Liceul Tehnologic „ION MINCU” PiteştiDomeniul: Resurse naturale şi protecţia mediului

Calificarea: Tehnician ecolog şi protecţia calităţii mediului

Poluarea fonicĂ Şi radioactivĂ

Îndrumător: Prof. Cârstea Gabriela Graţiela

Absolvent: Voinea Cristina

Cuprins

ARGUMENT

1. Poluarea – noţiuni generale − clasificare2. Poluarea fonică − noţiuni generale

2.1. Surse de poluare fonică2.2. Efectele de poluare fonică2.3. Metode de combatere a poluării fonice

3. Poluarea radioactivă − noţiuni generale3.1. Surse de poluare radioactivă

3.1.1. Accidentele nucleare3.1.2. Experimente cu arme nucleare3.1.3. Tratamente medicale cu radiaţii3.1.4. Activităţi omeneşti care folosesc radiaţia3.1.5. Radiaţia cosmică3.1.6. Radiaţia terestră

3.2. Acţiunea fiziologică a radiaţiilor3.2.1. Efecte somatice3.2.2. Efecte genetice

3.3. Doza totală de expunere admisă, primită de populaţia României

3.4. Studiu de caz

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

1

Argument

Mediul reprezintă locul de viaţă al individului, habitatul său. Trăind în strânsă legătură cu mediul său, omul a încercat întotdeauna să-l transforme, să-l utilizeze, să-l adapteze nevoilor sale pentru a supravieţui. Mai exact, omul a aspirat să controleze mediul, să stăpânească aspectele indispensabile supravieţuirii sale pe Terra. După cum se ştie, omul populează toate mediile posibile pe pământ, atât în ceea ce priveşte regiunile reci cât şi cele calde şi uneori chiar şi mediile extreme. Este important, de asemenea, să vedem şi modul în care omul interacţionează cu mediul, modul în care adoptă un comportament adecvat şi altruist în ceea ce priveşte spaţiile în care îşi petrece cea mai mare parte din timp. Astfel am discutat în acest proiect două dintre cele mai dezastruoase forme de poluare pe care le-a cunoscut omenirea de-a lungul existenţei ei. Am dorit sa aduc la cunoştinţă toate cele întâmplate, accidental cât şi intenţionat care au dus la o poluare cât mai mare in ultimii 100 de ani.

2

1. Poluarea − noţiuni generale

Poluarea este definită drept introducerea de materiale contaminante într-un mediu, materiale care cauzează instabilitate, dezordine şi duc la disconfortul sau chiar afectarea sănătăţii organismelor vii din acel mediu. Poluarea poate fi o substanţă sau sursă de energie precum zgomot, căldură sau lumină. Substanţele poluante pot avea origine nenaturală sau naturală, caz în care sunt considerate poluante daca depăşesc nivelele naturale.

Clasificare:

Poluarea aerului – se refera la introducerea substanţelor chimice şi particulelor în atmosferă. Substanţele uzuale variază de la monoxid de carbon pana la oxizi de nitrogen şi sunt produse în urma proceselor industriale şi a consumului de carburant de către automobile.

Poluarea apei – se referă la deversarea în apele curgătoare sau bălţi de substanţe contaminante, cel mai adesea rezultate în urma unor procese industriale.

Poluarea solului – principalele substanţe care poluează solul sunt hidrocarburile, metalele grele, erbicide, pesticide.

Contaminarea radioactivă – rezultată în urma testelor nucleare, accidentelor nucleare sau pur şi simplu rezultată în urma exploatării centralelor nucleare. Este cea mai “modernă” formă de poluare, apărută în secolul XX.

3

Poluarea fonică – apare îndeosebi în zonele urbane aglomerate sau în aproprierea aeroporturilor, şoselelor şi zonelor industriale

Poluarea cu lumină – apare tot în zonele urbane aglomerate Poluarea vizuală – este o formă mai puţin nociva, dar care

are un impact vizual semnificativ. În această categorie intra panerele outdoor, panourile publicitare, cablurile aeriene etc.

Poluarea termală – este schimbarea temperaturii apelor ca urmare a influenţei umane precum folosirea apelor pentru răcirea instalaţiilor industriale.

2. Poluarea fonică − noţiuni generale

Sunetele fac parte integrantă din viaţa noastră, cu ajutorul lor putem comunica, suntem avertizaţi în cazul unor pericole, obţinem informaţii sau ne relaxam ascultând muzica preferată. Din punct de vedere fizic sunetele reprezintă "vibraţii ale particulelor unui mediu capabile să producă o senzaţie auditivă”. Sunetul este o formă de energie fizică creată de obiectele care vibrează. Aceste vibraţii se transmit sub forma unor unde de presiune crescută sau scăzută care iradiază de la suprafaţa obiectului. Aceste unde constituie stimuli fizici pentru ureche. Sunetul se propagă sub formă de unde elastice numai în substanţe (aer, lichide şi solide) şi

4

nu se propagă in vid. Atunci când auzim ceva, de fapt urechea este atinsă de vibraţiile unduitoare ale presiunii atmosferice. Urechea transformă undele sonore în impulsuri electrice, pe care le transmite mai departe, la creier, care la rândul său decodifică semnalele. Urechea se obişnuieşte treptat cu sunetele, iar cu timpul învăţăm şi sensul acestora. Poluarea fonică sau sonoră constă în sunete produse de activitatea umană sau utilaje, maşini care afectează sau dezechilibrează activitatea omului sau animalelor. Zgomotul e reprezentat dintotdeauna ca un factor perturbator al organismului uman. Sub aspectul fizic zgomotul are 2 caracteristici esenţiale:     -Frecvenţa sau numărul de oscilaţii pe unitatea de timp;     -Tăria, forţa sau intensitatea sonoră;       Frecvenţa recunoaşte ca unitate de măsură Hertzul sau o oscilaţie pe secundă. Organismul uman înregistrează la nivelul aparatului auditiv oscilaţii între 16 şi 20.000 de hertzi. Cu timpul, pe masură ce înaintează în vârstă, urechea nu mai surprinde oscilaţiile mai înalte de 1.000-4.000 de Hertzi; cu cât frecvenţa este mai înaltă cu atât şi nocivitatea zgomotului este mai mare.

Decibelul este o măsură logaritmică a raportului dintre două puteri. Este folosită în acustică, fizică, electronică (inginerie). Este a zecea parte dintr-un bel (B).

2.1. Surse de poluare fonică

5

Deşi suntem în permanenta înconjuraţi de sunete, atât la locul de munca cat şi în oricare alt loc, în majoritatea cazurilor ne putem desfăşura activitatea ignorând zgomotul ambiental. Dar odată cu creşterea nivelului zgomotului, acesta devine un factor poluant care daca este permanent, influenţează negativ nivelul de performantă profesională, fiind de foarte multe ori cauza oboselii, nervozităţii sau a diminuării cantitative şi/sau calitative a calităţii activităţii prestate.

În natură sunetele puternice sunt o raritate, zgomotul este slab si de obicei de scurta durata.  Sunete precum murmurul apei unui izvor, ciripitul pasarelelor, sunetul valurilor, al unei cascade, freamătul frunzelor sunt întotdeauna plăcute  omului, ele liniştesc, elimină stresul, dar aceste sunete devin tot mai rare, fiind înlocuite de zgomotul provocat de industrie şi transport.  Marea majoritate a activităţilor omeneşti este generatoare de zgomote: alarmele, lucrările din construcţii, sistemele energetice, muzica intensă, vorbirea puternică, sunetul sirenelor, soneriile, claxoanele, zgomotul produs de traficul auto sau aerian (traficul aerian în special cel supersonic prezintă o sursă de zgomot cu implicaţii puternice. Unele motoare aviatice se aud  de la 30 km). În oraşele moderne, în special în metropole, cauza principală a poluării o constituie traficul rutier, în continuă creştere, cauzat atât de creşterea numărului de vehicule cât şi de viteza acestora. Pe autostrăzi de multe ori nivelul zgomotului depaseste 80 dB. Nici localităţile mici nu sunt ferite de poluarea sonoră atunci când sunt străbătute de artere de circulaţie importante. Traficul, indiferent sub ce formă se găseşte el, este, se pare, cea mai mare formă de ameninţare de poluare sonoră. Traficul din oraşe, traficul naval, deasupra şi pe sub apă este dăunător omenirii

6

dar şi animalelor acvatice, care comunică prin sunete ce se pot confunda cu sunetele provenite de la detectoarele cu ultrasunete.

Zgomotul produs de mijloacele de transport rutier :

- Zgomotul emis de vehiculele rutiere are un spectru de frecvenţă foarte larg, el fiind centrat între 500 Hz şi 1000 Hz. Nivelul puterii acustice a unui vehicul variază de o manieră complexă în funcţie de parametrii de construcţie (concepţie, fabricaţie, întreţinere). În timp ce motoarele actuale sunt tot mai performante pe plan energetic ,vehiculele cu gaz natural şi cele electrice sunt mult mai silenţioase.

Zgomotul provenit de la mijloacele de transport feroviar şi tramvaie:

7

- În domeniul transportului feroviar poluarea sonoră provine din: • activitatea propriu-zisă de transport feroviar (prin zgomotul produs de circulaţia vagoanelor şi a locomotivelor şi de semnalizarea acustică); • activitatea din depourile de locomotive; • activitatea din staţiile de cale ferată. Au fost identificate urmatoarele surse: • zgomotul determinat de circulaţia vagoanelor; • zgomotul locomotivelor; • zgomotul staţiilor de cale ferată; • semnalele acustice din staţiile de cale ferată.

Zgomotul provenit de la traficul aerian:

- În ultimele decenii, datorită globalizării, a crescut interesul faţă de transportul aerian. În ultimii ani, din punctul de vedere al protecţiei mediului, cerinţele faţă de aeronave au fost înnăsprite şi datorită necesităţii reducerii poluării fonice.

Zgomotul provenit din activitaţi urbane:

- Pe lângă zgomotul generat de trafic, se adaugă şi zgomotul din pieţe, locuri de joacă ( ţipetele copiilor pot atinge şi 80 dB), terenurile sportive, artificiile, discotecile şi cluburile, terasele, terenurile sportive şi stadioanele (zgomotul poate atinge 100 dB), animalele comunitare care tulbură liniştea, în special noaptea,ateliere şi service-uri auto.

Zgomotul provenit din industrie:

- Nivelul zgomotului de pe platforma combinatului poate atinge 80 dB, în cele mai multe zone, iar noaptea poate ajunge până la 75 dB). Zgomotul provine de la oţelarii, turnatorii,

8

exhaustoare, ventilatoarele industriale şi instalaţiile care eliberează aburul în atmosferă.

2.2. Efectele de poluare fonică

În cazul lucrătorilor din industrie sau construcţii, expunerea la poluarea fonică pe termen lung poate produce efecte nedorite asupra sănătăţii. Pierderea auzului indusă de zgomot este recunoscută de Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca fiind „cea mai comună şi ireversibilă boală industrială”. Pierderea auzului, pe ranga faptul ca poate opri o persoană să lucreze la întreaga sa capacitate, poate distruge viaţa socială a acesteia, izolând-o de comunitate.

Zgomotul e foarte periculos, acţiunea sa se manifesta cu timpul, pe nesimtite. Tot mai frecvent în lumea medicală se vorbeşte despre “maladia zgomotului”, cu afectarea sistemului nervos şi auditiv. Acţiunea primara a zgomotului puternic influentează negativ nu doar asupra urechii, dar şi asupra sistemului nervos, producând ameţeli, cefalee, oboseală. Muzica puternică poate crea stări de depresie.

Zgomotul afectează şi animalele, nu numai omul, producându-le stres, creşterea riscului de mortalitate, probleme de comunicare

9

care afectează reproducerea şi navigarea organismelor acvatice, pierderea temporară sau definitivă a auzului, restrângerea habitatului care poate merge până la extincţia speciei (un exemplu este moartea unor specii de balene din cauza detectoarelor militare cu ultrasunete). Cercetările recente demonstrează efectele sunetelor produse de om asupra organismelor marine, precum mamifere, broasca testoasă şi alte organisme marine. Zgomotele echivalente cu cele suportate de oameni în activitatea lor cotidiană au produs la maimuţe o crestere cu peste 30% a tensiunii arteriale şi o creştere a nivelului glucozei în sânge.

Spre deosebire de celelate forme de poluare, poluarea fonică creşte în continuare iar populaţia se arată tot mai nemulţumită.

Ca o concluzie la cele de mai sus, efectele produse de poluarea fonică sunt nu numai de natură medicală ci şi socială provocând:

Auz deficitar care poate fi acompaniat de tinnitus (zgomot în urechi) care apare la frecvenţe cuprinse între 3 000–6 000 Hz;

Dificultatea de a înţelege vorbirea, ca efect secundar al poluării sonore;

Tulburări de somn - acesta este efectul major al poluării fonice pe durata nopţii sau ca urmare a zgomotului pe durata zilei. Somnul neîntrerupt este o condiţie pentru o stare fiziologică şi mentală bună, iar absenţa acestuia conduce la creşterea tensiunii arteriale, palpitaţii, vasoconstricţie, modificări de respiraţie, aritmie cardiacă. Pentru un somn liniştit, nivelul de zgomot de fond trebuie să se situeze pe la 30 dB ;

Afectarea funcţiilor fiziologice, în cazul muncitorilor expuşi în permanenţă la zgomot, a populaţiei care locuieşte lângă aeroport. După expunere prelungită apar efecte permanente, ca de exemplu hipertensiunea arterială, boli ischemice de miocard, modificări ale reflexelor;

10

Boli mentale. Poluarea sonoră în sine nu conduce la boli mentale dar poate accelera sau intensifica dezvoltarea latentă a acestora. Expunerea la nivele ridicate de zgomot poate fi asociată cu apariţia nevrozelor;

Afectarea performanţelor cognitive: cititul, atenţia, rezolvarea problemelor, memorarea, performantele intelectuale;

Efecte sociale şi de comportament (cum ar fi indispoziţia, supărarea) care în general sunt complexe, subtile, indirecte şi rezultate ca urmare a interacţiunii cu mai multe variabile non-auditive. Zgomotele de peste 80 dB diminuează comportamentul civilizat şi cresc agresivitatea. Efectele sunt mai puternice atunci când intensitatea sunetului este însoţită de vibraţii de frecvenţă joasă sau când sunetul este însoţit de impulsuri sonore;

Efecte combinate asupra sănătăţii cauzate de zgomot şi alte surse mixte. În mediu coexistă sunete diferite, din surse diferite care combinate pot avea un efect cumulat asupra organismelor, în special asupra calităţii somnului de noapte;

Afectarea unor subgrupe vulnerabile care necesită mai multă protecţie faţă de poluarea sonoră, cum ar fi persoanele cu hipertensiune, bolnavii internaţi în spitale, cei cu probleme auditive, fetuşii, sugarii, copii mici, bătrânii.

2.3. Metode de combatere a poluarii fonice

11

Măsurile tehnice pentru combaterea poluării sonore se referă la ecranarea sursei de zgomot şi protecţia urechii omului şi a locuinţei, spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea. Se caută noi materiale de construcţie, cu proprietaţii antifonice, iar arhitectura spaţiilor de locuit trebuie sa ţină cont de amplasarea dormitoarelor astfel încât să nu fie expuse arterelor de circulaţie cu flux continuu.

Direcţia principală în managementul poluării sonore, atât în politicile naţionale cât şi în cea intenaţională, este dezvoltarea unor criterii pentru nivelele de expunere şi promovarea unor măsuri de control al zgomotului, ca parte integrată a programului de protecţie a mediului.

Managementul poluării sonore ar trebui să:

monitorizeze expunerea omului la zgomot; controleze sursele de poluare sonoră şi nivelul de emisii în

special în zone specifice, cum ar fi şcolile, spitalele, zonele rezidenţiale, locurile de joacă, dar şi stabilirea locurilor “sensibile” atât pe perioada zilei cât şi noaptea, controlul sănătăţii în zonele de risc;

ţină cont de consecinţele zgomotului la planificarea teritorială a transportului;

introducă sisteme de control a efectelor adverse asupra sănătăţii;

evalueze eficienţa politicilor de diminuare a zgomotului; adopte un ghid pentru zgomotul public, în vederea protejării

sănătăţii populaţiei.

În general cele mai înalte nivele de zgomot se întâlnesc în unitaţile industriale şi în marile aglomerări urbane. Pentru a nu perturba calitatea activitaţii la locul de muncă, au fost introduse o

12

serie de măsuri pentru prevenirea şi limitarea depăşirii anumitor niveluri de zgomot. Aceste măsuri pot fi: sociale (norme şi legi de interzicere sau limitare a nivelului sonor), tehnice (soluţii silenţioase, pereţi fonoizolanţi etc.), organizatorice (căsti de protecţie, dispunerea surselor de zgomot la o distanţă mare faţă de angajaţi) şi igienice (control medical, alimentaţie cu vitamine, etc.)

3. Poluarea radioactivă − noţiuni generale

Radioactivitatea poate fi definită ca proprietatea unor elemente de a se transforma, prin dezintegrare, în alte elemente, după emiterea unor radiaţii. Există o radioactivitate naturală, de origine cosmică (emisă de diverse corpuri cereşti, mai ales de Soare) şi terestră, emisă de rocile terestre, precum şi o radioactivitate artificială, provocată de activitatea umană. Poluarea radioactivă poate fi definită ca o creştere a radiaţiilor, ca urmare a utilizării de câtre om a substanţelor radioactive. Radiaţia se afla peste tot în natură. Ea poate fi radiaţie ne-ionizantă (ex. undele radio, lumina, microundele) sau radiaţie ionizantă (ex. razele X folosite în scopuri de diagnosticare medicală, razele gamma folosite în scopuri terapeutice).

3.1. Surse de poluare radioactivă

13

Radiaţiile emise de substanţele radioactive sunt de trei tipuri:- radiaţii gamma, constituite din unde electromagnetice de mare

frecvenţă, foarte penetrante;- radiaţii beta, compuse din electroni a căror viteză de deplasare

este apropiată de a luminii şi pot pătrunde în ţesuturile vii, pana la mai mulţi centimetri;

- radiaţii alfa încarcate pozitiv, care sunt nuclei de heliu, foarte puţin penetranţi pentru ţesuturile vii.

Printre principalele surse de poluare radioactivă se numără:

- utilizarea în industrie, medicină, cercetare a diferitelor surse de radiaţii nucleare; - exploatări miniere radioactive, la extragere, prelucrare primară, transport şi depozitare care pot contamina aerul prin gaze şi aerosoli, precum şi apa prin procesul de spălare;

- metalurgia uraniului sau a altor metale radioactive şi fabricarea combustibilului nuclear, care prin prelucrări mecanice, fizice, chimice, poate cuprinde în cadrul procesului tehnologic şi produşi reziduali gazoşi, lichizi sau solizi stocarea, transportul eventual evacuarea lor pot determina contaminarea mediului; - reactorii nucleari experimentali sau de cercetare, în care se pot produce industrial noi materiale radioactive; - centralele nuclearo-electrice care poluează mai puţin în cursul exploatării lor corecte, dar mult mai accentuat în cazul unui accident nuclear. - exploziile nucleare experimentale, efectuate îndeosebi în aer sau în apă şi subteran, pot contamina vecinătatea poligonului cât şi întregul glob, prin depunerea prafului şi aerosolilor radioactivi, generaţi de către ciuperca exploziei;

14

- avariile şi accidentele produse la instalaţiile tehnologice nucleare produc cea mai intensă contaminare; - accidentele în transportul aerian, maritim, feroviar sau rutier a celor mai felurite materiale radioactive; - deşeurile radioactive rezultate din activitatea economică şi de cercetare;

3.1.1. Accidentele nucleare

Accidente nucleare sunt sursele majore de contaminare radioactivă a mediului, implicit a omului, care s-au dovedit destul de grave sunt date de:

- defectarea uneia sau mai multor componente ale reactorului nuclear, al instalaţiei unde se produc sau se separă diverşi radionuclizi;

- revenirea pe sol şi deci scăparea de sub control a unor sateliţi purtători de mici rectori nucleari;

- testele nucleare;

- pierderi de surse puternice de radiaţii.

Accidentul nuclear, conform definiţiei date de Normele Republicane de Securitate Nucleară din România, este evenimentul care afectează instalaţia nucleară şi provoacă iradierea şi/sau contaminarea populaţiei şi a mediului înconjurător peste limitele admise.

15

Principalele accidente cu impact asupra mediului, care au avut loc de când s-a inaugurat “era nucleara”, sunt:

- 1948 – 1951, la Celiabinsk-65 – URSS, la instalaţiile de producere a plutoniului au fost deversaţi cca. 10 17 Bq în pariul Teka;

- decembrie 1952, la Chalk River – Canada, accident la un reactor soldat cu deversarea în apa de răcire a 3,7 •10 14 Bq;

- octombrie 1957, la Wwindscale – Marea Britanie, accident la un reactor având ca moderator grafitul, soldat cu incendiu şi emisii atmosferice de radionuclizi;

- decembrie 1957, la Kistim –URSS, la instalaţiile de producere a plutoniului are loc o explozie a unui tanc cu deşeuri, urmată de împrăştierea în mediu 7•1017 Bq;

- ianuarie 1976, la Palomares – Spania, un avion B-52 cu încărcătură nucleară suferă o ciocnire, rezultând împrăştierea în mediu a plutoniului de la doua bombe cu hidrogen;

- martie 1979, Three Mile Island – SUA, accident la un reactor nuclear anvelopat;

- aprilie 1986, Cernobîl – Ucraina, accident la reactorul nr.4, neanvelopat, moderat cu grafit şi soldat cu explozie şi incendiu, care a dus la împrăştierea a peste 3,7• 10 17 Bq de radionuclizi ai cesiului, stronţiului, iodului şi ai altor elemente.

3.1.2. Experimente cu arme nucleare

16

Energia eliberată în testele efectuate până în 1963 au fost de câteva ori mai mare decât a tuturor explozivilor folosiţi în al doilea război mondial, sau a 20-a parte din puterea explozivă nucleară acumulată în arsenalele americane şi sovietice în 1981 (exprimată în combustibil exploziv convenţional), această putere a fost de 600 megatone. În acelaşi timp, aproximativ 10 t plutoniu ,,neexplodat" s-a vaporizat şi dispersat în atmosferă.

Exploziile nucleare sovietice, deşi mai puţine, au avut o putere dublă faţă de cele americane (450 megatone faţă de 150), cea mai teribilă bombă sovietică fiind de aproximativ 4 000 de ori mai puternică decât ,,Little boy", folosită împotriva Japoniei. După 1963, testele cu arme nucleare an continuat în subteran. Din 1963 până în 1980, Statele Unite au mai efectuat cam 400 teste subterane cu bombe atomice, iar fosta Uniune Sovietică 300, dar cu o putere explozivă mult mai mare. La nivelul anului 1963 se apreciază că radionuclizii, proveniţi de la testele cu arme nucleare, au produs o iradiere suplimentară anuală de 430 mSv pe individ, în aproape întreaga emisferă nordică (majoritatea exploziilor au fost efectuate în această emisferă). După acest an, valoarea iradierii suplimentare a scăzut substanţial, până la momentul Cernobîl.

3.1.3. Tratamente medicale cu radiaţii

17

În clinici şi spitale, radiaţiile sunt folosite: - la radiografii, unde se folosesc în special radiaţiile X (Rőntgen); - în scop terapeutic se utilizează iradierea pentru distrugerea ţesuturilor tumorale maligne unde frecvent folosite sunt radiaţiile X de mare energie sau radiaţiile gama date de sursele Co-60. - în scopuri de investigaţie se utilizează administrarea de radionuclizi cu timpi scurţi de înjumătăţire, după care se realizează tomografierea, în special a plămânilor, oaselor şi creierului. La radiografii se folosesc, în special, radiaţiile X (Rontgen). O radiografie a toracelui va transfera plămânului un echivalent al dozei de 20 mSv. În scop terapeutic se utilizează iradierea pentru distrugerea ţesuturilor tumorale maligne. Frecvent folosite sunt radiaţiile X de mare energie sau radiaţiile gama date de sursele Cobalt-60. În scop terapeutic sunt necesare valori ale dozei absorbite foarte mari, ajungând până la câţiva zeci de gray. Se mai folosesc fascicule de neutroni si radiaţiile ionizante. În scopuri de investigaţie se utilizează administrarea de radionuclizi cu timpi scurţi de înjumătăţire. După administrare, se realizează tomografierea (radiografii ale structurilor dintr-un singur plan de profunzime), în special a plămânilor, oaselor şi creierului. Se estimează ca media echivalentului efectiv al dozei primită de organismul uman din proceduri medicale are valori de circa 200 mSv pe an.

18

3.1.4. Activităţi omeneşti care folosesc radiaţia

Dublarea necesitaţilor de energie electrică, la fiecare 12-13 ani, a făcut sa crească brusc interesul pentru rectorii nucleari, impunând dezvoltarea centralelor nuclearo-electrice, creşterea competitivităţii energiei electrice de origine nucleară şi ridicarea continuă a performanţelor atinse de rectorii acestor centrale, ca temperatura şi presiunea agentului transportor de căldură, a puterii instalate pe unitatea de masă a zonei active a reactorului. Centralele nucleare sunt astfel proiectate încât să cuprindă sisteme care sa prevină producerea accidentelor nucleare. Acestea sunt dispuse “în linie”, astfel încât, dacă un sistem de protecţie se defectează, un altul sa îi ia locul şi aşa mai departe. Este posibil ca toate sistemele din “linia” de protecţie să cadă unul după celalalt, dar probabilitatea producerii unui astfel de eveniment este extrem de mică.

3.1.5. Radiaţia cosmică

19

Radiaţia cosmică, numită şi „radiaţie cosmică de fond”, este radiaţia de natură corpusculară provenită direct din spaţiul cosmic („radiaţie cosmică primară”) sau din interacţiunile acesteia cu particulele din atmosferă („radiaţie cosmică secundară”). La radiaţia cosmică nu este vorba deci de un câmp electromagnetic, şi nici măcar de fascicule sau raze de particule elementare, ci de particule individuale. Radiaţia cosmică străbate atmosfera pămâtului şi ajunge la suprafaţa sa; intensitatea ei variază mult cu altitudinea.

Radiaţiile cosmice au fost descoperite la începutul secolului XX şi au constituit o sursă de particule de mare energie, necesare în studiul proprietăţilor materiei. Radiaţiile cosmice conţinând particule cu o energie neegalată au devenit un puternic instrument în studiul universului şi al istoriei sale.

Radiaţia cosmică primară este formată îndeosebi din protoni şi din alte nuclee atomice, lipsite complet de învelişul electronic, precum şi din alte particule, şi are ca origine procesele interstelare, unde particulele dobândesc energii uriaşe (până la 10 19

megaelectronvolţi).

Radiaţia cosmică secundară conţine îndeosebi particule elementare:

stabile (electroni, pozitroni, etc.) instabile (mezoni, hiperoni, etc.).

20

3.1.6. Radiaţia terestră

Este radiaţia emisă de suprafaţa terestră în flux continuu după ce s-a încălzit datorită convertirii radiaţiei solare directe în radiaţie calorică, prin care se încălzeşte suprafaţa terestră până la o anumită adâncime. Ea prezintă variaţii zilnice şi sezoniere ale intensităţii, în raport de intensitatea radiaţiei globale şi prezintă o anumită dependenţă de temperatura suprafeţei solului. La o temperatură medie a pământului de 15ºC, radiaţia terestră  prezintă o valoare medie de 0,57 cal/cm /min. Valoarea maximă se înregistrează vara pe cer senin şi pe suprafeţe uscate, iar cea minimă în nopţile de iarnă. În evoluţia zilnică se remarcă o creştere constantă de la răsăritul Soarelui până la amiază, când se produce maxima, urmând apoi o descreştere a valorilor spre seară şi pe parcursul nopţii, minima fiind înainte de răsăritul Soarelui.

3.2. Acţiunea fiziologică a radiaţiilor

21

În general, efectele vătămătoare ale radiaţiilor se împart în:

3.2.1.Efecte somatice

Care pot la rândul lor fi:−imediate ;−cronice;−întârziate;−efecte genetice.

Efectele somatice dau aşa-numita boală de iradiere care se manifestă prin urmatoarele sindroame imediate: - sindromul sistemului nervos central, care se instalează după cateva minute sau ore de la o iradiere de 50-60 Sv. Se manifestă prin convulsii şi lipsa de coordonare; - sindromul gastro-intestinal, manifestat prin greaţă, vomitări, diaree. Între efectele somatice cronice se inscriu: depresiuni hematopoetice, sterilitate, tulburarea vederii (cataracte), alopecia (caderea parului). Ca efecte întarziate se relevă: scurtarea vieţii şi apariţia neoplasmelor în diferite forme (frecvent cancer epiteliar şi pulmonar). Gravitatea bolii de iradiere depinde de echivalentul dozei.Astfe1: - pentru echivalentul dozei sub 2 mSv nu se evidenţiază influenţe; - pentru echivalenţe ale dozei între 2-5 mSv examenul

22

hematologic pune în evidenţă reducerea globulelor albe şi trombocitelor; - între 5 şi 9 mSv mortalitatea este ridicată; - peste 9 mSv mortalitatea este de 100%, daca nu se face transplant de maduvă osoasă.

3.2.2. Efecte genetice

Numeroase cercetări efectuate au evidenţiat că, prin iradiere, se pot produce şi mutaţii genetice, de la cele mai severe, ca de exemplu, întarzierea mintală, până la cele mai banale , cum sunt pete ale pielii. La plante, prin iradiere, s-au obţinut mutaţii genetice benefice, materializate prin creşterea calitaţii şi productivităţii. Se pare însă, că acest lucru se petrece numai până la anumite doze relativ mici. Depăşirea acestora poate produce leziuni biochimice ireversibile. În ceea ce priveşte norma referitoare la nivelul admisibil al radioactivităţii, alta decât cea naturală, a fost stabilită în România, pentru un individ din populaţie, în medie, la un echivalent al dozei efectiv de 1 mSv/an, adică jumatate din valoarea datorată iradierii naturale. Raportat la activitatea surselor pentru praful atmosferic şi depuneri, există următoarele limite:

- de atenţionare, când activitatea are valori de 185 Bq/m2 zi; - de avertizare, când activitatea atinge valori de 370 Bq/m2 zi;

23

- de alarmare, când activitatea atinge valoarea de 1 851 Bq/m2 zi.

3.3. Doza totală de expunere admisă, primită de populaţia României

Radioactivitatea naturală este constituită din radionuclizii prezenţi în mediul înconjurător (aer, sol, apă, vegetaţie, organisme animale, inclusiv în om) din cele mai vechi timpuri, încă de la formarea planetei Pământ. Aşa cum s-a explicat mai sus, doza radiaţiei pe care o primeşte omul din surse naturale se datorează atât radionuclizilor din organism, cât şi celor aflaţi în mediul înconjurător. Dacă un radionuclid incorporate în organism s-a fixat într-un organ critic sau s-a distribuit în tot corpul, va iradia organismul până la eliminarea sa biologică sau până la dezintegrarea sa completă. Doza dată de o asemenea sursă de iradiere, depinde evident de energia disipată de radiaţiile emise la dezintegrare. În cazul particulelor alfa şi beta, datorită parcursului mic, întreaga energie (sau cea mai mare parte a ei) va fi disipată în ţesut. Pentru România, fondul natural de iradiere, adică doza efectivă totală datorată radiaţiilor de origine naturală primite de om, are valoarea medie de 2,27 MS pe an, mai mică decât valoarea similara calculată mediu pentru întreaga populaţie a planetei - 2,4 MS pe an. Radiaţiile gamma, emise de radionuclizii naturali existenţi mai ales în sol, aer, şi materialele din care sunt construite locuinţele,

24

iradiază întregul organism al omului cu o doză efectivă care a fost calculată la valoarea medie de 0,46 mSv pe an pentru fiecare cetăţean din România. Această valoare poate cunoaşte variaţii foarte mari în funcţie de o serie de factori: geologia solului, structura clădirilor şi timpul de staţionare în locuinţă. Totuşi este de reţinut faptul ca nivelul de expunere la radiaţia naturală poate varia foarte mult, în principal datorită tipului de roci din care este format substratul geologic. În unele zone din India, Brazilia, Congo sau Suedia, fondul natural de iradiere este de până la 10 ori mai ridicat.

3.4.1 . Studiu de caz ( Cernobîl )

Accidentul de la Cernobîl poarta în sine o crimă dublă: prima, de sorginte tehnică, ca rezultat al nerespectării tehnicii securităţii regimului de exploatare a centralei termonucleare, şi a doua, de caracter statal –politic. Conducerea de vârf a fostei URSS a încercat să camufleze dimensiunile, proporţiile şi pericolul acestei tragedii, din care cauza că nu s-au luat măsurile de protecţie corespunzătoare.

Rectorii de la Cernobîl sunt cu uraniu slab îmbogăţit ( deci mari producători de plutoniu – material cu importanţă strategică militară), având ca moderator o prismă de grafit şi ca agent de răcire apa. Aceşti rectori sunt înveliţi intr-o anvelopă cu rol de

25

protecţie. Anvelopa este o construcţie din beton armat, având pereţii cu grosimea de 1-2 m, care constituie ultima barieră împotriva răspândirii radionuclizilor în caz de accident Aceşti rectori sunt în întregime de construcţie rusească şi au trecut prin toate fazele de proiectare şi construcţie tipice pentru un reactor de putere, aşa încât personalul de exploatare cunoştea foarte bine tipul de reactor şi considera că nu este posibil nici un accident. Această convingere a dus la neglijarea grosolană, de câtre personalul de exploatare, a tuturor regulilor stabilite pentru funcţionarea reactorului.

Una din cele mai importante reguli era interzicerea funcţionării reactorului la o putere sub 90% din puterea nominală. Neţinând cont de normele de exploatare şi dorind sa facă un experiment pentru verificarea funcţionarii turbinelor generatoare de curent electric în regim inerţial, personalul de exploatare a coborât puterea reactorului la 10 % din puterea instalată. Revenirea la normal nu s-a mai putut realiza, puterea reactorului a crescut brusc la sute de mii de MW în numai 2 secunde. Aceasta a dus la creşterea mare a temperaturii zonei active şi la imposibilitatea opririi reactorului. Au urmat, la interval de câteva secunde, doua explozii succesive, care au aruncat placa de beton de 1000 de tone aflată deasupra reactorului, cu rol de protecţie, precum şi cantităţi mari de combustibil nuclear încărcat cu radionuclizi de fisiune şi moderator arzând, în curtea centralei. Moderatorul de grafit a luat foc şi a ars cca. două săptămâni, cu toate eforturile masive făcute de pompieri pentru stingere. Primele victime au apărut din rândul pompierilor care au stins aceste focare de incendii. În cursul exploziei iniţiale, precum şi a îndelungului incendiu, produşii de fisiune, produşii de activare, precum şi parţi ale combustibilului nuclear au ajuns în atmosferă şi s-au depus nu numai în jurul centralei, ci în toată emisfera nordică.

Cele mai afectate au fost regiunile din Ucraina, Belarus şi Rusia. Poziţia imediat următoare, în privinţa contaminării, o ocupă tarile nordice( Norvegia, Suedia, Finlanda) deoarece direcţia de

26

deplasare a maselor de aer deasupra Europei a fost în primele zile ale accidentului, spre nord şi nord-vest. În zilele de 29, 30 aprilie şi 1 mai, direcţia de deplasare a maselor de aer s-a schimbat spre sud ceea ce a dus la contaminarea atmosferei din tara noastră. Datorită precipitaţiilor şi fenomenelor naturale de depunere uscată, radionuclizii au ajuns pe sol, intrând în celelalte componente ale mediului (apă, sol, biosferă).

Reactorul avariat a fost închis într-un sarcofag de beton pentru a se evita contaminarea aerului şi a pânzei de apă freatică. Dar sarcofagul de protecţie, turnat în grabă peste rămăşiţele reactorului accidentat, este şubred, fisurile cauzate de iradiaţii şi intemperii eliberând în atmosferă particule radioactive. Elementele radioactive pătrund în sol şi contaminează apele freatice înainte ca acestea să se verse în Nipru, râul care alimentează cu apa potabilă milioane de oameni.

Mai mult, există pericolul unui al doilea accident nuclear. Potrivit specialiştilor, în cazul unui uragan sau cutremur de pământ, construcţia riscă să se prăbuşească, punând în contact direct cu aerul cele circa 160 de tone de magmă radioactivă care se găseşte în continuare pe fundul reactorului accidentat.

Efectele contaminării radioactive s-au simţit mulţi ani de atunci, iar într-o oarecare măsură se simt şi azi. La douăzeci şi şapte de ani după catastrofă, unele produse se aflau încă sub o atentă supraveghere: carnea de ren din regiunea Lapland (Finlanda), carnea de oaie din Marea Britanie sau peştele din unele lacuri norvegiene şi suedeze.

3.4.2. Studiu de caz ( Fukushima )

27

Accidentul de la Fukushima este unul regretabil, nu încape nici o îndoială. Scenariile optimiste au fost infirmate rapid de desfășurarea evenimentelor și cantități necunoscute de radiații au fost eliberate în atmosferă. Nu este vorba de cantități foarte mari, deoarece în acest caz, măsurarea lor ar fi fost mult mai ușoară de către statele din jur. Este foarte probabil ca unii angajați ai centralei să fi primit chiar doze letale. Fără a fi cinici, haideți să ne desprindem puțin de tragismul real al situației și să privim lucrurile la rece pentru câteva momente.Ce s-a întâmplat de fapt în Japonia? În primă instanță, a avut loc unul din cele mai puternice cutremure înregistrate de când se fac astfel de statistici, de 9.0 grade pe scara Richter, urmat de valuri tsunami care au măturat insulele nipone cu o forță nemaiîntâlnită probabil de sute de ani. În momentul scrierii acestor rânduri, numărul de victime se apropie de 10000 și este în creștere. Japonia are nu mai puțin de 17 centrale nucleare, cu un total de 55 reactoare funcționale până la data cutremurului, dintre care o singură centrală a avut probleme serioase, patru reactoare devenind critice din cele 55. Dacă studiem mai îndeaproape centrala de la Fukushima, vom vedea că aceasta a fost dată în folosință în 1971, împlinind anul acesta 41 de ani. Deși inițial trebuia închisă la începutul lui 2011, centrala a mai primit o extensie a perioadei de viață până în 2015. Din păcate, nu va mai fi cazul, natura oprind-o într-un mod dramatic. Accidentul nuclear de la Fukushima-Daiichi a avut loc la data de 11 martie 2011 la centrala electrică atomică Fukushima din Japonia, care constă din 4 reactoare nucleare, ca urmare a cutremurului din nord-estul țării de la ora 14:46, urmat de un tsunami de mari proporții. Centrala nucleară Fukushima I a fost

28

nevoită să recurgă la acumulatoarele electrice de rezervă, dar acestea au o capacitate limitată. La 14 martie compania TEPCO (Tokyo Electric Power Company), care administrează centrala, a făcut cunoscut că nici sistemul de răcire al reactorului 2 nu mai funcționează. Fără o răcire normală la un reactor se poate ajunge la supraîncălzirea miezului cu material fisionabil radioactiv al reactorului până la o temperatură de 2.000 °C, crescând riscul topirii lui și al unor explozii. La 15 martie autoritățile din Tokio au anunțat că la reactorul (blocul) 2 Fukushima a avut loc o explozie care a avariat învelișul acestuia, provocându-se astfel o creștere a radioactivității în zona înconjurătoare. Administrația centralei vorbește despre "valori dramatice ale radioactivității". Drept urmare populația locală din perimetrul de 30 de km în jurul centralei (care nu era încă evacuată) a fost avizată să rămână în locuințe, pentru a nu se expune direct (este vorba de aparatul respirator) radioactivității crescute. După explozia de la reactorul 2 s-a anunțat un incendiu la reactorul 4 (care la cutremur era în revizie). De la acesta provine acum creștere puternică a radioactivității direct în atmosferă. Se speculează că reactorul respectiv ar avea două găuri de dimensiuni metrice în înveliș (carcasă). Doza de radiație naturală, la care este expus în general tot Pământul, este între 0,0001 - 0,0002 milisievert/oră. Doza de radiație maximă admisă (considerată nevătămătoare omului) este cuprinsă între 200 și 300 milisievert/oră. În cazuri izolate s-a constatat că doza de 500 milisievert/oră poate cauza la unii oameni forma acută a bolii de radiație. Doza de 1.000 milisievert s-a constat că a cauzat o mortalitate de 10 % în decurs de 30 de zile , iar doza totală de 6.000 milisievert este letală (mortală). Datele de mai jos indică valorile măsurate în zona reactorului. La data de 26 martie Tepco a făcut cunoscut că valorile măsurate la parterul reactoarelor 1 - 4 este de 200 mSv/h, iar apa radioactivă scursă printr-o spărtură de la reactorul 2 are o valoare măsurată de peste 1.000 mSv/h.

29

La 12 aprilie 2011 autoritățile japoneze au mărit clasificarea accidentului nuclear de la Fukushima de la nivelul 5 la nivelul 7, nivelul maxim pe scara accidentelor nucleare. Nivelul 7 a fost și nivelul declarat la accidentul nuclear da la Cernobîl în 1986. Este posibil ca unii muncitori să fi primit o doză letală de radiații. Este la fel de probabil ca acei muncitori, dacă nu erau în centrală în momentul cutremurului, să fi murit la fel de bine acasă, pe drum, pe faleză, prin oraș, etc. Ei se vor alătura celor 56 de sovietici care au astupat în primele ore reactorul de la Cernobîl. Probabil cifra victimelor celor două accidente nu va trece de 100. Nu am statistici la îndemână, dar prețul uman plătit pentru această resursă este unul extrem de mic, comparativ cu alte ramuri energetice sau industriale. Nu vom extinde discuția la victimele asociate indirect cu accidentul de la Cernobîl, din două motive. Este dificil de asociat cazurile de cancer apărut ulterior în zona afectată cu accidentul propriu zis. Nu spun că această corelație nu există sau că trebuie minimizată discuția în jurul ei, dar tot așa de bine, de dragul simetriei, putem studia efectul altor industrii asupra calității vieții. Mineritul cauzează și el pierderi de vieți omenești pe termen lung prin afecțiuni cauzate de metalele grele din pânza freatică. Din nou, efectele nu sunt imediate și nu sunt corelate direct cu mineritul, dar ce ne facem când o haldă de steril o ia la vale sau se infiltrează în sol? Cine contabilizeză numărul bolnavilor de cancer din acea zonă cu activitățile miniere? Să nu mai vorbim de alterarea deseori iremediabilă a calității vieții victimelor acidentelor rutiere, mult mai numeroși la număr. La Fukushima, s-a deversat material radioactiv în mare. La fel de bine, s-au deversat nenumărați litri de țiței de la conducta British Petroleum, chiar acum câteva luni. Care din cele două evenimente credeți că a avut un impact mai mare asupra ecosistemului oceanic? Să mai amintesc de zecile de teste nucleare făcute pe continentul american și în Pacific, inclusiv de francezi? Ce credeți că a contaminat mai mult mediul, scurgerile de la Fukushima sau detonarea câtorva zeci

30

de bombe atomice, una mai puternică decât cealaltă, pe pământ, sub pământ, în atmosferă sau la limita spațiului?Pentru un an de fucționare al centralei  care produce 6.6 GWh, putem alege între:

o centrală termică pe cărbune care arde 2.3 milioane tone de cărbune (un tren lung de 1000 de kilometri) și degajă 3 miliarde de metri cubi de CO2 (contribuind la efectul de seră), 41000 tone SO2 (ploi acide), 9.6 milioane metri cubi de NOx

(iritant respirator), 1200 tone de praf, 377000 tone cenușă în suspensie și 250000 tine cenusă solidă.

o centrală termică alimentată cu petrol, care arde 1.52 milioane de tone de petrol (conținutul a trei superpetroliere enorme de 500000 tone) și degajă 2.4 miliarde de metri cubi de CO2 (efect de seră), 91000 tone SO2 (ploi acide), 6400 tone NOx (iritant respirator), 1650 tone de praf.

o centrală nucleară, ce consumă 27 de tone de uraniu îmbogățit 3% (conținutul unui camion de 14 metri cubi), fără emisii de CO2, SO2, NOx, praf sau cenusă. Produce doar 14 metri cubi de deșeuri puternic radioactive (combustibil iradiat, din care 97% poate fi recuperat și reutilizat prin reprocesarea elementelor combustibile arse) și circa 500 de metri cubi de deșeuri slab și mediu active, izolate de mediu.

Rezumând, la Fukushima un cutremur de 9.0 grade pe scara Richter și un val tsunami de 7 metri au lovit, unul după altul, o centrală nucleară veche de 40 de ani, aflată la 150 km de epicentru, ce ar fi trebuit închisă în acest an, din cele 17 existente în Japonia. Radiațiile emise vor fi probabil letale pentru un număr de oameni care reprezintă mai puțin de 0.2% din numărul de victime cauzate de cutremur și tsunami iar impactul asupra mediului și a populației aflate dincolo de porțile centralei va fi probabil minimal. Asta înseamnă că centrale nucleare nu sunt sigure? În ce fel de logică poate avea sens această afirmație? Fukushima a demonstrat ca o centrală nucleară veche de 40 de ani nu a cedat decât parțial în fața unuia dintre cele mai mari dezastre naturale din ultimele decenii.

31

Pentru mine, asta este o garanție a siguranței centralelor nucleare moderne.

Despre reactor − BoilingWaterReactor(BWR)

Reactorul cu apă în fierbere (BWR) este un reactor din generaţia a II-a, dezvoltat de General Electric la mijlocul anilor 50.

În contrast cu reactoarele cu apă sub presiune (PWR), într-un reactor BWR aburul necesar turbinei ce generează electricitate este produs în miezul reactorului şi nu într-un generator sau în schimbătorul de căldură. Într-un reactor BWR există un singur circuit în care apa, aflată la o presiune mai joasa (75 bar) fierbe în miezul reactorului la aproximativ 285ºC. Reactorul este proiectat să opereze cu 12 ÷ 15% din apa din partea superioara a miezului sub forma de abur, rezultând: − o moderare slabă, eficienţa neutronică scăzută şi densitate de putere scăzută comparativ cu baza miezului. Prin comparaţie, într-un reactor PWR nu există fierbere deoarece circuitul primar este menţinut sub presiune înaltă (158 bar).

• Avantaje:

- vasul reactorului şi componentele asociate lucrează la o presiune substanţial scăzută (75 bar) comparativ cu un reactor PER (158bar); - vasul de presiune este supus unei iradieri substanţial scăzute comparativ cu un reactor PWR, şi deci nu există pericolul de a deveni casant cu trecerea timpului;

32

- operează la o temperatură joasă a combustibilului nuclear.

• Dezavantaje:

- calcule complexe operaţionale de management al utilizării combustibilului nuclear în elementele combustibile din cauza curgerii bifazice a apei (apă şi abur) în partea superioară a miezului; se impune mai multă aparatură în miezul reactorului; - vasul de presiune este mult mai larg decât la un reactor PWR de aceeaşi putere, cu costuri corespunzătoare; (totuşi costurile totale pot sa scadă deoarece reactorul BWR nu are generator de abur, schimbător de căldură şi tubulatură asociată); - contaminarea turbinei cu produşi de fisiune (mai puţin în cazul tehnologiilor cu combustibil modern); - se impune ecranarea şi controlul accesului în jurul turbinei de abur în timpul operării normale din cauza nivelului de radiaţii provenite din intrarea aburului direct din miezul reactorului; se cer şi măsuri de precauţie suplimentare în ceea ce priveşte activitatea de mentenanţă a turbinei; - barele de control trebuie inserate mai jos şi, deci, pot să nu cadă în reactor sub întreaga lor greutate în cazul unei pierderi totale de putere (în cele mai multe tipuri de reactoare, barele de control sunt suspendate cu electromagneţi, permiţând căderea lor în caz de pierdere a puterii).

33

CONCLUZII

Cea mai importantă concluzie a acestui proiect este că poluarea există şi că are efecte deloc neglijabile. Poluarea este generată de diferite surse şi are multe forme de manifestare. Oamenii au devenit conştienţi de importanţa acestui fenomen şi acţiuni de contracarare a lui s-au luat, mai ales la nivelul comunităţilor locale. Activitatea de protecţie a mediului nu se poate desfăşura în mod eficient decât în condiţiile existenţei unui cadru legislativ şi instituţional adecvat. Măsurile concrete de protecţie a mediului se aplica la nivel de firmă, stat sau nivel planetar. Pentru obţinerea de rezultate eficiente este necesar monitoring-ul de mediu, auditul ecologic şi dezvoltarea pieţei ecoindustriilor. Monitoring-ul de mediu reprezintă un ansamblu de operaţiuni pentru supravegherea, evaluarea, prognoza ăi avertizarea în scopul intervenţiei operative pentru menţinerea calităţii mediului. Activitatea de monitoring are ca efect evaluarea impactului asupra mediului. Auditul de mediu se înscrie în analiza de impact asupra mediului. Poate ajuta la protecţia mediului, dar nu poate realiza această protecţie, fiind doar un instrument pentru a stabili daca reglementările de mediu sunt respectate, daca şi în ce măsură instalaţia funcţionează corect, atitudinea salariaţilor şi a şefilor în problemele de mediu, punctele slabe etc. Piaţa ecoindustriilor este o piaţă a procedeelor şi echipamentelor de depoluare, care se adăugă elaborării de

34

tehnologii curate. Totodată, această piaţă asigură serviciile de mediu. Decizia privind protecţia mediului se ia prin legile cu privire la poluare. În România, interesul pentru protecţia mediului s-a manifestat începând cu prima lege pentru ocrotirea mediului din 1930. Referitor la poluarea sonoră, masurile luate au fost prezentate în lucrarea de faţă. În concluzie, efectele poluării fonice şi radioactive sunt multiple şi nu trebuiesc neglijate, acestea afectând sănătatea fizică şi mentala omului.

35

BIBLIOGRAFIE

Barnea, M., “Efectele poluării mediului asupra omului”, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1973, p. 73-90

Cojocaru I., “Surse, procese şi produse de poluare”, Editura Junimea, Iasi, 1995

Manescu S., “Poluarea mediului şi sănătăţii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

Roşu Daniela, “Poluarea sonoră” capitol în “Ecologie. Suport de curs”, Editura Eurobit, Timişoara, 2008

www.articole.famouswhy.ro/auzul_si_poluarea_sonora

http://www.mmediu.ro/departament_mediu/starea_mediului/rom/cap6/main.htm

36