Summit-ul NATO de la Chicago din luna mai a reprezentat un element intens urmărit pe scară largă. Întrebarea este de ce acest interes pentru declarațiile formale care succed oricărei întâlniri la nivel înalt? Cineva ar putea răspunde: este simplu, NATO este cea mai mare alianță militară din lume, cea mai longevivă și are în componență unele dintre cele mai puternice state, state care au scris nu doar istoria lor, ci și pe cea a multor state ale lumii. Desigur, ar putea fi un răspuns, NATO a supraviețuit „testului” adaptării i m p u s e d u p ă d i s p a r i ț i a dușmanului său tradițional din timpul Războiului Rece, s-a adaptat și a demonstrat în anii următori că poate avea un rol important în misiunile de instaurare a păcii și menținere a păcii. NATO este pe de altă parte și o adevărată comunitate de securitate colectivă, aș spune chiar că este singura din lume. Iar componența sa este și ea extrem de importantă, știindu-se cât de mult cântărește SUA în această structură. Totodată, NATO a asigurat pacea în statele sale membre, a prevenit reapariția unor conflicte între foști dușmani tradiționali, implicând într-o cooperare activă state care au provocat cele mai devastatoare și cumplite războaie ale lumii. În același timp, NATO nu doar că a lăsat ideea că a fost soluția pentru a pune capăt rivalităților dintre

marile puteri europene, dar a funcționat foarte bine ca un element de descurajare. Articolul său 5, care într-un jargon ar putea f i r e z u m a t l a l o z i n c a mușchetarilor: „Toți pentru unul și unul pentru toți!” a reușit să țină departe de teritoriul Aliaților state cu diferite pretenții și tendin-țe belicoase care și-au dat seama că un atac asupra unui stat în-seamnă un atac asupra tuturor și implicit asupra celui mai puternic stat al lumii. Însă, după „testul” dezmembrării URSS-ului și al căderii comunismului, NATO a fost pus în fața unui alt test care i-a verificat din nou capacitatea de adaptare: terorismul. Terorismul, un fenomen care până la 11 Septembrie 2001 era considerat a fi o problemă strict de legată de politica internă de securitate a unui stat, cele mai bune metode de a lupta împotriva sa sunt măsurile polițienești și judiciare, susținute de servicii secrete naționale. 11 Septembrie însă a revelat cât de devastatoare pot fi acțiunile teroriștilor și invocarea articolului 5 al Tratatului NATO a ridicat pentru mulți dintre cei care studiau terorismul, ce rol ar putea avea NATO ca alianță militară împotriva teroriștilor. Războiul din Afghanistan a oferit un răspuns foarte bun la această întrebare, deși au fost mulți cei care au rămas convinși că acțiunile militare nu sunt cele mai eficiente împotriva terorismului. Cu toate

CUVÂNTUL EDITORULUI

Center for European Policy Evaluation

Nr. 3, Iunie 2012

Politica sub lupa CEPE

Subiecte abordate

Summit-ul NATO de la

Chicago

Grecia și prăbușirea

gigantului economic

Siria pune în dificultate

ONU

Alegerile din Egipt

Alegerile prezidențiale din

Timorul de Est

În acest număr:

Zarurile au fost aruncate: Obama

vs Romney 4 Vechea Rusie, noua Europă

6 Iranul și balansarea Rusiei în

Orientul Mijlociu 10 Marea Chinei de Sud și potențialul

unui conflict între China și Filipine 16

Brazilia suplimentează trupele

militare de la granitțacu Amazonul 20

acestea, acțiunea extrem de costisitoare din Afghanistan a pus în defensivă Al-Qaeda, a distrus centrele de antrenament ale teroriștilor, a condus la capturarea, dar și uciderea multor teroriști, între care și câțiva de pe treptele superioare ale ierarhiei și a ajutat și la eliminarea într-o oarecare măsură a unei părți importante din surse de finanțare ale Al-Qaeda. Însă, Afghanistan-ul nu a fost o misiune ușoară pentru NATO și deși au trecut mai bine de 10 ani de la declanșarea operațiunii, unul dintre punctele centrale ale summit-ului a fost reprezentat de misiunea militară din acest stat care nu poate fi retrasă până când în Afghanistan nu este reconstruit un stat care să nu mai poată deveni un loc de refugiu pentru teroriști.

De asemenea, NATO a arătat că poate juca un rol și în mișcările de eliberare ale popoarelor arabe de sub tirania liderilor dictatori, Libia fiind cel mai recent exemplu de misiune reușită a NATO. Pe acest fundal pot fi înțelese și chemările sirienilor care de mai bine de un an se opun liderului Bashar al –Assad. Într-un moment în care planul lui Annan, susținut de ONU pare a fi ajuns într-un impas,

2

Politica sub lupa

CEPE

opozanții sirieni așteaptă o mutare din partea NATO.

Însă, la nivelul sistemului internațional, ceea ce s-a întâmplat la Chicago este un eveniment important din multe altele care zguduie sau pot surprinde lumea: nesfârșita criză euro, posibilitatea de intrare în faliment a Greciei, tensiunea crescută dintre Israel și Iran alimentată de așa-zisul plan nuclear al Iranului, politica ofensivă de care China a dat dovadă în Marea Chinei de Sud în fața statului Filipine, despre care se pare că ONU nu are nimic de spus, alegerile din Egipt între doi lideri cu viziuni destul de radicale și periculoase, în același timp, pentru securitatea și stabilitatea regiunii.

În sistemul internațional se pare a se fi creat percepția unei stări de insecuritate crescândă, astfel, acțiunile de întărire a securității la frontiera unui stat în care cel mai mare dușman pare a fi pădurea amazoniană, cum este cazul Braziliei, trezește suspiciuni din partea unuia dintre vecinii săi.

Alina MOGOȘ

Noua agenda a securității NATO: previziuni pentru secolul XXI

Adoptarea Noului Concept Strategic în cadrul summit-ului de la Lisabona, în noiembrie 2010, a reprezentat încă un pas

important făcut pentru consolidarea parteneriatului dintre statele membre NATO, dar şi a relaţiilor cu terţii. La aproape doi

ani de la momentul respectiv, şefii de state şi guverne s-au reunit pentru a face un bilanţ al operaţiunilor desfăşurate de

atunci şi pentru a contura un plan de îmbunătăţire a capabilităţilor în materie de securitate şi apărare. Summit-ul de la

Chicago, desfăşurat între 20 şi 21 mai 2012 a reconfirmat angajamentul partenerilor faţă de obiectivele, valorile şi principiile menţionate în Tratatul de la Washington şi a creat terenul propice pentru dezbaterile privind problemele actuale

cu care se confruntă comunitatea internaţională. Cum arată lumea prin lupa NATO şi care este noul plan al aliaţilor?

1. Summit-ul NATO de la Chicago

NATO este cea mai importantă organizaţie dedicată menţinerii securităţii şi stabilităţii internaţionale, căutând în permanenţă să îşi redefinească obiectivele şi să găsească soluţii la provocările cu care se confruntă întreaga comunitate internaţională. Pentru că ameninţările în materie de securitate sunt tot mai complexe, diverse şi au căpătat un caracter transnaţional, NATO a făcut eforturi considerabile pentru a-şi adapta cadrul operaţional, instrumentele şi tehnicile de lucru la noile realităţi ale ordinii mondiale. Fără nicio îndoială,

NATO reprezintă un catalizator al securităţii euro-atlantice, iar implicarea sa în operaţiuni la nivel mondial reprezintă o dovadă a faptului că pentru a-şi asigura securitatea în interior, aliaţii trebuie să intervină şi în exterior. Se poate afirma că aliaţii „oferă unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu de securitate euro-atlantic stabil, bazat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi angajarea în soluţiona-rea paşnică a disputelor, în care nicio ţară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă ţară prin ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei”[1]. Cu alte cuvinte, o lume sigură, echilibrată, nu ar putea fi imaginată fără existenţa şi intervenţia NA-TO în acele regiuni care se pot constitui în adevăra-te butoaie cu pulbere: conflictele pot escalada şi pot afecta stabilitatea statelor vecine. În Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949 statele membre NATO afirmau că se aliniază la principiile Cartei ONU şi ca urmare „ sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a civilizaţiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii individuale şi a literei legii” [2]. În baza acestor valori stabilite şi împărtăşite, statele care fac parte din Alianţă şi-au stabilit obiectivele şi au acţionat în comun. Relaţia de cooperare s-a intensificat în ultimii ani, în special după atacurile teroriste din 2001 care au relevat că până şi cele mai puternice state din punct de vedere economic, politic sau militar pot fi vulnerabile şi că nu îşi pot garanta securitatea singure [3]. În cadrul summit-ului de la Lisabona, statele membre şi-au reafirmat aceste obiective şi au adoptat Noul Concept Strategic prin care se acordă o importanţă deosebită consolidării parteneriatelor cu terţii. Un accent deosebit se pune pe relaţia cu Uniunea Europeană, văzută ca partenerul de bază al NATO, dezvoltarea competenţelor UE în domeniul securităţii şi apărării fiind de bun augur. Totodată, NATO se angajează să continue lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, împotriva atacurilor cibernetice, a traficului de persoane, droguri, statelor eşuate, conflictelor regionale şi a

consecinţelor acestora [4]. Cele trei mari obiective ale summit-ului au fost: 1.construirea unui plan care să aibă în vedere viitorul Afghanistan-ului; 2.găsirea de soluţii pentru a investi „inteligent” în apărare; 3.consolidarea parteneriatelor cu aliaţii din toată lumea. Pe data de 20 mai şefii de state şi guverne au redactat Declaraţia summit-ului de la Chicago [5] ce cuprinde principalele puncte discutate, constituite în angajamente pe care participanţii şi le-au asumat pentru a îndeplini cu succes obiectivele pe termen lung ale NATO. Aliaţii susţin prin toate mijloacele necesare dezvoltarea Afganistan-ului şi împiedicarea transformării acestuia într-un loc sigur pentru activităţile teroriste care ameninţă regiunea şi chiar întreaga lume. Scopul este ca până la data de 31 decembrie 2014 trupele NATO să se retragă din Afganistan, după ce acesta se va fi stabilizat prin transferul responsabilităţii în materie de securitate de la ISAF (Forţele Internaţionale de Asistenţă în Securitate) către Forţele de Securitate Afgane. NATO nu se va retrage definitiv, urmând ca după acest termen să desfăşoare activităţi de antrenare a forţelor naţionale de securitate afgane, ceea ce înseamnă că Aliaţii îşi vor asuma responsabilitatea în continuare faţă de acest teritoriu. Prezenţa acestora în Afganistan reprezintă o garanţie a faptului că rezultatele obţinute se vor menţine pe termen lung. Unul dintre conceptele – cheie vehiculate în cadrul summit-ului este acela de „smart defence”. Întrucât relaţia de cooperare cu UE este una vitală pentru NATO, Aliaţii întăresc în cadrul acestei declaraţii însemnătatea acesteia pentru procesul de combatere a ameninţărilor la adresa spaţiului transatlantic. În cadrul summit-ului s-a pus accent pe caracterul unic al parteneriatului UE-NATO cu precădere pentru faptul că cele două au desfăşurat în comun numeroase operaţiuni de management al crizei. Tocmai pentru a face aceste operaţiuni să fie cât mai eficiente, dar şi mai puţin costisitoare în condiţiile în care UE se confruntă cu o criză economică severă, NATO a conceput o nouă strategie prin care activităţile Alianţei pentru următorii ani să se poată realiza, iar obiectivele să fie îndeplinite cu minim de costuri. „Smart defence” poate fi utilizat în acele arii critice pentru aliaţi, cum ar fi: operaţiunile de recunoaştere şi supraveghere, intelligence, training, în aşa fel încât ei să se poată concentra pe acele arii care contează cel mai mult, să se poată specializa şi să poată găsi în continuare soluţii la problemele globale.

3

Nr. 3, Iunie 2012

,,Scopul summit-ului a fost acela de a

găsi soluții globale la probleme

globale.”

Anders Fogh Rasmussen– secretar

general al Alianței

Noua agenda a securității NATO: previziuni pentru secolul XXI

4

Politica sub lupa

CEPE

În ceea ce priveşte relaţia cu Federaţia Rusă, statele membre au considerat că aceasta are o importanţă strategică deosebită întrucât contribuie la crearea unui „spaţiu comun al păcii, securităţii şi stabilităţii” [6]. De altfel NATO încurajează dezvoltarea unui parteneriat strategic puternic cu Federaţia Rusă, mai ales că în 2012 se împlinesc zece ani de la formarea Consiliului NATO-Rusia, timp în care s-au făcut progrese în ceea ce priveşte cooperarea dintre cei doi actori internaţionali. La sfârşitul lunii martie 2012, acestea au desfăşurat o simulare de acţiune împotriva terorismului, în cadrul Consiliului Permanent Comun NATO – Rusia. Cu toate acestea, statele membre NATO îşi exprimă îngrijorarea cu privire la prezenţa trupelor ruseşti pe teritoriul Georgiei şi fac un apel la Federaţia Rusă pentru a permite intervenţiile umanitare şi prezenţa observatorilor internaţionali. Preşedintele Putin a refuzat să participe la summit, dat fiind faptul că înaintea acestuia cei doi parteneri nu s-au pus de

acord în vederea instalării scutului anti – rachetă. Acesta este încă un subiect sensibil care face relaţia dintre NATO şi Rusia greu de gestionat. Ostilitatea Rusiei şi absenţa preşedintelui Putin de la summit ridică semne de întrebare în ceea ce priveşte natura unei viitoare cooperări. Conform Declaraţiei ce a urmat primei seri a summit-ului, liderii statelor membre NATO au luat în considerare toate ameninţările cu care se confruntă comunitatea internaţională, propunând soluţii pentru fiecare în parte. Abordarea Aliaţilor este adaptată noii ordini mondiale, iar agenda cu obiective, deşi îndrăzneaţă este realistă şi pragmatică întrucât ia în considerare toate riscurile şi ameninţările, propunând soluţii care să întărească organizaţia dinăuntru, asigurându-i în continuare funcţia de garant al securităţii transatlantice.

Monalisa GIUGLEA

Zarurile au fost aruncate: Obama vs. Romney

Zarurile au fost aruncate. În cursa prezidențială republicană rămâne învingător Mitt Romney, mult mai devreme de luna

august, momentul oficial pentru învestitura republicană. La începutul lunii mai s-au retras și ultimii doi adversari rămași în

lupta pentru învestitura republicană: Newt Gingrich, respectiv Ron Paul. Astfel, s-a lansat oficial campania electorală pentru

prezidențialele americane, iar lupta pentru Casa Albă presupune o serie de tactici și strategii politice dure.

2. Președintele Barack Obama vs. Mitt Romney

Astfel, 43% din alegătorii independenți

optează pentru Romney, în timp ce doar

36% pentru Obama.

5

Nr. 3, Iunie 2012

Newt Gingrich și-a încheiat oficial campania prezidențială în data de 2 mai, printr-o apariție și o declarație oficială în Arlington. Anunțul retragerii sale a sosit în urma lansării în campania electorală a lui Barack Obama a unor materiale video care-l înfățișau pe Newt Gingrich aducând acuzații și critici grave la adresa lui Mitt Romney. [7] Contrar acestor probe, întrebat după retragerea sa despre viitorul președinte al Americii, Newt Gingrich a declarat următoarele: „Am fost întrebat de multe ori dacă Mitt Romney este suficient de conservativ. Însă răspunsul meu este simplu: în comparație cu Barack Obama? Aici nu este vorba de a alege între Mitt Romney și Ronald Reagan. Ci de alegerea dintre Mitt Romney și cel mai radical președinte de stânga din istoria Americii”. [8] În mesajul oficial de retragere din campania republicană, Gingrich a mulțumit tuturor susținătorilor săi și a declarat că pentru el campania și anul 2012 au reprezentat ceva uimitor. Mai mult decât atât, Gingrich a făcut și o serie de declarații privind politica inter-nă americană subliniind faptul că piața de capital americană este condusă de Senat, „o instituție disfuncțională”. [9] La aproape două săptămâni de la acest moment, adversarul republican al lui Mitt Romney rămas în cursă, Ron Paul, a anunțat retragerea sa pentru învestitura republicană. Astfel, Mitt Romney devine oficial contra-candidatul lui Barack Obama la președenția americană. Într-un comunicat oficial, Ron Paul a afirmat că nu mai dispune de fondurile necesare pentru a continua campania în alegerile primare din statele americane care nu și-au exprimat votul încă, dar că el speră să continue afirmarea ideilor sale până la momentul în care poporul american își va desemna reprezentantul republican pentru prezidențialele americane, în luna august. [10] Aici intervine diferența dintre Ron Paul și Newt Gingrich. Deși Newt Gingrich s-a retras definitiv din campania republicană, Ron Paul susține că nu va mai fi prezent în alegerile primare, dar că se bazează pe voturile delegaților pentru învestitura din august. Astfel, a ridicat o serie de suspiciuni și mulți analiși politici se întreabă dacă va fi prezent pe listele de vot din luna august. Însă, așa cum o arată deja trendurile și sondajele existente, contra-candidatul lui Obama pentru președinția americană este Mitt Romney. [11] O serie de sondaje realizate la jumătatea lunii mai îl arată pe Romney ca având un real avantaj în

fața lui Obama. Iar principala problemă a Statelor Unite în prezent este economia, față de care se îndreaptă suspiciunile și îngrijorările lor, în special în cazul alegerii viitorului președinte. [12] În plus, în sprijinul lui Romney vine și Rick Santorum, care și-a anunțat oficial sprijinul pentru candidatul republican, ca fiind „o misiune ușoară”. Toți foștii candidați la învestitura republicană, cu excepția lui Ron Paul, și-au exprimat deschis susținerea pentru Mitt Romney în vederea alegerilor prezidențiale americane, demonstrând astfel solidaritatea republicanilor. [13] Este de înțeles totuși că în situația unor alegeri prezidențiale aspru criticate, alianțele politice să se formeze în vederea obținerii rezultatelor dorite, chiar dacă inițial adversari precum Santorum și Romney și-au adus acuzații grave, alimentând astfel atacurile politice specifice alegerilor. Tot începutul lunii mai marca și lansarea oficială a campaniei electorale a actualului președinte american. Printr-un mesaj menit să demonstreze cetățenilor americani că președintele este gata să preia un nou mandat, dar făcând și o acuzație directă la adresa contra-candidatului său, Barack Obama a declarat la lansarea campaniei sale electorale în Columbus (Ohio): „Mandatul meu a început în anul 2009, în contextul gravei crize economice. Astăzi toți cetățenii Americii trec printr-o perioadă foarte grea. Dar nu am abandonat pe nimeni. Această criză durează de câţiva ani, iar economia încă se confruntă cu dificultăţi şi va necesita eforturi susţinute”. [14] Odată lansată, campania aduce cu sine și o serie de critici aspre la adresa lui Barack Obama, care se folosește de succesul său împotriva lui Osama bin Laden pentru a transmite un mesaj profund alegătorilor. Echipa de campanie a lui Barack Obama a lansat un material video „O singură șansă” („One Chance”), în care fostul președinte, Bill Clinton, declară că Obama a luat o decizie extrem de dificilă prin elminarea lui Osama bin Laden. La finalul videoclipului audiența este pusă în fața unei comparații cu republicanul Romney: „Care ar fi fost opțiunea lui Romney?”. [15] [16] În acest mod, Obama dorește să evidențieze diferențele de viziune politică și de luarea deciziilor dintre el și Romney în ceea ce privește rolul Statelor Unite pe scena politică internațională. Astfel, el crede că în asemenea situații Romney ar fi procedat altfel, și cel mai probabil, nu ar fi procedat bine pentru Statele Unite. Pus în fața declarațiilor dure ale unor foști și actuali membrii ai SEALs (Trupele Speciale Navale, Aeriene și Terestre Americane), Obama a negat promovarea excesivă a celebrării misiunilor realizate împotriva lui Osama bin Laden ca mesaj

6

Politica sub lupa

CEPE

electoral. Dar iată cum au reacționat cei doi candidați în fața acestor declarații. Romney le-a răspuns unor jurnaliști care l-au întrebat dacă el ar fi dat ordinul de lansare al raidului împotriva lui bin Laden: „Evident. Chiar și Jimmy Carter ar fi dat acest ordin”. Pe de altă parte, Obama a afirmat următoarele : „Am spus că mă voi duce după bin Laden, dacă vom avea ocazia să o facem, şi am făcut-o. Dacă există alţii care au spus un lucru şi acum spun că ar fi făcut altceva, le las lor grija să se explice”. [17] Sloganul campaniei lui Obama, „Înainte!” („Forward!”) amintește de sloganurile marxiste din secolele XIX și XX. [18] Mesajul campaniei lui Obama stârnește și mai multă suspiciune în rândul alegătorilor americani. De vreme ce timp îndelungat America a luptat pentru extirparea răspândirii comunismului în Asia și Europa, apare sub semnul întrebării posibilitatea ca însăși America să se îndrepte către aceste convingeri politice. Din moment ce capitalismul a adus criza financiară cu care se confruntă atât America, dar și întreaga lume, direcția viitoare nu este oare socialismul sau chiar comunismul? Cel mai probabil electoratul american nu este pregătit pentru o schimbare politică atât de radicală. Însă sloganul poate avea și o altă interpretare. Este posibil ca Obama să încerce să depășească această criză economică ce a dominat în ultimii patru ani politica internă și externă americană prin a merge „înainte”. Politica trebuie dusă mai departe, la fel și convingerile democratice, iar criza economică globală trebuie depășită.

„Războiul electoral” dintre Obama și Romney se desfășoară pe măsura convingerilor și viziunilor politice diferite ale celor doi. Electoratul american și-a centrat atenția luna aceasta între declarațiile acestora în ceea ce privește legalizarea căsătoriilor persoanelor de același sex. Legislația socială reprezintă un punct de maxim interes pentru alegătorii americani. În timp ce Mitt Romney susține că „mariajul este o relaţie între un bărbat şi o femeie”, Barack Obama a declarat că nu are absolut nimic împotriva mariajului persoanelor de același sex. [19] În acest sens, Mitt Romney ar fi putut să se bazeze pe această ocazie ca să-și antreneze adversarul într-o nouă serie de atacuri. În schimb, Romney a ales să reacționeze de această dată în mod diplomat, păstrându-și ideile într-o manieră moderată și conservatoare, lucru care va fi apreciat probabil de electoratul republican. Este posibil ca Romney să fi apelat la această reacție tocmai pentru a distruge mitul conform căruia a gafat suficient de mult de la începutul anului, în special în afirmațiile și acuzațiile orientate către contra-candidații săi. Luna aceasta campania electorală prezidențială a demarat puternic pe baza legislației sociale și a politicii interne a Statelor Unite mai ales pentru faptul că audiența principală este reprezentată de electoratul american. În ceea ce privește politica externă și de securitate a Statelor Unite, cei doi candidați își expun viziunile diferite, însă ambii susțin implementarea de măsuri și soluții specifice pentru ieșirea din criza economică profundă.

Teona-Sandra ANDRONACHE

Zarurile au fost aruncate: Obama vs. Romney

Vechea Rusie, noua Europă

Pe fundalul unor proteste de o magnitudine nemaîntâlnită după anii ’90, Putin a devenit oficial, în luna mai, noul

Preşedinte al Federaţiei Ruse, însă se poate pune într-un mod legitim întrebarea: îşi va continua „ţarul de la

Kremlin” politica externă aleasă în anul 2000 când a devenit pentru prima oară preşedinte sau va alege o altă cale

date fiind schimbările ce au avut loc la nivel internaţional (vezi retragerea SUA, problemele cu care se confruntă

Europa şi tranziţia către o lume non-polară)?

Anul 2012 poate fi declarat cu succes anul alegerilor prezidenţiale în Europa, dacă avem în vedere alegerile din Rusia, cele din Franţa, cele din Serbia, şi cele viitoare din Germania privind noul Cancelar. Astfel

că ne-am putea aştepta la o schimbare pe plan internaţional în ceea ce priveşte comportamentul statelor menţionate mai sus. Mai mult, evenimente precum cele din Siria, Iran sau Coreea de Nord au creat un

7

Nr. 3, Iunie 2012

sentiment de insecuritate resimţit la nivelul întregului sistem internaţional, mai ales pe fundalul acestor alegeri care nu le-au permis sau nu le vor permite actualilor conducători aspiranţi la un nou mandat să îşi asume responsabilitatea electorală pentru acţiuni de mare impact. Revenirea lui Vladimir Putin în postul de preşedinte al Rusiei nu a fost neaşteptată sau spectaculoasă, mai ales că majoritatea analiştilor sunt de părere că acesta nu a părăsit rolul de conducător nici măcar sub mandatul lui Medvedev, actualmente, noul premier al Rusiei. În timp ce pe Medveved liderii vestici îl percepeau ca fiind un modernizator, Putin este văzut drept un lider nedemocratic şi conservator, care de cele mai multe ori nu se sfieşte să se folosească de puterea hard a Rusiei pentru a îndeplini un obiectiv naţional[20]. Europa a fost principala ţintă pentru strategia „dezbină şi vei cuceri” a Rusiei[21]. Totuşi, în ceea ce priveşte relaţia dintre aceasta şi Rusia lucrurile par a se schimba. Încă din anul 2000 Putin şi-a orientat atenţia către Germania, cu care a dezvoltat de-a lungul anilor un parteneriat strategic. Motivul: Germania este cel mai mare importator european de energie rusească, fapt ce i-a determinat pe ruşi să construiască un nou gazoduct, care are drept destinaţie Germania; apoi, aceasta este cea mai mare economie europeană. În plus, cele două state au adesea o poziţie comună în ceea ce priveşte anumite evenimente internaţionale, de exemplu: când Consiliul de Securitate al ONU a votat rezoluţia 1973 privind implementarea no-fly zone în Libia, Rusia alături de Germania şi China s-au abţinut de la vot[22]. Pe de altă parte, în prezent, Angela Merkel pare mult mai preocupată de sarcina de a ţine Uniunea Europeană unită decât de a

promova interesele Rusiei în Europa, astfel că Moscova va fi nevoită să îşi schimbe strategia, mai ales că un alt stat prieten al Rusiei, Franţa, încă nu şi-a conturat o politică externă clară după venirea la putere a noului preşedinte. Un al treilea stat aliat al Moscovei în Europa era Italia prin fostul său premier, Silvio Berlusconi. În prezent, preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, este mai degrabă un susţinător al vestului decât al estului. Dacă în trecut Franţa şi Italia erau cei mai importanţi oponenţi europeni indirecţi (nu s-au opus oficial, dar au creat un sentiment de neînţelegere în interiorul NATO) ai implementării scutului anti-rachetă american pe teritoriul european, în prezent Italia este un susţinător al acestui proiect, ceea ce vine clar în detrimentul intereselor Rusiei în zonă. Kremlinul a reuşit cu sprijinul celor trei state prietene să: complice expansiunea NATO, să îşi promoveze interesele în NATO, să îşi dezvolte dimensiunea militară şi să invadeze Georgia fără ca UE sau NATO să intervină prin aceeaşi modalitate. Totuşi, în prezent Europa trece printr-o perioadă extrem de complicată şi mai mult orientată către interior, ceea ce îi îngreunează sarcina lui Putin de a promova prin intermediul unui stat european interesele Kremlinului în interiorul UE[23]. Aşadar, folosirea relaţiilor personale pe care Putin le avea cu anumiţi conducători europeni pare a nu mai fi o reţetă viabilă utilizată pentru a întări poziţia Rusiei în interiorul continentului European. Mai mult, dacă în trecut Rusia îşi folo-sea resursele energetice pentru scopuri politice în Europa, astăzi o astfel de strategie nu mai pare la fel de eficientă, mai ales pe fundalul crizei economice şi politice prin care trece Europa. Sarcina lui Putin se anunţă cu atât mai dificilă, cu cât vecinul său estic, Republica Populară Chineză,

3. Angela Merkel și Vladimir Putin

8

Politica sub lupa

CEPE

devine din ce în ce mai incomod având în vedere avansul său economic şi perspectivele sale militare. Astfel că misiunea lui Putin de a urmări interesele Rusiei în Europa, şi nu numai, este din ce în ce mai dificilă în condiţiile mondiale actuale. Rămâne de văzut ce loc va ocupa Rusia pe noua tablă de şah internaţională şi la ce strategii va recurge liderul de la Kremlin.

Ana-Maria GHIMIȘ

Vechea Rusie, noua Europă

Grecia și prăbușirea gigantului economic

Problemele economice generează probleme sociale şi politice şi afectează evoluţia naturală, firească a unui stat. În lipsa unor măsuri temeinic gândite şi a unei gestionări eficiente a mecanismelor statului, consecinţele nu întârzie să apară. Este şi cazul Greciei care încă de la debutul crizei economice din 2008 s-a confruntat cu necesitatea adoptării unor decizii deloc populare din punct de vedere social pentru a putea salva o economie considerabil şubrezită. Măsurile economice drastice, nepopulare au generat şi tensiuni sociale, îngreunând astfel deciziile liderilor politici greci. Cetăţenii greci şi-au pierdut încrederea în propriul lor stat deoarece acesta nu le mai poate garanta securitatea socială. Conform unui studiu Kapa Research efectuat la finele anului 2010, 50% dintre greci se tem de posibilitatea falimentului statului grec, ceea ce conduce în acelaşi timp la diminuarea sentimentului de apreciere faţă de valorile statului grec [24]. Tocmai pentru a preveni agravarea situaţiei, în luna mai a anului 2010 s-a implementat programul de ajustare economică, sub supravegherea Fondului Monetar Internaţional, specializat în restabilirea economică a statelor aflate în declin. FMI s-a implicat în sensul realizării unei redistribuiri a veniturilor, aspect ce atrage după sine şi o redistribuire a puterii şi a nivelului de bunăstare a cetăţenilor. Programul de ajustare economică a fost

Uniunea Europeană a avut la baza constituirii sale raţiuni pur economice. Ulterior, parteneriatul dintre statele membre s-a

consolidat, urmând ca relaţia de cooperare să se extindă şi la nivel politic şi destul de fragil la nivel militar. Consensul în

această arie a fost întotdeauna destul de greu de obţinut, dată fiind şi sensibilitatea domeniului securităţii pentru un stat.

Politicile europene se determină şi se potenţează reciproc, iar evenimentele care au loc într-unul dintre statele membre au

efect de domino, afectând şi celelalte state, şi totodată influenţând şi evoluţia Uniunii în ansamblul său. Încă de la finele

anului 2011, principala preocupare a statelor membre a fost indisolubil legată de soluţionarea crizei economice. Grecia, a

cărei situaţie economică precară a transformat-o în „protagonista” acestei crize este de departe cel mai afectat stat mem-

bru al Uniunii. În prezent, toate eforturile sunt îndreptate în direcţia restabilirii sale economice, pentru a preîntâmpina un

deznodământ mult mai sever pentru acest episod dificil. Cum vor soluţiona liderii politici europeni această criză şi care vor fi

efectele pe termen lung?

construit în vederea unei mai bune gestionări a problemelor fiscale şi financiare, dar şi pentru reglementarea sistemului bancar, serviciilor şi a pieţei de muncă [25]. Cu toate eforturile realizate de către greci în sensul restabilirii situaţiei economice, previziunile nu sunt deloc încurajatoare şi, mai mult decât atât, îngrijorează şi celelalte state din Uniunea Europeană. În ultimele două săptămâni s-a vehiculat ideea unei posibile retrageri a Greciei din zona euro. Economia europeană a generat parteneriate şi unitate politică, legitimând în acelaşi timp şi implicarea Uniunii în politica internaţională. Conform lui Kupchan, unul dintre cei mai importanţi specialişti în relaţii internaţionale, Uniunea Europeană nu are neapărat nevoie de capabilități militare sau de o mare influență politică pentru a se constitui într-un mare jucător global. Puterea ei economică atrage celelalte state în parteneriate și îi permite să se implice în acest fel în diferite operațiuni [26]. Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso a afirmat că este recomandat ca

,,Dacă unul dintre membrii unui club nu

poate respecta regulile clubului din care

face parte, acesta să îl părăsească”

9

Nr. 3, Iunie 2012

regula fiind valabilă pentru orice organizaţie [27]. Afirmaţia lui Barosso este una tranşantă şi pune la îndoială unitatea statelor europene în acest context, în care însuşi echilibrul şi stabilitatea Uniunii Europene sunt ameninţate. Declarația lui Barosso, liderul uneia dintre instituţiile cu caracter supranaţional ale Uniunii pune în pericol tocmai coeziunea europeană. O potenţială ieşire a Greciei din zona euro ar avea consecinţe serioase asupra situaţiei economice a Uniunii, dar şi asupra fiecărui stat membru în parte, mai mult decât asupra Greciei, după cum afirmă Jens Weidmann, preşedintele Băncii Centrale Germane. Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi dispariţia structurii pe piloni a Uniunii Europene, Uniunea Economică şi Monetară făcea parte din pilonul supranaţional, de altfel cel mai bine conturat pilon în termeni de cooperare şi consens între statele membre. Inevitabil, problemele de la nivelul acestei politici se răsfrâng asupra celorlalte politici şi activităţi ale Uniunii. La începutul lunii martie, şefii de state şi guverne îşi exprimau îngrijorarea cu privire la faptul ca implicarea europenilor în problemele de Politica Externă şi Securitate Comună a fost vizibil diminuată, mai ales că în urma Tratatului de la Lisabona s-a încercat o consolidare a acestei politici. Situaţia din Grecia se înrăutăţeşte tot mai mult şi, potrivit previziunilor făcute de către economişti, pensionarii nu vor mai putea fi plătiţi, în aceeaşi situaţie aflându-se şi bugetarii, iar pentru sistemul bancar se prevede un colaps care va con-duce către o adevărată catastrofă economică [28]. Pe de altă parte, cel mai puternic stat al Uniunii

Europene, Germania, este de părere că zona euro va supravieţui la fel de bine şi după ieşirea Greciei şi că va progresa mai bine decât a făcut-o în ultimii doi ani iar Uniunea Europeană nu se va prăbuşi cu atâta uşurinţă. Ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schauble, a menţionat într-un interviu acordat „Rheinische Post” următoarele: “Vrem ca Grecia să rămână în zona euro. Dar pentru aceasta trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile. Nu putem forţa pe nimeni.” [29] Din punct de vedere legal, conform prevederilor UE, ieşirea Greciei din zona euro nu se încadrează în niciunul dintre scenariile anvizajate de către statele membre. Pentru ca o ţară să iasă din zona euro, ea ar trebui să iasă definitiv din Uniune, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Prin urmare, acest scenariu este dificil de coordonat din punct de vedere legal şi se poate constitui ca precedent pentru state precum Portugalia sau poate chiar Spania. A lua o decizie în contextul dat, în urma analizei evenimentelor recente, este o misiune dificilă atât prin prisma grecilor, cât şi privind prin cea a partenerilor europeni. O decizie cu caracter economic va avea consecinţe şi asupra cooperării de la nivel politic, cu precădere pentru că Grecia nu poate susţine în niciun fel la momentul de faţă activitatea UE. Dezbaterile sunt în curs, iar liderii europeni trebuie să găsească o soluţie viabilă cât mai curând pentru că o Uniune Europeană puternică şi consolidată din interior este o Uniune Europeană puternică şi pe plan internaţional. Întrebarea este dacă liderii europeni vor reuşi să redea echilibrul Uniunii şi care sunt costurile înfăptuirii acestui deziderat. Anul 2012 este un an electoral pentru multe dintre statele europene, fapt care a făcut ca deciziile să fie luate mai greu. Care va fi nivelul de implicare al Germaniei în continuare şi ce poziţie va lua noul preşedinte al Franţei, François Hollande faţă de această problemă, rămâne de văzut.

Monalisa GIUGLEA

10

Politica sub lupa

CEPE

Iranul și balansarea Rusiei în Orientul Mijlociu

Cu toate că presiunea internaţională exercitată asupra Iranului este enormă, echipa trimisă spre a negocia un

acord cu statele vestice pare a fi puţin interesată de a ajunge la un compromis, mai degrabă încercând să câştige

timp pentru a obţine legitimitatea programului său faţă de cetăţenii iranieni[30].

Programul nuclear al Iranului este unul

dintre cele mai importante subiecte de

discuţie pe agendele de politici externe ale

liderilor celor mai puternice state ale lumii.

Trebuie spus că nu arma în sine reprezintă

cea mai mare ameninţare, ci logica sub

care se află cei care o deţin. Încă din timpul

Războiului Rece s-a considerat că

principalul motiv al deţinerii unei arme

nucleare este descurajarea. Aşadar, un stat

nu creează o armă nucleară pentru a o

folosi, ci pentru a-i împiedica pe alţii să

aibă un comportament ostil faţă de statul

în cauză. Acesta era considerat a fi un

comportament raţional, având în vedere că

folosirea armei nucleare ar putea declanşa

o reacţie în lanţ, ce ar avea drept

consecinţă distrugerea totală a planetei.

Dacă până în prezent armele nucleare erau

percepute a fi factori stabilizatori ce

conferă un comportament previzibil

statelor ce deţin o astfel de armă, această

logică este schimbată de posibilitatea de a

folosi armele atomice într-un mod cu totul

iraţional. Aceasta este şi temerea celorlalte

state în ceea ce priveşte Iranul. În timp ce

statele europene şi SUA susţin că statul

iranian plănuieşte să construiască o armă

nucleară cu motive clar ofensive împotriva

Israelului, liderii acestui stat susţin că

scopul dezvoltării de energie nucleară

constă în faptul că Iranul doreşte să obţină

energie pentru reactoarele medicale şi

energie electrică fără a se baza pe petrol,

sursă ce preferă să o folosească pentru

export. Deţinerea armei nucleare de către

statul iranian nu este un subiect nou, însă

starea de insecuritate a atins cote înalte

după luna noiembrie a anului 2011 odată

cu descoperirile făcute de inspectorii

internaţionali, cu aplicarea de sancţiuni din

partea SUA și a Europei. Acestea au

culminat cu ameninţarea venită din partea

Iranului de a interzice trecerea navelor

transportatoare de petrol prin strâmtoarea

Ormuz şi cu faptul că Israel şi-a declarat

disponibilitatea şi voinţa de a ataca

facilităţile nucleare ale Iranului. Toate

aceste sancţiuni au generat o creştere a

preţului barilului de petrol, în condiţiile în

care statele europene încă resimt efectele

crizei financiare, ceea ce evident a dus la o

destabilizare continuă a pieţei[31].

La jumătatea lunii aprilie oficiali din Iran,

Statele Unite, Rusia, China, Franţa, Marea

Britanie şi Germania s-au întâlnit la

Istanbul (Turcia) pentru a discuta despre

programul nuclear al Iranului. Rezultatul a

fost unul surprinzător în sens pozitiv.

Printre cerinţele vesticilor s-au numărat:

„ întreruperea producţiei de combustibil de

uraniu, oprirea transportului de stocuri

existente”, încetarea şi dezmembrarea

instalaţiei nucleare recent finalizate, ce a

fost localizată sub muntele Fordo, în

apropiere de oraşul sfânt al-Qum[32]. În

tot acest timp, iranienii par mai degrabă

interesaţi în a câştiga timp pentru a obţine

legitimitate, mai ales că îmbogăţirea

11

Nr. 3, Iunie 2012

uraniului este văzută că fiind un element de

mândrie şi suveranitate naţională. Hamidreza

Taraghi, consilierul liderului suprem al Iranului,

Ayatollah-ul Ali Khamenei, a declarat că:

„Fără a viola vreo lege internaţională sau

vreun tratat de non-proliferare, am reuşit

să ocolim linia roşie pe care Occidentul a

creat-o pentru noi.”[33] Acesta percepe Vestul

drept un inamic al statului iranian pe care îl

foloseşte drept element de legitimizare în faţa

propriilor cetăţeni. Dând numeroase exemple

printre care şi rezoluţiile Consiliului de Securitate

al ONU[34] care interziceau programele de

îmbogăţire a uraniului ca să evidenţieze faptul că

Vesticii nu au putut împiedica Iranul să dezvolte

astfel de programe. Mai mult, există oficiali

iranieni care sunt de părere că Washington-ul ar

fi de acord cu un program restrâns de

îmbogăţirea a uraniului în schimbul unor

inspecţii mult mai intrusive, dar şi a altor

garanţii. Dacă Iranul ar accepta, acesta ar putea

să îşi finalizeze programul la nivelul de 20%, de la

care este foarte uşor să dezvolte energia nucleară,

astfel că Iranul tot şi-ar îndeplini obiectivul.

Discursul liderilor iranieni se îndreaptă în mod

clar către o legitimizare în faţa propriilor

locuitori, utilizând discursul conform căruia

Iranul va putea oricând să îşi dezvolte o armă

nucleară, cu toate că Vestul se împotriveşte[35].

Pe data de 23 mai a.c. a avut loc Summit-ul

5+1 de la Bagdad. Fundalul pe care întâlnirea a

avut loc este unul extrem de tensionat având în

vedere repercusiunile sancţiunilor impuse de

Occident Iranului mai ales în ceea ce priveşte

preţul petrolului. Acestora li se adaugă şi

posibilitatea deloc de neglijat a unui război în

Orientul Mijlociu. În urma acestei întâlniri

Ministrul Apărării din Israel, Ehud Barak, a

declarat că statele lumii ar trebui să exercite o

mai mare presiune asupra Iranului pentru ca

acesta să renunţe la programul său nuclear. În

ceea ce priveşte Israelul, acesta a făcut public în

nenumărate rânduri că o să îşi păstreze toate

opţiunile deschise, inclusiv o acţiune militară

împotriva Iranului. În ceea ce priveşte

propunerile de negociere, aşa cum era previzibil,

s-au concentrat pe oprirea programului de

îmbogăţire a uraniului iranian, mai exact pe

limitarea nivelului la 20%. Rezultatul

Summit-ului nu a fost unul spectaculos, ci mai

degrabă reprezintă un prim pas către obţinerea

unui acord între părţile implicate, cel mai

important aspect fiind că în sfârşit Iranul s-a

arătat dispus să negocieze[36].

Revenind la bomba nucleară, am putea spune că

Iranul şi Israelul se află sub egida clasicii dileme a

securităţii în care securitatea unuia generează

insecuritatea celuilalt, fapt ce ar putea declanşa

un război între cele două, posibilitate pe care

comunitatea internaţională încearcă să o evite,

având în vedere posibilele consecinţe[37].

Continuând această logică este previzibil şi de

înţeles motivul pentru care Vladimir Putin îşi

va face prima vizită oficială din postura de

Preşedinte al Federaţiei Ruse în Israel, cu

toate că Rusia este percepută mai degrabă a fi

aliatul strategic al Iranului. Întâlnirea este

programată pentru luna iunie a acestui an şi are o

importanţă strategică deosebită dată fiind relaţia

instabilă dintre Israel şi Iran. Având în vedere că

în SUA este în plină desfășurare campania

prezidenţială,

astfel că, Rusia, în virtutea unei puteri regi-

onale cu aspiraţii globale, încearcă să in-

tervină în zonă şi să balanseze între Israel

şi Iran, astfel încât să diminueze sentimentul de

insecuritate resimţit la nivel global[38].

Această vizită demonstrează pe de o parte

interesul Federaţiei Ruse pentru această zonă,

dată fiind dependenţa PIB-ului acestui stat faţă

de preţul resurselor energetice şi, pe de altă parte,

demonstrează comunităţii internaţionale că

situaţia din Orientul Mijlociu este departe de a fi

stabilă şi că un război între Iran şi Israel este

o posibilitate de luat în calcul şi de nedorit

de către Rusia.

Ana-Maria GHIMIȘ

Obama nu pare a fi dispus să ia

măsuri ce l-ar putea costa electoral

12

Politica sub lupa

CEPE

Siria pune în dificultate ONU

Deși ar fi trebuit să înceteze focul, să retragă trupele și armamentul greu din orașe, liderul sirian, Bashar al-Assad, pare a ignora prezența observatorilor internaționali ai ONU. Într-o singură zi armata siriană a ucis mai mult de 50 de civili în Houla, provincia Homs și a detaşat tancuri în Aleppo unde mii de protestatari luaseră cu asalt străzile. Secretarul General al ONU, Ban Ki-Moon, confirmă acest fapt spunând nu s-au înregistrat progrese semnificative legate de încetarea focului, iar luptele cel mai probabil vor continua, având în vedere faptul că porțiuni semnificative ale câtorva orașe sunt în continuare ocupate de rebeli. [39] Opozanții regimului lui Bashar al-Assad sunt nemulțumiți de felul în care Occidentul a decis să se implice, lucru care îngreunează desigur șansele ca aceștia să dea curs cerințelor ONU de a opri violențele, punct important al planului lui Annan de pace. Locotenent Colonel Muleldine al-Zein al Armatei Siriene Libere a declarat că „din punctul meu de vedere, Vestul susține regimul. SUA putea să îl dea jos într-o săptămână, dar nu vor democrație pentru noi. Nu știu de ce. Ei vor ca țara să se prăbușească.”[40] Este adevărat că aceasta ar putea fi catalogată

drept o viziune radicală, dar atât timp cât ea există și este cel mai probabil împărtășită de mulți dintre protestatari, este necesar ca Vestul să îşi dovedească voința de a se implica mai activ în rezolvarea situației. În afara unor garanții, protestatarii nu se vor opri să ia cu asalt străzile Siriei, fapt care, desigur, îi oferă justificare lui Bashar al-Assad să mențină violențele. Assad a declarat din momentul acceptării în șase puncte al lui Annan că nu se va retrage primul din fața ”teroriștilor”. Situația din Siria devine din ce în ce mai dificil de gestionat, având în vedere că Siria pare a deveni un adăpost și un teatru de acțiune pentru teroriști. Deși nu există o revendicare al-Qaeda, guvernul sirian acuză gruparea teroristă de plasarea unei bombe la Damasc în cursul lunii mai, bombă care a cauzat 55 de morți.[41] Apariția unor filmări în care membrii grupării siriene al-Nusra (Frontul pentru apărarea poporului sirian) declară că sunt jihadiști (luptători ai războiului sfânt, lucru pe care și teroriștii al-Qaeda îl declară) care vor să instaureze legea lui Allah pe pământ, creditează discursul lui Assad. Posibilitatea emergenței unei mișcări teroriste în rândul protestatarilor a început deja să îngrijoreze

Faptul că în Siria revoltele violente și sângeroase continuă să ridice serioase semne de întrebare cu privire la capacitatea

ONU de a gestiona astfel de crize pe cale pașnică. În cazul în care zvonurile că Siria a devenit un refugiu și un nou teatru

de acțiune pentru teroriști, inclusiv membri al-Qaeda, se dovedesc a fi adevărate, atunci situația în Siria ridică o nouă pro-

blematică. Eșecului de a opri conflictul și pierderile de vieți omenești, i s-ar putea alătura un altul:acela de a nu reuși pre-

venirea răspândirii terorismului și a formării în Siria a unui refugiu, un așa zis „safe heaven”, pentru teroriști.

13

Nr. 3, Iunie 2012

comunitatea internațională. Desigur, creșterea numărului militanților jihadiști în Siria, ar putea justifica o intervenție internațională a Coaliției împotriva terorismului. Însă, protestatarii sirieni neagă că ar fi teroriști sau că ar avea legături cu al-Qaeda sau fundamentaliștii islamici. „Sirienii nu s-au revoltat pentru că vor să declare un război sfânt(jihad), ci pentru că vor libertate”, a declarat Wissam Tarif, membru al grupului pro-democrație Avaaz.[42] Iranul rămâne și el în vizorul comunității internaționale, fiind perceput ca un factor care întreține tensiunea în regiune, care susține și asistă regimul Assad. Iranul este „fratele de arme” al Siriei, interesul său pentru a menține guvernarea Assad nefiind un secret pentru nimeni. Iranul se opune oricărei intervenții miliare în Siria, dar și schimbării lui Assad, având în vedere declarațiile unor lideri ai opoziției siriene care par a fi determinați să rupă alianța strategico-militară cu Iranul. Buhan Ghalioun a declarat că în cazul căderii lui Assad, nu va mai

exista o relație specială cu Iranul. Astfel de declarații au sporit ajutorul militar, politic și tehnic acordat Damascului. Siria este deosebit de importantă pentru Iran deoarece îi întreține ambițiile la Mediterană și îi oferă acces la politicile Palestiniene.[43] Desigur, comunitatea internațională ar putea încerca să joace și cartea cooptării Iranului de partea sa pentru a slăbi astfel regimul Assad. Însă pentru a determina Iranul să nu mai susțină guvernarea Alawitte, ar trebui să îi ofere stimulente de cooperare. În condițiile în care nu se dorește a se face niciun fel de concesie față de Iran în schimbul cooperării acestuia în ceea ce privește problematica nucleară, o astfel de variantă nu este deloc plauzibilă. De asemenea, se observă că prezența observatorilor ONU nu a reușit până acum să aducă rezultatele, astfel că întrebarea legitimă este: se va schimba abordarea?

Alina MOGOȘ

Egipt: un nou regim de tipul Mubarak sau unul islamic?

Mișcarea revoluționară începută în Egipt în ianuarie 2011 pentru a schimba regimul Mubarak este foarte aproape de a-și fi atins pe deplin

scopul având în vedere că în aproximativ o lună va fi învestit noul președinte. Pe 29 mai voința poporului egiptean exprimată pe 23 și 24

mai a fost revelată întregii lumi. În urma rezultatelor primului tur al alegerilor prezidențiale se naște întrebarea: cum va arăta noul Egipt?

Răspunsul la această întrebare întrevede două căi complet diferite evidențiind cât de fragmentată este opinia publică egipteană între cei

care tind a favoriza viziunea seculară a unei administrații aliniate armatei, pe de o parte, și cei care par a îmbrățișa viziunea „Islamul este

soluția” votând candidatul Frăției Musulmane, pe de altă parte.

Drumul către un nou regim, început formal în februarie 2011 odată cu căderea regimului Mubarak, continuat cu dizolvarea parlamentului și abrogarea constituției, organizarea unui referendum privind reforma constituțională (19 martie 2011) și a alegerilor parlamentare (28noiembrie 2011) a ajuns aproape de final, la sfârșitul lunii mai având loc primul tur al alegerilor prezidențiale. Viitorul președinte va avea un mandat extrem de dificil deoarece va trebui să gestioneze nu doar tranziția către democrație, reformarea instituțiilor statului și diminuarea corupției, cât mai ales puternica criză economică în care se află Egiptul. Noul președinte va trebui să răspundă sărăciei alarmante (peste 40% din populație trăiește sub limita sărăciei), șomajului extrem de ridicat generat de colapsul investițiilor străine și închiderea multor fabrici. Toate acestea însă nu au descurajat aspiranții la funcția de președinte al Egiptului, în cursa

prezidențială înscriindu-se 23 de candidați, dintre care 10 fiind ulterior respinși de către Înalta Comisie pentru Alegeri.[44] Primele alegeri libere pentru funcția de conducător al statului s-au desfășurat în lipsa unei constituții care să-i definească clar puterile, procesul scrierii constituției fiind îngreunat de diferendele de pe scena politică și recenta demitere a comisiei însărcinate cu redactarea textului acesteia. În baza referendumului constituțional din data de 19 martie 2011, s-a decis restrângerea mandatului noului președinte la 4 ani, cu posibilitatea deținerii a maxim 2 mandate, remarcându-se dorința de a preveni apariția unui nou Mubarak. Una dintre regulile care au reglementat alegerile avea în vedere condiția ca dacă niciun candidat nu câștigă mai mult de jumătate din voturile exprimate în primul tur de scrutin, la mijlocul lunii iunie, 16-17 iunie, se va desfășura un al doilea tur electoral. Data

14

Politica sub lupa

CEPE

stabilită pentru învestitura oficială este 30 iunie. Ca urmare a preocupării pentru situația financiară dificilă și nivelul ridicat de corupție care caracterizează statul, a fost reglementată suma care poate fi cheltuită pentru alegeri, la 1,6milioane$ pentru primul tur și 0,32 milioane $ pentru cel de-al doilea, fiind de asemenea interzisă finanțarea externă.[45] Rezultatul alegerilor din data de 23 și 24 mai aduce în lumină doi candidați extrem de diferiți: Mohamed Morsi, candidatul Frăției Musulmane, și Ahmed Shafik, fost general al forțelor aviatice egiptene care a servit pentru scurt timp administrația Mubarak în calitate de prim ministru. Rezultatul reflectă lupta binecunoscută dintre două forțe importante pe scena politică a Egiptului: forțele armate și Islamul politic.[46] Cât de strânsă este lupta între cei doi rămași în cursă? Cifrele vorbesc de la sine: Morsi a obținut 24,77% din voturi, respectiv 5,76 milioane de voturi, iar Shafik 23.66%, respectiv 5,5 milioane voturi. Prezența la vot a fost de 46,42%, ceea ce înseamnă că 23,67milioane de locuitori din 51 milioane cu drept de vot s-au prezentat la urne.[47] Faptul că mai mult de jumătate din locuitorii statului în care în urmă cu un an pe străzi se cerea democrație, nu s-au prezentat la vot poate indica o lipsă de interes a acestora pentru scena politică sau o dezaprobare față de candidații înscriși în cursă sau doar lipsa unei culturi politice democratice. Prezența scăzută la primele alegeri democratice libere ale Egiptului poate p u n e s u b s e m n u l î n t r e b ă r i i reprezentativitatea noului conducător, desigur, dacă aceasta va rămâne la cote de sub 50% și în turul decisiv. Analiza profilului celor doi candidați reflectă cât de diferiți sunt ca personalități și aspirații politice, prefigurând fie un Egipt în care Sharia este implementată (Morsi), fie un stat laic (Shafiq).

Educație: Diplomă de licență și masterat în Inginerie, Universitatea din Cairo, Doctorat în Inginerie Universitatea California de Sud Experiența politică: Membru al parla-mentului din 2000 în 2005, ales ca independent - lider al Partidului pentru Dreptate și Justiție al Frăției Musulmane. Poziția referitoare la Israel: dorește revizuirea tratatelor internaționale ale Egiptului, inclusiv cel de la Camp David. Percepe Israelul ca inamicul Egiptului.

Egipt: un nou regim de tipul Mubarak sau unul islamic?

Mohamed Morsi

Sloganul campaniei: ,,Islamul este

soluția”, ,,Sunt singurul islamist

autentic”

Mohamed Morsi s-a alăturat târziu cursei electorale pentru președinția Egiptului după descalificarea lui Khairat al –Shater în aprilie. A preluat platforma prezidențială a lui Shater – Renaissance Project – program care pare a avea soluții pentru toate problemele Egiptului.[48] Deși s-a recomandat ca un Islamist moderat, acesta a declarat: „Coranul este constituția noastră și Sharia ghidul nostru!” Platforma sa electorală promite să construiască ceea ce consideră a fi prima d emo c ra ț ie i s l a m ic ă , fă gă d u ind implementarea Shariei is lamice. Promisiunile sale au alarmat musulmanii moderați, egiptenii seculari și minoritatea creștină. În ceea ce privește relația cu Israelul a declarat că va respecta Tratatul de pace din 1979, dar nu se va întâlni cu oficialii israelieni, deoarece acesta consideră că ar fi necesară revizuirea Tratatului de pace întrucât Israelul nu a respectat înțelegerea.[49] Discursul său inflamator la adresa israelienilor, pe care îi numește „ucigași și vampiri” și dorința de a prioritiza problema palestiniană au ridicat preocupări și din partea comunității inter-naționale legate de posibilul său mandat.[50] Alegerea sa va asigura controlul isla-mist atât asupra președinției, cât și asupra parlamentului.[51]

Anul nașterii: 1951

Partidul Politic: Partidul pentru Liberate

și Dreptate al Frăției Musulmane

Religia: Islam-ul Sunnit

7. Mohamed Morsi

15

Nr. 3, Iunie 2012

Anul nașterii: 1941

Partid Politic: Independent

Religie: Islam-ul Sunnit

Educație: Academia de Aviație Egipteană, Master în Științe Militare și Doctorat în Strategia Națională a Spațiului [52]

Experiența politică: 31 ianuarie 2011- 3 martie 2011 – Prim ministru al Egiptului 18 septembrie 2002- 31 ianuarie 2011 – Ministrul Aviației Civile 7 aprilie 1996 – 1 martie 2002 – Comandantul Forțelor Aeriene Poziția referitoare la Israel: dorește crearea statului Palestina cu capitala la Ierusalim și să pună capăt ocupației israeliene asupra pământului arab. [54] Shafik promite în principal stabilitate și continuitate cu trecutul. În timpul campaniei s-a promovat ca fiind un om puternic care va pune capăt oricăror proteste de stradă, care va reinstaura ordinea și legea și va controla puterea islamiștilor. Prin acest mesaj a câștigat o mare parte din voturile celor care se tem că Egiptul ar putea fi dominat de islamiști care dețin deja majoritatea în parlament.[55] Spre deosebire de ceilalți candidați cu diferite legături cu vechiul regim, Shafik nu s-a ferit să promită întoarcerea la vechea ordine: un stat cu o securitate puternică în care turismul aduce prosperitate și în care islamiștii își cunosc locul.[56] Reformele întreprinse în calitate de Ministru al

Aviației Civile – de exemplu îmbunătățirea și modernizarea aeroporturilor egiptene, în special al Aeroportului Internațional Cairo - îi oferă un avantaj în fața contra -candidatului recomandându-l ca fiind un bun administrator. Însă scurta lui funcție de prim-ministru al lui Mubarak reprezintă un mare dezavantaj, fiind criticat de mulți pentru acțiunile întreprinse împotriva protestatarilor și simpatizarea vechiului regim. Asocierea sa cu vechiul regim l-a propulsat în centru atenției în timpul campaniei, candidatura sa stârnind numeroase controverse. Shafik nu s-a sfiit să adopte un discurs acuzator față de Frăția Musulmană și să declare că trebuie să fie forțați să se retragă puțin și să respecte legea: „Ei au banii, știu cum să ajungă la oamenii săraci, plătesc foarte mult și fac tot ce vor fără ezitări” a declarat acesta. Se declară nemulțumit și de faptul că la cea mai mică nemulțumire, islamiștii protestează în stradă, recurgând cu ușurință la violență.[57]

Este dificil de prezis către cine se vor îndrepta voturile cetățenilor care au ales ceilalți candidați, dat fiind faptul că mulți se declară nemulțumiți de rezultatul primului tur, câțiva considerând că trebuie să aleagă între două rele.[58] Astfel, este greu de estimat ce doresc acești alegători mai mult: să evite întoarcerea unui ministru al lui Mubarak la putere sau să dea prea multă putere Frăției Musulmane? Morsi se poate baza pe capacitatea Frăției Musulmane de a strânge voturi, lucru deloc nesemnificativ având în vedere numărul de voturi strâns în cadrul acestei campanii, în care el s-a lansat în urmă cu mai puțin de două luni, neavând notorietatea sau experiența lui Shafiq. La rândul său, având în vedere cariera sa militară, deşi nu este o poziţie oficială, Shafiq este simpatizat de către forţele armate ale statului, deşi declară că vrea să le restructureze pentru a le diminua puţin influenţa. Desigur, în dezbaterile și discursurile dinainte de alegerile finale, cei doi vor trebui să încerce să câștige și voturi ale celor care în primul tur au ales să nu se exprime, pozițiile acestora față de cei doi candidați fiind greu de estimat. La aproape un an şi jumătate de la căderea regimului Mubarak, situația în Egipt este departe de a fi stabilă. O eventuală detensionare este spulberată de previziuni precum cea a lui Omar Suleiman, fostul conducător al serviciilor secrete egiptene care afirmă că „dacă va câștiga Frăția Musulmană, este foarte probabil ca armata să încerce o lovitură de stat”. [59] Însă, nici alegerea lui Shafiq nu va fi una care va calma spiritele, având în vedere revoltele pe care rezultatul voturilor în favoarea sa le-a stârnit. Incipienta democrație din Egipt este pusă din faşă sub semnul întrebării având în vedere unicitatea

Ahmed Shafik

S l ogan ul cam p an ie i : , ,S in g ur ul

candidat prezidențial cu experiență

administrativă reală și de succes.”[53]

8. Ahmed Shafik

16

Politica sub lupa

CEPE

alegerilor „democratice” pentru funcția de președinte desfășurate în lipsa unei constituții care să reglementeze atribuțiile și îndatoririle viitorului conducător al statului. În aceste condiții, candidații au concurat pentru o funcție ale cărei specificități sunt încă de definit. După 30 de ani sub regimul Mubarak, forțele revoluționare nemulțumite de guvernarea autocratică a acestuia și dornice de schimbare au lăsat nereglementat tocmai sectorul în care normele erau extrem de necesare - și anume redactarea unei noi constituţii în baza voinței populare exprimate în cadrul referendumului din martie 2011. Astfel, se poate pune întrebarea, în eventualitatea în care liderul ales va fi Morsi vom avea într-adevăr un Egipt democratic? Întrebarea este legitimă în sensul că se referă, nu atât la faptul că elita conducătoare va fi una preponderent islamică, atât Parlamentul cât și Președinția fiind preluate de Frăția Musulmană, cât mai ales la faptul că noua constituție va fi gândită de reprezentanții acestei grupări într-un moment în care

dețin toate funcțiile importante ale statului. Pot fi acești adepți ai Sharia mânați de un spirit democratic și dispuși să se auto-cenzureze şi să-şi limiteze puterile? Desigur, că noua Constituție va trebui votată de populația egipteană, însă majoritatea și-a exprimat deja simpatia față de programul politic al Frăției Musulmane, făcând astfel ca premisele unui vot împotriva unei constituții promovate de această grupare să fie puțin plauzibile. Însă nici venirea la putere a unui fost membru al Armatei şi al guvernului Mubarak nu creditează perspectivele pentru o tranziţie democratică facilă a Egiptului. Comunitatea internaţională este, desigur, preocupată de situaţia din Egipt, care nu până de mult era o putere regională. La mai bine de 10 ani de luptă împotriva terorismului, venirea la putere în Egipt a unei grupări al cărei trecut este legat de emergenţa terorismului politic nu poate să nu ridice îngrijorări în rândul liderilor Occidentului.

Alina MOGOȘ

Egipt: un nou regim de tipul Mubarak sau unul islamic?

Marea Chinei de Sud și potențialul unui conflict între China și Filipine

După o serie de acțiuni belicoase de-a lungul a două luni, tensiune dintre China și Filipine a atins un punct maxim pe 23

mai atunci cȃnd cele două state s-au blocat reciproc în apropierea bancului Scarborough prin trimiterea unui număr

semnificativ de nave. Avȃnd în vedere escaladarea continuă a situației dintre cele două state există o posibilitate majoră de

conflict.

Mare Chinei de Sud a fost și este una dintre cele mai sensibile zone asiatice, având un po-tențial de conflict ridicat. Potențialul de con-flict derivă în special din revendicările terito-riale făcute de către o multitudine de state, precum China, Vietnam, Filipine și Malaezia. Această zonă este foarte bogată în resurse de petrol, gaz și mai ales pește acest aspect amplificȃnd pozițiile antagonice dintre statele implicate. Cel mai recent diferend din Marea Chinei de Sud este cel dintre China și Filipine. Cele do-uă își arogă o poziție de predominanță asupra bancului Scarborough, un teritoriu maritim foarte bogat în diferite specii de corali și pești.

Criza a început pe 8 aprilie cȃnd o navă chi-neză a blocat o navă de război filipinează din tentativa de a aresta membrii unei nave de pescuit de origine chineză ce încerca să-și desfășoare activitățile într-o zonă în care Filipine pretinde că este suverană.[60] Du-pă acest incident criza a escaladat urmȃnd ca pe 8 mai cele două state să adopte poziții mult mai agresive. În zona bancului Scarborough, China și-a trimis patru nave de supraveghere și zece nave de pescuit, iar Filipine a răspuns cu nave de pază de coas-tă și nave de pescuit.[61] Această situație a dus la blocarea regiunii disputate de către cele două state. Situația s-a agravat trepat pȃnă la data de 23 mai cȃnd China a trimis

17

o șaptezeci și șase de nave în zona disputată de cele două state. De asemenea, China și-a întrerupt importul de banane din Filipine. Ministrul de externe filipinez a declarat că este regretabilă poziția Chinei având în vedere că aceasta desfășoară activități de pescuit în zona Scarborough într-o perioadă în care este interzis acest lucru.[62] Având în vedere această situație Filipine a propus înaintarea acestei probleme la Tribunalul pentru Dreptul Mării.[63] Criza dintre China și Filipine este însă mult mai profundă iar potențialul său de escaladare și extindere este ridicat. Pe de o parte avem relațiile Filipine – SUA și, pe de altă parte, pretențiile Chinei și incoerența sa politică din Marea Chinei de Sud. Privind aceste două aspecte putem înțelege de ce un conflict minor între cele două state are potențialul de a escalada și a se extinde. De la Tratatul de la Paris (10 decembrie, 1898) Filipine a fost sub administrație americană aceasta durând la independența sa de pe 4 iulie 1946. În această perioadă Filipine a fost constituită după SUA în ceea ce privește siste-mul, dar și instituțiile politice. Tot în perioada aceasta cele două state au luptat împreună în cel de-al doilea Război Mondial împotriva Japoniei. Astfel putem constata că relațiile dintre Filipine și SUA se bazează pe o istorie comună și pe valori împărtășite. Din 1951 cele două state au consimțit asupra Tratatului de apărare reciprocă (Mutual Defense Treaty – MDT) prin care se asigură reciproc de implicarea unuia dintre ele în cazul în care celalalt este atacat militar (art. IV).[64] De asemenea, cele două state au semnat în februarie 1998 Visiting Forces Agreement (VFA) prin care au aprofundat legăturile militare dintre ele.[65] Prin toate acestea se poate explica potențialul ridicat de extindere al crizelor ce au loc în Marea Chinei de Sud dintre China și Filipine. Orice

acțiune belicoasă a Chinei împotriva filipinezilor poate duce la intervenția SUA având în vedere prevederile tratatului MDT. De asemenea, SUA este direct interesată de situația din Marea Chinei de Sud având în vedere faptul că aceasta este o regiune intens tranzitată maritim ce asigură fluxul de resurse către aceasta. Hilary Clinton a declarat că libera circulație în Marea Chinei de Sud constituie un aspect de interes național al SUA.[66] De asemenea, riscul escaladării rapide a oricărei crize în Marea Chinei de Sud provine din incoerența instituțională a Chinei. În cadrul Mării Chinei de Sud acționează simultan cinci actori instituționali ai Chinei: PLA (Armata Populară a Eliberării), Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerțului, Ministerul Securității Publice și Ministerul Securității Statului.[67] Toți acești actori interni au uneori politici contradictorii în ceea ce privește Marea Chinei de Sud fiecare încercând să-și mărească puterea și fondurile. Singurul minister ce are un mandat clar în Marea Chinei de Sud este Ministerul Afacerilor Externe, însă acesta este limitat de au-toritatea redusă pe care o are și resursele într-un număr mic de care dispune.[68] Astfel atât timp cât va exista această configurație ,,anarhică” a diferitelor instituții chineze potențialul escaladării crizelor din zona Marii Chinei de Sud va fi unul ridicat. În lipsa unei centralizări a instituțiilor implicate și a unei mai mari coerențe politice a Chinei, Marea Chinei de Sud poate fi un furnizor de insecuritate în regiune. Având în vedere cele două aspecte prezentate mai sus există o probabilitate destul de mare ca zona Mării Chinei de Sud să rămână o regiune instabilă în continuare. Considerăm că cele două aspecte au la bază și problema percepțiilor. Relațiile din ce în ce mai apropiate ale SUA cu țările ASEAN (Asociației Națiunilor din Sud-Estul Asiei) sunt privite cu suspiciune de către China. De altfel, China consideră că statele ASEAN se folosesc de susținerea SUA pentru a-i contrabalansa puterea în creștere.[69] Definim aici balansarea în termenii lui Walt ca procesul prin care mai multe state se aliază împotriva amenințării care prevalează.[70] Astfel având în vedre cele prezentate, Marea Chinei de Sud rămâne o zonă de importanță majoră în cadrul relațiilor internaționale din Asia sud-estică, iar disputa China-Filipine poate să se agraveze pe fondul percepțiilor antagonice dezvoltate de către cele două state.

Alexandru VOICU

Nr. 3, Iunie 2012

18

Politica sub lupa

CEPE

Deși părea a fi favorit, Jose Ramos-Horta nu a trecut de primul tur ce a avut loc pe data de 19 martie șocând o bună parte din locuitorii micii insule.[71] Horta este cunoscut pentru rolul decisiv pe care l-a jucat în câștigarea independenței de către micul stat. După ce a fost exilat în 1970 timp de doi ani în Mozambic de către Portugalia pentru ,,activități anticoloniale” împotriva ,,misiunii sale civilizatoare”, Horta a fost unul din fondatorii FRETILIN și ministrul de externe în exil al Timorului de Est pe timpul luptelor de independență.[72] Horta a fost o personalitate marcantă b u c u r â n d u - s e d e r e c u n o a ș t e r e internațională, acestuia fiindu-i acordat Premiul Nobel pentru pace în anul 1996. El a fost al doilea prim-ministru și al doilea

președinte după independență. De asemenea, a fost un aliat de bază al lui Xanana Gusmao, un alt luptător important pentru independența Timorului de Est. În cel de-al doilea tur de scrutin de pe data de 16 aprilie, deznodământul nu a mai fost atât de surprinzător, ci a avut un câștigător detașat (vezi imaginea alăturată) în persoana lui Taur Matan Ruak. Fostul ministru al apărării și luptător timp de 25 de ani împotriva Indoneziei pentru a câștiga independența Timorului de Est nu are o misiune ușoară în viitorul apropiat al țării pe care o reprezintă însă trebuie menționat faptul că Timorul de Est este o țară mult mai stabilă și democratică decât ceea ce a experimentat în istoria sa.[73]

Timorul de Est: drumul spre democrație și stabilitate

La împlinirea a 10 ani de la independența sa, Timorul de Est a ținut pe data de 16 aprilie pentru a treia oară în istoria sa

alegeri prezidențiale. De la începutul cursei electorale pentru postul de președinte s-au evidențiat trei mari favoriți: președintele Jose Ramos-Horta care candida pentru cel de-al doilea mandat, Francisco Guterres, președintele FRETILIN

(Frente Revolucionária de Timor-Leste Independente), și Jose Maria Vasconcelos (Taur Matan Ruak), fostul ministru al

apărării între anii 2002 și 2011 și fost luptător de gherilă în cadrul FALINTIL (Forças Armadas para a Liberação Nacional

de Timor Leste) între 1975 și 1999.

10. Distribuția voturilor în cel de-al doilea scrutin din Timorul de

După Revoluţia Garoafelor din 25 aprilie 1974, Portugalia a emis o lege în iunie 1974 prin care decidea să acorde tuturor coloniilor dreptul la auto-determinare. Automat acest drept îi era acordat și Timorului de Est. Imediat după acest moment în cadrul Timorului de Est s-au format două partide, unul ce susţinea independenţa imediată a Timorului (ASDT, Asociaţia Social Democrată a Timorului de Est care mai târziu avea să se transforme în FRETILIN) şi un alt partid ce susţinea integrarea Timorului de Est ca provincie autonomă în cadrul Indoneziei (UDT,

Uniunea Democratică a Timorului de Est). În ianuarie 1975 acestea au format o alianţă care s-a destrămat destul de repede pe fondul intereselor divergente susţinute de către cele două partide. În cea de-a doua parte a anului 1975 ostilităţile au luat amploare între cele două formaţiuni iar Indonezia deja începuse să ducă unele operaţiuni secrete pe teritoriul Timorului de Est.[74] Pe 28 noiembrie 1975 FRETILIN a declarat independenţa Timorului de Est şi a stabilit Republica Democrată a Timorului de Est. Urmând o cale paralelă, UDT însoţit de un partid mai

19

mic, Apodeti au declarat pe data de 30 noiembrie 1975 independenţa Timorului de Est şi integrarea acestuia în cadrul Indoneziei. Cu toate acestea pe 7 decembrie 1975 Indonezia a lansat o invazie militară pentru a anexa Timorul de Est urmând ca pe data de 17 iulie 1976, preşedintele Suharto să declare integrarea Timorului de Est în cadrul Indoneziei ca cea de-a XXVII-a provincie a sa.[75] Încorporarea Timorului de Est în cadrul Indoneziei nu a fost recunoscută de către ONU. Doar Australia a recunoscut de facto încorporarea Timorului de Est alături de Indonezia urmând ca în 1979 să recunoască de jure acest fapt. După aceste evenimente a urmat o perioadă tur-bulentă pentru locuitorii Timorului de Est carac-terizată de acte de violenţă şi opresiune a armatei indoneziene asupra locuitorilor din Timorul de Est în urma cărora s-au înregistrat între 1975 și 1979 circa 130000 de victime.[76] Aceste acte opresive și injuste au culminat cu masacrul din Dili în cimitirul de lângă Santa Cruz din anul 1991 când au fost ucişi aproximativ 200 de locuitori ai Timorului de Est de către forţele de securitate indoneziene.[77] Acesta a fost evenimentul ce a atras atenţia comunităţii internaţionale în special a ONU determinând acțiuni susținute de supraveghere a respectării drepturilor omului. De altfel, noul Secretar General al ONU, Kofi Annan fiind conştient de situaţia dificilă din Timorul de Est a făcut mai multe vizite în Indonezia, Portugalia şi chiar în Timorul de Est.[78] Din cauza colapsului economic suferit de Indonezia, președintele Suharto a fost înlocuit de vice-preşedintele Habibie. Venirea lui Habibie trebuia să aducă unele schimbări în ceea ce priveşte Indonezia. Fiind fostul vice-preşedinte al lui Suharto, Habibie avea o legitimitate scăzută prin urmare acesta a fost nevoit să facă unele reforme interne pentru îmbunătăţirea imaginii sale. De asemenea, Habibie trebuia să rezolve şi problema legată de Timorul de Est pentru a aduce o schimbare de imagine în faţa comunităţii internaţionale. În iunie 1998, Habibie a acceptat să ofere Timorului de Est un statut special de autonomie în cadrul Indoneziei, Jakarta menţinându-şi controlul doar asupra politicii externe, apărării şi unele aspect ale politicii monetare şi fiscale.[79] Schimbarea de atitudine a produs unele efecte majore la nivelul susţinătorilor pro-independenţă şi cei contra-independenţă. Astfel, în Timorul de Est se putea observa o creştere a optimismului în ceea ce priveşte obţinerea independenţei fiind astfel subminată autoritatea armatei din zona Timorului de Est prin diferite manifestaţii.[80]

Deşi preşedintele Habibie şi-a exprimat voinţa de a oferi statut special Timorului de Est această decizie nu a fost acceptată de cetățenii Timorului de Est fiind nevoie de negocieri pentru a se ajunge la un acord în ceea ce priveşte noul statut. Părţile participante la negociere au fost Indonezia, Portugalia (recunoscută ca având autoritate legală asupra Timorului de Est) şi ONU drept parte mediatoare. Negocierile s-au desfășurat între 11 martie și 5 mai. În cadrul acestei perioade s-au înregistrat acte de violenţă directă exercitate de către forţele paramilitare contra- independenţă. De altfel, acestea erau susţinute cu arme de către armata Indoneziană observând aceleaşi atitudini ostile ale armatei, cât şi a grupurilor contra-independenţă.[81] Răspunsul celor care favorizează independența nu a întârziat să apară prin atitudinea expusă de Gusmao care cerea o insurecţie populară împotriva Indoneziei. După această perioadă pe 5 mai s-a ajuns la un acord între părţile ce au participat la negociere. Acestea au decis să fie organizat un referendum[82] sub supravegherea unei misiuni ONU cu numele UNAMET (United Nations Mission in East Timor), securitatea fiind asigurată de către KPS (Comisia de Pace şi Securitate), o instituţie aflată sub controlul armatei Indoneziene. Şeful UNAMET a fost Ian Martin care şi-a exprimat îngrijorarea faţă de condiţiile de securitate destul de limitate din regiune.[83] După anunţarea referendumului asistăm la o escaladare a conflictului din ce în ce mai rapidă din partea grupărilor contra-independenţă care au adoptat un comportament agresiv împotriva civililor pentru a-i descuraja să voteze pentru independenţă. De altfel, aceste atitudini pot fi efectele discursului preşedintelui Habibie în care ,,ruga insistent” locuitorii Timorului de Est să aleagă autonomia şi nu independenţa.[84] Rezultatele votului au demonstrat voinţa Timorului de Est pentru independenţă (78,5% din voturi) în timp ce pentru autonomie s-au exprimat doar 21,5% din votanţi.[85] Acest rezultat a dus la amplificarea tensiunilor dintre cele două părţi. De altfel în Timorul de Est era o stare de relativă anarhie din cauza acțiunile susţinute de către forţele paramilitare contra-independenţă care au distrus majoritatea oraşelor.[86] La o lună distanţă de aceste evenimente preşedintele Habibie a acceptat misiunea ONU de menținere a păcii UNTAET (The United Nations Transitional Administration in East Timor) pe 12 septembrie 1999. UNTAET a fost condusă de Australia şi a început pe 28 oc-tombrie 1999 terminându-se pe 20 mai 2002 odată cu declararea independenţei Republicii Democrate a Timorului de Est.

Nr. 3, Iunie 2012

20

Politica sub lupa

CEPE

Deși America de Sud este un teritoriu care se bucură în prezent de pace, iar Brazilia nu a mai avut teritoriul invadat

încă din anul 1865, din timpul războiului cu Paraguay, apropierea Conferinței Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea

Durabilă, dar și activitățile ilegale de la granița cu Amazonul, au determinat Brazilia să-și întărească securitatea de frontie-

ră prin trimiterea de trupe militare suplimentare în zonă.

Timorul de Est a devenit o țară mai stabilă față de anii tumultoși din trecut dovadă fiind alegerile pașnice ce au avut loc anul acesta. Prosperitatea, stabilitatea și democrația sunt obiectivele mandatului noului președinte, iar alegerile pașnice și posibilitatea de a intra în ASEAN sugerează un viitor mai bun pentru cetățenii Timorului de Est. Perioada imediat următoare este decisivă pentru Timorul de Est având în vedere că UNMIT va fi retrasă.

Alexandru VOICU

Din punct de vedere al cooperării regionale și al practicii unei bune politici de vecinătate, Brazilia poate fi considerat un stat model. În prezent, Brazilia nu se află în nici o dispută teritorială cu vecinii săi și nici nu a lansat rivalități cu vreo unul dintre aceștia. Brazilia se clasează pe locul cinci din lume în ceea ce privește dimensiunile sale, iar ca o particularitate, țara deține foarte mulți vecini, întocmai ca și Rusia sau China. Brazilia se învecinează cu aproape toate statele din America de Sud, excepție făcând Chile și Ecuador. Prin urmare, politica regională de vecinătate reprezintă un punct cheie pentru politica externă braziliană. Faptul că poziția Braziliei în America de Sud este garantată de statutul de putere economică și politică regională determină adoptarea de către aceasta a unei politici non-intervenționiste, bazată pe mediere și rezolvarea posibilelor conflicte pe cale diplomatică. La baza acestei politici stă însăși Constituția statului, ce prevede

integrarea acestuia din punct de vedere economic, politic, social și cultural alături de celelalte state ale Americii de Sud. [89] Ca și putere emergentă la nivel global, Brazilia urmează calea multilateralismului în promovarea politicii sale externe. [90] Zona de nord a Republicii Federative Brazilia este acoperită în mare parte de păduri, în special în zona Amazonului. Mediul și resursele bogate ale zonei au reprezentat un teren propice pentru desfășurarea de activități ilegale precum traficul de droguri, defrișările și mineritul ilegal de metale prețioase, mai ales aur. Prin urmare, la începutul lunii mai s-a decis trimiterea în zonă a 8500 de trupe militare, în special la frontiera cu Surinam, Venezuela, Guyana Franceză și Guyana. Misiunea trupelor militare trimise în zona Amazoniană va consta în oprirea tuturor activităților ilegale, precum și prevenirea apariției unor activități similare în viitor. O posibilă cauză pentru aceste operații militare este Conferința Națiunilor Unite

Timorul de Est: drumul spre democrație și stabilitate

11.Taur Matan Ruak

Brazilia suplimentează trupele militare de la granița cu Amazonul

21

pentru Dezvoltarea Durabilă, care urmează să aibă loc la Rio de Janeiro în luna iunie a acestui an. [91] În acest fel, Republica Federativă Brazilia își dovedește complianța vis-à-vis de normele Organizației Națiunilor Unite și contribuie substanțial la dezvoltarea sa durabilă, în special în ceea ce privește protejarea resurselor de sol și de subsol și securitatea teritorială, dar și a mediului. În plus, această operațiune vine în continuarea altor trei astfel de activități militare de protecție a granițelor întreprinse de Brazilia anul trecut. Operațiunea de anul acesta a fost intitulată Agata 4 de către Ministerul brazilian al Apărării și se va desfășura pe un teritoriu vast (5000 km) de-a lungul graniței braziliene de nord. [92] Misiunile de protejare a granițelor braziliene au reprezentat și vor reprezenta acțiuni strategice de o importanță majoră atât pentru securitatea Braziliei, cât și pentru securitatea regiunii și a Americii Latine. În primul rând, Brazilia are aproximativ 17000 kilometri de frontieră cu zece state și mai bine de jumătate din frontierele sale sunt acoperite de pădurea amazoniană, zona cea mai îndepărtată și slab dezvoltată a Braziliei. În al doilea rând, fiind o zonă slab explorată, dar bogată în resurse de sol și de subsol, pădurea amazoniană a devenit treptat gazda activităților ilegale. Datorită condițiilor geografice și demografice slabe, zona este greu de monitorizat de către autoritățile braziliene. [93] Astfel, soluția strategică de apărare și de menținerea granițelor și a teritoriului brazilian în siguranță este reprezentată de operațiunile militare și desfășurarea de trupe cu scopul de a combate activitățile ilegale deja existente. În al treilea rând, un alt punct slab al graniței braziliene de nord este faptul că are drept vecini pe Columbia, Bolivia și Peru, țări care dețin recordul în ceea ce privește producția de droguri. În aceste condiții, pădurea tropicală din nordul Braziliei devine teritoriul ideal de desfășurare a comerțului ilegal cu droguri, dar și punct cheie pentru importul sau exportul acestora către Africa sau Europa. [94] Deoarece celelalte trei operațiuni militare de intervenție pentru protejarea granițelor braziliene au dat roade, este de așteptat ca și de această dată rezultatele să fie pozitive. Președintele Braziliei, Delma Rousseff, investește un buget semnificativ pentru strategia de securitate a statului și se așteaptă ca obiectivele operațiunilor să fie îndeplinite. În timpul operațiunilor precedente au fost confiscate arme și materiale de lucru din locații îndepărtate sau foarte bine ascunse în pădurea amazoniană. De asemenea, persoane prinse în flagrant au fost arestate. Operațiunea Agata 4 a descoperit până în acest moment piste de aterizare construite rudimentar, mine ilegale de aur, echipamente de lucru sau de

transport și zone largi de exploatare forestieră. [95] Ținta operațiunii militare este de a distruge pistele de aterizare pentru traficul de droguri, minele de aur ilegal dezvoltate, depistarea și arestarea celor care stau la baza activităților de crimă organizată și stoparea exploatării forestiere masive. Prin aceste operațiuni, guvernul brazilian încearcă să păstreze integritatea regiunii de frontieră a statului înainte ca aceasta să devină gazda unor posibile conflicte sau violențe de necontrolat. [96] Strategia de securitate a Braziliei presupune desfășurarea de trupe în zonele de frontieră, în special în zona Amazonului, pe termen lung, impunerea unei legislații restrictive și a sancțiunilor pentru frontieră, precum și dezvoltarea de multiple acțiuni de intelligence la frontiere. Însă, strategia pe termen lung va trebui să facă față multiplelor provocări. Spre exemplu, verificarea și supravegherea continuă a unor puncte de frontieră sensibile, a punctelor de trafic sau a zonelor deja exploatate masiv. [97] Pentru securizarea granițelor sale și pentru menținerea unui climat de securitate de frontieră pe termen lung, Republica Federativă Brazilia trebuie să aibă și sprijinul vecinilor săi. Deși generalul Jose Carlos De Nardi, din cadrul Ministerului brazilian al Apărării a declarat într-un interviu că statele vecine ale Braziliei au fost avertizate de începerea operațiunii Agata 4, vecinii Braziliei nu au avut tocmai reacții pozitive. Spre exemplu, Venezuela și-a exprimat direct teama în legătură cu acțiunile militare braziliene. [98] Însă, tocmai pentru a nu stârni suspiciuni între vecinii săi, Brazilia a încheiat recent o serie de parteneriate de cooperare cu aceștia, în special cu Bolivia, Columbia și Venezuela. Astfel, teama Venezuelei este nejustificată. Mai ales în condițiile în care Brazilia intenționează să extindă parteneriatele pentru cooperare pentru securitatea regională și pentru securitatea frontierelor, iar următorul stat vizat pentru un astfel de parteneriat este Peru. [99] Este de la sine înțeles că direcția spre care Brazilia se îndreaptă în ceea ce privește securitatea națională și a frontierelor este reprezentată de operațiunile militare desfășurate în cele mai îndepărtate și mai greu accesibile zone de frontieră ale țării. În plus, guvernul brazilian urmărește să implementeze în aceste zone și măsuri ecologice și de protecție a drepturilor omului. Prin intermediul unei bune legislații silvice și a unei gestiuni forestiere corecte Brazilia poate preveni și opri fenomenul defrișărilor masive. În ceea ce privește acțiunile de contrabandă, crimă organizată și trafic de droguri de la granițele sale, Conferința Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Durabilă (Rio+20) ar putea constitui motorul pentru implementarea măsurilor militare, economice, sociale și de securitate potrivite.

Teona-Sandra ANDRONACHE

Nr. 3, Iunie 2012

22

Politica sub lupa

CEPE

Bibliografie utilizată în redactarea articolelor

[1] Liteanu, Traian et al., NATO: Securitate integrată, Editura ANI: Bucureşti, 2006, p. 19;

[2] NATO, Tratatul Atlanticului de Nord, Washington D.C., 4 aprilie 1949, http://www.nato.int/cps/en/

SID-AC2EC6E6-62798603/natolive/official_texts_17120.htm;

[3] Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul român de studii regionale: Bucureşti, 2005, p. 17;

[4] NATO, Noul concept strategic, Lisabona, 19 noiembrie 2010, http://www.nato.int/strategic-concept/

pdf/Strat_Concept_web_en.pdf;

[5] NATO, Declaraţia summit-ului de la Chicago, Chicago, 20 mai 2012, http://www.nato.int/cps/en/

natolive/official_texts_87593.htm?mode=pressrelease;

[6] Idem;

[7] „Newt Gingrich bows out of presidential race”, CBC News, Associated Press, 02 mai 2012, http://

www.cbc.ca/news/world/story/2012/05/02/newt-gingrich-republican-presidential-campaign.htm ;

[8] „Newt Gingrich bows out of presidential race”, CBC News, Associated Press, 02 mai 2012, http://

www.cbc.ca/news/world/story/2012/05/02/newt-gingrich-republican-presidential-campaign.html;

[9] „Newt Gingrich out: Candidate Ending 2012 Presidential Campaign!”, Huffington Post, 02 mai 2012,

http://www.huffingtonpost.com/2012/05/02/newt-gingrich-out-2012_n_1254924.html

[10] Phillip Elliott, „Ron Paul effectively ends presidential campaign”, The Christian Science Monitor, 14

mai 2012, http://www.csmonitor.com/USA/Latest-News-Wires/2012/0514/Ron-Paul-effectively-ends-

presidential-campaign;

[11] „Ron Paul Has Dropped Out of the Presidential Race … Or Has He?”, Infowars.com, 15 mai 2012,

http://www.infowars.com/ron-paul-has-dropped-out-of-the-presidential-race-or-has-he/;

[12] Lucy Madison, „Poll: Romney has slight edge over Obama”, CBS News, 14 mai 2012, http://

www.cbsnews.com/8301-503544_162-57434153-503544/poll-romney-has-slight-edge-over-obama/;

[13] Maggie Haberman, „Santorum endorses Romney: ’All hands on deck’”, Politico, 07 mai 2012, http://

www.politico.com/blogs/burns-haberman/2012/05/santorum-endorses-romney-122722.html;

[14] „Obama’s speech in Columbus, Ohio, May 2012”, Council on Foreign Relations, Campaign 2012, 05

mai 2012, http://www.cfr.org/us-election-2012/obamas-speech-columbus-ohio-may-2012/p28173;

[15] „Obama campaign releases video on ben Laden s death”, MSNBC, 01 mai 2012, http://

video.msnbc.msn.com/mitchell-reports/47250196#47250196;

[16] Ben Feller, „Obama Campaign using Osama bin Laden killing as 2012 Campaign Tool”, Huffington

Post , 28 .04.2012, http:/ /www.huff ingtonpost .com/2012/04/28/obama -campaign-bin-

laden_n_1461431.html;

[17] „Obama a negat o celebrare excesivă a eliminării lui bin Laden şi l-a criticat pe Mitt Romney”,

Mediafax, 01 mai 2012, http://www.mediafax.ro/externe/obama-a-negat-o-celebrare-excesiva-a-

eliminarii-lui-ben-laden-si-l-a-criticat-pe-mitt-romney-9584191/;

[18] Rachel Weiner, „Obama unveils new campaign slogan: ’Forward’!”, Washington Post, 30 aprilie

2012, http://www.washingtonpost.com/blogs/the-fix/post/obama-unveils-new-campaign-slogan-

forward/2012/04/30/gIQA3SrbrT_blog.html;

[19] „Obama says same-sex couples should be able to marry”, BBC News, US 2012, 09 mai 2012, http://

www.bbc.co.uk/news/world-us-canada-18014102;

[20]Toby Vogel. Muted EU reaction to Putin's re-election, 9 mai 2012, http://www.europeanvoice.com/

article/2012/march/eu-reluctant-to-congratulate-putin/73776.aspx;

[21] Guzzini, Stefano, Realism si relatii internationale : povestea fara sfîrsit a unei morti anuntate : realismul

în relatiile internationale si în economia politica internationala, Iasi: Institutul European, 2000, p.63;

[22]UN authorises no-fly zone over Libya, 18 martie 2011, http://www.aljazeera.com/news/

africa/2011/03/201131720311168561.html;

[23]George Friedman, Putin's Evolving Strategy in Europe, RealClearWorld, 8 mai 2012, http://

www.realclearworld.com/articles/2012/05/08/putins_evolving_strategy_in_europe_100043-3.html;

[24] Petrakis, Panagiotis, The Greek economy and the crisis. Challenges and responses, Springer: Athens,

2012, p. 336;

[25] Ibidem, p. 367;

[26] Ifantis, Kostas and Galariotis, Ioannis, The quest for the holy grail: Europe’s Global strategy in Tyifakis,

Nikolaos (ed.), International Politics in time of Change, Konstantinos Karamanlis Institute for Democracy,

Atena : 2012, p. 63;

[27] Honor Mahony, Brinkmanship rhetoric hides costs of Greek euro exit, 14 mai 2012, http://

euobserver.com/19/116260;

23

Nr. 3, Iunie 2012

[28] Idem;

[29] Honor Mahony,Germany: Eurozone will survive Greek exit, 11 mai 2012, http://euobserver.com/19/116232;

[30] „Iran Sees Success in Stalling on Nuclear Issue. New York Times”, NY Times, 14 mai 2012, http://

www.nytimes.com/2012/05/15/world/middleeast/iran-sees-success-in-stalling-on-nuclear-issue.html?_r=2;

[31]Matthew Kroenig, „Time to Attack Iran: Why a Strike Is the Least Bad Option”, Foreign Policy, Ianuarie/februarie

2012, http://www.foreignaffairs.com/articles/136917/matthew-kroenig/time-to-attack-iran;

[32] „Istanbul talks on Iran's nuclear programme to go ahead”, The Guardian, 8 aprilie 2012, http://

www.guardian.co.uk/world/julian-borger-global-security-blog/2012/apr/08/iran-nuclear-weapons;

[33] „Iran's Nuclear Program (Nuclear Talks, 2012)”, New York Times, 15 mai 2012, http://topics.nytimes.com/top/

news/international/countriesandterritories/iran/nuclear_program/index.html?inline=nyt-classifier;

[34]Paul K. Kerr, „Iran’s Nuclear Program: Tehran’s Compliance with International Obligations”, Congressional

Research Service, 1 mai 2012, http://www.fas.org/sgp/crs/nuke/R40094.pdf, p.7;

[35] „Iran Sees Success in Stalling on Nuclear Issue”, New York Times, 14 mai 2012, http://

www.nytimes.com/2012/05/15/world/middleeast/iran-sees-success-in-stalling-on-nuclear-issue.html?_r=2;

[36] „Baghdad summit: Iran, powers exchange proposal, but no progress”, Reuters, 24 mai 2012, http://

www.haaretz.com/news/middle-east/baghdad-summit-iran-powers-exchange-proposal-but-no-progress-1.432244;

[37] „Iran's Nuclear Program (Nuclear Talks, 2012)”, New York Times, 15 mai 2012, http://topics.nytimes.com/top/

news/international/countriesandterritories/iran/nuclear_program/index.html?inline=nyt-classifier;

[38]„Putin to Visit Israel Next Month”, mai 2012, http://www.lignet.com/InBriefs/Putin-to-Visit-Israel-Next-Month;

[39] “13 children die in renewed fighting in Syria”, The Telegraph, 25 mai 2012, http://www.telegraph.co.uk/news/

worldnews/middleeast/syria/9291561/13-children-die-in-renewed-fighting-in-Syria.html;

[40] Paul Wood, „Does al-Qaeda have a foothold in Syria?”, BBC, 24 mai 2012 http://www.bbc.co.uk/news/world-

middle-east-18193504;

[41]”Syria crisis: Homs fighting leaves 50 dead”, BBC, 25 mai 2012, http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-

18216176;

[42] Paul Wood, „Does al-Qaeda have a foothold in Syria?”, BBC, 24 mai 2012 http://www.bbc.co.uk/news/world-

middle-east-18193504;

[43] Emile Hokayem , „Syria and its Neighbours”, Survival Global Politics and Strategy, The International Institute for

Strategic Studies, Vol 54, No.2, aprilie- mai 2012;

[44] „Egypt News-Presidential Elections, May 2012”, http://topics.nytimes.com/top/news/international/

countriesandterritories/egypt/index.html;

[45] „Guide to Egyptian presidential election”, BBC, 21 mai 2012, http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-

18115104;

[46] David D. Kirkpatrick, „In likely runoff choices, Egypt faces two extremes”, NY Times, 25 mai 2012, http://

www.nytimes.com/2012/05/26/world/middleeast/egypt-presidential-election-runoff.html?_r=1&ref=egypt;

[47] „Presidential runoff between Morsy and Shafiq, voter turnout 46%”, 28 mai 2012, http://news.egypt.com/english/

permalink/120081.html;

[48] Yolande Knell, „Egypt candidate: Muslim Brotherhood’s Mohammed Mursi”, BBC, 26 aprilie 2012, http://

www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-17837626;

[49] „Brotherhood man promises Islamic law in Egypt”, http://www.egyptdailynews.com/;

[50] David D. Kirkpatrick, „Egyptian Islamist’s rethoric turns strident”, International Herald Tribune, 24 aprilie 2012;

[51]„Egypt’s chaotic election”, 25 aprilie 2012, http://www.nytimes.com/2012/04/26/opinion/egypts-chaotic-

election.html?_r=1;

[52] http://www.mmc.gov.eg/branches/AIRFORCE/cv1.htm;

[53] Yolande Knell, „Egypt candidate: Ahmed Shafiq, former prime minister”, BBC, 23 aprilie 2012, http://

www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-17788595;

[54] Leone Grotti, „Morsi vs Shafiq: pro e contro dei candidati alla presidenza dell’Egitto”, Tempi, 29 mai 2012,

http://www.tempi.it/morsi-vs-shafiq-pro-e-contro-dei-candidati-alla-presidenza-dellegitto#axzz1wYhhSi6g;

[55]Leone Grotti, „Egitto diviso tra Fratelli Musulmani, ex Mubarak e colpo di Stato militare”, 25 mai 2012, http://

www.tempi.it/egitto-diviso-tra-fratelli-musulmani-ex-mubarak-e-colpo-di-stato-militare#axzz1vudSzHeY;

[56]Hannah Allam, Ahmed Shafik, „Mubarak’s last prime minister, is the surprise contender in Egypt’s presidential

race”, McClatchy Newspaper, 19 mai 2012, http://www.charlotteobserver.com/2012/05/17/3251853/ahmed-shafik-

mubaraks-last-prime.html

[57]ibidem

[58]David D. Kirkpatrick, „In likely runoff choices, Egypt faces two extremes”, NY Times, 25 mai 2012,

24

Politica sub lupa

CEPE

Bibliografie utilizată în redactarea articolelor

http://www.nytimes.com/2012/05/26/world/middleeast/egypt -presidential-election-runoff.html?

_r=1&ref=egypt;

[59] Leoni Grotti, „Egitto diviso tra Fratelli Musulmani, ex Mubarak e colpo di Stato militare”, 25 mai

2012, http://www.tempi.it/egitto-diviso-tra-fratelli-musulmani-ex-mubarak-e-colpo-di-stato-

militare#axzz1vudSzHeY;

[60],,China prepared for escalation of Philippine standoff”, Agence France-Presse, 8 mai 2012, http://

globalnation.inquirer.net/35963/china-prepared-for-escalation-of-philippine-standoff;

[61] “China warns Philippines on ‘mistakes’ in maritime spat”, BBC, 8 mai 2012, http://www.bbc.co.uk/

news/world-asia-17986576;

[62]Tania Branigan and Jonathan Watts, ,,Philippine accuses China of deploying ships in Scarborough

shoal”, The Guardian, 20 aprilie 2012, http://www.guardian.co.uk/world/2012/may/23/philippines-china-

ships-scarborough-shoal;

[63]Jefferson Antiporda, ,,PH can directly seek ITLOS intervention”, The Manila Times, 20 aprilie 2012,

http://www.manilatimes.net/index.php/news/breaking -news/21410-ph-can-directly-seek-itlos-

intervention;

[64]Mutual Defense Treaty between the Republics of the Philippines and the United States of America,

30 august 1951, http://www.vfacom.ph/resource/mdt1951.pdf;

[65] CIA – The World Factbook, 3 mai 1012, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-

factbook/geos/rp.html;

[66],,Clinton on South China Asia”, Voice of America, 8 august 2011, http://www.voanews.com/policy/

editorials/asia/Clinton-On-South-China-Sea--127263758.html;

[67]International Crisis Group, ,,Stitting Up the South China Sea”, Asia Report, No.223, 23 aprilie 2012,

p. 39. http://www.crisisgroup.org/en/regions/asia/north-east-asia/china/223-stirring-up-the-south-china-

sea-i.aspx;

[68]Ibidem, p.33;

[69]Ibidem, p. 7;

[70] Walt, Stephen M.,,,Originea Aliantelor”, Institutul European:Iasi, 2008, p. 57;

[71] „Elections in Timor-Leste - A fighter bows out”, The Economist, 24 martie 2012,

http://www.economist.com/node/21551114;

[72] Kingsbury, Damien,,East Timor – The Price for Liberty”, Palgrave Macmillan: New York, 2009, p. 42;

[73],,Timor-Leste”, Asia Foundation, http://asiafoundation.org/resources/pdfs/TimorLeste.pdf;

[74]Martin, Ian,,Self-determination in East Timor”, Lynne Rienner Publisher: SUA, 2001, p. 16;

[75]Idem;

[76]Kingsbury, Damien,,East Timor – The price of Liberty”, Palgrave Macmillan: New York, 2009, p. 55;

[77] Martin, Ian,,Self-determination in East Timor”, Lynne Rienner Publisher: SUA, 2001, p. 17;

[78]Ibidem, p.18;

[79]Ibidem, p. 19;

[80]Idem;

[81] Jonathan Head, „Militias kill with Indonesian guns”, BBC, 5 februarie 1999, http://news.bbc.co.uk/2/

hi/events/indonesia/latest_news/273158.stm;

[82]Prin referendum cetăţenii Timorului de Est erau întrebaţi dacă doreau statutul de provinicie auto-

nomă în cadrul Indoneziei cu menţiunea că dacă spuneau ,,nu” atunci aceasta însemna faptul că Timorul

de Est trebuia să fie independent.

[83] Martin, Ian,,Self-determination in East Timor”, Lynne Rienner Publisher: SUA, 2001, p. 33;

[84]„Habibie urges Timorese to reject independence”, BBC, 29 august 1999, http://news.bbc.co.uk/2/

hi/world/monitoring/433330.stm;

[85] Kingsbury, Damien,,East Timor – The price of Liberty”, Palgrave Macmillan: New York, 2009, p. 73;

[86] „World: Asia-Pacific. East Timor edges towards anarchy”, BBC, 1 septembrie 1999, http://

news.bbc.co.uk/2/hi/asia-pacific/435138.stm;

[87]Kate McGeown, „East Timor applies to join Asean”, BBC, 4 martie 2011, http://www.bbc.co.uk/

news/world-asia-pacific-12644608;

[88]Idem;

[89] Constitution o Brazil, Title 1 – Fundamental Principles, http://www.v-brazil.com/government/laws/

titleI.html;

[90] Raúl Zibechi, „Brazil and the Difficult Path to Multilateralism”, Americas Program Special Report, IRC

25

Nr. 3, Iunie 2012

Americas, 08 martie 2006, http://www.fntg.org/fntg/docs/BrazilMultilateralism.pdf;

[91] Simon Romero, „Brazil Sending More Troops to Guard Amazon Borders”, New York Times, 3 mai 2012, http://

www.nytimes.com/2012/05/04/world/americas/brazil -sending-more-troops-to-guard-amazon-borders.html?

ref=americas;

[92] „Brazil Launches Amazon Anti-crime Operation”, BBC News, 3 mai 2012, http://www.bbc.co.uk/news/world-latin

-america-17936433;

[93] Gabriel Elizondo, „Military beefs up Brazilian border struggle”, Al Jazeera, 12 mai 2012, http://

blogs.aljazeera.com/americas/2012/05/12/military-beefs-brazilian-border-struggle - 12 mai 2012;

[94] Gabriel Elizondo, „Military beefs up Brazilian border struggle”, Al Jazeera, 12 mai 2012, http://

blogs.aljazeera.com/americas/2012/05/12/military-beefs-brazilian-border-struggle - 12 mai 2012;

[95] Cristophor Looft, „Brazil Security Surge Tries to Plug Leaks in Amazon Border”, In Sight Organized Crime in the

Americas, 3 mai 2012,

http://insightcrime.org/insight-latest-news/item/2575-brazil-security-surge-tries-to-plug-leaks-in-amazon-border;

[96] Gabriel Elizondo, „Military beefs up Brazilian border struggle”, Al Jazeera, 12 mai 2012, http://

blogs.aljazeera.com/americas/2012/05/12/military-beefs-brazilian-border-struggle - 12 mai 2012;

[97] Cristophor Looft, „Brazil Security Surge Tries to Plug Leaks in Amazon Border”, In Sight Organized Crime in the

Americas, 3 mai 2012,

http://insightcrime.org/insight-latest-news/item/2575-brazil-security-surge-tries-to-plug-leaks-in-amazon-border;

[98] „Brazil Launches Amazon Anti-crime Operation”, BBC News, 3 mai 2012, http://www.bbc.co.uk/news/world-latin

-america-17936433;

[99] Cristophor Looft, „Brazil Security Surge Tries to Plug Leaks in Amazon Border”, In Sight Organized Crime in the

Americas, 3 mai 2012,

http://insightcrime.org/insight-latest-news/item/2575-brazil-security-surge-tries-to-plug-leaks-in-amazon-border.

Surse foto

1. www.nato.int

2. http://www.cbsnews.com/8301-503544_162-57434153-503544/poll-romney-has-slight-edge-over-obama/

3. http://www.themoscowtimes.com/business/article/putin-harangues-europe-on-businesses/425189.html

4. www.euobserver.com

5. www.foreignpolicy.com

6. http://postnoon.com/2012/04/28/bombs-rock-damascus/45891

7. http://alwatanalarabi.com/img/upload/medium_a8bb0_MOHAMED_MORSI_101.jpg

8. http://egypttoday.com/app/img/upload/large_01eb1_DI_AhmedShafik18_HS.JPG

9. http://www.flickr.com/photos/49033115@N03/6993035434/

11. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2e/TMR_Dec_2009.jpeg

Politica sub lupa CEPE

WWW . CEPEOFFICE . W OR DPR ESS . COM

Redactor Șef: Alina Mogoș

Secretar General: Ana-Maria Ghimiș

Redactori:

Sandra Teona Andronache

Monalisa Giuglea

Ana-Maria Ghimiș

Alina Mogoș

Alexandru Voicu

DTP: Roxana Puia

office.cepe@yahoo.ro

cepeoffice@gmail.com

Textele publicate în acest buletin de analiză exprimă opinia autorilor și nu reprezintă poziția oficială a Center for European Policy

Evaluation.

Este strict interzisă preluarea informațiilor fără citarea sursei sau acordul prealabil al Center for European Policy Evaluation.