Excepţionalismul unui stat naţional a fost întotdeauna un mijloc de legitimizare a strategiilor, politicilor sau chiar a deciziilor interne şi/sau externe, pe care liderii le-au adoptat la un moment dat. Acest excepţionalism a oferit o superioritate morală şi o unicitate a propriilor sisteme naţionale, fie ele politice, militare, economice sau sociale fără de care un stat nu s-ar fi putut identifica drept un actor independent, unitar, care îşi ştie şi promovează rolul în sistemul internaţional, fiind diferit de celelalte. Totuşi, unicitatea părţilor nu conferă stabilitatea întregului, de cele mai multe ori excepţionalismul alimentând antiteza dintre state, ceea ce în mod automat generează situaţii tensionate în care interesele sunt atât de divergente, încât creează insecuritate sistemică. După un anotimp călduros plin de evenimente naţionale şi internaţionale, toamna aduce cu sine noi acţiuni tensionate ce ameninţă stabilitatea sistemului internaţional, dar şi a status-quo-ului actual. Pe de o parte, în Orientul Mijlociu violenţele continuă în Siria pe fundalul în care niciun stat nu îşi asumă responsabilitatea unei intervenţii militare. Egiptul, un stat nou devenit democratic în urma Primăverii Arabe, face o mişcare surprinzătoare din punct de vedere al politicii externe, acesta

legitimându-şi acţiunile şi căutând să obţină prestigiu internaţional prin apelul la promovarea democraţiei, urmărind simultan afirmarea ca lider regional. Mai mult, Israelul ameninţă cu iminenţa unui atac preventiv (US preemtive) asupra Iranului, acţiune menită să îl împiedice pe acesta din urmă să obţină arma nucleară. În acest context, occidentalii au trimis o armată navală considerabil de numeroasă în Strâmtoarea Ormuz pentru desfăşurarea unui exerciţiu militar menit să descurajeze Iranul sau chiar să pregătească terenul pentru eventualitatea unui război. Iranul a perceput aceste acţiuni sub auspiciile dilemei securităţii, urmând să deruleze la rându-i un exerciţiu militar în luna octombrie, alimentând astfel nivelul extrem de ridicat de instabilitate în zonă. Pe de altă parte, pe continentul american, cu precădere în Statele Unite ale Americii Obama îşi continuă campania electorală, astfel că non-implicarea statului american în acţiuni externe militare este previzibilă, cel puţin până în luna noiembrie când au loc alegerile prezidenţiale. Motivul este lesne de înţeles: administraţia Obama nu doreşte să îşi asume responsabilitatea unui război ce s-ar putea dovedi a fi neproductiv în ochii opiniei publice. Apoi, comunitatea internaţională îşi îndreaptă din ce în ce mai mult

CUVÂNTUL EDITORULUI

Center for European Policy Evaluation

Nr.7, Octombrie 2012

Politica sub lupa CEPE

Subiecte abordate

Anatomia politicii Germaniei în Moldova și influența asupra

României

Statul rus—un lord al Estului?

Rusia decide ștergerea datoriei

Coreei de Nord

Misiunea NATO în Afganistan:

continuitate și implicare

În acest număr:

Participarea Statelor Unite în

politica internă a României 2

O nouă dovadă a pivotării Statelor

Unite spre Asia? 8 Iran—Isral în pericol de război

iminent 13 Egiptul lui Morsi provoacă valorile

cheie ale SUA? 17

Australia și Japonia cooperează pentru pace și stabilitate 20

atenţia către zona asiatică. Această afirmaţie este susţinută de Turul Asiei efectuat în această lună de către Secretara de Stat a SUA, Hillary Clinton, dar şi de Summit-ul UE-China. Vesticii nu sunt singurii actori interesaţi în zonă. Pe această cale putem identifica o altă putere regională ce îşi afirmă excepţionalismul naţional şi vrea să devină un actor activ în zonă, Federaţia Rusă, care a găzduit pentru prima dată întâlnirea la nivel înalt cu privire la Cooperarea Economică Asia-Pacific şi a şters aproximativ 90% din datoria de stat pe care Coreea de Nord o avea faţă de Moscova. Motivele pot fi multiple: sub scenariul optimist Rusia doreşte atragerea de noi investitori şi pătrunderea pe piaţa economică a zonei, iar sub cel pesimist, Kremlin-ul ar putea reacţiona la exerciţiile pe care vesticii le fac în Strâmtoare Ormuz, alimentând şi mai mult zvonurile conform cărora Coreea de Nord ar fi oferit suport Iranului în obţinerea armei nucleare. Revenind pe vechiul continent, Merkel a efectuat o vizită istorică în Moldova lăsând în urma sa un gust dulce amărui. Moldova se află pe calea cea bună în încercarea sa de a se apropia de structurile europene, totuşi,

2

Politica sub lupa

CEPE

zvonurile conform cărora Germania ar susţine propunerea rusească de a federaliza Moldova în scopul stingerii conflictului transnistrian sunt din ce în ce mai frecvente. La nivel naţional, România trece printr-o perioadă extrem de dificilă mai ales din punct de vedere politic, această criză afectând grav credibilitatea statului român la nivel extern. Suspendarea preşedintelui, referendum-ul şi neînţelegerile dintre administraţia prezidenţială şi guvern au atras atenţia aliaţilor asupra aplicabilității unor concepte precum: stat democratic, afaceri interne, lovitură de stat etc. Vizita cancelarului german dincolo de Prut a avut un efect şi asupra României care a fost sfătuită să ratifice acordul de frontieră cu Moldova cât mai repede posibil, ceea ce ne face să ne întrebăm: Oare care va fi răspunsul dat de autorităţile române având în vedere susţinerea clară a Angelei Merkel faţă de preşedintele României, Traian Băsescu atunci când acesta a fost suspendat?

Ana-Maria GHIMIȘ

Criza economică globală şi provocările actuale au impus schimbări majore şi rezultate neaşteptate pentru Uniunea Europeană şi pentru zona Euro. Să luăm spre exemplu cazul Greciei, pentru care Uniunea Europeană se luptă încă pentru a găsi cea mai bună soluţie care să se încadreze în necesităţile actuale ale Uniunii și ale sistemului său monetar. Puterile europene s-au implicat în canalizarea acestui stat spre o direcție care poate fi atât în avantajul UE, dar și al Greciei. Însă, în cazul României nimeni nu a intervenit, decât cu afirmații, critici sau sfaturi în

presa internațională. Surpriza a venit însă din partea Statelor Unite care, simțind că lucrurile au ieșit de sub control în România, au trimis pe asistentul Secretarului de Stat american să discute și să negocieze situația cu liderii politici și reprezentanții societății civile române. Vizita a ridicat mari semne de întrebare în rândul opiniei publice, al poporului român și al intelectualilor. Philip Gordon, reprezentantul Statelor Unite trimis în România a declarat: „Suntem îngrijoraţi la Washington în legătură cu evoluţiile de aici. Le urmărim foarte atent.

Participarea Statelor Unite în politica internă a României

Anul 2012 a reprezentat o perioadă tulbure, plină de schimbări şi provocări pentru România. Trei guverne diferite au încercat să gestioneze şi să ghideze România pe parcursul acestei perioade dificile, însă apogeul acesteia a fost atins în momentul în care Guvernul a suspendat Preşedintele statului. Această acţiune a fost generatoarea unui lung şir de reacţii la nivel internaţional, precum şi a unor efecte majore asupra României. România nu a cunoscut vreodată de-a lungul existenţei sale asemenea reacţii vocale negative şi participarea implicită a altor state în politica sa internă după încheierea Războiului rece. Prin urmare, în momentul în care Statele Unite au luat atitudine în acest caz şi au trimis un reprezentant oficial la Bucureşti pentru a rezolva problema, o serie de semne de întrebare au fost ridicate în legătură cu controlul pe care Statele Unite îl pot avea asupra politicii interne a României sau nu.

Cuvântul editorului

Eu n-aş fi fost aici, la mijlocul lunii august, dacă nu ar fi fost ceva, dacă nu am fi avut senzaţia că se întâmplă ceva foarte important şi care alunecă în direcţia greşită, motiv pentru care este foarte important pentru mine să fiu aici”. Este neobișnuit pentru Statele Unite să se implice în procesul decizional sau într-o criză politică a unui stat, decât dacă situația prezintă o serie de avantaje, respectiv interese pentru statul-putere. Întrebat dacă Statele Unite și Parteneriatul Strategic dintre România și SUA ar putea fi afectat de evenimentele recente de pe scena politică românească, Gordon a declarat că țara sa dorește un parteneriat puternic între cele două state. Însă, acest Parteneriat Strategic presupune o cooperare pe termen lung, lucru ce nu poate fi îndeplinit dacă există îndoieli cu privire la legitimitatea unor procese democratice din cadrul unuia dintre partenerii implicați. Mesajul real transmis de oficialul Statelor Unite, Philip Gordon, a luat forma unui sfat adresat liderilor politici români. Prin urmare, așa cum a ordonat el cuvintele intenționat, „SUA se așteaptă la respect pentru instituțiile independente, anchete amănunțite pentru acuzații credibile de fraudă și sprijin din partea liderilor politici pentru un rezultat legitim al Referendumului”. Cu alte cuvinte, Gordon a lăsat impresia că a jucat un rol de mediator pentru politica internă românească, subliniind faptul că în momentul în care tensiunile interne ating un punct care nu prezintă o hotărâre finală, soluția potrivită este implicarea unui validator sau

consilier extern în vederea obținerii unui rezultat pozitiv pentru situația respectivă. Cu toate acestea, multe dintre întrebările încă prezente în mințile românilor nu au primit niciun răspuns. Curtea Constituțională Română a amânat decizia finală legată de Referendumul din 29 iulie 2012 pentru luna septembrie, datorită faptului că luna august era o perioadă de vacanță pentru instituțiile de stat. Vizita reprezentantului Statelor Unite a produs un lanț de schimbări în acest sens. În consecință, Curtea Constituțională a programat decizia oficială legată de Referendum pentru data de 21 august 2012. În mod surprinzător sau nu, decizia Curții a favorizat președintele suspendat, Traian Băsescu, cu un vot exprimat de 6 la 3 judecători, întocmai cum cerea legea. După oficializarea deciziei Curții, presa politică internă a început să ia în considerare ideea conform căreia influența externă a reprezentat calea decisivă spre verdictul Referendumului. De fapt, doar un procent de 5% din populație ar mai fi fost necesar pentru a întruni cvorumul, astfel încât Referendumul să fie declarat valid și, prin urmare, Președintele ar fi fost suspendat. Motivul invocat de Curtea Constituțională pentru decizia finală a fost tocmai faptul că nu a fost întrunit cvorumul, iar pentru acesta legea Referendumului specifica necesitatea voturilor a 51% din populație. Acest articol este un rezumat al unei analize mai am-ple a subiectului pe care o puteți găsi accesând site-ul CEPE - cepeoffice.wordpress.org la rubrica Articole.

Sandra Teona ANDRONACHE

3

Nr.7, Octombrie

2012

1. Prezența SUA în România

4

Politica sub

lupa CEPE

Potrivit declaraţiei ministrului de externe de la Chişinău, Iurie Leancă, în cadrul unui interviu pentru Europa Liberă „doamna cancelar, de regulă, când merge în astfel de turnee sau în astfel de vizite, face un turneu şi combină câteva ţări. De data aceasta vine doar la Chişinău şi, a propos, acest element [ce] l-au subliniat prietenii noştri germani, demonstrează deja interesul sporit al Republicii Federale Germania pentru Republica Moldova, pentru situaţia din regiune, pentru şansa de a obţine această modernitate pentru Republica Moldova şi cetăţenii ei”. În cadrul acestui interviu Iurie Leancă a subliniat faptul că această vizită este un semnal foarte important pentru Republica Moldova.[1] Moldova speră că Germania va apropia statul de UE şi va aduce soluţia pentru conflictul transnistrean. Vizita s-a dovedit într-adevăr a fi importantă pentru Moldova în principal din punct de vedere stimulativ. Merkel a lăudat performanţa de care a dat dovadă în

cursul procesului de reformare. Însă, nu este nici singurul, nici primul actor politic din UE care a felicitat statul moldovean pe bună dreptate. La momentul actual Moldova are cea mai de succes tranziţie democratică dintre toate statele membre ale Parteneriatul Estic (Moldova, Belarus, Georgia, Azerbaijan, Armenia, Ucraina). Angela Merkel a declarat că Moldova are o „perspectivă europeană” pe care o urmăreşte într-un ritm progresiv, lansând promisiunea că UE o va sprijini în acest demers. Această declaraţie poate fi un stimulent puternic pentru statul vecin Uniunii în sensul de a continua implementarea acquis-ului comunitar, întrucât aduce în prim plan posibilitatea ca Moldovei să îi fie recunoscută candidatura în decursul acestui proces. Venită pe fondul scăderii interesului populaţiei de a adera la UE în relaţie directă cu sporirea atractivităţii Uniunii Vamale Rusia - Balarus—Kazahstan,

Anatomia politicii Germaniei în Moldova și influența asupra

României

Pe data de 22 august 2012 a avut loc prima vizită oficială a unui cancelar german în Republica Moldova. Vizita delegaţiei germane condusă de Angela Merkel marchează interesul sporit al Germaniei pentru Moldova într-un context în care Uniunea Vamală Rusia-Belarus–Kazahstan devine din ce în ce mai atractivă pentru statul moldovean.

2. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi prim-ministrul Moldovei, Vlad Filat, 22 august 2012

5

Nr.7, Octombrie

2012

Dar până atunci este necesar atât să se continue reformele, cât şi să se menţină sau sporească atractivitatea Uniunii pentru societatea civilă moldovenească. Însă toate eforturile nu se opresc aici, situaţia nesoluţionată a conflictului transnistrean fiind un blocaj major în calea integrării europene. Timp de 5 ani până în anul 2011 a fost oprit orice tip de cooperare sau dialog diplomatic între Tiraspol şi Chişinău, acestea fiind reluate odată cu începerea negocierilor în formatul „5+2”. Evoluţia relaţiilor se petrece însă în parametrii foarte înguşti, în ritm deosebit de lent. Printre paşii notabili luaţi până acum se numără redeschiderea a trei linii feroviare cu scopul cooperării economice şi promisiunea noului lider politic al regiunii secesioniste, Evgheni Vasilievici Șevciuk, că va îmbunătăţi relaţiile cu administraţia centrală de la Chişinău. Chiar dacă aceste evenimente aduc speranţe pentru reîntregirea statului, totuşi acestea pot fi spulberate de relaţiile crescânde dintre Tiraspol şi Moscova şi interesul din ce în ce mai intens al Rusiei în această regiune. Ca dovadă, în ciuda poziţiei oficiale conform căreia Rusia nu ar sprijini statalitatea de facto a republicii autonome separatiste, pe data de 21 martie, Dmitri Rogozin a primit postul de reprezentant special al Rusiei în Transnistria, mişcare care a dat curs unor declaraţii virulente în Chişinău. Partidul liberal a declarat că această politică subminează integritatea teritorială a statului, şi intervine în afacerile interne.[5]Este foarte probabil ca atribuţiile lui Rogozin să depăşească chestiunile locale, acoperind şi procesul de negociere pentru soluţionarea conflictului.[6] Luând în considerare faptul că Rusia a promovat până acum fie menţinerea status quo-ului, fie federalizarea statului cu poziţii egale între Chişinău şi Tiraspol şi faptul că această figură politică, până în decembrie 2011 ambasador al Rusiei la NATO, este cunoscută ca fiind o persoană foarte rigidă şi nedispusă să cedeze prin concesii, putem presupune poziţia pe care Rusia o va adopta pe viitor în acest conflict. Tranziţia Moldovei nu a fost, însă, principalul motiv al acestei vizite, Germania fiind mai degrabă interesată de situaţia conflictului transnitrean. Potrivit purtătorului de cuvânt al Angelei Merkel, Steffen Siebert, cancelarul german a sosit pe meleaguri moldoveneşti în încercarea de a ajunge la o soluţie de reglementare a conflictului cu regiunea separatistă transnistreană.[7] Dacă în ceea ce priveşte politica externă a Moldovei, Germania şi Rusia

putem spune că a fost o măsură strategică de a repoziţiona societatea civilă şi conducerea politică în direcţia integrării europene. Barometrul opiniei publice din 2012 organizat de Institutul de Politici Publice din Moldova a relevat pericolul derogării interesului populaţiei pentru UE. Potrivit acestuia, 38% din populaţie sprijină aderarea la Uniunea Rusia-Belarus-Kazahstan, pe când numai 35% sunt pro intrării în structurile Uniunii.[2] UE şi-a pierdut considerabil din atractivitate datorită problemelor economice cu care s-a tot confruntat din 2008 şi pe care încearcă să le depăşească. Partidul comunist din Moldova nu a întârziat să se folosească de această oportunitate pentru a-şi înăspri retorica de susţinere a orientării politice Eurasiatice. Şi, întrucât statul are o economie încă vulnerabilă influenţei ruseşti, această direcţie poate părea o alternativă bună la UE.[3] În acest context, Merkel lansează un mesaj cu direcţie dublă: în mod direct către Moldova şi în mod indirect către Rusia. Aceasta trasează o linie de demarcaţie clară a Moldovei europene, distinctă de proiectul Eurasiatic rusesc, oferind Transnistriei oportunitatea de a face parte din UE ca parte a Moldovei. Această abordare este în concordanţă cu politica „de atracţie” (politica „soft”) pe care o desfăşoară UE cu scopul de a tenta regiunea separatistă să adopte mai degrabă o orientare europeană în cadrul statului moldovenesc decât să se desprindă obţinându-şi independenţa.[4]Dacă îşi continuă reformele în linie cu cerinţele UE, Moldova are şansa de a semna Acordul de Liber Schimb Comprehensiv şi Aprofundat şi de a i se liberaliza sistemul de acordare a vizei în decurs de un an, sfârşitul anului 2013 fiind termenul limită. Iar odată semnate, aceste acorduri îi vor reduce considerabil nivelul de dependenţă economică faţă de piaţa rusească, şi trendul pro-Eurasiatic va fi abolit. Temenul limită stabilit este favorabil Moldovei întrucât în acea perioadă va avea loc summitul de bilanţ al activităţii şi evoluţiei statelor membre ale Parteneriatului Estic. Luând în considerare diferenţa notabilă dintre Moldova şi celelalte state la acest capitol, este foarte probabil să fie dată drept model şi să îi fie confirmată perspectiva europeană. Moldova oricum vrea să se decupleze de alte state estice precum Ucraina şi Belarus în ceea ce priveşte procesul de integrare şi aceasta ar fi cea mai bună oportunitate.

6

Politica sub lupa

CEPE

par a avea interese divergente, nu aceeaşi lucru este neapărat valabil pe tema conflictului transnistrean. Cele două puteri s-au dovedit a fi dispuse să coopereze. De când a fost semnat Memorandumul Merkel-Medvedev în iunie 2010, Rusia a sprijinit reluarea negocierilor în formatul actual, redeschizând calea către reglementarea situaţiei. Prin acest act părţile şi-au luat angajamentul de a crea Comitetul Rusia-UE pentru Politică Externă şi Securitate, acesta reprezentând cadrul de negocieri şi de elaborare de măsuri comune pentru reglementarea conflictelor şi situaţiilor de criză care privesc interesele amândurora.[8] Această cooperare a fost posibilă în principal datorită relaţiilor speciale dintre Germania şi Rusia. Potrivit analistului politic Vladimir Socor,

excluzând NATO din această ecuaţie. Cele două state au trecut de la relaţii speciale până la cooperare strategică şi integrare economică. Din acest motiv, Berlinul s-a poziţionat astfel încât să se ocupe de înţelegerile cu Rusia ce ţin de securitate.[8] Iar întrucât conflictul transnistrean poate demonstra că UE şi Rusia pot avea o cooperare fructuoasă în chestiuni de securitate, Berlinul şi Moscova explorează această oportunitate strategică. Odată funcţional, Comitetul UE-Rusia ar crea o cooperare mai strânsă cu Moscova decât permite Consiliul NATO-Rusia. Ar fi de asemenea instituit un mecanism de coordonare politică, neexistent încă între UE şi SUA sau NATO. Rusia ar avea puterea de a influenţa procesul de luare a deciziilor de la nivelul Uniunii, fără ca reversul să fie posibil.[9] Odată cu politica de ameliorare a relaţiilor cu Rusia iniţiată de administraţia Obama, UE a urmat aceeaşi direcţie, intensificând cooperarea cu Moscova. În parte fie datorită vulnerabilităţii gazeifere de importurile ruseşti, fie influenţei Rusiei în spaţiul fost sovietic, fie politicii externe de

intensificare a rolului UE în situaţiile de criză şi de conflict de la nivel mondial, UE aprofundează relaţiile cu Rusia. Pentru a verifica posibilitatea unei bune colaborări, Memorandumul propune să coopereze pentru a identifica o soluţie pentru rezolvarea conflictului în formatul „5+2”.[10] Deşi ambele părţi şi-au luat acest angajament cu condiţia să se respecte integritatea teritorială a statului moldovean luând în considerare relaţia strânsă dintre Berlin şi Moscova laolaltă cu istoria ofertelor de soluţionare lansate de Rusia, viitoarea propunere s-ar putea să nu fie spre beneficiul Moldovei. În luna iulie a acestui an secretarul de stat şi vice-ministru al Afacerilor Externe din Rusia, Grigory Karasinin, a declarat că „forţele ruseşti de menţinere a păcii sunt principalul garant pentru identificarea unei soluţii acceptabile atât pentru Transnistria, cât şi pentru Moldova”. Astfel, se pare că Rusia condiţionează reglementarea situaţiei prin prelungirea staţionării trupelor ruseşti pe teritoriul Moldovei. Mai mult decât atât, Karasin a declarat, de asemenea, că legea promulgată de Chişinău privind principiile de reglementare politică în care se elimină ca variante posibile federalizarea sau confederalizarea, constituie obstacolul principal pentru soluţionarea conflictului. Potrivit acestuia, federalizarea este o opţiune care trebuie decisă de ambele părţi aflate pe poziţii de egalitate.[11]Dacă Rusia s-a hotărât să colaboreze cu UE pentru reglementarea situaţiei, atunci viitoarele propuneri vor fi în mod cert pe aceeaşi linie ca şi până acum, federalizarea. Potrivit agenţiei ruseşti de presă, Regnum, care ar fi intrat în posesia unui document OSCE, Berlin şi Moscova pun la cale un plan de federalizare al Moldovei. Datorită contextului în care a apărut acest document, exact în ajunul vizitei lui Merkel, postul de radio Vocea Rusiei l-a atribuit cancelarului german, spunând că Merkel „merge la Chişinău ca să propună acest plan de soluţionare a diferendului transnistrean”. Ulterior, documentul a fost postat pe internet, apărând cu antetul oficial al preşedinţiei irlandeze a OSCE şi cu semnătura şefului diplomaţiei de la Tiraspol, Nina Ştanski, însă atât OSCE, Chişinău, cât şi Tirasol l-au denunţat ca fals. În textul acestuia scrie că „Transnistria va avea un statut special în

Anatomia politicii Germaniei în Moldova și influența asupra României

motorul Uniunii încearcă să

includă treptat Moscova în

procesul de luare al deciziilor

de la nivelul UE,

7

Nr.7, Octombrie

2012

cadrul viitoarei Republici Federative Moldoveneşti”. (…) „Transnistria va avea dreptul să iasă din componenţa Moldovei în cazul adoptării unei decizii de unire cu alt stat sau ca urmare a pierderii de către aceasta a statutului de subiect al dreptului internaţional”. (…) „În cadrul Republicii Federative Moldoveneşti va circula o singură valută şi vor fi înlăturate toate barierele vamale şi comerciale interne”.[12] Acest document a dat curs unei serii de declaraţii de infirmare a acestor planuri din partea decidenţilor politici din Moldova, precum Vlad Filat şi Iurie Leancă. Acesta din urmă a apus că „zvonurile că ar exista un plan secret germano-rus de federalizare a Republicii Moldova denotă rea-voinţă şi nu sunt nimic altceva decât o distorsionare conştientă a realităţii”.[13] Steffen Seiberg nu a spus însă decât că „vizita doamnei Merkel la Chişinău are legătură cu împlinirea a 20 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între Germania şi Moldova”, dar a adăugat că la Chişinău se va discuta şi despre problema transnistreană fără a oferi mai multe detalii. Totuşi, în urmă cu un an, alt document neoficial a fost făcut public. De data aceasta este vorba despre un document confidenţial transmis de MAE de la Berlin spre studiu părţilor implicate, denumit „Chestiuni-cheie pentru o soluţionare a conflictului transnistrean”. Potrivit analistului politic, Vladimir Socor, acest document sugerează unele compromisuri în detrimentul Moldovei, precum asigurarea unui stat funcţional şi deplin operaţional în cadrul unei Moldove reunificate, cu o nouă Constituţie, ce ar asigura drepturi speciale pentru Transnistria”. [14] Mai mult decât atât, documentul propune ca la Moscova să se discute despre „ r ep r ez e n t ar e a ş i p ar t ic ip a r e a Transnistriei, la nivelul statului unificat, în guvernul şi parlamentul de la Chişinău”, susţine Socor. Această propunere este similară celor lansate de Rusia în trecut, precum Memorandumul Kozak din 2003, şi ar satisface astfel interesele acesteia în regiune. „Rusia speră să vadă la Chişinău un guvern hibrid, disfuncţional, a cărei orientare europeană să fie permanent obstrucţionată de oficialii de la Tiraspol, instalaţi de Rusia”, avertizează Vladimir Socor. Ce este surprinzător, continuă analistul, este că Berlinul cere Moldovei – inclusiv prin canale diplomatice bilaterale – să ignore legea promulgată în 2005 a Moldovei referitoare la statutul unitar şi principiile de negociere, şi să pună pe picior de egalitate legislaţia adoptată democratic de Moldova cu referendumul în stil sovietic organizat în Transnistria, comentează Socor. Respectând interesele ruseşti, documentul

elimină retragerea trupelor ruseşti de pe agenda soluţionării conflictului, cât şi stabilirea unui statut special (autonomia) pentru Transnistria în cadrul prevederilor Constituţiei Moldovei. [15] Un alt punct deosebit de important legat de reglementarea situației atins de Merkel în cadrul vizitei în Chişinău, a fost semnarea şi implementarea tratatului de frontieră dintre România şi Republica Moldova. Merkel a susţinut încheierea acestui tratat încă de acum 2 ani când a fost în vizită la Bucureşti şi l-a adus în discuţie. Tratatul a fost semnat pe data de 8 noiembrie 2010 de fostul ministru român de Externe şi premierul moldovean Vlad Filat şi urma să fie ratificat de Parlamentele celor doi ţări, însă nici până în ziua de azi nu a fost ratificat în niciuna dintre părţi. Tratatul este un document tehnic, care reglementează modalitatea de realizare a marcării pe teren a frontierei, soluţionarea problemelor referitoare la construirea de obiective comune la frontieră, constituirea şi funcţionarea unei Comisii mixte pentru verificarea traseului frontierei de stat şi întreţinerea semnelor de frontieră, modul de folosire a apelor de frontieră, căilor ferate, şoselelor, desfăşurarea unor activităţi precum exploatarea subsolului în apropierea frontierei, modul de cercetare şi de soluţionare a încălcărilor regimului de frontieră, cum ar fi trecerea nepermisă a graniţei sau deteriorarea semnelor de frontieră, etc.

Presa rusă, de asemenea, a criticat în nenumărate rânduri refuzul României de a semna sau ratifica tratatul, spunând că acesta îi dovedeşte intenţia de a alipi Moldova. În plus, în urmă cu câteva luni autorităţile germane au declarat că rezolvarea problemei transnistrene va fi un semnal al bunelor relaţii dintre Moscova si Europa.Potrivit acestora, prin încheierea Tratatului, nici Rusia nu va mai putea spune că România doreşte să acapareze Moldova, fiind un pas înainte și pentru rezolvarea dosarului transnistrean. Conform declaraţiei din noiembrie 2010 din timpul summitului Dunării, preşedintele Comisiei

Încă de acum 2 ani a fost pusă presiune

pe ambele state să îl artifice, forța

motrice fiind Merkel, care în timpul

acestei vizite a insistat ca acest lucru să

se întâmple urgent.

8

Politica sub lupa

CEPE Anatomia politicii Germaniei în Moldova și influența asupra României

Europene, Jose Manuel Barosso, a declarat că

Potrivit agenţiei de presă Hotnews, tratatul privind regimul frontierei este un document tehnic care trebuie adoptat înainte ca România să devină graniţa estică a spaţiului Schengen. [16] Cu alte cuvinte, atât intrarea României în Schengen, cât şi integrarea europeană a Moldovei au fost condiţionate de ratificarea acestui act. Se pare, deci, că UE acordă un interes deosebit acestui document pentru că îi stabileşte graniţele. Deşi, în urmă cu un an preşedintele Traian Băsescu spunea că nu are de gând să semneze un tratat care să consfinţească Pactul Ribentrop-Molotov, acesta a decis să promulge acest act păstrând intact regimul de frontieră semnat în 1961. Oare prevederile acestuia sunt într-adevăr favorabile României sau a fost o decizie luată sub presiune pentru a închide

vociferările Transnistriei sau Rusiei care puneau imposibilitatea soluţionării conflictului pe seama deciziilor de a amâna semnarea acest tratat? Presiunea asupra României şi Moldovei este continuă întrucât, deşi actul a fost semnat nu are nicio valoare legală dacă nu este ratificat. Şi pentru că documentul a fost semnat la scurt timp după încheierea Memorandu-mului Merkel-Medvedev, nu putem elimi-na din faşă presupunerea că Rusia a pre-zentat această condiţie pentru a coopera cu UE asupra soluţionării conflictului trans-nistrean? Şi ne mai putem pune altă între-bare, oare condiţia a fost ca tratatul să păs-treze aceleaşi prevederi ale regimului de frontieră încheiat între Romania şi URSS?

Evoluţia relaţiilor dintre UE şi Rusia par să influenţeze atât statul roman, cât şi pe cel de dincolo de Prut. Cert este că Rusia are interese puternice în regiune, iar dacă va fi să derogheze de la politica de menţinere a status-quo-ului pe care a manifestat-o până acum, atunci va face tot posibilul ca modalitatea de reglementare să fie conform cerinţelor ei. Iar numirea lui Rogozin semnalează faptul că Rusia este hotărâtă să blocheze soluţionarea acestuia dacă nu serveşte intereselor ei. Însă, dacă s-ar formula un tip de propunere similar cu cele promovate de Rusia în trecut şi i s-ar conferi putere în procesul de luare a deciziilor în UE, Rusia ar fi dispusă să renunţe la interesul de menţinere al conflictului în stadiul actual.

Maria Sabina LAZĂR

O nouă dovadă a pivotării Statelor Unite spre Asia?

Între 3 și 9 septembrie, Secretarul de Stat a Statelor Unite, Hillary Rodham Clinton a întreprins un tur în Asia pentru a discuta o gamă largă de subiecte, de la democratizare la probleme economice, alături de omologii săi asiatici. Hillary Clinton oferă astfel un fundament ,,empiric” mai puternic intențiilor Statelor Unite de pivotare spre Asia și o implicare mai largă în politica regională asiatică.

,,tratatul are și o valoare practică

întrucât, pe de o parte, clarifică aspectele

legate de aderarea României la spațiul

Schengen și, pe altă parte, demonstrează

susținerea pentru Moldova și pentru

apropierea ei de structurile europene.”

Turul Asiatic a început pe 3 septembrie cu o vizită la Jakarta, unde Hillary Clinton împreună cu staff-ul său au avut o întrevedere cu ministrul de externe indonezian Marty Natalegawa. Între 4 și 5 septembrie, Hillary Clinton a vizitat China, având astfel o întrevedere cu ministrul de externe chinez Yang Jiechi. În cadrul acestei întâlniri au avut loc o serie de discuții ce au accentuat evoluțiile relațiilor

China-Statele Unite, disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud, dar și pregătirile pentru Summitul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC).[17] Pe 6 septembrie, Hillary Clinton a vizitat Dili fiind astfel primul secretar de stat al Statelor Unite care a vizitat capitala Timorului de Est. În Timorul de Est, Hillary Clinton a accentuat susținerea pe care Statele Unite o are pentru dezvoltarea tinerei democrații. Pe 7

9

Nr.7, Octombrie

2012

septembrie, Secretarul de Stat a vizitat Bruneiul unde a participat la deschiderea Proiectului de îmbogățire a Limbii Engleze Statele Unite-Brunei.[18] Acest proiect este destinat unei mai bune cu-noașteri a limbii engleze în zona Asiei de Sud-Est. În sfârșit, între 8 și 9 septembrie, Hillary Clinton a participat la Summitul APEC, ce a avut loc în Vladivostok. Aici a abordat o gamă largă de subiecte precum liberalizarea comerțului sau probleme ecologice. De asemenea, aceasta a avut o întâlnire pe 8 septembrie cu ministrul de exter-ne rus Sergey Lavrov în care au încheiat mai multe acorduri bilaterale între Statele Unite și Rusia. Tot în luna septembrie, concomitent cu turul Secretarului de Stat, Secretarul Apărării, Leon Panetta a avut o vizită de 10 zile în Asia și în Pacific. Deplasarea sa a cuprins Japonia, China și Noua Zeelandă. În timpul vizitei sale, Panetta a anunțat operabilitatea unui nou radar anti-rachetă pe teritoriul Japoniei, îndreptat către Coreea de Nord.[19]De asemenea, în aceeași perioadă, Panetta a ridicat o interdic-ție veche de aproximativ 25 de ani impusă Noii Zeelande de a vizita porturile americane cu navele sale. Vizita Secretarului de Stat în zona asiatică survine într-o perioadă tensionată cu foarte multe situații ce ar putea degenera oricând în conflicte deschise. În Marea Chinei de Sud există numeroase dispute teritoriale și jurisdicționale între China și aproape toate statele contigue acestei zone (Taiwan, Malaezia, Brunei, Filipine, Vietnam). De asemenea, în Marea Japoniei are loc disputa din-tre Coreea de Sud și Japonia asupra insulelor Takeshima/Dokdo, iar în Marea Chinei de Est, între Japonia și China cu privire la un lanț de insule numite în China, Diaoyu și în Japonia,

Senkaku. Având în vedere aceste evenimente, miza turului întreprins de Hillary Clinton a constituit-o, pe de o parte întâlnirea cu ministrul de externe chinez Yang Jiechi, și, nu în ultimul rând cea cu ministrul de externe rus Sergey Lavrov în cadrul Summit-ului APEC. În cea de-a cincea vizită a sa în China, Hillary Clinton a adoptat o poziție cordială accentuând numeroasele aspecte ce leagă cele două puteri. Aceasta a enumerat Dialogul Strategic și Economic, Dialogul de Securitate Strategică, Consultările Asia-Pacific, astfel prin aceste exemple Secretarul de Stat a dorit să evidențieze numeroasele canale prin care cele două puteri comunică și creează pattern-uri de cooperare și negociere.[20] Pe lângă aceste remarci, Hillary Clinton a dezvoltat o idee revoluționară pentru istoria relațiilor internaționale. Secretarul de Stat a declarat faptul că ,,cele două națiuni pot rescrie un nou răspuns la întrebarea: ce se întâmplă atunci când un hegemon întâlnește o mare putere în ascensiune?”.[21] Aceasta a mai evidențiat faptul că atât ea, cât și președintele Obama consideră de bun augur ascensiunea unei Chine prospere, puternice și pașnice. De asemenea, ea a mai precizat faptul că Statele Unite își dorește ca statul chinez să fie un actor important în relațiile internaționale cu care să aibă relații eminamente de colaborare pentru a putea astfel să dobândească cele mai mari câștiguri.[22] Toate aceste remarci ar putea inspi-ra încredere și optimism față de perspectivele relațiilor dintre China și Statele Unite, însă în relațiile internaționale, de cele mai multe ori, retorica nu coincide cu procesele tipice scenei internaționale. De altfel, în cazul declarațiilor Secretarului de Stat Hillary Clinton,

3. Secretarul de Stat Hillary Clinton alături de ministrul de externe al Chinei, Yang Jiechi

10

Politica sub lupa

CEPE

O nouă dovadă a pilotării Statelor Unite spre Asia?

acestea sunt opozabile declarațiilor Secretarului Apărării Leon Panetta care a declarat că Statele Unite își va extinde prezența militară în zona Asia-Pacific.[23] Acesta a mai subliniat faptul că Statele Unite va mai aduce unele trupe în zona Asia-Pacific, însă nu vor mai fi amplasate în cadrul unor baze militare permanente așa cum era tipic logicii Războiului Rece, ci vor aduce armament și soldați temporar pentru efectuarea unor exerciții de antrenament alături de partenerii din această zonă pentru a-și impune puterea. În acest caz, Leon Panetta sugerează extinderea alianțelor actuale pe care Statele Unite le are în zona Asia-Pacific. Deocamdată, alianțele pe care Statele Unite le are sunt: alianța militară cu Coreea de Sud formată după Războiul din Coreea, Tratatul de Apărare Comună cu Filipine, Tratatul de Apărare cu Japonia (ce include și insulele disputate cu China[24]), Alianța Militară cu Australia și Noua Zeelandă (ANZUS). Astfel, după cum putem observa, există o incongruență între retorica adoptată de Hillary Clinton și cea a lui Leon Panetta, iar acest fapt demonstrează într-o oarecare măsură puerilitatea retoricii în relațiile internaționale. Pe lângă aceste remarci se poate spune că vizita Secretarului de Stat Hillary Clinton în Asia sugerează pivotarea Statelor Unite spre acest continent însă doar la nivel de percepții și declarații. Statele Unite deține deja o prezență deosebit de mare în zona Asiei, atât din punct de vedere militar, cât și economic. După cum am putut observa Statele Unite a încheiat deja o multitudine de alianțe în zona Asia-Pacific, dar pe lângă acest aspect aceasta are și flota a VII-a în Yokosuka, Japonia. Aceste elemente demonstrează faptul că Statele Unite sunt destul de bine înrădăcinate în zona Asiei și a Pacificului,

Cel de-al doilea punct important al vizitei Secretarei de Stat, Hillary Clinton în Asia a fost întâlnirea cu ministrul de externe Sergey Lavrov. Această întâlnire a consfințit două evenimente cu o importanță ridicată pentru relația celor două puteri.[25] Pe de o parte, cele două state au semnat Memorandumul de Înțelegere dintre Guvernul Statelor Unite și Guvernul Federației Ruse pentru Cooperarea în Antarctica și o Declarație Comună pentru a întrema cooperarea inter-regională. Pe de altă parte, în timpul celor două zile petrecute de înalții oficiali la Vladivostok a intrat în vigoare Acordul asupra Vizelor dintre Statele Unite și Rusia. Aceste evenimente sunt în concordanță cu dezideratele de la începutul mandatului președintelui Obama de a produce un ,,nou start” la nivelul relațiilor dintre Statele Unite și Rusia. Memorandumul de Înțelegere dintre Gu-vernul Statelor Unite și Guvernul Federației Ruse pentru Cooperarea în Antarctica va întări cooperarea la nivel științific între cele două state. După cum s-a exprimat Secretarul de Stat, ,,oamenii de știință ale celor două țări vor colabora în vederea explorării zonei Antarctica și vor studia efectele schimbărilor climatice împreună.”[26] În ceea ce privește Declarația Comună, aceasta are rolul de a conecta toate punctele celor două Guverne pentru o cooperare cât mai eficientă mai ales la nivel economic. Declarația emisă de către cele două state are drept obiectiv creșterea economică și stabilirea unor noi piețe (ca și catalist pentru creșterea avută în vedere), în sfârșit, intrarea în vigoare a Acordului asupra Vizelor consimțit de către cele două state încă de pe 30 iulie atunci când a fost semnat de către șefii celor două state.[27] Noul acord aduce schimbări majore printre care: cetățenii celor două state pot face călătorii multiple cu o viză de maxim 3 ani; costul vizelor a fost redus de la 100 de dolari la mai puțin de 20 de dolari; durata de obținere a vizei nu mai poate depăși mai mult de 15 zile.[28] Astfel, după cum putem vedea, în cazul relațiilor Statelor Unite – Rusia s-au făcut progrese majore iar prin cele două evenimente președintele Obama își poate consolida victoria în campania electorală cel puțin în domeniul politicii externe invocând aceste reușite.

fiind astfel impropriu vorba despre o

pivotare la nivel militar sau economic,

ci mai degrabă despre o pivotare la

nivel de concentrare a atenției,

percepției și declarații.

http://en.wikipedia.org/wiki/U.S._Fleet_Activities_Yokosuka

11

Nr.7, Octombrie

2012

[29]. Această traducere nu surprinde având în vedere că Rusia întotdeauna s-a considerat ca fiind un stat unic, neaparţinând nici Estului, dar nici Vestului. Pe de altă parte, Rusia a fost percepută de foarte mulţi lideri ca fiind un stat reacţionar, dar la o simplă analiză a limbajului observăm că acest apelativ ar fi destul de exagerat, mai ales în cazul

Deși nu a produs schimbări majore, vizita Secretarului de Stat trimite unele semnale spre relația pe care Statele Unite o are cu Rusia. Se poate preciza că administrația de la Casa Albă este implicată în dezideratul său de a aduce o nouă perspectivă asupra relației sale cu Kremlinul. Pe de altă parte, în ceea ce privește relația cu China, Hillary Clinton sugerează un viitor înclinat spre cooperare, însă după cum am văzut acest lucru este puțin probabil sau dificil de observat dacă declarațiile acesteia sunt coroborate cu ultimele precizări făcute de Leon Panetta.

Alexandru VOICU 4. Hillary Clinton alături de Ministrul de Externe rus,

Sergey Lavrov

Statul rus – un lord al Estului?

Criza economică şi tranziţia către un sistem internaţional multipolar au făcut ca atenţia marilor puteri din punct de vedere geopolitic, militar şi economic să se îndrepte asupra Asiei, unde interesele Chinei par să conteze din ce în ce mai mult în elaborarea arhitecturii de securitate a continentului. După divizarea Europei ca rezultat al crizei economice mondiale şi după începerea procesului de retragere şi balansare către Est a SUA, este timpul ca şi Rusia să îşi manifeste atenţia către statele asiatice. Însă, întrebarea persistă: va încerca să balanseze sau se va ralia liderului?

Pe data de 7 septembrie a.c. Rusia a găzduit pentru prima dată întâlnirea la nivel înalt pe tema Cooperării Economice Asia-Pacific. Locaţia – Vladivostoc - nu a fost întâmplătoare întrucât în traducere liberă cuvântul înseamnă „Lord al Estului”, astfel făcându-se referire directă la intenţiile Rusiei asupra acestui continent

5. Președintele rus, Vladimir Putin, şi președintele chinez, Hu Jintao, în timpul Conferinţei pe Cooperare Economică Asia-Pacific

12

Politica sub lupa

CEPE

Statul rus—un lord al Estului?

integrării continentale, Rusia ar fi „sortită” să instaureze „o nouă ordine geopolitică” . Dughin a dezvoltat şi conceptul „razelor deschise”. Acestea au ca punct de plecare centrul, adică Moscova şi se îndreaptă către periferie. Ce este şi mai important este că razele nu se opresc la graniţele ruseşti, „ci trebuie trasate până la ţărmul sudic al oceanului. Aceste raze ar putea avea trei caracteristici din punct de vedere strategic: „actuale”, cele care trec prin teritoriile ruseşti, „parţial actuale”, cele care trec prin ţări apropiate de Rusia, şi „potenţiale”, cele care trec prin ţări ce intră în zona „controlului atlantic”[33]. Astfel, toţi conducătorii Imperiului rus, URSS-ului şi apoi ai Federaţiei Ruse au încercat să continue destinul măreţ al statului tocmai prin această calitate.

continentului asiatic. În primul rând, cuvântul de referinţă este „lord” şi nu conducător, lider sau rege, de aici şi comportamentul moderat al Moscovei în Asia. Dar, titulatura de lord este acordată prin naştere, astfel că este dreptul istoric al Rusiei să se orienteze către acest continent şi să devină un actor important în regiune. Pe această cale, chiar şi la nivel simbolic, al limbajului, Rusia încearcă să îşi facă intenţiile cunoscute cât se poate de clar: doreşte să facă parte din grupul liderilor ale căror interese trebuie să fie luate în calcul în elaborarea unor politici de orice natură. Rusia nu doreşte întoarcerea la izolaţionismul anilor ’90, ci mai mult ca oricând încearcă să îşi creeze pârghii prin care să evite posibile relaţii de subordonare pe viitor şi să atragă noi investitori care să ajute la dezvoltarea eco-nomică a statului rus. Excepţionalismul unui stat naţional a fost întotdeauna un mijloc de legitimizare a strategiilor, politicilor sau chiar a deciziilor domestice şi/sau externe, pe care liderii le-au adoptat la un moment dat. Acest excepţionalism a oferit o superioritate morală şi o unicitate a propriilor sisteme naţionale, fie ele politice, militare, economice sau sociale fără de care un stat nu s-ar fi putut identifica drept un actor independent, unitar, care îşi ştie şi promovează rolul în sistemul internaţional, fiind diferit de celelalte[30]. Dacă în cazul SUA, putem vorbi de excepţionalism în sensul că acest stat este „un imperiu al libertăţii”, este „liderul lumii libere”, „naţiunea indispensabilă”, un model ce trebuie urmat de către toate statele lumii[31], în cazul Federaţiei Ruse, excepţionalismul constă cu precădere în aspectul geografic. Nu aparţine nici Estului, dar nici Vestului, este un stat pe două continente, în interiorul căruia se gă-seşte ceea ce Mackinder numea „heartland”[32]. Aşa cum spunea şi Aleksander Dughin în „Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei”, Pornind de la principiul necesităţii

,,Rusia nu e nici Orient, nici

Occident, ea e ceva intermediar,

independent și deosebit.”

Revenind la întâlnirea la nivel înalt care a avut loc în Rusia în luna septembrie a anului curent, trebuie menţionat că oraşul Vladivostok a suferit înainte de întâlnire o transformare fără precedent, investindu-se aproximativ 20 miliarde de dolari în reconstrucţia oraşului. Cu toate că această transformare este nouă, interesul Rusiei în Asia este vechi şi vizează în primul rând aspectul economic. Putin doreşte să atragă

13

Nr.7, Octombrie

2012

investitori, deoarece, deşi Rusia este o sursă de aprovizionare cu gaz natural şi petrol extrem de importantă mai ales pentru europeni, această parte a industriei necesită investiţii masive, mai ales în deschiderea unor noi zone de extracţie şi în refacerea sistemelor de gazoducte şi oleoducte interne. Până în prezent Europa a fost principalul partener energetic al Rusiei, dar criza economică şi evoluţiile negative recente au determinat Moscova să se orienteze către Est. Pe de altă parte, statele asiatice au nevoie, mai ales China, de resursele energetice ale Rusiei, astfel că ceea ce propune Putin este o relaţie relativ echitabilă, însă nu trebuie uitată nici legislaţia rusească în ceea ce priveşte resursele strategice sau sistemul de transport intern. În ceea ce priveşte strict relaţia bilaterală energetică dintre China şi Rusia, trebuie menţionat că începând cu 2011 a fost inaugurat primul oleoduct ce transportă petrol către statul chinez. Un alt doilea aspect constă în faptul că, mult timp, teama Rusiei faţă de China s-a concentrat pe aspectul demografic, estul rusesc confruntându-se cu o evoluţie negativă a acestui segment, în vreme ce populaţia chineză se află pe un trend crescător, existând astfel amenin-ţarea la adresa securităţii societale. Graniţe mult prea permisive i-ar putea crea probleme Rusiei, care ar fi pusă în situaţia de a gestiona o criză migraţionistă amplă. Un alt aspect deosebit de

important constă în faptul că regiunea estică a Rusiei va deveni dintr-o zonă bogată în materii prime o regiune economică dezvoltată doar în cazul în care Kremlinul va reuşi să atragă tineri specializaţi în zonă, iar aceasta se poate dovedi a fi o sarcină dificilă având în vedere că cei mai mulţi tineri ruşi se îndreaptă către Moscova sau Europa, unde pot beneficia de salarii mult mai mari. La nivel bilateral interesul în dezvoltarea unei relaţii productive din punct de vedere economic cu Republica Chineză este cât se poate de evident, dacă luăm în considerare faptul că în ultimele 18 luni, Vladimir Putin and Dmitry Medvedev s-au întâlnit cu omologii lor chinezi de 7 ori. Rezultatul: perspectiva creşterii schimburilor comerciale de la 83,5 miliarde $ în anul 2011 până la 200 miliarde $ în anul 2020[34]. Relaţia bilaterală a Moscovei cu alte state asiatice este una pozitivă. Schimburile comerciale cu Japonia s-au dublat între 2005 şi 2010, ajungând la 32,1 miliarde $, iar cele cu Coreea de Sud s-au triplat ajungând la 17, 7 miliarde $[35]. Astfel, Rusia se raliază la trendul internaţional şi îşi îndreaptă atenţia către Est, însă rămâne de dezbătut dacă o face pentru că vede în China o oportunitate sau o ameninţare.

Ana-Maria GHIMIȘ

Iran—Israel în pericol de război iminent

Tensiunea creşte în Orientul mijlociu. Iniţierea unui război între Israel şi Iran a devenit pericol iminent. Israelul face presiuni asupra ONU să tragă o linie roşie clară pentru a împiedica Iranul să continue dezvoltarea armelor nucleare. Dacă Iranul va vrea să evite un război, atunci nu va trece de această linie.

Potrivit prim-ministrului israelian, Benjamin Netanyahu, „nu se pune problema dacă Iran va obţine bomba nucleară, ci stagiul la care îl putem opri”, a declarat acesta pe 27 septembrie fiind citat de CNN. Această afirmaţie a venit ca reacţie la declaraţia liderului iranian Mahmoud Ahmadinejad că statul pe care îl reprezintă nu va fi influenţat nici de ameninţările Israelului, nici de presiunea Statelor Unite ale Americii să abandoneze planurile de dezvoltare nucleară. În cadrul ultimii întâlniri a Adunării Generale a ONU, SUA a confirmat sprijinul său Israelului. „Aşa cum a precizat prim-ministrul, SUA şi Israel au acelaşi obiectiv, să prevină Iranul să dobândească armă nucleară”, a spus purtătorul de cuvânt al Consiliului Naţional de Securitate, Tommy Vietor. Declaraţia nu a rămas doar la nivel declarativ, în cursul întâlnirii de săptămâna

trecută dintre Clinton şi Netanyahu cele două părţi au convenit să continue cooperarea strânsă şi consultarea în vederea atingerii obiectivului comun. [36] Angajamentul puterii americane este cât se poate de clar având în vedere că pe data de 15 septembrie SUA şi Marea Britanie au trimis o armată navală considerabil de numeroasă în Strâmtoarea Ormuz. Strâmtoarea Ormuz este de interes strategic pentru importatorii de petrol, întrucât 40% din exportul mondial străbate această regiune. Bazându-se pe ameninţările Iranului, liderii occidentali sunt de părere că Teheran-ul va riposta la orice atac minând sau blocând accesul la această rută de transport. Dacă va fi luată această măsură, economiile Statelor Unite, UE şi Japoniei vor fi puternic afectate.

14

Politica sub lupa

CEPE

Iran—Israel în pericol de război iminent

7. Prim-ministrul israelian - Benjamin Netanyahu

Nave de război din 30 de state s-au strâns în această regiune a Golfului Persic pentru un exerciţiu militar. Deşi pare a avea loc ca reacţie la pericolul de război iminent, purtătorul de cuvânt al flotei Fifth Fleet din Bahrain a SUA, locotenentul Greg Raelson, a declarat că „acest exerciţiu internaţional de măsuri şi tactici împotriva minelor nu se desfăşoară ca reacţie la niciun pericol ori ameninţare”, citat de Al Arabiya. [37] Însă, având în vedere că numărul navelor prezente este mult mai mare decât în anii anteriori, este mai degrabă o formă de avertizare şi o demonstraţie a capabilităţilor militare cu care ar putea să se confrunte Iranul în cazul escaladării conflictului. Obiectivul principal cel mai probabil este să se pregătească pentru orice atac preventiv (aşa numit „preemptive”) sau de ripostă venit din partea Iranului prin exerciţii militare zilnice până când se stabilizează situaţia. Printre acestea se numără tactici de a dărâma blocada iraniană, având ca arsenal 12 nave de luptă incluzând nave lansatoare de rachete balistice, trei portavioane US Nimitz cărând mai multe avioane decât deţine întreaga flotă iraniană, mii de puşcaşi marini americani şi forţe speciale şi nu numai. Potrivit experţilor în domeniul apărării chiar dacă Iran s-ar putea să nu aibă tehnologie militară de ultimă oră, ar putea să iniţieze

o serie de atacuri asupra navelor din regiune care să aibă un impact major Acest lucru ar fi posibil dacă ar folosi mini-submarine, nave rapide de atac, mine şi rachete anti-navă. Această demonstraţie de forţă a dat curs unei competiţii de capabilităţi, Iran înscriindu-se la rândul lui în cursa înarmării. Acest avertisment şi intensificarea arsenalului militar în regiune a determinat Iranul să se confrunte cu dilema securităţii şi să îşi ia măsuri de apărare. Astfel că luna viitoare Teheran-ul va desfăşura un exerciţiu militar de mare amploare pentru a demonstra puterilor oponente că îţi poate apăra instalaţiile nucleare împotriva oricărui bombardament aerian. Potrivit comandantului de la baza de apărare aeriană Khatam al-Anbiya, generalul Farzad Esmaili, acest test este menit să identifice posibilele vulnerabilităţi şi să încerce tactici noi. [38] Mulţi decidenţi politici din administraţia prezidenţială a lui Obama cred că Israelul va iniţia un atac preventiv (US preemtive) înaintea finalizării alegerilor pentru postul de conducere a SUA. Ceea ce le-a alimentat decisiv această părere este declaraţia din 27 septembrie a lui Netanyahu potrivit căreia Israel nu mai este dispus să aştepte. „Cei din comunitatea internaţională care refuză să tragă Iranului linii

15

Nr.7, Octombrie

2012

roşii nu au dreptul moral de a trasa linii roşii Israelului”.Cu toate acestea, SUA a declarat că este pregătită să înfrunte orice tentativă a Iranului de a bloca strâmtoarea Ormuz sau de a dezvolta arme nucleare. SUA probabil nu s-a implicat mai mult în aceasta datorită campaniei electorale. Alegerile prezidenţiale se vor desfăşura în noiembrie, iar președintele Obama nu vrea să își asume responsabilitatea unui război ce s-ar putea dovedi neproductiv în ochii opiniei publice, pentru că i-ar scădea şansele la un al doilea mandat. Tensiunea a atins un punct fierbinte la începutul acestui an când Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a făcut public rezultatul ultimelor investigaţii care atestă că Iran purifică uraniu peste nivelul de 20%, materie care poate fi utilizată pentru dezvoltarea armelor de distrugere în masă. Rezultatele relevate pe 15 februarie a.c. demonstrează „prezenţa unor particule al căror nivel de purificare atinge 27%”, conform raportului AIEA. Motivul principal al înăspririi sistemului de penalizare de către comunitatea internaţională este acordul verbal încheiat în urma negocierilor în format „5+1” ( însumând SUA, China, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Germania) precum că limita maximă admisă este de 20%. Cu toate acestea, Iran a declarat că purifică uraniu sub pragul maxim admis, iar producţia este doar parte a unui program nuclear strict civil ce are drept scop generarea de electricitate fără a mai face apel la resursele petroliere [39]. Însă, deşi neagă aceste acuzaţii, nu numai că nu dovedeşte contrariul, dar a şi blocat complet accesul experţilor AIEA pentru a desfăşura investigaţii la centralele nucleare operaţionale timp de patru ani. Mai mult decât atât, în luna iulie centrala nucleară de la Bulsehr a fost programată să atingă capacitatea de 100% pentru lunile următoare. [40]

Aceste evenimente au intensificat sentimentul de insecuritate al Israelului care a început să facă presiuni şi mai mari asupra SUA, mobilizând-o să înăsprească sancţiunile. Pe 12 iulie Administraţia Obama a decis să impună penalizări adiţionale tuturor companiilor şi persoanelor implicate în programul nuclear al Iranului. Nici UE nu s-a arătat mai prejos. De la 1 iulie a interzis complet toate importurile petrolifere din Iran, care până la acel moment fusese al şaselea cel mai mare furnizor de petrol al Uniunii. Mai mult decât atât, UE a îngheţat toate activele bancare ale Băncii Centrale Iraniene. Această măsură a avut un impact puternic asupra economiei, exporturile petrolifere scăzând cu aproape 40%. Sancţiunile nu au avut însă efectul scontat, Iranul adoptând mai degrabă o atitudine defensivă. A ameninţat că va închide Strâmtoarea Ormuz, vitală pentru transportul vapoarelor în Golful Persic, şi a desfăşurat teste pentru rachete în vederea transmiterii unui avertisment SUA, Israel şi UE [41]. Secretarul de stat al SUA, Leon Panetta, a avertizat Iranul „că va fi tras la răspundere pentru orice dereglare a transportului în regiune (...) Orice încercare a Teheranului de a exercita control asupra strâmtorii va fi combătută prin forţă armată”, citat de The Telegraph. [42]Aceste declaraţii laolaltă cu navele de război adunate în regiune în contextul ameninţărilor crescânde dintre Israel şi Iran denotă posibilitatea reală de începere a unui război. Fie că statele aliate desfăşoară acest exerciţiu ca o mişcare de descurajare, fie ca o necesitate în eventualitatea escaladării tensiunii, ceea ce este clar este că tensiunea a atins cote periculoase, iar aceste flote sunt un prim pion pe tabla de şah a conflictului.

Maria Sabina LAZĂR

8. Locațiile desfășurării exercițiului militar

16

Politica sub lupa

CEPE

Într-o perioadă în care vesticii decid intervenţia în apele strâmtorii Hormuz pentru a asigura traficul transforma-toarelor de petrol şi nu numai, iranienii continuă cu planul nuclear, Israelul devine din ce în ce mai vehement în ceea ce priveşte un posibil atac preventiv asupra Iranului pentru a pune capăt programului de înarmare, Rusia se orien-tează către Est şi ia, poate, una dintre cele mai neaşteptate decizii ale lunii septembrie a.c.: şterge datoria Coreei de Nord faţă de statul rus.

Pe data de 18 septembrie a.c. Rusia a anunţat ştergerea oficială a 90% din datoria de stat pe care Coreea de Nord o are faţă de Rusia încă din timpul URSS-ului. Această datorie poate fi transpusă în termeni absoluţi şi se ridică la suma de aproximativ 11 miliarde de dolari. Restul de 1 miliard vor fi utilizaţi în acorduri energetice, în domeniul educaţiei sau vor lua forma ajutoarelor financiare. Totuşi, aşa cum şi şeful Departamentului de Credit din interiorul Ministerului de Finanţe din Rusia, Konstantin Vyshkovsky, a declarat, decizia finală cu privire la modalitatea folosirii celor 10% ră-maşi nu a fost încă luată[43]. Această decizie vine ca urmare a încercări-lor nenumărate ale liderilor marilor puteri de a scoate Coreea de Nord din izolaţionis-mul specific perioadei în care Kim Jong-il a fost la conducerea statului, sperând că odată cu moartea acestuia şi venirea la pu-tere a fiului său, Phenian-ul se va afişa mult mai perceptibil în cadrul negocierilor, mai ales pe un fundal economic ce situează Coreea de Nord printre cele mai sărace state ale lumii.

Urmând perspectivele unui scenariu pesimist, am putea spune că această acţiune reprezintă mişcarea reactivă a Rusiei faţă de decizia vesticilor de a pătrunde în strâmtoare Ormuz. Este bine ştiut faptul că Iranul a fost şi încă ar mai fi un aliat strategic al Moscovei, astfel că nu a fost nicio surpriză faptul că Rusia se împotriveşte unei intervenţii în Iran pentru a stopa programul nuclear al acestuia. Mai mult au existat zvonuri conform cărora Teheranul ar construi arma nucleară cu ajutorul tehnologiei din Coreea de Nord, stat ce deţine deja o bombă nucleară. Deşi, nici Rusiei nu i-ar conveni un Iran nuclear dat fiind faptul că doreşte să influenţeze balanţa de putere din Orientul Mijlociu, nu putem să nu ne întrebăm de ce tocmai acum Kremlinul a luat decizia prescrierii celor 90% din datoria suverană a Phenian. În cazul în care zvonurile sunt reale, să fie oare în interesul Rusiei ca statul coreean să continue să furnizeze tehnologie sau să înceteze a mai furniza? Pe de altă parte, am putea urma perspectivele unui scenariu optimist. Aici ar trebui să luăm în considerare interesul Rusiei de a pătrunde în Asia şi de a deveni un jucător important al acestui continent din punct de vedere al realpolitik-ului. Decizia a venit după ce Rusia a găzduit pentru prima dată întâlnirea de nivel înalt, ce a avut loc tot în această lună, pe tema Cooperării Economice Asia- Pacific, în cadrul căreia Kremlin-ul şi-a manifestat mai mult decât evident intenţia de a atrage investitori, care să dezvolte estul rusesc. Urmând această logică, înţelegerile bilaterale ar putea lua forma unor acorduri energetice. Moscova ar putea construi un gazoduct către Coreea de Sud, cu toate că nordul şi sudul sunt într-o stare conflictuală, ceea ce automat îi reduce şansele de implementare[44]. Aici intervine şi lipsa de încredere, care de cele mai multe ori împiedică dezvoltarea unei relaţii bilaterale caracterizată prin cooperare, iar din acest punct de vedere Rusia nu are încredere în nord coreeni, care ar putea sabota proiectul sau l-ar putea folosi drept o

Rusia decide ștergerea datoriei Coreei de Nord

9. Steagurile Rusiei și Coreei de Nord

Totuși, o asemenea decizie din partea

Rusiei nu vine fără un preț bine stabilit.

17

Nr.7, Octombrie

2012

nouă pârghie de negociere. Această perspectivă energetică vine pe fundalul în care gigantul rusesc, Gazprom, a semnat un acord cu Japonia privind proiectul unui terminal de gaze naturale lichefiate de export pe coasta Pacificului din Rusia, înţelegere care influenţează în mod clar perspectivele conductei trans-Coreene[45]. Înţelegerile din spatele acestei decizii nu vor fi aflate poate niciodată, totuşi semnale vor exista în acest sens, numai că nu pe termen scurt. Aşa cum declară şi

Alexander Vorontsov, preşedintele Departamen-tului de Studii Coreene şi Mongoliene din cadrul Institutului Academiei Ruseşti de Ştiinţe, „Nimic nu se va întâmpla imediat {…} dar acordul de ştergere a datoriei reprezintă un succes- în primul rând, va îmbunătăţi gradul cooperării economice cu Coreea ce Nord, iar acest lucru ar putea condu-ce gradual la expansiunea influenţei Rusiei în Asia de Est”[46].

Ana-Maria GHIMIȘ

Egiptul lui Morsi provoacă valorile cheie ale SUA?

Luna septembrie a fost una marcată de noi declarații prin care președintele nou ales al Egiptului, Mohammad Morsi, încearcă să recâștige pentru Egipt o poziție pe care acesta a ocupat-o în Orientul Mijlociu în perioada lui Nasser. În acest sens, el pare a trasa chiar și pentru SUA termenii în care un parteneriat cu lumea arabă ar putea funcționa: prin acceptarea faptului că democrațiile arabe sunt diferite de cele occidentale și că nu trebuie să li se impună valori incompatibile, precum libertatea de exprimare înțeleasă ca drept de a ofensa religii și credințe. Denotând aceeași atitudine îndrăzneață, Morsi se implică activ în găsirea unor soluții pentru stoparea crizei din Siria, dar și pentru a înlătura blocada israeliană față de Gaza, manifestându-și suportul pentru poporul palestinian. Conștient de adevărata sa putere de influență, Morsi a avut o întrevedere cu liderul Turciei, un stat care în trecut i-a fost inamic, dar pe care în prezent îl vede drept model. În urma declarațiilor se pare că cele două state se îndreaptă tot mai mult spre încheierea unui parteneriat strategic.

Pe 24 septembrie 2012 președintele Egiptului s-a întâlnit la New York cu Secretarul de Stat a SUA, Hillary Rodham Clinton, căutând să găsească o cale prin care să repare relațiile puse sub semnul întrebării de evenimentele din Egipt din ultimul an și jumătate. Așa cum au afirmat cei doi președinți în prezent relațiile dintre cele două state sunt incerte: nu sunt nici dușmani, nici aliați. Întâlnirea a fost urgentată de evenimentele din Orientul Mijlociu și în special de demonstrațiile din fața ambasadei SUA din Cairo. [47] Rezultatul întâlnirii s-a văzut, însă două zile mai târziu când președintele Egiptului a lansat câteva declarații ce ar putea fi catalogate ca nefiind pe placul americanilor. Astfel, în contextul violențe-lor și protestelor cauzate de filmulețul împotriva musulmanilor distribuit pe site-ul YouTube, în fața Adunării Generale a ONU, președintele SUA, Barack Obama, a încercat, atât să-și exprime dez-acordul față de materialul video, cât să și apere libertatea de expresie. Surpriza a venit în momen-tul în care liderul egiptean, Mohammad Morsi, a adus în discuție dreptul la liberă exprimare pe care Obama l-a apărat. Acesta a transmis faptul că modelul democratic pe care îl promovează SUA nu este identic cu cel pe care Egiptul și l-a însușit și nu împărtășesc toate valorile americane. Morsi a cerut ca „și ceilalți să respecte specificul nostru cultural și religios și să nu se caute a ni se impune concepte sau

culturi pe care nu le putem accepta.” Continuând pe aceeași linie, Morsi a evidențiat faptul că președintele Obama trebuie să se obișnuiască cu noile reguli, deoarece este inacceptabil ca cineva să insulte profetul Islamului sau religia musulmană. [48] Astfel, președintele Egiptului pare a nu se teme să se lanseze în declarații care pun sub semnul întrebării valori foarte importante pentru occidentali și mai ales pentru americani având în vedere că președintele Obama a declarat că „nu există cuvinte care să justifice uciderea inocenților sau videoclipuri care să legitimeze un atac asupra unei ambasade.” Poziția Egiptului a fost adoptată și de președintelui Yemenului, Abed Rabbo Mansour Hadi, care a spus că nu trebuie confundată libertatea de expresie cu libertatea de a denigra credința altora.[49] Ar putea fi interpretat curajul lui Morsi ca o încercare de a face Egiptul să redevină liderul lumii arabe, simbol al demnității și libertății popoarelor arabe, așa cum a fost în anii 1950-1960 sub președinția lui Gamal Adbul Nasser? Ar ținti oare noul președinte de la Cairo o revigorare a panarabismului? Asemeni lui Nasser, Morsi ar putea dori pentru Egipt un rol de „deschizător de drumuri”, de model pentru celelalte state arabe din regiune, așa cum a fost cazul lui Nasser în cadrul Mișcării Non-Alineaților și al naționalizării resurselor lumii arabe. Faptul că deja alte state au adoptat la numai câteva zile o poziție similară Egiptului ar putea indica șansele de succes al acestei

18

Politica sub lupa

CEPE

abordări. În plus, determinarea lui Morsi de a readuce Egiptul pe scena relațiilor internaționale și de a afirma pentru acesta un rol major în ceea ce privește toate problemele Orientului Mijlociu este evi-dentă mai ales în raportarea acestuia la situația din Siria. În fața aceleiași Adunări Generale a ONU, Morsi a declarat că războiul civil din Siria reprezintă „tragedia secolului” cerând națiunilor ONU să se unească pentru a pune capăt situației care a cauzat moartea a zeci de mii de oameni. [50] Pentru Egipt, Siria are o importanță strate-gică, dar și istorică însemnată. Pentru a rezolva situația din Siria, Morsi, față de Nasser este dispus să facă o alianță cu unul dintre statele care în trecut a fost inamicul său indirect – Turcia, Nasser a susținând cu trupe Siria împotriva Turciei. În plus, statul turc ar fi și un pretendent la poziția de lider al Orientului Mijlociu, ceea ce contravine interesului pe care îl are sau pare a-l avea Egiptul de astăzi. Însă, cele două state au decis că logica actuală a regiunii impune crearea unor alianțe în vederea balansării. În acest sens, liderii celor două state ce ar putea fi caracterizate de un islamism moderat, au avut o întrevedere pe 30 septembrie a.c. la Ankara încercând să pună bazele unei alianțe pentru a rezolva situația din Siria.

În urma întâlnirii, Morsi și Erdogan, primul ministru al Turciei, au declarat că prin parteneriatul care se înfiripă între cele două state, plănuiesc să stea alături de poporul palestinian și cel sirian.

a declarat Morsi. [51] Interesantă este și poziția Turciei față de problema palestinană și declarațiile făcute în acest sens: Erdogan a declarat că statul său este determinat să balanseze împotriva a ceea ce el numește a fi terorismul de stat israelian în regiune și de aceea a cerut suportul lui Morsi pentru palestinieni. Erdogan a declarat, de aseme-nea, că nu va adopta o poziție reconciliatorie față de fostul aliat Israel, până când acesta nu ridică blocada asupra Gaza și își cere scuze pentru atacul din 2010 care a ucis nouă activiști turci pro-palestinieni.[52] Alianța dintre cele două state pare a fi o necesitate tot mai mare pentru ambele părţi în contextul unui Iran ce se vrea nuclear și care ar putea

Egiptul lui Morsi provoacă valorile cheie ale SUA?

,,Scopul nostru este să susținem

popoarele care se ridică împotriva

administrațiilor și regimurilor lor, să îi

susținem pe palestinieni și sirieni în

eforturile lor”,

10. Mohammad Morsi

19

Nr.7, Octombrie

2012

atrage numeroase alte state fundamentaliste din regiune. Turcia ar putea renunța însă la poziția sa față de Israel, prejudiciind parteneriatul ce se înfiripă cu Egiptul pentru anumite concesii din partea Aliaților occidentali: miza ar putea fi o misiune NATO în Siria, suport pentru o misiune condusă de Turcia în Siria, integrarea în Uniunea Europeană sau suport economic și militar substanțial. Aceeași carte ar putea-o juca și Egiptul care pentru modernizare are mare nevoie de investiții străine. Însă, îngrijorătoare ar fi situația în care Morsi îl are ca model pe Nasser nu doar ca modernizator, deschizător de

drumuri, simbol al unității arabe și al libertății lumii arabe, ci și ca inamic principal al Israelului. În acest sens pot fi amintite câteva dintre declarațiile lui Nasser cu privire la Israel: „Scopul nostru este restaurarea totală a drepturilor poporului palestinian. Cu alte cuvinte, dorim distrugerea statului Israel. Scopul național: eradicarea Israelului”[53]. „Nu vom accepta nicio coexistență cu statul Israel”.[54] Pentru moment, Morsi nu pare a adopta o poziție atât de radicală față de Israel, însă declară că Egiptul va fi mereu aliatul Palestinei.

Alina MOGOȘ

Misiunea NATO în Afganistan: continuitate și implicare

Deși mult mai bine reglementată cu ajutorul prevederilor internaționale, securitatea globală este încă afectată de conflicte și amenințări la adresa echilibrului actorilor statali. Pentru a face față acestor provocări, statele au ales să coopereze și să se implice în cadrul unor operațiuni cu acțiune locală, dar impact internațional. NATO s-a implicat în Afganistan, văzut ca o oază a traficului de arme de distrugere în masă, droguri, ființe umane și mediul propice pentru planificarea și inițierea actelor teroriste. Operațiunea ISAF (Forța pentru Asistență în Securitate Internațională) a fost considerată un real succes întrucât și-a îndeplinit obiectivul, acela de a stabiliza regiunea și a contribui la implementarea unui sistem funcțional de securitate. Desigur, stabilitatea și progresul afganilor, obținute cu ajutorul NATO sunt supuse provocărilor în continuare, având în vedere că mediul internațional, dinamic și incert a pus în pericol obiectivul Aliaților.

NATO și-a asumat rolul de a veghea asupra securității afgane până în 2014, atunci când autoritățile din acest stat vor fi suficient de pregătite încât să își asigure singure stabilitatea internă. Mai mult decât atât, scopul misiunii Aliaților este acela de a evita ca Afganistanul să se transforme din nou într-un teritoriu al ilegalității. De aceea, forțele din stat beneficiază încă din 2003 de sprijinul NATO pentru a-și dezvolta instituțiile și pentru a implementa politici și programe care să le ajute, în timp, să iasă de sub eticheta de „stat eșuat”. ISAF a rămas pe teritoriul afgan la cerința expresă a guvernului ales în mod democratic și reprezintă eforturile întregii comunități internaționale de a consolida un regim democratic, transparent. Se așteaptă ca până în 2014, autoritățile afgane să fi preluat în totalitate responsabilitățile ISAF, dovedind că pot face față problemelor în materie de securitate. Unul dintre obiectivele stabilite în cadrul summit-ului de la Chicago făcea referire la misiunea NATO în Afganistan după 2014. Aliații nu vor abandona misiunea în totalitate, ci vor sprijini eforturile de dezvoltare ale autorităților statului. În iulie 2012 a avut loc conferința de la Tokio prin care s-a stabilit un set de măsuri ce trebuie luate în viitor pentru ca Afganistanul să nu cunoască un regres. Conform declarației ce a

urmat acestei conferințe, Afganistanul încă se confruntă cu probleme precum[55]: democrație instabilă, lipsa unui stat de drept caracterizat de o bună guvernare și respectare a legilor, corupție la nivel înalt, încă extinsă la nivel național, nerespectarea drepturilor omului. Fără ca aceste probleme să fie soluționate, un stat democratic, sigur și propice dezvoltării populației, nu poate fi consolidat. De aceea, NATO, ca exponent al întregii comunități internaționale, încurajează Afganistanul să respecte prevederile constituționale, Constituția fiind ea în sine un act care dovedește progresul său către democrație. În cadrul summit-ului NATO de la Lisabona, din 2010, NATO și Afganistan au pus bazele unui parteneriat prin care NATO se angaja să susțină autoritățile afgane și după 2014 prin măsuri ca: eficientizarea și educarea forțelor armate, lupta împotriva corupției și inițierea unor programe de bună guvernare, dezvoltarea sectorului aviației civile pentru a fi compatibil cu standardele internaționale, implementarea unui sistem funcțional de internet pentru ca universitățile să aibă acces la tehnologie de ultimă oră, promovarea rolului NATO în Afganistan pe căi diplomatice [56]. Ambasadorul Simon Gass, reprezentantul civililor afgani a oferit la 19 septembrie 2012 ultima sa declarație de presă din această funcție, făcând un rezumat al obiectivelor atinse pe toată durata

20

Politica sub lupa

CEPE

mandatului său. Acesta a pus accent pe faptul că, deși provocările au fost numeroase, NATO a reușit ca de fiecare dată, să nu piardă din vedere scopurile pe care și le-a stabilit și să își ducă misiunea la bun sfârșit. La ceas de bilanț, după un an și jumătate de misiune dedicată securitizării acestei zone, Gass vorbește despre

consolidarea forțelor armate și polițienești, fără ca această să însemne că procesul de dezvoltare este încheiat. Tranziția către democrație este și aceasta un proces de durată, dar pași semnificativi s-au făcut și în acest sector, mai ales având în vedere că Afganistan, dar și ISAF au beneficiat de susținerea întregii comunități internaționale. Cincizeci de state au contribuit la dezvoltarea acesteia, douăzeci și două s-au alăturat acțiunilor inițiate și conduse de NATO, ceea ce a accelerat forța de lu-cru a Aliaților, având un impact pozitiv asupra statului [57]. Fără contribuția comunității internaționale, Afganistanul nu ar fi evoluat, reprezentând în continuare un pericol pentru statele din regiune, dar și pentru securitatea globală. Deși, încă aflat într-un top al statelor eșuate, Afganistan evoluează de la an la an, iar guvernul democratic nou instaurat arată că este orientat către progres și raliere la normele internaționale. Riscurile și amenințările pot destabiliza aceste eforturi, însă NATO rămâne în continuare un pilon de încredere în acea zonă. Pentru a se asigura că măsurile implementate sunt de bun augur și conduc la consecințele dorite.

Monalisa GIUGLEA

Misiunea NATO în Afganistan: continuitate și implicare

11. Militar în Afganistan

Australia și Japonia cooperează pentru pace și stabilitate

Pe 14 septembrie a avut loc la Sydney cea de-a patra întâlnire pentru consultările ministeriale dintre Japonia și Australia. Rolul acestor consultări inter-guvernamentale este acela de a aduce un plus de înțelegere și coeziune între ministerele de Externe respectiv cele ale Apărarii ale celor două state. În cadrul acestor consultări au participat, de partea australiană, ministrul de externe, Bob Carr, și ministrul apărării, Stephen Smith, iar de partea niponă, ministrul de externe, Koichiro Gemba, și ministrul apărării, Satoshi Morimoto (consultări 2+2).[58] Subiectele abordate în cadrul întrevederilor au fost numeroase, dintre acestea pot fi menționate, cooperarea în zona Asia-Pacific, cooperarea în probleme de securitate internațională, cooperare bilaterală în materie de apărare și cooperare trilaterală (alături de Statele Unite).

Încă de la începutul consultărilor, cele două state au subliniat valorile și interesele comune pe care le privilegiază în materie de securitate dar și importanța democrației, a drepturilor omului și a pieței libere.[59] Una dintre prioritățile sesizate atȃt de Australia, cȃt și de Japonia a fost aceea de întărire a cooperării în zona Asia-Pacific în probleme care ar putea să destabilizeze această regiune. De asemenea, acestea au accentuat relația specială pe care o au cu Statele Unite și importanța de a o consolida printr-o

coordonare mai ridicată la nivel militar, dar și prin Dialogul Strategic Trilateral. Întregul act constituit după consultările celor patru miniștri conține 51 de puncte și aduc un plus relației deja cordiale dintre Japonia și Australia. Relația dintre Australia și Japonia nu este un eveniment nou în relațiile inter-naționale, ci aceasta datează încă din anul 1962 atunci când patru nave de apărare nipone au vizitat Sydney și au consfințit un acord de apărare bilaterală.[60] Până în prezent, relația dintre cele două state s-a

21

Nr.7, Octombrie

2012

îmbunătățit remarcabil, acestea având acțiuni comune de menținere a păcii în Sudanul de Sud în cadrul misiunii ONU, UNMISS. În trecut, acestea au avut acțiuni comune în cadrul misiunilor ONU din Timorul de Est și Cambodgia. În martie 2011, Australia a susținut misiunile de salvare ale Japoniei desfășurate în urma cutremurului și tsunami-ului ce a urmat, astfel cele două state reafirmȃnd parteneriatul strategic și de apărare pe care îl dețin. Australia a contribuit la misiunile de salvare prin folosirea a trei avioane C-17 cu ajutorul cărora erau transportate trupele de salvare nipone la zonele afectate cel mai mult de catastrofele naturale. Aceste acțiuni au marcat un fapt istoric în care Australia, Japonia, dar și Statele Unite au contribuit în comun, într-un mod eficient la misiunile de salvare.[61] Aceste fapte aduc un plus de coeziune, dar și coerență cooperării trilaterale strategice dintre cele trei state. De asemenea, în mai 2011, Australia și Japonia au semnat un acord asupra Securității Informației în care își propun să efectueze schimburi de informații clasificate în vederea extinderii cooperării în materie de securitate regională. Astfel, după cum se poate observa, relația dintre cele două state este una destul de cordială ce înregistrează mai multe succese atȃt din punct de vedere bilateral, dar și la nivel trilateral dacă este inclusă și Statele Unite. Cea de-a patra întâlnire pentru consultările ministeriale dintre cele două state augumentează setul de acorduri și tratate care le leagă și le-au

legat de-a lungul istoriei. După cum se poate observa Australia și Japonia au o relație destul de strânsă, cu o istorie destul de lungă, însă liantul dintre cei doi actori este Statele Unite. De altfel, în cea de-a patra întâlnire pentru consultările minis-teriale, aproximativ 50% dintre punctele elaborate la finalul negocierilor evidențiază importanța Statelor Unite și continua relevanță pe care o are pentru eforturile de menținere a stabilității în zona Asia-Pacific. Pentru ambele sta