea dimensiunilor etc.). Despre aceste operaţii

generale se va vorbi mai târziu. De la tastatură, meniul sistem se deschide cu combinaţia

ALT+SPACE (tasta spaţiu).

Zona de lucru

În zona de lucru a ferestrei se fac prelucrările specifice aplicaţiei. De exemplu,

WordPad este o aplicaţie pentru prelucrări de texte, de aceea în figura 3.2.4 apare un text,

scris cu litere groase, în zona sa de lucru.

Pentru a deplasa imaginea documentului prin fereastră, zona de lucru este bordată cu

două bare de derulare, una verticală şi alta orizontală. Aceste bare apar doar atunci când

documentul depăşeşte dimensiunile ferestrei. Pe fiecare bară este un cursor care arată,

aproximativ, poziţia în cadrul documentului a porţiunii care se vede în acel moment. De

exemplu, în figura 3.2.4 cursorul de pe bara de derulare verticală se află la capătul de sus,

ceea ce înseamnă că în zona de lucru se vede începutul documentului.

O bară se foloseşte acţionând cu mouse-ul asupra săgeţilor de la capete, asupra

cursorului sau chiar pe bară, lângă cursor. Astfel,

făcând click pe o săgeată, se realizează o mică deplasare în sensul respectiv (ca şi

cum de la tastatură, s-ar apăsa tasta direcţională corespunzătoare),

ţinând mouse-ul apăsat pe o săgeată, se obţine o deplasare continuă (la fel, cu

tastele direcţionale);

trăgând cursorul într-un sens sau altul se fac deplasări rapide ale documentului;

făcând click pe bară, lîngă cursor, se face deplasarea într-un sens sau altul cu o

porţiune egală cu o fereastră (de la tastatură, pentru astfel de deplasări se folosesc,

pe verticală, tastele Page Up şi Page Down, iar pentru deplasările pe orizontală,

combinaţii de taste care diferă de la program la program).

Barele de instrumente

Marea majoritate a aplicaţiilor mai oferă o posibilitate de introducere uşoară a

comenzilor des utilizate (până acum am consemnat deja combinaţiile short-cut şi meniurile

flotante). În fereastră se pot afişa, în configuraţia pe care o doreşte utilizatorul, bare de

instrumente (în engleză, toolbar). O astfel de bară conţine butoane şi liste derulante prin

care utilizatorul poate introduce direct comenzi şi variante ale acestora fără a mai parcurge

toţi paşii prin meniuri şi casete de dialog. În figura 3.2.4 se văd două bare de instrumente

afişate de aplicaţia WordPad. De exemplu, pe a doua se află butonul inscripţionat B prin

care se comandă scrierea cu litere îngroşate, precum şi lista derulantă în care este

37

completată valoarea 10 care stabileşte mărimea caracterelor textului. De obicei, dar nu

obligatoriu, barele de instrumente apar sub bara de meniu.

Operaţii cu ferestre

Până aici s-a arătat cum se pune în funcţiune o aplicaţie Windows şi cum se introduc

comenzi. Ideea de bază este că utilizatorul dialoghează cu aplicaţia exclusiv prin intermediul

ferestrei acesteia. În continuare se face o trecere în revistă a operaţiilor generale care se

pot face cu ferestrele Windows.

Atunci când se pune în funcţiune o aplicaţie, de la butonul Start sau folosind o

scurtătură de pe desktop, pe ecran apare o fereastră; se spune că s-a deschis fereastra

aplicaţiei sau, pe scurt, s-a deschis aplicaţia. În plus, pe task bar (bara de aplicaţii) va

apărea un buton corespunzător ferestrei. Datorită multitasking-ului, Windows permite

existenţa mai multor aplicaţii în funcţiune simultan. Deci, pe ecran, vor fi atâtea ferestre de

aplicaţie deschise şi tot atâtea butoane pe task bar câte aplicaţii sunt în funcţiune.

Ferestrele se pot acoperi, parţial sau total, una pe alta.

Fig. 3.2.7. Ferestre de aplicaţie deschise simultan

38

Dintre toate aplicaţiile deschise, la un moment dat utilizatorul lucrează cu una

singură9. Aceasta se numeşte aplicaţia activă şi ea se va afla întotdeauna deasupra, în

teancul de ferestre deschise. În plus, ea se deosebeşte de celelalte prin faptul că are bara

de titlu colorată diferit (de obicei, albastru). În figura 3.2.7 sunt două ferestre de aplicaţie

deschise. Fereastra activă este Calculator; ea acoperă parţial fereastra lui WordPad.

Trecând cu lucrul de la o aplicaţie la alta se schimbă, deci, aplicaţia activă. Această

trecere se poate face în mai multe moduri. Metoda cea mai clară, oferită pentru prima dată

de sistemul de operare Windows 95, este acţionarea, folosind mouse-ul, a butonului de pe

task bar care corespunde aplicaţiei la care trebuie să se treacă. Acesta este şi rostul

principal al acestor butoane: ele sunt comutatoarele prin care se schimbă aplicaţia activă. O

altă metodă este să se facă click în fereastra care trebuie activată, dacă aceasta nu este

total acoperită de alte ferestre. În sfârşit, de la tastatură se poate folosi succesiv combinaţia

ALT+TAB, ceea ce provoacă o parcurgere circulară a tuturor aplicaţiilor deschise.

Trebuie făcută observaţia importantă că Windows permite inclusiv punerea în

execuţie a aceleiaşi aplicaţii în mai multe exemplare. Pentru fiecare exemplar se deschide

o fereastră separată. Începând cu versiunea XP, pentru fiecare nou document deschis se va

deschide o nouă fereastră. Astfel, un utilizator poate să deschidă simultan mai multe

documente (de exemplu, texte de tehnoredactat). Se pot deschide, de asemenea, mai

multe ferestre pentru acelaşi document. De exemplu, un utilizator poate vedea în ferestre

separate diferite porţiuni ale unui document text de mari dimensiuni şi poate derula

independent documentul acele ferestre.

Dimensiunile unei ferestre de aplicaţie pot fi modificate. Există şi excepţii de la

această regură, dar destul de rare. De exemplu, fereastra aplicaţiei Calculator, ilustrată în

figura 3.2.7, are dimensiuni fixe. Redimensionarea ferestrei se poate face trăgând cu

mouse-ul de rama sa sau, de la tastatură, folosind comanda Size din meniul sistem.

O fereastră poate fi mutată pe ecran. Mutarea se face agăţând-o de bara de titlu şi

trăgând-o până la locul de destinaţie (drag and drop). De la tastatură, se poate folosi

comanda Move din meniul sistem.

Pentru a lucra mai bine cu aplicaţia, utilizatorul poate face maximizarea ferestrei

acesteia. Prin maximizare, fereastra va fi extinsă pe toată suprafaţa ecranului. Celelalte

aplicaţii rămân în funcţiune, dar ferestrele lor sunt acoperite de fereastra maximizată. Se

poate trece la una din ele folosind butonul corespunzător de pe task bar. Maximizarea se

face acţionând butonul de maximizare, scos în evidenţă în figura 3.2.4, care are ca simbol

9 Din nou se poate face comparaþia cu un birou pe care pot fi mai multe instrumente "puse în lucru": cãrþi ºi

caiete deschise, un calculator pus în funcþiune, rigle ºi echere etc. La un moment dat, dintre toate aceste

instrumente este folosit numai unul.

39

tocmai o fereastră care ocupă tot ecranul. De la tastatură, se foloseşte comanda Maximize

din meniul sistem.

O fereastră maximizată poate fi adusă la dimensiunile anterioare folosind butonul de

refacere, care a înlocuit butonul de maximizare după efectuarea acestei din urmă operaţii.

Pe buton sunt simbolizate două ferestre suprapuse. De la tastatură, se foloseşte comanda

Restore din meniul sistem.

Pentru a face loc pe ecran altor ferestre, utilizatorul poate să minimizeze temporar o

fereastră. Prin această operaţie fereastra dispare de pe ecran. Nu înseamnă că aplicaţia a

fost oprită, ci doar că i-a fost redusă de tot fereastra. Doar pe task bar se mai păstrează

butonul corespunzător ei. Acţiunea se realizează cu mouse-ul folosind butonul de

minimizare care este, de asemenea, evidenţiat în figura 3.2.4. Pe el este desenată o liniuţă

care simbolizează tocmai reducerea ferestrei la un buton de pe task bar. În meniul sistem,

utilizatorul găseşte comanda Minimize. Readucerea ferestrei la dimensiunile anterioare se

face activând-o (din butonul de pe task bar sau prin ALT+TAB).

La terminarea lucrului cu o aplicaţie, utilizatorul o va scoate din funcţiune. Atât

fereastra acesteia cât şi butonul de pe task bar dispar. Se spune că s-a închis fereastra

aplicaţiei sau, pe scurt, s-a închis aplicaţia. Închiderea se poate face în mai multe moduri.

Se poate folosi butonul de închidere arătat în figura 3.2.4. Alternativ, se poate folosi

comanda Close din meniul sistem. De asemenea, orice aplicaţie are în primul meniu, pe

ultima poziţie, comanda Exit sau comanda Close, prin care se poate face, de asemenea

scoaterea din funcţiune a aplicaţiei.

După cum s-a observat, în afară de deschidere, comenzile pentru toate operaţiile

enumerate se găsesc şi în meniul sistem (care se deschide cu ALT+SPACE).

Primele două secţiuni ale acestui capitol s-au ocupat în principal de sistemul de

operare şi raportul acestuia cu restul resurselor calculatorului, pe de o parte, şi cu

utilizatorul, pe de altă parte. În continuare se vor aborda acele categorii de programe pe

care utilizatorul le foloseşte în diferite scopuri de prelucrare. În exemplele luate în această

secţiune s-a schiţat deja o trecere la această categorie.

40

3.3 Aplicaţii software

Aplicaţie software

Prin denumirea aplicaţie software este identificat, în general, orice program pe care

utilizatorul îl exploatează pentru a-şi rezolva diferite necesităţi legate direct de

prelucrarea datelor.

Trecerea spre discutarea aplicaţiilor software a fost începută încă din secţiunea

precedentă, pentru că în categoria aceasta se înscriu şi aplicaţiile WordPad şi Word care au

fost folosite ca suport în exemplele date.

Gama de domenii de utilizare a calculatoarelor este extrem de largă. Corespunzător,

există o paletă foarte largă de aplicaţii software. În această secţiune vor fi trecute în revistă

tipurile cele mai des întâlnite, dându-se exemple de mărci foarte cunoscute din fiecare tip.

Procesor de texte

Se poate spune că acesta este cel mai utilizat tip de aplicaţie software.

Procesor de texte

Un procesor de texte (în engleză, word processor) este un program pentru

culegerea şi tehnoredactarea textelor

Practic, pe orice calculator există instalat şi un procesor de texte, mai simplu sau mai

sofisticat. Însuşi sistemul de operare Windows include printre accesorii şi un procesor de

texte simplu, WordPad, astfel ca, un utilizator care şi-a cumpărat calculatorul (cu sistem de

operare instalat) să-l poată folosi măcar la prelucrare simplă a textelor până la

achiziţionarea vreunui alt soft de aplicaţie.

Pe lângă culegerea propriu-zisă, prelucrarea textului mai presupune şi aranjarea sa în

pagină, scrierea cu diferite corpuri de literă de diferite mărimi, includerea unor elemente

străine (figuri, diagrame etc.) realizate cu alte programe. Pretenţiile de performanţă

privitoare la un procesor de texte variază foarte mult în funcţie de locul unde acesta este

folosit.

În continuare sunt enumerate două procesoare de text foarte cunoscute. Amândouă

sunt produse ale firmei Microsoft .

41

WordPad. Este livrat ca accesoriu al S.O. Windows. Se pune în funcţiune parcurgând

meniurile Start, Programs, Accessories.

Word. Este cel mai utilizat procesor de texte. În ţara noastră deţine aproape

excusivitatea. Acest suport de curs a fost scris cu Word.

Într-o secţiune ulterioară vor fi introduse câteva noţiuni de bază privind procesarea

textelor. Aceste elemente se întâlnesc la orice procesor de texte, indiferent de producătorul

acestuia.

Program de calcul tabelar (Spreadsheet)

Am inclus încă din titlu denumirea engleză a acestui tip de aplicaţie software pentru

că o vom prefera celei traduse în româneşte.

Program de calcul tabelar

Un program de calcul tabelar (în engleză, spreadsheet) este un software cu care se

organizează şi se prelucrează seturi de date numerice.

Spreadsheet-ul este mijlocul prin care un utilizator obişnuit îşi poate rezolva întreaga

gamă de necesităţi de prelucrare a datelor numerice. Deşi a fost conceput iniţial ca un

instrument pentru organizarea (tabelară) şi prelucrarea datelor cu caracter economic, acest

tip de software a dovedit că poate fi folosit comod şi eficient în orice prelucrare numerică

de date. Cele mai prestigioase două spreadsheet-uri sunt următoarele. La fiecare, în

paranteză este trecut numele firmei producătoare.

Excel (Microsoft). Este cel mai cunoscut spreadsheet în acest moment. Prima

versiune a fost lansată în toamna lui 1987.

1-2-3 (Lotus). Acesta a fost spreadsheet-ul care a deţinut supremaţia în perioada

MS-DOS. A fost, de fapt, produsul cu care firma Lotus s-a lansat pe piaţă; multă

vreme a fost şi unicul. De aceea, numele firmei ajunsese, la un moment dat, să fie

confundat cu cel al programului. Există şi versiuni de ultimă oră, sub Windows.

Sistem de gestiune a bazelor de date

Toate organizaţiile importante (întreprinderi, bănci, instituţii etc.) utilizează sisteme

informatice de gestiune a colecţiilor de date cu care operează (personal, salarizare, clienţi,

furnizori, producţie, stocuri, contracte etc.). Un astfel de sistem este format din aplicaţii

prin care se fac prelucrările de date din diferitele compartimente ale organizaţiei. Sistemul

are ca punct central o bază de date la care aplicaţiile informatice componente au acces

42

pentru consultări, actualizări ale datelor, editări de rapoarte (liste de rezultate) etc. Bazele

de date reprezintă astăzi mijlocul consacrat de ţinere la zi, în vederea exploatării eficiente, a

unor mari colecţii de date.

Abordarea gestiunii datelor prin tehnologia bazelor de date se face şi în cadrul

organizaţiilor cu dimensiuni mai reduse (întreprinderi mici şi mijlocii, şcoli, etc.). O astfel de

organizaţie poate exploata, pe un PC, o aplicaţie construită în jurul unei baze de date;

diferitele funcţiuni ale aplicaţiei rezolvă necesităţile de gestiune a datelor.

Bază de date. SGBD.

O bază de date este o schemă integrată de interdependenţă care asigură descriere

şi utilizarea unitară a datelor şi a relaţiilor dintre ele.

Baza de date este creată, întreţinută şi exploatată prin intermediul unui produs

software numit sistem de gestiune a bazelor de date (SGBD).

Termenul englezesc de origine pentru SGBD este DBMS (Database Management

System).

Deşi am inclus SGBD-rile în categoria softului de aplicaţie, ele pot fi considerate la

graniţa cu o altă categorie, care nu intră în vederile noastre aici: software-ul pentru

dezvoltare de aplicaţii (adică softul cu care se creează aplicaţii software). Aceasta, deoarece

un SGBD asigură următoarele activităţi, dintre care prima este, mai degrabă, caracteristică

softului de dezvoltare, în timp ce ultimele două ar ţine de softul de aplicaţie:

definirea structurii bazei de date, adică a colecţiilor de date, a legăturilor dintre

acestea şi a procedurilor de întreţinere şi exploatare aferente lor;

întreţinerea bazei de date, adică încărcarea iniţială, adăugarea, modificarea şi

eliminarea de date;

exploatarea bazei de date, adică investigarea operativă a conţinutului acesteia în

vederea vizualizării unor date (interogări) şi construirea unor liste cu seturi de date

(editări de rapoarte).

Toate SGBD-urile comercializate în prezent au o trăsătură comună: folosesc modelul

teoretic relaţional pentru structurarea logică a datelor. Ele se numesc, de aceea, SGBD

relaţionale (SGBDR). Vom menţiona mai jos doar două mărci foarte cunoscute de SGBDR

pentru calculatoarele PC.

FoxPro şi Visual FoxPro (Microsoft). SGBD FoxPro a fost lansat de firma Ashton Tate,

fiind unul dintre cele mai populare SGBD-uri pe maşini MS-DOS. Cumpărat de către

43

Microsoft, el a fost modernizat pentru S.O. Windows în versiunea mult mai

performantă Visual FoxPro. În ţara noastră sunt foarte multe aplicaţii de gestiune a

datelor pe PC care au la bază FoxPro sau Visual FoxPro.

Access (Microsoft). Este un SGBD foarte mult folosit, dezvoltat încă de la început de

către Microsoft. Se pare că în alte ţări este preferat lui FoxPro. Motivele ţin de buna

compatibilitate cu alte produse Microsoft şi de respectarea mai riguroasă, incă de la

început, a principiilor modelului teoretic relaţional.

Există şi alte categorii de software de aplicaţie care ar trebui menţionate, chiar într-o

descriere sumară, aşa cum sunt aplicaţiile de grafică sau cele pentru proiectare asistată de

calculator. Din motive de spaţiu, în această secţiune au fost punctate doar trei categorii,

cele cu care se întâlneşte orice utilizator de PC.

Marile firme de software (de exemplu, Microsoft, Lotus) oferă pachete integrate de

software de aplicaţie. Un astfel de pachet conţine câte un exemplar din categoriile cele mai

utilizate. În secţiunea următoare se discută pe scurt un astfel de pachet, cel care este cel

mai răspândit pe calculatoarele din România.

3.4 Pachetul integrat Microsoft Office

Una dintre ofertele de mare succes pe piaţa de software de aplicaţie este pachetul

integrat Microsoft Office. Cele mai importante patru componente ale pachetului, care se

regăsesc în toate versiunile sale – vechi sau noi - sunt:

Microsoft Word - procesor de texte;

Microsoft Excel - spreadsheet;

Microsoft PowerPoint - program pentru realizarea de prezentări;

Microsoft Access - SGBD relaţional livrat doar în ediţia profesională a pachetului.

Intenţia declarată a firmei Microsoft a fost de a oferi utilizatorilor pachetului

următoarele facilităţi:

O interfaţă comună cu utilizatorul. Aceasta s-a realizat prin proiectare unor bare de

meniu şi bare de instrumente asemănătoare la toate aplicaţiile componente. Casetele de

dialog sunt, de asemenea, similare. Avantajul este evident: un utilizator care învaţă una

dintre aplicaţii va putea aborda cu uşurinţă o alta, organizarea generală fiindu-i deja

familiară. În figura 3.4.1 se observă asemănarea între barele de meniu şi dintre diferite bare

de instrumente ale aplicaţiilor Word şi Excel.

44

De asemenea, pachetul oferă asistenţă utilizatorului pentru ducerea la capăt a unor

operaţiuni mai complexe, cum ar fi, de exemplu, crearea unui grafic în cadrul unei tabele de

calcul Excel. Pentru aceasta sunt puse la dispoziţie programe auxiliare numite Wizard

("vrăjitor") care ghidează utilizatorul, dându-i indicaţii în fiecare etapă a procesului.

Programele Wizard sunt concepute astfel încât să aibă o comportare generală

asemănătoare, indiferent de aplicaţie

Fig 3.4.1. Meniurile şi bare de instrumente ale aplicaţiilor Word şi Excel

45

Utilizarea în comun a datelor de către aplicaţii. Utilizatorul poate să transmită date

de la o aplicaţie la alta fără a fi obligat să facă operaţii laborioase de conversie. De exemplu,

la copierea unei porţiuni de tabelă din Excel într-un text Word, caracteristicile acesteia se

păstrează nefiind necesare adaptări de format.

Utilizarea în comun a resurselor de către aplicaţii. Pachetul Microsoft Office oferă o

suită de aplicaţii auxiliare prin care se pot include elemente de prezentare modernă cum ar

fi: imagini sau chiar secvenţe animate, diagrame, etc. Acestea sunt definite ca resurse

comune care pot fi utilizate de oricare din aplicaţiile Office de bază (Word, Excel, etc.).

46

4

Organizarea

informaţiilor pe disc

4.1 Fişiere, foldere

4.2 Specificator de fişier

4.3 Windows Explorer

4.4 Deschiderea, închiderea şi salvarea documentelor

Obiectivele capitolului

Definirea noţiunii de fişier şi a modului de identificare prin denumire.

Prezentarea organizării arborescente în foldere şi a avantajelor acesteia.

Definirea noţiunii de specificator de fişier.

Descrierea operaţiilor de deschidere, salvare şi închidere a unui fişier.

Prezentarea programului Windows Explorer şi a principalelor sale funcţiuni.

47

Oricine foloseşte un calculator, indiferent de scop, trebuie să fie familiarizat cu modul

în care informaţiile pe care le gestionează sunt păstrate de la o prelucrare la alta. Aceasta

deoarece unul din rolurile esenţiale ale unui calculator este de instrument de stocare a unor

volume mari de informaţii, timp îndelungat. Practic, nimic din ceea ce se prelucrează nu se

"aruncă" la sfârşitul unei sesiuni de lucru. De exemplu, datele contabile se transmit de la o

zi la alta, iar formularele dintr-un secretariat se reutilizează ori de câte ori este nevoie.

Capitolul al patrulea este dedicat descrierii organizării informaţiilor pe disc.

Înţelegerea noţiunilor cuprinse în el este esenţială pentru utilizarea corectă a calculatorului.

4.1 Fişiere, foldere

Fişier

Cu foarte rare excepţii, datele trebuie refolosite, actualizate, pe perioade mari de

timp. De asemenea, programele sunt utilizate de sute de ori pentru prelucrarea diferitelor

seturi de date. Pentru a putea fi folosite repetat, atât datele, cât şi programele trebuie

stocate extern: pe hard-disc, pe CD sau DVD, pe memory flash.

Fişier

Forma de stocare a unei colecţii de informaţii pe disc se numeşte fişier (engl.: File).

În cea mai largă accepţiune, un fişier este o colecţie de înregistrări.

Termenul englezesc de origine este File, care are multe înţelesuri: două dintre

acestea, aplicabile în limbajul informatic sunt fişier sau, uneori, dosar.

Oricine s-a întâlnit cu fişiere din afara domeniului informaticii: fişierul de la o

bibliotecă este o colecţie de înregistrări pe formulare tipizate, la fel este fişierul unei

policlinici, documentaţia unui contract este păstrată într-un dosar (care, în definitiv, este o

colecţie de pagini) şi exemplele pot continua. Din ce în ce mai des, fişierele amintite mai sus

sunt transpuse pe suporturi utilizate în informatică (în special discuri) şi prelucrate cu

ajutorul calculatorului. Un program este şi el o colecţie de informaţii, anume de instrucţiuni,

de aceea, atunci când este pus la păstrare pe disc, devine tot un fişier.

La creare fiecare fişier primeşte o denumire compusă din două părţi: nume şi extensie

care sunt separate printr-un punct. Pentru denumire se pot folosi litere, cifre, precum şi

celelalte caractere de pe tastatură, cu excepţia următoarelor: / : * ? " < > |.

Numele este dat de cel care creează fişierul şi poate avea până la 255 caractere.

Extensia (numelui) este formată din maximum 3-4 caractere. Ea oferă informaţii în

legătură cu tipul de fişier. Din acest motiv este obligatorie folosirea unei anumite extensii

48

pentru un anumit tip de fişier. Această obligativitate este impusă de programul cu care a

fost creat fişierul, sau chiar de către sistemul de operare. În continuare sunt date, ca

exemplu, câteva extensii ale unor tipuri de fişiere des întâlnite:

DOC - text scris cu MS Word (în versiunile până la 2003);

TXT - text scris cu editorul de texte Notepad;

XLS - registru de calcul realizat cu MS Excel (versiunile până la 2003);

BMP, JPG, PNG – imagini, reprezentări grafice, în diferite codificări;

EXE - program (executabil);

MP3 – fişier audio.

De fapt, la crearea unui fişier nou, utilizatorul trebuie să precizeze doar numele

acestuia, pentru că aplicaţia cu care lucrează "are grijă" să adauge automat extensia

obligatorie necesară.

Folder

Denumirile tuturor fişierelor de pe un disc sunt colectate de către sistemul de operare

in nişte tabele înregistrate tot pe disc. La sistemului se operare MS-DOS un astfel tabel se

numea director (în engleză: directory - catalog). În cazul sistemului de operare Windows se

foloseşte termenul de folder (mapă) deoarece, pe de o parte, această denumire este

folosită şi în cadrul altor sisteme de operare (cum ar fi UNIX) şi, pe de alta, considerându-se,

probabil, că imaginea mai multor dosare (file) păstrate într-o mapă (folder) este mai

sugestivă pentru utilizator. Oricum, important este faptul că utilizatorul poate examina lista

fişierelor dintr-un folder şi se poate folosi de ea.

Pe un disc se pot stoca multe fişiere; în cazul hard-disc-ului, câteva mii. Utilizarea unui

singur folder pentru toate fişierele nu ar fi convenabilă pentru că lista respectivă ar avea

prea multe intrări şi căutărea unui fişier ar fi dificilă. Soluţia este de a folosi mai multe

foldere. Asfel, pentru orice disc, sistemul de operare creează un prim folder care se

numeşte folder rădăcină. În cazul dischetelor, folderul rădăcină este creat la sfârşitul

operaţiei de formatare; acelaşi lucru este valabil şi pentru hard-disc, dar acesta vine deja

formatat. Utilizatorul are, apoi, posibilitatea să creeze foldere subordonate (subfoldere),

cărora le dă nume. Se poate face acest lucru pe oricâte niveluri. Rezultă o structură

ierarhică (arborescentă) de foldere şi de subfoldere. Avantajul constă in posibilitatea

grupării fişierelor in foldere diferite, după domenii de utilizare. Printr-o comandă,

operatorul se poate "muta" dintr-un folder în altul aşa încât, la un moment dat, să vadă pe

ecran doar lista fişierelor din folderul in care "se află" fără să-l intereseze ce conţine discul

în rest.

49

Regulile care trebuie respectate atunci când se denumeşte un folder sunt aceleaşi ca

şi pentru numele de fişiere. Bineînţeles, folderele de care nu mai e nevoie pot fi şterse.

Un exemplu de structură de foldere şi subfoldere este ilustrat în figura 4.3.1 din

secţiunea 4.3.

4.2 Specificator de fişier

Atunci când dorim să lucrăm cu un fişier trebuie să indicăm sistemului de operare

unde se află fişierul, adică pe care disc şi în care folder. Introducem aceste precizări prin

intermediul unui specificator de fişier, care are trei părţi: literă:cale denumire

literă: indică unitatea de disc pe care trebuie căutat fişierul. Ca şi MS-DOS, sistemul de

operare Windows identifică unităţile de disc din configuraţia calculatorului prin litere,

astfel:

A: - prima unitate pentru dischete;

B: - a doua unitate pentru dischete (dacă aceasta există);

C: - primul hard-disc;

De aici, lucrurile depind de configuraţia hardware:

D: - al doilea hard-disc, dacă acesta există, sau unitatea CD-ROM;

E: - unitatea CD-ROM, dacă D: a fost pentru hard-disc;

etc.

cale (în engleză: path) reprezintă drumul pe care trebuie să-l parcurgă sistemul de

operare în cadrul discului pentru a ajunge la fişier. Calea se prezintă ca o succesiune de

nume foldere separate prin ă (back slash).

denumire este cea despre care s-a discutat mai sus - (nume.extensie).

Exemplu de specificator de fişier:

D:\Curs\ID\Info\4-x.doc

În exemplul precedent este vorba de fişierul 4-x.doc care se află pe hard-discul C:.

Calea este formată din folderele \Curs\ID\Info\. Windows trebuie să urmeze, de la

rădăcină, această cale pentru a ajunge la fişier.

În "epoca" MS-DOS specificatorul trebuia introdus, în această formă, de la tastatură,

în cadrul comenzii. În cazul sistemului de operare Windows, staţia de disc, calea şi

denumirea fişierului se precizează acţionând cu mouse-ul în rubricile unor casete de dialog,

dar ideea de specificator de fişier format din cele trei elemente rămâne valabilă.

50

4.3 Windows Explorer

Aplicaţia Windows Explorer este o componentă a sistemului de operare Windows.

Ea este unul din instrumentele (nu singurul) care pot fi folosite pentru a gestiona fişiere şi

foldere. În figura 4.3.1 este ilustrată, pintr-un exemplu, fereastra aplicaţiei10.

Fig. 4.3.1. Fereastra aplicaţiei Windows Explorer

Fereastra lui Windows Explorer este împărţită în două subferestre intitulate Folders

(toate folderele) şi Contents of ... (conţinutul lui...) aflată în dreapta. În partea de jos a

ferestrei este afişată bara de stare (status bar) a aplicaţiei.

În fereastra Folders este afişată structura arborescentă a folderelor de pe fiecare

unitate de disc. Arborescenţele pot fi expandate (afişate în întregime) sau restrânse. Fiecare

folder creat de utilizator are afişat numele lîngă simbolul convenţional care semnifică o

mapă. Folderele care au sub-foldere mai au în dreptul numelui un buton cu marcajul (+).

Acţionat cu mouse-ul, acest buton expandează structura, afişând folderele de pe următorul

nivel. După expandare, butonul (+) se transformă în (-). Prin acţionarea butonului (-),

ramurile subordonate sunt contractate, deci subfolderele sunt ascunse.

10 Imaginea este valabilă până la versiunea Windows XP. În versiunile ulterioare, de exemplu Windows Vista,

grafica este puternic schimbată, dar esenţa organizării rămâne valabila.

51

Pentru a vedea conţinutul unui folder, acesta trebuie selectat. Pentru selectare se

face click cu mouse-ul pe numele acestuia din fereastra All Folders, sau dublu click, dacă

numele este în fereastra Contents of. Numele folderului selectat va fi marcat cu o culoare,

iar în fereastra Contents of îi va fi afişat conţinutul. Se spune că folderul respectiv a devenit

folder curent, iar discul pe care se află el se numeşte disc curent. Deci, în orice moment, în

fereastra Contents of este afişat conţinutul folderului curent de pe discul curent. Folderul

curent poate fi dintre cele create de utilizator sau chiar rădăcina. Dacă este unul creat de

utilizator, în dreptul său simbolul se transformă în .

Pe bara de stare apar afişate următoarele informaţii: numărul de obiecte

(subfoldere şi fişiere) conţinute în folderul curent, spaţiul total pe care îl ocupă fişierele din

acest folder şi spaţiul total rămas liber pe discul curent.

Informaţiile din fereastra Contents of pot fi afişate în mai multe moduri care se pot

selecta din meniul View. În figura 4.3.1 este prezentată imaginea detaliată (obţinută cu

comanda View Details). Pentru fiecare fişier se dă denumirea (Name) însoţită de o

emblemă care sugerează categoria din care face parte, mărimea (Size), tipul (Type), precum

şi data şi ora ultimei modificări (Date Modified).

Un folder important, pe care sistemul de operare îl creează pe hard-disc, este

Recycle Bin (coşul de hârtii). În el se "aruncă" ceea ce şterge utilizatorul (fişiere sau foldere).

Avantajul unui coş de hârtii este că, dacă ne-am adus aminte că vreun document trebuia

păstrat, mai putem scormoni pe acolo pentru a-l recupera. Aşa se întâmplă şi cu folderul

Recycle Bin.

În continuare sunt prezentate câteva acţiuni elementare care se pot realiza cu

ajutorul programului Windows Explorer, dintre care cea mai importantă este crearea unui

folder nou. Descrierea completă a comenzilor este disponibilă în Help.

Crearea unui folder nou

1. Se selectează, în fereastra All Folders, folderul căruia îi va fi subordonat folderul

nou creat.

2. Se selectează comanda File New Folder. Efectul este crearea unui folder

subordonat care primeşte, automat, numele New Folder. Acest nume este

încadrat în chenar pentru a indica faptul că, în acest moment, el poate fi

schimbat.

3. Se schimbă numele generat automat cu altul mai convenabil. Schimbarea se face

prin introducerea de la tastatură a noului nume, încheiată cu Enter.

52

Redenumirea unui folder sau a unui fişier

1. Se face cilck o singură dată pe numele folderului sau fişierului care trebuie

redenumit. Numele va apărea marcat.

2. Se mai face o dată click pe numele selectat sau, echivalent, se selectează

comanda File Rename. Efectul este încadrarea numelui într-un chenar, ceea ce

arată că, în acest moment, el poate fi modificat.

3. Se schimbă numele. Schimbarea se face prin introducerea de la tastatură a noului

nume, încheiat cu Enter.

Copieri şi mutări de foldere sau fişiere

Aşa cum s-a arătat, sistemul de operare Windows generalizează procedurile

Cut/Copy Paste până la nivel de foldere şi fişiere. Ca în orice aplicaţie, aceste comenzi apar

în meniul Edit.

1. Se selectează fişierul sau folderul care trebuie copiat/mutat.

2. Se selectează, după caz, comanda Edit Copy sau Edit Cut.

3. Se selectează folderul de destinaţie, care poate fi pe acelaşi disc sau pe altul.

4. Se selectează comanda Edit Paste. Dacă operaţia se face asupra unui fişier, acesta

va fi inclus în folderul de destinaţie; dacă era vorba de un folder, acesta va deveni

subfolder al folderului de destinaţie.

Notă. Se pot selecta mai multe fişiere pentru a fi mutate/copiate într-o singură

operaţie. De asemenea, mutările şi copierile se pot face şi cu mouse-ul prin tragere de la

sursă la destinaţie (folosind procedura drag and drop). Aceste facilităţi sunt descrise în Help.

4.4 Deschiderea, închiderea şi salvarea documentelor

După cum s-a arătat în capitolul precedent, fişierele de date create şi prelucrate cu o

aplicaţie Windows sunt numite, generic, documente. Indiferent despre ce aplicaţie este

vorba, dacă aceasta prelucrează documente, deci dacă rezultatele sunt păstrate ca fişiere,

asupra acestora trebuie executate operaţiile descrise în această secţiune.

Vom ilustra cele descrise luând un exemplu de text prelucrat cu procesorul de texte

WordPad. Documentul luat ca exemplu are denumirea ENE.doc. Aceasta, deoarece pe

creatorul său îl cheamă Ene.

53

Deschidere

Atunci când doreşte să lucreze cu un document (fişier), utilizatorul trebuie să pună,

întâi, în funcţiune programul cu care acel document a fost creat. În exemplul luat, Ene va

trebui să lanseze în lucru WordPad, procesorul de texte ataşat ca accesoriu sistemului de

operare Windows.

În continuare, utilizatorul trebuie ca, printr-o comandă, să exprime intenţia de a

prelucra fişierul. Această operaţie se numeşte deschiderea fişierului şi se face cu comanda

Open care, întotdeauna, se află în meniul File. Comanda afişează o casetă de dialog prin

care solicită precizări. O imagine a acestei casete pentru programul WordPad este figura

4.4.1. Indiferent de program, caseta va conţine rubrici în care trebuie completate cele trei

elemente ale specificatorului fişierului care trebuie deschis: discul, calea, denumirea.

Unitatea de disc şi calea se stabilesc manevrând rubrica Look in şi fereastra care apare sub

ea. După cum s-a arătat în secţiunea 4.1 şi după se vede şi în fereastra lui Windows

Explorer, folderele sunt organizate într-o structură arborescentă la care, însă, rădăcina este

considerată nivelul cel mai înalt, ramurile fiind niveluri inferioare. Pentru a ajunge la un

fişier şi a-l deschide, trebuie investigată arborescenţa discului respectiv. Trecerea de la o

ramură la alta se face urcând din folderul de plecare spre rădăcină, până la un nivel de pe

care să se poată, apoi, coborî spre ramura (folderul) de destinaţie. Această deplasare se

face ţinând cont de regulile care urmează.

* În rubrica Look in ("priveşte în") este afişat un nume de folder, iar în fereastra de

dedesubt se vede conţinutul acestuia: fişierele, precum şi subfolderele de pe

nivelul următor. Dacă fişierul căutat este în acest folder, pentru a-l deschide se

face dublu click pe denumire. Alternativ, se poate face un singur click, denumirea

va apărea completată în rubrica File name, după care se acţionează butonul Open

din casetă.

Pentru a trece pe un nivel superior (spre rădăcină) sau pe un alt disc, se deschide,

acţionând butonul , lista derulantă ataşată rubricii Look in. Aşa cum se vede şi în

figura 4.4.1, unde lista este deschisă, în ea apar numele folderelor de pe toate

nivelurile superioare, precum şi identificatorii (literele) tuturor unităţilor de disc11.

Urcarea pe unul din nivelurile superioare sau trecerea pe un alt disc se realizează

facând click pe numele dorit. Figura 4.4.1 arată că se poate urca din folderul My

Documents în folderul rădăcină al discului C:, singurul nivel superior, sau se poate

trece pe un alt disc, A:, D: sau E:.

Urcarea cu un singur nivel spre rădăcină se poate face mai simplu: se acţionează

butonul Up One Level din caseta de dialog. Butonul este arătat în figura 4.4.1.

11 Din nou precizăm că după Windows XP au apărut schimbări mari în aspectul grafic, dar esenţa rămâne

54

Coborârea într-un folder aflat pe nivelul următor se poate face cu dublu click pe

numele acestuia, care apare afişat în fereastra de sub rubrica Look in. Conform

figurii 4.4.1, din folderul My Documents se poate coborî într-unul din folderele

Duplicat sau Desene.

Efectul comenzii de deschidere este următorul: sistemul de operare face o copie a

fişierului, de pe disc în memorie. În zona de lucru a ferestrei aplicaţiei, utilizatorul va

vedea conţinutul fişierului deschis, având acces la el pentru a-l prelucra.

Revenind la povestea lui Ene, acesta va selecta comanda File Open pentru a deschide

fişierul ENE.doc. El va completa în rubricile casetei de dialog elementele specificatorului de

fişier. Astfel, pentru rubrica Look in va selecta unitatea de disc C: şi calea (folderul My

Documents), aşa cum ilustrează figura 4.4.1. Ca urmare, în partea centrală a casetei de

dialog apare lista fişierelor din folderul My Documents. Ene va selecta cu mouse-ul

denumirea ENE.doc care va apărea, astfel, completată în rubrica File Name. După ce a

specificat fişierul cu care are treabă, Ene va acţiona butonul Open din caseta de dialog.

Fig. 4.4.1. Caseta de dialog a comenzii Open

Conţinutul fişierului deschis ENE.doc va apărea în zona de lucru a ferestrei aplicaţiei

WordPad. După cum arată figura 4.4.2, el conţine textul care, datorită Abecedarului, l-a

făcut celebru pe Ene încă de pe când era în clasa întâi. Deocamdată nu ne-am pus problema

cum a făcut Ene să înregistreze prima dată fişierul ENE.doc pe disc. Acest lucru va fi discutat

ceva mai jos.

55

Fig. 4.4.2. Conţinutul documentului ENE.doc în momentul deschiderii

După l-a deschis, utilizatorul începe să lucreze cu documentul şi, de cele mai multe

ori, îi schimbă conţinutul. Modificările făcute au efect asupra copiei din memorie, nu

asupra fişierului aflat pe disc!

Ene este, acum, student şi locuieşte la cămin. După o matură chibzuinţă, el îşi dă

seama că textul din document nu-l mai reprezintă şi hotărăşte să înlocuiască m cu b.

Obţine, astfel, textul din figura 4.4.3. Modificarea s-a făcut asupra copiei din memorie, nu

asupra fişierului ENE.doc, aflat pe discul C:, în folderul My Documents!

Fig. 4.4.3 - Conţinutul documentului ENE.doc,

versiunea din memorie, după modificări

Salvare

La sfârşitul lucrului, utilizatorul va dori, de obicei, să păstreze pentru viitor versiunea

modificată a fişierului. Pentru aceasta, el trebuie să dea o comandă de salvare a fişierului.

Prin salvare, varianta (modificată) din memorie este copiată pe disc. Există două comenzi de

salvare: Save şi Save As, ambele în meniul File. Ele se folosesc în situaţii diferite.

a). Save (salvează). În această variantă, versiunea modificată, aflată în memorie, este

copiată pe disc "peste" cea iniţială, înlocuind-o.

56

b). Save as ... (salvează ca ...). Această variantă se foloseşte atunci când trebuie

păstrate ambele versiuni ale fişierului, atât cea iniţială cât şi cea modificată. Tot această

comandă se foloseşte şi atunci când se face salvarea fişierului pentru prima dată. De fapt,

prin această comandă se creează un nou fişier, cu imaginea documentului aflată în

memorie. Comanda afişează o casetă de dialog; pentru programul WordPad, ea arată ca în

figura 4.4.4. Cele mai importante lucruri care trebuie precizate în casetă sunt elementele

specificatorului pentru noul fişier: discul, calea şi denumirea. Primele două se stabilesc

completatând rubrica Save in a casetei de dialog. Numele folderul poate fi selectat dintre

cele existente navigând prin structura arborescentă de foldere şi subfoldere, aşa cum s-a

arătat la caseta de dialog a comenzii Open, rubrica Look in. Dacă fişierul trebuie salvat într-

un folder nou, utilizatorul nu va fi nevoit să apeleze neapărat la Windows Explorer pentru

crearea acestuia, ci poate folosi butonul Create New Folder ("creează folder nou"), scos în

evidenţă şi în figura 4.4.4. Acţionarea acestuia va declanşa crearea unui folder nou,

subordonat celui care se află, în acel moment, completat în rubrica Save in.

Salvarea nu înseamnă, neapărat, terminarea lucrului cu fişierul. Acesta rămâne

deschis şi poate fi prelucrat in continuare. Este recomandat, chiar, să se facă periodic salvări

în timpul lucrului pentru a evita pierderea versiunii modificate din memorie în cazul unei

căderi a tensiunii de alimentare. Aplicaţiile software perfomante, aşa cum sunt Word şi

Excel, fac automat salvări de siguranţă în nişte fişiere temporare, la intervale de timp egale,

stabilite de utilizator.

Din cele arătate, Ene are două posibilităţi: să facă o salvare simplă (Save), dacă

doreşte să păstreze în fişierul ENE.doc varianta modificată a textului şi să renunţe la cea

care l-a consacrat, sau să păstreze, din sentimentalism, atât varianta iniţială, cât şi pe cea

modificată. În acest din urmă caz, el va trebui să utilizeze comanda Save As prin care

creează un fişier nou cu ultima versiune a textului; în rubrica File Name din caseta de dialog

a comenzii, el va completa un nume pentru noul fişier, de exemplu BENE (de la Bere+Ene),

aşa cum ilustrează figura 4.4.4. Pe de altă parte, acum ştim că Ene a folosit comanda Save

As şi atunci când a salvat pentru prima dată textul, adică a creat fişierul ENE.doc.

Închidere

La sfârşitul lucrului trebuie făcută închiderea fişierului. Comanda de închidere este

Close. Din punctul de vedere al utilizatorul, efectul închiderii este ştergerea copiei din

memorie. Bineînţeles, documentul dispare din fereastra aplicaţiei. Intern, însă, închiderea

implică şi alte operaţii, pe care le execută sistemul de operare şi care sunt insesizabile

pentru utilizator. Nu este recomandabil să se scoată din lucru aplicaţia lăsând fişiere

neînchise, dar la produsele software actuale acest lucru nu mai este posibil. Atunci când

utilizatorul dă comanda de încetare a lucrului cu aplicaţia (folosind comanda File Exit sau

butonul de închidere a ferestrei), aceasta verifică întâi dacă mai există documente

deschise şi le închide. Din acest motiv, aplicaţiile mai simple nu au comandă Close. Este şi

57

cazul programului WordPad, cu care a lucrat Ene în toată această secţiune. Această

aplicaţie face închiderea automată a documentului deschis înaintea executării oricăreia

dintre următoarele comenzi din meniul File: New - pentru crearea unui document nou,

Open - pentru deschiderea unui document existent, Exit - pentru ieşirea din lucru. La fel

lucrează şi un alt accesoriu al Windows, programul Paint. Aplicaţiile mai complexe, cum

sunt Word şi Excel au comandă Close în meniul File din cauză că ele permit deschiderea

simultană a mai multor documente care, apoi, trebuie să poată fi închise separat.

Fig. 4.4.4. Caseta de dialog a comenzii Save As.

În legătură cu închiderea trebuie, însă, reţinut un lucru important: dacă se închide un

fişier, fără salvare, modificările făcute (asupra copiei din memorie) se pierd. Totuşi,

produsele software moderne sesizează dacă asupra unui fişier deschis s-au făcut modificări

şi s-a dat comanda de închidere fără ca aceasta să fi fost precedată de salvare. In acest caz,

utilizatorul este întrebat, printr-o casetă de dialog, dacă nu doreşte, totuşi, ca fişierul să fie

salvat înainte de închidere. În figura 4.4.5 este arătat mesajul pe care l-ar fi primit Ene dacă

ar fi uitat să salveze modificările făcute.

Fig. 4.4.5. Mesajul de avertizare emis de WordPad pentru fişier nesalvat

58

Observaţii finale

1. Comenzile Open, Save, Save As şi Close se găsesc întotdeauna în meniul File.

2. Alte două modalităţi, poate mai comode, de a deschide un fişier sunt descrise în

continuare.

a) Folosind programul Windows Explorer. Este suficient să se facă dublu click pe

denumirea fişierului, aflată în fereastra Contents of a lui Windows Explorer şi fişierul va fi

deschis. Dacă programul cu care se prelucrează fişierul nu se află deja în funcţiune, acţiunea

descrisă mai sus va provoca întâi lansarea programului şi apoi va deschide fişierul. Sistemul

de operare "ştie" ce aplicaţie să lanseze datorită extensiei incluse în denumirea fişierului.

De exemplul, pentru deschiderea fişierului Cuprins_2009.doc se face dublu click pe

denumirea acestuia, aşa cum arată figura 4.4.6. De data aceasta, însă, procesorul de texte

Word, şi nu WordPad, va fi pus în funcţiune automat de către sistemul de operare,

deoarece doc este extensia implicită pentru fişierele create cu Word.

Fig. 4.4.6 - Deschiderea unui fişier, direct din programul Windows Explorer

Dublu click

59

b) Plecând de la butonul Start. Meniul deschis de butonul Start conţine un submeniu

intitulat Documents. Acesta dă o listă a documentelor cu care s-a lucrat recent. Dacă

denumirea documentului dorit se află aici, utilizatorul nu are decât să facă click pe ea şi

documentul va fi deschis (după lansarea, dacă este cazul, a aplicaţiei corespunzătoare).

4.5 Exerciţii

Exerciţiul 1

1. Creaţi un fişier nou de tip .doc şi salvaţi-l cu numele exemplul1 în folderul C din

folderul F28.

2. Descrieţi modul în care închideţi o aplicaţie care nu mai răspunde. Introduceţi

răspunsul în fişierul creat şi salvaţi.

3. Creaţi un folder în folderul C cu numele Test.

4. În acest folder creaţi 2 subdirectoare care se vor numi Test 1 şi Test 2.

5. Mutaţi fişierul exemplul1.doc în subfolderul Test 2.

6. Scrieţi în document câte fişiere de tip .jpg există în folderul D şi introduceţi răspunsul

în fişierul exemplul1.doc.

7. Care este extensia corespunzătoare fişierelor create cu ajutorul aplicaţiilor pentru

procesare de text:

a) .gif, b).jpg, c).txx, d) .doc.

8. Care este afirmaţia corectă: După golirea Coşului de reciclare fişierele vor fi:

a) complet recuperate;

b) parţial recuperate;

c) şterse complet;

d) golirea coşului de gunoi nu are nici o influenţă asupra fişierelor existente acolo.

Exerciţiul 2

1. Creaţi un fişier nou de tip .doc şi salvaţi-l cu numele testm2 în folderul F222,

subfolderul desktop.

60

2. Descrieţi modul în care aflaţi ce sistem de operare este instalat pe calculatorul pe

care lucraţi.

3. Creaţi un folder în folderul C cu numele Modul 2.

4. Găsiţi şi mutaţi 2 fişiere de tip .ppt din folderul C în acest folder.

5. Pentru a schimba culoarea background-ului:

a) daţi dublu clic pe My Computer ;

b) daţi clic dreapta pe desktop şi deschideţi fereastra Display Properties şi alegeţi

Appearance

c) deschideţi fereastra System properties ;

d) daţi clic dreapta pe desktop, deschideţi fereastra Display Properties şi alegeţi

Screen Saver .

6. Alegeţi varianta corectă:

a) după ce se formatează o dischetă fişierele se pot copia de pe ea;

b) după formatarea unei dischete se mai pot recupera datele de pe ea;

c) formatarea unei dischete are ca rezultat scanarea acesteia de viruşi;

d) prin formatare se pregăteşte discheta pentru a putea fi utilizată.

7. Care este extensia corespunzătoare fişierelor create cu ajutorul aplicaţiilor pentru

calcul tabelar:

a) .gif, b) .ppt, c).xls, d) .doc.

8. Fişierele trimise în Coşul de reciclare (Recycle Bin) pot fi recuperate?

a) da;

b) nu.

Exerciţiul 3

1. Creaţi un fişier nou de tip .doc şi salvaţi-l cu numele examen în folderul desktop din

folderul F30.

2. Mutaţi fişierul examen.doc în subfolderul Constanţa.

61

3. Localizaţi folderul Windows din folderul C şi sortaţi crescător fişierele existente după

dimensiune.

4. Identificaţi cel mai mic fişier din folderul Windows şi copiaţi-l în subfolderul Mangalia

pe care l-aţi creat.

5. Descrieţi două modalităţi de a şterge un fişier şi introduceţi răspunsul în documentul

examen.

6. Care din următoarele opţiuni permite schimbarea imprimantei curente cu o alta care

tocmai a fost instalată.

a) Set as default;

b) Add printer;

c) Cancel printing;

d) Restart printing;

7. Care din următoarele tipuri de fişiere sunt folosite pentru muzică:

a). bmp, b) .mp3, c) .jpg, d) .wk4.

8. Salvaţi documentul şi printaţi în fişier cu numele printarem2.prn.

Exerciţiul 4

1. Creaţi un fişier nou de tip .doc. Salvaţi fişierul cu numele Modul2 în folderul desktop

din folderul F31.

2. Mutaţi fişierul Modul2.doc pe care l-aţi creat, din folderul desktop în folderul D.

3. Scrieţi in fişierul Modul2.doc cum se poate afla numele imprimantei implicite care

este instalată pe calculatorul dumneavoastră.

4. Descrieţi cum puteţi sa recuperaţi fişierele care au fost şterse şi în ce situaţie se poate

face acest lucru.

5. Copiaţi fişierul word.txt din folderul C in folderul desktop.

6. Spuneţi care este combinaţia corectă de taste care conduce la închiderea unei

ferestre de pe desktop:

7. Alt +F4; b) Alt + F9; c) Ctrl + Alt; d) Ctrl + Z.

62

8. Descrieţi modul în care vizualizaţi care sunt ultimele fişiere folosite pe calculatorul

dumneavoastră.

9.Salvaţi documentul Modul2.doc cu numele dumneavoastră în folderul My Documents.

Exerciţiul 5

1. Creaţi un fişier nou de tip text şi salvaţi-l cu numele candidat în folderul desktop din

folderul F32.

2. Descrieţi două moduri în care puteţi deschide un fişier de tip .doc. Introduceţi

răspunsul in fişierul nou creat şi salvaţi.

3. Folosiţi funcţia Help pentru a căuta informaţii despre drive.

4. Aflaţi ce dimensiune are fişierul text.exe din folderul desktop şi introduceţi

răspunsul în fişierul candidat.txt.

5. Descrieţi modul în care aflaţi când a fost creat un fişier. Introduceţi răspunsul în

documentul creat de dumneavoastră şi salvaţi.

6. Creaţi în folderul desktop un shortcut pentru folderul Program Files din folderul C.

7. Introduceţi răspunsul în fişierul creat de dumneavoastră, salvaţi şi închideţi.

Exerciţiul 6

1. Creaţi un fişier nou de tip .doc şi salvaţi-l cu numele dumneavoastră în folderul C din

folderul F33.

2. Descrieţi modul în care puteţi aranja pictogramele de pe desktop în ordinea mărimii

3. Copiaţi folderul My Documents din folderul C în folderul D.

4. Copiaţi fişierul lolo.doc din folderul C în folderul desktop.

5. Scrieţi în document câte fişiere .mdf există în folderul C.

6. Descrieţi modul în care aflaţi care este fişierul care are dimensiunea de 11 Mb din

folderul My Documents.

7. Creaţi un folder cu numele date în folderul Windows.

8. Mutaţi fişierul creat de dumneavoastră în folderul Date pe care l-aţi creat anterior.

9. Printaţi 2 copii ale fişierului creat la o imprimantă disponibilă.

63

Exerciţiul 7

1. Creaţi un fişier nou de tip .doc şi salvaţi-l cu numele dumneavoastră în folderul F777,

subfolderul C .

2. Descrieţi modul în care închideţi o aplicaţie care nu răspunde. Introduceţi răspunsul

în fişierul creat şi salvaţi.

3. Creaţi un folder cu numele Folder pe deskpot.

4. Schimbaţi drepturile asupra fişierului imagine.bmp din My documents astfel încât să

se acorde drepturi doar de citire.

5. Descrieţi două modalităţi de ştergere a unui fişier de pe computerul dumneavoastră.

Introduceţi răspunsul în fişierul creat şi salvaţi.

6. Descrieţi modul în care se formatează o dischetă.

7. Scrieţi în document câte fişiere de tip .exe există în folderul Windows din folderul C.

8. Închideţi toate aplicaţiile.

Exerciţiul 8

1.Creaţi un fişier nou de tip .doc. salvaţi fişierului cu numele exemplul8 în folderul

desktop din folderul F35.

2.Descrieţi modul în care puteţi să setaţi tastatura dumneavoastră pentru limba

română. Introduceţi răspunsul în fişierul creat şi salvaţi.

3. Sortaţi în ordine crescătoare după tip fişierele aflate în folderul C.

5. Descrieţi cum se foloseşte funcţia “print screen” şi care este importanţa acesteia.

6. Copiaţi fişierul cu dimensiunea cea mai mare din folderul My Documents în al doilea

subfolder al folderului Windows din folderul C.

7. Din care din următoarele afirmaţii înţelegem că ave un fişier virusat pe calculator:

a. fişierul a fost mutat;

b. fişierul este arhivat;

c. fişierul este infectat;

d. fişierul este şters.

64

9. Descrieţi modalitatea corectă de închidere a unui calculator.

Exerciţiul 9

1. Creaţi un fişier nou de tip doc. şi salvaţi-l cu numele dvs în folderul C din folderul F37.

2. Identificaţi pictograma ce corespunde floppy-discului:

3. Copiaţi fişierul creat pe desktop.

4. Descrieţi cum se poate muta o fereastră. introduceţi răspunsul în fişierul pe care l-aţi

creat.

5. Salvaţi fişierul pe care l-aţi creat cu numele candidat.txt în folderul C.

6. Descrieţi modul în care puteţi restarta computerul.

7. Descrieţi o modalitate în care depistaţi dacă calculatorul dumneavoastră este virusat

Introduceţi răspunsul în fişierul pe care l-aţi creat.

8. Salvaţi documentului cu numele printdoc.

65

Bibliografie

Lista bibliografică care urmează are rolul de a oferi câteva repere celor care, plecând

de la materialul existent în acest suport de curs, doresc să îşi aprofundeze cunoştinţele în

bazele utilizării calculatoarelor.

Pentru aceia care intenţionează să se înscrie în programul de atestare profesională

ECDL (European Computer Driving Licence), am inclus o trimitere la manualele acreditate de

ECDL Romania, dedicate pregătirii individuale pentru aceste examene. Toate amănuntele

privind obţinerea certificatului ECDL, precum şi lista completă a centrelor de examinare

sunt disponibile pe site-ul ECDL Romania: www.ecdl.org.ro .

1. Marius Călin – Informatica. Bazele utilizarii calculatoarelor. Editura Sakura, 2001.

2. Steve Johnson – Excel 2003. Editura Teora, 2005

3. Nancy D. Lewis – Excel 2003 în imagini. Editura Teora, 2006

4. Michael Miller – PC, ghid pentru începători, Editura Teora, 2003

5. J. Glenn Brookshear – Introducere în informatică. Editura Teora, 2005

6. Steve Johnson – Microsoft Office Word 2003. Editura Teora, 2006

7. Mariana Miloşescu – Învaţă singur Microsoft Word. Editura Teora, 2004

8. *** - Manualele acreditate pentru ECDL NIVEL DE BAZĂ. Editura Andreco

Educational

(prezentate la http://www.ecdl.org.ro/info_candidati.php?id=47 )