UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI

TEMA

PORTOFOLIU PRACTICA DE SPECIALITATE LA AZILUL DE BATRANI

Profesor indrumator lector universitat dr. Varasteanu

STUDENT

Ghindici (Pelican) Elena

2013

PORTOFOLIU PRACTICA DE SPECIALITATE LA AZILUL DE BATRANI

PREFAŢA

Mi-am orientat studiul ce face obiectul proiectului meu de licenţă asupra problemelor

vârstnicilor, deoarece este un domeniu de viu interes pentru mine. Creşterea mediei de viaţă a

oamenilor a deschis noi căi de abordare a vieţii bătrânilor, multe dintre ele puţin aprofundate.

Acest fapt îmi dă posibilitatea de a asista şi chiar participa la dezvoltarea unor direcţii de

cercetare a fenomenului îmbătrânirii.

În prezent prestez munca de voluntariat în câteva institutii de îngijire a bătrânilor,

activitate care îmi dă posibilitatea de a observa atât nevoile şi problemele lor, cât şi evoluţia

lor din punct de vedere pihic: memorie, gândire, creativitate, receptivitatea faţă de nou,

capacitatea de învăţare.

Lucrarea mea este structurată pe 2 nivele: unul teoretic şi altul de cercetare. În partea

teoretică am prezentat bătrâneţea din diverse unghiuri, protecţia legii privind vărsta

respectivă, instituţii de îngrijire a bătrânilor şi serviciile pe care le oferă. Partea de cercetare

încearcă în principal să prezinte modul în care bătrânii cuprinşi în intervalul de vârstă 65-75

de ani răspund acţiunii de integrare în căminele de batrani, pornind de la următoarele ipoteze:

Modul în care căminele de bătrâni îi ajută pe aceştia să aibă o viaţă activă;

Instituţionalizarea vârstnicilor este însoţită de o serie de fenomene psihice; anxietate,

dificultăţi de adaptare, nevroze, depresii

Analizarea diferenţelor de acomodare în instituţiile de ocrotire între bătrânii solitari şi

cei proveniţi din familie.

INTRODUCERE

Referindu-ne la îmbătrânire ca noţiune, aceasta desemnează diverse situaţii de uzură,

declin, de scădere a plasticităţii, a fecundităţii, a potenţialităţii evolutive şi creatoare. Un

sistem natural ajuns la capătul evoluţiei sale este un sistem îmbătrânit. O populaţie se numeşte

„îmbătrânită” atunci când statisticile demografice arată o vârstă medie ridicată, o proporţie

mare a vârstnicilor, o pondere mică a copiilor. Deci îmbătrânirea populaţiei se recunoaşte

după aspectul diagramei numită „piramida populaţiei”. Unii sociologi aplică epitetul în

funcţie de caracteristicile dinamice şi nu demografice: vitalitatea, capacitatea de prestaţie

economică şi culturală.

Problema îmbătrânirii, a bătrâneţii, a limitei naturale pe care o are desfăşurarea vieţii

omeneşti, a prelungirii tinereţii şi a îndepărtării acesteia în limite naturale nu este o

preocupare strict ştiinţifică şi filozofică de interes academic. Ea frământă de milenii pe

oamenii preocupaţi de propria lor soartă şi de soarta persoanelor apropiate. Ea devine astăzi o

problemă de importanţă crescândă socială, sanitară, economică şi culturală. Cele mai vechi

marturii cunoscute cu privire la batranete si la problemele ei dateaza inca din jurul anului

1600 i.e.n din perioada lui Hamurabbi, când exista concepţia ca viaţa este eterna, moartea –un

accident iar despre batranete se credea ca este pedeapsa a spiritului. Diversi filosofi greci

considerau batranetea stare naturala si etapa finala a vietii (Empedocles),stare de diminuare a

umorilor (Hippocrates); Aristotel considera batranetea plina de stereotipii, si o privea cu

pesimism si resemnare. Studii mai recente asupra batranetii au facut Francis Bacon, care

evidentiaza ca organismul are o energie proprie ce scade la batranete; Hunter William si

Hunter John contribuie la conturarea relatiilor dintre varsta cronologica si cauzele mortii; o

conceptie moderna asupra diagnosticului si tratamentului o are Fisher, ce face legatura dintre

scaderea energiei la varstnici si bolile acestora. (se diminueaza “energia” (re)definirii

Sinelui)Prima lucrare despre batranete a scris-o Sir John Floyer in anul 1724, si se numeste

„Medicina gerocomia”. In secolul XIX s-au conturat numeroase directii de cercetare si

numeroase descoperiri biologice si medicale. S-au facut numeroase progrese in gasirea de

tehnici de diminuare a durerilor la toate varstele. In Romania, dintre cei care au facut studii

despre batranete, numim pe Gheorghe Marinescu, care a atras atentia asupra degradarii

sistemului nervos in imbatranire, pe C.I.Parhon- arată influenţa sistemului endocrin în

îmbătrânire, Ana Aslan, a pus în luminî importanţa vitaminelor şi a antrenarii in activitati

organizate pt. prevenirea imbatranirii. Totodata a condus si organizat primul institut de

geriatrie din Romania, in care continua sa se faca tratamente apreciate in intreaga lume.

Imbătrânirea se caracterizează prin multe perturbări şi deviaţii funcţionale ca şi prin

numeroase alterări structurale, iar din punct de vedere medical este descrisa acum prin

creşterea frecvenţei indispoziţiilor şi îmbolnăvirilor, prin creşterea gravităţii acestora, prin

asocierea mai multor boli, prin îngreunarea însănătoşirii, prin frecventele complicaţii şi

cronicizări, printr-o frecventare sporită a cabinetelor medicale, printr-un consum crescut de

medicamente. Atitudinea faţă de sănătate şi faţă de boală se schimbă treptat. Grija pentru

propria sănătate şi pentru propriul trup ajunge progresiv o preocupare importantă. Odihna,

contemplaţia sunt preferate tensiunii eforturilor, activităţilor. Unele boli sunt frecvente sau

foarte frecvente la bătrâni. Aşa sunt: arteroscleroza, coronarita, cataracta, surditatea,

emfizemul pulmonar, bronşita cronică, spondiloza, osteoporaxele, adenomul de prostată. De o

gravitate deosebită sunt bronhopneumoniile şi fracturile de col femural. Cancerul nu este o

boală atât a bătrâneţii cât a perioadei care precede bătrâneţea.

Consideraţiile de mai sus permit înţelegerea faptului că îmbătrânirea nu este un proces

care decurge identic la toţi indivizii aceleaşi specii. În general se poate spune că vârstnicii

sunt mai diferiţi între ei decât persoanele tinere pentru că îi diversifică „experienţa de viaţă” şi

vicisitudinile vieţii, obiceiurile şi profesiunile, ca şi bolile. Îi diversifică capacităţile de

compensare care sunt inegale. La unii îmbătrânirea este fiziologică, se ajunge la o bătrâneţe

„verde” iar la alţii ea este patologică, însoţită de un cortegiu de boli care o precipită şi o

complică.

Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul „îmbătrânirii

demografice” delimitat de creşterea numărului persoanelor vârstnice în structura generală a

populaţiei. Fenomenul este mai accentuat în ţările dezvoltate şi este caracteristic ţării noastre.

Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă a populaţiei,

numai în cursul ultimelor două decenii naţiunile şi comunitatea mondială şi-au îndreptat

atenţia asupra problemelor de ordin social, economic, ştiinţific, ridicate de fenomenul

îmbătrânirii şi al caracterului său universal. Astfel ca o recunoaştere a implicaţiilor acestui

fenomen, anul 1982 a fost declarat de Naţiunile Unite „An Internaţional al persoanelor

vârstnice”, în acelaşi an având loc la Viena Adunarea Generala a O.N.U. consacrata

îmbătrânirii.

Mai recent, în 1998, OMS include problemele îmbătrânirii printre primele cinci

probleme de sănătate ale lumii în momentul de faţă, alături de bolile de inimi, cancer, SIDA,

alcool.

Programele demografice apreciază că şi în continuare populaţia vârstnică va creşte mai

rapid decât cea nevârstnică.

În România se apreciază că în perioada 1930-1975 ponderea persoanelor de peste 60

ani a crescut cu circa 10% (de la 5,9% la 14,3%) iar în anul 2000 se prognozează atingerea

unei ponderi de 14%.

Cauzele privesc scăderea natalităţii, progresele medicinei corelate cu creşterea

nivelului de trai.

Pierderile persoanelor vârstnice şi declinul pe plan fiziologic, psihologic, economic şi

social sunt determinate de o multitudine de factori sociali, economici, culturali.

Îmbătrânirea individului şi a populaţiei sunt lucruri diferite, prima referindu-se la

procesul fiziologic început în momentul concepţiei şi continuat pe parcursul întregii vieţi

reprezintă modificări de adaptare a individului la mediul înconjurător, iar a doua reprezintă un

fenomen mult mai complex: se referă la creşterea proporţiei persoanelor vârstnice într-o

populaţie dată.

Îmbătrânirea demografică reprezintă creşterea populaţiei persoanelor în vârsta în sânul

populaţiei şi este aproape aceeaşi, indiferent de pragul de bătrâneţe (60 ,65 ) (OMS din 1974).

În prezent populaţia în vârstă este o proporţie reprezentativă în totalul populaţiei,

existând la scară mondială tendinţa creşterii ratei acestei grupe de populaţie, aproape de patru

ori mai mare decât rata populaţiei tinere. Această tendinţă conform rezultatelor, cercetărilor

statistice şi demografice din întreaga lume, poate fi o tendinţa fermă şi de lungă durată în

evoluţia populaţiei globului.

Modificarea structurii populaţiei pe vârste este un factor fundamental care conturează

modificări în structura societăţii şi sistemele economice, politice, sociale, a relaţiilor

interumane şi invocă substanţiale inovaţii sociale pentru acomodarea cu populaţia vârstnică.

Îmbătrânirea populaţiei necesită eforturi din partea societăţii pentru acordarea

asistenţei sociale, eforturi concretizate în : plata pensiilor, cheltuieli necesare acordării

asistenţei medicale pentru bolile degenerative ale vârstei a treia.

Procesul îmbătrânirii populaţiei afectează potenţialul militar al unei ţări.

Apar si consecinte de ordin psiho-social şi anume: modificarea conţinutului şi formei

raporturilor interumane. Relaţiile interumane se modifică, se complică prin apariţia

problemelor conflictuale între generaţii, conflicte de autoritate la nivelul tuturor unităţilor

sociale.

Interpretat astfel fenomenul îmbătrânirii ar prezenta doar dezavantaje şi ca ar

reprezenta o povară a societăţii fără a lua în calcul înţelepciunea şi experienţa bătrânilor.

O alta atitudine plasează întregul grup la marginea societăţii şi neaga orice integrare a

persoanelor de vârsta a treia în viaţa socială activă, folositoare.

Longevitatea în creştere încurajează sporirea interesului pentru studiul aspectelor

psihologice ale procesului de îmbătrânire şi rolul persoanei în vârsta în societate.

Societatea judeca maturitatea individuala în funcţie de norma vârstei. Valabilitatea

acestui raţionament este întărita de semnificaţia pe care o are vârsta, ca atare, cea biologica o

are pentru fiecare individ, considerat ca individualitate.

Vârsta cronologica este un indicator inconsistent în procesul bătrâneţi. Este o măsură

pur formală, birocratică, fără vreo relevanţă particulară,. Psihologic, bătrâneţea are o nouă

dimensiune şi anume modul cum se raportează în această situaţie personalitatea individului ca

valoare intrinsecă şi ce capacităţi de acţionare şi reactivare dezvoltă aceasta persoană. După

cum dezvoltarea individului nu poate fi concepută în afara socialului, care-şi pune amprenta

asupra formarii individului, ii modelează comportamentul şi stilul gândirii, ii impune

racordarea la anumite norme şi modele culturale, la fel, fenomenul îmbătrânirii, nu poate fi

analizat corect în afara contextului în care s-a realizat şi a funcţionat acel individ.

În studierea acestei ultime porţiuni de existenta umană, este deci necesară

intercorelarea tuturor elementelor care au constituit premisele formării individului, înţelegerea

coordonatelor care îl determină să acţioneze şi motivul pentru care acţionează în acest mod.

Interdependenta celor trei paliere poate fi întreruptă de disfuncţia uneia dintre ele.

Acest fapt determină modificări la nivelul întregului sistem al personalităţii, cu efecte vizibile.

Intră în rolul asistentei sociale să identifice sursele problemelor care apar, să încerce

remedierea acestora, pentru o reinserţie cât mai adecvată a persoanei în climatul ei specific. În

plus, la fiecare studiu de viaţă, o persoană preia un rol social şi responsabilităţile ataşate

rolurilor sale, atât statutului persoanei cât şi relaţiile sociale cu ceilalţi, suferind modificări de

acordare a rolului prescris.

Acest lucru necesită depistarea resurselor de care dispune persoana şi modul în care

utilizând aceste resurse se poate obţine reintegrarea optimală a individului în mediul sau

natural, iar acest aspect intră în atribuţiile asistentei sociale.

Asistenţa socială, ca profesie fără tradiţie în domeniul fenomenului îmbătrânirii, a

bătrâneţi în general se pregăteşte pentru a adopta noile cerinţe ale societăţii.

Având în vedere faptul ca în România populaţia aflată sub efectul îmbătrânirii este în

creştere, trebuie procedat la înfiinţarea unor servicii adaptate condiţiilor actuale.

Daca până acum fenomenul îmbătrânirii constituia o problemă, intră în

responsabilitatea asistentei sociale de a înlătura această concepţie, asigurându-se de

importanţa acestei categorii de vârsta în viata socială, prin experienţa pe care o deţine. În acest

sens o mare importanţa o are informarea populaţiei în ceea ce priveşte fenomenul îmbătrânirii

şi implicaţiile acestuia în societate, prin mass-media.

În domeniul artei există numeroase exemple de personalităţi care au dat lumii opere

foarte valoroase realizate dupa vârsta de 60 de ani.

În literatură, George Bernard Shaw primeşte premiul Nobel pentru literatura la 69 de

ani, iar la 80 de ani oferă publicului piesa „Milionara”. În jurul varstei de 70 de ani primeşte şi

Lev Nicolaevici Tolstoi Premiul Nobel pentru literatură. La 60 de ani Hictor Hugo adaugă

capodoperei literaturii uiversale romanul social „Mizerabilii” continuand sa scrie pana la 80

de ani. În alte domenii ale artei avem numeroase dovezi de capacitate creatoare si crez artistic

la varste inaintate. Michelangelo accepta la 60 de ani realizarea faimoasei fresce „Judecata e

apoi”,Picasso picteaza cu inversunare pana la 90 de ani, Giuseppe Verdi compune cele mai

importante opere in perioada de varsta 70-80 de ani. Dupa varsta de 61 de ani, Constantin

Brancusi realizeaza „Masa tacerii”, „Coloana infinitului” si „Poarta Sarutului”.

CAPITOLUL I

DIMENSIUNI ŞI PERSPECTIVE ALE FENOMENULUI DE

ÎMBĂTRÂNIRE

Îmbătrânirea societăţii implică o mulţime de schimbări în extinderea şi eterogenitatea

privind îngrijirea sănătăţii plus serviciile sociale.

Tot mai multe persoane se înscriu în rândul persoanelor de vârsta medie, mijlocie,

când tot mai des îşi fac apariţia boli cronice, iar spre sfârşitul decadei, care corespunde cu

trecerea de la vârsta mijlocie la vârsta îmbătrânirii, proporţia societăţii de peste 65 ani se

aşteptă aproape să se dubleze.

Populaţia trăieşte mai mult, în parte datorită îmbunătăţirii îngrijirilor care au fost

posibile prin sau cu ajutorul serviciilor medicale, pe de altă parte cei ce suferă de dizobilităţi

dar care altfel sunt sănătoşi, de asemenea vor avea o viata mai lungă. Astfel indivizii trăind tot

mai mult, apare probabilitatea de a-şi crea dizabilitate, ceea ce duce după sine problemele

unei vârste foarte înaintate, problemele unei persoane foarte în vârsta.

Primii purtători ai acestei poveri sunt persoanele în vârstă care suferă de o lungă

perioadă de timp de dizabilitate. Nu se poate afirma cu titlul de stricteţe ca persoanele în

vârsta sunt unicul subiect predispus spre boală şi dizabilitate; de fapt până la aşa zisa

„întârziere în viaţă” multe persoane sunt remarcabil de sănătoase. Insă circumstanţele ca

persoanele în vârstă

care au dizabilitati în comenzile cerute de atenţie şi numărul persoanelor în vârsta cu

boli cronice se întâmplă să aibă posibilitatea mai mare de creştere.

Referinţele la sănătate sunt variate. Mai întâi se consideră tipurile de vârstă şi

dizabilitati la persoanele în vârstă de astăzi şi posibilitatea lor în viitor. Apoi se i-au în

considerare ce fel de servicii vor fi necesare pentru o societate îmbătrânită.

I.1. DIMENSIUNEA BIOLOGICĂ A ÎMBĂTRÂNIRII

Problema îmbătrânirii are un mare interes ştiinţific pentru biologie. La prima vedere se

pare ca îmbătrânirea şi moartea prin bătrâneţe evidenţiază imperfecţiunii ale organizării vitale

sau ale corelaţiilor dintre organism şi mediu ,incapacitatea de a repara „uzura” adusă de

funcţionare.

Din punct de vedere ştiinţific însă, nu este corect să judecăm problema îmbătrânirii şi

a morţii numai în raport cu interesele sau cu aspiraţiile individului. Individul este şi un

„instrument” al speciei iar viata să are o semnificaţie şi în raport cu evoluţia vieţii pe pământ .

Îmbătrânirea poate fi caracterizată prin slăbirea capacităţii de reglare, de adaptare şi de

compensare. Analizată sub incidenţa biofizică, problema senescenţei (ale termen sub care este

cunoscută îmbătrânirea) şi implicit a morţii evoluţia ireversibilă a vieţii către senescenţă este

explicată de către Gheorghe Marinescu, în mai multe lucrări prin creşterea entropiei.

Neurologul român, observa că fenomenele fiziologice „sfârşesc printr-o acţiune

termică, aşadar o energie inferioară”, procesul fiind unidirecţional. Deci după Gheorghe

Marinescu evoluţia către senescenţă şi moarte este un fapt care se încadrează intr-o lege

universală.

I.2. DIMENSIUNEA ANTROPOLOGICA A ÎMBĂTRÂNIRII

Problema îmbătrânirii şi a bătrâneţii are de asemenea un mare interes pentru ştiinţele

despre om, pentru antropologie. Omul este o fiinţă care îmbătrâneşte, dar el nu este doar o

fiinţă biologică ci şi o fiinţă socială, astfel incât îmbătrânirea să se caracterizează prin

modificări particulare atât pe plan corporal (morfologic şi fiziologic) cât şi pe plan psihologic

şi social, în sfera comportamentului, a afectivităţii şi a gândirii, a conduitei şi a atitudinilor, a

activităţii şi a relaţiilor interpersonale. Totodată procesul de îmbătrânire însuşi, poate fi

accelerat sau îmbătrânit prin influenţa factorilor sociali (munca, obiceiurile de alimentaţie şi

viată). Factorii sociali (cei de cultură şi civilizaţie) pot oferi soluţii la unele probleme puse de

îmbătrânire cum ar fi de exemplu :soluţiile medicale la problemele ridicate de îmbătrânirea

organelor sau de către boli care apar mai frecvent la vârste mai înaintate. Ochelarii şi

protezele dentare sunt printre mijloacele pe care tehnica le-a pus la dispoziţia vârstnicilor

pentru a compensa unele deficienţe biologice. Asistenta sociala ce organizează viata

bătrânilor, regimul pensiilor, sunt expresii ale grijii societăţii pentru cei care suportă

corolarele unei fatalităţi biologice. Cu alte cuvinte îmbătrânirea omului este un proces în care

se împletesc factori cauzali şi compensatorii de natură bio-psiho-sociala.

Importanţa psiho-socială a îmbătrânirii este expresia modificării cu vârsta a capacităţii

de prestaţie, faţă în faţă cu dreptul noilor generaţii de a munci, de a se bucura de viaţă şi de a

avea un cuvânt de spus în organizarea şi conducerea societăţii.

Atâta timp cât bătrânii reprezentau o minoritate statistică neglijabilă, această problemă

se rezolva automat. În cursul istoriei, longevitatea medie a omului a fost mediocră, iar

repartiţia populaţiei pe vârste arăta o pondere marcantă a grupelor la vârste „active”. În

ultimele decenii situaţia s-a schimbat. În primul rând prin scăderea mortalităţii prenatale şi

infantile (pentru ţările avansate) se identifică progrese în ultimele două sute de ani:3oo de

vieţi salvate la mia de naşteri. În al doilea rând introducerea unor medicamente eficace a

permis recuperarea din boală a unui mare număr de vârstnici şi bătrâni. Ca urmare, un număr

mult mai mare de oameni ajung să folosească efectiv „Congenitatea potenţială” a speciei.

Importanţa psiho-socială a problemei îmbătrânirii este atât de ordin economic cât şi

cultural. În unele epoci la un anumit nivel de civilizaţie omul era considerat ca bătrân (prin

improductivitate) la 40-50 ani. Astăzi considerăm că spre 60 ani oamenii au un maximum de

cunoştinţe şi de experienţa şi pot fi priviţi ca un „fond de aur” al economiei şi culturii.

Oricum cercetarea productivităţii intelectuale în funcţie de vârstă arată că se menţine

în general şi la sexagenari.

Dacă vârsta de pensionare este în continuă creştere (actual este de 57 ani pentru femei

şi 62 ani pentru bărbaţi în România) aceasta se datorează recunoaşterii acestei capacităţi şi

necesităţii sociale de a o utiliza. Pe de altă parte insă, desfăşurarea, tot mai rapidă a

progresului ştiinţific şi tehnic ridică problema capacităţii vârstnicului şi a bătrânului de a se

adapta la ritmul acestor schimbări.

I.3. DIMENSIUNI PSIHO-SOCIALE ALE ÎMBĂTRÂNIRII

Dimensiunile psiho-sociale ale îmbătrânirii trebuie cunoscute pentru o mai mare

eficacitate în asistenţa pe toate planurile vârstnicului.

Prin încetarea activităţii profesionale (încetare de cele mai multe ori bruscă) fără a

pregăti în perioada retragerii are loc o nivelare socială şi psihologică. Vârstnicul îşi pierde

sentimentul utilităţii sociale, pierde rolul social activ, pierdere ce se constituie într-un STAS

care acţionează asemenea agentului patogen determinând de multe ori aşa zisa „patologie de

retragere”.

Demisia din viaţa activă impusă de societate, firească dar aplicată fără pregătire

corespunzătoare, este echivalentă pentru unele persoane (în special bărbaţii) cu o dramă, „o

moarte socială” si are puternice implicatii psihice. La pierderea rolului social productiv se

adăugă pierderea prestigiului social, a responsabilităţii câştigate cu truda de-a lungul vieţii,

pierdere de roluri şi statuturi în familie prin urmare alţi factori psiho-sociali cu efect stresant.

În multe cazuri suferinţa cea mai importanta este izolarea. Asistam astăzi la o conduită de

izolare a vârstnicului nedelimitată ca atare, ceea ce face ca în unele cazuri ocrotirea în

instituţii specializate să fie de fapt o formă deghizată de izolare, promovată de familie şi

societate.

În timp ce înaintaşii noştri apreciau şi utilizau înţelepciunea bătrânilor pe care îi

venerau, societatea modernă priveşte cu neîncredere utilitatea lor: ea preţuieşte şi promovează

valorile pozitive (sănătatea şi tinereţea). Acestea sunt premisele fireşti ale evoluţiei,

progresului, dezvoltării.

În mediile urbane, industrializate se dezvoltă o cultură a tinereţii şi adolescentei, în

care bătrânul îşi găseşte tot mai greu locul.

Combaterea izolării şi conservarea demnităţii vârstnicului presupune schimbarea

mentalităţii, crearea unei opinii favorabile fata de probleme vârstnicului.

Singura cale ar fi educaţia care să presupună o cunoaştere a fenomenului de

îmbătrânire normala, schimbările fireşti, aspectele îmbătrânirii patologice, tehnica îngrijirilor

fizice şi psihologice factori de risc. Trebuie efectuata o educaţie a familiei a membrilor ei

nevârstnici. Factorul educaţional devine factor de influenta insa, din păcate, importanta

acestuia este subestimata.

La aceasta contribuie şi o anumita „pudoare” în abordarea problemelor mai dificile ale

bătrâneţii.

Ca urmare se impun eforturi pentru difuzarea şi însuşirea unei concepţii realiste despre

îmbătrânire ca etapa firească a existentei umane, căreia trebuie să i se asigure o desfăşurare

demna, plină de respect, ferită de griji şi boli pentru a fi bine suportată şi verificate chiar, în

folosul familiei şi societăţii. Este vorba despre „pregătirea pentru îmbătrânire” care utilizează

o multitudine de discipline: gerontologie, geriatrie, psihologie, educaţie sanitara, sociologie,

antropologie, etica.

I.4. DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ALE ÎMBĂTRÂNIRII

Gândindu-ne la cuvintele lui Petre Tutea „a înţelege este un mod al cunoaşterii”,

cunoaşterea unor noţiuni generale de psihologie a îmbătrânirii se impune ca un instrument

indispensabil în cercetarea şi înţelegerea fenomenului de îmbătrânire. acest lucru poate fi

realizat dacă se ţine cont de:

necesitatea abordării accesibile a pacientului vârstnic , prin facilitarea unui dialog între

medic şi pacient, între asistent social şi pacient, evitând de a eticheta drept patologice anumite

modificări psihologice de vârstă;

necesitatea angajării anturajului familial în acţiunile terapeutice, familia trebuind să fie

informată corect şi ştiintific asupra modificărilor patologice ale vârstnicului.

Îmbătrânirea psihologică este rezultanta modificărilor determinate de factori interni

(ereditatea, uzura sistemului vieţii psihice) şi de factori externi ai mediului ambiant (ecologici,

sociali, culturali). Evenimente din mediul social (socio-profesional, socio-cultural, relaţional)

intervin în mod particular în existenta vârstnicului determinând modificări psihologice s-au

îmbolnăviri psihice. Dintre aceste evenimente de ordin social fac parte:

-retragerea din activitate

-renunţarea la unele activităţi

-scăderea potenţialului biologic

-îmbolnăviri somatice, invalidări

-scăderea numărului membrilor familiei (plecarea copiilor adulţi, decesul partenerului)

-dispariţia vechilor prieteni

Regresul din punct de vedere al memoriei constând în diminuarea auzului, a văzului,

cu efecte în fluxul informaţional, a restrângerii raţionale, provoacă şi adânceşte suferinţele

psihice. Un alt factor important în determinismul modificărilor psihologice este

conştientizarea îmbătrânirii şi incertitudinile perspectivelor de viitor.

Pentru a putea elabora un diagnostic complet specialiştii trebuie să aibă în vedere

următoarele funcţii psihice:

-nivelul de conştienţă (gradul de vigilenţa)

-capacitatea de orientare

-starea afectivă

-memoria

-gândirea şi idiaţia

-aspectul global al comportamentului

-modul de integrare în familie şi societate (gradul tulburărilor de

integrare)

-trăsăturile de personalitate

-limbajul

Spre deosebire de îmbătrânirea patologică, cea fiziologică are un caracter relativ al

deficientelor. Organismul în general şi psihicul în special dispun de rezerva compensatorie.

De exemplu, deşi maximul inteligentei se situează intre 16-25 ani, după aceasta vârstă nu se

înregistrează scăderi evidente obţinându-se multe performanţe. Nu este vorba de apariţia unor

noi capacităţi ci de îmbunătăţirea organizării activităţii şi de perfecţionare a schemelor de

generalizare, sinteza sau abstractizarea.

Nivelul conştientei se exprima la bătrâni prin:

-creşterea şi încetinirea timpului de reacţie. Acestea sunt modificări care favorizează

trăsături temperamentale flegmatice.

-scăderea proceselor inhibitorii favorizează iritabilitatea, labilitatea emoţionala şi

logoreea.

-reducerea capacităţii de învăţare, de adaptare a bătrânilor

-fragmentarea perioadei de somn (stări de veghe)

Senescenţa senzoriala este determinata de sclerozarea receptorilor senzoriali.

În ceea ce priveşte vederea aceasta se degradează prin scăderea elasticităţii

cristalinului şi reducerea câmpului vizual.

Afectarea auzului determina probleme de comunicare favorizând insecuritatea,

susceptibilitatea sau chiar idei de persecuţie.

Mirosul şi gustul scad mai puţin, exersarea simţului gustativ poate chiar să amplifice

sensibilitatea gustativa a vârstnicului.

Atenţia, în special atenţia voluntara şi capacitatea de concentrare intra intr-un proces

de scădere specific senescenţei.

Memoria de scurta durata intra de asemenea intr-un proces de scădere, insa memoria

de lunga durata se conserva, ceea ce determina frecvente întoarceri în trecut (amintiri).

În ceea ce priveşte gândirea aceasta la bătrâni se caracterizează prin :

-scăderea ritmului ideativ şi a flexibilităţii gândirii care determină dificultăţi de

adaptare rapidă (stereotipii)

-conservarea chiar creşterea funcţiilor de sinteza, generalizarea şi schematizarea care

favorizează cumpătarea.

Limbajul reflectă o scădere a fluxului verbal o lentoare a ritmului.

Cu privire la afectivitate, senescenţa se caracterizează prin :depresie, apatie, scăderea

capacităţii de rezonanta afectiva, personalitatea fiind reprezentata de doua aspecte :

-sistemul de atitudini se elaborează în raport cu situaţia existenţiala complexa a

vârstnicului;

-se accentuează unele trăsături de personalitate până la stadiul caricatural.

I.5. MARI PROBLEME ALE ÎMBĂTRÂNIRII ŞI ASPECTE MEDICALE

Problema medicală de cea mai mare însemnătate este asigurarea atingerii pentru cât

mai mulţi bătrâni a longevităţii potenţiale, combătând bolile primejdioase ale vârstei )

cancerul, arteroscleroza) ca şi infirmităţile.

Statisticile actuale arata ca numai 47,3 % din persoanele vârstnice sunt valide, 31 %

sunt deficienţi iar 21,7 % sunt propriu-zis bolnavi sau infirmi. Influenţa medicinii la scară

socială este de dată recentă, însă ea nu se poate face simţită deplin decât în cadrul unui sistem

social politic evoluat.

În ce consta asistenta medicala ?

În primul rând medicul trebuie să procedeze la anamneza, care presupune ascultarea

relaţiilor bătrânului şi care produce efecte pozitive asupra psihicului acestuia. În acest caz un

aspect deosebit îl are modalitatea în care medicul participă la convorbire cu pacientul şi mai

ales în cazurile în care este vorba de un bătrân afectat de hipoacuzie, cât aude dar nu înţelege,

necesitând un limbaj clar şi rar deci nu tare. Cu multă răbdare se efectuează de către medic

analiza clinică care solicita ascultarea.

Gerontologia - ştiinţa despre îmbătrânire şi bătrâneţe.

În ultimul timp, îşi face din ce în ce mai mult loc utilizarea unor termeni care tind să

înlocuiască tradiţionalul „senil”.

În prezent acesta este termenul involuţional. Mai nou mai ales disciplinele ale căror

obiect de studiu este bătrâneţea sunt denumite gerontologie, geriatrie (de la grecescul geron -

bătrân plus particula geri - bătrânesc sau de la grecescul gerinto-bătrân).

În geriatrie diagnosticul trebuie să fie pluridimensional :

diagnostic clinic, care stabileşte caracteristica patologică a subiectului;

diagnostic gerontologic care precizează vârsta biologică, tipul de îmbătrânire, ritmul

de îmbătrânire;

diagnostic social care va preciza necesităţile de îngrijire, gradul de dependenta,

necesitatea de ocrotire şi protecţie.

Diagnosticul pluridimensional în geriatrie situează vârstnicul şi ansamblul dinamic al

laturilor sale ca un total într-un context social.

I.6. RELAŢII DE SOLIDARITATE FAMILIALĂ

În acest cadru, se au în vedere raporturile bătrânului cu familia, poziţia să în familie,

aspecte care pot influenta adesea starea de sănătate a bătrânului. În cazul bătrânului care are

familie dar trăieşte în căminul de bătrâni trebuie urmărite mai multe aspecte:

-dacă este vorba despre o familie închegată;

-câţi membri (numărul lor) alcătuiesc acea familie. În aceste sens trebuie urmărite

raporturile bătrânului cu copii săi (adulţi fiind), raporturile cu nepoţii şi anume dacă

bătrânului i se acorda respectul cuvenit pentru rolul sau de bunic, raporturile bătrânului cu

partenerul de viata;

-bătrânul ramâne, totuşi, integrat în familie păstrându-şi roluri şi statute

corespunzătoare.

În momentul în care aceste aspecte (cercetarea lor) demonstrează o integrare pozitiva

pentru un bătrân care necesită tratament medical, perspectivele recomandărilor de tratament şi

îngrijire sunt bune, climatul favorabil constituindu-se într-un factor adjuvant terapeutic.

În caz contrar, fiind membru al unei familii care prezintă funcţii, carente, atât cele de

solidaritate cât şi cele pedagogic-morale, bătrânul va fi tolerat, neglijat sau ignorat cea ce va

determina îmbolnăviri sau accentuării ale acestora.

Relaţiile de solidaritate pot fi afectate ca o consecinţa a greutăţilor materiale, având în

vedere retragerea bătrânului din activitate la care se adăuga şi necesităţile în caz de

îmbolnăvire. Pe de alta parte relaţiile de solidaritate pot fi afectate şi datorita mentalităţii

greşite a grupului familial privind îndatoririle fata de bătrân, a unei atitudini de egoism a

adulţilor sau a unui nefiresc sentiment de ruşine, când bătrânul suferă de grave deficiente.

Comportarea fata de bătrân poate merge de la neglijare până la forme grave de

persecuţie, abuz sau chiar violenta.

Pe măsura acumulării anilor, bătrânul suferă de o regresiune treptată a tuturor

facultăţilor sale psihice sau fizice care il infirma pe plan social şi astfel solidaritatea grupului

familial devine pentru el esenţiala, un factor vital, o garanţie.

I.7. TEORII ALE ÎMBĂTRÂNIRII

Un aspect important al descoperirilor în cadrul gerontologiei sociale implica adaptarea

populaţiei în vârstă la angajarea în activitate şi la problemele generate de depresie acestea

fiind inevitabile în contextul procesului de îmbătrânire.

Teoria degradării („Disengagement Theory”)

Teoria degradării este singura teorie a îmbătrâniri formulată complet cu toate ca nu

mai este privită ca o explicaţie validă şi pertinentă a îmbătrâniri. Ea a fost introdusă în anul

1961 de Cumming si Henry .

Aceasta teorie se bazează pe faptul ca moartea este inevitabila în acord cu principiile

dezagregării inevitabilitatea morţii implica societatea cât şi bătrânul ca individ de a se angaja

în relaţii reciproce. În acest mod moartea individului nu este separată de sistem. Deşi

extinderea şi formele dezangajări variază de la persoana la persoana şi de la societate la

societate, dezangajarea reprezintă un fenomen universal. Populaţia în vârstă care gradându-şi

diferit relaţiile sociale în acelaşi timp aflându-se în perioada schimbărilor trăirilor psihologice

considera ca teoria dezangajării este cea mai potrivită pentru adaptare şi pentru principiile

morale.

De curând s-au ridicat multe critici la adresa acestei teorii:

1.Multe s-au întrebat daca este cu adevărat un fenomen universal, dând

numeroase exemple de societati în care populaţia în vârstă menţine cele mai ridicate

statistici şi ramine implicata în viata sociala chiar pana la moarte.

2.Mai mult decât atât studiile efectuate au arătat ca este chiar obijnuita

continuarea activităţi şi nu dezangajarea.

3.Critici aduse teoriei în sensul în care aceasta promovează ideea ca

neangajarea ar putea însemna longevitatea caracteristicilor personalităţii şi nu o fază

inevitabilă a ciclului morţi.

Teoria activismului sau teoria activităţii.

În acelaşi timp cu teoria retragerii din activitate (a dezangajării) s-a

dezvoltat teoria activităţii cunoscute şi sub numele de teoria implicării. Această teorie

expune faptul că, exceptând schimbările biologice şi moartea, populaţia în vârstă are aceleaşi

nevoi psiho-sociale ca şi populaţia de vârstă mijlocie. Din această perspectivă reducerea

interacţiunilor sociale implicate în fenomenul îmbătrânirii rezultă din retragerea din societate

a persoanelor vârstnice, proces ce acţionează împotriva dorinţelor acestora.

Îmbătrânirea optimală este singura posibilitate de a păstra persoanele

vârstnice în activitate, în lumea sociala. Adepţii activismului susţin că persoanele

aflate în situaţia generala de retragere din activitate încearcă să menţină preocupările din

tinereţe sau căuta substitute la acestea.

Argumente pentru teoria activităţii:

1.cei ce-şi continua activitatea la bătrâneţe îşi menţin sănătatea fizică;

2.funcţiile congenitive sunt prelungite prin activitate şi nu prin sedentarism;

3.continuarea relaţiilor sociale şi a activităţilor în grup contribuie la obţinerea

satisfacţiei socio-afectivă.

Teoria grupului minoritar

Aceasta promovează ideea conform căreia persoanele în vârstă constituie

un grup minoritar în structura societăţii. Teoria se axează pe trei criterii.

Bătrânii reprezintă o clasă, un grup bine determinat în cadrul societăţii;

Bătrânii sunt afectaţi de fenomenul discriminării fiind priviţi ca pe un alt fel de

tipologie umană. În acest sens se poate vorbii despre stigmatul social care după Sorin Antohi

(studii de litere la Iaşi şi istorie la Paris, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii

Bucureşti) este „o discrepanţă specială între identitatea socială, virtuală şi una efectivă”.

Cioran spune că noţiunea de stigmat acoperă atributele extreme ale maladiei şi handicapul la

care apar semnele aprobiului public la adresa persoanei ieşite din „normalitate” specifică unei

comunităţi. Stigmatul ar reprezenta din punct de vedere psiho – sociologic ruşinea, vina,

umilinţa, stânjeneala, victimizarea.

Al treilea criteriu se referă la gândirea stereotipă existentă în legătură cu persoanele

vârstei a treia. Mulţi cred că bătrâneţea înseamnă izolare şi singurătate, că bătrânii nu mai au

interes sau nu dispun de capacităţile necesare pentru relaţiile sexuale, că nu mai pot muncii ca

cei tineri, într-un cuvânt că au ajuns la un stadiu staţionar care nu mai poate fi schimbat.

Aceste presupuneri au izvorât din discriminările determinate de populaţia tânără şi activă din

cadrul economiei sau din neinformarea populaţiei asupra fenomenului îmbătrânirii. Gândirea

stereotipică s-a transmis oral prin formulări de genul „eşti prea tânăr pentru a arăta

îmbătrânit”. Această teorie a fost criticată prin ideea că bătrânii nu alcătuiesc un grup de

conştiinţă sau naţionalitate comună, putând fi consideraţi ca grup minoritar doar prin locul pe

care îl ocupă din punct de vedere statistic în structura populaţiei.

Teoria subculturilor

Aceasta teorie răspunde câtorva din criticile aduse teoriei grupului

minoritar prin faptul că îmbătrânirea se aseamănă grupurilor minoritare ca dezvoltare

în timp ea se dezvoltă iar ideile care le promovează se dezvolta şi ele “uzându-se” s-au

îmbătrânind. În acest caz grupurile respective pot fi excluse de la interacţiunile semnificative

cu alte grupuri din cadrul populaţiei, cum de altfel şi îmbătrânirea sau mai bine spus populaţia

vârstnică este supusă aceleaşi excluderi.

I.8. ASPECTE DE ÎNGRIJIRE SPECIALIZATĂ

Secolul XX pare a fi o perioadă de creştere rapidă a populaţiei în vârstă,

prima jumătate a secolului descriind chiar o accelerare a procesului. Fenomenul

îmbătrânirii implică în cadrul societăţii numeroase schimbări în extinderea nevoilor de ajutor

şi a serviciilor sociale.

Indiferent de locul în care îl întâlnim, în spitale, la domiciliul propriu sau în

medii instituţionalizate, bătrânii sunt aceeaşi iar nevoile lor rămân aceleaşi indiferent

de spaţiul în care se află. Asistenţii sociali sunt cei care trebuie să descopere natura şi cauzele

nevoilor bătrânilor şi ce servicii trebuie să ofere în acest sens.

Rolul pe care îl ocupă mijloacele de informare (mass-media) este deosebit

de important conducând la o mai bună şi reală cunoaştere a procesului de îmbătrânire,

fapt care vine în ajutorul asistentei sociale. Prin intermediul serviciilor oferite de asistenţa

socială, se poate oferii o nouă şansă vârstnicilor care la modul

general vorbind au atât de puţine posibilităţi sau şanse. Totul depinde de abilitatea şi

capacităţile asistenţilor sociali de a depista cauzele necesitaţilor bătrânului în mod corect şi a

descoperii sursele de care dispune acesta, pentru ca apoi să le folosească în vederea obţinerii

unor rezultate optime. Acestea se referă la o reintegrare a bătrânului în modul sau ambiant.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Aspectele demografice biomedicale, economice şi psiho-sociale arata apariţia unor

provocări substanţiale pentru ajutorul şi serviciile sociale cu privire la populaţia vârstnică.

Creşterea acesteia va include mai mulţi oameni la vârste înaintate având o gamă întreaga de

boli, un număr larg de nevoi individuale, care va necesita extinderea serviciilor de recăpătare

a funcţionalităţii independente pe cât este posibil din punct de vedere medical.

Cum promovarea acestor nevoi este sporadica şi imprevizibila, eforturile care se fac în

acest sens nu sunt suficiente.

În concluzie se urmăreşte în perioada în care urmează să se sporească eforturile de

depistare de determinare a resurselor de care dispune populaţia de vârstă a treia ca pe baza

acestora în ordinea priorităţilor, nevoilor şi necesitaţilor vârstnicilor să poată fi întocmită de

către instituţiile de asistenţă socială (în colaborare cu specialiştii din alte domenii) programe

adecvate de măsuri şi intervenţii.

CAPITOLUL II

PROBLEME PSIHICE SPECIFICE INTEGRĂRII ÎN CĂMINUL DE BĂTRÂNI

Consideraţii generale

Statutul de vârstnic constiuie un factor de risc particular, care intervine în

determinismul complex al tulburărilor psihice. Un factor de risc suplimentar este şi

instituţionalizarea în căminele de bătrâni. Modificările biologice, psihologice şi sociale ce

însoţesc bătrâneţea influenţează în mai multe moduri bolile psihice care se întâlnesc în această

perioadă a vieţii:

Favorizează debutul unor maladii psihice. Perioada senescenţei scade capacitatea de

adaptare, în urma diminuării unui mare număr de funcţii şi aptitudini. Bătrâneţea constituie,

adesea, o veritabilă perioadă de stres, cu o problematică întinsă şi specifică.

Favorizează reapariţia şi agravarea unor suferinţe psihice anterioare

Determină o anumită specificitate în tablourile psihopatologice ale diferitelor boli

psihice.

Anumiţi autori consideră însuşi statutul de vârstnic ca fiind psihotraumatizant. Pentru

a înţelege mai bine modelul tulburărilor psihogene la bătrinii din cămin este suficient să

adăugăm: reacţiile legate de alterarea funcţiilor corporale, reacţii legate de modificarea

funcţiilor psihice, reacţii la schimbarea situaţiei sociale (toate acestea generalităţi specifice

vârstei) şi trauma instituţionalizării, ca reacţie de inutilitate şi neputiinţă.

II.1. Dificultăţile de adaptare

Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare în căminul de bătrâni este

răspunsul a două influenţe: socială şi psihică. Condiţia de „asistat” (factorul social), trăind din

ajutorul oferit de stat sau diverse ONG-uri, trezeşte în vârstnic o serie de fenomene de

respingere (factorul psihic). Inadaparea este rezultatul acestei controverse.

Deasemenea, studiile arată că există o mare diferenţă individulă în ceea ce priveşte

adaptarea. Excluzând condiţiile patologice, observăm că cel mai uşor adaptabili sunt vârstnicii

cu o pregătire intelectuală modestă şi care nu provin din rândul unei familii mari. Dificultăţile

de adaptare sunt mai crescute în cazul celor cu pregătire superioară.

Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare pentru

alte dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele psihozele de origine afectivă, sunt

doar câteva dintre repercursiunile în plan psihic al fenomenului de inadaptare.

II.2. Anxietatea la bătrâni

După Ursula Şchiopu, anxietatea reprezintă o stare afectivă, vagă, de nelinişte, de

apăsare, tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este necomfortantă din

punct de vedere psihologic. Anxietatea are ca dominante sentimente intense de insecurtitate

(generate, în special, de teama abandonului, sau a producerii unor nenorociri şi catastrofe

iminente). Totodată, anxietatea generează produse imaginative abundente, care nu pot fi

ignorate şi nici eliminate şi care pun stăpânire pe persoană şi o domină. În cazul vârstnicilor,

fenomenele de anxietate sunt amplificate odată cu internarea lor în instituţiile de ocrotire.

Bătrânii se simt abandonaţi, izolaţi. Această izolare este un fenomen social cu implicaţii

psihice. Într-un studiu, se arată că, în România, internarea bătrânilor este întotdeauna însoţită

de fenomene de anxietate. Numărul tot mai ridicat al comportamentelor suicidare în cazul

vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în acest sens. Având mai multe

grade de manifestare, puterea de manifestare al anxietăţii creşte odată cu vârsta. Unele dintre

tulburările somnului specifice bătrânilor sunt puse pe seama anxietăţii. Chiar şi o uşoară

scădere a randamentului intelectual este coniderată ca fiind o rezultantă a anxietăţii.

Cu toate că anxietatea este considerată ca fiind o reacţie obişnuită, normală a

personalităţii, cu un rol deosebit de important pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta

a III – a se manifestă cu o instensitate mult prea mare. Astfel, anxietatea iese din limitele

normale şi poate conduce către o manifestare patologică – anxietatea generalizată. Vârstnicii

cu anxietate generalizată prezintă tensiune motorie manifestată prin: instabilitate, durere

musculară, incapacitate de relaxare, facies crispat. Unele manifestări de hiperactivitate

vegetativă, specifice bătrâneţii, sunt strâns legate de anxietatea generalizată: tahicardie,

parestezii, tulburări gastrice, puls şi respiraţii frecvente. Totodată, vârstnicii ce menifestă o

anxietate generalizată prezintă o stare de hiperatenţie (hipervigilenţă).

În afara neplăcerilor produse de anxuietatea generalizată, bătrânii pot întâmpina şi

unele dezvoltări ale acesteia în sensul unor tulburări fobice sau obsesiv – compulsive. Cea mai

frecventă manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială.

Realitatea arată că intensitatea anxietăţii creşte odată cu momentul instituţionalizării şi

scade proporţional cu timpul petrecut în căminul de bătrâni. Este vorba nu numai de o reacţie

de adaptare ci şi de un răspuns la o serie de eforturi de integrare. În acest ultim caz, anxietatea

este considerată ca fiind un imbold motivaţional în sensul integrării.

II.3. Nevrozele la vÂrstnici

Suferinţa nevrotică la vârsta înaintată implică problele mai complexe decât în trecut.

În perioadele de regresie, elementele involuţionale şi frecvenţa bolilor cronice duc la ştergerea

graniţelor dintre factorii somatogeni, endogen şi pshihogen. Nici la alte vârste nu există o

delimitare specifică nevrozei. Am putea presupune că în momentul pensionării, omul scapă de

influenţele nevrozante ale multiplelor solicitări, responsabilităţi şi conflicte sociofamiliale şi

ar intra într-o etapă liniştiă a vieţii. În realitate, bătrânii au acelueaşi probleme ca şi cei mai

tineri, la care se adaugă şi înaintarea în vârstă. Învingerea condiţiei nevrotice este posibilă

până la cele mai avansate vârste. Rolul persoanei care oferă îngrijirea este de a diminua pe cât

posibil anxietatea, întâmpinând instaurarea nevrozei.

II.4. Psihozele la vÂrsta ÎnaintatĂ

Ca şi în cazul nevrozelor, la vârsta înaintată, apar probleme de diferenţiere a factorilor

endogeni, psihogeni, organici. Cele mai frecvente sunt psihozele de tip depresiv: psihoze

depresive organice (în primul rând, apărute pe fond vascular), psihoze depresive endogene şi

psihioze reactive. Fazele maniacale sunt mai rar întâlnite la bătrâni.

II.5. Profilaxia tulburĂrilor psihice la bĂtrÂnii asistaŢi

Gerontoprofilaxia tulburărilor psihice cuprinde trei modalităţi diferite de abordare:

Gerontoprofilaxia primară este dominată de mijoacele nespecifice de promovare a

sănătăţii mintale şi cuprinde câteva recomandări simple. Orientarea vârstnicilor spre activităţi

productive şi distractive. „Nimic nu este mai obositor decât a nu face nimic toată ziua”.

Gerontoprofilaxia secundară are trei direcţii principale: depisarea precoce a

îmbolnavirilor, acţiuni de intervenţie în situaţiile de criză şi tehnici de educaţie în problemele

de sănătate mintală.

Gerontoprofilaxia terţiară are ca obiectiv combaterea dependenţei, prevenirea

desinserţiei sociale şi familiale. Acest domeniu ar putea avea ca principiu: „a da nu numai ani

vieţii, ci şi viaţă nilor”. Problematica gerontoprofilaxiei terţiare se suprapune cu problematica

recuperării.

CAPITOLUL III

REPREZENTAREA METODELOR ŞI TEHNICILOR DE LUCRU

III.1. OBSERVAŢIA

Constituie tehnica principală de investigaţie întrucât ne oferă informaţii cu valoare de

fapte şi este decisivă a valorii şi semnificaţiei concluziilor la care se ajunge.

Un bun observator trebuie să posede :

însuşiri ce vizează identificarea, descrierea şi înregistrarea rapida a celor

reprezentative şi semnificative fapte, cum ar fi : intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de

sinteza.

însuşiri ce vizează măsurarea şi cuantificarea datelor

În legătura cu subiectul observat, acesta este considerat ca element pasiv, reacţia lui

fiind în funcţie de situaţie şi personalitatea proprie. Pentru aceasta trebuie delimitate cu

precizie obiectivele observaţiilor încă de la începutul investigaţiilor.

Observaţia presupune contactul în timp îndelungat al cercetătorului cu colectivităţile

studiate şi este necesar ca prezenţa lui să fie acceptată de către populaţia investigată.

Reguli pentru desfăşurarea observaţiei

-cercetătorul trebuie să respecte normele de convieţuire sociala şi tradiţiile specifice

ale persoanelor investigate ;

-cercetătorul trebuie să adopte un comportament natural ;

-să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin vocabular şi cunoştinţe ;

-să evite a se impune în acţiunile şi conversaţiile la care participă ;

-să nu fie indiscret, să nu forţeze prin nimic situaţia de observaţie ;

-să acorde o atenţie aparte liderilor.

Observatorul trebuie să manifeste interes egal la toţi membrii grupului.

Reuşita observaţiei depinde atât de atitudinea observatorului faţă de persoanele supuse

observaţiei cât şi de durata observaţiei. Aceasta trebuie să fie

destul de mare pentru a permite observatorului să înregistreze cât mai multe date

despre subiecţii interogaţi şi destul de mică pentru ca observatorul să nu piardă atitudinea

obiectivă.

GHIDUL DE OBSERVAŢIE

Ghidul de observaţie este un instrument de lucru care constă într-un ghid de

desfăşurare a observaţiilor.

Prezentarea cazului general al observaţiei în vederea redactării ghidului şi fişei de

observaţie :

a. să presupunem ca am ajuns la Spitalul ‘’X’’ şi că vrem să studiem problema

adaptării la spitalizare a vârstnicului. Deci avem de a face cu un anume fenomen, dar socialul

este abstracţie. El poate fi cunoscut prin elementele lui exterioare :

1.fapte, manifestări, obiecte ;

2.actiuni, activităţi, comportamente ;

3.opinii, atitudini, mentalităţi.

b. trebuie să înregistram tot ceea ce vedem, potrivit temei şi obiectivelor. Trebuie avut

în vedere ca prioritate au aspectele văzute şi nu cele auzite.

c. dialogul, convorbirea cu subiecţii. Trebuie să întrebam şi să ascultam ce spun şi mai

ales cum prezintă faptele subiecţii observaţi.

d. reţinerea şi apoi verificarea opiniei. Dacă de exemplu un bătrân afirmă că

infirmierele sunt leneşe şi au o pregătire profesională limitată, reţinem opinia, dar şi o

verificăm prin observaţii directe asupra limbajului şi comportamentul infirmierei.

e. informaţiile obţinute se înscriu intr-o fişă de observaţii. Aceasta conţine

antecedentele (în cazul bolilor) manifestările, diagnosticul.

f. observaţia vizează manifestările subiecţilor din diferite împrejurări : în timpul liber

în mediul familial, în microgrupuri (în cadrul spitalului).Datele se clarifică în funcţie de

variabile (sex, vârstă), şi indicatori.

g. Orice fapt priveşte o anumită semnificaţie, fiind corelat cu alte fapte. Faptul de a

constata lipsa de dotare instrumentală a unui cabinet medical are mai multe semnificaţii decât

faptul de a constata acelaşi cadrul altei instituţii.

h. ghidul de observaţie cuprinde recomandări privind mijloacele adecvate de

înregistrare a datelor “pe teren”.

III.2 CHESTIONARUL

Este instrumentul cu ajutorul căruia se realizează culegerea datelor în anchete.

Chestionarul cuprinde un set de întrebări care se adresează populaţiei investigate

întrebări ce joacă un rol de indicatori ai unor fapte sau fenomene sociale.

Răspunsul (de regulă în scris) la aceste întrebări furnizează informaţii asupra câmpului

de cercetare.

Tipuri de întrebări utilizate în cadrul unui chestionar :

După conţinut :

1.Întrebări factuale. Acestea vizează obţinerea de informaţii de anumite evenimente

petrecute în viaţa persoanei.

2.Intrebări de opinie prin care se urmăreşte accesul la aspectele de ordin subiectiv ale

persoanei : atitudini, păreri, noţiuni, interes. Trebuie avut însă în vedere că opiniile oamenilor

nu trebuie luate nici o dată drept altceva decât opinii.

3.Intrebări de cunoştinţe. Acestea au rolul de a evalua prin indicatori cât se poate de

expresivi, nivel de cultura, informaţii despre sistemul de valori.

După forma de înregistrare a răspunsurilor sunt :

Întrebări deschise la care subiecţii chestionaţi răspund liber, detaliat.

Întrebări închise : care sunt însoţite de variante de răspunsuri posibile :

Exemple de întrebări închise

A. În ce măsura sunteţi satisfăcut (a) de numărul de camere al locuinţei

dumneavoastră ?

1.foarte mult

2.mult

3.moderat

4.putin

5.foarte puţin

B. Care sunt modalităţile preferate de dumneavoastră pentru petrecerea timpului

liber ?

1.lectura

2.cinematograf

3.televizor

4.excursii, plimbări

5.practicarea sportului

6.dans

7.teatru

3. Al treilea tip de întrebări este de tipul întrebărilor mixte (sau semiînchise,

semideschise). Acestea cuprind pe lângă setul de variante explicite şi una de genul “Alte

situaţii. Care ?”.

În ceea ce priveşte utilizarea acestor întrebări se poate emite aprecierea: întrebările

factuale sunt aproape întotdeauna întrebări închise, întrucât variantele de răspunsuri sunt mai

uşor de prevăzut.

Doar atunci când numărul alternativelor este prea mare după însuşirea câtorva,

socotite principale se poate apela la varianta “alte situaţii”.

În cazul întrebărilor de opinie distingem în special clasa acelora în care se urmăreşte

evoluarea intensităţii unor atitudini, apreciere în care se utilizează pentru răspuns o clasă

ordinală închisa. Treptele scalei pot fi în număr de cinci, ca în cazul întrebării A. sau mai

multe.

O alta clasificare a întrebărilor le împarte pe acestea în :

1.Întrebări directe

2.Întrebări indirecte. Sensul lor real sau al răspunsului este diferit de cel aparent.

3.Aceste întrebări vizează faptul ; că omul din motive diverse nu este întotdeauna

dispus să dezvăluie o anumita informaţie şi se apelează la căi ocolite.

În legătura cu numărul întrebărilor dintr-un chestionar, acestea pot fi de la doua, trei

până la trei sute sau mai multe fiind imposibil de precizat care este numărul preferabil.

Un exemplu de chestionar este cel prezentat mai jos şi urmăreşte raporturile dintre

retragerea din activitate şi internarea în căminul de bătrâni.

Raporturile dintre retragerea din activitate şi intrarea în cămin a vârstnicilor.

CHESTIONAR

1.Care a fost vârstă dumneavoastră de pensionare ?

a. până la 50 ani

b. între 51-65 ani

c. între 66- 70 ani

d. peste 71 ani

2. Pensionarea a avut loc datorita :

a. bolii (sau invalidităţii)

b. limitei de vârstă

3.Care a fost profesia dumneavoastră înainte de pensionare

a. agricultor

b. muncitor

c. maistru

d. funcţionar

e. lucrător în servicii publice

f. intelectual

g. altă profesie

h. nu am lucrat

4.Fiind pensionar, unde exercitaţi activitatea profesionala ?

a. în unitate particulara

b. în unitate de stat

c. în alta parte

d. nu exercită nici o activitate

5. Gradele de efort şi solicitare impuse de activitatea pe care o exercitaţi nu depăşesc

capacităţile dumneavoastră fizice (prin efectul vârstei) ?

a. da

b. moderat

c. nu

6. Ce efect a avut retragerea din activitate asupra dumneavoastră ?

a. stres

b. afectarea stării materiale

c. plictiseala

d. anxietate

e. nu a avut nici un efect

7. În ce măsura va afectat internarea în cămin ?

a. în mare măsură

b. în mică măsura

c. în nici o măsură

8. În ce măsură sau modificat relaţiile dumneavoastră cu familia după internarea în

cămin ?

a. în mare măsură

b. în mica măsură

c. în nici o măsură

9.În ce măsură sau modificat relaţiile dumneavoastră cu familia după pensionare ?

a. în mare măsură

b. în mică măsură

c. în nici o măsură

10.Ce aşteptaţi de la pensionare ?

a. linişte

b. odihnă

c. nimic

d. alte răspunsuri.

III.3. ÎNTREVEDEREA

Întrevederea este o tehnică psihologică de bază, care se află între observaţie şi interviu

întrevederea prezentând avantaje în raport cu interviul (standardizat) şi cu observaţia.

Interviul standardizat permite :

-tratamentul statistic

-compararea cu alte interviuri

-măsurarea informaţiilor

-reducerea erorilor

Un alt tip de interviu este cel semistandardizat care este mai flexibil şi oferă mai multe

informaţii ajungând la identificarea aspectelor calitative (semnificaţia aspectelor cercetate).

Trebuie disociate interviurile directe, nondirective de interviurile directe şi indirecte.

Asistentul social trebuie să cunoască:

a. arta de a formula întrebările

b. arta de a pregăti clientul pentru aceste întrebări

c. arta de a asculta

d. arta de a menţine interesul şi încrederea clientului

În cazul nondirectivităţii asistentul social se lasă mai întâi dirijat de spontaneitatea

clientului apoi cu tact îl readuce pe linia temei.

Pregătirea întrevederii vizează doua aspecte:

1.competenta organizării unei asemenea întrevederi

2.competenta de a conduce interviul, de a te comporta în timpul întrevederii, ceea ce

presupune trei direcţii:

a. comportamentul fizic (mimica şi gestica), asistentul social trebuie să probeze atenţie

şi interes pentru client

b. aptitudinile intelectuale în timpul interviului ; asistentul social trebuie să probeze o

anumita neutralitate şi deschidere de spirit, ataşament, înţelegere.

c. aptitudini de conducere a întrevederii ; asistentul social trebuie să probeze încredere

în relaţiile cu clientul, arta de a-l asculta, intervenind doar când este nevoie, arta de-a reduce

distanţele sociale dintre el şi client şi de a reduce barierele psihice, stăpânind mecanismele de

apărare, raţionalizare, eschivare şi refulare ale clientului.

Etapele întrevederii

1.Cadrul teoretic

2.Intilnirea cu clientul

3.Mijloace de a evita refuzul clientului

4.Intrevederea propriu-zisa

5.Mentuinerea interesului clientului

6.Continutul întrevederii-lista de probleme

7.Mijloace de identificare şi reducere a erorilor

8.Incheierea întrevederii (mulţumiri, concluzii)

9.Raportul asupra întrevederii (evaluare, analiza, concluzii)

A. Cadrul teoretic

Scheme teoretice :

1.Analiza clientului din punct de vedere fizic. psihic şi social cât şi terapia acestuia

având în vedere teoria sistematica. În cadrul acestei baze teoretice trebuie avut în vedere

limbajul folosit, perfecţiunea lui în munca de asistent social.

2.Teoria de nuanţa psihologizata.

3.Teoria psihanalitica.

4.Teoria integralistă

5.Teoria functionalistă, care are în vedere pierderea rolurilor statuturilor clientului (în

cazul pensionarii) sau problema rezistentei la schimbare.

B. Întâlnirea cu clientul

Prima vizita este deosebit de importanta, ea punând bazele colaborării şi a eficientei

cercetării.

În cadrul acesteia asistentul social se prezintă, expune obiectivul urmărit, precizează

timpul colaborării, menţionează ce aşteaptă de la client, iar în momentul acceptării de către

client asistentul social mulţumeşte pentru cooperare.

C. Evitarea refuzului de colaborare a subiectului

În cazul refuzului de colaborare, asistentul social trebuie să rămână calm, politicos

fără să-şi arate nemulţumirea, explicând clar scopul cooperării pentru a reduce nelinişte şi

neâncrederea subiectului.

Motive de refuz :

-lipsa de interes a clientului

-ostilitatea provocata clientului pentru asistentul social sau pentru instituţia de care

aparţine acesta

-neâncrederea generală pentru străini

-inţelegerea greşită a scop[ului urmărit

-proasta dispoziţie

-momentul nepotrivit pentru intervenţie

-neincrederea în convenţionalitatea asistentului social.

Recomandări:

Asistentul social trebuie să stăpâneasca bine teme pe care o abordează.

În plus:

-trebuie să intre în contact cu clientul în mod simplu şi direct

-să noteze refuzurile din parte clientului

-să pună întrebări clare, repetându-le daca este cazul

-să evite sugerarea răspunsurilor prin comentarii personale

-să nu folosească opiniile altora drept exemplu

-să nu sară de la o întrebare la alta

-să revină asupra elementelor neclare.

D. Conţinutul întrevederii

Pornind de la întrebări introductive deschise se trece treptat la întrebări privind tema

propriu-zisa (întrebări închise).

În timpul întrevederii trebuie evitate întrebările suplimentare (de ce ?,pentru ce ?) care

determina clientul să se justifice.

Întrevederea se finalizează printr-un raport care prezintă structura să :

-rezumatul conţinutului propriu-zis al întrevederii

-descrierea semnelor exterioare ale întrevederii (gesturi, ton, mimica).

-descrierea circumstanţelor externe (locul, timpul, prezenţa altor persoane)

-natura şi dezvoltarea contractului propriu-zis.

Tehnica întrevederii stabileşte o relaţie de egalitate intre cei doi interlocutori fiind un

raport diplomatic.

III.4. INTERVIUL

Interviul este un procedeu de investigaţie care utilizează procedeul comunicării

verbale pentru a culege informaţii în legătura cu scopul urmărit.

Etapele parcurse în timpul tehnicii interviului :

1.Etapa interviului psihoterapeutic şi psihotehnic

Interviul , ca dialog ”face to face” a fost aplicat mai întâi în psihoterapie, psihanaliza,

în tratarea nevrozelor.

Problema utilizării lui – validitatea.

2.Etapa interviului de opinie şi de termen

Interviul se aplica unui grup de subiecţi. Ridică problema fidelităţii rezultatelor

necesitând concordante intre diferitele rezultate obţinute de cercetători diferiţi.

3.Etapa interviului sociologic şi psihologic

Interviul se aplica intre cercetător şi intervievat urmărindu-se şi înregistrându-se de

către primul aspectele socio-psihice, etice, motivaţionale, educaţionale în general toate

aspectele personalităţii umane.

În aprecierea răspunsurilor obţinute prin tehnica interviului, trebuie avut în vedere

următoarele principii.

ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a spus, deci trebuie avut

în atenţie atât răspunsul verbal cât şi cel nonverbal.

Comportamentul real al subiectului nu coincide cu comportamentul verbal. Trebuie

acţionat în aşa fel încât subiecţii să se comporte natural.

Întregul este mai important decât partea. Din acest motiv observaţia este mai

importanta decât intervievarea.

Principalele tipuri de interviuri:

1.Interviul de opinie de personalitate-tehnica intensiva dar şi extensiva de cercetare

2.Interviu documentar-extensiva de cercetare.

Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu care este alcătuit din

întrebări deschise ce vizează ansamblul populaţiei şi a temei cercetate.

Lipsa rigidităţii date de întrebările închise şi scalate deosebesc interviul de chestionar

care apelează la aceste modalităţi.

Libertatea oferita de tehnica interviului consta în faptul ca

se stabilesc problemele ce vor fi studiate, dar forma concreta a întrebărilor este lăsata

pentru inspiraţia de moment

-în timpul interviului se pot formula întrebări noi

-în cadrul interviului se pot cere detalii, precizări chiar reveniri din partea subiecţilor

Aceste caracteristici sunt întâlnite mai mult la interviul de opinie şi personalitate şi

mai puţin la interviul documentar.

În constituirea ghidului de intervievare trebuie să se respecte mai multe reguli:

1.regula individualizării itemilor (cu un singur item la o singura întrebare). Este greşita

întrebarea “Ati mai fost spitalizat ? ,unde ?, cât timp ?”.

2.Regula preciziei şi a simplităţii întrebărilor.

3.Regula duratei minime sau optime a interviului,

4.Evitarea întrebărilor lungi.

5.Evitarea cuvintelor cu dublu sens, a termenilor imprecişi sau necunoscuţi de către

subiecţi.

6.În cazul în care sunt folosite întrebări închise aceste atribuie să acopere întreg

„spaţiu de atribuire” al temei investigate.

7.Intrebarile trebuie să fie cât mai concrete

RAPORTURILE BĂTRÂNULUI CU FAMILIA- interviu

1.Vârstă

2.Starea civila (căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv)

3.Sotul/sotia lucrează ? Daca nu care este ocupaţia să ? (pensionar, casnic)

4.Aveti copii ? Câţi ?

5.Casatoriti ?

6.Sunteti singur ? Aţi locuit cu familia ?

7.Cum a fost viata în sanul familiei ?

8.Credeti ca relaţiile familiei cu dumneavoastră se axează pe toleranta ?

9.Va simţiţi ignorat ?

10.Va simţiţi neglijat ?

11.Daca aveţi nepoţi cum sunteţi tratat ca bunic de către aceştia ?

12.Care este situaţia dumneavoastră financiara ?

16.Conditiile de locuit sunt corespunzătoare ? Sunteţi mulţumit ?

III.5. OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

Acestea oferă materialul (itemi întrebările) din care vor fi constituite instrumentele de

lucru (ghidul observaţiei, ghidul de interviu, întrebări pentru chestionare) valoarea

investigaţiei este funcţie de valoarea instrumentelor de lucru.

Probleme organizării cercetării presupune dimensionarea faptelor, a alegerii

variabilelor de cercetare, a relaţiei intre variabile indici şi indicatori.

Variabila este o determinantă a vieţii sociale care caracterizează fenomenul supus

cercetării.

De exemplu, internarea în spital şi pensionarea pot fi caracterizate prin următoarele

variabile principale:

-structura demografică

-nivelul dezvoltări economice

-nivelul de cultura şi învăţământ

-dotarea şi echiparea spitalului

-vârstă

-sex

Indici se deosebesc de variabile prin faptul ca sunt perceptibili, deci măsurabili

cantitativ. La rândul lor indicii se divid în indicatori pentru a deveni şi operaţionali.

Operaţionalizarea conceptelor este o etapa absolut necesară în desfăşurarea unor

cercetări.

CAPITOLUL IV

INTERPRETAREA DATELOR

În cadrul anchetei întreprinse la Caminul de bătrâni, asupra unei eşantion de 30

persoane, ancheta urmărind implicaţiile psiho-sociale ale internării în cămine a bătrânilor, s-

au constatat reacţii diferite în funcţie de nivelul socio-cultural deţinut de pensionari cât şi de

mediul de provenienţă.

PENSIONAREA

S-au delimitat trei tipuri de reacţii în cadrul confruntării cu retragerea din activitate:

-reacţii echilibrate de acceptare fireasca, oarecum resemnată (33,2 %)

-reacţii optimiste-pensionarea era acceptata şi dorită (39,6 %)

-reacţii pesimiste-pensionarea „catastrofa”, perspectiva de viitor- moartea (20 %).

Urmărind efectele pensionarii au fost puse întrebările de genul: „Ce aşteptaţi cel mai

mult de la pensionare, Ce apreciaţi în mod deosebit ?”. Unii au răspuns : „Nimic” 10 %, alţii

„Odihna” 30 %, iar alţii „Posibilitatea de a dispune în mod liber de timpul nostru” 40 %.

Varietatea răspunsurilor a dovedit faptul ca adaptarea la pensionare nu depinde de situaţia

sociala- economica şi familial în plus se adăuga şi comportamentele ambivalente existente la

fiecare individ. S-a constatat ca numărul persoanelor care şi-au făcut planuri concrete pentru

retragerea din activitate este sub 10 % ceea ce ar însemna ca pregătirea pentru pensionare este

legată de atitudinea negativă sau ambivalentă faţă de aceasta.

S-a observat de asemenea ca tulburările din sindromul de retragere la bărbaţi au o

frecventa mult mai mare, fiind analoage cu cele provocate de menopauza la femei.

Aceasta se explica prin faptul ca bărbaţii sunt mai mult şi mai total angajaţi în

activitatea profesională comparativ cu femeile care sunt angajate în paralel în activităţi

casnice în care se transfera total şi după încetarea activităţii profesionale.

Pentru bărbaţi pensionarea înseamnă o schimbarea a statuturilor şi rolurilor acestora

iar pierderea este cu atât mai dureros resimţita cu cât autoritatea lor profesionala, rolul lor

social este mai mare (directori de întreprinderi de exemplu).

Se produc şi tulburări de echilibru şi datorită faptului ca pierderea acestor roluri se

face brusc.

Având în vedere mediul de provenienţa al bătrânilor pensionari intraţi în cămin şi

anume: din mediul urban (39,6 %) trebuie luate în considerare profesia executată de către

aceştia până la data pensionarii lor şi legate de aceste , influenţe ale mediului rural sau urban.

În mediul rural se păstrează o serie de caracteristici ale societăţii de tip tradiţional. Din

acest motiv în mediul rural ,stresul încetării activităţii este atenuat sau nu acţionează practic.

Statutul persoanelor vârstnice din mediul rural se păstrează şi este justificat prin

respectul acordat de către persoanele tinere motivat de contribuţia bătrânilor la dezvoltarea

comunităţii, la care se adaugă şi gradul de control asupra resurselor pe care îl deţin bătrânii

asupra moştenirii şi descendenţilor de unde rezultă şi stima de sine care este asigurată în plus

şi de activitatea religioasa care conferă un sens vieţii lor. La aceasta se adaugă şi munca

pământului.

În mediul urban aportul adus de vârstnici la dezvoltarea comunităţii scade. Ei s-au

identificat cu activitatea pe care au desfăşurat-o neavând activităţi extraprofesionale, suporta

greu pensionarea prezentând tulburări de adaptare..

S-a constatat ca bătrânii provenind din mediul rural suportă mai bine s-au se adaptează

mai repede la situaţia internării în cămin decât cei proveniţi din mediul urban.

VĂDUVIA

Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este cel al văduviei. S-a constatat din punct

de vedere statistic ca un număr tot mai mare de vârstnici în special femei se confruntă cu acest

statut.

Caracteristicile vaduviei sunt:

-1. Recunoaşterea oficiala a evenimentului. Acest fapt se referă la funerarii şi modul

oficierii lor conform obiceiurilor.

-2. Separarea temporara şi menajarea în activitatea sociala. Persoana care trăieşte

evenimentul are tendinţa de a se retrage din câmpul activităţilor sociale trăind şocul pierderii

partenerului de viaţă. Orice activitate sau relaţie cu mediul extern ii apare fără rost, lipsit de

sens.

-3. Restabilirea care presupune conştientizarea stării în care se afla dar care nu

înseamnă şi rezolvarea problemelor (anxietate provocata de singurătate, reducerea venitului

financiar).

Reducerea impactului văduviei se produce ca efect. Asistentul social trebuie să

manifeste în acest sens înţelegerea dramei pe care o suferă persoana văduvă şi s-o ajute în a-şi

conduce văduvia conform filozofiei proprii.

Se poate ca rezultatul văduviei să se asocieze uneori cu exprimarea sentimentelor de

inferioritate şi cu pierderea stimei de sine. Pentru bărbaţi dorinţa de recăsătorie poate însemna

dorinţa de a fi îngrijit , iar pentru femei recăsătoria ar putea fu asociata cu calitatea locuinţei şi

poziţia financiară şi mai puţin cu starea de sănătate.

În cazul subiecţilor anchetaţi la cămin, a reieşit ca 90 % dintre bătrâni sunt văduvi, o

cifră care demonstrează rata crescută a văduviei dintre aceştia aproximativ 14 % fiind puternic

afectaţi de acest eveniment. În ceea ce priveşte subiecţii căsătoriţi (10%), doar 1,5 % sunt

recăsătoriţi.

Se observă de asemenea că rata văduviei este mai mare, aproape dublă în rândul

femeilor 13,4 %.

Din punct de vedere statistic piramida socială (variabila vârstei) a României indică

existenţa unui procent însemnat al populaţiei în vârstă în numărul total al populaţiei

(rezultatele recensământului populaţiei şi imobilelor din România în anul 1992).

APARATUL DIGESTIV

Pe măsura înaintării în vârstă glandele salivare suferă un proces de atrofie a structurii

glandulare urmat de pierderea capacităţii bactericide, favorizarea unui microbism exagerat

(micoze). De asemenea esofagul suferă un proces de îmbătrânire morfo-funcţională iar

stomacul suferă un proces de atrofie a mucoasei. La aceasta se adăugă şi afecţiunile şi

afecţiunile intestinului subţire.

Boli ale aparatului digestiv şi ale glandelor anexe:

-ulcerul gastric, duodenal

-disfagii

-gastrita

-hepatita

-insuficienta biliara

Din cei 30 de bătrâni supuşi investigaţiei a rezultat că 60 % sunt afectaţi de boli ale

aparatului digestiv.

APARATUL CARDIOVASCULAR

În orice discuţie despre procesul de îmbătrânire inima trebuie să aibă o poziţie

centrală, având în vedere ca deficitul funcţional efectiv al acestui organ contribuie mult la

bolile cronice ale vârstnicului.

Boli ale aparatului cardiovascular: arteroscleroza, diabetul, guta, infarctul miocardic,

hipertensiunea arteriala, arterita, 50 % din bătrâni investigaţi persoane prezintă boli ale

aparatului cardiovascular.

APARATUL LOCOMOTOR

Este unul dintre aparatele cele mai afectate de procesul de îmbătrânire. Îmbătrânirea

osoasa include diminuarea volumului osos plus carente fosfocalcice la care se adaugă

procesul de îmbătrânire al articulaţiilor.

Boli ale aparatului locomotor: osteopenia, osteopareza, osteomalacie, artrite, dintre

care cea mai des întâlnită este exoporoza, fiind frecvent întâlnită la femei 30% din populaţia

investigata suferă de boli ale aparatului locomotor.

În strânsă legătura cu îmbătrânirea sistemului nervos se afla îmbătrânirea organelor de

simt şi îmbătrânirea sistemului endocrin.

Dintre organele de simt ochiul prezintă modificări caracteristice cum ar fi cele ale

cristalinului .Cristalinul lentila principală a ochiului la tineri îşi poate acomoda bombarea în

funcţie de distanţa la care se afla obiectul pe care îl privim. Cristalinul bătrânilor este mai

puţin deformabil, acomodarea pentru apropiere este deficitară (presbiopie) şi necesită

corectarea cu ochelari.

O sclerozare puternica a cristalinului determină opacizarea ca şi cataracta. Tulburări

ale dinamicii umerilor oculari pot duce la glaucom (creştere a presiuni intraoculare, care

netratată se complica cu leziuni ale retinei şi deci cu orbire ireversibila). În mod curent în

retină găsim alterări musculare. Cum arteroscleroza retinei este strâns legată de

arterioscleroza cerebrala examenul de fund de ochi (cu oftalmoscopul) poate prezenta un bun

mijloc de diagnostic precoce al arteriosclerozei creierului. De aceea este recomandabil ca

persoanele în vârstă să se supună periodic în cadrul vizitelor medicale şi la un examen

oftalmoscopic.

O depunere de grăsime la periferia sclerotici (pe albul ochilor) reprezintă

gerontosconul (arcus senilos ) o modificare caracteristică dar lipsită de gravitate.

Surditatea bătrânilor este datorata sclerozării urechii interne dar mai ales atrofiei

centrilor acustici din scoarţa cerebrală ; examenul auzului arată deseori ca bătrânul‚ ”aude dar

nu înţelege„ este mai util să i se vorbească mai rar şi mai clar decât mai puternic. Pentru că

prelucrarea informaţiilor este deficitară este util să repetăm unele cuvinte sau fraze şi să fim

cât mai expliciţi în convorbirile purtate cu bătrânii . Problemele auditive constau intr-o

degradare a sensibilităţii la sunetele de frecvenţă înaltă care se asociază cu un proces de

deteriorare a capacităţii de a detecta semnalele . Prin instalarea problemelor auditive este

afectată relaţia socio- afectivă cu alte persoane prin autoizolare ‚ blocarea relaţiilor cu anumite

persoane.

Autoaprecierea ce însoţeşte experienţa deficitului auditiv poate determina persoana în

vârstă afectată să evite contactele sociale. Dintre problemele auditive cele mai des întâlnite

sunt afaziile. Afazia receptivă apare atunci când semnalele auditive nu reuşesc să atenţioneze

centrii nervoşi, iar afazia expresiva apare când stimulii nu sunt traduşi în forme

corespunzătoare. Discuţiile trebuie să aibă loc în acest caz intr-o poziţie spaţiala caracterizata

prin egalitate.

Modificările glandelor endocrine joaca un rol indubitabil în procesele de îmbătrânire.

Tratamentul endocrin al bătrâneţii a început ca tratament apeoteoretic (cu extracte de glande)

apoi cu tratamentul chirurgical. Unele glande endocrine suferă atrofieri şi scleroza ca şi alte

organe interne, iar altele îşi reduc activitatea funcţionala în raport cu necesităţile scăzute ale

întregului organism. Se crede ca persistenţa unui nivel ridicat de secreţie a corticosupranelelor

agravează scleroza vasculară şi hipertensiunea arterială a bătrânilor.

Modificări ale gustului şi mirosului.

S-a demonstrat că începând cu vârstă de 40 ani se manifestă dificultăţi în a delimita

intensitatea unui gust. După 70 ani foarte puţine persoane sunt capabile să definească mirosul,

fapt ce este corelat cu o scădere a plăcerii de a mânca, ceea ce duce la subnutriţie.

La cele spuse anterior se adaugă şi problemele sexuale. Persoanele în vârstă

transforma sexul intr-un tablou. Majoritatea vârstnicilor nu-şi întrerup viata sexuala şi reduc

doar intensitatea acesteia. În 1986 printr-un studiu efectuat asupra unui eşantion de 80 de

bătrâni cu vârste cuprinde intre 60-80 ani s-a constatat ca dintre aceştia 90 % apreciază sexul;

80 dintre ei nu au încetat activitatea sexuală iar pentru 75 % viata lor sexuala este multe mai

îmbunătăţită decât la tinereţe.

Cauzele problemelor sexuale pot fi generate de modificările fiziologice ce apar atât la

organismul masculin cât şi la cel feminin odată cu instalarea procesului de îmbătrânire. În

cazul bărbaţilor ejacularea se produce mai greu, au loc modificări de tip hormonal, iar

perioada de refacere este mai mare decât în tinereţe (12-14 ore). Femeile au un grad de

excitabilitate mai scăzut. Deseori impotenta este asociată cu stresul şi stările depresive.

STATISTICĂ MEDICALĂ

Statistic s-a constatat ca o parte din bătrânii vizitaţi atestă boli ale analizatorilor ale

organelor de simţ adică un procent de 25% şi 15% atestă boli ale aparatului genital. Tot 15 %

din cei anchetaţi suferă de boli ale sistemului nervos central şi ale aparatului respirator.

În ordinea descrescătoare a procentului pe boală:

-12,4 % bătrâni au boli ale aparatului renal

-12,4 % bătrâni prezintă etilism

-5,2% bătrâni au boli dermatologice

RAPORTUL PENSIONARE - FAMILIE

În ceea ce priveşte relaţiile bătrânului cu familia după pensionare impactul retragerii

din activitate asupra acestor relaţii a fost destul de puternic după cum reiese din răspunsurile

obţinute prin chestionar la aceasta întrebare. La 20% dintre bătrâni relaţia cu familia s-a

modificat în mare măsura, la 30% în mica măsura iar la 50% neschimbându-se nimic. Cum

este interpretat acest lucru ? Odată cu înaintarea în vârstă persoana suferă anumite modificări

morfofuncţionale.

Familia în special generaţia tânără, copii devin adulţi observă modificările şi le

denumesc ironic „ramolism”. În schimb atât timp cât bătrânul se întreţine singur, se

alimentează singur, aceste modificări (auzul de exemplu) pot fi trecute cu vederea. În

momentul pensionarii însă intervine scăderea stării materiale la care se adăugă prezenţa

zilnică a bătrânului în gospodărie. Treptat, de la mici certuri acestea se intensifică şi se ajunge

în final la instituţionalizarea bătrânului. Relaţiile bătrânului cu familia după internarea

acestuia se schimbă dar intr-o mică măsură 40% din bătrâni reclama o schimbare mai

accentuata –este cazul bătrânilor în instituţii pe termen lung sau nelimitat-iar restul de 60%

dintre bătrâni susţin ca nu exista nici o schimbare fiind din contra mulţumiţi de grija acordată

or de către cei tineri.

În final bătrânii au fost rugaţi să spună ce aşteaptă de la pensionare. La această

întrebare 20 % au răspuns „linişte” 30 % au răspuns „odihnă”, 10 % nu aşteaptă nimic iar

restul au dat diferite răspunsuri. Acest lucru demonstrează că sunt foarte puţini cei ce şi-au

făcut planuri în ceea ce priveşte viitorul ca pensionar.

RAPORTUL PENSIONARE – INTEGRARE ÎN CĂMIN

Din analiza datelor deţinute cu ajutorul chestionarului, vizând raporturile dintre

retragerea din activitate şi internarea în cămin a vârstnicilor au reeşit aspecte importante pe

baza răspunsurilor obţinute la întrebările chestionarului.

S-a constatat că 73 %, ceea ce reprezintă majoritatea se încadrează în limitele norme

de pensionare (51-65 ani). Din cei 30 de bătrâni 60 % s-au pensionat în baza limitei de vârstă,

20 % pe caz de boală (s-au invaliditate), iar 20% reprezentând procentul cu alte tipuri de

pensie (de urmaş) şi a celor care nu au răspuns la aceasta întrebare. S-a constatat din punct de

vedere ale activităţii profesionale exercitate înainte de pensionare ca; ponderea cea mai mare

o deţin muncitorii (foşti) de 32 % după care urmează intelectualii cu un procent de circa 28 %

ceea ce demonstrează ca atât munca fizică cât şi cea intelectuală produc aproximativ în

aceeaşi măsura uzura fizică şi psihică a organismului.

După pensionare, după cum rezultă din chestionare 95% din pensionari nu exercita

nici o activitate iar 5% îşi executa meseria sau pe altă în unităţi particulare, în unităţi de stat

sau în gospodarii sub formă de prestaţii ziliere. Acest lucru demonstrează lipsa de ocupare,

fiind în strânsă legătura cu tendinţa bătrânilor de izolare. În aceasta direcţi un rol deosebit îl

are pregătirea pentru îmbătrânire. Aceasta poate fi făcută printr-o educaţie a sensului

îmbătrânirii asupra populaţiei în general şi celor chemaţi prin specificul profesiilor să

îngrijească, să asiste bătrânii aflaţi în situaţii dificile. Sub aspectele generate de retragerea din

activitate 32 % dintre pensionari susţin ca retragerea lor din activitate nu a avut nici un efect

fiind pregătiţi pentru acest lucru. În ordinea prioritarilor 26,4 % dintre pensionari reclama

afectarea stării financiare după retragerea din activitate; 20 % reclama stresul, negăsindu-şi

locul s-au neavând nici o preocupare; 6,8 % reclama anxietatea iar 6,4 % plictiseala.

Daca se corelează stresul şi anxietatea rezulta un procent de 26,8 % care exprima

destul de limpede ca retragerea din activitatea profesională are consecinţe negative la un

număr destul de mare de bătrâni. Măsura în care internarea în cămin a avut efect asupra

bătrâneţii rezultă din răspunsurile date la această întrebare. Din aceasta a reieşit ca 23,6 %

dintre bătrânii nu au fost afectaţi în nici o măsură de internare, 50 % au fost afectaţi intr-o

mică măsură iar 26,4 % au fost afectaţi în mare măsură de internarea în cămin aceasta

sporindu-le anxietatea şi teama ( de moarte, de a nu fi părăsiţi de familiile lor).

CAPITOLUL V

Politici sociale pentru persoanele în vârstă

Îmbătrânirea demografică a devenit o problemă a întregii lumi, în primul rând prin

dimensiunea cantitativă a fenomenului. Odată cu îmbătrânirea populaţiei ţărilor, în

majoritatea acestora au loc schimbări tehnologice profunde şi în unele cazuri aceste schimbări

impun un grad de restricţii economice.

Pentru a face fata schimbărilor de structură pe vârstă a populaţiei, programele de

asistenţă socială s-au înscris într-o abordare globală regăsindu-se ipotezele admise în mod

curent în ceea ce priveşte durata normală a vieţii active, validitatea unei demografii certe între

muncă remunerată şi pensie, sistemul de finanţare a forţelor de susţinere materială a

vârstnicilor, precum şi tipurile de prestaţii oferite, autonomia persoanelor vârstnice şi rolul

acestora în familie şi societate.

Preocupările existenţiale care stau la baza elaborării programelor de asistenţă socială

se axează pe conservarea demnităţii persoanelor vârstnice, menţinerea capacităţilor de a

funcţiona independent din punct de vedere social, stimularea legăturilor cu familia şi

colectivitatea, valorificarea potenţialului creativ al persoanelor în vârstă.

În general toate politicile şi programele de asistenţă socială pentru bătrâni au ca obiect

de studiu sănătatea, alimentaţia, condiţii de locuit, familia, securitatea din punct de vedere a

ocupaţiei şi veniturilor.

În politicile guvernamentale internaţionale exista o seria de puncte comune care se

referă la :

1.Larga recunoaştere a implicaţiilor socio-economice ale tendinţelor de îmbătrânire. În

acest sens se încearcă o punere în vedere a efectelor pozitive ce decurg din aceste procese,

insistându-se pe stimularea vârstnicilor în direcţia continuări activităţii concretizând astfel o

resursă de muncă creativă pentru economia naţională prin experienţa lor profesională

acumulată.

2. Recunoaşterea nevoilor de bază ale bătrânilor în ceea ce priveşte serviciul şi

îngrijirea, nevoi care vor fi luate în seamă la proiectarea infrastructurii serviciilor.

3. Efortul de asigurare al asistenţei sanitare primare şi asistenţei specifice bătrânilor.

4.Promovarea iniţiativelor de ajutorare a vârstnicilor astfel încât aceştia să rămână în

locuinţele lor îmbunătăţirea condiţiilor de viată şi asigurarea unor condiţii de locuit adecvate

sau aşa cum sunt ele concepute pentru grupurile vulnerabile.

5.Sprijinirea familiei ca structură fundamentală de susţinere a populaţiei vârstnice prin

suplimentarea resurselor acestora care au în îngrijire bătrâni, prin îmbunătăţirea statutului

femeilor a căror modificare a influenţat negativ posibilităţile tradiţionale de acordare a

îngrijirilor.

6.Asigurarea la nivel social al unei game diversificate de servicii destinate populaţiei

vârstnice.

7.Promovarea cooperării între agenţiile guvernamentale şi organizaţiile

nonguvernamentale în ceea ce priveşte continuarea participării bătrânilor la activităţi.

8.Asigurarea unor venituri sigure, adaptarea unor programe pentru asigurarea unor

resurse astfel încât nevoile de bază ale tuturor bătrânilor să fie satisfăcute, adoptarea unor

măsuri speciale de protecţie a grupurilor vulnerabile în cadrul populaţiei vârstnice (cei care nu

au activat profesional, cei incapabili să muncească, emigranţi).

9. Eliminarea discriminării pe criterii de vârstă şi sex şi sprijinirea celor dornici să se

întoarcă la munca anterioară.

10. Promovarea unor sisteme educaţionale pentru vârsta a treia.

11. Stimularea cercetărilor ştiinţifice pe probleme specifice îmbătrânirii şi nevoilor

acestor grupe de populaţie.

12. Preocuparea pentru pregătirea cadrelor de îngrijire a populaţiei vârstnice.

Organismele nonguvernamentale contribuie pe de o parte la identificarea problemelor

specifice vârstnicilor, iar pe de altă parte sprijină punerea în practică a programelor

guvernamentale sau elaborează programe proprii ale căror obiective vizează dezvoltarea

responsabilităţii faţă de îngrijirea bătrânilor, crearea unor atitudini publice favorabile privind

rolul familiei în viaţa vârstnicului. Promovarea ajutorului neoficial duce la economisirea

costurilor publice, dezvoltarea unor sisteme de responsabilităţi neoficiale.

Organismele benevole şi organizaţiile sociale se implică în soluţionarea problemelor

vârstnicilor prin:

organizarea asistentei la domiciliu

stimularea auto-asistenţei

colectarea de fonduri

prestarea efectivă a unor lucrări cum ar fi: repararea clădirilor de locuit, lucrări

gospodăreşti, în locuinţele vârstnicilor, confecţionarea de mobilier, îmbrăcăminte,

încălţăminte.

Asistenţa la domiciliu constă în acordarea ajutorului pentru pregătirea hranei şi pentru

alimentarea celor incapabili să o facă singuri şi cuprinde o gamă largă de prestaţii în funcţie

de starea vârstnicului (însoţirea bătrânului la magazin, la medic şi în vizite).

V.1. PRINCIPALELE CATEGORII DE SERVICII PENTRU BĂTRÂNI

Îngrijirea sănătăţii – aceasta se face în:

instituţii de zi (centre, clinici pentru tratamente ambulatorii şi recuperare);

terapie fizică;

instituţii specializate pentru asistenţa vârstnicilor în cămine pentru bătrâni;

Asigurarea condiţiilor de locuit.

Servicii:

adaptarea locuinţei la necesităţile bătrânilor invalizi;

integrarea clădirilor şi apartamentelor destinate bătrânilor în ansamblurile de locuinţe

pentru celelalte categorii de populaţie;

promovarea unor lucrări de îmbunătăţire a gradului de confort a locuinţelor pentru a

păstra cadrul obişnuit de viaţa a bătrânilor;

promovarea finanţării publice a locuinţelor de diferite tipuri pentru bătrâni;

coordonarea serviciilor comunitare (protecţie cu privire la traficul rutier şi asigurarea

mijloacelor de transport);

Ajutorul acordat persoanelor ce au în îngrijire bătrâni:

ajutorul financiar pentru familiile cu venit mai mic care îşi păstrează în întreţinere

bătrânii;

servicii sociale gratuite sau reduse pentru aceste familii;

credite fără dobânzi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de locuit;

facilităţi pentru protejarea familiei: program de lucru flexibil, distanţă minimă

serviciu-locuinţă;

programe de educare a copiilor pentru îngrijirea bătrânilor.

Facilităţi sociale:

livrarea la domiciliul bătrânilor a alimentelor;

efectuarea treburilor gospodăreşti cu ajutorul unei persoane din afară;

organizarea de contacte sociale permanente: vizite, reuniuni, convorbiri telefonice;

serviciu de însoţire pentru unele activităţi ca: spălatul rufelor, reparaţii.

Posibilităţi de ocupare:

servicii de identificare o ocupaţiilor adecvate vârstei, a aptitudinilor şi capacităţilor de

muncă a vârstnicilor;

preocuparea pentru crearea unor noi posibilităţi de ocupare, recalificare în anumite

genuri de activităţi.

Educaţie specifică vârstei a treia:

efectuarea de cursuri anterioare pensionării (pregătitoare pensionării);

universităţi pentru vârsta a treia;

participarea la programe de cercetare a problemelor vârstei a treia;

Protecţia consumatorului:

promovarea unor norme şi standarde de calitate pentru alimentaţie, medicaţie, bunuri

de consum, produse chimice pentru uz gospodăresc, instalaţii şi echipamente casnice.

V.2. RECOMANDĂRI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR

Organismele internaţionale specializate în problemele vârstnicilor au elaborat o serie

de recomandări pentru includerea şi urmărirea lor într-un program naţional de protecţie

socială a vârstnicilor. Printre obiectivele planului internaţional al acţiunilor privind populaţia

vârstnicilor se înscriu:

aprofundarea pe plan naţional şi internaţional a afectelor economice şi sociale ale

îmbătrânirii populaţiei asupra procesului de dezvoltare.

Promovarea unor politici şi programe care să garanteze securitatea economică şi

politică a populaţiei vârstnice şi să-i ofere acesteia posibilitatea de a contribui la dezvoltarea şi

în acelaşi timp să beneficieze şi de avantajele acestei dezvoltări.

Formularea unei politici şi acţiuni realiste în concordanţă cu obiectivele naţionale şi cu

principiile internaţionale.

Încurajarea procesului de formare a cadrelor de îngrijire a bătrânilor şi dezvoltarea

metodelor de cercetare privind problemele vârstei a treia.

Recomandări privind domeniul calităţii vieţii:

Protecţia persoanelor vârstnice să depăşească simplă preocupare pentru combaterea

bolii astfel încât să ţină seama de interdependenţa factorilor fizici, mentali, sociali, spirituali şi

ecologici cu acţiunea agresivă asupra sănătăţii vârstnicilor. Îngrijirea trebuie asigurată atât în

sectorul sanitar cât şi prin sistemul de asistenţă social în teritoriu şi în familie.

Accentuarea rolului asistenţei sociale în cadrul unei strategii ce urmăreşte ca populaţia

vârstnică să continue să ducă o viaţă independentă în cadrul familiei.

Depistarea precoce a bolilor şi tratamentului adecvat astfel încât să se prevină

instalarea incapacităţii totale şi a bolilor cronice degenerative.

Supravegherea specială a vârstnicilor neadaptaţi la mediu.

Antrenarea persoanelor vârstnice la organizarea serviciilor de sănătate şi de

funcţionarea lor.

Diversificarea serviciilor de îngrijire în cazul unei infrastructuri sociale şi sanitare

deservite de un personal specializat capabil să asigure servicii geriatrice adecvate.

Depistarea stării de malnutriţie la vârstnicii săraci.

Recomandări privind alimentaţia

Asigurarea unei oferte de produse alimentare bogate nutritiv şi la preţuri accesibile

pentru toate categoriile de venituri.

Repartizarea justă şi echilibrată a alimentelor.

Promovarea unui comportament alimentar corect.

Promovarea unor corectări asupra rolului unor factori nutriţionali în procesul

îmbătrânirii.

Recomandări privind protecţia consumatorului

Produsele alimentare, obiectele, instalaţiile şi echipamentele casnice să fie conform cu

normele de securitate având în vedere vulnerabilitatea persoanelor vârstnice.

Asigurarea unei administrări corecte a medicamentelor şi a altor produse prin

instrucţiuni clare şi adecvate.

Facilitarea accesului populaţiei vârstnice la medicamente, ochelari, proteze necesare

pentru continuarea activităţilor şi pentru asigurarea independenţei lor.

Sancţionarea practicilor de vânzări menite să exploateze resursele financiare ale

populaţiei vârstnice.

Recomandări privind condiţiile de locuit

Locuinţe convenabile cu dotări de mobilier şi echipamente adecvate nevoilor

bătrânilor.

Crearea unui mediu de locuire format din persoane aparţinând diferitelor categorii de

vârstă.

Recomandări privind puterea de cumpărare a acestei categorii de vârstă.

Asigurarea unui minim de resurse necesare unei vieţi normale.

Indexarea veniturilor şi economiilor populaţiei vârstnice pentru menţinerea puterii de

cumpărare.

Punerea în aplicare a unor sisteme de securitate socială bazate pe cuprinderea întregii

populaţii vârstnice.

Posibilităţi de reintegrare în muncă, eliminând orice discriminare pe criteriu de vârstă,

mai ales că unele

persoane în vârstă cu calificare înaltă prin experienţa lor pot învăţa pe tineri.

Recomandări privind familia şi mediul social

Promovarea unor politici sociale care să încurajeze menţinerea solidarităţii familiei,

intre generaţii.

Crearea unor servicii sociale de susţinere a familiei care îngrijeşte persoanele

vârstnice.

Încurajarea autoasistenţei şi a relaţiilor dintre populaţia vârstnică şi cea tânără.

Recomandări privind informarea şi instruirea bătrânilor

Cluburi de zi

Folosirea mass-media ca mijloc de comunicare cu bătrânii prin programe adecvate

specificului lor.

Organizarea unor centre culturale proiectate pe nevoile de informare şi de instruire a

bătrânilor.

IV.3. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL LA INTEGRAREA ÎN CĂMIN A

VÂRSTNICULUI

În contextul implicaţiilor sociale ale internării în cămin a bătrânilor, trebuie specificat

rolul pe care îl deţine asistentul social, având în vedere faptul ca terenul acţiunilor sale îl

constituie căminul cu tot ceea ce reprezintă sau conţine el.

În primul rând trebuie amintit rolul de intermediar pe care îl îndeplineşte asistentul

social urmărind stimularea exprimării nemulţumirilor subiecţilor. Subiecţii integraţi în

procesul de intermediere sunt bătrâni internaţi în cămin, medici, personalul auxiliar şi

membrii familiilor celor internaţi printre care asistentul social îşi exercită rolul de intermediar.

În acest sens, este folosită exprimarea verbala şi nonverbală, ascultarea şi integrarea. După ce

va asigura cadrul exprimării celor mai puternice sentimente, asistentul social va construi

sistemul de referinţă centrat pe problemele subiecţilor apărând în acest fel ca un agent

catalizator. Asistentul social ajută subiecţii să se privească pe sine şi atitudinile lor să se

înţeleagă la nivel individual şi să perceapă părerea celorlalţi despre atitudinea lor, să înţeleagă

adevărata natură a problemelor, acţionând cu realism şi obiectivitate.

Asistentul social trebuie să se asigure de recunoaşterea de câtre subiecţi a necesitaţii

de a identifica relaţiile socio-afective şi comunicative, trebuie să se pregătească pentru

acceptarea idei de schimbări iniţiind şi favorizând procesele prin care sunt identificate şi

evaluate adevăratele probleme ale bătrânului internat şi relaţiile acestuia cu medicul şi

personalul cu care intră în contact. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca bătrânii internaţi

sunt marcaţi de apatie, anxietate, lipsa de încredere, ca prezintă rezistenta la schimbarea şi

teamă specificări internării şi tratamentului.

Asistentul social nu trebuie să cântărească cât de mult trebuie să încurajeze, să sprijine

iniţiativa de organizare în contextul unei crize şi va fi preocupat de stimularea relaţiilor dintre

bătrân şi cadrul medical, intre membrii familiei şi bătrânul internat şi cadrul medical, pentru

ca aceştia să se cunoască, să se accepte reciproc şi să coopereze. Asistentul social este în acest

sens un liant, un „pod” pe care diferite parţi trebuie să se întâlnească în securitate şi armonie.

Pentru eliminarea barierelor conflictuale create intre subiecţi, asistentul social va

utiliza deprinderi terapeutice încercând să explice bătrânului scopul internării, a valorii

acestuia cât şi a localului în care este efectuata, să se aplaneze conflictele clarificând cauzele

contradictorii şi ascultând toate punctele de vedere; să coopereze cu persoanele ale căror

comportări agresive perturba echilibrul social al bătrânului internat.

Trebuie făcuta o precizare şi anume: asistentul social nu conduce ci intermediază, nu

oferă soluţii, alternative sau răspunsuri, nu preia responsabilităţi ci oferă încurajare, sprijin şi

stimulare în descoperirea de către subiecţi înşişi a cailor de rezolvarea a problemelor

personale.

Un alt rol pe care îl are asistentul social în cadrul bătrânilor internaţi în cămin ‚este

rolul de terapeut social.

Acest lucru implica din partea asistentului social, diagnosticarea şi tratarea pacientului

intr-o maniera psiho-socială. El poate stimula subiecţii să recunoască rădăcinile unor practici ,

comportamente şi atitudini ,care au declanşat anumite stări conflictuale. Pentru aceasta este

nevoie de colaborare şi cooperare intre asistentul social şi părţile implicate în conflict şi este

absolut necesar ca asistentul social să deţină informaţii despre istoricul subiectului, pentru a

înţelege semnificaţiile unor credinţe şi comportări ,precum şi relevanţa acestora .

Tratamentul propus trebuie să implice subiectul în procesul în care cunoaşterea de sine

atenuează conflictele şi distruge blocajele contribuind totodată la sporirea capacităţii de

integrare şi adaptare individuală .

V.4 COLABORAREA DINTRE ASISTENTUL SOCIAL ŞI MEDIC

În cazul luării deciziei unde şi cum va fi tratat bătrânul care suferă de o anumita boală,

sarcina revine asistentului social şi medicului, care s-a ocupat de bătrân . Aceştia trebuie să

stabilească dacă tratamentul se poate face la căminul de bătrâni sau dacă este necesară

internarea în spital sau dacă se impune instituţionalizarea într–o unitate de asistenţă medico-

socială pe termen lung . Desigur soluţia ideala va fi rămânerea în cămin .

Este adevărat ca în cadrul spitalului, cu personal specializat ,îngrijirea şi tratamentul ar

putea fi cel mai adecvat în raport cu dezabilitatea, boala bătrânului , dar în acest caz intervin

probleme de integrare a bătrânului în mediul spitalului . Spre deosebire de celelalte vârste

bătrânul reacţionează în general nefavorabil la spitalizare. Pe de alta parte , fragilitatea să

adaptivă îl face foarte vulnerabil şi uneori spitalizarea devine , paradoxal, un stres agravant al

stării sale de sănătate .

Totuşi în momentul în care se apreciază ca spitalizarea se impune şi este benefică prin

tratamentele şi supravegherea care poate fi asigurată în cadrul spitalului , asistentul social şi

medicul vor indica spitalizarea .

Trebuie ţinută seama ca în multe cazuri exista tendinţa de a forţa spitalizarea

bătrânului deşi ar exista condiţii să se asigure aplicarea prescripţiilor terapeutice şi de îngrijire

în cămin. Uneori irecuperabilitatea, nevoile de îngrijire permanentă pun problema

instituţionalizării intr-o unitate de asistenta medico-sociala pe termen lung. Aceasta decizie pe

care o iau organele de ocrotire după ce în prealabil au fost examinate celelalte posibilităţi.

După părerea specialiştilor scoaterea bătrânului din mediul de viaţă ar trebui să constituie

ultima soluţie la care să se facă apel.

În situaţia bătrânilor, ce au trăit singuri ,,fie din lipsa unei familii proprii (celibatari,

divorţaţi, deces ) fie din cauza izgonirii din familie ,se va evita instituţionalizarea pe cât

posibil, pentru ca menţinerea bolnavului în relaţiile sociale nou formate, oricât de restrânse ar

fi ele ,dau un sens social existentei sale ,îl menţin în mediul lor obişnuit de viata, numai după

epuizarea tuturor posibilităţilor se va decide asupra plasamentului instituţional .

Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat intr-o familie în deplinătatea funcţiilor ei

care ii asigura un nivel de trai decent, plus îngrijirile şi tratamentul necesar.

Nu întotdeauna boala creează suferinţe şi carente de ordin afectiv, izolarea sociala şi

familiala chiar persecuţia.

Se cere o colaborare deci intre medic, psiholog, asistentul social pentru a găsii cauzele

şi soluţiile cele mai adecvate bătrânului şi situaţiei în care se află acesta.

O altă necesitate priveşte aprecierea capacităţii de autoservire, dependentă, gradul de

conservare sau pierdere a autonomiei. Bolnavul poate fi :

cu capacitatea de autoservire păstrată şi cooperantă;

cu capacitatea de auto servire păstrată parţial şi cooperant;

bolnav imobilizat şi cooperant;

bolnav imobilizat şi necooperant.

Aceste informaţii folosesc la stabilirea completa a tratamentului.

Cadrul rural şi cel urban au de asemenea importanţă.

În mediul rural legăturile afective, solidaritatea, sunt mai bine păstrate. În acest fel

bătrânul nu înregistrează fenomene negative ale retragerii din activitatea profesionala Iar

fenomenul de izolare este mai atenuat. În general grupul familial trebuie educat să înţeleagă

toate modificările de atitudine de comportament specific bătrânilor, să-şi formeze o concepţie

exactă asupra nevoilor de viaţă ale bătrânului şi să adopte astfel atitudinea necesară unui

climat de viaţă familial normală. Multe dintre conflictele intergeneraţii, stări de tensiune cu

efect nefavorabil asupra sănătăţii vârstnicului ar fi evitate printr-o educaţie corespunzătoare a

părţilor.

Sentimentul de inutilitate generat de ieşirea din câmpul activităţii profesionale, trebuie

să i se opună sensul unei alte utilităţi, valorificarea experienţei acumulate, a înţelepciunii

sentimentale în folosul celorlalte generaţii, „rolul de consilier”. Într-un studiu OMS din 1970

s-a arătat că 28 % din pensionari în vârstă pot fi utili dacă sunt judicios folosiţi. Pierderea unei

activităţi, a unor roluri şi statuturi trebuie compensate de angajare în alte activităţi, de

dobândire de roluri şi statuturi. Aceasta va combate subsolicitarea se vas opune tendinţei de

însingurare la izolare. Se promovează pentru combatere teoria activismului (cultivarea

mişcării fizice şi a exerciţiului intelectual).

O altă măsură de importanţă deosebită este organizarea timpului liber. Timpul liber

trebuie ocupat în mod deliberat cu activităţile recreative, instructiv, deconectante,

educaţionale de satisfacţii şi bună dispoziţie. Cu cât aria acestora este mai largă, cu atât

efectele pozitive asupra tonusului vital sunt mai ample. S-a constatat utilitatea activităţilor de

tip „hobby” cât şi a terapiei ocupaţionale.

V.5. Terapia ocupaţională

După cum medicii acordă o importanţă deosebită tratamentului farmaceutic deci

terapiei clasice, psihoanaliştii lărgesc aria teoriei ca noţiune, demonstrând eficacitatea

terapiilor medicamentoase. Motivele eficacităţii acestora se explică prin faptul ca îmbătrânirea

umană posedă laturi de aspectul biologic şi aspectele psihologice şi sociale la care se adaugă

aspectele patologice specifice vârstei înaintate de natura psihosociala: însingurarea socio-

familiala, dezinserţia sociala, desocializarea, socul pensionarii, boala pensionarii, crizele de

adaptare, tulburări de sub solicitare, pierderea autonomiei.

Prin urmare terapia ocupaţională face parte din aşa zisele terapii nonmedicale, alături

de reeducare senzorială, stimularea funcţiilor superioare, proteze, plan terapie.

Ca metodă terapeutică urmăreşte recuperarea complexă a vârstei celui afectat de

procesul de îmbătrânire sau de îmbolnăvirile favorizate de acest proces. Baza de pornire a

terapiei ocupaţionale o constituie procesele de atrofie musculară, involuţia articulaţiilor,

lentoare în mişcări, tulburări de coordonare, rigiditate, dureri reumatice, diminuarea acuităţii

auditive, tulburări de echilibru, tulburări sfincteriene, alterarea relaţiilor cu mediul

psihosocial.

Deci terapia ocupaţională va urmări:

recuperarea motricitatii;

redobândirea autonomiei ( reluarea activităţilor cotidiene);

reintegrarea psiho-socială.

Terapia ocupaţională ocupă locul principal în combaterea fenomenului de

disocializare , specific vârstnicului care înseamnă retragerea din activitatea

profesională, pierderea de roluri şi statuturi în familie, în viaţa socială diminuarea

performantelor fizice şi intelectuale, îmbolnăvirile caracteristice vârstei, izolarea consecutivă.

Scopul Profilactic al terapiei ocupaţionale:

Este lucrul ştiut ca vârstnicii care se menţin activi fizic şi intelectual prezintă o

instalare mai târzie a îmbătrânirii. Subsolicitarea determinată de retragerea din activitate şi

care duce la involuţie marcanta poate fi prevenita prin masuri profilactice ocupaţionale care

au ca scop orientarea vârstnicului spre noi direcţii de activitate.

Terapia ocupaţionala de funcţie

Se aplica situaţia în care vârstnicul şi-a pierdut obişnuinţele instinctuale (alimentaţia

folosita zilnic), urmărind reânvăţarea şi fixarea gesturilor cotidiene elementare.

Terapia ocupaţionala de menţinere

Aceasta urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute prin recâştigarea funcţiilor şi

chiar achiziţionarea de activităţi noi. În acest cadru intră activităţile recreative-hobby terapia

sau cu aspect practic grădinărit.

Ca metoda de tratament terapia ocupaţionala se aplica în cadrul organizat în unitari de

asistenta, de internare pe termen lung în sanatorii de recuperare, în cămine spital.

Vor fi luate în considerare ideile şi preferinţele subiecţilor şi experienţa personala. Se

va urmării aspectul inedit, simplu, utilitar.

V.6. Crizele de adaptare

Scăderea capacităţii de adaptarea a vârstnicilor se face puternic simţită îndeosebi

legate de schimbarea mediului (mediul locuibil, mediul de viaţa). Cu cât vârsta este mai

înaintată cu atât stresul mutării este mai puternic iar consecinţele acestuia sunt mai

dezastruoase. Factorii de mediu, de natură psiho-socială intervin în perioada vârstei înaintate

cu o mai mare frecventa şi intensitate. Acestea sunt: retragerea din activitatea profesionala,

schimbarea raporturilor cu societatea, schimbarea raporturilor cu familia, pierderea unor

roluri, plecarea copiilor, pierderea partenerului conjugal, instituţionalizarea. Echilibrul psihic

şi biologic al bătrânului devin instabile iar rezistenţa organismului şi capacitatea de adaptare

se reduc când solicitările în acest sens cresc.

Odată cu înaintarea în vârsta mobilitatea intră într-un proces de restrângere iar locuinţa

devine principalul loc de desfăşurare a vieţii vârstnicului, singurul sau univers. Tot ce este

legat de acest univers ii conferă un sentiment de siguranţă de linişte iar ce este în afara acestui

univers ii provoacă nelinişte şi teamă. În mediile urbane stresul la care este supus vârstnicul

este inevitabil este determinat de mutări în alt cartier, schimbări de locuinţă, legate de

restrângerea condiţiilor de locuit ca urmare a plecării copiilor, preluarea în locuinţa copiilor şi

în unele cazuri intr-o instituţie de ocrotire („moarte familiala” care survine după „moartea

sociala” adică pensionarea).

Există vârstnici care datorită resurselor de adaptare pe care le deţin sau care au un

tonus optimist şi consideră internarea în căminul de bătrâni ca pe un aspect nou în viaţa lor,

făcându-şi planuri legate de aceasta pot suporta mai uşor aceste evenimente psiho-sociale.

Alţii reuşesc să se adapteze noilor schimbări cu toate că au trăit acestă mutare ca o catastrofă

dar sunt şi vârstnici care nu se pot adapta. La acestea se produc tulburări psihice apoi sau

concomitent se produc tulburări somatice. Procesul regresiv se accelerează, se instalează o

depresie gravă care poate duce la suicid sau chiar la deces în câteva luni datorită unei evoluţii

progresiv agravantă.

Aceste tulburări determinate de schimbarea domiciliului poartă denumirea de genul:

”nevroze de dezrădăcinare” (pentru tulburări psihice), „criza de adaptare”, „sindrom de

inadaptare”, ”criza de spitalizare”, ”hospitalism” (tulburări generate de internarea în spital sau

într-o instituţie de ocrotire socială).

Cele mai importante şi mai uşor de observat tulburări sunt cele declanşate de

internarea vârstnicului în cămin. Adeseori diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este

sesizată de cei ce urmează a fi internaţi. Având posibilitatea de a urmării acest aspect intr-o

unitate care include în structura ei două comportamente distincte numai formal privind

perioada de internare în spital (asistenta pe termen lung, nelimitat, cel mai adesea până la

sfârşitul vieţii) am reţinut unele informaţii.

De exemplu, unii vârstnici (majoritatea) prefera clar şi acceptă internarea în

compartimentul spital, pe când căminul spital este respins categoric de alţii fără a cunoaşte

măcar condiţiile concrete de asistenţă. Chiar în momentul în care li s-a explicat faptul ca

îngrijirile şi confortul în spital erau superioare celor din căminul spital şi anume faptul că ar

avea posibilitatea să stea mai puţin în camera, că există un număr mai mare de infirmiere şi

care sunt mai bine pregătite şi formate pentru îngrijirea vârstnicului, ca exista servicii sociale

şi socioculturale mai bine puse la punct, marea majoritate a vârstnicilor ce urmau să fie

internaţi au respins cu hotărâre spitalul. Acest lucru se explică prin faptul că ei identifică

internarea în spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de grupul lor din

cămin, cu un abandon, cu o condamnare la moarte. Anual la doua sute de internări se

înregistrează 1-2 sinucideri determinate de internarea în căminul spital.

„Tulburările de internare” pot debuta chiar la cămin în momentul în care vârstnicul

află că trebuie să fie internat.

Aceste tulburări sunt mai accentuate la cei ce urmează a fi internaţi intr-o instituţie

spital pe termen lung, însă se manifestă şi la cei ce merg pentru internare pentru o simplă

analiză. Astfel bătrânul până atunci liniştit cooperant în momentul instalării intr-un salon de

spital, manifestă o stare de agitaţie sub forma unei nelinişti, a unui disconfort fizic şi psihic. În

momente de acest gen el trăieşte sentimente de nesiguranţa, izolare şi nu ştie ce ar putea face

cu timpul pe care îl are la dispoziţie. Criza în mod normal este pasageră şi de obicei adaptarea

se realizează în patru-şase zile. Conduita medicului, a personalului (avizat asupra acestui

aspect) trebuie să fie adecvată temperamentului şi situaţiei în care se află bătrânul.

IV.7. Asistentul social în relaţie cu vârstnicul instituţionalizat

Asistentul social care funcţionează în cadrul căminului de bătrâni trebuie:

să se asigure de pregătirea personalului care i-a contact cu bătrânul:

să avertizeze familia şi ceilalţi pacienţi din cameră asupra eventualităţii asupra unei

crize confuncţionale pe care o poate trăii bătrânul şi caracterul pasager al acestuia

să se asigure de crearea în jurul bolnavului a unei atmosfere apropiate, de înţelegere,

blândeţe şi calm.

să recomande membrilor familiei să rămână mai mult în preajma bătrânului

să aibă grijă să i se lase internatului obiectele care ţine.

ii vor fi prezentaţi colegii de cameră

asistentul social va avea grija ca bătrânul să nu fie de la început în cameră cu bătrâni

agonici, agitaţi.

Odată criza trecuta, internatul poate să intre intr-un proces lent de adaptare şi integrare

sau poate manifesta semne de neadaptare care pot persista de la două la opt săptămâni după

care se poate instala adaptarea. Totuşi instituţionalizarea poate cauza nu numai crize

confuzionale cât şi grave accidente somatice, care pot survenii în momentul iniţial. Este cazul

unui bătrân de 65 ani, fost inginer, ce prezenta sechele după un accident dublu-celebro-

vascular şi coronarian care a fost internat de către fiica acestuia. Bătrânul a prezentat o reacţie

împotriva instituţionalizării tipica imediat după internare, constând intr-o accentuata şi

continuă stare de agitaţie psihica, tendinţa de a părăsi căminul.

S-a constatat că anxietatea este mai frecventă la femei iar manifestările obsesiv-fobice

sunt mai frecvente la bărbaţi.

De asemenea în cazul internării în cămin a persoanelor vârstnice s-a observat apariţia

modificărilor de nutriţie. Bolnavii scad în greutate sau cum se spune „se topesc văzând cu

ochii”, sunt palizi, adinamici, nu mai părăsesc patul. Se instalează sau se accentuează

întârzierea tranzitului intestinal, de cele mai multe ori cauza fiind diminuarea apetitului

(negativism alimentar).

Concluziile privind cercetarea şi individualizarea cauzelor complexului simptomatic

de inadaptare :

criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii afecţiunilor cronice, care şi-au pierdut

speranţa de vindecare;

este mai frecventă la bolnavii cu nivel social şi cultural mai ridicat (intelectuali), care

s-au bucurat de condiţii materiale mai bune şi care au familii. Este vorba despre persoane

irascibile, hipersensibile;

cauză importantă o constituie intenţia familiei de a interna vârstnicul, intenţie care nu

este împărtăşită şi de el. Aici se poate vorbii şi despre faptul că familia nu a pregătit psihic

subiectul pentru acest moment;

informarea neclară a bolnavului privind instituţionalizarea;

cauze care ţin de dotarea şi încadrarea căminului;

personalul căminului face o preluare a bolnavului necorespunzătoare: cu indiferenţă,

este examinat târziu, dus în salon de muribunzi, nu se face psihoterapie;

insuficienţă de asistenţă socială (chiar inexistenţa unor cadre specializate), cerinţă din

ce în ce mai justificată pentru întreaga reţea a centrelor de bătrâni.

CONCLUZII

Identificarea şi evaluarea exactă a problemelor bătrânilor, contactarea persoanelor şi

instituţiilor interesate de acestea, elaborarea unui plan de investiţii, implementarea acestui

program şi urmărirea efectelor sale reprezintă etape ce pot contribuii la focalizarea politicilor

sociale pe arii problematice aflate sub incidenţa îmbătrânirii. Măsurile pot fi elaborate în

funcţie de consistenţa băncilor de date referitoare la nevoi semnalate, resurse existente,

priorităţi şi fonduri. E greu de realizat un program ideal datorită diferitelor interese, a

suportului financiar adecvat, a lipsei de abilităţi şi pregătire a persoanelor angajate.

Alături de sexism, rasism, bătrânismul reprezintă alt „ism” ce reflectă perceperea

acestei categorii de populaţie prin prisma unor prejudecăţi şi abordări discriminatorii. Uneori

aceasta se imprimă în mentalitatea unui popor astfel încât comportamentul este marcat de

stereotipii şi şabloane în gândire prin care se loveşte în demnitatea şi necesităţile celor în

vârstă. Efectul se propagă rapid fiind observat şi la nivelul priorităţilor pentru acordarea

serviciilor da protecţie socială.

Tentaţia multora dintre noi este de a alimenta aceste şabloane perceptive prin

intermediul unor elemente ca: putere de concentrare a bătrânilor redusă, randament intelectual

redus.

După cum rezultă din cercetările gerontologice, psiho-sociale şi de asistenţă socială,

organismul uman suportă transformări generate de parcurgerea perioadei de vârstă, dar

performanţele intelectuale, fizice nu trebuie minimalizate.

Înregistrarea corecta a datelor despre bătrâni şi îmbătrânire, demonstrează ca utilizăm

multe scheme imobile de gândire. Acestea împiedică elaborarea unor proiecte, acordarea unor

fonduri în mod special persoanelor de vârstă a III-a.

Dacă ne gândim la faptul că vigoarea şi buna stare a vârstnicului nu înseamnă foarte

puţin pentru el, dacă energia şi timpul sau nu pot fi folosite intr-o activitate cu scop şi dacă

ocupă o poziţie semnificativă în societate putem modifică aceasta stere de lucruri. La bătrânii

cu funcţii afectate de boală, acest lucru se poate înfăptui prin reabilitare, pentru ca trebuie

ţinut cont de faptul că orice pacient, indiferent de gradul atingerii fizice, mentale, posedă încă

resurse fizice, emoţionale de a-şi recâştiga independenta. Prin reactivarea, reinserţia socială şi

reintegrare se poate atinge o reabilitare sociala a bătrânului, conferindu-i acestuia starea de

siguranţa pe care şi-o doreşte şi de care are o atât de mare nevoie.

Viata oferă tuturor, posibilităţi de angajare în activităţi de comunicare, culturale,

sportive, gospodăreşti-artizanale, depinde doar de receptivitatea proprie şi de iniţiativa insului

în cauză, acestea putând fi însă formate, modelate, stimulate.

Fiinţa umana şi cu atât mai mult cea ajunsă la vârstă a III-a include în complexitatea să

, componente psiho-socio-culturale: iar dacă acestea pot fi revendicate şi în determinismul

unor tulburări sau îmbolnăviri este raţional şi uman să le căutam şi remediile în acelaşi

perimetru psiho-socio-culatural.

A N E X E

Anexa 1

ASISTENŢA SOCIALĂ A PERSOANELOR CUPRINSE ÎNTRE LIMITE DE

VÂRSTĂ 65-75 ANI (SAU OLD-YOUNG)

Aceasta presupune urmărirea a trei direcţii

Disponibilitatea fizica şi intelectuala a subiecţilor de a continua voluntar sau sub alte

forme activitatea sociala întrerupta prin pensionare

Disponibilitatea fizica şi emoţionala de a îngrijii persoane de peste 75 ani

Rezerva afectivă deţinută pentru organizarea propriei vieţi corespunzătoare

preferinţelor, corelând articularea dependinţelor acestor persoane cu relaţii socio-afective în

care sunt implicate.

O consiliere a lor poate avea o valoare terapeutica având în vedere faptul ca

destrămarea unor planuri de viitor datorită problemelor de sănătate, reprezintă o pierdere pe

care fiecare o poate avea în viaţă.

Asistentul social trebuie să ofere:

o înţelegere a semnificaţiilor multiple ale pensionarii:

ocazii care să-i stimuleze pe vârstnici să-şi utilizeze energia şi îndemânarea.

O parte din bătrânii pensionaţi recent pot fi îndrumaţi să-şi aduc contribuţia la

soluţionarea unor probleme de ordin social având în vedere experienţa lor, activitatea

voluntară putând substitui activitatea întreruptă ( contabilitate, ajutor sanitar).

Rolul asistentul social în acest caz este : de a evalua potenţialul voluntarilor şi de a

preveni atitudinea negativa a unor persoane din alte generaţii. Obiectivul principial este

redarea încrederii de sine, conferirea unui sens pertinent de viată.

Se propune orientarea vârstnicilor de 65-75 ani spre îngrijirea celor de peste 75 ani

deoarece sunt persoanele cele mai apropiate ( ca vârstă), de aceştia şi le pot înţelege

problemele aflându-se în aceeaşi sfera a experienţei declanşate de la îmbătrânire. În acest fel ,

asistentul social îl poate verifica pe vârstnicul voluntar (fără ca acesta să-şi de seama) cu

privire la comportamentul şi problemele voluntarului.

ANEXA 2

FORME DE INTERVENŢIE ÎN CADRUL BĂTRÂNILOR SPITALIZAŢII

Necesităţile crescânde de spitalizare a bătrânilor, amploarea tulburările de spitalizare

şi gravitatea unora dintre acestea, care influenţează direct maladitatea şi mortalitatea, impun

considerarea unor forme de prevenire şi intervenţie în ceea ce priveşte sindromul de

spitalizare care afectează eforturile de ordin social şi medical pentru stimularea longevităţii.

Un astfel de program de prevenire şi intervenţie ar presupune aportul deosebit al asistentului

social din teritoriul respectiv, care :

întocmeşte ancheta sociala şi dosarul de internare în spital;

ia legătura cu medicul şi cadru medical al circumscripţiei teritoriale în evidenta cărora

figurează bătrânul respectiv;

face vizite la domiciliul bolnavilor care au deja dosarele repetizate unei unităţi;

explică bătrânului (în cadrul vizitelor la domiciliu) care este scopul şi utilitatea

internării, combătând anxietatea acestuia

prezintă cadrul în care va fi internat (local, dotare, personal)

asigura şi urmăreşte organizarea primirii cu atenţie a bolnavului de către , medic şi

personalul auxiliar, examinarea lui din prima zi, preluarea de probe pentru analize,

psihoterapie susţinută

se asigură de repartizarea în rezerve a bolnavilor, în raport cu nivelul lor de pregătire

socio-culturală şi cu gravitatea afecţiunilor:

solicita membrilor familiei de a vizita cu o frecvenţă mai mare bolnavul (nu numai în

zilele de vizita reglementate) în perioada adaptării bolnavului

poate urmării, asista şi completa programelor de terapie ocupaţionala prin care se va

urmării: recuperarea motricitatii, redobândirea autonomiei şi integrarea psihosociala

ANEXA 3

MODUL FUNCŢIONAL AL ACORDĂRII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE

VIZÂND VÂRSTNICII DE 65-75 ANI

Centrul de îngrijire al bătrânilor pe timpul zilei

De acest centru vor beneficia :

persoane ce au nevoie de consultaţii medicale :

persoane ce au nevoie de îngrijire medicala fără internare în spital

Acest centru facilitează preventiv reabilitate şi adaptarea şi aderă mai multe categorii

de servicii:

îngrijire medicala care presupune supravegherea medicală zilnică pentru a ajuta

clientul să atingă un nivel optim de sănătate după boală:

asistenta psiho-socială prin crearea unui mediu protector pentru clienţi cu tulburări

psihice de natură organică sau funcţională:

asistenta sociala vizând servicii orientate spre stimularea capacităţii clientului de a se

implica în activităţi sociale

Îngrijirea sănătăţii la domiciliul clientului

Se vizează prin aceasta forma de îngrijire obţinerea performantei activităţilor zilnice,

necesară supravieţuirii independente.

Sistemul de servicii „ foster carre” care presupune un proces de servicii de îngrijire în

cadrul familiei clientului sub supravegherea asistentului social

Ospiciu-instituţie care încadrează bătrânii cu o sănătate extrem de deteriorată.

Sistemul de îngrijire este coordonat de o întreagă echipă (medic, psiholog, asistent social,

personal auxiliar) şi poate fi asigurat pe o perioada nedeterminată

Servicii de protecţie care reprezintă o parte componenta a asistenţei sociale de îngrijire

pe termen lung cuprinzând: vizitele la domiciliu, linie de telefon, asigurarea transportului.

Îngrijirea de răgaz care poate prevenii sau amâna instituţionalizarea.

Există trei variante:

Se pot utiliza îngrijitori cu pregătire care pot îngrijii bătrânii la domiciliu. Ei pot

rămâne o zi un weed-end, un concediu.

Favorizarea facilitaţii rezidenţiale pe parcursul unei zile

Program adaptat pentru îngrijirea pe o perioadă fixă

ANEXA 4

MODUL DE STRATEGIE DE INTERVENŢIE ÎN CAZ DE CRIZĂ

Definirea problemei presupunând identificarea elementelor ce au condus la

declanşarea crizei. Aceasta se realizează din perspectiva clientului social, participare,

observaţia, relaţia, relaţia empatica şi absenta oricăror tendinţe de a judeca

Asigurarea siguranţei clientului. Se va evalua natura crizei şi consecinţele asupra

integrităţii fizice, psihice, emoţionale ale clientului care trebuie ajutat să se calmeze şi să

asimileze tendinţele de autodistrugere

Acordarea sprijinului. Clientul trebuie să i se demonstreze că lucrătorul de intervenţie

îl poate ajuta înţelegându-i problemele, implicându-se cu discreţie, toleranta, în maniera

nondirectivă şi de colaborare.

Examinarea alternativelor. Clientul trebuie ajutat să găsească nu numai variante

accesibile ci şi modalităţi de a interpreta corect o situaţie negativă

Elaborarea unui plan. Clientul va fi stimulat să formuleze un plan pe termen scurt care

să indice persoanele apropiate ce pot intervenii. Acestea vor fi contactate telefonic imediat.

Activităţile psiho-motorii prin care se pot depăşii stările de criza sunt cele oferite prin terapia

ocupaţională

Angajamentul. E folosit de asistentul social pentru al determina pe client să accepte

etape ale acţiunii prin care depăşeşte starea de criză.

Pentru obţinerea unor rezultate pozitive în aplicarea acestui model de strategie este

necesar ca asistentul social care se ocupa de acest program să dispună de patru categorii de

abilitaţi şi cunoştiinţe şi anume:

supervizarea (se recomandă a fi rotativă)

să dispună de cunoştiinţe teoretice care să presupună cunoaşterea aspectelor de ordin

biologic, social, politic care vizează persoana de vârstă a III-a:

să abordeze lucrul de echipă

- să realizeze un bun management social

Anexa 5

ŢĂRI CU PESTE 2000000 DE BĂTRÂNI (65 ANI ŞI PESTE, ÎN MII)

În 1985 POPULAŢIA VIZATĂ

ŢARA

CHINA

INDIA

U.S.A.

JAPONIA

GERMANIA (R.F.)

MAREA BRITANIE

ITALIA

FRANŢA

INDONEZIA

SPANIA

POLONIA

PAKISTAN

CANADA

VIETNAM

ROMÂNIA

TURCIA

52889

32689

28609

12125

8812

8466

7443

6748

5901

4274

3484

2818

2651

2393

2155

2093

În 2025 (estimare)

ŢARA POPULAŢIA VIZATĂ

CHINA

INDIA

U.S.A.

JAPONIA

INDONEZIA

GERMANIA

FRANŢA

ITALIA

PAKISTAN

MAREA BRITANIE

POLONIA

VIETNAM

178150

118968

58771

26842

23663

15175

11273

11221

10614

10437

7736

7725

TURCIA

SPANIA

CANADA

ROMÂNIA

7724

7217

6240

4252

Cockerman, William C. This Aging Society, New Jersey, Prentice Hall, Englewood

Cliffs, 1991 pag.34.

Anexa 6

SPERANŢA LA VIAŢĂ A BĂTRÂNILOR DE 65 ANI (ÎN 1986) ÎN CÂTEVA

ŢĂRI

ŢARA

BĂRBAŢI FEMEI

JAPONIA

GRECIA

SUEDIA

ELVEŢIA

ISRAEL

SPANIA

CANADA

AUSTRALIA

NORVEGIA

FRANŢA

ITALIA

S.U.A.

AUSTRIA

SINGAPORE

BELGIA

IRLANDA

PORTUGALIA

SCOŢIA

POLONIA

16,1

15,4

14,9

15,1

14,9

15,2

15

14,9

15,8

14,7

13,7

14,7

14,0

13,4

13,6

12,4

14,1

12,6

12,3

20,0

17,7

19,0

19,4

16,4

18,7

19,3

18,9

19,3

19,2

17,7

18,6

17,3

16,5

17,8

16,0

17,3

16,4

15,9

ROMÂNIA 12,8 14,7

Cockerman, William C. This Aging Society, New Jersey, Prentice Hall, Englewood

Cliffs, 1991 pag.42-43.

NOTE ŞI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

INTRODUCERE

1.Bogdan, Constantin, Elemente de geriatrie practică, Ed. Medicală, Bucureşti,

1992,p.17

CAPITOLUL I

Marinescu, Gh. Etudes sur le mecanisme histo-biochimique de la vicllesse et du

rageunissement, în „Buletin de la Societe Roumaine, de neurologie, Psihiatrie, Psychologie et

Endocrinologie, XIV nr.4. 1933, p.62, p.88

Cockerham, William, C.,This Aging Society, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New

Jersey, 1991.

Antohi, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Ed.Litera,

Bucureşti, 1994, p.211

CAPITOLUL II

Miftode, Vasile, Introducere în metoda investigaţiei sociologice, Ed. Junimea, Iaşi,

1982, p.160

Rotariu, Traian, Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Universitatea Cluj-

Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie, 1991.

Note de curs

Miftode, Vasile, Tehnici de culegere a datelor, f.e., Iaşi, 1979-1980

Miftode, Vasile, Curs de metodologie sociologică, f.e., Iaşi, 1979-1980.

CAPITOLUL IV

Politici sociale, note de curs.