Preistoria economiei mondiale Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie dominaţia

proprietăţii private. Dreptul la proprietate privată stă la baza libertăţii omului şi a liberei întreprinderi. Istoria acestui tip de proprietate se pierde în negura vremurilor.

Copilăriei societăţii omeneşti i-a corespuns însă proprietatea comună. A fost ea, oare, expresia unei voinţe divine? Erau, oare, oamenii iniţiali înclinaţi prin natura lor către acest tip de proprietate? Nimic din toate acestea! Explicaţia trebuie căutată în vicisitudinile epocii, în excesiva raritate a factorilor de producţie: numărul oamenilor era foarte restrâns, iar cunoştinţele şi tehnica – foarte rudimentare. În aceste condiţii, şansa de supravieţuire a unei comunităţi umane, a familiei primitive, depindea, mai ales, de braţele de muncă disponibile – factor de producţie rar; lupta, extrem de dură, pentru existenţă i-a obligat pe oamenii primitivi să-şi organizeze munca în comun şi, ca o consecinţă, să accepte proprietatea comună şi repartiţia egalitară. Proprietatea comună a fost, aşadar, caracteristică economiei de penurie1.

1 Zorii proprietăţii private Nu se poate şti cu exactitate când a început să se formeze proprietatea privată; cert

este însă că apariţia ei nu s-a produs în acelaşi timp peste tot. După unele opinii, proprietatea privată ar fi apărut, mai întâi, la triburile semitice şi ariene, aflate într-un stadiu mai avansat de dezvoltare, decât celelalte triburi. De aici, se poate trage concluzia dezvoltarea inegală îşi are obârşia în cele mai vechi timpuri.

Fapt este însă că, în epoca patriarhatului şi familiei monogame, proprietatea privată exista deja. Vechiul Testament (Geneza) menţionează un fapt semnificativ în acest sens: „Avram2 era foarte bogat în vite, în argint şi în aur” (s.n.)3. El ar fi trăit într-o perioadă cuprinsă între secolele 21-15 î.e.n. În acest interval foarte îndepărtat, se presupune că a avut loc triumful proprietăţii private asupra celei comune.

Trecerea de la matriarhat la patriarhat corespunde unei perioade în care omul începe să obţină succese în lupta cu forţele vitrege ale naturii. Productivitatea muncii, treptat, se măreşte, graţie unor perfecţionări tehnice, dar îndeosebi diviziunii muncii, specializării.

Rolul diviziunii muncii Prima mare diviziune a muncii – separarea triburilor de păstori de masa celorlalte

triburi – are ca efect principal apariţia plusprodusului. Este un moment de referinţă în evoluţia umanităţii. Plusprodusul va constitui baza materială a dezvoltării proprietăţii private, motivaţia ei.

Primii proprietari particulari din istorie au fost capii familiilor patriarhale, iar primul obiectiv semnificativ al proprietăţii private l-au constituit vitele; ne putem da seama cât de adânci sunt rădăcinile proprietăţii private în istoria omenirii, cât de veche este tradiţia sa. Este locul, aici, să mai subliniem şi continuitatea sa istorică. Odată apărută, proprietatea privată a cunoscut o continuă dezvoltare şi perfecţionare în strânsă legătură cu progresul factorilor de producţie. Dacă proprietatea comună corespunde economiei de penurie şi contribuie la menţinerea ei, proprietatea privată începe să se formeze atunci când omul devine capabil să producă mai mult decât strictul necesar, adică, un surplus; de-a lungul istoriei, ea se va dovedi cadrul cel mai adecvat al unei economii de prosperitate.

Apariţia producţiei pentru schimb Pasul următor l-a reprezentat autonomia producătorului direct. El a avut la bază

tocmai proprietatea privată şi existenţa plusprodusului. Separarea meşteşugarilor de agricultori – a doua mare diviziune a muncii –, va

însemna un nou salt pe planul productivităţii muncii. Din acest moment ia naştere producţia destinată schimbului.

În pragul trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar negustorii – oameni care se ocupă cu mijlocirea schimbului. O dată cu ei se trece la baterea banilor de metal, ceea ce are darul de a facilita considerabil schimbul, de a spori viteza operaţiunilor comerciale. Negustorii au fost, de fapt, primii capitalişti. O dată cu ei începe să se afirme şi spiritul de întreprinzător. Avuţia va creşte în proporţii din ce în ce mai mari,

cunoscând forme tot mai variate în întrebuinţări din ce în ce mai largi. Proprietatea privată va crea cadrul pentru dezvoltarea activităţii economice, pentru trecerea de la economia de penurie la cea de abundenţă.

Schimbul la mare distanţă Primele manifestări de comerţ exterior apar încă în antichitate. Fenicienii au fost

primii oameni de afaceri la mari distanţe. Oraşele lor (Tyr, Sidon, Cartagina) au rămas în istorie datorită rolului jucat în desfăşurarea comerţului în bazinul mediteranean. Fenicienii au fondat târguri în Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, prin intermediul cărora vindeau atât produse primare (cereale, lemn preţios) cât şi produse manufacturate (obiecte din bronz, bijuterii, stofe, mirodenii şi.... peşte sărat). Un alt oraş antic – Palmira, situat în Asia Mică, a jucat mult timp un rol de antrepozit comercial pe drumul ce lega Tyr-ul de Babilon. În Asia, Insula Ceylon se transformase într-o vastă piaţă angro unde, la date fixe, se strângeau negustorii din diferite părţi ale uriaşului continent, în

aşteptarea unei mari flote pe care romanii o trimiteau pentru a cumpăra mătase, mirodenii, pietre preţioase, în general obiecte de lux.

Ce semnificaţie aveau aceste schimburi? Importanţa comerţului la mare distanţă pentru economia metropolelor era redusă. Nu se

importau bunuri destinate producţiei, ci bunuri de consum foarte scumpe. Prin forţa împrejurărilor, volumul acestor importuri era mic. Ponderea lor în „economia internă” era foarte scăzută. Apoi, fluxurile se desfăşurau, de regulă, într-un singur sens. Roma antică, de pildă, în perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar nu şi un exportator pe măsură. O balanţă a sa comercială ar fi arătat cronic deficitară. Economia de consum era preponderentă. Nu se putea vorbi despre o diviziune internaţională a muncii în adevăratul sens al cuvântului, adică de o specializare conştientă, bazată pe avantajul comparativ. În fine, în schimburile la mare distanţă nu erau antrenate decât anumite părţi ale globului.

Evul Mediul n-a adus transformări fundamentale. Vechile centre comerciale au fost înlocuite cu altele noi (Veneţia, Genova, Bagdad, Nijni-Novgorod etc.). Comerţul maritim ia amploare. Se formează „Liga Hanseatică” în nordul european. Bunurile de consum continuau să fie principalul obiect al tranzacţiilor. Datorită mijloacelor de transport relativ rudimentare, operaţiile comerciale durau foarte mult timp. Iniţial, aria geografică a comerţului la mare distanţă a cuprins Europa, Africa şi Asia.

După Wallerstein, în secolul al XII-lea e.n. se conturau cinci nuclee ale comerţului la mare distanţă: 1) Bazinul Mediteranean, care includea Bizanţul, oraşele-state italiene şi nordul Africii; 2) Aria baltică; 3) Complexul alcătuit din Oceanul Indian şi Marea Roşie; 4) Regiunea chineză; 5) Ţinutul central – asiatic, din Mongolia până în Rusia4. Este semnificativ că aceste lumi nu erau izolate, ci comunicau între ele, la punctele de contact.